Vous êtes sur la page 1sur 27

Sfanta si Marea Vineri - Talcuirea Sfantului Chiril al Alexandriei

Sfanta si Marea Vineri- Talcuirea Sfantului Chiril al Alexandriei

"Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a adus afara pe Iisus si a


sezut pe scaunul de judecata, in locul numit pardosit cu pietre, iar
pe evreieste Gabbata. Si era Vinerea Pastilor, ca la al saselea ceas,
si a zis Pilat iudeilor: iata imparatul vostru!" (In 19,13-14)
Spunand Evanghelistul acestea, pune pe capul iudeilor toata vina uciderii lui
Hristos. Caci numai ca nu spune deschis ca Pilat a fost biruit iara voie de
staruintele lor si, parasind cauza dreptatii, a avut prea putina grija de urmari.
De aceea a fost rapit spre ceea ce placea ucigatorilor, desi la spusese de
atatea ori ca nu-L gaseste pe Iisus vinovat de nimic, si il va supune celei mai
grele pedepse. Caci, dupa ce a opus invinuirii iudeilor cinstea Celui acuzat si
a daruit furiei lor pe Cel nedovedit ca vinovat de nici una dintre acuzatii, se
va face vinovat de impietate. Caci se suie pe scaunul obisnuit de judecata,
ca cel ce va rosti sentinta la moarte a lui Hristos.

Iar dumnezeiescul Evanghelist noteaza cu folos ceasul si ziua, pentru inviere


si pentru cele trei zile petrecute printre morti, ca sa se arate iarasi adevarul
celor spuse de Domnul catre iudei: "Ca precum a fost Iona in pantecele
chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei
zile si trei nopti" (Mt 12, 40).
Iar de pe scaunul de judecata capetenia romanilor, aratand spre Iisus, zice:
"Iata imparatul vostru". Si ce inseamna aceasta? Fie isi bate joc de multimi si
daruieste razand sangele nevinovat celor insetati de el, in chip nedrept, fie
osandeste cruzimea iudeilor, care suporta sa vada supus unei rautati atat de
mari pe Cel pe Care il declarasera si fi numisera imparatul lui Israel [1].
"Deci au strigat aceia: Ia-L, Rastigneste-L! Pilat le-a zis: Sa-L
rastignesc pe imparatul vostru?" (In 19,15) [2]
Ei striga la fel ca la inceput, neretinandu-se de la cererea uciderii Lui,
nelasandu-se imblanziti de batjocurile pe care le indurase [3], nici condusi de
la acuzele desarte aduse Lui spre o oarecare blandete, ci, infuriindu-se si mai
mult, cer sa fie rastignit Cel ce inviase morti in mijlocul lor si Se aratase ca
lucrator al atator minuni.
Aceasta il intristeaza foarte pe Pilat, vazand cum Cel ce castigase intre ei un
renume atat de mare, incat era socotit Fiul lui Dumnezeu si imparat, nu
numai ca trebuia sa fie predat mortii, ci merita sa fie ucis intr-un chip atat de
crud, caci crucificarea era cea mai cumplita moarte. Deci judecatorul face din
strigatul lor un motiv de mustrare si de osandire impotriva lor, fiindca vor sa
fie rastignit Cel ce castigase atata admiratie pentru fapte care au o atat de
mare inaltime, incat depasesc tot ce e pamantesc. Caci ce este egal, sau ce
nu e mai mic decat ceea ce savarseste Fiul lui Dumnezeu si imparatul?
"Arhiereii au raspuns: Nu avem imparat decat pe Cezarul!" (In 19,
15)
Israel cel iubit L-a respins prin aceasta pe Dumnezeul sau si a refuzat deschis
iubirea lui Dumnezeu si, dupa cuvantul lui Moise: "a parasit pe Dumnezeu
care l-a nascut si nu si-a adus aminte de Domnul, ajutorul lui" (Deut 32, 18).
Priveste cum si-a aratat iubirea fata de o desfranata, dupa cum s-ai scris, si-a
pierdut rusinea fata de toti, si-a lepadat slava si L-a tagaduit pe Stapanul
sau. Pentru acestea i-a certat pe ei Dumnezeu,- zicand si odinioara prin
glasul lui Ieremia: "Mergeti in insulele Chitim si sa vedeti; trimiteti in Chedar
si cercetati cu de-amanuntul si aflati.. Schimbatu-si-a, oare vreun popor
dumnezeii sai, desi aceia nu sunt dumnezei? Poporul Meu insa si-a schimbat
slava" (Ier. 2, 10-11).
Si iarasi: "Spaimantatu-s-a cerul de aceasta si s-a cutremurat mult, zice
Domnul, ca doua rele a facut poporul Mau: M-au parasit pe Mine, izvorul apei
celei vii, si si-au sapat lor fantani surpate, care nu pot tine apa" (Ier. 2, 12-
13).
Celelalte neamuri, risipite in toata lumea, tinand strans la ratacirea lor si
iubind cu tarie pe cei pe care-i socoteau dumnezei, nu erau usor de
stramutat, spre despartirea de acestia, nici nu se mutau usor la alte forme de
credinta, pe cand Israel, sarind indata, s-a predat autoritatii Cezarului si s-a
desprins de legea lui Dumnezeu. De aceea s-a si dat in mainile Cezarului, a
carui stapanire primind-o de la inceput, s-a pierdut in chip rau si a suferit
alungarea din tara, patimirile provocate de razboi si nenorocirile legate de el.
Observa iarasi in acestea preciziunea scriitorului. Fiindca nu a spus ca
poporul a inceput sa strige in mod necredincios, ci aceia care il conduceau.
Caci, au strigat, zice, arhiereii, aratand mereu ca poporul ascultator, urmand
capeteniilor, a fost condus la impietrire si s-a rostogolit in prapastia
pierzaniei.
Sunt invinuiti arhiereii, ca cei ce isi pierd nu numai sufletele lor, ci s-au facut
si calauze poporului spre uciderea pierzatoare, precum i-a invinuit pe ei
Proorocul, care spune: "ati fost un lat la Mitpe si o cursa intinsa pe Tabor. Si la
Sitim au sapat o groapa adanca" (Os. 5, 1-2).
Proorocul vorbeste aici de cursa pusa spre pieirea celor supusi
conducatorilor, asezata spre a privi la vietuirea acelora ca sa o conformeze
pe a lor, aceleia. De aceea cei asezati in fruntea poporului s-au numit, de
catre Sfintele Scripturi, paznici, turnuri de paza.
Deci arhiereii insisi s-au facut curse si mreje, ca unii ce au inceput tagaduirea
si i-au convins pe toti ceilalti sa zica: "Nu avem imparat decat pe Cezarul". Si
netrebnicii indraznesc sa spuna aceasta, desi Dumnezeu-Tatal le prevestise
venirea Mantuitorului prin glasul Proorocului, graind: "Bucura-te foarte, Fiica
Sionului, veseleste-te, Fiica Ierusalimului, caci iata imparatul tau vine drept la
tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei" (Zah. 9, 9).
Iar aceia, desi L-au primit pe Iisus in Ierusalim sezand pe un manz tanar, si L-
au impodobit cu laude ca Dumnezeu, caci ziceau: "Binecuvantat este Cel ce
vine in numele Domnului!" (Mt 21, 9), acum striga, laudand numai stapanirea
romana si lepadand de pe grumazul lor jugul imparatiei lui Dumnezeu. Caci
aceasta, spuneau clar, zicand: "nu avem imparat decat pe Cezarul". Dar vom
spune iarasi ca poporul, ca si atunci, L-ar fi laudat pe Mantuitorul Hristos, dar
reaua vointa a arhiereilor a intors lauda spre indrazneala acestui strigat.
"Atunci L-a predat lor ca sa fie rastignit!" (In 19, 16)
Pilat ingaduie in sfarsit, maniei nestapanite a iudeilor sa faca tot ce este in
afara legilor, si, renuntand la puterea cuvenita judecatorilor, lasa furiei lor
nemarginite sa faca tot ce vrea cu Cel strain de vreo vina, permitandu-le sa-L
rastigneasca pe Cel ce nu era vinovat de nici un rau, osandit nebuneste
numai pentru ca a spus ca e Fiul lui Dumnezeu.
Oricine poate atribui iudeilor intreaga indrazneala si i-ar acuza, in mod
cuvenit, cred, ca au fost incepatorii dusmaniei impotriva lui Hristos. Dar, nici
pe Pilat nu-l putem absolvi de complicitatea la aceasta fapta nedreapta, ci
este impreuna vinovat cu cei ce au, savarsit-o, si, desi putea sa-L scoata si
sa-L scape de furia ucigasilor, nu numai ca nu L-a scos, ci L-a si predat ca sa-
L rastigneasca. [4]
"Si ei au luat pe Iisus si L-au dus ca sa fie rastignit. Si ducandu-Si
crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatanii, care evreieste se
zice Golgota, unde L-au rastignit, si impreuna cu El pe alti doi, de o
parte si de alta, iar in mijloc pe Iisus." (In 19, 16-18)
Duc la moarte pe Datatorul vietii. Si s-a facut aceasta pentru noi, prin
puterea si iconomia dumnezeiasca mai presus de minte, patimirea si sfarsitul
tui risipind intr-un mod neasteptat planul iudeilor. Caci patima lui Hrislos s-a
prefacut intr-un mijloc de biruire a mortii, [5] si moartea Domnului s-a facut
inceputul innoirii omenirii spre nestricaciune si viata noua. Purtand pe umeri
lemnul pe care avea sa fie rastignit, [6] inainteaza, fiind osandit de mai
inainte la moarte si purtand aceasta hotarare asupra Lui numai pentru noi.
Caci a luat asupra Sa osanda ce atarna cu dreptate asupra celor pacatosi, in
baza Legii.
Pentru ca S-a facut pentru noi blestem, caci "Blestemat este tot cel
spanzurat pe lemn", dupa cum s-a scris (Gal. 3,13). Iar blestemati suntem
noi toti, care nu voim sa implinim Legea dumnezeiasca. Caci in multe
pacatuim toti (Iac. 3, 2), firea omeneasca fiind foarte lunecoasa spre aceasta.
Fiindca a zis Legea dumnezeiasca: "Blestemat este oricine nu staruie intru
toate cele scrise in cartea Legii, ca sa le faca" (Deut 27, 26).
Deci blestemul se refera la noi, si nu la altceva. Caci cei vinovati de calcarea
Legii si dusi cu repeziciune la lunecarea din ceea ce s-a randuit se cuvine sa
fie pedepsiti. Cel ce n-a stiut de pacat S-a facut blestemat pentru noi, ca sa
ne elibereze pe noi de vechiul blestem. Fiindca a fost de ajuns sa patimeasca
pentru toti Dumnezeu Cel mai presus de toti, ca, prin moartea trupului Sau,
sa obtina rascumpararea tuturor. [7]
Deci Hristos nu poarta crucea cuvenit Lui, ci pe cea care atarna peste noi si
pe care eram datori sa o purtam noi, daca ne gandim la osanda ce ni se da
prin Lege. Caci, precum a fost intre morti nu pentru Sine, ci pentru noi, ca sa
Se faca incepatorul vietii noastre, desfiintand in Sine stapanirea mortii (Evr.
2,14), asa a luat asupra Sa si crucea cuvenita noua, osandind in Sine
pedeapsa provenita din Lege [8] , ca toata faradelegea sa-si astupe gura ei,
dupa cuvantul din Psalmi (Ps. 106, 42), o data ce Acela care nu avea pacat a
fost osandit pentru pacatul tuturor. Iar ceea ce s-a savarsit in Hristos va folosi
foarte mult sufletelor noastre, intrucat ni S-a facut model de barbatie [9].
Socotesc ca nu vom putea in nici un alt mod sa ajungem la bunatatile
desavarsirii si la unirea deplina cu Dumnezeu, daca nu vom pune iubirea fata
de El mai presus de cea fata de viata pamanteasca si nu vom voi sa ne
primejduim, cu toata ravna, pentru adevar, daca nu se va cere aceasta.
Fiindca zice Domnul nostru Iisus Hristos: "Cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi
urmeaza Mie nu este vrednic de Mine" (Mt 10, 38). Iar a-si lua crucea cred ca
nu inseamna nimic altceva decat a se lepada de lume pentru Dumnezeu si a
socoti viata cu trupul ca al doilea bine intre cele nadajduite. Domnul nostru
Iisus Hristos nu Se rusineaza sa poarte crucea si sa patimeasca din iubire
pentru noi.
Noi insa, nenorocitii, desi avem ca mama acest pamant nesimtitor si am fost
chemati la existenta din nimic, nu indraznim uneori nici macar sa ne atingem
de faptele evlaviei si, daca ni s-ar intampla sa patimim ceva pentru Hristos,
am socoti aceasta o rusine de nesuportat - si ne-am feri de batjocura celor
obisnuiti sa rada de noi - ca savarsim un lucru pierzator lepadand ceea ce
place Dumnezeului tuturor pentru putina si trecatoarea iubire de slava,
bolind de mandrie, care este maica tuturor relelor si cazand, de aceea, in
pacatele ce vin din ea. Cugetam si lucram ca niste slugi care se cred mai
presus de Stapanul si ca niste ucenici, mai presus de invatatori. [10] E o
slabiciune cumplita, care pune mintea la picioare, coborand-o de la cinstea
ce i se cuvine.
Sa amintim cum dumnezeiescul Petru a socotit de nesuportat prezicerea
patimilor de pe cruce, facuta de catre Domnul nostru Iisus Hristos, caci a
spus: "Iata ne suim la Ierusalim si se vor implini toate cele scrise prin
prooroci despre Fiul Omului, caci va fi dat paganilor... si, dupa ce il vor biciui,
il vor ucide si-L vor omori" (Lc. 18,31-32).
Iar ucenicul neintelegand inca taina, ca unul ce era iubitor al invatatorului,
miscat de evlavie, a zis: "Ai mila de Tine, Doamne, sa nu Ti se intample Tie
aceasta". Si ce raspunde la aceasta Hristos? "Mergi inapoia Mea, satano!
Sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor."
(Mt 16, 23)
Din acestea putem culege mult folos, caci vom sti, atunci cand vom fi
chemati in slujba lui Hristos, ca trebuie sa ne aratam barbatia cea dupa
Dumnezeu si sa patimim luptele pentru virtute; dar si, daca cei ce ne
cinstesc si ne iubesc mult ne impiedica sa facem ceva pentru dobandirea
virtutii, ferindu-ne, chipurile, de lipsa de slava intre oameni, sa nu primim
nicidecum indemnul lor. Caci nu se deosebesc in nici un fel de Satana, caruia
ii este placut si obisnuit sa ne indemne la fapte de sminteala, sau sa ne
atraga in rataciri si in vorbe molesitoare, spre a impiedica pe cel ce vrea sa
staruie in cugetarea iubitoare de Dumnezeu, retinandu-l de la savarsirea a
ceea ce-i este de folos.
Si mie mi se pare ca ceva de felul acesta voieste sa arate Hristos cand zice:
"daca ochiul tau cel drept te Sminteste, sctoate-l si arunca-l de la tine" (Mt 5,
29). Caci ceea ce ne pagubeste nu mai este al nostru, chiar daca prin legea
iubirii ne atrage intr-o unitate, chiar daca firea il face sa para ca e al nostru.
[11]
Iar cei doi talhari au fost rastigniti impreuna cu Hristos, viclenia iudeilor
uneltind si aceasta. Caci osandesc pe cei nedrepti impreuna cu Cel drept, ca
sa arate, si prin aceasta, cat mai necinstita moartea Mantuitorului. [12]
Acesti osanditi la rastignire impreuna cu Mantuitorul sunt un simbol al celor
doua popoare adica Israel si neamurile, un semn ca si ele vor scapa de
stricaciune impreuna cu El. Pentru ce sunt aceia chipul celor doua popoare?
Pe iudei Legea ii arata osanditi, caci erau vinovati de calcarea ei. Pe pagani ii
arata astfel ratacirea, caci "s-au inchinat fapturii in locul Facatorului" (Rom.
1, 25).
Dar si in alt mod cei rastigniti impreuna cu Hristos sunt alipiti Lui, caci,
suportand moartea pentru vechea abatere, sunt schimbati spre viata noua si
evanghelica. De fapt, Pavel a spus ca cei ce sunt ai lui Hristos "si-au rastignit
trupul impreuna cu patimile si poftele" (Gal. 5, 24), si iarasi vorbeste despre
sine, ca despre toti: "caci eu, prin Lege, am murit fata de Lege, ca sa traiesc
lui Dumnezeu. M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci
Hristos traieste in mine" (Gal, 2, 19-20).
Iar altora le scrie: "Daca deci ati murit lumii, pentru ce sunteti ca cei ce
vietuiesc in lume?" (Col. 2,20). Caci moartea vechii vietuiri lumestii ne aduce
viata in Hristos. Deci rastignirea celor doi talhari impreuna cu Hristos
inseamna pentru noi infatisarea celor doua popoare care vor muri impreuna
cu Mantuitorul Hristos, prin lepadarea placerilor lumesti si refuzul vietuirii
trupesti, alegand sa traiasca impreuna cu Stapanul lor, ca unii ce, traind Lui,
isi predau Lui viata lor. Nu se opune intru nimic acestui simbol faptul ca cei
spanzurati impreuna sunt raufacatori. Caci inainte de credinta in Hristos
eram, prin fire, fii ai maniei si toti osanditi la moarte, precum am spus la
inceput.
"Iar Pilat a scris si titlu si l-a pus deasupra Crucii. Si era scris: Iisus
Nazarineanul, Imparatul iudeilor." (In 19, 19)
Acesta este zapisul impotriva noastra, pe care, spune dumnezeiescul Pavel,
Domnul l-a pironit pe crucea Sa, ca-in ea sa biruiasca asupra incepatoriilor si
stapaniilor, ca acestea sa fie supuse puterii Sale (CoL 2, 14-15). [13]
Caci, desi n-a pironit Mantuitorul titlul, ci complicele si slujitorul iudeilor, I s-a
atribuit Lui aceasta, intrucat a lasat-o sa se savarseasca. Dar a biruit
incepatoriile (raului) pe cruce. Si s-a dat celor ce vor, spre invatare, indicand
pe Cel ce a patimit pentru noi si Si-a dat viata pret de rascumparare pentru
viata tuturor. Caci toti cei ce eram pe pamant cazuseram in pacat ("toti s-au
abatut, impreuna netrebnici s-au facut", dupa cum s-a scris, Ps. 52, 4),
supunandu-ne invinuirilor diavolului, si traiam o viata trista si fara bucurii.
Si avea ca zapis impotriva noastra blestemul ce atarna din Legea
dumnezeiasca peste cei pacatosi, pronuntat impotriva lui Adam, ce a
nesocotit acea porunca de la inceput, si care, dupa asemanarea aceluia, a
trecut la tot neamul, intrucat de toti a fost nesocotita voia lui Dumnezeu.
Caci mania lui Dumnezeu nu s-a oprit la Adam singur, ci a fost provocata si
de cei de dupa acela, care au dispretuit vointa Creatorului.
Legea rostita asupra unuia s-a extins asupra tuturor celor ce au pacatuit Deci
eram blestemati si osanditi de hotararea dumnezeiasca pentru calcarea lui
Adam si pentru calcarea Legii randuite dupa acela. Mantuitorul a desfiintat
acest zapis pironind titlul vinei pe crucea Sa, pe care a asumat-o pentru
mantuirea celor osanditi. [14] Fiindca pentru noi a suportat pedeapsa ca
urmare a pacatelor noastre. Caci, desi era Unul care patimea, era mai presus
de toata creatia ca Dumnezeu si mai valoros decat viata tuturor.
De aceea, precum zice si Psalmistul: "Faradelegea isi va astupa gura ei" (Ps.
106, 42), si limba pacatului a fost oprita in oarecare mod, nemaiputand
acuza pe cei ce pacatuiesc. [15] Caci am fost indreptati, El platind pentru noi
cele datorate, caci "prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat", dupa cum s-a
scris (Is. 53, 5). Fiindca, precum prin lemn ni s-a pricinuit raul caderii, tot prin
lemn s-a petrecut intoarcerea la ceea ce eram la inceput si redobandirea
bunatatilor ceresti, Hristos facand in Sine, pentru noi, inceputul vindecarii
bolii noastre.
"Deci multi dintre iudei au citit acest titlu, caci locul unde a fost
rastignit Iisus era aproape de cetate. Si era scris: evreieste,
latineste si greceste." (In 19, 20)
Am putea spune ca acest titlu a fost foarte potrivit si s-a pus dintr-o, negraita
iconomie dumnezeiasca in trei limbi: evreieste, latineste si, greceste. Caci se
marturisea clar imparatia universala a Mantuitorului nostru prin cele trei
limbi mai cunoscute, si prin Cel Rastignit se arata, ca, printr-o parga,
implinirea proorociei graite despre El. Caci a spus prea-inteleptul Daniel: "Lui
I s-a dat stapanirea, slava si imparatia si toate popoarele, neamurile si
limbile ii slujeau Lui" (Dan. 7,14).
Dar si Sfantul Pavel scrie, zicand: "Tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti
si al celor pamantesti si al celor de dedesubt Si sa marturiseasca toata limba
ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal" (Filip. 2, 10-11).
Deci titlul care-L proclama imparat era ca un inceput al marturisirii limbilor.
[16]
Dar era, pe de alta parte, si o invinuire a necredintei iudeilor, spunand clar
celor ce-l citeau ca au rastignit pe imparatul si Domnul lor, departandu-se cu
totul de iubirea Lui si cazand in cea mai de pe urma nesimtire.
"Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: imparatul iudeilor, ci
ca Acela a zis: Eu sunt imparatul iudeilor. Pilat a raspuns: Ce am
scris, am scris" (In 19, 21-22)
Conducatorii iudeilor nu pot suporta titlul si sunt cuprinsi de pizma.
Tagaduiesc iarasi imparatia lui Hristos si spun ca El nu a stapanit cu adevarat
peste ei, nici n-a fost primit vreodata de ei ca imparat, ci ca El a folosit acest
titlu, nestiind ca a minti este contrar firii adevarului, si Adevarul este Hristos.
[17]
Deci nu recunosc ca este imparat al iudeilor, o data ce a fost invinuit ca El S-
a numit asa, precum sustin prin cuvantul lor. Dar Pilat refuza sa schimbe
inscriptia, cum cer ei, neingaduind sa se inlature cu totul slava Mantuitorului
nostru, desigur prin voia negraita a lui Dumnezeu. Caci imparatia lui Hristos
e neclintita si de neinlaturat, chiar daca iudeii nu o voiesc, incercand sa
dispretuiasca slava Lui.

"Dupa ce au rastignit pe Iisus, ostasii au laut hainele Lui si le-au


facut patru parti, fiecarui ostas cate o parte, si camasa. Dar camasa
era fara cusatura, de sus tesuta in intregime. Deci au zis unii catre
altii: "Sa n-o sfasiem, ci sa aruncam sortii pentru ea, a cui sa fie; ca
sa se implineasca Scriptura care zice: "Impartit-au hainele Mele
lorusi, si pentru camasa Mea au aruncat sortii". Asadar ostasii
acestea au facut." (In 19, 23-24)
Deci au impartit ostasii hainele Mantuitorului, acesta fiind un semn al
salbaticiei lor animalice si al neomeniei lor. Caci le este propriu chinuitorilor
sa-i doara prea putin nenorocirea celor osanditi, sa duca la indeplinire
ordinele cu o deosebita cruzime uneori, sa considere ca li se cuvine, in mod
legali sa-si insuseasca, prin sorti, hainele lor.
Deci, impartind in patru cele rapite; pastreaza intreaga si nerupta camasa
cea una, caci socotesc ca rupta nu e de nici un folos. De aceea au hotarat sa
arunce sortii. Caci nu putea minti Hristos, Care a spus prin cuvantul
Psalmistului: "impartit-au hainele Mele lorusi si pentru camasa Mea au
aruncat sorti" (Ps. 21, 20).
Acestea toate au fost spuse mai inainte cu folos, ca sa stim, vazand
implinirea lor, ca El este Cel fagaduit sa vina in chipul nostru, pentru noi, si
Care este asteptat sa moara pentru mantuirea tuturor. Caci nici un om cu
minte nu va considera ca Mantuitorul, asemenea evreilor nebuni, va strecura
tantarul, adica va vesti de mai inainte cele marunte dintre patimi, cum e si
impartirea hainelor, dar va inghiti camila, adica nu va invrednici de cuvant
faptele cele mari si mai presus de fire.
A proorocit si pe acelea, si pe acestea. Intai, ca sa cunoastem ca, fiind
Dumnezeu dupa fire, n-a nesocotit din cele viitoare nimic; apoi, ca noi sa
credem ca El este cu adevarat Cel mai inainte prevestit, fiind condusi, prin
cele cate s-au savarsit cu El, spre cunoasterea adevarului.[18]
Iar daca trebuie sa spunem si despre impartirea hainelor ceva ce nu va
aduce nici o paguba, ci va folosi pe cititori, vom spune si altceva. impartind
ostasii in patru parti hainele Mantuitorului, pastreaza neimpartita pe una -
chipul intelepciunii negraite a Unuia-Nascutului, prin care avea sa
mantuiasca cele patru parti ale lumii.
Caci cele patru partii ale lumii au impartit sfanta imbracaminte a Cuvantului,
adica trupul Lui, [19] care a ramas neimpartit Caci Unul-Nascut, impartit in
parti mici, va sfinti, prin cate una, sufletul fiecarui om impreuna cu trupul,
prin Trupul Sau. Caci El este in intregime si neimpartit Unul pretutindeni.
Fiindca nu S-a impartit nicidecum, dupa cuvantul lui Pavel ( I Cor. 1, 13).
Un astfel de inteles al tainei Lui ne prezinta si umbra Legii. Caci cerea sa se
ia mielul la timpul cuvenit, dar nu unul de fiecare persoana, ci unul de fiecare
casa, dupa numarul celor din casa. Caci fiecare trebuia (daca erau putini cei
din familie) sa se asocieze cu vecinul lui: "Va lua, zice, fiecare pe vecin si pe
aproapele lui". Si a poruncit astfel sa se imparta mielul la multi (Ies. 12, 4).
Dar ca nu cumva, impartindu-se carnea din casa in casa, sa se cugete ca prin
aceasta mielul se imparte, Legea porunceste, zicand: "Se va manca in
aceeasi casa, nu se va scoate din carnea lui afara." (Ies. 12, 46). Deci
priveste cum, precum am spus adineauri, Legea a cerut ca cei multi dintr-o
casa sa se impartaseasca dintr-un miel, dar si foarte intelept, iarasi, sa nu se
cugete ca se imparte, ci ca este in intregime unul in toti care se impartasesc,
fiind si impartit, si neimpartit. [20]
Ca pe ceva asemanator sa intelegi si cele despre hainele Lui. Ele s-au
impartit in patru parti, dar camasa a ramas nesfasiata. Si nu se va gresi cu
nimic, adaugandu-se ca, daca cineva a luat camasa tesuta de sus ca un
intreg nesfasiat, in intelesul ei mai inalt se indica Sfantul Trup al lui Hristos,
pentru alcatuirea lui unitara, fara unirea si contributia barbatului si femeii,
fiind tesut in forma cuvenita prin lucrarea si puterea de sus a Duhului. [21]
Aceste explicatii nu aduc nici o paguba credintei, ci descopera intelesul cel
de folos, care nu trebuie respins, ci mai degraba primit ca fiind cea mai huna
descoperire a mintii.
"Si stateau, langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui,
Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena." (In 19, 25)
Dumnezeiescul Evanghelist a amintit si aceasta, aratand astfel ca nici unul
dintre cuvintele Sfintei Scripturi nu e intamplator. De ce spunem aceasta? Voi
arata in cele urmatoare. Arata prezente langa cruce pe Maica Lui si,
impreuna cu ea, pe celelalte, se intelege plangand. Caci femeile sunt
aplecate spre plans si pornite spre lacrimi, mai ales cand au prilejuri serioase
de varsare a lacrimilor.
Dar ce indeamna pe fericitul Evanghelist sa vorbeasca de acest amanunt,
amintind de starnirea femeilor langa cruce? Scopul lui a fost sa arate ca
Maicii Domnului i-a pricinuit, precum era firesc, sminteala patimirea pe
Cruce, facand-o sa-si iasa din intelegerea cuvenita. Pe langa aceasta, simtea
si bataia de joc a iudeilor si a ostasilor care sedeau aproape de cruce si care
radeau de Cel rastignit si indrazneau, chiar in vazul ei, sa-I imparta hainele.
Si sa nu te indoiesti ca avea in minte ganduri ca acestea: Eu L-am nascut pe
Cel de pe cruce, de Care ei rad. Poate ca a gresit declarandu-Se pe Sine Fiul
adevarat al lui Dumnezeu, Care toate le stapaneste. Caci zicand: "Eu sunt
Viata", cum de a fost rastignit? in ce mod a fost prins in cursa ucigasilor?
Cum n-a biruit uneltirea ucigasilor? Cum nu coboara de pe cruce, desi a
poruncit lui Lazar sa se intoarca la viata, uimind toata Iudeea prin aceasta
minune?
E firesc ca, necunoscand taina, sa fi lunecat in astfel de ganduri. Caci trebuie
sa intelegem, cugetand drept, ca cele intamplate (cu Hristos) erau in stare sa
slabeasca si cugetarea cea mai treaza. De aceea, nu e de mirare ca a
alunecat si in acestea, caci insusi Petru, fruntasul sfintilor ucenici, s-a simtit
odinioara descumpanit cand Hristos a invatat clar ca va fi predat in mainile
pacatosilor si va suporta crucea si moartea, incat I-a spus in graba: "Ai mila
de Tine, Doamne, ca sa nu-li ae fie aceasta" (Mt 16, 22).
De ce sa ne miram daca mintea delicata a femeii a fost rapita spre cugetari
mai slabe? [22] Si o spunem aceasta nu speculand in desert, cum ar crede
unii, ci suntem condusi sa presupunem aceasta de catre cele scrise despre
Maica Domnului. Sa ne amintim ca Dreptul Simeon cand a primit pe Domnul
ca Prunc in brate, multumind, a spus, dupa cum s-a scris: "Acum, slobozeste
pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura
mantuirea Ta" (Lc. 2, 29-30), iar catre Sfanta Fecioara a zis: "Iata, Acesta este
pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va
starni impotriviri, si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere
gandurile din multe inimi" (Lc. 2, 34-35). Prin sabie a numit durerea ascutita
care va conduce mintea ei spre ganduri nepotrivite. Caci ispitele incearca
inimile celor ce sufera si descopera gandurile lor launtrice.
"Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand
alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului:
Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (In 19,
26-27)
S-a ingrijit si de Maica Sa, biruind culmea patimirii, caci chiar in patimire era
nepatimitor. [23] O preda ucenicului iubit (iar acesta era Ioan, scriitorul
acestei carti), poruncindu-i sa o duca in casa lui si sa o socoteasca mama, iar
mamei ii cere sa socoteasca pe ucenicul iubit ca fiindu-i fiu cu adevarat, care
va infaptui si imita, prin ocrotirea si iubirea lui, ceea ce a facut El, Care era
Fiu dupa fire.
Dar oare zice acestea Hristos ca si cum S-ar ingriji de cele trupesti, cum spun
unii dintre cei neintelegatori? Sa ne ferim de aceasta afirmare
necredincioasa! Numai celor cu mintea bolnava li se potriveste caderea in
aceasta nebunie.
Deci ce fapta folositoare a savarsit Hristos prin aceasta? Intai, a voit sa
intareasca invatatura cinstita de Lege. Caci ce spunea Legea data prin
Moise? "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine" (Ies. 20,
12). Si nu ne-a dat aceasta porunca numai ca indemn, ci a amenintat si cu
pedeapsa pe cei ce nu voiau sa o implineasca, punand in aceeasi porunca
pacatul impotriva lui Dumnezeu si pacatul fata de cei ce ne-au nascut dupa
trup.
Caci Legea a poruncit sa fie osandit la moarte cel ce graieste de rau:
"Hulitorul numelui Domnului sa fie omorat neaparat" (Lev. 24,16). Iar pe cel
ce nu-si infraneaza limba fata de parinti, l-a supus acelorasi pedepse: "Cel ce
va grai de rau pe tatal sau pe mama sa, acela sa fie omorat" (Ies. 21,17).
Deci, daca Datatorul Legii a poruncit sa dam atata cinste celor ce ne-au
nascut cum sa nu se intareasca ea si prin porunca Mantuitorului? Caci,
deoarece orice bine si orice virtute a venit in lume prin El mai intai, de ce nu
s-ar face la fel si cu aceasta? Caci e o mare virtute cinstea data parintilor. Iar
ca nu trebuie sa socotim trecatoare iubirea fata de ei, chiar daca ne
inconjoara unele necazuri de nesuportat, spune-mi, de unde putem afla,
daca nu de la Hristos mai intai? Cel ce isi aminteste cel mai bine de sfintele
porunci si nu e strain de implinirea lor nu e acela care tine la acestea in
seninatatea vietii, ci in vreme de furtuna.

Pe langa cele spuse, mai spun si aceasta: Maica Sa fiind cuprinsa de aceasta
durere si de tulburarea gandurilor, cum n-ar fi trebuit Domnul sa Se
ingrijeasca de ea? Caci, fiind Dumnezeu adevarat, vazand miscarile inimii si
cunoscand cele din adanc, cum ar fi nesocotit gandurile care o tulburau in
acel timp langa cinstita cruce? Cunoscand deci gandurile ei, a predat-o
ucenicului care o putea intari, amintindu-i de adancul tainei. [24] Caci era cu
adevarat intelept si cunoscator al tainelor lui Dumnezeu cel ce o primeste si
o ajuta cu bucurie, implinind toata vointa Mantuitorului cu privire la ea.
"Dupa aceea, stiind Iisus ca toate s-au savarsit acum, ca sa se
implineasca Scriptura, a zis: "Mi-e sete". Si era acolo un vas plin cu
otet; iar cei care il lovisera, punand in varful unei trestii de isop un
burete inmuiat in otel, l-au dus la gura Lui." (In 19, 28-29)
Implinita fiind toata lipsa de evlavie a iudeilor impotriva lui Hristos si
nemailipsind nimic ca sa se arate cruzimea lor mai presus de cuvant, trupul
Lui patimeste cele de pe urma si I se face sete, fiind sleit de multele feluri de
chinuri. Caci chinurile aduc in mod necesar setea, consumand printr-o
fierbinteala negraita umezeala dinlauntru si arzand prin dogoarea focului
maruntaiele celui ce patimeste.
Nu-i era greu lui Dumnezeu-Cuvantul, Care toate le poate, sa departeze si
aceasta stare din trupul Sau; dar, precum l-a lasat sa sufere si celelalte,
patimeste si aceasta de bunavoie. Deci a cerut ceva de baut. Dar aceia erau
asa de nemilosi si straini de iubirea de Dumnezeu, ca, in loc de bautura in
stare sa-I potoleasca setea, ii dau pe cea care sa-i sporeasca si mai mult
chinul si fac dintr-o fapta a iubirii, un act de necredinta. [25]
Caci a da ceva Celui care cere cum n-ar aparea ca un act al iubirii? Dar n-ar fi
fost cu putinta sa minta odinioara Scriptura, care zice despre aceia, ca din
partea Mantuitorului nostru: "Si Mi-au dat spre mancare fiere si in setea Mea
.M-au adapat cu otet" (Ps. 68, 25).
Fericitul Evanghelist Ioan spune ca I-au dat buretele cu otet in varful unei
trestii de isop. Luca nu aminteste de aceasta nimic, ci afirma numai ca I-au
dat otet. Iar Matei si Marcu spun numai ca au pus buretele intr-o trestie. Oare
vor crede unii ca sfintii Evanghelisti se contrazic? Socotesc ca nimeni din cei
cu dreapta-cugetare nu vor afirma aceasta. Ar trebui sa incercam sa vedem,
prin orice mijloc, in ce fel a fost savarsita aceasta fapta lipsita de credinta.
Dumnezeiescul Luca, nedand nici o insemnatate modului faptuirii, spune
simplu ca I S-a dat otet cand I-a fost sete. Nu e indoiala ca Evanghelistii nu s-
au contrazis intre ei cu privire la detalii atat de mici si fara nici o
insemnatate, o data ce sunt de acord cu privire la cele mai importante. Deci,
cum se explica deosebirea dintre ei?
Nu e nici o indoiala ca erau multi slujitorii necredintei in Hristos, inteleg
ostasii care L-au pironit pe cruce, dar foarte multi si iudeii care erau partasi
cruzimii, unii punand buretele pe o trestie, altii punandu-l in trestia numita
isop (isopul este un fel de arbust) pentru a-l da lui Iisus ca sa bea. Netrebnicii
faceau aceasta spre propria condamnare. Caci, nestiind ca trebuie sa aiba
mila, au lepadat orice fel de blandete si iubire de oameni, intrecandu-se
nebuneste in indraznelile necredintei lor.
De aceea, Dumnezeu a spus, prin Proorocul Iezechiel, catre maica iudeilor,
adica Ierusalimului: "Precum ai facut, asa iti va fi. Rasplata ta va veni peste
capul tau" (Iez. 9, 10). Iar prin glasul lui Isaia, zice catre Israel cel
atotnelegiuit "Vai, celui faradelege, ca ii vor veni rele dupa lucrurile mainilor
lui." (Is 3, 11).
Fapta aceasta a depasit toate indraznelile savarsite impotriva lui Hristos. Dar
si aici vom afla o pilda folositoare. Caci si asa vom sti ca nesfarsit va fi
razboiul celor rai impotriva celor deprinsi cu iubirea de Dumnezeu si intariti
in iubirea lui Hristos. Aceia nu vor parasi ura impotriva lor pana la ultima
suflare, uneltind tot felul de ispite grele si silindu-se sa nascoceasca tot felul
de rele impotriva-le. Dar, precum nu vor sfarsi incercarile ce li se vor aduce,
asa nu se va sfarsi nici curajul lor si, precum nu vor inceta greutatile si
necazurile provenite din incercari, asa nu vor inceta bunatatile sfintilor, si
bucuria de pe urma incercarilor va ramane vesnic. [26]
"Deci dupa ce a luat otetul, Iisus a zis: Savarsitu-s-a. Si plecandu-Si
capul, Si-a dat duhul." (In 19, 30) [27]
Dupa ce s-a adaugat si acest chin la celelalte, Mantuitorul zice: "Savarsitu-s-
a," adica masura necredintei iudeilor si marimea excesiva a urii impotriva
Lui. [28] Caci ce lasasera iudeii neincercat? Ce n-a fost gandit din cele ce au
inaintat pana la capatul neomeniei? Ce mod de lovituri a ramas nefolosit, ce
ultima ocara n-au folosit?
Deci cu dreptate zice: "Savarsitu-s-a" caci venise ceasul sa mearga spre a
propovadui duhurilor din iad [29]. Caci a venit "ca sa stapaneasca si peste
morti si peste vii" (Rom. 14, 9), sa primeasca moartea pentru noi (Evr. 2, 9),
sa suporte aceasta patimire comuna firii noastre, se intelege cu trupul, desi
era Viata, ca Dumnezeu, sa jefuiasca iadul si sa dea firii omenesti putinta
intoarcerii la viata, facandu-Se parga celor adormiti (I Cor. 15,20) si intaiul
nascut din morti, dupa Scripturi (Col. 1, 18). [30]
Apoi Si-a plecat capul, caci de obicei asa fac cei ce mor, deoarece o data cu
duhul, cu sufletul care-l sustine si intareste, au pierdut puterile trupului, ca
sa ne folosim de cuvintele Evanghelistului. Iar spunand ca "Si-a dat duhul",
nu se departeaza de obiceiul nostru, pentru ca multi spun s-a stins, sau a
murit Dar era de folos ca Sfantul Evanghelist sa nu spuna simplu a murit, ci
"Si-a dat duhul", se intelege in mainile lui Dumnezeu-Tatal, precum El insusi a
spus: "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu" (Lc. 23, 46), intelesul
cuvantului punand un inceput si o temelie a nadejdii noastre celei bune.
Caci socotesc ca trebuie admis in modul cel mai cuvenit ca sufletele Sfintilor,
cand pleaca, se predau, prin bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu,
in mainile unui Tata preaiubitor, si nu intra in morminte asteptand pamantul
aruncat peste ele, cum au gandit unii, si nici nu sunt duse ca cele ale paca:
tosilor in locul chinurilor nemasurate, adica in iad, ci trec mai degraba in
mainile Tatalui tuturor, pe calea cea noua pe care ne-a deschis-o Mantuitorul
nostru Hristos.
Caci El Si-a predat sufletul in mainile Celui ce L-a nascut, ca si noi, luandu-ne
inceput in El si prin El fiind inradacinati in credinta neclintita in El, cand vom
suporta moartea trupului sa ajungem in mainile lui Dumnezeu si intr-o stare
cu mult mai buna decat cea in care eram cand ne aflam in trup. De aceea si
preainteleptul Pavel ne scrie ca e mai bine sa se desparta de trup si sa fie cu
Hristos (Filip 1, 23). [31]

"Iar cand Si-a dat duhul, s-a rupt catapeteasma prin mijloc de sus si
pana jos." (Mt. 27, 51)
Catapeteasma din templu era o panza atarnata in partea cea mai din mijloc a
templului, acoperind cele dinlauntru, lasand numai arhiereului intrarea in
Sfanta Sfintelor. Caci nu se lasa celor ce intrau cu picioarele nespalate
putinta sa vada Sfanta Sfintelor.
Aratandu-ne cat era de necesara ruperea catapetesmei, Pavel spune in
Epistola catre evrei: "caci s-a pregatit cortul marturiei. in el se aflau, mai
intai, sfesnicul si masa si painile punerii inainte; partea aceasta se numeste
Sfanta. Apoi, dupa catapeteasma a doua, era cortul numit Sfanta Santelor,
avand altarul tamaierii de aur si chivotul Asezamantului ferecat peste tot cu
aur, in care era nastrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce
odraslise si tablele Legii.. in cortul cel dintai intrau preotii savarsind slujbele
dumnezeiesti; in cel de-al doilea insa, numai arhiereul, o data pe an, si nu
fara de sange, pe care il aducea pentru sine insusi si pentru greselile
poporului. Prin aceasta, Duhul Sfant ne lamureste ca drumul catre Sfanta
Santelor nu era sa fie aratat, cata vreme cortul intai mai sta in picioare" (Evr.
9,2-4 si 6-8).
Caci era neindoielnic ca peste primele usi atarna o catapeteasma. De aceea,
prima incapere era socotita primul cort si se numea Sfanta, fiindca nimeni nu
poate spune ca ar fi fost vreun loc in templu care sa nu fie sfant Daca ar
spune aceasta, ar minti, deoarece intreg era sfant Dar dupa intaiul cort
venea catapeteasma care oprea intrarea in al doilea, sau in partea cea mai
dinlauntru, in Sfanta Sfintelor.
Dar, precum a zis fericitul Pavel, Duhul ne-a indicat prin chipuri ca inca nu se
aratase calea mai potrivita pe care sa umble Sfintii, multimile fiind oprite si
cortul dintai ramanand in picioare. Caci inca nu se aratase modul vietuirii
adus de Hristos celor chemati prin Duhul la sfintenie, deoarece nu se aratase
inca taina Lui, aflandu-se inca in vigoare porunca Legii.
De aceea Legea oprea inca pe iudei la primul cort. Fiindca invatatura si
vietuirea dupa Lege era ca un fel de introducere si anticamera a celei
evanghelice. Caci aceea nu era decat un chip, iar aceasta este insusi
adevarul. Primul cort e sfant, caci e sfanta Legea, si porunca e dreapta si
buna. Dar partea cea mai dinlauntru a templului e Sfanta Sfintelor, fiindca cei
ce se impartaseau de dreptatea Legii erau sfinti. insa s-au facut mai sfinti cei
ce au primit credinta in Hristos si au fost unsi in Duhul Sfant Deci dreptatea
prin credinta e mai mare decat dreptatea prin Lege, [32] si e cu mult mai
bogata sfintenia primita prin aceasta. De aceea si preainteleptul Pavel spune
foarte adevarat ca s-a pagubit de dreptatea din Lege ca sa castige pe Hristos
si ca sa se afle avand in el nu dreptatea lui, cea din Lege, "ci pe aceea prin
credinta in Hristos" (Filip. 3, 8-9).
Dar lunecand unii indarat (dupa ce au mers bine o vreme), barfeau; si
acestia erau unii galateni (Gal. 5, 7 si 3, 1), care, dupa dreptatea din
credinta, s-au intors la cea a Legii si la vietuirea in chipuri si litera. Acestora
foarte drept le-a spus Pavel: "Ca de va veti taia imprejur, Hristos nu va va
folosi la njbnic.Cei ce voiti sa va indreptati prin Lege v-ati indepartat de
Hristos, ati cazut din har" (Gal. 5, 4).
Dar, ca sa patrundem cu tot folosul si asa cum trebuie cuvantul de fata, vom
repeta: catapeteasma templului se rupe de sus pana jos, ceea ce inseam na
ca Dumnezeu a descoperit Sfanta Sfintelor si a deschis calea spre cortul"
interior celor ce cred in Hristos. Ni se descopera acum cunoasterea celor
dumnezeiesti, caci nu mai sunt invaluite in grosimea literei ca intr-o perdea,
[33] nici fiind acoperita, nici aparata de ochii intelegerii noastre prin tipuri, ci
comunicandu-ni-se in simplitatea credintei si in foarte putine cuvinte. [34]
"Aproape de tine este cuvantul, in gura ta si in inima ta",adica cuvantul
credintei pe care-l propovaduim. Caci de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este
Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei
mantui. Caci cu inima se crede, iar cu gura se marturiseste spre inantuire"
(Rom. 10, 8-10). [35]
Aici se vede intreaga taina a evlaviei fata de Dumnezeu. Dar pana ce Hristos
n-a suportat moartea cu trupul, luptand pentru viata noastra, catapeteasma
era inca intinsa, fiindca inca stapanea puterea poruncii din Lege. Dar, dupa
ce s-au savarsit toate indraznelile iudeilor impotriva lui Hristos si El Si-a dat
duhul pentru noi si s-au implinit patimirile lui Emanuel, a venit timpul sa se
rupa acea veche catapeteasma, [36] adica netransparenta literei Legii, si sa
se dezvaluie celor sfintiti prin credinta in Hristos frumusetea adevarului.
Catapeteasma se sfasie intreaga.
Caci cuvintele: "de sus pana jos", ce ar putea insemna altceva? Si pentru
care motiv? Propovaduirea mesajului mantuirii nu cuprinde o descoperire
partiala, ci ne umple de cea mai desavarsita luminare a tainelor
dumnezeiesti. De aceea si Psalmistul a zis catre Dumnezeu, ca din partea
noului Sau popor: "Cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale mi-ai
aratat mie" (Ps. 50, 7).
Dar si dumnezeiescul Pavel scrie celor ce cred in Hristos: "Multumesc tot
deauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul dat voua in Hristos Iisus,
caci intru El v-ati imbogatit deplin intru toate, in tot cuvantul si in toata
intelepciunea si in toata cunostinta" ( I. Cor. 1, 4-5). Caci inchinatorii lui
Hristos vor avea sa se imbogateasca in toata intelepciunea, intru toata
cunostinta si in tot cuvantul, primind cunostinta tainei Lui netulburata si
libera de orice umbra. Aceasta a aratat-o catapeteasma care nu s-a sfasiat
partial, ci pe de-a-ntregul, caci asta inseamna: "de sus pana jos".
Foarte potrivit pentru descoperirea tainelor dumnezeiesti s-a indicat si timpul
in care Mantuitorul Si-a dat viata pentru noi, caci Israel a respins harul si a
parasit cu totul iubirea fata de Dumnezeu prin cele mai condamnabile
indrazneli. Caci se poate vedea ca nimic n-a lipsit din faptele lor
necredincioase, ca sa-L duca pana la moarte pe Datatorul vietii.

Socotesc ca despre acestea am vorbit destul, aratand scopul urmarit prin


asta de voia lui Dumnezeu. Iar cand dumnezeiescul Evanghelist spune cu
precizie: "Iar cand Si-a dat duhul, s-a rupt catapeteasma", numai ca nu ne
arata chipul acestui fapt Pe langa cele spuse adineauri, in mod discret, sa
aratam ce mai socotim ca se cuprinde in cuvintele amintite, si aceasta avand
o insemnatate nu mica.
Caci se va vedea ca nu s-a spus fara folos. Stapanea-un obicei in poporul
iudeu si intre capeteniile lui: daca observau ca se intanfe: pla ceva care
parea sa supere pe Datatorul Legii, sa le aduca unele nenoror ciri, sau sa
auda cuvinte greu de suportat sau hulitoare, isi rupeau haina si luau
infatisarea celor ce plang, aparand intr-un fel pe Dumnezeu; si, prin lipsa de
ingaduinta aratata unor asemenea greseli, isi luau o pedeapsa pentru
pacate, iesind, prin cainta, de sub orice vina pentru ele.
Dar si ucenicii Mantuitorului, Barnaba si Pavel, cand unii dintre cei ce nu
credeau inca in Hristos ii socoteau ca sunt zei (fiindca numeau pe Barnaba
Zeus, iar pe Pavel, Hermes), aducandu-le impreuna cu preotii lor jertfe si
cununi si cautand sa-i cinsteasca prin jertfe, au parasit locul de propovaduire
pentru ca vedeau ca slava dumnezeiasca era dispretuita, si-au rupt
vesmintele lor, precum s-a scris, si au respins fapta neinteleapta a
cinstitorilor idolilor, prin cuvinte hotarate (Fapte 14, 11-14).
Iar cand era judecat Mantuitorul nostru Hristos de capeteniile iudeilor si a
fost intrebat cine si de unde este, El le-a spus: "De acum veti vedea pe Fiul
Omului sezand de-a dreapta Puterii si venind pe norii cerului" (Mt 26, 64).
Caiafa a sarit de pe scaunul sau, si-a rupt hainele, zicand: "A hulit!". Acestui
obicei, ce stapanea la iudei, s-a supus si templul lui Dumnezeu, rupandu-si
catapeteasma ca pe o haina, si a condamnat astfel necredinta fata de El.
Caci si aceasta s-a implinit prin lucrarea lui Dumnezeu, ca sa ne arate ca
insusi templul plange greseala Israelului.
"Deci iudeii, fiindca era vineri; ca sa nu ramana trupurile sambata
pe cruce, caci era mare ziua sambetei aceleia, au rugat pe Pilat sa le
zdrobeasca fluierele picioarelor si sa-i ridice" (In 19, 31) [37]
Fericitul Evanghelist nu spune acestea ca sa marturiseasca evlavia pentru
zilele sfinte a salbaticilor si neimblanzitilor iudei obisnuiti sa omoare printr-o
cruzime deosebita, ci ca sa arate iarasi pe cei ce preferau - cum spu sese
Hristos - cu neintelegere si nepricepere, sa strecoare tantarul si sa inghita
camila (Mt 23, 24).
Caci arata ca nu dau nici o atentie celor mai mari si mai cumplite fapte ale
necredintei, dar se intereseaza in amanunt de cele mai mici abateri, vadindu-
se nepriceputi in amandoua privintele. Si dovada este la indemana. Caci iata-
i omorand pe Hristos, dar dand cea mai mare, atentie respectarii sambetei.
Dispretuiesc prin indrazneli mai presus de cu vant pe Datatorul Legii, dar se
prefac ca respecta Legea. Cei ce vor sa distruga pe Domnul zilei celei mari
par ca respecta sambata aceea, care era o zi mare, si cer o favoare care se
potrivea cruzimii lor: cer lui Pilat sa zdrobeasca fluierele picioarelor,
provocandu-le o durere si mai mare ca mijloc spre moarte, printr-un act de
nesuportat, celor atat de slabiti prin chinurile de mai inainte.
"Deci au venit ostasii si au zdrobit fluierele celui dintai si ale
celuilalt, care era rastignit impreuna cu el. Dar venind la Iisus, daca
au vazut ca deja murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul dintre
ostasi cu sulita I-a impuns coasta si indata a iesit sange si apa. Si
cel ce a vazut a marturisit, si marturia lui e adevarata; si acela stie
ca spune adevarul, ca si voi sa credeti. Caci s-au facut acestea ca sa
se implineasca Scriptura: "Nu I se va zdrobi nici un os". Si iarasi alta
Scriptura zice: "Vor privi la Acela pe care L-au impuns" (Zah. 12, 10)
(In 19, 32-37) [38]
Implinind cererea iudeilor, ce boleau de o nebunie sora cu cruzimea, -inteleg
pe ostasii lui Pilat - zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, care erau
inca vii, producandu-le un chin mai ascutit si foarte greu, impingandu-i spre
moarte printr-o fapta silnica si de nesuportat Dar, pe Iisus vazandu-L cu
capul plecat si intelegand ca Si-a dat duhul, cred ca ar fi zadarnic sa-I
zdrobeasca fluierele picioarelor.
Iar necrezand deplin ca a murit, ii strapung coasta cu sulita, si din ea iese
sange amestecat cu apa. Dumnezeu ne-a randuit acest fapt ca pe un chip si
inceput al Tainei impartasaniei si al Sfantului Botez. Caci Sfantul Botez a fost
instituit de Hristos, si puterea Tainei impartasaniei a pornit din Sfantul Lui
Trup.
Preainteleptul Evanghelist incredinteaza, prin cele intamplate, pe ascultatori
ca insusi Hristos este Cel ce a fost prevestit mai inainte prin Sfanta Scriptura.
[39] Caci lucrurile s-au savarsit potrivit celor scrise despre El. Pentru ca nici
un os al Lui nu s-a zdrobit, si a fost impuns cu sulita ostasilor, dupa Scripturi.
Si ucenicul, marturisind despre acestea, spune ca a fost el insusi martor al
acestora si stie ca marturia lui este adevarata, iar ucenicul la care face aluzie
nu este altul decat el insusi. Dar a evitat sa spuna deschis, ferindu-se de
banuiala iubirii de slava ca de un lucru neevlavios si cu totul nesanatos.

Despre cererea trupului Domnului


"Dupa acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar intr-
ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca sa ridice trupul lui Iisus.
Si Pilat i-a dat voie. Deci a venit si a ridicat trupul Lui." (In 19, 38)
Cuvantul acesta condamna, nu putin, lipsa de evlavie a iudeilor, aratand ca
socoteau un lucru gresit si primejdios a fi cineva ucenic al lui Hristos. De
aceea il prezinta pe blandul si tanarul Iosif, in mod clar, ca silindu-se sa
ascunda iudeilor ca e convins de invatatura lui Hristos, desi o primea cu
alipire adevarata, ca fiind inalta si mai placuta iubitorului de virtute
Dumnezeu decat porunca Legii, dandu-ne o dovada necesara, ca una care
ne-a dat incredintarea credintei noastre.
Caci e necesar sa credem ca Hristos Si-a pus viata pentru noi. Fiindca, voind
sa-L inmormanteze, cum nu s-ar fi crezut, in mod necesar si neclintit, ca a
suportat si moartea pentru noi? Si nu poate savarsi nimeni inmormantarea
fara sa nu condamne ultima salbaticie a ingamfarii si a cugetarii nemiloase si
neiubitoare a iudeilor, care nu acorda lui Hristos nici macar respectul datorat
mortilor, vazandu-L fara rasuflare si mort, desi cunosteau ca El este Hristos,
uimindu-se adeseori si de minunile pe care le facea, desi, ca urmare a
pizmei, nu trageau nici un folos din faptele Lui minunate.
Deci vine ucenicul din Arimateea, spre osanda neomeniei iudeilor, si
cinsteste cu slujirea cuvenita trupul Celui pe care inca nu L-a cinstit printr-o
credinta deschisa, desi credea, intr-ascuns, de frica iudeilor, cum spune
fericitul Evanghelist
"Si a venit si Nicodim, cel care venise la El mai inainte noaptea,
aducand ca la o suta de litre de amestec de smirna si aloe." (In 19,
39)
Spune ca nu un singur ucenic a voit sa vina in chip intelept si cu foarte mare
ravna sa pregateasca de ingropare Sfantul trup. Se uneste cu intaiul, si al
doilea. Acesta era Nicodim, dand faptei marturia pretuita de Lege, care zice:
"in gura a doi sau trei martori va sta tot adevarul" (Deut 19, 15). [40]
Deci doi sunt cei ce il inmormanteaza pe Iisus, Iosif si Nicodim, care aveau
credinta in inima, dar erau inspaimantati neintelepteste si nu preferau slava
de la Dumnezeu cinstei si slavei pamantesti. Caci, daca ar fi lepadat frica de
iudei si s-ar fi gandit prea putin la amenintarea din partea lor, ar fi dat
credintei toata libertatea si s-ar fi aratat sfinti si pazitori evlaviosi ai
poruncilor Mantuitorului nostru.
"Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in giulgiu cu miresme,
precum este obiceiul de inmormantare la iudei. Iar in locul unde a
fost rastignit era o gradina, si in gradina un mormant nou, in care
nu mai fusese nimeni ingropat." (In 19, 40-41) [41]
S-a socotit intre morti Cel care, pentru noi, era intre morti dupa trup,
intelegandu-se insa si fiind cu adevarat Viata prin Sine si prin Cel ce L-a
nascut Iar, ca sa se implineasca toata dreptatea, inteleg cea cuvenita
chipului omenesc, Si-a supus de bunavoie templul trupului Sau nu numai
mortii, ci si celor de dupa aceea, adica ingroparii si asezarii in mormant
Scriitorul Evangheliei spune ca acesta era intr-o gradina noua, faptul acesta
aratand in chip ca moartea lui Hristos s-a facut pentru noi pricinuitoare si
inceput al intrarii noastre in Rai.
Caci El a intrat acolo ca un Inainte-Mergator pentru noi. Caci ce altceva ar
insemna aducerea trupului lui Hristos in gradina? Iar faptul ca mormantul era
nou inseamna trecerea neobisnuita si noua de la moarte la viata si innoirea
sufletelor noastre, pe care Hristos ne-a adus-o, prin care invingem
stricaciunea. Caci moartea noastra s-a transformat, prin moartea lui Hristos,
stramutandu-se intr-un fel de somn, spre o putere si implinire a unei
trebuinte superioare. Caci traim ca unii ce vom fi vii pentru Dumnezeu, dupa
Scripturi (Rom. 6, 11). [42]
De aceea si fericitul Pavel numeste adormiti pe cei ce au murit in Hristos.
Caci odinioara puterea mortii pusese stapanire pe firea noastra. Fiindca "a
imparatii moartea de la Adam pana la Moise si peste cei ce nu pacatuisera,
dupa asemanarea greselii lui Adam" (Rom. 5, 14) si:, "dupa cum am purtat
chipul celui pamantesc, sa purtam si chipul celui ceresc" (I Cor. 15, 49),
suportand moartea din blestemul dumnezeiesc (Gal. 3, 13). [43]
Dar, deoarece ne-a luminat al doilea Adam, Omul dumnezeiesc din cer, si,
luptand pentru viata tuturor; a rascumparat prin moartea Sa viata tuturor si
desfiintand stapanirea stricaciunii, a inviat ne-am replasmuit dupa Chipul Lui,
rabdand o altfel de moarte, care nu ne mai desface intr-o stricaciune
nesfarsita, ci ne aduce somnul plin de nadejdea cea buna, dupa asemanarea
Celui ce ne-a facut aceasta cale noua, Care este Hristos. [44]

Iar daca ar voi cineva sa afirme, spunand ca mormantul este nou, ca n-a fost
nimeni in el mai inainte; este bine si asa. Caci, ca sa nu se creada ca a inviat
altul in afara de Iisus, zice ca mormantul e nou deoarece n-a fost pus in el
nimeni altcineva. [45]
"Deci, din pricina vinerii iudeilor; acolo L-au pus pe Iisus, pentru ca
mormantul era aproape." (In 19, 42)
Nu spune numai Ca trupul lui Hristos a fost pregatit de inmormantare si ca
era o gradina aproape de cruce si in ea un mormant nou, ci arata si ca El a
fost pus acolo. Caci este foarte necesara pentru taina credintei noastre
marturisirea si cunostinta despre moartea Lui.
De aceea si preainteleptul Pavel, dandu-ne dreptarul credintei, zice:
"Aproape este de tine cuvantul, in gura ta si in inima ta" - adica cuvantul
credintei pe care-l propovaduim: Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este
Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei
mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste
spre mantuire'' (Rom. 10, 8-10).
Dar si in alt loc zice iarasi: "Caci v-am dat voua, intai de toate, ceea ce si eu
am primit, ca Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi, si ca a
fost ingropat si ca a inviat a treia zi, dupa Scripturi"' ( I Cor. 15, 3-4). Deci
foarte potrivit scriitorul Evangheliei ne face o expunere foarte necesara si
despre acestea. Caci trebuia sa credem ca a murit si a fost ingropat. Fiindca
va urma din acestea adevarata credinta, ca, rupand legaturile mortii, El S-a
intors la viata care era a Sa ca Dumnezeu.
Fiindca nu era cu putinta ca El sa fie stapanit de moarte, caci, fiind Viata prin
fire, cum ar fi putut suporta stricaciunea? Iar Cel in Care "traim si ne miscam
si suntem" (Fapte 17, 28), cum ar fi putut fi supus legilor firii nostre si n-ar fi
dat mai degraba viata, ca Dumnezeu firii care are nevoie de viata?
"Iar in ziua intai a saptamanii (duminica), Maria Magdalena a venit
la mormant dis-de-dimineata, fiind inca intuneric, si a vazut piatra
ridicata de pe mormant. Deci a alergat si a venit la Simon-Petru si la
celalalt ucenic pe care il iubea Iisus, si le-a zis: Au luat pe Domnul
din mormant si nu stim unde L-au pus.
Deci a iesit Petru si celalalt ucenic si veneau la mormant. Si cei doi
alergau impreuna, dar celalalt ucenic, alergand inainte, mai repede
decat Petru, a sosit cel dintai la mormant. Si, aplecandu-se, a vazut
giulgiurile puse jos, dar n-a intrat.
A sosit si Simon-Petru, urmand dupa el, si a intrat in mormant si a
vazut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu
era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata, la o parte; intr-un
loc. Atunci a intrat si celalalt ucenic care sosise intai la mormant, si
a vazut si a crezut. Caci inca nu stiau Scriptura, ca Iisus trebuia sa
invieze din morti" (In 20, 1-9)
N-ar fi rabdat sa stea acasa aceasta femeie atotravnitoare si inteleapta si n-
ar fi parasit mormantul, daca teama de legea sambetei si de condamnarea
ce ameninta pe cei ce o calcau nu i-ar fi scazut ravna, si daca respectul fata
de vechile obiceiuri n-ar fi oprit-o de la ceea ce dorea foarte mult, dar
trecand sambata si rasarind ziua de dupa ea, porneste grabita spre mormant
si, vazand piatra rostogolita de pe mormant, furata de banuieli indreptatite,
socoteste ca Iisus a fost stramutat, atribuind si aceasta fapta de necredinta,
impreuna cu altele, dusmaniei furioase a iudeilor. [46]
Dar, deoarece era femeie, aceasta o face sa se intoarca la cei ce iubeau pe
Domnul, vrand sa ceara ajutorul celor mai sinceri ucenici, in cautarea Lui.
Avea o credinta atat de puter-Tiic intemeiata si neclintita, incat n-a fost
descurajata de moartea Lui de pe cruce, ci il numeste Domn, chiar mort fiind,
aratand cu adevarat dragoste de Dumnezeu.
Cand aceia (adica Petru si Ioan, scriitorul Cartii, caci el da numele sau si al
celuilalt ucenic) afla de la femeie vestea, pornesc cu graba si ajung repede la
mormant, unde vad minunea cu ochii lor, fiind pregatiti sa dea spre marturie
acest fapt, caci erau doi, cum cere Legea. Ei nu se intalnesc cu Hristos cel
sculat din morti, dar vadesc invierea din giulgiurile infasurate si cred ca a
rupt si legaturile mortii, fapt prevestit de Sfanta Scriptura. Deci, privind cele
intamplate in lumina profetiilor, care se dovedesc implinite, primesc cea mai
neclintita credinta.
Observam ca fericitul Evanghelist Ioan ne vesteste si timpul invierii, zicand:
"in ziua intai a saptamanii (duminica), Maria-Magdalena a venit la mormant
dis-de-dimineata, fiind inca intuneric". Matei amintindu-ne acelasi fapt, a
spus ca invierea a avut loc dupa ce s-a facut seara adanca. [47]
Dar socotesc ca, nefiind nici un dezacord intre purtatorii de Duh, nu prezinta
nici timpul invierii in mod diferit. Caci, daca ar voi cineva sa inteleaga sensul
celor spuse de ei, va vedea ca au acelasi sens cuvintele lor. Dimineata
adanca si seara adanca se reduc, cum socotesc eu, la acelasi inteles si se
intalnesc la punctul cel din mijloc al noptii. Deci nu e nici un dezacord intre
ei. Unul, incepand de la sfarsitul noptii, iar celalalt, de la inceputul ei, se
intalnesc la mijloc, adica, precum am spus adineauri, la sfarsitul noptii.
Note:
1) Pe drept cuvant radea Pilat de capeteniile iudaice si-i osandea, pentru ca
cereau moartea Celui pe care-L invinuiau ca ar vrea sa-i elibereze de
imparatia straina. Chiar daca Ii aduceau aceasta vina necrezand in ea, totusi
vor fi socotiti ca unii ce nu tineau la independenta poporului lor. Iisus este
imparatul spiritual al lumii, pornit ca Om dintre iudei.
Deci s-ar fi cuvenit ca ei sa fie cei dintai care sa-L slaveasca in aceasta
calitate. Pilat afirma acest adevar, chiar daca, poate, nu intelegea deplin
ceea ce facea. Mai ales iudeii ar fi trebuit sa-L primeasca pe Hristos ca pe
imparatul lor de sus. Dar preferau lui Hristos pe Cezarul, cand puteau primi si
pe Cezarul ca imparat pamantesc, si pe Hristos ca imparat ceresc si vesnic.
2) Pilat staruie sa le spuna ca Iisus e imparatul lor, cugetand ca doar-doar ii
va face sa se gandeasca la ce rusine se expun cerand uciderea Lui.
3) Pilat, punand pe ostasi sa-L batjocoreasca in calitate de imparat al
iudeilor, urmarea sa-i faca pe acestia sa se gandeasca la rusinea ce se
rasfrangea asupra lor. Dar fara efect Ei nu credeau in aceasta vina ce I-o
aduceau, desi viclenia lor se intorcea intr-un fel si asupra-le.
4) Pilat putea, ca judecator caruia i se recunostea toata puterea, sa scape pe
Hristos. Dar nu numai ca n-a facut aceasta, cu toata convingerea ca era
nevinovat, ci a si colaborat cu ei la rastignirea Lui. Caci nu numai ca li L-a
predat, ci L-a predat asa cum cereau ei, spre rastignire. Ba, mai mult, le-a
dat si pe ostasi ca unelte ale rastignirii Lui.
5) Patimirea de bunavoie, deci fara de pacat, a mortii, a intarit, prin rabdarea
ei, puterea sufletului lui Hristos, ajutat fiind in aceasta si de puterea
Dumnezeirii care salasluia in aceeasi Persoana, iar aceasta tarie ajunsa !a
maximum, la sfarsitul rabdarii, a putut sa invie Impui lui Hristos.
6) E un simbol si in purtarea crucii de catre Hristos in vederea mortii. O purta
pentru a scapa noi de aceasta purtare. Caci, cat suntem pacatosi, inaintam
spre moarte purtand cele ce ne duc spre ea. Dupa ce ne-am unit cu Hristos,
greutatile si bolile prin care inaintam spre sfarsitul vietii pamantesti nu ne
mai duc la moartea spirituala, vesnica, ci spre o viata fericita a sufletului, si
apoi si spre invierea cu trupul.
Inainte moartea, si in mod accentuat cea de pe cruce, era un blestem pentru
pacat. Acum acest blestem e inlaturat de Hristos (scapandu-ne de el),
intrucat nu l-a purtat ca un vinovat, ci ca un nevinovat. Atarnand pe nedrept
asupra Lui acest blestem, el insusi s-a facut nedrept atat asupra Lui, cat si
asupra tuturor celor ce se unesc cu El spiritual, prin credinta.
7) Hristos patimea pentru noi in trup, dar Cel ce patimea prin trupul acesta
era Dumnezeu. De aceea patimirea mortii a rascumparat pe toti oamenii de
sub datoria patimirii, pentru ca, uniti cu El, puterea invingerii mortii le venea
de la Cel ce era biruitorul mortii, Acesta fiind nu numai Om nevinovat, ci si
Dumnezeu. Omul scapat de moarte in Hristos avea valoarea si puterea lui
Dumnezeu, caci acelasi ipostas era si om, si Dumnezeu.
8) Daca ar fi fost numai om, Cel osandit ar fi platit numai pentru sine si deci
ar fi scapat numai El. Dar, fiind si Dumnezeu, ca Om nevinovat a primit si a
biruit osanda pentru toti. A scapat nu numai firea Sa de stricaciune si de
moarte, ci, prin puterea dumnezeiasca, a comuni cat prin firea Sa -biruitoare
asupra osandei, ca nevinovata - aceasta biruinta tuturor oamenilor care se
unesc cu El ca Dumnezeu, prin umanitatea lor comuna cu a Sa, ca Fiu al lui
Dumnezeu.
9) Rezultatul eliberarii de stricaciune si de moarte a firii omenesti a lui
Hristos nu ni se comunica fara efortul nostru, ci, asa cum nu fara efortul firii
Lui omenesti a aratat si mentinut lipsa de pacat si a rabdat patima si
moartea, asa nici noi nu ne putem insusi scaparea de stricaciune si de
moarte fara a urma pilda Lui ca Om. Nu numai ca ne arata pilda Sa, ci ne si
comunica puterea ei, intarita de puterea dumnezeiasca, spre a putea starui
in efortul de biruire a pacatului.
10) A pune iubirea celor pamantesti mai presus de iubirea lui Dumnezeu, sau
pe cei ce ne critica pentru iubirea lui Dumnezeu, mai presus de Dumnezeu,
sau mandria noastra, mai presus de toate, inseamna a pune pe sclavi mai
presus de stapan. Nu trebuie deci sa punem rasul celor ce batjocoresc
eforturile noastre pentru virtutea ce place lui Dumnezeu mai presus de
aceasta placere a lui Dumnezeu.
11) Sa departam de la noi rudenia care ne indeamna la rau.
12) Pe talharul Baraba l-au socotit mai putin vinovat calpe Hristos. Pe de alta
parte, rastignesc pe Hristos intre doi talhari, ca sa arate ca e deopotriva cu
ei, sau chiar mai de necinste decat talharii. Dar Dumnezeu a randuit sa se
rastigneasca cei doi talhari alaturi de Hristos, ca sa se arate ca cei dintre
iudei si neamuri care se rastignesc cu El vor invia impreuna cu Hristos intru
fericire, sau, in general, toti oamenii vor invia.
13) Incepatoriile si stapaniile invinse de Hristos pe cruce sunt demonii, dar si
moartea si stricaciunea, care sunt astfel supuse puterii Sale. Puterile
demonice, atragand faptura omeneasca din legatura cu Dumnezeu, o inchid
vietii ce-i vine din Izvorul Vietii, supunand-o coruptiei si mortii trupesti. Raul
moral este urmat de raul sau minusul ontologic.
14) Pironind pe cruce titlul vinii noastre, a desfiintat-o si deci a desfiintat
moartea pe care ne-o aducea vina. A suferit El, Cel nevinovat, ca Om si
Dumnezeu, ca Persoana nemuritoare, moartea noastra indicata prin acel
titlu.
15) Pacatul si-a pierdut puterea acuzatoare, caci ne-am unit in Botez cu
Hristos Cel atotcurat si Dumnezeu, Care a sters pacatul stramosesc din noi si
ne-a dat putere sa ne opunem pacatelor personale, iar cand savarsim
pacate, negandu-le prin pocainta, nu mai putem fi acuzati.
16) Fara sa-si dea seama, Pilat vesteste lumii, in limbile cele mai cunoscute,
pe Hristos ca imparat, Care castiga stapanirea spirituala asupra popoarelor
prin jertfe in care se manifesta iubirea in modul cel mai evident, iubirea lui
Dumnezeu fata de lume.
17) Refuzul lui Pilat de a schimba, potrivit cererii iudeilor, titlul "Iisus...
imparatul iudeilor", in: "Iisus care s-a pretins imparatul iudeilor", arata ca
firea nu poate nega ceea ce este cu adevarat Hristos, adica Imparatul real.
Caci Hristos este Adevarul, si Adevarului ii este proprie puterea
imparateasca.
18) Dumnezeu-Cuvantul a prezis inainte de intrupare faptele minunate cu
privire la Sine de dupa intrupare, ca, atunci cand se vor implini, sa stim ca El
este cu adevarat Dumnezeu si, deci, ne-a mantuit cu adevarat.
19) Fiul lui Dumnezeu a luat trupul omenesc ca un fel de imbracaminte a Lui,
facandu-Se vazut si lucrand1 prin el. Fiind impartita intre mai multi ostasi
aceeasi imbracaminte, fiecare avea prin ea pe Acelasi Unul Hristos. Casa cea
una reprezinta Biserica. Toti cei din Biserica primesc pe Hristos cel Unul, fara
ca El sa se multiplice, ramanand prin El in unitatea Bisericii.
20) Casa cea una cu multi membri in ea, care mananca carnea aceluiasi Miel,
reprezinta Biserica. Toti cei din Biserica primesc pe Hristos cel Unul, fara ca El
sa se multiplice. Hristos insusi traieste ca Unul in toti. O pilda e si modul in
care un invatator, vorbind multor elevi, fiecare dintre acestia il traiesc ca pe
unul si acelasi, precum si el se simte ascultat de toti ca unul si acelasi. Cand
un elev marturiseste invatatorului cum il simte, ascultandu-l, toti simt
marturisirea aceluia ca pe o marturisire comuna.
21) E o remarcabila intelegere a camasii necusute din parti a lui Hristos, ci
tesuta ca un intreg de sus, ea a reprezentare a trupului Sau, care nu s-a urzit
din contributia barbatului si a femeii ci a iesitca om intreg, de sus, prin
lucrarea Sfantului Duh.
22) Orice mama plange cand isi vede copilul suferind, chiar daca stie ca se
va face bine. Durerea mamei care isi vede fiul intr-o extrema suferinta s-a
manifestat cu toata puterea si in cazul Maicii Domnului. Ea isi aducea aminte
ca Fiul ei i-a spus adeseori ca va avea sa suporte crucea pentru mantuirea
oamenilor, dar durerea nu putea sa nu se manifeste cand il vedea chinuit pe
cruce, desi credea ca prin aceste chinuri va trece spre inviere si va birui
moartea tuturor.
Aceea se va intampla in viitor, dar acum il vedea suferind si nu putea sa nu
sufere pentru aceasta, uitand in acele clipe cele ce vor fi in viitor. O simtire
asemanatoare a durerii prezente, care il face sa nu Se gandeasca la efectul
ei mantuitor, o avea chiar Iisus cand a spus: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, de ce M-ai parasit?" (Mt 27,46), sau: "Parintele Meu, de este cu putinta,
treaca de la Mine paharul acesta" (Mt 26,39).
23) Chiar in culmea durerilor trupesti, grija de cei iubiti ne face sa uitam acea
clipa de durere. Cu atat mai mult a putut face aceasta Hristos. El si patimea,
dar Se afla si intr-o stare mai presus de patimire.
24) Ucenicul, nefiind mama, putea mentine in inima mai prezent gandul ca
Iisus sufera temporar, pentru ca sa invie si sa mantuiasca pe oameni, nefiind
atat de coplesit de durere ca Maica Lui. De aceea o putea mangaia si pe
Maica lui Hristos, aducandu-i mereu in minte ca patimirea Lui e trecatoare. ii
putea aduce mereu in minte adancul tainei patimii lui Hristos.
25) Acreala otetului ii sporea lui Hristos si mai mult chinul. In loc sa-I dea
putina apa, care sa-l usureze chinul, ii dau otet care i-l sporeste. Cei ce-L
chinuiau isi arata in aceasta totala lipsa de mila, cea mai mare cruzime. Isi
arata si ei toata acreala impotriva lui Hristos.
26) Rabdarea incercarilor pana la moarte (pana mai are cineva constiinta si
putinta libertatii) ii intareste sufletul, sau voia pentru a ramane alipit binelui
in asa masura, incat binele nu va mai putea fi despartit de el. Daca raman
pana la capatul vietii mele in iubirea de Dumnezeu si de oameni, ma voi
dovedi definitiv alipit ei. Subiectul care le-a rezistat va ramane si dupa
moartea trupului, in veci, in bucuria de bine, care i-a dat si puterea rabdarii.
27) Manifestarea urii iudeilor nu putea merge mai departe impotriva lui
Hristos, dupa ce El le-a rabdat pe toate pana la moartea cu trupul.
28) Mai mult decat a duce pe Cel urat la moartea cea mai dureroasa si de a-L
batjocori si chinui in cele mai extreme feluri, chiar in timpul patimirii mortii,
nu poate face cineva. Si-a epuizat toate formele si gradele urii. Iar Acela,
rabdandu-le pe toate, S-a aratat mai tare ca toate.
29) S-a dus si in iad, dupa ce a murit, aratand ca, biruind moartea, nici iadul
nu-L va putea tine in veci in el. Rabdand pana la moarte, fara sa fie atras de
frica in slabiciune, si staruind in iubirea de Dumnezeu si de oameni, Se duce
cu lumina si cu forta binelui si in iad, aratand ca El nu poate ii tinut acolo, ci
poate scoate pe cei ce au fost dusi acolo, aflandu-se in asteptarea Lui. Prin
alipirea la El, deci primind binele din El, toti cei ce au crezut in El au fost
readusi la viata. Caci viata deplina este una cu binele, si binele este una cu
Dumnezeu.
30) Nu numai prin inviere vom ajunge cu Hristos langa Tatal, ci si cand vom
muri cil trupul, daca am crezut in Hristos.
31) Dreptatea prin Lege e cea castigata de om prin implinirea unor porunci.
Dreptatea prin credinta e cea primita din puterea lui Hristos ca Dumnezeu
facut Om, in comuniune cu cei ce se deschid Lui prin credinta. Dreptatea
castigata de om prin implinirea poruncilor Legii, ca dreptate proprie, e foarte
slaba fata de cea care ni se comunica de catre Hristos prin unirea cu El prin
credinta. Din Hristos dobandim starea Lui de dreptate (starea virtutilor)
adevarata. Caci avand-o El in mod real, ca Om care e si Dumnezeu, ne-o
comunica si noua.
32) Hristos intra acum in mod real la Oumnezeu-Tatal ca Om in Persoana lui
Hristos. Iar prin El putem intra si noi in comuniune reala cu Tatal. Nu mai
intra arhiereul cu sange de animal, ci Arhiereul, sau Mijlocitorul real cu
sangele Sau, ca sa fie sfintit acesta insusi. Daruindu-Se, astfel sfintit, si noua,
intram si noi la Tatal cu sangele sfintit, cu sangele nostru sau cu existenta
noastra vie unita cu a Fiului lui Dumnezeu facut Om.
Arhiereul Legii intra o data pe an, simbolizand o data in intregul timp de
dinainte de Hristos. Hristos intra o data pentru toata istoria, obtinand
mantuirea pentru omenirea din toate timpurile. Caci El nu mai coboara de
acolo, ci El ridica pe oameni acolo treptat. Arhiereul Legii intra cu sangele
unui vitel si al unui tap, ca jertfe de impacare, iar carnurile si pielea lor le
ardea cu foc, afara de tabara (Lev. 9, 10-11), pentru ca nu erau curate.
Hristos e jertfit intreg, afara de cetatea omeneasca, pentru ca, pe de o parte,
poarta pacatul tuturor, pe de alta, nu are pacate personale.
El intra cu sangele Sau la Tatal, iar cei ce cred in El se indumnezeiesc deplin
prin intrarea Sa la Tatal, se sfintesc real (Evr. 9,12-14). De aceea in bisericile
ortodoxe s-a pastrat catapeteasma intre cerul unde Se aduce Hristos Tatalui
intr-o prelungire a actului de pe Golgota si credinciosii care privesc in unitate
spre El. Prin usile acestei catapetesme iese adeseori preotul, ca reprezentant
al lui Hristos, si credinciosii se impartasesc prin usile deschise ale altarului,
pentru a arata ca Hristos coboara la ei fara sa paraseasca cerul, ci
deschizandu-le lor comunicarea cu cerul.
33) Cunoasterea lui Dumnezeu cel nevazut nu ni se mai comunica in Hristos
prin chipuri si descrieri, care o acopera, ci prin experienta directa si simpla a
credintei, care n-are nevoie de multe cuvinte, caci e mai presus de ele.
34) Atata trebuie sa facem: sa credem cu inima si sa spunem cu gura
"Domnul lisus". Caci, zicand aceasta, il marturisim pe lisus ca Stapanul
nostru, sau ca Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si inviat din morti. Printr-un
singur cuvant se marturiseste o credinta plina de un continut nesfarsit de
bogat, care e temeiul mantuirii noastre. Sfantul Ieronim a spus ca se poate
exprima credinta crestina fie intr-o propozitie extrem de scurta, fie in
expuneri nesfarsite.
35) De abia cand s-au epuizat toate formele de rautate ale iudeilor impotriva
lui Hristos, sfarsind cu moartea, si El le-a invins pe toate printr-o rabdare
neslabita prin revolta, actualizand suprema tarie a sufletului ajutat si de
puterea lui Dumnezeu, El a intrat ca Om la Tatal, rupandu-se catapeteasma
care despartea pe oameni de Dumnezeu. Iar prin Hristos li s-a dezvaluit
tuturor celor ce cred in Hristos si se sfintesc dupa asemanarea si dupa
puterea Lui misterul Sfintei Treimi. S-a dezvaluit experientei credintei noastre
Adevarul prin Hristos cel intrupat ca Revelatorul Adevarului, avand in Sine
Adevarul, descoperindu-Se ca Persoana iubitoare a Tatalui si descoperind in
Sine pe Tatal, aceasta facand-o prin Duhul Sfant, in Care Ei sunt unifi si prin
Care Ei Se unesc cu noi.
36) Templul este si el ca o imbracaminte a lui Dumnezeu, dar mai ales
catapeteasma, care acopera locul cel mai tainic in care Se afla Dumnezeu.
Dumnezeu sau Hristos insusi fac sa se rupa catapeteasma Prin aceasta va
arata nu numai vointa de a Se descoperi mai mult, ci si durerea pentru
dusmania lor fata de Sine. intr-un fel tot pamantul este ca un fel de imbraca
minte a Fiului lui Dumnezeu facut Om. De aceea si "pamantul s-a cutremurat
si pietrele s-au despicat" (Mt 27, 51). Era efectul imputinarii puterii in trupul
Lui si a retragerii puterii dumnezeiesti.
37) Sub pretextul unui act de evlavie, adica al respectarii sambetei Pastilor,
capeteniile evreilor cer sa li se dea favoarea de a produce celor apropiati de
moarte o si mai mare si mai cruda durere. Cer sa-si implineasca pofta celei
mai mari cruzimi, ca un motiv de pietate.
38) Pentru doua motive a randuit Dumnezeu ca ostasii sa strapunga coasta
lui Hristos: a) ca sa se vada in aceasta implinirea unor proorocii despre
Hristos, deci ca El este cu adevarat Hristos, si b) ca sa se vada ca Taina
Botezului si a Sfintei impartasanii contin apa si sangele ce curg in mod
nevazut mai departe din Sfantul trup al lui Hristos, deci ca prin ele facem apa
si sangele nostru purtatoare ale apei si sangelui trupului Sau jertfit, ca si noi
sa inviem asemenea Lui. Trupul Lui mort se afla la capatul suferintei
pamantesti si in trecere spre inviere, prin sufletul Lui intarit de dumnezeirea
Lui. Deci si apa si sangele ce curgeau din El parcurg acest drum.
39) Primul din aceste citate se refera la mielul pascal, care era chipul lui
Hristos, Mielul adevarat.
40) Dumnezeu a randuit ca trupul lui Hristos sa fie asezat in mormant de
doua persoane, ca sa nu se dea crezare argumentului necredinciosilor ca
mormantul a fost gasit gol pentru ca, de fapt, trupul lui Hristos n-a fost
inmormantat. Si tot Dumnezeu a randuit ca Hristos sa aiba doi ucenici
nestiuti de iudei, dintre capetenii, ca sa nu fie impiedicati de ei sa-L
inmormanteze.
41) Era si la iudei obiceiul de a cinsti trupul celui mort, fapt manifestat prin
miresmele care se aplicau giulgiului in care era infasurat Trupul nu era nici
pentru ei numai o materie destinata descompunerii.
42) Moartea lui Hristos a transformat moartea omeneasca intr-o moarte
noua, intai in El si apoi in toti cei ce cred in El. Ea a devenit un somn scurt, o
trecere la viata noua a umanitatii in Dumnezeu, la viata plina de bucurie in
Dumnezeu. E o viata cu adevarat noua, care nu se invecheste niciodata, caci
nu se corupe, nu slabeste, sporeste continuu in putere si bucurie din
comuniunea cu Dumnezeu.
43) "Blestemul" lui Dumnezeu care a adus moartea peste urmasii lui Adam
nu e un act prin care Dumnezeu i-a supus mortii, ci o inchidere a oamenilor
fata de iubirea Lui, o inchidere fata de vointa lui Dumnezeu de a li se
comunica puterea Lui prin iubire. Urmasii lui Adam au mostenit slabiciunea
lui in ase deschide deplin lui Dumnezeu.
44) Cei ce credem in Hristos prin moartea trupului trecem intr-un somn
asemenea celui al lui Hristos din cele trei zile dinainte de invierea cu trupul.
E un somn care ne mentine intr-o viata a sufletului, nedeplina, dar totusi cu o
anumita constiinta plina de nadejdea cea-buna a invierii. E ca uit fel de
somn, pentru ca ne amintim de toate cele traite in trup ca intr-un vis, dar n-
avem puterea sa savarsim faptele reale, asa cum le savarseam cand eram in
trup.
45) Daca ar fi fost un mormant vechi, ar mai fi fost in el si alti morti. In acest
caz, mormantul n-ar fi ramas gol dupa invierea lui Hristos. Sau ar fi inviat si
cei asezati in el inainte de Hristos. Cu intelepciune a randuit Dumnezeu deci
asezarea lui Hristos intr-un mormant nou. Cum ar fi stiut Evanghelistul sa
inventeze toate aceste amanunte bine oranduite in vederea invierii lui
Hristos, daca nu s-ar fi petrecut ele de fapt asa prin lucrarea lui Dumnezeu?
46) Iudeii n-ar fi avut nici un motiv sa fure trupul lui Hristos. De aceea ei au
invatat pe ostasii de paza sa spuna ca ucenicii L-au furat cand ei dormeau.
Dar, daca L-ar fi furat ei sau oatasii, de ce nu L-ar fi luat cu giulgiuri cu tot?
Parasirea giulgiurilor in mormant e si ea o dovada ca Iisus a inviat Cel inviat
nu mai putea purta giulgiuri de mort Evangheliile, prezentand pe ucenici
venind la mormant si vazand mormantul gol, arata ca nu poate fi vorba nici
de furarea trupului lui Iisus de catre ei, nici de o plecare a lui Iisus, Care n-ar
fi suferit decat o moarte aparenta.
Cum ar fi vazut ei giulgiurile in mod foarte real, sau cum le-ar fi lasat El in
mormant plecand cu un trup pamantesc gol, in cazul ca ar fi plecat singur?
Mai trebuie notat ca Dumnezeu a randuit ca invierea sa aiba loc in prima zi
dupa sambata, nu numai ca sa se arate si prin invierea de a treia zi ca
moartea lui lisus a fost reala, ci si pentru ca sa poata veni unii din ai Sai sa
vada mormantul gol, neputand face aceasta sambata, si mai ales in sambata
Pastilor iudaice. S-a randuit asa ca sa se vada ca in prima zi dupa sambata in
care s-a serbat odihna lui Dumnezeu pentru lumea cazuta in pacat are loc
innoirea lumii prin invierea lui Hristos.
Precum lumea cazuta in pacat a inceput in prima zi, asa incepe lumea innoita
in a opta zi, Sarbatoarea Mielului adevarat, Care ne-a mantuit prin inviere.
Aceasta nu putea coincide cu sarbatoarea mielului Legii Vechi, sau a Pastilor
evreiesti, care nu ne mantuia, ci era numai un chip al Mielului adevarat si
mantuitor Ce avea sa vina dupa aceea. Gruparile neoprotestante sambetiste
nu cunosc innoirea lumii prin Hristos, ci raman la lumea veche a lui Iehova si
a mielului.
47) Textul grec exact "Sambata tarz

Vous aimerez peut-être aussi