Vous êtes sur la page 1sur 3

Aris

-Aici, soră, am un pat liber!, strigă doctorul Marcu. Grupul de studenţi care îl
însoţea se împărţi în două pentru a face loc brancardierilor. Aşezară bolnavul pe
patul de la fereastră, iar Marcu începu să le explice cum se întocmeşte fişa de
observaţie. Îşi scoaseră caietele şi se apucară să noteze. Noul venit era un
bătrân fără acte, găsit de nişte puşti lângă pârtia de schi.
-Ciudat, zise Marcu, ce căuta vulturul ăsta pleşuv la pârtie... După cât era de
îngheţat când l-au adus, ar fi trebuit să fie deja mort, dar uite că are puls si
respiră...
Petre îşi scoase blocul de desen şi-l sprijini de piciorul bun. Mâine-i vor scoate
gipsul şi va putea pleca acasă, să petreacă Crăciunul cu ai lui. Începu să
schiţeze scena pe care o avea în faţă. “Lecţia de anatomie a dr. Tulp”, îşi zise.
În locul cadavrului translucid pictat de Rembrandt era însă un bâtrăn palid, cu
plete cărunte. Deşi îl dezbrăcaseră de mantaua militară în care fusese găsit şi
era acum acoperit cu un halat de spital, purta pe cap kipa, pe care nimeni nu
îndraznise să i-o scoată. În locul învăţăceilor lui Tulp erau studenţii, privind
oriunde numai la pacient nu, exact ca-n pictură. În locul lui Tulp, Marcu.”Ar vrea
el atîta faimă”, rânji în sinea lui Petre.

Spre după amiază sosi asistenta cu medicamentele şi termometrele. Se fâţâi prin


salon şi-i adresă lui Petre un zâmbet larg. Tânărul făcuse senzaţie în secţie, era
student la arte, înalt şi frumuşel, uşor de remarcat într-un spital unde
majoritatea pacienţilor erau în vârstă. Fata se uită în fişa de observaţie a
bătrânului, îi luă pulsul, iar când mâna acestuia căzu, moale, pe pătură, Petre
văzu pe antebraţul alb şi slab tatuat un numar de şase cifre. Fata se mai învârti
un pic prin salon, controlă perfuziile celorlalţi, apoi părăsi încăperea cu
acelaşi zâmbet ca o dimineaţă de mai. Petre o urmări cu privirea până dispăru pe
culoarul luminat. Îşi reluă munca la schiţa începută dimineaţă şi se afundă în
lucru până la lăsarea serii. Pendula de pe perete bătu de şapte. Îşi făcu apariţia
doctorul Marcu, însoţit de cârdul de studenţi.
- Ce mai zice tinereţea, aici prezentă? îl bătu el uşor pe umăr pe Petre.
- Aşteaptă cu nerăbdare externarea. Ce-i cu bătrânul, cine e?
- Nu ştim, n-are acte, nu i-a reclamat nimeni dispariţia, ca prin minune nu e mort
deşi alţii dau colţul din mult mai puţin, ce să zic, misterul din salonul zece.
Parcă vezi că mâine se ridică şi-ţi spune că-i Napoleon...
- Sau Jidovul Rătăcitor, completă o jună blondă care roşi instantaneu când îşi
dădu seama cât fusese de spirituală.
- Cum zici tu, râse gros Marcu...
- Nu s-a mişcat de când l-aţi adus, încercă Petre să le domolească veselia.
- Nici nu cred c-o va mai face, hmmm, îşi drese vocea Marcu, realizând că a dus
gluma prea departe. E în stare gravă, la vârsta lui, la cât de îngheţat era, mă
întreb...
- Ce vârstă-i daţi? îl întrerupse brusc Petre.
- Chiar nu ştiu, dupa cum arată peste optzeci, după semnele vitale, aproape
inexplicabil, e de vârsta ta.
- Mi s-a părut că dimineaţă i s-a administrat o perfuzie, acum nu mai e nevoie?
- Ce spirit de observaţie are artistul nostru... Mimi, care era de gardă în seara
asta are un eveniment în familie. Nu mai rămâne nimeni pe secţie să-i urmărească
moşului perfuzia.
- Şi dacă-i vreo urgenţă?
- S-a vorbit cu asistenta de la Urgenţe să urce dacă e ceva, doar nu crezi că
suntem în pădure! Cît despre prietenul tău, dacă are zile, le are şi fără
perfuzie, dacă nu, nu de-aici i se va trage, nu putem risca să apară mâine vreun
nepot turbat să ne acuze de malpraxis că nu i-a urmarit nimeni perfuzia lui
bunică`su, n-ai văzut ce nebunie e-n ţara asta!
- Pot s-o urmăresc eu şi pot s-o închid când e gata... zise Petre
- Asta ne-ar mai lipsi, ia tu şi fă nani, măine pleci acasă, la asta să-ţi stea
ţie gândul, se învolbură Marcu.
-Insist!, ridică vocea Petre. Oricum nu mă culc acum, vreau să termin o schiţă pe
care-am început-o dimineaţă, încercă el s-o dreagă.
Marcu plecă în trombă cu alaiul lui de şcolari, blagoslovindu-l pe Petre cu tot
ce-i venea la gură.
Nu după multă vreme apăru Mimi, cu o mutră otravita. Montă perfuzia la capul
bătrânului, i-o înfipse cu duşmănie în mâna schilavă şi se întoarse fioroasă către
Petre.
- Matale poţi dormi liniştit, voi rămâne să-i păzesc eu perfuzia, noapte bună!
Petre se simţi prost. În definitiv oamenii ăia erau acolo de când lumea, ştiau ce
au de făcut, ce-l apucase să facă pe eroul, habar n-avea cine era bătrânul din
patul de alături, mai ştii, poate peste câteva zile vor citi despre vreun
degenerat mort în spitalul judeţean. Mai trase câteva linii, apoi puse schiţa în
sertar şi se culcă cu gândul la ziua de mâine, aşa cum îi sugerase, deloc elegant,
Marcu.

Tresări când o mână rece îi atinse fruntea. Era întuneric în salon, luna pătrundea
oblic prin fereastră, luminând doar jumătatea de perete pe care se afla pendula.
Bătrânul stătea pe patul lui şi-i făcu semn cu degetul la gură:” Nu-i nevoie să
vorbim, îi trezim pe ceilalţi, ne putem auzi şi altfel”
Petre nu era speriat, ci doar un pic confuz.
- Cine esti? îl întrebă pe bătrân.
- Pentru tine sunt Aris....
- Aris... Kindt, borfaşul autopsiat din “Lecţia…” lui Rembrandt?
- Pai nu asta ai desenat? Gândurile noastre numesc lucruri, iar lucrurile, odata
numite, îşi fac loc în realitate...
vino .... Îi puse o mână pe piept. Calcă peste tine uşor, ca pe un pod, dă-mi
mâna.
Petre se conformă. Îşi vedea corpul în pat, ghemuit pe-o parte, cu pătura trasă
peste cap, “ poziţia celui nesigur şi temător de lume” cum citise într-o revistă
“Psihologia pe înţelesul tuturor”.
Bătrânul deschise uşiţa pendulei. Lumina piezăşă a lunii cădea pe mecanismul
ceasului dându-i o strălucire magică. Multitudinea de rotiţe, arcuri, fire si
cârlige, forma o urzeală perfect acordată, un mic animal de aur care, parcă,
respira.
- Aşa arată timpul pe dinăuntru... Misterul din măruntaiele pendulei...
- Din păcate nu mă pricep deloc la ceasuri, la mecanisme...
- Nu trebuie să te pricepi... privind acest angrenaj, toată această mulţime de
arcuri, fire, legături, nu vei avea nici o idee despre ora în dreptul căreia s-au
aşezat arătătoarele ceasului pe cadran...
Petre dădu din cap aprobator.
-... La fel cum tendoanele, muşchii, acele ţesuturi expuse de Rembrandt în pictura
lui nu-ţi dau nici o idee despre gesturile pe care le-ar fi putut face mâna
respectivă când era în viaţă...
Petre se foi neliniştit.
- Imaginează-ţi cum arată o tapiserie superbă pe dos. O devălmăşie de fire şi de
noduri de toate culorile, în toate direcţiile.... Una din Cărţi ne spune că toate
faptele noastre sunt, de fapt aceste fire şi noduri de pe spate, care, aparent, n-
au nici o noimă. Nodurile pot fi întîmplările de zi cu zi, iar firele, deciziile
pe care le luăm în legătură cu aceste întâmplări. Noi suntem acul care decide dacă
pe faţă va ieşi curcubeul sau o pată de noroi...
- Foarte înţelept, admise Petre, dar de ce eu?
- Pentru că astăzi tu ai făcut, inconştient, un gest pe care Cartea l-ar da de
exemplu.
- Adică? Chestia cu perfuzia? N-a fost mare lucru, dacă la asta te referi...
- E vorba de legătura cu ceilalţi. Marcu e un mare specialist, să ştii. Perfuzia
din această seară chiar nu era necesară. Despre altceva e vorba, iar tu ai
remarcat de la început. Marcu e Tulp, şeful ghildei chirurgilor, toată lumea vrea
să apară în tablou alături de el, de aceea pictorul îi şi distribuie ca-ntr-un
studio, iar dacă te uiţi cu atenţie la chipurile lor, unii îl admiră din priviri
pe Tulp, alţii se uită direct “în cameră”. Nimeni nu priveşte acel corp care
concentrează, de fapt, toată lumina. Bătrânul îşi dezveli braţul unde îi fusese
aplicată perfuzia. Branula nu mai era, pielea era secţionată şi dată deoparte,
exact ca-n tablou.
Petre se înfioră. Una era pe pânză, alta pe viu, simţi că-l ia cu cald şi căscă
prelung. Bătrânul îi puse mâna pe frunte şi-şi reveni imediat.
- Vroiam să-ţi arăt concret...fiecare celulă din organismul uman, este, în mod
inerent, egoistă. Ea însă trebuie să-şi reprime această pornire, pentru binele
corpului. Va avea astfel şansa să experimenteze nu doar propria existenţă, ci
chiar viaţa întregului corp. Cartea ne spune că, la fel, noi, oamenii, trebuie să
ţesem legături unii cu alţii. Numai aşa ne vom putea simţi Creatorul, peste
existenţa noastră trecătoare.
Petre rămase tăcut. Bătrânul închise uşa pendulei şi-l conduse spre pat.
- Ai fost...zise Petre fixând antebraţul bătrânului...ai fost acolo?
- În lagăr? Da. Am trecut şi pe-acolo...În definitiv, Rembrandt a trăit în
cartierul evreiesc din Amsterdam, s-a inspirat din viaţa lor...istoria picturii nu
ne lămureşte exact originea lui Aris Kindt, nu-i aşa?
- Aşa-i, ne spune însă că Rembrandt a fost folosit ca un simbol al propagandei
naziste...
- Da, firele de pe dos, în cazul ăsta, au însăilat pe faţă o fină ironie...
- De unde vii, totuşi, încotro te îndrepţi?
- Oho, vin de foarte departe, de acolo de unde Soarele era una cu Pământul. S-au
separat apoi, iar acum lumina cade asupra Pământului din exterior. În interiorul
Omului a apărut, însă, întunericul. El va trebui să călătorească până va găsi
lumina Soarelui său interior. Pentru asta eu o iau un pic înainte...să fiu acolo
când va ajunge, pentru.., râse,... nu mai mult de... o mână de ajutor...Rămâi cu
bine!

Îşi luă, de la capătul patului, mantaua şi şi-o aruncă între umeri. Se îndreptă
spre fereastră. Lumina lunii, rece, albastră, îi lungea umbra care luase forma
unei cruci.

Vous aimerez peut-être aussi

  • Sanziana
    Sanziana
    Document3 pages
    Sanziana
    Laura Sgarcitu
    Pas encore d'évaluation
  • Iris
    Iris
    Document5 pages
    Iris
    Laura Sgarcitu
    Pas encore d'évaluation
  • Diva
    Diva
    Document6 pages
    Diva
    Laura Sgarcitu
    Pas encore d'évaluation
  • Poza La Minut
    Poza La Minut
    Document2 pages
    Poza La Minut
    Laura Sgarcitu
    Pas encore d'évaluation
  • 1986
    1986
    Document6 pages
    1986
    Laura Sgarcitu
    Pas encore d'évaluation