Cartea Psalmilor (semne de iubire), de Paul Aretzu

recenzie de florin caragiu

2009-04-15
Aparută iniţial pe situl poezie.ro

Volumul „Cartea Psalmilor” de Paul Aretzu constituie un eveniment în spaţiul

cultural românesc. Avem înainte o rugăciune textualizată, un text irigat de apa
Cuvântului ce pătrunde seminal în interstiţiile gândirii şi o aduce în acea stare de
linişte şi transparenţă favorabilă unei transmiteri operante în dinamica transfuziilor
dintre text şi viaţă. Cuvântul devine atractorul stării poetice, care face viu trupul
textual.
Autorul nu operează prin reducţii, ci prin amplificări scripturale, nu mizează pe o
schematizare simbolică a realului, ci din angajarea totală a fiinţei iradiază acel atât
de necesar câmp rezidual care creează atmosfera realului textual. Se pleacă din
imediatul unei subiectivităţi încurcate în carceralitatea şi distructivitatea mundană:
poetul se vede pe sine ca „prizonierul literaturii care aspiră realitatea strângând-o
într-un burduf ca pe un gunoi preţios”. „copilul celor care scoteau ochii
privighetorilor”, „o pasăre umană, o mumie cusută cu sârmă de aur, având unghii
de aur şi faţă de aur, dăruind pâinişoare şi poeme scrise pe limbă, înrudit cu steaua
din piaţă, cu umbra albinei înecată în ulcior” (Psalmul 29).
„Bolnav de realitate”, el îl „visează pe Domnul” aievea (Psalmul 1), şi de aici
prizează moartea şi învierea în text, sau textul ca rescriere a realităţii-palimpsest ce
germinează în taina lui Dumnezeu: „Domnul moare şi înviază în text. Scriu peste alt
scris” (Psalmul 6). Dumnezeu Însuşi „a scris sufletul” (Psalmul 1). Complexul lui
Oedip invocat aici este însuşi complexul omului urmărit de spectrul uciderii în sine a
chipului lui Dumnezeu, chipul Tatălui şi a desfrâului cu propria natură creată, chipul
mamei (Pr. Ghelasie Gheorghe).
Date fiind rupturile lapsariene între modurile de comunicare: „Eu nu scriu în limba în
care vorbesc, eu nu vorbesc în limba în care gândesc”; se tinde spre acel regressus
ad uterus ca „holocaust” în vederea epifaniei-rememorării originilor: „Eu mor în
burta mamei, ca o pădure îndesată în sobă” (Psalmul 3). Nostalgia intensifică
simţirea poetică până în pragul invocării: „Unde este fânul pe care l-am cosit acum
zece ani? Unde este fratele meu din copilărie?” (Psalmul 54).
În bună tradiţie ioaneică, întreg fluxul istoric cu urma sa textuală sunt cuprinse în
„supracorpul” tainei Cuvântului, chip de Dumnezeu şi chip de creaţie unite în Chipul
Fiului întrupat: „Dumnezeu-Cuvântul este mamatata” (Psalmul 11). În saltul dat de
atingerea Sa învietoare sunt transportate relaţia cu lucrurile şi fiinţele mărunte
[„Acum e toamnă şi autorul are grijă de animale, iar acestea îl încălzesc cu
respiraţia în mijlocul luminişului de ger” (Psalmul 1); „întreb spicele cum e să
trăieşti o vară, întreb gâzele cum e să trăieşti o zi” (Psalmul 7); „Mie îmi pare rău şi
de boaba de grâu şi de boaba de mei” (Psalmul 6)] , revelaţia „infinitezimală” [„mi-
ai dat soare mic sub geană” (Psalmul 16)], şi convivialitatea [„l-am invitat pe
oaspetele meu călător măcar să ne rugăm împreună sau să plângem împreună sau
să ne uităm împreună cum cade lumina pe frunze” (Psalmul 4)].
Chemarea dumnezeiască presupune o întretăiere cruciformă a miracolului cu
firescul: „Azi sunt din şirul celor chemaţi. Ei duc lumânări de zăpadă în mijlocul
arşiţei, ei spun rugăciunea în timp ce îşi beau cana cu lapte” (Psalmul 2). Cuvântul
este „o ţară” (Psalmul 4), „cămaşa sufletului” (Psalmul 19), mugurul sufletului”
(Psalmul 32), „mijlocul cosmosului, locul în care se întâlneşte iubirea care pleacă din
mine cu iubirea care vine spre mine” (Psalmul 67). Invers, poetul este „viermele,
cariul cuvântului” (Psalmul 34), „un fetus în interiorul cuvântului” (Psalmul 67),
„cuiul care se înfige în carnea” Cuvântului (Psalmul 69).
Sub straturile de depunere/acoperire a realului pulsează inima: „Doamne, înăuntrul
tuturor mizeriilor, sub jeguri, sub cicatrice, sub lavele infernale ale creierului, sub
toate, este sfioasă inima”. (Psalmul 11), pe care rostirea poetică o întoarce „spre
scheletul în zbor al păsărilor” (Psalmul 14), învelind-o cu „biserici” (Psalmul 50). În
faţa acestei incomprehensibile convecţii care gestează formele resurecţionale ale
realului, psalmul devine „un bâlbâit albastru” (Psalmul 6), iar poetul, „dumicatul
cerşetorului” (Psalmul 72), un „sânge rănit” (Psalmul 71) ce se transformă în
„ghemotocul uimirilor” (Psalmul 50), vrând să „aiureze în Dumnezeu” (Psalmul 20).
Relaţia dintre suflet şi trup este surprinsă şi ea în „mandilionul” textual-iconic: „Arta
trebuie să-şi hirotonisească ţara sa... Am sufletul moale şi nescris” (Psalmul 5).
Sufletul este „o metaforă vie” (Psalmul 37). Apropierea de Dumnezeu se face „cu
trupul jupuit de pe suflet” (Psalmul 56), iar „după moarte, trupul rămâne în suflet ca
o carte” (Psalmul 68).
Pe de o parte, trupul „îndesat cu ceasuri” (Psalmul 14) descrie relaţia cu
temporalitatea, corp al răstignirii continue aureolate de urmele menzice ale
genezei: „a fi trup înseamnă a fi supus răstignirii continuu. A fi trup înseamnă a-ţi
aminti, în momentele de singurătate, atingerile genetice ale lui Dumnezeu”
(Psalmul 72).
Pe de altă parte se reliefează forţa de transmutare a rostirii liturgice, care poate
dona trupului interioritatea cuvenită împărtăşirii: „în zori mi-am acoperit trupul cu
vocea” (Psalmul 29). Într-un act de dublă pătrundere, Domnul este „cruce vie”
(Psalmul 10), iar poetul mănâncă „pâine răstignită” (Psalmul 75), „crucea este o
pasăre sub formă de corabie lopătând, sub formă de clepsidră curgând” (Psalmul
23).
Crucea transpare în acelaşi timp ca intersubiectivitate şi totodată ca
intertextualitate: „Fă-mă din cruce să vorbesc” (Psalmul 60), „răstignit nu pe cruce,
Doamne, ci pe carte” (Psalmul 49). Forţa de penetrare a Cuvântului produce o
trecere la limită şi irumpere a filonului magmar afectiv: „sunt îmbrăţişat continuu cu
Dumnezeu intrat în mine ca un vultur” (Psalmul 5); „Dumnezeu mi-a intrat prin
buze, prin nări. Dumnezeu stă ca leul în mine. Domnul este Cuvântul” (Psalmul 60).
Moartea e un punct critic, chenotic: „Eu sunt încoronat cu piroane şi cu spini ca un
arici. Sunt acoperit de bube, de scuipat şi de lacrimi. Om în pustiu” (Psalmul 2), însă
în acelaşi timp punctul de întoarcere al unui grafic modelat de atracţia infinitului.
Pe de o parte infinitul mic, al clipei şi al textului, „am murit atâţia ani şi nu trăiesc
decât linguriţa clipei” (Psalmul 24), „respiram într-un coşciug de hârtie”. (Psalmul
11), „Doamne, îmi este frică de moartea de-o clipă, de pânza de păianjen în care
sunt prinse portocale amărui”. (Psalmul 11). Pe de alta, infinitul veşniciei care
porunceşte o „desfăşare a limbii” înviate (Psalmul 21) din mormântul temporal-
textual: „Suntem închişi în timp, Doamne, ca într-o sticluţă. Eu sunt închis în scris”
(Psalmul 20); „sunt o carne semantică şi aştept venirea Mirelui” (Psalmul 31).
Prin forţa resurecţională a cuvântului/trupului Său, Domnul descoperă
„splendoarea” pascală a morţii. (Psalmul 11), cenuşa este „fragilă lumină” (Psalmul
33), iar învierea înseamnă „jupuirea de moarte” (Psalmul 44). Moartea pătrunsă de
erosul cuvântului – „Doamne, vorbirea este erotică” (Psalmul 57) – învăluie
existenţa într-o tăcere care este punctul apoteotic al unei schimbări la faţă: „ca un
evantai, ni se schimbau feţele” (Psalmul 32), expresie a prefacerii celular-lăuntrice:
„o icoană a lui Dumnezeu am în fiecare picătură de sânge” (Psalmul 26). Cerul
însuşi cade în mormântul gol (Psalmul 36), deasupra căruia străluceşte „galaxia
cuvintelor” (Psalmul 54). De aceea, „adevăratul amant este martirul” (Psalmul 53).
Dragostea dă porţilor rostirii culoarea învierii: „Dumnezeu stă pe buzele mele ca un
ruj al dragostei” (Psalmul 67), a veşniciei ce-L arată a fi singurul contemporan al
omului (Psalmul 33). Relaţia cu femeia, supusă aceluiaşi vertij eshatologic,
pivotează în jurul misterului naşterii spirituale: „Eu nu pot să văd în femei. Trăiesc
între ceruri şi între pământuri. Eu nu pot să văd în fecioară. Nu am ochiul pregătit”
(Psalmul 21); „îmi este mare teamă că femeia mea, lângă care adorm, să nu intre
din nou în toracele meu, în coasta mea şi să rămân singur” (Psalmul 69); „stăm
înveşmântaţi în maicile noastre” (Psalmul 63).
În acest traseu epectatic, poetul „urmărit de un munte de pământ şi de nume”
(Psalmul 1) nu este singur, căci „îngerii se îngrămădesc pe fiinţele omeneşti”
(Psalmul 75), şi „iubirea de Dumnezeu scoate sufletul din mine” (Psalmul 24).
Iconomia Cuvântului este reliefată prin imagini vizionare ce desfăşoară o
apocaliptică a textului: „Doamne, cuibărit în laptele sugarilor, Scriptura se întinde
de la o margine la alta a lumii în jurul limbii Tale, că o citim zi şi noapte, că Domnul
ne-o silabiseşte, dându-ne târcoale” (Psalmul 11); „Mă chircesc într-un clopot, ca un
ochi într-o orbită, încercând să-şi învingă propria pleoapă, având cuvântul
Dumnezeu în mine ca o limbă a timpului” (Psalmul 67); „şi s-a încins faţa mea, prin
zăpadă înotau peşti din piatră şlefuită iar Apostolul pescuia oameni de apă dulce
într-o undiţă de sânge” (Psalmul 43); „Ce caut eu în ceruri, Doamne, ca un rătăcit.
Nu vedere: năpustirea lucrurilor peste mine. Nu vorbire: năpustirea cuvintelor, a
sensurilor peste mine. Sunt un centru al gravitaţiei Tale. O ţărână de călcat în
picioare, Mângâietorule” (Psalmul 74); „Am văzut boala năpădindu-mi gura. Ochiul,
ca un semn de carte, văzând cuvinte” (Psalmul 67); „Dimineaţa se aud şoapte în
chilii; într-o suflare întunericul se dezlipeşte şi se împrăştie de pe flacăra lumânării”
(Psalmul 61).
Totul converge spre o renaştere în taina Cărţii Vieţii: „Înzăpeziţi am fost, Doamne, în
faţa obloanelor, cu un melc în suflet. În artere mi-ai injectat cuvântul şi sângele meu
a rămas gravid dintr-o literă” (Psalmul 61); „Domnul îl înţelege pe cel care e în
chinurile naşterii, încovoiat peste un peşte însângerat” (Psalmul 53); „biblioteca
umblă în noi şi printre noi. Scris în citit” (Psalmul 66); „am inimă din carte, am
sânge din litere” (Psalmul 70). Cuvântul şi Duhul împlinesc acest dor al sufletului de
regăsire a bucuriei aurorale: „Mi-e dor de mâinile lui Dumnezeu din momentul în
care au făcut omul” (Psalmul 40).
Apropierea de Dumnezeu îl aseamănă pe om unui candelabru sau unui munte în
care arde flacăra dragostei treimice: „Vin la Tine cu lumânări aprinse, pe umeri şi pe
creştet” (Psalmul 6).
Paul Aretzu dovedeşte în volumul de faţă o artă a cuvântului făcut trup textual în
care „imaginea poetică stă sub semnul unei noi fiinţări” şi din care iradiază iconic
„fericirea cuvântului poetic” (Saint John-Perse).