Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
PARTEA GENERALĂ
Capitolul I
CONSIDERAŢII PRELIMINARE
Secţiunea 1
1.Elementul de extraneitate
A. Definiţie
Recunoscut unanim drept criteriu care distinge raporturile de drept internaţional privat
de alte raporturi juridice de drept privat, elementul de extraneitate are o fizionomie complexă
şi o semnificaţie aparte în contextul dreptului internaţional privat.
În absenţa unei definiţii legale1, elementul de extraneitate a primit definiţii doctrinare
relativ apropiate. S-a spus, în acest sens, că elementul de extraneitate este „împrejurarea de
fapt în legătură cu un raport juridic datorită căreia acest raport are legătură cu mai multe
sisteme de drept (ori legi aparţinând unor ţări diferite)”2; „o împrejurare de fapt cu privire la
unul din elementele raportului juridic şi care face astfel ca acesta să prezinte legături cu unul
sau chiar mai multe sisteme de drept”3; „o împrejurare de fapt, de natură diversă, care are
legătură cu un raport juridic de drept privat, împrejurare ce îi conferă raportului juridic
respectiv caracter de internaţionalitate”4.
Definiţiile oferite în literatura de specialitate5 converg spre ideea că elementul de
extraneitate este o împrejurare de fapt care pune în relaţie raportul juridic cu unul sau mai
multe sisteme de drept, susceptibile de aplicare.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că elementul de extraneitate este un fapt juridic de
ataşare care priveşte elementele raportului juridic şi care are aptitudinea de a genera
conflictul de legi (conflictul pozitiv de legi) – atrăgând incidenţa a două sau mai multe
sisteme de drept – sau de a da vocaţie de aplicare normelor materiale ori celor unificate,
după caz.
1
Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat nu defineşte in terminis,
elementul de extraneitate, aşa cum procedează, de pildă, în cazul raporturilor de drept internaţional privat.
2
I.P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, p. 21.
3
D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat, Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p. 124.
4
T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 24.
5
Pentru alte definiţii, în termeni asemănători, a se vedea I. Macovei, Drept internaţional privat, vol.I, Editura
Ars Longa, Iaşi, 1999, p. 11; B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002,
p. 22; N. Diaconu, Drept internaţional privat, Curs universitar, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007, p. 34.
2
- După cum fac legătura cu sistemul de drept intern ori cu o legislaţie străină, faptele
juridice de ataşare sunt interne şi, respectiv, externe. În măsura în care faptul juridic de
ataşare leagă raportul juridic de legislaţia internă (legislaţia forului), suntem în prezenţa unui
fapt de ataşare intern. Dacă, dimpotrivă, legătura se stabileşte cu unul sau mai multe sisteme
de drept străine, faptul de ataşare este extern, fiind calificat drept element de extraneitate.
Dacă faptele de ataşare din prima clasă se regăsesc în toate raporturile juridice, „prezenţa
elementelor de extraneitate este doar eventuală. De aceea, când din cuprinsul raporturilor
civile lipsesc elementele de extraneitate, ne aflăm în prezenţa unor raporturi civile obişnuite,
cărora li se va aplica legea internă, în timp ce în situaţia când alături de faptele de ataşare
interne, întâlnim unul sau mai multe elemente de extraneitate, ne aflăm în prezenţa unor
raporturi civile care vor genera în mod necesar conflicte de legi. Altfel spus, faptele juridice
de ataşare interne sunt legice, necesare, în toate raporturile civile, pe când elementele de
extraneitate sunt numai incidentale, eventuale, iar existenţa lor, şi numai aceasta, este cea care
determină conflictele de legi”14. Rezultă că noţiunea faptelor juridice de ataşare este genul
proxim, iar noţiunea elementului de extraneitate reprezintă diferenţa specifică. În alte cuvinte,
diferenţa de sferă între faptele juridice de ataşare şi faptele juridice interne de ataşare o
constituie elementele de extraneitate;
- După efectele pe care le au în raport cu conflictele de legi, faptele juridice de
ataşare sunt generatoare de conflicte de legi şi, respectiv, de natură să rezolve conflictele de
legi. Conflictul de legi este produs de acţiunea conjugată a mai multor fapte de ataşare. Prima
categorie de fapte juridice de ataşare îşi restrânge efectele la declanşarea conflictului de legi.
Cea de-a doua categorie cuprinde fapte de ataşare al căror efect se extinde şi asupra
soluţionării conflictului de legi. Din pluralitatea de fapte de ataşare în prezenţă, norma
conflictuală desemnează „unul singur şi anume acela care este considerat că stabileşte
legătura cea mai puternică între raportul juridic şi reglementarea civilă ce urmează a i se
aplica”15.
14
P.A. Szabo, Trăsăturile esenţiale ale elementelor de extraneitate..., p. 120.
15
Ibidem, p. 119.
16
Cu privire la această unitate indisolubilă, a se vedea P. A. Szabo, Trăsăturile esenţiale ale elementelor de
extraneitate..., p.116.
17
Ibidem, p.116.
4
conţinut şi obiect18. El este o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unul sau mai
multe dintre elementele de structură ale raportului juridic şi care are aptitudinea de a
aduce în discuţie posibilitatea aplicării legii străine.
În opinia contrară, elementul de extraneitate este absorbit/ integrat de unul din
elementele raportului juridic, ceea ce atrage structura diferită a raportului juridic de drept
internaţional privat de cea a raportului juridic (generic), în sensul teoriei generale a
dreptului19. Dacă, spre exemplu, «într-un contract de vânzare-cumpărare, una din părţile
contractante este cetăţean străin, aceasta nu înseamnă că nu există nici o modificare/
particularizare a structurii raportului juridic (la nivelul atributelor de identificare a
persoanei) căci, în acest caz, împrejurarea de a fi „străin” conferă raportului juridic în
cauză caracter de internaţionalitate. Dacă acest element de extraneitate (una dintre părţi
este cetăţean străin sau persoană juridică de naţionalitate străină) nu ar fi absorbit în
structura raportului juridic, nu am mai fi în prezenţa unui raport juridic de drept
internaţional privat»20.
Considerăm că prezenţa elementului de extraneitate nu aduce modificări ale structurii
raportului juridic de drept internaţional privat. Generic, termenul structură desemnează
modul de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem, modul de asociere a
componentelor unui întreg organizat21. Subiectele, obiectul şi conţinutul sunt elementele
care structurează raportul juridic, conferindu-i specificitate faţă de relaţiile sociale ce nu se
bucură de reglementare prin intermediul normelor juridice. Participanţii la raporturile
juridice (subiectele) sunt legaţi prin drepturi şi obligaţii (conţinutul); conduita părţilor se
concretizează în acţiunea, respectiv abstenţiunea la care este îndrituit subiectul activ/ de
care este ţinut subiectul pasiv (obiectul). Cele trei elemente sunt necesare şi suficiente
pentru a putea vorbi de un raport juridic.
Faptul că persoana fizică – subiect al raportului juridic – are cetăţenie franceză, că
persoana juridică are naţionalitate elveţiană, că locul încheierii actului juridic este Anglia,
că locul delictului civil este Italia ş.a., nu constituie decât simple împrejurări care pun
problema incidenţei unor sisteme legislative străine, cu consecinţe diferite sub aspectul
legii materiale aplicabile speţei, fără a se constitui în elemente distincte ale raportului
juridic, care să se adauge celor iniţial acceptate.
Aşadar, la fel ca în cazul celorlalte raporturi juridice, care aparţin altor ramuri de
drept, raportul de drept internaţional privat nu poate exista decât în prezenţa cumulativă a
subiectelor, conţinutului şi obiectului; elementul de extraneitate este faptul juridic de
ataşare care se referă la unul sau mai multe dintre cele trei componente de structură
(cetăţenia franceză, naţionalitatea elveţiană – relativ la subiecte; teritoriul Angliei, ca loc
al perfectării contractului, teritoriul portughez, ca loc al apariţiei prejudiciului, – cu
privire la conţinut; bunul mobil care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare se
găseşte în Spania, imobilul care urmează a fi închiriat este în Belgia – cu privire la obiect),
conferind o fizionomie particulară raporturilor de drept internaţional privat.
b) Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element străin prin prisma unui
anumit sistem de drept22. Analiza şi calificarea unor fapte juridice de ataşare ca
elemente străine sunt operaţiuni particularizate în cadrul fiecărui sistem de drept,
pentru fiecare materie în parte. Ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi, generic, de
18
În acelaşi sens, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 21; D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 15; D.A. Popescu, M.
Harosa, op. cit., p. 124; B.M.C. Predescu, op. cit., p. 22-23; F. Ciutacu, Drept internaţional privat, Editura
Themis Cart, Slatina, 2006; N. Diaconu, op. cit., p. 34.
19
T. Prescure, C.N. Savu, op. cit., p. 24.
20
Loc. cit.
21
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1030.
22
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 22; N. Diaconu, op. cit., p. 35.
5
23
A se vedea T. Prescure, C.N. Savu, op. cit., p. 24.
24
Pe larg, B.M.C. Predescu, op. cit., p. 23 şi notele 19, 20 de la p. 24.
25
Cu privire la această problemă, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 21-22; D. Al. Sitaru, op. cit., p. 23;
B.M.C. Predescu, op. cit., p. 23; F. Ciutacu, op. cit., p. 7.
26
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 21; B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p. 23.
27
Convenţia de la Haga asupra legii aplicabile vânzărilor internaţionale de bunuri mobile corporale (în vigoare
din 1964) poate fi consultată la adresa http://hcch.e-vision.nl/index_fr.php?act=conventions.pdf&cid=31
28
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 21. În sensul că dreptul comerţului internaţional ia în calcul doar acele
elemente de extraneitate care au o natură sau o semnificaţie deosebită, a se vedea I. Macovei, Drept
internaţional privat..., p. 11.
29
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 22.
30
În rând cu alte legislaţii continentale, dreptul internaţional privat român consideră cetăţenia ca principal factor
de localizare pentru statutul personal: „Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite
de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel” (art.11 alin.1); alineatul 2 al
aceluiaşi articol califică legea naţională ca fiind legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză.
6
common law)31. Ori, dacă încheierea unui contract nu presupune transmiterea bunurilor
dintr-o ţară în alta, se va avea în vedere, drept criteriu al internaţionalităţii, faptul obiectiv
al domiciliului/ sediului părţilor, aflat în state diferite; dacă, dimpotrivă, contractul implică
transferul bunurilor sau valori dintr-o ţară în alta, această împrejurare obiectivă este
criteriul de determinare a caracterului internaţional al contractului32.
31
Ibidem.
32
A se vedea T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, p. 15.
33
Pentru dreptul român, a se vedea M. Jacotă, Curs de drept internaţional privat, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1961, p. 5; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 20; I. Lipovanu,
Unele probleme privind obiectul şi sistemul dreptului internaţional privat, în JN, nr. 1/1962, p. 83; I. Nestor,
Câteva precizări în legătură cu dreptul internaţional privat al coexistenţei paşnice, în SCJ., nr. 4/1964, p. 571-
572; pentru dreptul străin, a se vedea M.Wolff, Private international law, Oxford University Press, 1945, Ph.
Francescakis, La théorie du renvoi et les conflits de systèmes en droit international privé, Sirey, Paris, 1958, p.
11-12; L. Réczei, Nemzetközi magánjog, Tankönyvkiado, Budapesta, 1969, p. 9; P.A. Szabo, Trăsăturile
esenţiale ale elementelor de extraneitate..., p.114. Autorii străini sunt citaţi după P.A. Szabo, op. cit., p.114, nota
5.
34
În acest sens, D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un drept internaţional
privat european, în RRDP, nr.1/2007, p.222.
35
B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p.27.
36
Pentru această problemă, a se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 22; D.A.
Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat... p. 124-126; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional
privat..., p. 25-26; I. Macovei, op. cit., p. 10-12.
37
Cu privire la definirea raportului juridic abstract şi a raportului juridic concret, I. Reghini, Ş. Diaconescu,
Introducere în dreptul civil, vol.1, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 89.
38
Pentru noţiunea şi definirea persoanei fizice, a se vedea O. Ungureanu, Persoana fizică, în O. Ungureanu, C.
Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.3.
7
Paris).
b) raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, bunul39 la care se referă conduita
părţilor, numit şi obiect derivat al raportului juridic40):
– locul situării bunului mobil sau imobil (bunul care face obiectul contractului de
vânzare-cumpărare se află în ţară străină).
c) raportat la conţinutul raportului juridic:
– locul încheierii actului juridic în sensul de negotium juris: o firmă română semnează
în străinătate un contract cu o firmă străină în vederea prestării de către aceasta a unor servicii
pe teritoriul ţării noastre;
– locul întocmirii înscrisului constatator (locus regit actum) – în sensul de
instrumentum probationes – care poate fi un alt stat decât cel în care s-a realizat acordul de
voinţă;
– locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus executionis sau locus
solutionis);
– locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commissi) – de
exemplu, un cetăţean român este victima unui accident de circulaţie produs pe teritoriul
Elveţiei;
– locul apariţiei prejudiciului – lex loci laesionis – atunci când acesta este altul decât
locul producerii delictului;
– locul soluţionării litigiului (doi soţi, cetăţeni englezi, solicită desfacerea căsătoriei în
faţa unei instanţe de judecată din România);
– autoritatea care a pronunţat hotărârea judecătorească sau hotărârea arbitrală este o
autoritate străină.
39
Pentru unele observaţii privind definirea bunurilor, a se vedea I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu,
Introducere în dreptul civil, vol.2, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 39-41.
40
Obiectul raportului juridic constă, fără excepţie, în conduita părţilor – acţiunea sau inacţiunea la care
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv (a se vedea, pentru definirea obiectului raportului
juridic civil, E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol.I, Partea generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p.74; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere..., p. 109). În raporturile patrimoniale însă,
acţiunea sau inacţiunea au în vedere bunurile. Deşi acestea din urmă nu se includ în structura raportului juridic,
se acceptă exprimarea „obiectul raportului juridic îl formează bunul sau bunurile” (a se vedea, în acest sens, Gh.
Beleiu, op. cit., p.93).
41
În literatura juridică majoritară se subliniază, „ca un prim criteriu de grupare a normelor juridice în ramuri de
drept, caracterul relaţiilor sociale pe care ramura de drept respectivă le reglementează, considerând că acesta ar fi
obiectul reglementării juridice. Trebuie să precizăm, însă, că deşi acest criteriu este dominant, totuşi el are un
anumit grad de relativitate. Problema cea mai complicată, care nu şi-a găsit o rezolvare corespunzătoare, constă
în faptul că un anumit grup de relaţii sociale (ceea ce în general se numeşte obiectul reglementării juridice),
devine autonom tocmai pentru că este reglementat de anumite norme juridice. Aşadar, ceea ce se înţelege prin
caracterul distinct, unitar al relaţiilor sociale este dat de o anumită categorie de norme juridice” (a se vedea Gh.
Boboş, C. Buzdugan, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 129).
8
trăsăturilor proprii acestora, prin raportare la relaţiile reglementate de alte ramuri de drept.
Secţiunea a 2-a
42
M. Of. nr.245 din 1 octombrie 1992.
43
A se vedea Ph. Francescakis, La théorie du renvoi et les conflits de systèmes en droit international privé..., p.
142.
44
În acest sens, D.Al. Sitaru, op. cit., p. 20; D. A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat..., p. 129.
45
D.Al. Sitaru, op. cit., p. 20; D. A. Popescu, M. Harosa, loc. cit.
46
B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p. 45.
47
Pentru definirea şi natura juridică a dreptului de autor, a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei,
Dreptul de autor şi drepturile conexe, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 33-35.
48
B.M.C. Predescu, loc. cit.
49
D. A. Popescu, M. Harosa, op. cit., p.130.
9
50
În sintagma „conflict de legi”, noţiunea de „lege” trebuie înţeleasă în sensul de „sistem de drept” aparţinând
unui anumit stat.
51
Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, p. 5.
52
Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 6.
10
53
Pentru relaţia între cele două tipuri de conflicte, D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi
conflictele de jurisdicţii, în Fiat Justitia, nr.1/1999, p. 59-67.
54
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. Cu privire la această problemă, D.A.
Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 59.
55
R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul internaţional privat, în
CJ, nr.3/2004, p. 105 şi jurisprudenţa citată la nota 7.
56
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. De exemplu, normele conflictuale a două
state trimit la lex fori, care este diferită în conţinut. Se va ajunge la situaţia în care norme conflictuale identice nu
duc la soluţii identice.
57
Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 4e édition, Dalloz, Paris, 1993, p. 8.
58
Ibidem, p. 8.
11
Concis exprimat, influenţa conflictelor de legi se explică prin «raţiuni ce ţin de natura
umană, mai precis de ezitările şi „slăbiciunile” magistratului decât de rigoarea şi ordinea
logică a soluţionării conflictelor»59.
Uneori, instanţele preferă să evite a se pronunţa asupra situaţiei deduse judecăţii, prin
invocarea propriei necompetenţe. Exemplele cele mai elocvente sunt divorţurile confesionale
şi procesele dintre străini. Speţele Levinçon şi Patino sunt semnificative pentru cele două
materii enunţate.
În cazul divorţurilor confesionale, este cunoscut faptul că unele state consacră
procedura religioasă, atât pentru încheierea, cât şi pentru desfacerea căsătoriei60. Desfacerea
căsătoriei de către rabin – procedură obişnuită în legea mozaică – nu este recunoscută de ţările
în care încheierea şi desfacerea căsătoriei sunt proceduri laice. Prin urmare, aplicarea legii
mozaice înseamnă un divorţ fără valoare pe teritoriul Franţei, iar aplicarea legii franceze
conduce la pronunţarea unui divorţ civil pe care religia evreiască nu îl consideră valabil. În
afacerea Levinçon (1905) Curtea de Casaţie franceză a contestat tribunalelor franceze
competenţa de a se pronunţa cu privire la divorţul unor evrei ruşi, a căror lege personală
atrăgea competenţa unui rabin. S-a arătat în doctrina franceză de drept internaţional privat că
problema care apare ca insolubilă „este cea care se găseşte pe tărâmul conflictelor de legi,
conflicte care în mod cert dictează soluţia unei probleme de competenţă jurisdicţională”61.
Speţa Patino a marcat momentul de cotitură în schimbarea jurisprudenţei instanţelor
franceze în ceea ce priveşte competenţa de a judeca străini. Starea de fapt reţinută în speţă este
următoarea: două persoane – Christina de Bourbon, de cetăţenie spaniolă şi Antenor Patino,
de cetăţenie boliviană – s-au căsătorit la Madrid în anul 1831. Prin contractul de căsătorie au
optat pentru regimul separaţiei de bunuri, femeia, minoră la acea dată, având autorizarea
tatălui adoptiv la încheierea convenţiei matrimoniale. Doamna Patino a dobândit în urma
căsătoriei cetăţenie boliviană şi s-a stabilit la Paris împreună cu soţul său. În perioada celui
de-al doilea război mondial, soţia s-a mutat cu cei doi copii la New-York, iar soţul a rămas la
Londra pentru a îndeplini funcţiuni diplomatice. În 1944 soţia a înaintat acţiune de divorţ în
faţa instanţei americane, dar a revenit şi a semnat un act prin care soţul se obliga să îi achite o
sumă importantă în vederea renunţării la judecată. În anul 1946 domnul Patino a introdus
acţiune pentru desfacerea căsătoriei în faţa Tribunalului civil al Senei 62, care s-a declarat
necompetent să judece cauza, motivat de faptul că părţile sunt străini. Hotărârea a fost
infirmată în apel63, iar recursul judecat de Curtea de Casaţie64 a prilejuit afirmarea, in terminis,
a renunţării la principiul necompetenţei, care ghida instanţele franceze în litigiile purtate între
străini. Altfel, considerându-se necompetentă, instanţa trebuia să respingă acţiunea ca
inadmisibilă. Divorţul era interzis de legea spaniolă (ca lege a locului celebrării căsătoriei), la
care trimitea legea boliviană, ca lege naţională a soţilor65.
Soluţia competenţei jurisdicţionale în materia statutului personal, atunci când părţile
sunt străini, a fost consacrată jurisprudenţial destul de târziu, cu atât mai mult cu cât este
vorba de un domeniu în care se aplică legea străină, ca lex patriae. O dată în plus, este evident
că soluţia conflictului de jurisdicţii a suferit influenţa soluţiei date conflictului de legi66.
59
D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 63.
60
D.A. Popescu, Drept internaţional privat..., p.65.
61
Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé..., p. 9.
62
Tribunalul civil al Senei s-a pronunţat prin hotărârea din 13.10.1946 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de
la jurisprudence française de droit international privé, 3e édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 288.
63
Apelul a fost judecat de Curtea de Apel din Paris, la 12 mai 1947 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la
jurisprudence française de droit international privé..., p. 288).
64
Cu privire la recursul judecat la 21.06.1948, a se vedea Semaine Juridique, Edition générale, 1948, II, p. 4422,
hotărâre citată după B. Ancel, Y. Lequette, loc. cit.
65
Afacerea Patino a generat o bogată jurisprudenţă. Este expusă, în detaliu şi cu referinţe bibliografice în B.
Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé..., p. 287-304.
66
D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66.
12
B. Expunerea tezei
Coexistenţa conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a
străinului în cadrul aceleiaşi ramuri de drept70 este explicată pe baza a două similitudini:
– similitudine din punct de vedere al izvoarelor. La fel ca şi conflictele de legi şi ca şi
conflictele de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului are origine jurisprudenţială;
– similitudine din punctul de vedere al tehnicii juridice şi al raţionamentului. Condiţia
juridică a străinului, în contrast cu conflictele de legi reflectă „politica juridică”71 a fiecărui
stat şi nu tehnica juridică. Ţările de imigraţie supun statutul personal al legii domiciliului, iar
majoritatea ţărilor de emigraţie îl supun legii naţionale. Supunând străinul legii domiciliului se
facilitează integrarea acestuia în ţara care l-a „adoptat”. Din contră, aplicându-se legea ţării de
origine se creează o situaţie diferită de cea a resortisanţilor în privinţa exercitării drepturilor
civile. Cele două materii – conflictele de legi şi condiţia juridică a străinului – interferează,
astfel că, în pofida particularităţilor pe care le prezintă, condiţia străinului ţine de dreptul
internaţional privat.
În literatura noastră juridică s-au exprimat opinii diferite: unii autori72 consideră că
instituţia condiţiei juridice a străinului în România este parte integrantă a dreptului
internaţional privat român şi este reglementată de legile materiale române, ca legi ale forului.
Argumentele acestei teze sunt următoarele: există conflict de legi numai în măsura în care se
recunosc străinilor drepturi în România; condiţia străinului are legătură cu procedura de drept
internaţional privat (de exemplu, condiţia străinului ca parte în proces, este reglementată de
Legea nr. 105/1992); ştiinţa dreptului internaţional privat este în măsură să asigure un studiu
unitar al instituţiei condiţiei juridice a străinului73.
Alţi autori74, chiar dacă recunosc că materia condiţiei juridice a străinului constituie o
premisă a conflictelor de legi, nu o includ în dreptul internaţional privat.
67
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424.
68
A se vedea D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66-67.
69
A se vedea D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 6.
70
Asupra ansamblului problemei, a se vedea Carmet, Étude critique de la distinction entre la condition des
étrangers et les conflits de lois, thèse, Paris, 1978.
71
Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 13.
72
D. Al. Sitaru, op. cit., p. 46-47.
73
Ibidem.
74
T. R. Popescu, op. cit., p. 35-36.
13
Secţiunea a 3-a
NORMA CONFLICTUALĂ
1. Generalităţi
A. Definiţie
Norma conflictuală este norma juridică specifică dreptului internaţional privat care
soluţionează conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să cârmuiască
raportul juridic cu element străin. Sistemul de drept astfel determinat poartă denumirea de
„legea cauzei” (lex causae).
B. Funcţie
Norma conflictuală are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept în prezenţă este
chemat să se aplice pe parcursul existenţei raportului juridic. Din momentul desemnării legii
competente rolul normei conflictuale încetează. S-a spus, din acest motiv, că norma
conflictuală apare ca o „normă de trimitere sau de fixare”75.
immobilia vero territorium. Dar, cât priveşte succesiunea mobiliară, regula este fondată pe
existenţa fictivă a bunurilor mobile la domiciliul lui de cuius; şi regula se aplică, chiar contrar
situaţiei reale a bunurilor mobile”85.
– locul încheierii contractului86 pentru condiţiile de fond ale contractelor (în subsidiar
faţă de legea cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse) şi, în unele cazuri, pentru
jurisdicţie. Conform art. 151 pct. 1 instanţele române sunt competente să judece procesele
privind raporturile de drept internaţional privat referitor la acte de stare civilă întocmite în
România şi care se referă la persoane domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără
cetăţenie.
– locul executării contractului87 pentru modul de executare a contractului. Conform
dispoziţiilor art. 80 pct. a legea aplicabilă fondului contractului potrivit art. 73-79, se aplică
executării obligaţiilor izvorâte din contract.
– locul întocmirii actului juridic88 pentru forma actului, în sensul de instrumentum.
Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute
de legea locului unde a fost întocmit (art. 71 pct. a din Legea nr. 105/1992).
– locul producerii faptului juridic ilicit89 pentru raporturile juridice generate de acesta.
Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacă acesta constituie un act ilicit şi îl
cârmuieşte îndeosebi în ce priveşte: capacitatea delictuală, condiţiile şi întinderea răspunderii,
cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autor şi
victimă, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, natura daunelor care pot da loc
reparaţiei, modalităţile şi întinderea reparaţiei, transmisibilitatea dreptului în reparaţie şi
persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit.
– locul producerii prejudiciului90, doar dacă rezultatul păgubitor se produce în alt stat
decât cel în care a fost comis delictul (art. 108 din Legea nr. 105/1992).
– fondul de comerţ, pentru condiţiile de fond ale actului juridic, când debitorul
prestaţiei caracteristice este un comerciant. Potrivit art. 77, coroborat cu art. 73 din Legea nr.
105/1992, în lipsa unei legi alese de părţi pentru a cârmui contractul, acesta este supus legii
statului cu care are cele mai strânse legături. Se consideră că există atare legături cu legea
statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, domiciliul,
reşedinţa, fondul de comerţ sau sediul social.
– pavilionul navei sau aeronavei91 pentru raporturile juridice încheiate cu privire la
mijloacele de transport respective, în unele cazuri. Potrivit art. 55 lit. a din Legea nr.
105/1992, constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de
transport sunt supuse legii pavilionului pe care-l arborează nava sau aeronava.
– autoritatea care examinează validitatea actului juridic92 pentru condiţiile de formă
ale actului juridic, în anumite cazuri. Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei –
precizează art. 71 lit. c din Legea nr. 105/1992 – dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de
legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea
actului juridic.
85
I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 64.
86
Sistemul de drept desemnat poartă denumirea lex loci contractus.
87
Regula prin care se exprimă această legătură este lex loci executionis sau lex loci solutionis, dacă se face o
plată.
88
Acest punct de legătură trimite la sistemul de drept numit locus regit actum.
89
Sistemul de drept aplicabil prin efectul acestui punct de legătură este lex loci delicti commissi.
90
Adagiul care exprimă regula aplicabilă ca urmare a desemnării sistemului de drept este lex loci laesionis.
91
S-a apreciat cu privire la acest punct de legătură că îndeplineşte, în privinţa navelor şi aeronavelor, aproximativ
aceeaşi funcţie ca şi cetăţenia sau domiciliul în privinţa persoanelor fizice (a se vedea T. R. Popescu, Drept
internaţional privat..., p. 25).
92
Regula este auctor regit actum.
16
– instanţa sesizată93 este punct de legătură94 pentru probleme de procedură. Art. 159
din Legea nr. 105/1992 statuează: „În procesele privind raporturile de drept internaţional
privat instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod
expres. Legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de
drept material”.
– voinţa părţilor95 pentru condiţiile de fond ale actelor juridice în general şi ale unor
contracte speciale. Conform art. 73 din Legea nr. 105/1992 contractul este supus legii alese
prin consens de părţi.
Secţiunea a 4-a
1. Izvoarele interne
În ce priveşte izvoarele interne, distingem între izvoarele materiale ale dreptului în general
şi ale dreptului internaţional privat în special, determinate de condiţiile materiale de existenţă
sociale şi izvoarele formale, reprezentând formele specifice în care se exprimă normele
dreptului internaţional privat. Numai aspectul din urmă ne interesează în acest curs.
2. Izvoare internaţionale
A. Convenţiile internaţionale98
Din această categorie fac parte convenţiile internaţionale bilaterale sau multilaterale
prin care se reglementează probleme de drept internaţional privat şi la care ţara noastră este
parte. În sens larg, referindu-ne la convenţii internaţionale, vom avea în vedere tratatele,
protocoalele, pactele şi acordurile internaţionale care includ norme de drept internaţional
privat99.
S-a arătat în literatura de specialitate100 că, din punct de vedere al dreptului
internaţional privat, aceste izvoare se clasifică în două categorii: convenţii care conţin norme
conflictuale şi tratate care conţin norme materiale uniforme.
98
Cu privire la rolul tratatelor internaţionale, a se vedea P. Mayer, Droit international privé, 6e edition,
Montchrestien, Paris, 1998, p. 19.
99
Pentru definirea fiecărei categorii, a se vedea B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p. 115.
100
D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat..., p. 63-67.
101
Ibidem, p. 63.
18
1912102.
Din cea de-a doua subcategorie, menţionăm Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980), la care ţara noastră a aderat
prin Legea nr.24/1991.
102
M. Of. nr. 261/1912.
103
D.Al. Sitaru, op. cit., p. 64.
104
Unii autori consideră că originea cutumei este „populară” atunci când rezultă din practica îndelungată a
maselor de indivizi şi „savantă” când este vorba despre reguli folosite în mod constant de jurişti (a se vedea M.
Fontaine, R. Cavalerie, D. Fouilhé, Droit, Collection Tertiaire, BTS 1, Paris, 1990, p. 29).
105
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat…, p. 59.
106
Asupra uzanţelor internaţionale ca izvoare ale dreptului internaţional privat, a se vedea S. Deleanu, Drept
internaţional privat…, p. 46-48.
107
Pentru paralela între uzanţele normative şi uzanţele convenţionale, M.N. Costin, S.I. Deleanu, Dreptul
comerţului internaţional, I, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 97-105.
19
Secţiunea a 5-a
RETRIMITEREA
1. Generalităţi
Normele conflictuale au caracter naţional întrucât sunt creaţia legiuitorului sau
jurisprudenţei fiecărui stat în parte. Din particularităţile fiecărui sistem naţional de drept
internaţional privat decurge consecinţa diversităţii normelor conflictuale care pot da naştere la
două tipuri de conflicte ale normelor conflictuale108.
a. Conflictul pozitiv. Într-o situaţie juridică dată, fiecare dintre normele conflictuale în
prezenţă atribuie competenţa propriei legi interne. Cu titlu de exemplu, un cetăţean german cu
ultimul domiciliu în Franţa moare în această ţară lăsând o avere mobiliară. Se pune problema
cărei legi va fi supusă succesiunea: legii germane, ca lege naţională a defunctului sau legii
franceze, ca lege a statului pe al cărui teritoriu a avut ultimul domiciliu? Norma conflictuală
germană atribuie competenţa legii naţionale a defunctului, deci legii germane ce
reglementează materia succesiunilor. Dimpotrivă, dacă se va ivi în faţa unui tribunal francez,
acesta va face aplicarea legii interne întrucât norma conflictuală franceză supune succesiunea
mobiliară legii ultimului domiciliu al defunctului.
Conflictul pozitiv exclude retrimiterea.
b. Conflictul negativ. Fiecare dintre normele conflictuale naţionale se declară
necompetentă în reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate şi trimite la
sistemul de drept al celuilalt stat ori la dreptul unui stat terţ. Această situaţie dă naştere
retrimiterii. Astfel, statutul personal al unui englez domiciliat în Franţa este supus legii sale
naţionale, adică dreptului englez. Norma conflictuală engleză desemnează, ca lege competentă
în materie, legea franceză ca lege a domiciliului. Dacă litigiul apare în faţa judecătorului
francez, acesta va urma propria normă conflictuală care îl trimite la dreptul englez, care la
rândul său retrimite la dreptul francez. Spunem că dreptul forului admite retrimiterea
conţinută în norma conflictuală străină.
Conflictul negativ este prima condiţie a existenţei retrimiterii109. A doua condiţie este
ca dreptul forului să admită retrimiterea, adică să trimită la întregul sistem de drept străin,
inclusiv la normele sale conflictuale (nu doar la normele materiale ale dreptului străin)110.
2. Definirea noţiunii
Retrimiterea este acea instituţie a dreptului internaţional privat, provocată de conflictul
negativ dintre normele conflictuale în coliziune cu privire la un raport juridic cu element de
extraneitate, în sensul că fiecare normă conflictuală conferă celeilalte competenţa de a cârmui
raportul juridic respectiv111. În doctrina franceză s-a afirmat că „marea problemă a
momentului nu este aceea de a şti dacă retrimiterea trebuie admisă, ci de a şti când trebuie
admisă”112.
Termenul retrimitere a fost folosit pentru prima dată într-un proces celebru în Franţa –
„Cazul Forgo”. Ulterior a fost utilizat chiar şi pentru ipoteza în care lex tari nu trimite înapoi,
deci nu retrimite, ci trimite mai departe, la legea unei alte ţări. De exemplu, un cetăţean danez
108
Ideea de a prezenta comparativ conflictul pozitiv şi conflictul negativ al normelor conflictuale se datorează lui
Anzilotti (a se vedea Studi critici di diritto internazionale privato, 988, p. 241 şi urm.).
109
Pentru definirea retrimiterii făcându-se apel la noţiunea de conflict negativ de legi, a se vedea F.-X. Moriste,
Le renvoi de proximité, în RD, p. 1726.
110
A se vedea D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat..., p. 85-86.
111
Cu privire la particularităţile mecanismului retrimiterii, a se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 135-141.
112
E. Agostini, Renvoyer, choisir, qualifier, în RD, 1998, p. 406 şi urm.
20
are domiciliul în ţara noastră. Art. 11 din Legea nr. 105/1992 (norma conflictuală română)
prevede că statutul personal al acestuia este cârmuit de legea daneză ca lege naţională. În
acelaşi timp norma conflictuală daneză stabileşte că lex personalis este lex domicilii, deci
statutul personal al cetăţeanului danez domiciliat în străinătate este cârmuit de legea română,
ca lege a domiciliului. Se pune întrebarea de care lege ascultă judecătorul român: de legea
română care îi ordonă să aplice legea daneză sau, dimpotrivă, pentru că legea română îi
ordonă să aplice legea daneză va asculta de aceasta din urmă lege şi va aplica legea română.
Retrimiterea presupune atitudini diferite din partea normelor conflictuale în prezenţă:
una se declară pentru aplicarea legii naţionale, iar cealaltă pentru aplicarea legii domiciliului.
Când judecătorului i se indică să aplice legea străină, această indicaţie poate fi
înţeleasă în două feluri:
1) în sensul de a aplica dreptul material intern al ţării străine şi fără a se tine seama de
normele de drept internaţional privat al sistemului de drept respectiv;
2) în sensul de a considera legea străină în ansamblul său de drept cuprinzând inclusiv
normele conflictuale.
Dacă aceste norme retrimit la legea forului, trebuie să se aplice această din urmă lege.
În această situaţie se acceptă retrimiterea şi deci se va aplica legea forului. Atunci când
trimiterea se face la întregul sistem de drept străin, ea poate da naştere la retrimitere, pe când
dacă se face numai la dreptul substanţial străin, retrimiterea este exclusă. Retrimiterea este un
mijloc de tehnică juridică menit să justifice aplicarea legii forului în locul legii străine.
Prezentăm în continuare speţa Forgo, reprezentativă în materia retrimiterii. Un copil
bavarez din afara căsătoriei, Forgo, născut în Bavaria, trăieşte în Franţa de la vârsta de 5 ani.
El moare la Pau la vârsta de 68 de ani, lăsând o importantă succesiune mobiliară pentru care
nu a întocmit testament. Rudele colaterale după mamă au introdus petiţie de ereditate în faţa
instanţei franceze. După legea franceză dezbaterea succesiunii se făcea după normele de drept
de la ultimul domiciliu al defunctului. Domiciliul legal sau de drept al lui de cujus rămânea în
Bavaria, pentru că în Franţa nu a întocmit formalităţile pentru stabilirea unui domiciliu legal.
Legea franceză a trimis aşadar la legea bavareză. Potrivit acesteia din urmă succesorilor
colaterali după mamă le revenea o parte din moştenire. Petiţia de ereditate a fost admisă de
Curtea de la Bordeaux, dar în recursul statului francez – reprezentat de Administraţia
domeniilor – s-a constatat că norma conflictuală bavareză supune succesiunea mobiliară
domiciliului de fapt, retrimiţând la legea franceză. Curtea de Casaţie franceză a acceptat
retrimiterea şi a aplicat legea materială franceză după care succesiunea era considerată
vacantă şi, în consecinţă, a fost atribuită statului francez113.
3. Formele retrimiterii
Retrimiterea este de două feluri:
a) retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi) există atunci când
norma conflictuală a forului desemnează drept competent dreptul străin a cărui normă
conflictuală, la rândul său, atribuie competenţa dreptului forului;
b) retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla retrimitere) există când
113
Cour de Cassation française, 1re chambre civile, 24 iunie 1878, în B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la
jurisprudence française de droit international privé..., p. 53-60. Într-un studiu din 1891 (Gesetzeskollisionem,
Ein Beitrag zur Lehre des internationalem Privatrechts, p. 10) Kahn punea problema retrimiterii plecând de la o
hotărâre a unui tribunal german din 16 octombrie 1895, relativ apropiată de speţa Forgo. Este vorba despre
succesiunea unui cetăţean din Wurtemberg, domiciliat în Marele Ducat de Sade. După legea Ducatului ca lege a
forului, succesiunea era supusă legii naţionale, iar după legea din Wurtemberg, legii domiciliului. Curtea de Apel
din Karlsruhe a aplicat legea Ducatului Bade, motivând că „dreptul din Wurtemberg retrimite judecătorul la
dreptul Ducatului Bade”, a respins revizuirea hotărârii întrucât dreptul din Wurtemberg a atribuit competenţa
unui drept străin, întocmai ca şi când dispoziţiile străine s-ar fi integrat în dreptul wurtemburghez.
21
A. Retrimiterea de gradul I
Regula admiterii retrimiterii de gradul I este consacrată în art. 4 alin. 1 din Legea nr.
105/1992: dacă legea străină, determinată potrivit normelor conflictuale române, retrimite la
dreptul nostru se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel.
În urma retrimiterii simple se va aplica legea materială română, dar ca urmare a
acceptării retrimiterii de către dreptul român şi nu în baza voinţei exprimate în legea străină.
S-a arătat115 că retrimiterea este admisă şi în litigiile de dreptul comerţului internaţional.
Argumentarea tezei:
– retrimiterea de gradul I se raportează la dreptul străin ca sistem unitar de drept care
include şi normele conflictuale. Motivul de ordin practic ar consta în aceea că retrimiterea
funcţionează aproape întotdeauna în favoarea legii forului, aşa încât ţara instanţei sesizate nu
are decât de câştigat. Din punct de vedere teoretic există o strânsă legătură între legea
materială străină şi norma conflictuală străină (care s-ar nesocoti dacă trimiterea s-ar înţelege
ca fiind făcută numai la legea materială).
– trimiterea făcută de norma conflictuală a forului nu obligă în nici un fel legea străină
să se aplice: dacă dreptul străin refuză competenţa şi retrimite prin propria normă conflictuală
la dreptul forului această retrimitere trebuie acceptată. Altfel, ar însemna că se admite
aplicarea legii străine într-o materie în care ea însăşi se declară necompetentă;
– retrimiterea simplă asigură executarea hotărârilor judecătoreşti. S-a spus că doar
acceptându-se retrimiterea se poate da eficienţă hotărârilor judecătoreşti, cu argumentul că
dintre toate ţările în care s-ar putea invoca efectele hotărârii cea mai mare probabilitate există
pentru ţara cu a cărei lege raportul juridic respectiv are legătură prin elementul său străin116;
– retrimiterea de gradul I este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în
prezenţă: se respectă ambele sisteme de drept în sensul că normele conflictuale ale ambelor
state sunt deopotrivă aplicate.
Excepţiile de la regula aplicării retrimiterii de gradul I. Legea nr. 105/1992 reglementează
cazurile în care, prin excepţie, nu este admisă retrimiterea de gradul I.
O asemenea excepţie există în materie contractuală, unde funcţionează principiul lex
voluntatis. Conform art. 73 din Legea nr. 105/1992 contractul este supus legii alese prin
consens de părţi. Potrivit art. 85 legea străină aplicabilă contractului, în temeiul prezentului
capitol, cuprinde dispoziţiile sale. de drept material, în afară de normele ei conflictuale. Art.
85 se aplică condiţiilor de fond, de formă şi de publicitate ale contractului, precum şi tipurilor
speciale de contracte (vânzare-cumpărare, intermediere ş.a.).
S-a arătat că există o puternică prezumţie că părţile, optând pentru o lege străină
aplicabilă contractului, au dorit să li se aplice dreptul material străin, iar nu şi normele
conflictuale ale acestuia, care le-ar putea supune riscului de trimitere la dreptul altui stat117. În
lipsa alegerii unei legi care să guverneze contractul, atunci când legea aplicabilă se determină
printr-o localizare obiectivă a contractului (art. 77 şi următoarele din Legea nr. 105/1992) –
114
S-a arătat în literatura de specialitate franceză că termenul de „retrimitere” – renvoi nu este satisfăcător.
Cuvântul „retrimitere” evocă un retur la expeditor, ceea ce nu este cazul la dubla retrimitere. Este preferabilă, s-a
spus, terminologia anglo-saxonă, care vorbeşte de „remisiune” – remission – pentru retrimiterea simplă şi
‘transmisiune” transmission – pentru dubla retrimitere.
115
A se vedea, pentru detalii, D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat..., p. 87.
116
A se vedea T. R. Popescu, op. cit., p. 76.
117
A se vedea D.Al. Sitaru, op. cit., p. 89.
22
arată în continuare acelaşi autor – retrimiterea este înlăturată întrucât este incompatibilă cu
art. 77, conform căruia contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai
strânse.
În mod asemănător, dreptul francez recunoaşte, aşa cum vom arăta în cele ce urmează,
retrimiterea de gradul I. Soluţia a fost încă o dată afirmată, restrictiv şi în termeni fermi, de
dată relativ recentă, în materia succesiunii imobiliare. Menţionăm speţa în rezumat:
moştenirea unui cetăţean francez a fost deschisă, potrivit regulii ultimului domiciliu, în
Franţa. Cei trei moştenitori erau doi copii şi a doua soţie, cetăţean american. La cererea
acesteia din urmă, Curtea de Apel a dispus demararea operaţiunilor de inventariere şi partaj
succesoral, însărcinând un notar să întocmească un plan de împărţeală, care să aibă în vedere
toate mobilele şi imobilele defunctului, situate atât în Franţa, cât şi în străinătate. Curtea de
Casaţie franceză118 a cenzurat hotărârea, întrucât, statuând astfel, fără a aplica, la nevoie din
oficiu, norma conflictuală care dă competenţă legii străine a legii locului situării imobilelor şi
fără a cerceta dacă această lege străină nu retrimite la legea franceză, ca lege a ultimului
domiciliu al defunctului, Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile art.3 din Codul civil francez119.
Nu putem omite a preciza că, în mod izolat, instanţele franceze au acceptat şi
retrimiterea de gradul II120.
Capitolul II
Secţiunea 1
1. Generalităţi
Statutele personale sunt legate de legislaţia locului de origine sau al domiciliului unei
persoane. Statutul personal (în sens obiectiv) are o „putere” extrateritorială; el urmează persoana
şi guvernează statutul său personal (în sens subiectiv)121.
Sub rezerva diferenţelor, uneori importante, în definiţia domiciliului, se poate spune că
sistemele sunt divizate între tendinţele criteriului cetăţeniei şi acelea care preferă domiciliul ca
punct de legătură. Ţările anglo-saxone (în particular Anglia, Irlanda, S.U.A. şi Canada) sunt
favorabile domiciliului; la fel Norvegia şi Danemarca şi, într-o manieră foarte netă după 1987,
Elveţia.
Chiar dacă celelalte ţări europene dau prioritate legăturii de cetăţenie, se poate vorbi de o
criză a acestui principiu, criză care ţine în numeroase cazuri de dubla cetăţenie, cazurile de
cetăţenie diferită între soţi sau între părinţi şi copii; de asemenea, de rolul redus al cetăţeniei într-o
118
Cour de Cassation française, Civ, 1re, 20.06.2006, nr.05-14.281, citată după P. Courbe, F. Jault-Seseke, Droit
international privé, janvier 2006-février 2007), Panorama jurisprudence, în RD, 2007, p. 1751 şi urm.
119
A se vedea art.3, în Code civil, Dalloz, Paris, 1999, p. 8.
120
Spre exemplu, în speţa Moussard (Civ, 1re, 21.03.2000, în RD, 2000, Jurisprudence, p. 539).
121
Sinteza diverselor teorii dezvoltate în materie este opera lui Balde (1327-1400), Salicet (mort în 1400), Rochus
Curtis (mort în 1495) şi mai ales a lui Bartole de Saxoferrato (1314-1357). Metoda lor de lucru este analitică şi
cazuistică, fără dogmatism. Bartole opune statutele care dispun relativ la persoane celor care dispun relativ la lucruri.
Primele nu se adresează decât subiectelor dar li se aplică acestora oriunde s-ar afla; ele sunt extrateritoriale.
Neaplicându-se decât lucrurilor situate pe teritoriul care delimitează aria lor, secundele sunt teritoriale (Fr. Knoepfler,
Ph. Schweizer, op. cit., p. 28).
23
lume în mişcare, aşa cum o demonstrează evoluţia actuală a Europei, mai ales în cadrul C.E.E.
Contrar regulii conform căreia definirea punctului de legătură este, în general, dat de legea
forului, determinarea cetăţeniei este guvernată de dreptul statului al cărui cetăţean este în cauză122.
Această absenţă de coordonare între legile asupra cetăţeniei conduce la conflicte pozitive
şi, uneori, la conflicte negative.
Conflictul pozitiv este dat de cumulul de cetăţenii123. Cumulul de cetăţenii este
reglementat în diverse moduri în planul conflictelor de legi. Astfel, se poate prefera:
– cetăţenia cea mai veche;
– cetăţenia primită ultima dată;
– să se aplice cumulativ drepturile naţionale în cauză, ceea ce conduce la reţinerea în fapt
a legii naţionale celei mai restrictive;
– să se dea preferinţă acelei cetăţenii care coincide cu forul; este vorba de soluţia
124
clasică ;
– să se aleagă cetăţenia numită efectivă; este aceea a statului cu care persoana are relaţiile
cele mai strânse125.
Conflictele negative. Acestea privesc apatrizii şi refugiaţii:
– atunci când o persoană este apatridă, trebuie să se utilizeze un alt punct de legătură decât
cetăţenia; fie domiciliul, reşedinţa obişnuită sau forul (legătura cascadă);
– atunci când o persoană este refugiată cetăţenia sa nu mai îşi are sensul, motiv pentru
care art. 12 al Convenţiei de la Geneva (1951/1967) substituie criteriului legii naţionale,
domiciliul.
vedere atunci când a adoptat această normă conflictuală. Cele mai importante dintre acestea
sunt129:
– caracterul de stabilitate al cetăţeniei care se dobândeşte şi se pierde în condiţii strict
reglementate de lege130;
– caracterul de certitudine al cetăţeniei care fiind o stare de drept ce poate fi dovedită cu
documente oficiale, prezintă mai multă siguranţă decât domiciliul care este o stare de fapt;
– legile statului de cetăţenie asigură, în principiu, cea mai bună ocrotire a intereselor
persoanelor fizice resortisante datorită faptului că acestea sunt cel mai bine adaptate la
particularităţile persoanelor fizice naţionale;
– interesul statului de a asigura o cât mai largă şi complexă extindere a legilor sale asupra
persoanelor fizice resortisante, oriunde s-ar afla acestea131.
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie
se invocă (art. 12 alin. 1). Astfel, de exemplu, dacă o persoană invocă cetăţenia franceză în faţa
instanţelor române într-o problemă de capacitate de exerciţiu, determinarea cetăţeniei se face de
către instanţa română respectivă, potrivit legii franceze.
Legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit legii străine este considerat că are o
altă cetăţenie, este legea română art. 12 alin. 2 din LDIP). Deci, legea română se aplică cetăţenilor
români chiar dacă aceştia au dobândit şi o altă cetăţenie atâta timp cât ei nu şi-au pierdut cetăţenia
română în conformitate cu dreptul român132.
În cazul în care o persoană are mai multe cetăţenii dintre care nici una nu este cea română,
legea sa naţională este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa (art. 12 alin. 3).
O excepţie de la această regulă este cea cuprinsă în art. 28, în materia filiaţiei copilului din afara
căsătoriei. Conform textului, în cazul în care copilul, cetăţean străin, are şi o altă cetăţenie străină,
se aplică legea care îi este mai favorabilă.
128
T. R. Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p. 160-161; I. P. Filipescu, A.I.
Filipescu, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 281-282; D.Al. Sitaru,
Drept internaţional privat, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 164-165.
129
Doctrina franceză aduce aceleaşi argumente în favoarea legii naţionale, ca principal factor de localizare în materia
statutului personal (a se vedea J. Derrupé, Droit international privé, 11e édition, Dalloz, Paris, 1995, p. 100).
130
În dreptul român este aplicabilă în această materie Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991 (M. Of. nr. 44/1991),
modificată. Privitor la cetăţenie, a se vedea şi D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar, I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 35-59.
131
În principiu, statele de emigrare adoptă norma conflictuală care are ca punct de legătură cetăţenia în timp ce statele
de imigrare şi cele federale optează pentru legea domiciliului. În acest sens, România face parte, istoriceşte, din prima
categorie în timp ce, de exemplu Elveţia, prin art. 33 din LDIP elveţiană, consacră preeminenţa domiciliului asupra
naţionalităţii. Atunci când domiciliul cedează locul unui alt criteriu, acesta este acela al reşedinţei obişnuite care este
un substitut al domiciliului. Cetăţenia nu intervine decât cu titlu subsidiar.
132
Pe larg, despre dubla cetăţenie a se vedea, I.M. Anghel, Problema dublei cetăţenii în legislaţia română, în Dreptul,
nr. 2/1999, p. 3-15.
133
D.Al. Sitaru, op. cit., p. 166.
25
persoanei îngrădite. În schimb, incapacităţile de folosinţă relative care operează numai între
persoana a cărei capacitate este îngrădită şi alte persoane determinate (de exemplu, incapacitatea
minorului de a dispune prin testament sau donaţie în favoarea tutorelui său – art. 809 C. civ. şi 128
C. fam. – incapacitatea soţilor de a încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare – art. 1307 C.
civ.), fiind strict legate de un act juridic pe care legea îl prohibeşte, sunt supuse, în principiu, legii
actului prohibit, lex contractus (dacă este vorba de un contract), sau lex succesionis (dacă este
vorba de testament).
Regimul de drept internaţional privat privind sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice este stabilit de art. 16 din LDIP. Conform textului, condiţiile, efectele şi anularea unei
hotărâri prin care se constată moartea prezumată, absenţa sau dispariţia, precum şi prezumţiile de
supravieţuire sau de moarte sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă
această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română.
c. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este supusă legii naţionale (art. 11 LDIP). În
conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice intră capacitatea acesteia de a încheia
personal acte juridice.
Incapacităţile de exerciţiu care se referă la toate categoriile de acte juridice ale
incapabilului, sunt supuse legii naţionale a acestuia (minor sau interzis judecătoresc). În această
materie, legea naţională a incapabilului va determina în special: categoriile de acte juridice pe care
acesta nu le poate întocmi, sancţiunea încălcării incapacităţii (cazurile de nulitate şi felul acesteia,
persoanele care o pot invoca etc.).
Pentru reprezentarea legală a persoanei fizice lipsită de capacitatea de exerciţiu ca şi
pentru asistarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă art. 47 din Legea nr. 105/1992
dispune că „acestea sunt supuse legii care se aplică raportului juridic din care se naşte atribuţia de
reprezentare sau de asistare”. Astfel, aceste instituţii juridice vor fi supuse legii aplicabile în
materia ocrotirii părinteşti sau tutelei, în funcţie de izvorul reprezentării legale, respectiv asistării,
după distincţiile revăzute de art. 36 şi art. 37 din LDIP.
Art. 15 din LDIP, făcând aplicarea principiului legii mai favorabile în materie de conflict
mobil de legi, dispune în ceea ce priveşte majoratul că „apartenenţa unei persoane la noua lege
naţională nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă”.
Secţiunea a 2-a
1. Generalităţi
Prin condiţii de fond ale actului juridic înţelegem aspectele de fond care se referă la
încheierea actului juridic, efectele, executarea, transmiterea şi stingerea raportului juridic.
Condiţiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului (lex actus), iar dacă este vorba de
contracte, legii contractului (lex contractus). Aşa cum s-a subliniat, legea competentă pentru a
reglementa condiţiile de fond şi efectele contractului se numeşte lex contractus142. Vom reţine că
lex contractus cuprinde totalitatea normelor de drept material ale sistemului de drept ales, dar nu
şi normele sale conflictuale143. Lex contractus este într-un fel antiteza regulii locus regit actum.
Dintr-un început trebuie să reţinem că, de regulă, lex actus sau lex contractus este aleasă
142
I. P. Filipescu, op. cit., vol. II, p. 83; D.Al. Sitaru, op. cit., p. 222-224, a se vedea pentru prezenta sectiune, H.
Batiffol, Les conflits de lois en matitère de contrats, Étude de droit internationai privé compare, Dalloz, 1938; Y.
Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, 1988, p. 591-612.
143
S. Deleanu, Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional, în Dreptul, nr. 7/1993, p. 18.
27
de părţi prin clauza ellectio juris şi este desemnată prin noţiunea de lex voluntatis. Dacă părţile nu
recurg la o astfel de alegere, legea aplicabilă fondului actului va fi determinată în cadrul unui
sistem de drept în funcţie de criterii obiective. Aşadar, lex contractus poate fi lex voluntatis sau o
altă regulă determinată de lege.
144
Pentru detalii a se vedea, G. Lupşan, Autonomia de voinţă în contractul de comerţ internaţional, în Dreptul, nr.
1/1997, p. 6-18.
28
3. Lex voluntatis
Această noţiune nu reprezintă altceva decât aplicarea în dreptul internaţional privat a
principiului autonomiei de voinţă care guvernează condiţiile de fond ale actului juridic civil 145.
Potrivit acestui principiu – aşa cum s-a arătat – părţile actului pot să determine nu numai
conţinutul său, dar pot să aleagă şi sistemul de drept care se va aplica actului lor ca lex causae.
În concepţia Legii nr. 105/1992, lex voluntatis se aplică atât actelor unilaterale cât şi celor
bilaterale. În adevăr, art. 69 alin.1 din lege stabileşte: „condiţiile de fond ale actului juridic
unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său”, iar art. 73: „contractul este supus
legii alese prin consens de părţi”.
Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Înţelegerea privind incidenţa legii aplicabile contractului
poate fi modificată prin acordul părţilor (art. 76 alin.1 din LDIP). Această modificare convenită
ulterior datei încheierii contractului are efect retroactiv (ex tunc); ea însă nu va putea – aşa cum
statuează art. 76 alin. 2 din LDIP:
a) să infirme validitatea formei acestuia, sau
b) să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.
Trebuie precizat că voinţa părţilor nu se poate manifesta valabil decât în limitele pe care
însăşi legea le permite; ele, prin voinţa lor, nu pot să creeze efecte juridice peste lege sau în afara
legii146.
Părţile însă au posibilitatea să-şi aleagă legea aplicabilă şi printr-o înţelegere constatată
printr-un înscris separat de contractul propriu-zis. Clauza contractuală prin care părţile aleg legea
aplicabilă contractului lor principal se numeşte pactum de lege utenda (clauză de alegere) sau
clauză (convenţie) de electio juris. Clauza de alegere a legii aplicabile este ea însăşi un contract.
În acest sens art. 81 alin.1 din LDIP statuează: „existenţa şi validitatea de fond a
consimţământului părţilor referitor la legea aplicabilă contractului sunt determinate de însăşi legea
pe care au ales-o”. Aceasta înseamnă că validitatea clauzei de alegere va fi apreciată de organul
jurisdicţional în raport de legea pe care părţile au desemnat-o pentru a fi aplicabilă contractului
lor. Această regulă are şi excepţii care sunt reglementate în art. 77-79 din LDIP. În alte cuvinte,
dacă legea aleasă de părţi declară nevalabilă alegerea convenită, contractul va fi cârmuit de legea
care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia147.
De subliniat că cele două contracte, contractul principal şi pactum de lege utenda, pot să
fie supuse unor legi diferite. Primul contract trebuie să fie permis de legea forului, care arată
condiţiile şi limitele alegerii legii aplicabile contractului, acesta din urmă fiind supus legii
determinate de părţi148 .
Existenţa şi validitatea de fond a contractului contestat de una dintre părţi se determină în
conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil (art. 82 din Legea nr.
105/1992).
Alegerea tacită de către părţi a legii aplicabile contractului lor poate avea loc în cazul în
care această alegere rezultă – aşa cum am arătat, neîndoielnic, fie din cuprinsul contractului, fie
din circumstanţe. Organul de jurisdicţie chemat să statueze va aprecia voinţa tacită a părţilor după
indicii subiective, cum ar fi de pildă: referirea părţilor în contractul lor la o uzanţă aplicabilă doar
într-o anumită ţară; utilizarea de către părţi în contract a unor instituţii juridice specifice numai
unui anumit sistem de drept, etc..
În ce priveşte momentul exprimării voinţei părţilor privitor la legea aleasă, de regulă, acest
145
Pentru condiţiile de fond ale actului juridic în dreptul intern, a se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 147 şi urm., E.
Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, Vol. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 126
şi urm., G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele,Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 151 şi urm.; I.
Chelaru, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.107.
146
I. P. Filipescu, op. cit., vol. II, p. 84.
147
În ce priveşte raportul dintre această clauză şi contractul principal s-a subliniat că el se caracterizează printr-o
autonomie relativă a clauzei ( D.Al. Sitaru, op. cit., p. 226).
148
I.P. Fllipescu, op. cit., vol. II, p. 87; pentru o analiză a fraudei la lege şi a lex voluntatis, a se vedea M. N. Costin, S.
Deleanu, op. cit., p. 146.
29
moment se situează anterior momentului declanşării litigiului. Totuşi, alegerea poate fi făcută şi
ulterior ivirii litigiului şi chiar în faţa organului de jurisdicţie, însă cel mai târziu până la începerea
dezbaterilor în fond149.
De altă parte, art. 75 din LDIP dispune că părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau
numai unei anumite părţi a contractului. Părţile pot, aşadar, să aleagă pentru o parte a contractului
lor o lege a unui stat, iar pentru alte elemente ale contractului o altă lege, a altui stat150.
Din interpretarea art. 73 din LDIP, care se referă la legea aleasă prin consens de către
părţi, pare să rezulte că voinţa părţilor ar fi nelimitată în alegerea legii aplicabile. Totuşi, libertatea
părţilor în alegerea legii aplicabile contractului este limitată. S-a afirmat că aceste limite sunt de
două feluri, şi anume: generale, atunci când constituie cauze de înlăturare de la aplicare a oricărei
legi competente de a guverna un raport juridic în temeiul unei norme conflictuale, şi speciale, care
constau în excepţii de la principiul libertăţii de voinţă a părţilor în materia contractelor151.
Referitor la corelaţia dintre lex voluntatis şi ordinea publică de drept intern, există un
consens în a considera că părţile au posibilitatea de a alege o lege străină ca aplicabilă contractului
lor chiar dacă dreptul intern conţine o normă juridică imperativă în materia respectivă. De pildă, s-
a decis că termenele de prescripţie extinctivă din Decretul-lege nr. 167/1958 152, cu toate că au un
caracter imperativ în dreptul intern, nu sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat.
În dreptul englez, soluţia care caută să afle pentru fiecare contract legea sa proprie – the
proper law of the contract – are avantajul de a evita scindarea contractului, aplicându-i o singură
lege. Aşa cum s-a arătat, localizarea contractului se face astfel: în primul rând se ia în considerare
lex voluntatis; în absenţa acesteia se caută voinţa implicită, iar dacă aceasta nu poate fi aflată se
caută voinţa ipotetică; în sfârşit, dacă nici acesta nu poate fi descoperită, se va recurge în mod
decisiv la lex executionis sau la lex loci contractus153 .
condiţiile de fond ale actului juridic unilateral) se aplică legea statului cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea
locului unde actul a fost întocmit; pentru contracte art. 79 statuează că, dacă contractul nu poate fi
localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a uneia dintre părţi, atunci el este supus – cât priveşte
condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat (lex loci contractus). Locul încheierii
contractului trebuie calificat după lex fori. Textul art. 79 alin. 2 arată că părţile aflate în state
diferite care au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se consideră
încheiat în ţara domiciliului sau sediului părţii de la care a pornit oferta fermă de contractare ce a
fost acceptată159.
A. Condiţii de fond
a) Capacitatea de a contracta este cârmuită de legea naţională a persoanei fizice şi
respectiv de legea sediului social, în temeiul art. 11 şi respectiv 40 din LDIP, ieşind din sfera de
aplicare a lui lex contractus. Aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, deoarece incapacitatea prevăzută
de lex patriae poate să nu fie cunoscută cocontractantului, actul este valabil dacă potrivit cu lex
158
Anterior apariţiei Legii nr. 105/1992, în absenţă de lex voluntatis se aplica în principal lex loci actus, iar secundar
lex loci executionis (O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, Editura Academiei,
Bucureşti, 1985, vol. II, p. 123; S. Deleanu, Drept internaţional privat, vol.1, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj,
2000, p. 19).
159
A se vedea R.B. Bobei, op. cit., p. 103.
160
De exemplu, norma conflictuală prevăzută de art. 77 alin.3 din LDIP – lex rei sitae.
161
I. Chelaru, G. Gheorghiu, op. cit, p. 279. Pentru o altă opinie, a se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p.
335, care consideră că în această materie retrimiterea nu este posibilă.
162
A. Toubiana, Le domain de la loi du contrat en droit international privé, Paris, 1972. Pentru dreptul intern, C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 19-96; a se vedea L.
Pop, Tratat de drept civil, Vol.I, Obligaţiile, Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 24 şi urm.; C. Jugastru, Drept civil. Obligaţiile, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p. 15-
91.
32
loci actus persoana era deplin capabilă, iar cocontractantul a fost de bună credinţă163; cu unele
excepţii.
b) Consimţământul este supus legii contractului. Lex contractus va guverna condiţiile de
fond ale consimţământului164.
În ce priveşte tăcerea, art. 83 statuează că „efectele juridice ale tăcerii părţii care contestă
că şi-a dat consimţământul la un contract sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice sau legii
statutului organic al persoanei juridice în cauză”. Aşadar, valoarea juridică a tăcerii nu depinde de
legea contractului. Părţile pot însă să convină ca simpla tăcere să valoreze acceptare.
c) Obiectul şi cauza sunt cârmuite de lex contractus. Regimul juridic al bunului care
constituie obiectul derivat al contractului este cârmuit în conformitate cu art. 49 din LDIP – de lex
rei sitae. S-a observat în mod judicios că inserarea în contract a unor clauze care contrazic
normele cu caracter imperativ din lex contractus, în principiu, trebuie să rămână valabile; se va
impune însă ca părţile să dovedească că au înţeles să supună clauzele contractuale unei legi
diferite.
d) Sancţiunile nerespectării condiţiilor de fond sunt supuse legii contractului. Aşadar,
regimul juridic al nulităţii, precum şi al prescripţiei extinctive este cârmuit de lex contractus.
B. Condiţii de formă
Condiţiile de formă ale actului juridic şi totodată ale contractului, atunci când forma este
cerută ad validitatem, sunt cârmuite, în principiu, de lex contractus. Aşa cum am mai arătat, în
cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond impune, sub sancţiunea nulităţii, o formă
solemnă, nici o altă lege nu este competentă să înlăture această cerinţă (art. 72 din LDIP)165.
C. Interpretarea contractului
Sub acest aspect, regulile de interpretare a contractului sunt cârmuite de lex contractus. În
acest sens, art. 80 lit. a statuează că legea aplicabilă fondului contractului se aplică îndeosebi
interpretării naturii sale juridice şi a clauzelor pe care le cuprinde. Menţionăm că părţile pot defini
ele însele în cuprinsul contractului termenii conveniţi. Interpretarea unor termeni se va face după
împrejurări (de exemplu, uzanţele în materie, interpretarea dată de Incoterms, etc.).
D. Efectele contractului
Lex contractus guvernează în această materie următoarele:
– efectele contractului, adică drepturile şi obligaţiile izvorâte din el166;
– principiile efectelor contractului;
– excepţia de neexecutare şi rezoluţiunea pentru neexecutarea contractului (art. 80 lit.c);
– riscul contractual (art. 91 lit.e din LDIP)167;
163
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 26; S. Deleanu, op. cit., p. 20.
164
Pentru consimţământul contractului de vânzare în dreptul intern, a se vedea D. Chirică, Contractele speciale civile
şi comerciale, Vol.I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 137-319.
165
A se vedea şi O. Rădulescu, Probleme privind contractul de vânzare-cumpărare imobiliară cu elemente de
extraneitate, în Dreptul, nr. 5/1999, p. 42.
166
Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, publicată în Jurnalul
Oficial al Comunităţii Europene nr. C 027 din 1998. Regulamentul poate fi consultat la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri= CELEX:41998A0126(02):EN:HTML ; C. Toader, Convenţia de
la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi eventuala ei transformare în regulament („Roma
I”), în CJ, nr. 10/2006, p.87.
167
V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internatională, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1982, p.
96; B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.
187-189, iar pentru dreptul intern, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 91-96.
33
E. Executarea contractului
Executarea contractului este cârmuită şi ea de lex contractus. Art. 80 alin.1 lit.b statuează
regula că legea fondului contractului guvernează şi executarea obligaţiilor izvorâte din contract.
Această normă reglementează îndeosebi:
– modalităţile de executare a obligaţiilor contractuale;
– executarea voluntară; locul şi data plăţii, etc.;
– durata în timp a contractului;
– punerea în întârziere a debitorului;
– invocarea teoriei impreviziunii (rebus sic stantibus)168; sub acest aspect clauza de
impreviziune hardship se va opune legii contractului.
În ceea ce priveşte modul de executare a obligaţiilor izvorâte din contract, acesta trebuie
să se conformeze – potrivit art. 80 alin.2 din LDIP – legii locului de executare169. Aşadar, sub acest
aspect creditorul este obligat să respecte lex loci executionis sau lex loci solutionis pentru
executarea unor sume de bani.
Vânzările la bursă ca şi vânzările la licitaţie publică sunt supuse legii locului unde se află
bursa ori unde are loc licitaţia, adică lex loci executionis.
De menţionat că anterior apariţiei Legii nr. 105/1992, lex loci executionis era considerat ca
unul din criteriile principale de localizare a contractului.
F. Legea monedei
În spiritul legii noastre de drept internaţional privat, moneda de plată este definită de legea
statului care a emis-o. Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt
determinate de legea aplicabilă datoriei (art. 126 alin.1 şi 2). Aşadar, lex monetae este cârmuită de
lex contractus, aceasta din urmă putând fi lex voluntatis sau legea stabilită de organul de
jurisdicţie.
G. Răspunderea contractuală
Aceasta este cârmuită de legea contractului. Legea 105/1992 statuează că legea aplicabilă
fondului litigiului se aplică şi consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor izvorâte
din contract precum şi evaluării prejudiciului pe care această neexecutare l-a cauzat (art. 80 alin.1
lit.c). Aceasta înseamnă că lex contractus se aplică totodată şi forţei majore şi celorlalte cauze de
exonerare de răspundere, evaluarea prejudiciului, daunelor-interese compensatorii şi moratorii170,
etc..
părţile au cunoscut-o din momentul încheierii contractului. Aşa cum s-a arătat, această soluţie este
admisă în majoritatea sistemelor de drept, cu excepţia dreptului anglo-saxon171. În cadrul acestui
sistem prescripţia extinctivă este considerată o instituţie de procedură şi este cârmuită de lex fori,
chestiune care este de natură a lega legea aplicabilă de hazardul competenţei jurisdicţionale172.
171
H. Batiffol, P. Lagarde, Droit international prive, 8e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris,
1993, p. 274.
172
A se vedea, T. R. Popescu, op. cit., p. 212.