CAP.

10 FACILITATEA LIMBAJULUI ŞI A VORBIRII

Elevii cu dizabilităţi psihice, care nu vorbesc inteligibil, pot fi învăţaţi să

comunice în alte modalităţi, astfel încât ei nu vor fi întârziaţi inutil în căpătarea
limbajului, care este principalul drum către cunoaştere. În acest capitol vom prezenta
câteva exemple de întârzieri vătămătoare şi inutile, indemnând profesorii să înceapă
imediat programele pentru dezvoltzrea limbajului şi a vorbirii pentru a-i învăţa pe aceşti
copii să comunice-şi prin urmare să se evite întârzierile inutile.
Pentru a vă ajuta mai bine să înţelegeţi necesitatea expunerii şi a stimulării
limbajului şi vorbirii timpurii,variată şi solidară,vă prezentăm în acest capitol, un scurt
sumar nontehnic a actualelor teorii cu privire la dobândirea limbajului şi a programelor
de intervenţie ,câteva practici pentru a facilita dezvoltarea vorbirii bazate pe relaţia dintre
prevorbire şi hrănire, şi câteva metode practice pentru a-i aduce pe copiii cu dizabiliţăţi
pe drumul către o comunicare efectivă.
*Arthurlene, un copil de 8 ani cu un handicap sever,paralizie cerebrală, nu putea
vorbi.Părinţii şi profesorii săi au aşteptat dovada că ea a ajuns la un nivel determinabil de
înţelegere şi dezvoltare a limbajului, pentru a şti ce să o înveţe în continuare.Doi ani mai
târziu, ei încă erau nesiguri de nivelul ei de înţelegere şi nu incepuseră încă o învăţare
sistematică ă limbajului.Această aşteptare ca vorbirea inteligibilă să evolueze astfel încât
Arthurlene să demonstreze nivelul său de recepţie a limbajului şi îndemânare în
expresie,a făcut ca ea să rămână inutil cu câţiva ani în urmă cu privire la însuşirea
limbajului şi a capacităţilor de comunicare.
*Mary Ann a fost privată de avantajele unei asistări a comunicării augmentative,
pentru că părinţii săi puteau înţelege încercările sale de a comunica şi credeau că în
curând vorbirea sa se va îmbunătăţi, astfel încât şi ceilalţi o vor înţelege.Trei ani mai
târziu, Mary Ann putea fi înteleasă doar de cei ce o ştiau bine.
*Mama Shophiei era hipersensibilă la faptul că fiica ei ar trebui să poarte sau să
foloseasca o tablă de comunicare pentru că atrăgea atenţia că este un copil cu
dizabilităţi.Acest copil a cărui vorbire era neinteligibilă nu a fost capabil să înveţe sau să
se bucure de lărgirea volumului şi a complexităţii preschimbării limbajului.
*Erik avea un profesor care timp de 3 ani a muncit să-l înveţe să citească şi să
scrie destul de bine pentru a le folosi ca sistem de comunicare. Profesorul nu şi-a dat
seama că sunt câteva sisteme de comunicare augmentative(de ex.simbolurile Blis) care
nu cer ca elevul să aibă abilitatea de a citi sau scrie. Ar fi putut să-l înveţe să comunice
cu ceilalţi folosind aceste sisteme,fără efortul de a citi sau scrie.
Limbajul, desigur, cuprinde mai mult decât vorbirea şi înţelegerea în general, precedă
producţia.Unii copii învaţă să gândească şi să citească fără să audă vreodată un cuvânt
pronunţat.Unii învaţă să folosescă sisteme de comunicaţie care cer aplicarea unor reguli
relativ abstracte, mai mult inconştiente.Cu câteva excepţii,fiinţele umane sunt capapile să
înveţe câteva forme de comunicare, vorbite sau nu.Dar expunerea la un sistem lingvistic
ar fi mai eficientă dacă se produce în perioada crucială, sensibilă pentru învăţătură. Cam
de la vărsta de 6 luni, copii normali pot răspunde la semnale verbale. Pe la 9 luni ei pot
avea un inventar moderat de cuvinte pe care le înteleg şi la care răspund prin
comportament asemănător.Ar trebui să li se ofere o optimă expunere la limbaj şi
oportunitatea de a-şi pune bazele limbajului în aceşti primi ani cruciali. Acest lucru este

1
la fel de important atât pentru copii normali cât şi pentru copii cu dizabilităţi.Nu
aşteptaţi.Faceţi-i să comunice. Primii ani din viaţa unui copil cu dizabilităţi nu ar trebui
să treacă fără expunerea copilului,implicarea lui directă întrun proces obişnuit sau
augmentativ de comunicare.

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ŞI A COMUNICARII

Dobândirea limbajului-cu sau fără abilitatea de a produce sunetele normale

vorbirii-urmează acelaşi model pentru toţi copii indiferent de originea lor culturală sau
de atributelelor psihice. Înţelegerea bazelor dobândirii limbajului normal este la fel de
importantă ca şi învăţarea procedurilor speciale de predare copiilor cu dizabilităţi.
Ogreşeală uzuală, rezultă din socul şi spaima părinţilor odată cu aflarea
dizabilităţilor copiilor lor, este omisiunea de a încerca să comunice cu copilul lor, să îi
ofere stimuli orali, vizuali şi tactili de la o vârstă fragedă. Aceşti stimuli sunt cruciali
pentru o dezvoltare completă a limbajului de mai târziu. Limbajul,într-o formă sau alta,
este ceea ce ne face umani.Chapman(1972) a specificat că “dacă înţelepciunea este o
îndoielnică-trăsătură specifică,folosirea limbajului nu este.Nu a fost găsit nici un grup
uman căruia să-i lipsească limbajul”(p.17).Copii normali sunt născuţi echipaţi psihic cu
capacitatea de a învăţa limbajul; ei au nevoie doar să fie expuşi la mediul cultural şi să
audă în jurul lor vorbindu-se respectiva limbă. Copii cu dizabilităţi ar putea să nu aibă
parte această expunere şi experienţă din cauza combinaţiilor de deficite interne cu cele
externe. Trebuie dezvoltate strategii de a găsi moduri alternative prin care ei ar putea
învăţa să comunice.
McLean(1972) a spus că cei care lucrează cu copii retardaţi mintal (de asemenea
cei care lucrează cu copii ce sunt nonvorbitori sau nonvocali din motive variate) ar trebui
să se concentreze mai mult asupra studiului vorbirii şi a limbii decât asupra handicapului
în sine. Acum, când sunt metode universale în dobândirea limbajului, profesioniştii care
lucrează cu copii nonvocali ar trebui să le înţeleagă şi să ştie cât mai mult posibil,pentru
a determina un program de învăţare a sunetului şi a limbajului.
Cheia către o nouă strategie, stă în descoperirea a cât mai multe lucruri despre
caracteristicile vorbirii şi limbajului, pentru a face faţa eficient organismelor umane, care
ne prezintă tot felul de comportamente atipice.Trebuie să realizăm că sunt câteva
caracteristici ale vorbirii şi limbajului inviolabile cu privire la solicitările
organismului.De aceea, chiar dacă funcţia normală a organismului poate fi afectată de
handicapuri, principala cerere făcută sistemului vorbirii şi limbajului va triumfa.
Îi îndemnăm pe toţi cei ce lucrează cu copii cu handicap sever, să înveţe despre
natura limbajului şi să înceapă să transmită acestora, prin unul sau mai multe modalităţi
de comunicare,cât de devreme posibil instrucţiuni în dobândirea acestuia.

DOBÂNDIREA LIMBAJULUI NORMAL

Vă prezentăm aici câteva observaţii de bază cu privire la abilitatea unui copil

normal de a dobândi un limbaj pe la aproximativ 7 ani, în ciuda absenţei unei

2
(inobservabile) capacităţi de a memora pe termen lung, de a avea o gândire abstractă şi
de a manipula conştient regulile gramaticale.
(câteva resurse asupra dezvoltării normale a limbajului vor fi ascultate la sfârşitul acestui
capitol).
Psiholingviştii(psihologi care au fost desigur instruiţi ca lingvişti) au observat
în ultimii ani următoarele fenomene cu privire la învăţarea limbii:
1. Percepţia prelingvistică începe la naştere şi este baza dezvoltării limbajului ;
2.Ritmurile maturizării normale, sunt similare la toţi copii indiferent de
particularităţile limbii pe care o dobândesc.Dobândirea limbajului are loc în acelaşi ritm
de la început,în timpul celei de-a doua perioade de 6 luni, până la desăvârşirea lui
(exceptând anumite reguli complexe de sintaxă, de rafinare şi expansiune a vocabularului
Si câteva combinaţii de sunete) la vârsta de aproximativ 6-7 ani.La vârsta de 10-11 ani
majoritatea copiilor stăpânesc bine regulile de sintaxă.
3.Prima rostire a copiilor constă dintr-un singur cuvânt care e folosit cu
intonaţie (declaraţie, ordin, întrebare, samd.) dar nu în cadrul unor propoziţii complete
după criteriile adulţilor, chiar dacă adulţii le înţeleg şi răspund la acestea.(“Masă!” “Masă
?” “Cana !”-înseamnă “Vreau cana “ etc.)
4.La aproximativ 18 luni, copii vor începe să formeze rostiri din 2 cuvinte
folosind din nou intonaţia şi limbajul corpului pentru a se ajuta în comunicare (“Mami
dute” “Mâncat prăjitura”)
5.În studiul lor de referinţă Brown şi Bellugi (1966)au denumit cel de-al
treilea stadiu de dobândire a limbajului,”vorbirea telegrafică” deoarece exprimarea se
concentrează pe sensul cuvântului (substantive, verbe şi adjective ) şi omiţând
funcţionalul cuvintelor ca articole,prepoziţii, pronume, verbul “a fi” în toate formele sale,
inflexiuni ca marcatorii posesivi şi pluralul, auxiliarele samd.
Limbajul rezultat seamănă cu cel dintr-o telegramă sau notiţe, Copii în acest stadiu par a
înţelege propoziţii întregi dar nu le pot reproduce. Ei iau înţelesul replicii de la cele mai
importante sau bine accentuate cuvinte,dar când li se cere să reproducă propoziţiile
adulţilor în mod tipic respectă ordinea cuvintelor, dar reduc propoziţia la vorbire
telegrafică:
Adultul: “Căţelul va muşca “
Copilul: “Căţelul muşcă”
( Brown şi Bellugi ,1966, p.142 )
6.Continuarea rafinamentului regulilor sintactice (ordinea cuvintelor în
propoziţie şi a acestora în fraze ) a semanticii (distincţia sensurilor cuvintelor ) a
lexicului (vocabular) şi a foneticii(regulile sunetelor) au loc pentru toţi copii normali la
un nivel de vârstă şi stadiu previzibil,
Bellugi (1972) a sintetizat modalitatea în care copii normali dobândesc limbajul:
Evident că asemenea copii nu învaţă propoziţii ca secvenţe memorate, deduc
regulile combinaţiilor de cuvinte în propoziţii printr-un proces complex de analiză a
limbii pe care o ascultă şi a modului în care se relaţionează cu lumea.Copii dau dovadă
de la primele propoziţii de 2 cuvinte că sunt sistematici, normali şi productivi.Copii
analizează cuvintele, morfologia, sufixele şi prefixele,regulile de acord ,le înţeleg şi apoi
inventează noi combinaţii. Observăm că ,copii mici , ale căror puteri de înţelegere se
crede a fi limitate în multe privinţe, dau dovadă de abilităţi remarcabile de a reproduce
limbajul pe care îl aud. Când ajung la vârsta de 5 ani , copilul normal a învăţat deja mult

3
despre bazele regulilor gramaticale ale acestui limbaj şi se foloseşte de acestea pentru a
înţelege şi a construi un număr mare de propoziţii. Copii par să dezvolte reguli de
maximă generalitate, adesea aplicându-le la început mai mult ca exemple şi doar gradual
învăţând domeniul corect de aplicaţie.Se pare că, copii nu trebuie anume învăţaţi regulile
structurii gramaticale, neprezentând nici o anomalie majoră sau deficit în acest domeniu,
cum nici nu au nevoie să fie învăţaţi regulile corespondentei pentru a recunoaşte acelaşi
obiect în diferite poziţii şi în diferite momente ale zilei.(pp.50-51).
Profesorii elevilor cu handicap sever vor avea notată expresia lui
Bellugi”neprezentând nicio anomalie majoră sau deficit în acest domeniu”.Din cauza
unui număr de motive complexe (multe care nu sunt încă înţelese) unii copii cu handicap
sever nu dezvoltă în mod automat limbajul şi vorbirea, chiar dacă devine destul de clar
că mulţi dintre ei pot fi învăţaţi să comunice pănă la un anumit nivel.

COMUNICAREA PENTRU NONVOCALI∗

Incercările de a categoriza copii nonvocali de obicei eşuează. Chiar când pot fi

deteriminate grupări bazate pe natura handicapului sau a bolii, marja de diferenţe
individuale este atât de mare încât nici o altă abordare de învăţare singulară nu poate fi
aplicată în cadrul unor grupuri mari precum: paralizie cerebrală, retardaţi mintal, autişti
sau surzi. Copii cu sistemul nervos central sau periferic slăbit se pot deosebi mult de copii
a căror inteligenţă şi abilitate de a procesa limbajul rămân intacte dar al căror mecanisme
de producere a vorbirii sunt afectate (apraxia). Mulţi copii au pareză cerebrală de
exemplu pot auzi şi desluşi în mod adecvat limbajul dar nu pot vorbi bine din cauza
lipsei controlului motor. Alţii în condiţii similare pot suferi de asemenea de retardare
mintală, surzenie, inabilitatea de a dezvolta bazele conceptelor prelingvistice/cognitive
din cauza limitărilor psihice ori a unui număr de alte bariere către vorbire.
Carrow (1972) prezintă un cadru teoretic pentru evaluarea dificultăţilor limbajului
şi pentru dezvoltarea programelor de remediere. Ea reliefează rolul ierarhizării proceselor
în cadrul învăţării limbajului care trebuie studiată individual şi acele teste şi proceduri
speciale nu pot fi aplicate grupurilor. Corrow susţine:
“Rezultatul terapiilor implică mai mult decât îmbunătăţirea performanţelor
lingvistice. Îmbunătăţeşte acele abilităti de bază, a căror dificităţi au împiedicat
dezvoltarea limbajului la copil, indiferent dacă acestea sunt abilităţi de percepţie,
memorie, concepţie sau combinaţii de acestea trei; programul terapeutic e iniţiat la
nivelul la care are loc decăderea funcţiei de ăcomunicare.” (p.84)
Evaluarea problemelor limbajului este o chestiune complexă, şi ar trebui
consulată o echipă de experţi pentru a determina cel mai bun program pentru fiecare
copil.

COMUNICARE VERSUS VORBIRE


În acest capitol termenul nonvocal se referă în mod special la inabilitatea unui individ de a folosi un limbaj
fluent. Nu înseamnă că nu pot fi folosite sau produse sunete pentru încercări de a comunica într-un anumit
mod.

4
 Silverman (1980) a subliniat faptul că sunt introduse programe în care
comunicarea are loc fără vorbire. El crede că terapeuţii tradiţionali de vorbire ar trebui să
devină terapeuţi în comunicare:
„De la orientarea comunicării, ţelul final al unei terapii ar fi dezvoltarea abilităţii
de comunicare până la nivelul adecvat la care se întâlneşte cu nevoile comunicării. De
când vorbirea e privită aproape universal ca fiind cel mai flexibil şi eficient mod de
decodare şi transmitere a mesajului, au loc încercări pentru a îmbunătăţi cât de mult
posibil vorbirea. Îmbunătăţirea vorbirii din acest punct de vorbire ar avea tendinţa să fie
privită ca un mijloc către sfârsit decât ca sfârşitul însuşi. Câteva canale pentru decodarea
şi transmiterea mesajelor pot fi dezvoltate, inclusiv vorbirea.”
Admiterea că elevul s-ar putea să aibă nevoie de mai multe moduri de
comunicare, sau un mod de recepţie a limbajului şi altul pentru exprimare. Sailor (1980) a
remercat 6 termene ce trebuie înţeleşi înaintea inteprinderii unei evaluări şi creerii unui
program pentru orice elev:
Comunicarea e folosită referindu-se la interacţiunile sociale în care unele
informaţii sunt schimbate, dar participanţii nu trebuie să împărtăşească regulile sistemului
complex de gramatică sau sintaxă ce guvernează interacţiunea. De exemplu un elev poate
indica <vreau mâncare> prin gesturi, vocalizând, ori chiar prin cuvinte fără să
împărtăşească sistemul de reguli care ar putea permite specificarea unei anumite cantităţi
sau fel de mâncare, de la o amunită persoană, şi aşa mai departe.
Limbajul e folosit pentru a se referi la interacţiunile în care participanţii împart
sisteme structurale complexe şi foarte diferenţiate de referinţe simbolice şi sisteme de
reguli care guvernează forma interacţiunii. Elevii cu handicap prelingvistic sever trebuie
să înceapă instructajul cu forme ce stabilesc funcţiile comunicării înainte ca un ţel mai
cuprinzător al limbajului complex să înceapă să fie realizat.
Codul e folosit pentru a se referila forma în care conţinutul mesajului este
exprimat. Vorbirea, semnalizarea manuală sau apăsarea butoanelor de pe tăblia de
comunicare sunt toate moduri de comunicare.
Recepţia se referă la modul în care elevul primeşte mesaje.
Emiterea se referă la modul în care elevul transmite mesaje.
Canalul este folosit pentru a se referi la canalul senzorial individul (auditiv,
vizual, tactil) care primeşte informa primeşte informaţia în timpul unui schimb de
comunicare.” (p.72)
Aplicat elevilor care nu au dezvoltat încă vorbirea şi limbajul funcţional, acest
model ajută profesorul să dezvolte un program pentru a facilita apariţia limbajului prin
comunicaţii alternative sau sporirea vorbirii.

PROGRAME MULTIMODALE ŞI IERARHICE

Elevii care nu arată încercări organizare de comunicare, creează multiple

probleme terapeuţilor şi profesorilor. Deseori, înainte să înceapă o instrucţie, aceşti elevii
trebuie să fie învăţaţi comportamentul social rudimentar – să fie atent, contactul vizual, să
stea pe scaun pentru instructaj, s.a.m.d. Programele de reacţie la limbajul multimodal au
fost folosite cu succes pentru o varietate de elevi nonvocali şi noncomunicativi.

5
 Berger (1972) a descris un program multimodal şi ierarhic pentru surzii atipici,
copii noncomunicativi din instituţiile pentru retardaţii mintali (atipici pentru că acei copii
aveau şi alte handicapuri precum retardare mintală, paralizie cerebrală sau tulburare
emoţională) şi listase trei ţeluri pentru dezvoltarea programului:
1. Dezvoltarea răspunsului diferenţiat pentru a reliefa trăsăturile
stimulilor şi pentru a reprezenta acele trăsături în variate moduri de
vorbire, scriere ortografie semnalizare.
2. Dezvoltarea variatelor reacţii topografiece necesare pentru răspunsul/
vorbirea, scrierea, semnalizarea, ortografia multimodală.
3. Dezvoltarea conceptelor sintactice, morfologice şi semantice în
interrelaţionarile lor funcţionale.
După ce s-a lucrat în aceste programe multimodale şi ierarhice pentru aproximativ
2 ani cu 9 copii, la unii care la început puteau comunica doar prin lovire, împingere,
arătare cu degetul, Berger a raportat progrese notabile în comunicare şi comportament
social. Unii copii puteau diferenţia vorbirea-citirea prin citerea cu degetele literă cu literă
şi semne manuale , şi un copil a atins faza de citire cu discernământ de limbaj. Alt copil
cu tulburări minore a părăsit instituţia pentru a participa la orele dintr-o şcoală pentru
surzi.
Centrul acestui tip de program este asumarea acelui răspuns diferenţiat
prelingvistic ce trebuie învăţat inainte de instrucţia cu privire la limbaj.McLean (1972) a
spua :
“Valoarea acestor programe merge mult mai departe decât ţelurile finale specifice
în acest stadiu de dezvoltare.Contribuţia lor primordială este specificaţia asupra
răspunsului prelingvistic al căror rezultate clinice s-au arătat a fi importante în obţinerea
performanţei lingvistice din partea copiilor care arătau puţin progres pentru acestea.Am
văzut nemijlocit efectul programului Berger întrt-o lungă perioadă de timp. Mulţi din
aceşti copii … erau puţin mai mult decât animalele:surzi, autişti şi “negativişti”
universali. Tot aceşti copii, după puţin mai mult de un an de instruire, comunicau ca fiinţe
umane.Pentru a fi siguri, modurile de comunicare erau restricţionate şi limbajul
topografic era rudimentar dar ele erau acolo şi funcţionau pentru copil(p.13)”
Programe ce angajează structuri ierarhice sunt de interes pentru Yoder şi Miller
(1972) şi mulţi alţii, care au încercat să faciliteze limbajul sau comunicarea.Yoder şi
Miller cred că un program experimental pentru retardaţii mintal ar fi mai eficient dacă e
modelat cu atenţie pentru nevoile pelingvistice şi lingvistice ale elevului:
“Credem că folosirea tehnicilor psiholingvistice şi lingvistice pentru a studia
limbajul retardaţilor, e o abordare mai productivă decât cele tradiţionale folosite. Lucrul
în cadrul unui mod lingvistic , credem, ar contracara cu tendinţa de a-şi asuma achiziţia
limbajului care e doar o chestiune de achiziţie a cuvintelor. Această problemă pare să o
sublinieze multe studii de cercetare care ignoră complet variatele moduri în care cuvintele
sunt sau nu standardizate studii care au extins efortul cu cuvinte simple ca şi cum acestea
ar fi pline de înţeles.(p,103)
Acest sfat pentru dezvoltarea programelor lingvistice pentru retardaţi se aplică de
asemenea şi pentru alţi elevi cu dizabilităţi mai puţin severe.

6
 PREVORBIREA ŞI HRĂNIREA

Abilitatea unui copil de a vorbi sau comunica depinde de integrarea şi dezvoltarea

cu succes a deprinderilor formate, inclusiv prevorbirea şi hrănirea, vocabularul,
prelingvismul şi cunoaşterea, percepţia, şi abilităţile senzoriale şi grosiere.Aici ne
concentrăm pe influenţa dezvoltării prevorbirii şi a hrănirii asupra asupra predicţiei
vorbirii şi vom face câteva sugestii pentru intervenţii. Prezentăm un program de
intervenţie timpurie pentru copii cu afecţiuni neuromotorii, care pune accentul pe legătura
esenţială între prevorbire şi hrănire. Bineînţeles, doar avansurile în dezvoltarea
coordonării oral-motorie în hrănire şi în producţia timpurie de sunete, nu înseamnă că un
copil va dezvolta automat vorbirea funcţională atâta timp, după cum am văzut deja, cât
mulţi alţi factori sunt de asemenea esenţiali pentru folosirea eventuală a comunicării
orale,
Infantilii şi copii cu tulburări neuromotorii precum paralizia cerebrală pot avea
dificultăţi în folosirea vorbirii complet sau parţial din cauza problemelor în dezvoltarea
prevorbirii şi a hrănirii, precum coordonarea proastă a mişcărilor părţilor gurii folosite
pentru producţia sunetului şi a activităţii de hrănire, proasta coordonare a mişcărilor
orale, postură anormală, hipersensibilitate la stimuli orali, coordonarea proastă a
respiraţiei cu producţia sunetului şi a activităţii de hrănire.
Deoarece dezvoltarea prevorbirii şi a hrănirii începe la naştere, se folosesc
aceleaşi părţi ale gurii mai târziu în producţia vorbirii şi în coordonarea respiraţiei, a
înghiţirii şi a mişcărilor gurii, nu e de mirare că dezvoltarea mişcărilor orale coordonate
pentru hrănire şi producţia de sunete primare e legată de dezvoltarea mişcărilor necesare
vorbirii. Deci, una din căile primare în care putem evalua şi dacă e necesar, modifica sau
trata mişcările orale a copiilor diagnosticaţi sau suspectaţi de tulburări neuromotorii, este
prin prevorbire şi hrănire.

DE CE PREOCUPAREA FAŢA DE HRĂNIRE ?

E uşor de văzut relaţia între dezvoltarea mişcărilor orale în primele producţii de

sunete şi dezvoltarea mişcărilor orale coordonate pentru o vorbire legată, articulată. E mai
greu de recunoscut relaţia între dezvoltarea oral-motorie în hrănire şi dezvoltarea vorbirii.
Activităţile de hrănire sunt importante nu doar pentru că sunt relaţionate cu
producţia vorbirii, dar şi pentru că ele au un efect semnificativ asupra nutriţiei, a
dezvoltării dentiţiei, a comunicării şi a dezvoltării sociale, perceptuală, cognitivă şi
senzorial-motorie.
Influenţa înghiţirii nutriţionale asupra creşterii creierului, asupra învăţării
comportamentului a fost larg examinată.(Palmer 1978) Dacă copii nu consumă cantităţile
şi tipurile de mâncare necesare pentru satisfacerea cerinţelor nutriţionale zilnice, din
cauza inabilităţii de a coordona hrănirea, înghiţirea, respiraţia, deoarece postura lor e atât
de joasă încât nu pot suge sau înghiţi, sau din cauza lipsei coordonării mecanismului oral
care nu le permite să bea din cană sau să mestece mâncare solidă, creşterea creierului lor
şi funcţiile intelectuale ar putea fi limitate.
Există o relaţie importantă între activităţile de hrănire, dezvoltarea dinţilor şi
întreţinerea gingiilor sănătoase. Când încep să iasă dinţii, la vârsta de aproximativ 4-5

7
luni, frecarea gingiilor sau molfăiala mâncărilor precum biscuiţii, par să ajute bebeluşul
să tolereze durerea şi umflăturile gingiei.(Brazelton 1969) Biscuiţii, degetele sau jucăriile
care sunt puse în gură în timpul creşterii dinţilor, ajut la menţinerea sănătăţii gingiilor şi
de asemenea ajută la dezvoltarea sensibilităţii normale la stimuli orali pentru mestecarea
de mai târziu a mâncarilor solide. Pentru copii cu tulburări neuromotorii care nu pot
tolera stimularea tactilă de frecare a degetelor pe gingii sau a mâncării solide, durerea
creşterii dinţilor nu poate fi redusă cu uşurinţă şi aceştia devin chiar mai iritabili.
Asemenea copii vor avea o perioadă mult mai grea în dezvoltarea abilităţii de a muşca şi
a mesteca mâncarea solidă.
Moyer (1971) a declarat că stimularea senzorială furnizată de contactul dinţilor cu
alte lucruri e unul din elementele cele mai importante în dezvoltarea coordonării
mestecării. Activităţile de hrănire şi sănătatea dentală sunt interrelaţionale; dacă copilul
nu poate tolera stimularea tactilă pentru a păstra gingiile sănătoase, erupţia dinţilor şi
toleranţa la stimularea în gură poate fi afectată şi la rândul ei va afecta abilitatea copilului
de a manipula mâncarea solidă şi poate afecta, posibil definitiv, dezvoltarea unui şablon
de mestecare matur şi coordonat.
Dezvoltarea comunicării şi a personalizării pot fi urmărite până la baza stabilită în
timpul hrănirii timpurii. Copilul învaţă că prin plâns, gălăgie sau mişcări ale trupului
poate primi atenţie de la cei din jur. Prin luarea sau ţinerea lui în braţe, îngrijitorul
întăreşte folosirea de către copil a sunetului şi a mişcărilor ca moduri de comunicare de
care el are nevoie. Copilul comunică prin sunete şi mişcări dacă îi plac sau nu anumite
feluri de mâncare şi prin răspunsul pe care îl primeşte de la persoana care îl hrăneşte,
acestea îi sunt întărite şi vor sprijini mai departe dezvoltarea comunicării copilului.
În timp ce copilul e hrănit în braţele îngrijitorului, se dezvoltă sentimentele de
siguranţă şi ataşare. Părintele învaţă să răspundă la semnalele bebeluşului din timpul
hrănirii, iar bebeluşul învaţă să răspundă la acţiunile părinţilor scoţând sunete de
mulţumire, care îi întăresc comportamentul. Când copilul stabileşte contactul vizual cu
părintele, se dezvoltă o legătură şi mai puternică, Când copilul zâmbeşte părintele devine
şi mai sigur în acţiunile sale. Întregul proces conduce la o legătură şi un ataşament
puternic, fiind una din fazale iniţiale a dezvoltarii personalitătii copilului.
Chiar dacă părintele copilului cu tulburări neuromotorii începe prin a răspunde la
sunetele şi miscările lui, problemele copilului în întărirea comportamentului îngrijitorului
poate duce la o prăbuşire a interacţiunii personal-sociale. Copilul cu dizabilităţi psihice ar
putea să răspundă la faptul că e luat în braţe pentru a fi hrănit, prin creşterea tensiunii
corpului şi împingerea cu putere a capului în spate. Răspunzând la aceste lucruri
negative, părintele va încerca să evite această situaţie care cauzează creşterea tensiunii la
copil, crescând în mod similar şi tensiunea îngrijitorului în timpul hrănirii. Această
prăbuşire a relaţiei copil-părinte, duce la apariţia problemelor în dezvoltarea timpurie a
comunicării si a dezvoltării abilităţilor personal-sociale ale copilului.
Interrelaţionarea dezvoltării perceptuale, cognitive şi senzoriale e puternică, după
cum s-a notat în lucrările lui Piaget (Ginsburg şi Opper, 1969) şi Uzgiris şi Hunt (1975).
Hrănirea bebeluşului sau a copilului mic include o cantitate mare de stimulări ce sunt
necesare pentru o dezvoltare reuşită. De exemplu: în timp ce mâncarea e adusă cu lingura
spre gură, copilul să se concentreze pe lingură şi începe să-I urmărească mişcările. O
asociere e stabilită curând între prezenţa vizuală a lingurii şi primirea mâncării; cognitiv
copilul începe să înţeleagă că vederea lingurii înseamnă că va primi de mâncare. Copilul

8
învaţă că senzaţia produsă de lingură cât şi mâncarea este placută şi stimularea senzorială
produsă de lingură şi mâncare e încantătoare şi că print-o anumită mişcare poate lua
mâncarea cu uşurinţa. Deci, în timp ce copilul e hrănit, se obţine stimularea perceptuală
pozitivă, cognitivă şi senzorială ce duce la continuarea creşterii. Pe de altă parte, copilul
cu probleme neuromotorii ar putea răspunde la această situaţie cu întărirea corpului,
întărirea capului şi extensia corpului, sau muşcături puternice asupra lingurii deoarece nu
poate tolera stimularea vizuală sau tactilă. Aceasta va avea ca rezultat prăbuşirea
dezvoltării perceptuale, cognitive şi senzoriale a copilului şi după cum s-a menţionat, va
face părintele să devină frustrat şi tensionat în timpul hrănirii.
E evident din toate acestea că procesul de hrănire e o parte importantă a
dezvoltării prevorbirii la copil, nu doar datorită importanţei în producerea stimulilor ce
duc la dezvoltarea a mai multor abilităţi. În ciuda dificultăţilor în producerea stimulilor
adecvaţi şi de întărire a abilităţilor de comunicare la copii cu tulburări neuromotorii, pot
şi ar trebui găsite căi pentru a le da posibilitatea dezvoltării cât mai timpurie a prevorbirii.

DEZVOLTAREA PREVORBIRII ŞI A HRĂNIRII

Indiferent dacă lucrăm cu un bebeluş de 6 luni suspectat de tulburare

neuromotorie sau cu un copil de 10 ani diagnosticat cu tulburare neuromotorie, trebuie să
avem un concept valid despre dezvoltarea prevorbirii şi a hrănirii la bebeluşul sau copilul
mic normal pentru a evalua corect abilităţile copilului cu tulburaări neuromotorii şi
dezvoltarea unui program de intervenţie adecvat.Toţi profesioniştii care se ocupă de
prevorbirea şi hrănirea bebeluşilor şi copiilor cu dizabilităţi, trebuie să aibă o legătură
puternică atât cu aspectele normale cât şi cu cele anormale în dezvoltarea prevorbirii şi a
hrănirii.

DEZVOLTAREA NORMALĂ ORAL-MOTORIE ÎN HRĂNIRE

Nou-născutul normal face anumite mişcări în mod automat când anumiţi stimuli
sunt produşi de persoana care-l hrăneşte. (vezi tabelul 10-1).Când e atins de-a lungul
exteriorului gurii,capul bebeluşului se întoarce în direcţia de unde vine mişcarea şi
deschide gura. Acest răspuns e numit “reacţia originară” şi e mişcarea de căutare a hranei
bebeluşului. Orice atingere în jurul feţei va stimula o reacţie originară la un copil între 0-
3 luni,exceptând clipele imediat după hrănire. Bebeluşii hrăniţi la sân vor continua să
aibă o reacţie originară şi după 4 luni. Bebeluşul arată adesea ca şi cum ar mesteca
,deoarece când cineva le atinge gingiile se observă o deschidere şi o închidere a
mandibulei poate fi observată. Aceasta este o acţiune automată necontrolată a
bebeluşului,numită modelul fazic automat de mişcare –relaxare şi poate fi observată la
bebeluş ca o mişcare a pompării care declanşează curgerea lichidului în gură.
Efectul de înecare e o reacţie de supravieţuire care e prezent de-a lungul vieţii.
Nou-născutul are o înecare foarte puternică când orice atinge spatele limbii sau gâtului.
De când copilul duce degete sau jucării la gură şi începe să tolereze mâncăruri mai
solide,puterea înecării descreşte până apare ca o înecare adultă protectivă aproximativ la
7 luni.

9
 TABEL 10-1 mai jos.
Reacţia Un răspuns prin întoarcerea capului la stimuli tactili aplicate exteriorului gurii,se
originară întâmplă pînă la vârsta de 4 luni chiar mai mult la bebeluşii hrăniţi la sân.
Reflexul de Lăsarea mai jos a mandibulei cu mişcări de dute –vino ale limbii şi contractarea
înecare faringelui răspuns la stimularea tactilă în spatele limbii sau a zonei faringiene este
foarte puternic la naştere diminuând în putere pe la 7 luni, evident şi în timpul
maturităţii.
Modelul O serie mică de mişcări mici ale mandibulei sus- jos, ca răspuns la stimularea tactilă a
fazic automat dinţilor sau gingiilor, se petrece până la vârsta de 6 luni.
de mişcare
relaxare
Sugerea O metodă de obţinere a lichidului şi a mâncării caracterizată prin mici mişcări sus-jos
a maxilarului, mandibulei ale limbii o strângere a buzelor, presiunea creată este
negativă din cauza poziţiei închise a gurii.
Alăptarea O sugere timpurie de tipul lingerii caracterizată de mişcări mari sus-jos, mişcări
ritmice fată spate ale limbii şi închiderea mică a buzelor.
Molfăiala Un model de mestecare ce începe la vârsta de 5 luni, caracterizată prin mişcări ritmice
sus-jos a maxilarului similar modelului fazic şi mişcări sus-jos a limbii similar
mişcărilor de sugere.
Muşcătura Observată la vârsta de 12 luni, dependentă de dezvoltarea dinţilor caracterizată de
matură închiderea uşoară a dinţilor pe şi prin mâncare cu eliberare u8şoară a mâncării pt.
controlată mestecare.
Lateralizarea Mişcări ale limbii pe părţile gurii pt. a păstra mâncarea între dinţi pe suprafeţele
limbii tăioase pt. mestecare.
Mişcări Integrarea mişcărilor sus-jos laterale diagonale şi circulare ale maxilarului folosite în
rotative ale mestecare, folosirea creşte de la vârsta de 15-36 luni.
maxilarului.
Mestecarea Procesul de spargere a mâncării solide pt. înghiţire caracterizat de mişcări de
lateralizare întindere şi rulare ale limbii, mişcând mâncarea între dinţi şi mişcările
rotative ale maxilarului.

Băutul cu sticla
În primele 2-4 săptămâni de viaţă nou-născutul normal foloseşte adevărate tipuri
de sugere pt. a scoate lichide din sticlă sau sân. Această activitate de sugere, folosind
presiunea negativă pentru a trage lichid în gură pare să fie direct relaţionată cu poziţia
general flexibilă a capului şi corpul bebeluşului născut la terme, care în mod natural ţine
gura mai închisă.
În timpul hrănirii, când bebeluşul începe să-şi întindă capul, mişcând bărbia
departe de piept, gura se deschide mai tare. În această poziţie activitatea de alăptare are
loc mai des decât cea de sugere. Această combinaţie de alăptare şi sugere continuă până
la aproximativ 6 luni, când încep să apară mişcări mai avansate de sugere. Majoritatea
copiilor pot începe a fi înţărcaţi cu sticla la aproximativ 12 luni şi renunţă total la această
hrănire la 24-30 luni.

10
 Iniţial când bebeluşul foloseşte majoritatea mişcărilor de alăptare el va face 2
mişcări de alăptare înainte să facă pauză pt. a respira sau înghiţi. În timpul înghiţirii limba
se va mişca înainte sau înapoi, sau va ieşi în afara gurii. Pe la 3 luni, copilul poate realiza
mai multe activităţi de alăptare, sugere înainte să trebuiască să facă pauza pentru a
înghiţii .Doar când copilul foloseşte mişcări predominante de sugere în jur de 6 luni,
începe să se observe că nu se mai face pauze între sugerea şi înghiţirea lichidelor.
Introducerea hrănirii cu lingura depinde adesea de vârsta la care părintele sau
îngrijitorul ori pediatrul crede că bebeluşul ar trebui să înceapă să mănânce piure sau
mâncăruri semisolide .Manevrele de înghiţire în timpul hrănirii cu lingura constau în
mişcări înainte-înapoi ale limbii sau scoaterea afară a ei, care are ca rezultat împingerea
unei părţi de mâncare afară.
La 6 luni buza superioară se prinde pe lingură chiar dacă nu poate să ia mâncarea
de pe ea. În acest punct copilul e capabil să înghită mâncare pasată sau tăiată. Pe la 7 luni
buza superioară devine mai activă în prinderea mâncării de pe lingură şi dezvoltă gradual
mişcări mai precise . Pe la 9 luni înghiţirea arată mişcări ale limbii sus-jos împreună cu
proeminenţa ocazională a limbii sau mişcări înainte-înapoi ale limbii. Pe la 12 luni
copilul e capabil să cureţe mâncarea de pe buza inferioară, să facă mişcări ale limbii mai
precise, şi să reuşească o închidere a buzei mai activă.

Băutul cu cana

Copilul normal poate să primească lichide din cană la aproximativ 6 luni. Mişcările
alăptării şi ale limbii înainte-înapoi sau scoaterea limbii se va observa şi la înghiţire.
Copilul poate ocazional să tuşească sau să se înece cu lichide din cauza proastei
coordonări ale sugerii, înghiţirii şi respiraţiei. Doar pe la 9 luni copilul poate să sugă mai
mult înainte să se oprească să înghită sau să respire.
Mai multe activităţi de sugere sunt evidente în timpul băutului cu cana aprox. 12
luni. Chiar dacă bebeluşul normal îşi pune adesea limba sub buza cănii încercând să
stabilizeze cana, mai multe mişcări ale limbii în sus sunt prezente în timpul înghiţirii la
acest moment .Deoarece copilul nu e capabil să-şi folosească în mod activ muşchi
maxilarului, pt. a-şi păstra maxilarul stabil la vârsta de cel puţin 24 luni, el poate muşca
buza canei pt. a-şi păstra maxilarul închis , un model de sugere e folosit pt. a trage lichid .
La 24 luni lichidele sunt înghiţite cu închiderea buzelor a.î. să nu se piardă lichidul.

Înghiţirea de mâncăruri solide

La aproximativ 5 luni,mâncarea solidă poate fi introdusă. Când mănâncă un biscuit

moale,copilul va încerca să muşte folosind un şablon asemănător modelului fazic muşcă-
relaxează sau va folosi un model de alăptare sau sugere. Chiar dacă copilul este apt să
închidă gura pe biscuit sau solide moi pe la 9 luni,mâncarea trebuie spartă în bucăţi mici
deoarece copilul încă nu-şi controlează musculatura. Începând de la 12 luni copilul
poate cu adevărat să muşte prin solide moi intr-un mod mai matur şi controlat. Această
muşcătură controlată nu se aplică solidelor tari până la vârsta de 20-21 luni. Când copilul
începe să primească mâncare solidă începe cu adevărat procesul de mestecat .El foloseşte
un şablon de molfăială ce constă în combinaţii de mişcări ale limbii sus-jos şi mişcări

11
mici ritmice ale maxilarului susu-jos,ca cele observate la modelul fazic muşcare-relaxare.
Mişcări de alăptare sau proeminenţa limbii va fi folosită pt. înghiţirea solidelor.
Schimbări în procesul de mestecat încep la vârsta de 7 luni. La acest moment limba
începe să facă mişcări de mutare şi învârtire spre lateralele gurii. Dacă mâncarea ajunge
în centrul limbii bebeluşul o va suge. Pe la 9 luni începe să facă mişcări laterale şi
diagonale ale maxilarului în timp ce mâncarea e mişcată din laterale în mijlocul gurii pt.
înghiţire. Chiar cu aceste schimbări ale mişcărilor maxilarului şi a gurii când mâncarea e
în laterală, copilul poate încă folosi modeleul molfăitului când mâncarea ajunge în centrul
gurii. La 12 luni copilul este apt să-şi folosească limba pt. a transfera mâncarea din centru
în lateralele gurii şi apt să-şi folosească dinţii din partea de sus din faţă pt. a lua mâncarea
de pe buza inferioară. Înghiţirea poate fi însoţită de folosirea unui fel de ridicare a limbii
sau de proeminenţa limbii. Pot fi văzute mai frecvent mişcări diagonale ale maxilarului la
aproximativ 15 luni şi colţurile gurii se trag înapoi pt. a ajuta la controlarea mişcării
mâncării. Pe la aprox. 2 ani copilul foloseşte mişcări rotative mai controlate ale
maxilarului pt. a sfărâma solidele, mişcări mai controlate şi active ale limbii pt. a
transfera mâncarea dintr-o pare în alta a gurii şi mişcări mai active ale buzei pt. a preveni
pierderea de mâncare sau salivă în timpul mestecaţii. Putem vedea din această trecere în
revistă a dezvoltării normale a hrănirii orale că la vârsta de 2 ani copilul normal e capabil
să mănânce o mare varietate de mâncăruri de diferite texturi. Totuşi ,de-lungul dezvoltării
oral- motorie în hrănire,copilul a trebuit să înveţe să-şi controleze şi să-şi coordoneze
diferitele părţi ale gurii în fiecare dintre diferitele situaţii ale hrănirii.
Deşi bebeluşul de 6 luni e apt să sugă din sticlă,el nu ar putea în mod automat să
înceapă să sugă din cană. Copilul normal a învăţat să-şi coordoneze toate părţile
mecanismului oral în fiecare situaţie diferită pt. a fi apt de toate aceste mecanisme.

Dezvoltarea respiratorie normală şi producţia timpurie de sunete

Modelul respirator predominant al bebeluşului normal până la apox. 5-6 luni e

adesea denumit ca respiraţie abdominală sau a pântecelui. Acest model respirator rezultă
în mare măsură din faptul că coastele bebeluşului se află la un unghi de 90o de coloană.
Când bebeluşul , inhalează pântecele se măreşte cu o mică mişcare a toracelui .Nou-
născutul normal produce automat sunete odată cu respiraţia. Primele sunete sunt limitate ,
plâns reflexiv caracterizat prin sunet nazal. Puterea şi viteza plânsului bebeluşului se
schimbă la aproximativ o lună. De exemplu plânsul de durere e mai mare în intensitate
mai lung în durată şi mai tare decât plânsul de foame. Bebeluşul ar putea să facă de
asemenea un sunet gângurit în timp ce-şi mişcă corpul.
Trebuie observat că de la naştere până la aprox. 6 luni producţia de sunete a
bebeluşului acompaniază în mod direct mişcările ce se petrec în corp . Se pare că în acest
timp bebeluşul e incapabil să separeu mişcările corpului de producţia de sunete. Între 2 şi
4 luni plânsul devine diferenţiat a. î . putem identifica plânsul de mâncare , agitaţie
,durere sau mânie. Adevărate sunete asemănătoare vocalelor încep cu mişcarea şi ca
răspuns la starea copilului de schimbare psihologică . La 3 luni sunetul nazal începe să
scadă, şi se pot auzi schimbări în schemele de intonaţie a vocalelor. În timp ce poziţia
corpului şi a mişcărilor corpului se schimbă pe la 4 luni se pot auzi schimbări clare . Dacă
copilul stă pe spate va avea tendinţa să producă sunete gângurite. Dacă stă pe burtă va
produce sunete cu buzele . Când stă în poziţia de şezut, va produce sunete cu limba. La

12
aprox. 6 luni copilul începe să-şi dezvolte abilitatea de a-şi controla corpul contra
gravitaţiei . În timp ce stă într-o poziţie mai dreaptă gravitaţia începe să-l tragă în jos
modificând unghiul de 900dintre coaste şi coloană .În timp ce unghiul scade şi muşchi
abdominali devin mai activi şi. dimensiunea toracelui creşte cu inhalarea . Aşa începem
să vedem mişcarea toracică a modelului respirator al copilului . În timp ce e dezvoltată
mişcarea toracică cu un control abdominal mărit împotriva gravitaţiei, copilul începe să
creeze scheme de sunete mai lungi şi mai controlate .
Producţia de sunete a copilului se schimbă nu doar din cauza acestei scheme
respiratorii noi mai avansată ci şi din cauza dezvoltărilor ce se petrec în tot trupul. Erupţia
primului dinte pe la 6 luni, influenţează noile sunete . Copilul poate începe să producă
sunete ce solicită mişcări buze-dinţi sau limbă-dinţi . În timp ce se dezvoltă un control
mai mare a capului şi a corpului pentru şezut sunete ale limbii şi buzei au tendinţa să
crească . Acesta e momentul când copilul începe să imite sunete repetitive ca ba-ba sau
ma-ma . În timp ce copilul dezvoltă un control mai activ a corpului contra mişcărilor
antigravitaţie pe la 7 luni , sunetele încep să fie produse separat de mişcările limbii cu o
creştere a activităţii de gângurit în timpul jocului . Pe la 9 luni majoritatea copiilor produc
şiruri repetate de combinaţii consoană-vocală, produc consoane formate cu vârful şi
spatele limbii. Primul cuvânt spontan al copilului poate fi produs , chiar dacă el nu a
realizat ceea ce face . Când copilul are 12 luni mai multe mişcări toracice cu control
abdominal activ sunt evidente în modele respiratorii . Copilul încearcă să producă cuvinte
noi dar nu le pronunţă întotdeauna corect. A se observa de asemenea că la acest moment
copilul învaţă deasemanea scheme motorii precum mersul ; deci fenomenul
,,platoului”se poate petrece în care dezvoltarea vorbirii încetineşte în timp ce copilul
devine mai interesat de aceste noi sarcini motorii. La aprox. 13-15 luni copilul normal şi-
a dezvoltat majoritatea controlului respirator necesar pt. producţia mai matură de vorbire .

Dezvoltarea pre vorbirii şi a hrănirii la copii cu tulburări

neuromotorii

În ultimii ani am observat o creştere a cunoştinţelor asupra dezvoltării mişcărilor

anormale şi prin urmare a înţelegerii noastre a influenţei tonusului postural anormale
timpurii şi a schemei anormale a mişcărilor asupra dezvoltării totale a copilului . Am
învăţat exceptând un procentaj mic al copiilor suspectaţi sau diagnosticaţi cu tulburare
neuro motorie care sunt născuţi cu afecţiune hipotonică severă majoritatea copiilor sunt
cu hipotonie la naştere . Când copilul hipotonic începe să-şi mişte capul şi corpul contra
gravitaţiei trebuie să folosească un tonus postural mai mare decât normal , împreună cu
mişcări anormale ale corpului pt. a ajunge la poziţia dorită . Cu cât sunt făcute mai multe
mişcări anormale cu atât tonusul postural poate fi în anumite zone cheie şi cu cât aceste
mişcări devin o parte a repertoriului motor total al copilului . Aceste experienţe afectează
forţa posturală şi mişcările copilului prin tot corpul şi procesul de dezvoltare . Până la
urmă tot corpul copilului devine implicat în încercările de mişcare . Asemenea copil e din
acest moment înainte denumit copil implicat neuromotor .
Deoarece dezvoltarea motorie progresează de la cap la degete (cefalocauzală) e de
aşteptat ca gâtul şi umerii să expună primele semne majore de dezvoltare anormală cu
toată implicarea corpului . Orice mişcare anormală a capului, gâtului sau a umerilor va
afecta în mod direct mişcările mecanismului oral al copilului .Un copil cu întinderea

13
anormală a capului şi a gâtului va arăta mişcări orale anormale incluzîn împingeri ale
maxilarului , retragerea buzelor şi a limbii ca parte a schemei de mişcare anormală(tabel
10-2) . Când un copil are asimetrie pronunţată cu întindere anormală a capului şi a gâtului
împingerea maxilarului cu deviaţi în laterală şi retragerea buzelor şi limbii cu deviaţii în
laterală se pot vedea în mecanismul oral .
Această schemă anormală nu lasă copilul să funcţioneze . El încearcă să descopere
schema anormală originală prin producerea de alte mişcări care cer folosirea altor creşteri
anormale ale tonusului postural şi a altor mişcări anormale . Copilul care are un model
anormal original al împingerii maxilarului , retragerea buzelor şi a limbii cu un tonus
crescut , î-şi împinge cu putere limba înainte ce rezultă într-o împunsătură a limbi .
Această împunsătură poate deveni aşa de pronunţată încât completează schema anormală
originală , care trebuie detectată pt. a decide care e intervenţia corectă .
Tonusul postural va afecta de asemenea mişcările orale ale copilului . Copilul cu
fluctuaţii ale tonusului corporal va arăta o mare instabilitate a mişcărilor orale .Copilul
predominant spastic poate arăta încordare în mecanismul oral , restrângând mult
dezvoltarea oral-motorie . Tonusul anormal va face astfel extrem de dificil pt. copil să-şi
descopere mişcările orale independent şi coordonat pt. hrănire şi producere de sunete .

TABEL 10-2 MIŞCĂRI ORALE ANORMALE

Împingerea Extensie puternică anormală în jos a mandibulei ,maxilarul e de

maxilarului multe ori blocat în poziţia deschisă .
Încreţirea buzelor O mişcare de încreţire puternică a buzelor, colţurile buzelor bsunt
trase uşor înapoi a.î. buzele par să fie zbârcite .
Retragerea buzelor O tragere puternică înapoi a buzelor astfel încât să formeze o
linie stânsă de-a lungul gurii, şi obrajii sunt de asemenea traşi
înapoi .
Retragerea limbii O tragere în spate puternică a limbii vârful ei poate atinge
podeaua gurii iar restul limbii se cocoşează în spate
Împingerea limbii O împingere anormală înainte a limbii
Muşcătura tonică O închidere anormală puternică a maxilarului ca răspuns stimul
tactil al dinţilor sau gingiilor , încercări de luare a stimulului
rezultă într-o închidere mai puternică a maxilarului, rămânând de
multe ori blocat în poziţia închisă

Mişcările anormale orale creează dificultăţi majore în hrănire . Copilul cu întinderi

anormale ale capului şi trupului pot arăta retrageri puternice ale limbii sau împingeri ale
ei . Retragerile puternice ale limbii duc la folosirea mişcărilor ritmice ale limbii înainte-
înapoi pt. alăptat sau sus-jos pt. sugere şi va inhiba aptitudinea copilului de a mânui atât
lichidele cât şi solidele . Mişcările limbii pt. înghiţire vor fi minime iar lichidele şi
solidele vor curge jos pe gât , cu un control mic al înghiţirii, ce rezultă înec . Împingerea
puternică a limbii , figura 10-1 , va stânjeni dezvoltarea închiderii buzelor şi maxilarului
şi va forţa lichidele şi solidele să fie împinse afară din gură . Împingerea limbii frecvent
în timpul hrănirii şi a altor activităţi pot conduce la deformări majore a dinţilor şi a
maxilarului superior

14
 Retragerea limbii deranjează dezvoltarea mişcărilor funcţionale ale buzelor şi obrajilor
făcând dificil băutul din sticlă fără să muşte tetina şi va împiedica copilul să ia mâncarea
din lingură şi să tragă lichid în gură fără să muşte puternic lingura sau cana sau fără să
împingă limba sau maxilarul .
Împingerea puternică a maxilarului fig. 10-3 sau încleştarea maxilarului va afecta
mult dezvoltarea sau mişcarea graduală a maxilarului pt. muşcătură sau mestecare .
Copilul din fig. 10-3 cu împingere excesivă a maxilarului nu va fi capabil să-şi gradeze
închiderea maxilarului în timp ce lingura intră în gură , care va face o închidere
imposibilă activă a buzelor în jurul lingurii . O încleştare puternică a maxilarului la
hrănirea cu lingura sau la băutul cu cana va împiedica mişcările funcţionale ale limbii pt.
înghiţire . Împingerea continuă a maxilarului poate duce la o subluxaţie a acestuia la
articulaţia temporo- mandibulară . Dezvoltarea oral-motorie anormală va afecta
dezvoltarea prevorbirii . Copii cu scheme puternice de asimetrie sau de întinderi ale
capului şi gâtului şi împingerea în spate a umerilor , foarte rar au ocazia să se bucure de
stimulaţii orale aducând mâinile , picioarele şi jucăriile la gură . Fără stimularea orală a
gurii , reacţia orală va deveni tot mai anormală şi hipersensibilitatea orală poate deveni
severă. Copilul nu învaţă să suporte diferite texturi de mâncare şi răspunde prin înecare
şi sufocare . Copilul poate de asemenea răspunde la orice stimulare oral tactilă prin
întinderea puternică a capului şi gâtului , o puternică retragere a buzei , o împingere a
limbii sau retragerea ei şi o împingere puternică a maxilarului . Dacă copilul nu poate da
răspunsuri destul de normale la stimularea oral tactilă , răspunsurile anormale vor persista
devenind obişnuinţă intervenind în dezvoltarea altor mişcări orale .
Unii bebeluş cu un tonus extrem de scăzut sunt hipo sensibili la stimuli oral tactili .
Aceştia ar putea să aibă un slab sau chiar absent reflex de înecare, astfel dacă bucăţi de
mâncare îi sunt date , ele ar putea să obstrucţioneze gâtul .
Abilitatea unui copil de a folosi expresia facială pt. a comunica poate fi direct
relaţionată cu tonusul facial. Copilul cu un tonus extrem de scăzut poate să pară că nu au
afecte emoţionale . Această lipsă de expresie e adesea interpretată că acel copil are
capacităţi intelectuale reduse .
Tonusul postural anormal şi schemele mişcărilor anormale au efect direct asupra
schemelor respiratorii ale copilului .Copilul cu un tonus extrem de scăzut va arăta adesea
o schemă numită asynchronus în care sternul e tras înăuntru spre coloana vertebrală în
timpul inhalării. Copilul cu întinderi puternice ale gâtului şi capului , arată adesea o
tragere puternică în sus a umerilor , ceea ce creează o aplatizare a pieptului în partea
superioară şi zona abdominală a coastelor şi o aplatizare a cavităţii toracice superioare
poate apărea , ceea ce va reduce semnificativ cantitatea de aer pe care o inhalează , astfel
respiraţia va fi extrem de înceată .
Orice schemă respiratorie anormală cu tonusul anormal , va afecta abilitatea copilului
de a susţine producţia vocală şi de a varia sunetele produse . De asemenea pot apărea
probleme în începerea producţiei de sunete sau a vorbirii şi probleme privind calitatea
vocii, durata , intensitatea şi tăria .

Aprecierea pre-vorbirii şi a hrănirii

15
 O evaluare completă a prevorbirii şi a hrănirii trebuie făcută de un profesionist care
are cunoştinţe despre procesul dezvoltării pre-vorbirii şi hrănirii atât la copilul normal
cât şi la cel cu implicaţii neuromotorii . Sunt câteva zone de investigare cheie pe care
profesorul sau îngrijitorul poate să le cerceteze pt. a decide dacă copilul arată mişcări de
bază normale sau anormale care au nevoie de investigaţii de către un patolog al vorbirii .
Aceste zone sunt:
- tonusul postural şi mişcarea generală
- răspunsul la stimulaţii senzoriale
- caracteristici generale de hrănire
- poziţia în care se efectuează hrănirea
- sugerea şi înghiţirea
- muşcătura şi mestecarea
- salivare
- respiraţia şi fonetismul
- producţia timpurie de sunete
- folosirea comunicaţiei
Copilul căruia nu i sa făcut o evaluare profundă a pre vorbirii şi hrănirii şi care arată
mişcările normale ale unui copil mic fie mişcări anormale în oricare din zonele cheie
trebuie trimis pt . o evaluare amănunţită .
Întrebări cheie în fiecare din aceste zone :
- Ce este tonusul postural de bază a copilului în repaus ?
- Sunt schimbări în tonusul postural cu mişcări volitive sau cu încercări de
comunicare sau vorbire ?
- Cum este controlul capului şi a corpului în diferite poziţii şi în mişcare ?
- Se schimbă controlul capului şi a corpului în timpul activităţilor precum
hrănirea vorbirea şi mişcarea ?
- Cum afectează mişcările capului sau a trupului , mişcările buzelor , a
maxilarului ,a limbii şi obrajilor ?
- Poate copilul păstra o poziţie simetrică a capului şi corpului tot timpul ?
- Afectează asimetria mişcările buzelor , a maxilarului, a limbii şi obrajilor
?
Răspunsul la stimulări senzoriale
- poate tolera copilul zgomote puternice ?
- cum răspunde la diferiţi stimuli vizuali ?
- este vreo diferenţă a tonusului postural când copilul e mutat încet sau
repede ?
- se adaptează cu uşurinţă la gusturi şi mirosuri noi ?
- la stimulări sociale sau emoţionale copilul reacţionează cu scheme de
mişcări puternice anormale sau schimbări puternice ale tonusului
muscular ?
- care e reacţia copilului la stimularea tactilă a corpului , a braţelor,
picioarelor, mâinilor ?.Este vreo diferenţă între reacţia la o atingere fermă
sau o atingere uşoară ?
- care e reacţia copilului la atingerea frunţii obrajilor şi buzelor ? Este
vreo diferanţă între reacţiile la o atingere fermă şi una uşoară ?

16
 - care e reacţia copilului la atingerea dinţilor, gingiilor limbii şi a cerului
gurii ?

Caracteristici generale ale hrănirii

- Cât durează de obicei hrănirea copulului la o singură masă ?

- Câtă mâncare sau / şi lichide poate să mănânce ?
- Ce tipuri de mâncare mănâncă copilul ?
- Au loc probleme de comportament în timpul hrănirii ?

Poziţia în care se face hrănirea

- În ce poziţie e hrănit copilul de obicei ?

- Au loc schimbări ale tonusului postural a copilului în timpul hrănirii ?
- Face persoana care hrăneşte , adaptări a poziţiei copilului în timpul
hrănirii ?

Sugerea şi înghiţirea : sticlă, sân cană, lingură.

- Iniţiază cu uşurinţă copilul sugerea şi înghiţirea din sticlă sau sân ?
- Ce fel de tetină e folosită la sticlă , a fost gaura lărgită de persoana care îl
hrăneşte ?
- E copilul hrănit cu tubul ?
- Copilul suge sau e alăptat cu cana ?
- Copilul suge când mănâncă mâncare servită cu lingura ?
- Este vreo împingere a limbii , maxilarului, retragere a limbii sau a
buzelor sau muşcătură tonică în timpul ce bea cu sticla , cana , hrănirea
cu lingura ?
- Poate copilul folosii buza superioară pt . a lua mâncarea din lingură ?
- Copilul se înecă , tuşeşte sau se sufocă cu lichide sau mâncăruri
semisolide ?
- Arată copilul împingeri ale limbii odată cu înghiţirea ?
- Foloseşte copilul întinderea capului pt. a înghiţii ?
- Poate copilul să coordoneze sugerea , înghiţirea şi respiraţia ?

Muşcarea şi mestecarea

- Foloseşte copilul sugerea , alăptarea sau schema fazică muşcă relaxează pt. a muşca
- Apar împingeri ale maxilarului ale limbii , retragerea buzelor sau muşcătură tonică în
timp ce muşcă ?
- Există o muşcătură susţinută , controlată prin solidele moi şi cele tari ?

17
- Copilul suge sau alăptează în loc să mestece ?
- Foloseşte de timpuri o schemă de molfăială ?
- Apare o lateralizare a limbii când mâncarea este în gură ?
- Poate copilul transfera mâncarea din mijlocul gurii într-o parte sau dintr-o parte în
alta cu limba ? - Apare o împingere a maxilarului , a limbii , retragerea buzelor , a
limbii muşcătură tonică,fazică în timpul mestecării solidelor tari ?
- Copilul se îneacă , se sufocă sau tuşeşte când încearcă să înghită solide mestecate ?

Salivarea
- Salivează copilul în poziţii diferite ?
- Salivează atunci când e implicat activ în activităţi motorii ?
- Copilul are dinţii tăioşi ?

Respiraţia şi
- Care e tonusul postural general al corpului ?
- Care e schema de respiraţie în repaus ?
- Care e schema de respiraţie în timpul unei activităţi ?
- Copilul respiră în mare parte pe gură sau pe nas ?
- Arată copilul schimbări majore a tonusului postural şi al mişcării când
încearcă să iniţieze fonetismul ?
- E fonetismul tare sau încet ?

Producţiile timpurii de vorbire

- Foloseşte copilul sunete pt. a comunica ?
- Sunt producţiile de sunete compuse doar din vocale din sunete
asemănătoare vocalelor sau din combinaţii de consoane şi vocale ?
- Apare o împingere a maxilarului , a limbii , retragerea buzelor , încreţirea
lor în timpul încercărilor de producţie de sunete ?
- Este producţia de sunet încordată , răguşită , nazală sau răsuflată ?

Folosirea comunicării
- Încearcă copilul să comunice ?
- Încearcă copilul să folosească mişcări ale corpului anormale pt.
comunicare ?
- Foloseşte copilul expresii faciale pt. a comunica ?
- Foloseşte copilul ochii, braţele sau mâinile pt. a comunica ?
- Are copilul un sistem de comunicare augumentativ ?

18
Intervenţia în prevorbire şi hrănire
Dupa cum am menţionat mai devreme, probleme în dezvoltarea mişcărilor hrănirii
ori a respiraţiei şi a fonetismului pot duce la pobleme în dezvoltarea mişcărilor orale
pentru vorbire. Toţi profesiniştii trebuie să fie capabili să observe primele semne de
dezvoltare anormala. O data ce scheme vocale anormale sunt observate şi o evaluare
amănunţită a prevorbirii şi hrănirii e completată, trebuie iniţiat un program de intervenţie.
Dacă copilul continuă să folosească un tonus postural anormal şi mişcări orale anormale
în timpul hrănirii sau a producţiei de sunete, aceste mişcari vor deveni obişnuinţe. Cu cât
aceste mişcari anormale sunt întărite cu atât va fi mai greu pentru copil să înveţe să
producă mişcări mai normale.
Când se propune un program de intervenţie, trebuie să se ia în considerare nivelul
normal de dezvoltare al copilului precum şi schemele anormale care împiedică mişcarea
normală. Orice program creat să intensifice abilitaţile prevorbirii şi a hrănirii trebuie să
crească mai mult tonusul postural normal şi mişcarea normală, ce va oferi o fundaţie
pentru dezvolatarea oral-motorie, respiratorie şi producţia timpurie de sunete.
Toţi profesioniştii ce furnizează servicii pentru un copil ar trebui să fie implicat în
creearea programelor de intervenţie. Această abordare în echipă va asigura că nevoile
totale ale copilului sunt luate în considerare în acest program.

Poziţionarea pentru hrănire

Găsirea celei mai bune căi de poziţionare sau de manipulare a unui copil pentru
hrănire este primul şi probabil cel mai important aspect al programului de hrănire.
Poziţionarea pentru hrănire trebuie să ia în considerare nevoia de a stimula simetria
corpului, un tonus postural mai normal, o mai bună aliniere a capului şi a corpului şi
nevoia de a inhiba influenţa schemelor motorii anormale. E extrem de important ca acele
căi de poziţionare sau de manevrare a copilului pentru hrănire să faciliteze alungirea
activă a gâtului cu flexia gâtului, iar în acelaşi timp sprijinind corpul mai ferm care poate
susţine mişcările orale mai normale.
Toţi oamenii care cred că copilul trebuie să aibă o înţelegere a schemelor mişcării
şi a tonusului postural al copilului astfel încât ei pot reacţiona la schimbări sau diferenţe
ce pot avea loc zi de zi sau oră de oră. Poziţiile din care copilul poate fi hrănit vor
depinde în mare parte de vârsta copilului, mărime psihică, tonusul postural şi schemele
miăcarii. Următoarele sunt sugestii de poziţionare şi manevrare a copilului în timpul
hrănirii:
1. Bebeluşul cu tulburări neuromotorii poate fi hrănit de îngrijitor în
poale cam la fel cum e hrănit orice bebeluş. Persoana care îl hrăneşte
ar trebui să adopte o poziţie a corpului mai ridicată, plasând şoldurile
copilului între picioarele îngrijitorului pentru ca o flexie a şoldului
poate fi oferită pentru a inhiba orice tendinţa spre o alungire în timp
ce încurajează o aliniere mai bună a corpului. Poate fi de ajutor să
plasaţi o oglindă în faţa copilului şi în lateralele îngrijitorului astfel
încât copilul poate privi un răspuns vizual şi îngrijitorul poate urmari

19
 tot vizual mişcările mecanismului oral al copilului şi plasarea
mâncării şi hrănirea cu ustensile a copilului.
2. Bebeluşul sau copilul mic cu tulburări severe neuromotorii pot fi
pozitionaţi într-un anumit fel care oferă o stabilitate externă a corpului
marită şi creşte potenţialul pentru contactul vizual. Îngrijitorul stă la o
masă ce e plasată lângă o suprafaţă stabilă precum un perete. O
despicatură ce e înclinată în jos înspre îngrijitor e plasată astfel încât
să se sprijine parţial pe masă şi parţial în poalele persoanei care îl
hrăneşte. Copilul e plasat pe despicătură cu faţa la persoana ce îl
hrăneşte astfel încât picioarele lui pot fi poziţionate în jurul corpului
celui cel hrăneşte, oferind mai târziu o muşcatură tonică. Foloseşte o
lingură cu un castron foarte adânc astfel încât acea mişcare minimală
a buzei este necesară. Nu pune niciodată linguri de plastic fragil în
gura unui copil cu tulburări neuromotorii care are tendinţe de a muşca
puternic. O lingură mică şi adâncă este cea mai bună, în timp ce
lingurile plastificate cauzează copiilor o deschidere mai largă a gurilor
deoarece stratul de plastic face lingura mai largă şi plasticul flexibil
stimulează un puternic tonic amar. Foloseşte o ceaşcă din plastic
pliabil cu o margine care nu va interveni în încercările copilului la
închiderea buzelor. Cel care îl hrăneşte poate apăsa marginea ceştii
pentru a forma o buză de scurgere, care va direcţiona lichidul într-o
suprafaţă mai mică. Dacă copilul are tendinţe spre extinderea capului
sau spre o înclinaţie înapoi a corpului în timpul băutului cu ceaşca o
parte de sus a ceştii poate fi decupată permiţând ceştei să fie înclinată
înapoi în schimbul capului copilului.

Alegerea texturii hranei şi consistenţa

Consistenţa şi textura hranei poate afecta mişcările orale ale copilului. Copilul cu
majori probleme cu suptul şi cu înghiţitul sunt mai capabili să se descurce cu mâncare şi
lichide mai dense. Lichidele subţiri bazate pe acide cum ar fi sucul de portocale sunt
dificile pentru copil de a se descurca, nu numai din cauza producţiei crescute a acidului
din salivă, care este deja o dificultate majoră pentru mai mulţi dintre copii. Laptele
măreşte cantitatea de mucus din sistemul copilului şi astfel este dificil să bea fără a tuşi
cu creştere sau a se îneca .
Lichdele pot fi dense prin adăugarea alimentelor cum ar fi iaurtul, sucul de mere
sau cereale pentru bebeluşi care vor permite o mai eficientă sugere şi înghiţire.
Consistenţa laptelui poate fi în scădere în timp ce un produs din lapte solid cum ar fi
brânza poate fi în creştere. Ar putea fi de ajutor de a da doar în cantităţi mici cu ceaşca pe
tot cuprinsul perioadei de hrănire pentru a scădea mucusul sau producţia de salivă.
Piureul fin este dificil pentru copii pemtru a fi consumat. Mâncarea forţată ar
trebui să fie îngroşată sau de preferabil, pregătită în aşa fel încât este mai puţin lichid
pentru copil, pentru a se descurca, astfel uşurandu-i folosirea mai normală a
mecanismului oral. Oricând posibil dă mâncare gătită în locul hranei forţate disponibile

20
comercial, sau mâncăruri “combinate”, de când nutrimental conţinut în mâncarea
pregătită este de obicei mai important şi mâncarea este mai densă.
Alimentele care constau într-o varietate de tesături ar fi supa cu legume sau carne,
alimente preparate cel mai comercial, şi tocanele sunt câteodată dificile de mânuit.
Copilul are nevoie de o mare tranzacţie de coordonare pentru a înghiţi parţi ale mâncării
ceea ce ar putea cauza înecare sau tuse. Consistenţa uniformă permite copilului să bea
lichidele şi să amestece solidele.
Alegerea alimentelor solide poate fi dificilă. Analizează tipul de solide, nu te
aştepta ca copilul să fie în stare să se descurce cu toate tipurile de solide simple deoarece
a arătat câteva abilităţi de mestecare. Solidele moi, cum ar fi biscuiţii, sunt mai uşor de
rupt de la primele mişcari ale mestecării şi din cauză că se amestecă cu saliva sunt mai
uşor de înghiţit.Solidele compuse cum ar fi pâinea baghetă necesită o mestecare mai
coordonată pe când ele nu se amestecă cu saliva. Aceste solide cum ar fi pâinea baghetă
şi greii biscuiţi infantili în formă de animale care se despart uşor în multiple parţi diferite
dar care nu se amestecă cu saliva sunt mai dificil de mânuit. Acestea cauzează de obicei
copilului revenirea la folosirea a mai multor mişcări orale primitive, care nu sparg parţile
şi sfârseşte în tuse şi înecare. Solidele precum puii moi se fixeaza mai bine şi pot fi uşor
de mestecat şi înghiţit. În plus sugestii cu privire la textura alimentelor sunt discutate de
Morris( 1978).

Normalizarea orală tactilă senzitivă

Mueller (1972) şi Morris (1977, 1978) discută importanţa activitaţilor care ajută la
normalizarea răspunsului copilului la stimularea orală tactilă. Hipersensibilitatea orală
tactilă are un efect negativ asupra dezvoltării copilului a mai multor mişcări orale ale
prevorbitului şi hrănirii. Copilul cu tulburări neuromotorii au restricţii în oportunităţile lor
de a duce mâini, picioare, şi jucării la gură sau gât sau alimente solide în gură, nu doar
reţin ci şi experimentează o descreştere în interior hipersensibilitatea lor orală, de
asemenea experimentează dezvoltare restrictă în imaginea corpului şi a limbajului.
Un copilaş sau un copil cu hipersensibilitatea extremă orală şi facială are nevoie
întâi de reducerea hipersensibilităţii pe porţiuni ale corpului îndepărtate de gură, unde
poate tolera mai bine stimularea tactilă. Noua stimulare senzorială poate fi presentată prin
mişcări la muzică şi alte jocuri tipice jucate cu un bebeluş. Frecarea fermă sau
mângâierea trunchiului copilului, a umerilor şi a gâtului şi a feţei cu un material umed,
propria mână a copilului sau jucării strânse pot fi introduse în joacă, pentru o stimulare
tactilă suplimentară. Supraveghetorul poate aduce treptat aceste stimulări tactile din ce în
ce mai aproape de gură, care în acelaşi timp furnizează stimularea vorbirii prin numirea
parţilor corpului.
În timp ce copilul învaţă să accepte stimularea tactilă pe obraji, frunte şi buze,
stimularea cavitaţii bucale pot fi introduse. Observă că chiar dacă există o mai mare
acceptare a stimulării în afara gurii, stimulări în cavitatea orală poate fi extrem de
supărătoare copilului. De aceea atingerea, mângâierea şi frecarea în gură trebuie să fie

21
terminate printr-un proces treptat încetinit. Numai prin această cale copilul va începe să
tolereze stimularea şi învaţa să răspundă la ea cu mişcări orale mai normale.
Stimularea orală tactilă poate fi furnizată pe diferite căi. Câţiva copii pot tolera
propriile lor degete în gura lor, dar aminteşte-ţi să supraveghezi cu grijă
hipersensibilitatea copiilor pentru a fi sigur că nu şi le muşcă. Supraveghetorul poate
ajuta copiii aducând jucării şi alimente moi la gura lor pentru a le da cu o mai mare
varietate de stimuli orali tactili. Aminteşte-ţi că sunetul poziţionat general şi mişcările
structurate de obicei trebuie să fie modificate la modele aproximativ normale pentru a da
o senzaţie corectă în timpul acestor activităţi: “mâini spre gură”, “jucării spre gură” şi
“alimente spre gură”.
Două dintre cele mai bune pentru a furniza mai multe stimulări tactile orale sunt
ştergerea copilului la gură şi spălarea pe dinţi. Când ştergi gura copilului foloseşte o
pânza călduţa, moale şi umedă. Foloseşte presiune stabilă, înceată pentru a atinge uşor
sau a tampona suprafeţe din jurul feţei. Poziţia bună trebuie de asemenea să fie menţinută
pe parcursul procesului. De îndată ce copilul începe să manifeste dinţi trebuie introdusă
spălarea pe dinţi. O periuţă mică şi moale poate da o stimulare tactilă solidă şi bine
gradată a gingiilor, dinţilor şi limbii. Stimularea timpurie tactilă şi consecventă poate
ajuta copilul să înveţe să tolereze atingerea în gură poate reduce muşcătura tonică.
Mueller (1972) dezbate o procedură pentru copiii mai mari numită stimulare
digitală orală, care implică o folosire gradată sistematică a stimulării orale care ajută
coordonarea mişcărilor înghiţirii şi pentru scăderea hipersensibilităţii orale.
Aminteşte-ţi că bebeluşul normal învaţă să tolereze stimulare tactilă în gură
mişcând-o, aducerea degetelor la gură, aducerea jucăriilor la gură şi hrănire. Când oferim
servicii copilaşului sau copilului tânar cu tulburări neuromotorii, păstrează dezvolatarea
normală a procesului în minte.

Ajutor direct pentru maxilar, buze şi limbă

Dacă se schimbă poziţia corpului si nuanţa poziţională, ustensilele hrănirii şi

textura hranei nu scot îmbunatăţirile dorite către activ, putând fi furnizate mişcările orale
controlate, asistenţa directă, care este numită controlul oral. Supraveghetorul, terapistul
sau profesorul poate folosi controlul oral pentru a stimula închiderea buzelor, coordonând
înghiţirea şi gradează mişcarea maxilarului în timp ce reduce influenţa limbii şi
împingerea maxilarului.
Înainte de folosirea controlului oral, întotdeauna stabileşte o poziţionare bună şi
atinge un control de vârf mai bun, mai multă simetrie a corpului şi un mai bun control al
umerilor, trunchiului şi şoldului. Controlul oral poate fi îndeplinit prin două poziţii
diferite:
1. Dacă copilul cu tulburări neuromotorii are o tendinţă de a împinge
capul înapoi în timpul hrănirii sau are un control extrem de sărac al
capului, poziţionarea pe o parte este preferabilă. Îngrijitorul, terapistul
sau profesorul ar trebui sa fie aşezat lângă şi uşor în spatele copilului.

22
 • Aşa cum este arătat in fig. 10-10 îngrijitorul ar trebui să ducă
braţul parţii nedominatoare în jurul spatelui umerilor copilului,
evitând punerea presiunii asupra capului copilului. Degetul
arătător ar trebui plasat pe obrazul copilului chiar sub buza de
jos. Această poziţionare va stimula închiderea gurii.
• Degetul mijlociu ar trebui plasat sub obrazul copilului în spatele
osului maxilarului. Întreg degetul mijlociu ar trebui să stea întins
sub obraz. Presiunea în sus cu degetul la baza limbii va inhiba
împingerea limbii. Îngrijitorul nu ar trebui să folosească controlul
oral de dragul deschiderii şi închiderii maxilarului copilului, dar
mai curând să ofere asistenţă în timpul hrănirii şi producţiei de
sunet care va stimula mai activ mişcările orale normale.
• Degetul mare al îngrijitorului nu ar trebui să atingă suprafeţele
feţei copilului. Aceasta poate fi realizată prin plasarea degetului
mare în palma mâinii sau prin aducerea degetului mare în afara
neintrând în câmpul vizual al copilului. Mulţi copii răspund
negativ la atingerea pe obraz sau la vederea degetului mare
când ii este permis să stea pe obraz. Degetul mic sau rozaliu
poate da presiune scăzută a osului pieptului copilului pentru a
menţine o aliniere mai bună a capului şi a trunchiului.
2. Dacă copilul cu tulburări neuromotorii are un control bun al capului
sau este hrănit într-o poziţie de semiaplecat sau verticală într-un scaun
de maşină sau într-un scaun pentru copilaşi, cel care hrăneşte va trebui
să stea în faţa copilaşului şi să îndeplinească controlul oral din faţă
(fig. 10-11).
• Degetul mare al îngrijitorului ar trebui să fie plasat perpendicular
pe obraz, sub buza de jos, pentru a stimula apropierea buzelor.
• Deoarece cu controlul oral dintr-o parte, degetul mijlociu ar
trebui să fie plasat, într-o parte, lungime bună sub obraz, chiar în
spatele osului maxilarului, pentru a inhiba împingerile limbii şi
ale maxilarului.
• Dacă copilul nu este hipersensibil la stimulările tactile, degetul
arătător poate fi plasat pe obraz. Dacă copilul este hipersensibil,
degetul nu ar trebui să îi fie permis să atingă obrazul şi ar trebui
să fie păstrat în afara câmpului vizual al copilului;
• Iarăsi degetul cel mic sau rozaliu poate să dea presiune scăzută
osului pieptului copilului pentru a ajuta la menţinerea alinierii
mai bune a corpului şi a trunchiului.

Controlul oral este doar o metodă de stimulare mai activă a mişcărilor normale ale
maxilarului, buzei şi limbii în timpu hrănirii. Scopul, împreună cu toate programele de
intervenţii, este de a ajuta la dezvoltarea copilului unui control mai activ al propriului
mecanism oral fără asistenţă din afară. De aceea dacă controlul oral este folosit iniţial ar
trebui eventual să fie redus sau eliminat aşa încât copilul îşi controleaza activ propriile
mişcări orale.

23
 Controlul oral nu trebuie folosit niciodată pentru a păstra gura copilului închisă
dezgustător. Educatorul, terapistul şi profesorul ar trebui mereu să aibă în minte mişcările
pe care copilasul normal trebuie sa le exprimenteze pentru a obtine o situatie orala active.
Scopul controlului oral este de a reduce sau elimina efectele mişcărilor orale neobişnuite
când acelaşi timp îngrijind folosul a mai multor activităţi orale normale.

Băutul cu ceaşca

Aşa cum ştim, copilul normal poate începe să primească lichid cu ceaşca mai
devreme de 6 luni. Aceasta nu înseamnă că la 6 luni copilul poate lua lichide cu ceaşca
într-o coordonare eficientă, şi într-o manieră controlată. Oricum, înseamnă ce experienţă
timpurie a băutului cu ceaşca va permite copilului să înveţe să îşi folosească buzele,
maxilarul, limba şi obrajii pentru dezvoltarea acestei abilitaţi.
Cât pentru copilul normal, introducerea tipurie a băutului cu ceaşca este extrem de
important pentru copilul cu tulburări neuromotorii, pentru a ajuta să stimuleze mai multe
mişcări active ale buzelor, controlul maxilarului şi pentru coordonarea mişcărilor limbii.
Din toate activităţile de hrănire, băutul cu ceaşca este probabil cea mai uşoara pentru
copilul cu tulburări neuromotorii de a o tolera din cauza stimulării minimale orale tactile
implicate.
Deoarece este descrisă în secţia de ustensile ale hrănirii, o ceaşcă de plastic
maleabil cu o porţiune de sus decupată ar trebui folosită iniţial, astfel încât ceaşca şi nu
capul copilului este înclinatpe parcursul procesului de băut( vezi fig. 10-12).
Flexibilitatea ceştii va permite educatorului să direcţioneze mai bine scurgerea lichidului.
Marginea ceştii ar trebui plasată între buzele copilului, rămânând dar nu presând pe buza
de jos, atent să fereşti marginea ceştii de contactul cu dinţii, care ar putea stimula o
muşcătura tonică sau împingerea maxilarului. Dacă este aplicată prea multă presiune pe
buza de jos, şansele unei bune stimulări active a închiderii buzelor sunt reduse.
Educatorul ar trebui să încline ceaşca uşor spre copil astfel încat lichidul vine în
contact cu buzele. Lichidul nu ar trebui să fie turnat în gura copilului, dar mai curând ar
trebui să fie adus spre buze pentru a o încuraja să îşi mişte buzele pentru a trage lichidul
înăuntru. Dacă copilul pare să aibe probleme în controlul lichidului, îngrijitorul poate să
micşoreze înclinarea ceştii, care va opri scurgerea şi dă copilului opotunitatea să
mânuiască lichidul care este deja în gură. Reducerea înclinării oferă mai puţine stimulări
vizuale care s-ar fi putut întâmpla dacă ceaşca era continuu mutată sau înlocuită.
Este esenţial ca copilul să fie încovoiat şi gâtul alungit pe parcursul procesului
băutului cu ceaşca. Dacă copilul îi este permis să se încline în spate, există o mare şansă
ca lichidul sa curga in gura si esofag prea rapid, ceea ce va cauza probleme in inghitirea
şi coordonarea înghiţirii cu respiraţia.
Dacă copilul se manifestă puţin sau fără mişcări active ale buzei de sus, marginea
ceştii poate fiadusă uşor spre buza superioară astfel încât lichidul atinge buza, care adesea
ajută să stimuleze activitatea buzei de sus. Lichidele dense, ca acelea discutate în
secţiunea texturii alimentelor, de asemenea vor ajuta să stimuleze o mai bună activitate a
buzei superioare şi mişcări mai coordonate ale limbii pentru înghiţire.

24
 Dacă puterea mişcărilor neobişnuite cum ar fi mişcarea maxilarului sau a limbii
nu sunt reduse prin schimbări în desitatea lichidului, va fi necesar să se folosească
controlul oral pe durata băutului cu ceaşca.

Hrănirea cu lingura

Îngrijitorul trebuie să îşi aminteasca câteva lucruri când hrăneşte cu lingura:

1. Plasează o cantitate mică de hrană pe vârful lingurii. O cantitate mai mare va

cauza doar mai multă mâncare pierdută şi nu va ajuta copilul să consume mai
multă;
2. Alimentele dense vor fi adesea mai uşoare pentru copil să le ia de pe lingură decât
alimentele subţiri, simple;
3. Lingura ar trebui întotdeauna să fie prezentată la centrul sau înaintea gurii.
Îngrijitorul ar trebui să nu prezinte sau să ia lingura cu o mişcare care stimulează
copilul să îşi extindă capul pe spate. În alte cuvinte, lingura ar trebui întotdeauna
să fie dusă în interior şi în afara în faţa gurii, mai departe de nivelul ochilor
copiilor.
4. Pentru a încuraja mai mult închiderea buzelor activă în jurul lingurii şi pentru a
împiedica împingerea limbii şi amăraciunea tonică, sfera lingurii poate fi presată
în jos pe mijlocul limbii. Asigură-te că limba rămâne pe podeaua gurii înainte de a
presa în jos.
5. Cu cât presiunea este aplicată, buzele ar trebui să înceapa automatic să se închidă
în jurul lingurii. Când această închidere începe, lingura ar trebui să fie mutate din
mijlocul gurii fără a rade dinţii sau gingiile copilului.
6. Controlul oral poate fi folosit total în procesul de hrănire cu lingura pentru a da
mai multă stabilitate constantă a maxilarului şi pentru a stimula mai mult
închiderea activă a gurii. Dacă este folosit, controlul oral ar trebui să menţină total
procesul de hrănire cu lingura şi chiar dupa ce lingura este luată din gură pentru a
reduce posibilitatea împingerii maxilarului şi limbii. Vezi fig. 10-13.

Alimentele solide

Copilul normal poate începe să primească mâncare solida la vârsta de 5 luni şi

înainte de a avea dinţi. Cu cât aşteptăm mai mult să introducem alimentele solide unui
copil cu tulburări neuromotorii, cu atât mai mult copilul va fi incapabil să înveţe să
tolereze stimularea alimentelor solide sau să înveţe să înfrângă frica unei noi activităţi de
hrănire.
Prezentarea alimentelor solide trebuie să reflecte dezvoltarea normală a procesului
de mestecare. Alimentele solide sunt iniţial mânuite cu mai multe mişcări orale avansate
de copilul normal când se prezintă pe o parte a gurii (Fig. 10-14). Alimentele solide
prezente în faţa vor rezulta în mai multe mişcări orale primitive, cum ar fi sugerea sau
alăptatul.

25
 O dată ce sunt stabilite o bună poziţionare şi mânuire, alimentele solide pot fi
plasate pe partea gurii între gingii sau dinţi. Dacă instabilitatea maxilarului este
observată, poate fi folosit controlul oral. Stimularea stabilităţii maxilarului împreuna cu
aşezarea potrivită a hranei ar trebui să ajute copilul să răspundă automat cu câteva mişcări
active ale maxilarului şi limbii.
Aminteşte-ţi că copilul normal începe să mânuiască solidele uşoare cum ar fi
biscuiţii, brânza, puiul moale sau curcanul, şi legumele gătite, înainte să fie capabil să
mânuiască solidele tari ceea ce necesită mai multă activitate de masticaţie. Dezvoltarea
masticaţiei mature este un lung proces, şi folosirea fundamenatală a mişcării maxilarului
rotativ cu limba complcată şi buza model nu vin pâna târziu în dezvolatarea unui copil
normal ( până aproximativ 2 jum- 3 ani ). De aceea, noi nu putem aştepta astfel de
mişcări să se întâmple automat în dezvolatarea copiilor cu tulburări neuromototrii.
Oricum, doar prin introducerea timpurie a alimentelor solide, cu asistenţă care
stimulează mişcările orale active, copilul cu tulburări neuromotorii poate să aibe
oportunitatea să înveţe coordonarea necesară pentru masticaţie.

Stimularea respiraţiei normale şi producerea de sunet timpuriu

Tonul postural neobişnuit şi mişcările neobişnuite limitează ambele moduri de

respiraţie a copilului cu tulburări neuromotorii în rest şi în timpul activităţilor, incluzând
productiei vorbirii. Pozitionarea si manuirea care faciliteaza mai bine stabilitatea
trunchiului pentru multe mai active mişcări ale trunchiului şi un control abdominal mult
mai activ va ajuta copilul să obţină sprijin respiratoriu mai mult şi mai profound însoţit de
producţii de sunet mai variate şi uşoare.
Poziţionând un copil culcat pe o parte oferă o aşezare neutră în care poate fi dată o
mai multă stabilitate a trunchiului pentru mai multe mişcări active toracice. Pentru copii
poziţia înclinată pe o parte este de asemenea folositoare deoarece suprafaţa abdominală
primeşte un suport mai mare, permiţând copilului să menţină mai multe feluri respiratorii
mai îndelungate şi mai controlate.
Reţine că nicio poziţie nu va da toată asistenţa necesară pentru a schimba felul
respiratoriu. Pentru că mai suntem preocupaţi în principal cu stabilirea unei coordonări
mai bune a respiraţiei cu producţie de sunet, trebuie să ne amintim că în primele 6 spre 7
luni copilaşul normal produce sunete în legatura cu mişcările corpului. Deci, numai
poziţionând un copil fără mişcări active controlate ale corplui nu va da în mod necesar o
bună stimulare pentru eventuala producţie de vorbire.
Activităţi specifice care stimulează mai multe moduri respiratorii normale pentru
fonetică sau producţiile de sunet timpurii sunt schiţate de Connor et. al. (1978) şi Mueller
(1972, 1975). Înainte de a încerca unele dintre acestea, vă recomandăm puternic să vă
consultaţi cu un patologist al vorbirii special antrenat în folosirea acestor metode.
Unele aspecte importante ale stimulării producţiei de sunet timpurie merită să fie
menţionate aici. Cerându-i unui copil să imite un sunet adesea se plasează tensiune asupra
copilului ceea ce va permite creşterea tonului postural şi mişcările anormale şi reduce
abilitatea copilului să producă sunete. Profesorul, terapistul, sau educatorul poate produce
sunete şi să stimuleze activ mişcările controlate în timp ce se joacă cu copilul. În timp ce

26
copilul aude sunetul şi este în acelaşi timp în care se dezvoltă tonul postural normal şi
mişcările, va încerca adesea să imite. Laudă copilul pentru producerile de sunet astfel
încât să devină conştient de ceea ce a facut.
Alegerea iniţiala a sunetelor trebuie să fie bazată pe structurile anormale orale ale
copilului. Dacă copilul foloşeste o cantitate mai mare de extinderi ale corpului şi gâtului
cu excesive împingeri ale maxilarului nu ar fi înţelept să începi cu sunete cum ar fi “ah”,
în timp ce ei necesita o poziţie larg-deschisă a maxilarului care sporeşte modul mişcărilor
anormale ale copilului. Aceasta este de asemenea adevărat pentru sunete ca “ee” când un
copil are retragere tare a buzei şi strângere a maxilarului. Pentru cei mai mulţi copii
sunetele vocale timpurii ar trebui sa fie jumatati de vocala cum ar fi “eh” si “uh”.
Consoanele specifice şi sunetele repeteative nu pot fi aşteptate decât după vocale
susţinute care pot fi produse. Când se introduc sunete de consoane, aminteşte-ţi că
consoanele sunt rare, chiar dacă cumva pot fi produse fără a înconjura sunetele de vocale.
Consoanele timpurii cum ar fi “b”si “m” apar de obicei în mijlocul poziţiei; de aceea
copilul ar trebui să fie încurajat să producă sunetul “ehmele” mai curând decât sunetul
“m”.
Consoanele ar trebui de asemenea să fie scoase fără să se insiste ca copilul să
imite direct terapistul, profesorul sau educatorul. Controlul oral poate fi folosit împreuna
cu mânuirea pentru un mai bun ton postural şi mişcări necesare pentru a produce sunetele
de consoane dorite.
În această etapă timpurie de intervenţie copilul trebuie să înveţe ce simte când
mişcă gura pentru a produce sunete cu asistenţa. De exemplu, educatorul folosind
controlul oral, poate ajuta să aducă buzele copilului împreuna frecvent să creeze structura
lui “ehmehmeh”. În timp ce această procedură este repetată, copilul poate începe să imite
structura propriului motor. Alte căi în care sunetele consoanelor şi vocalelor pot fi
stimulate sunt discutate de Vaughn şi Clark (1979) Young şi Hawk (1955).
În sfârşit, intervenţia cu scopul principal pentru a normaliza respiraţia şi a stimula
producerea timpurie de sunete trebuie să fie pănuită cu grijă. Accentele pe activităţile care
sporesc stresul sau efortul pentru copil, cum ar fi imitarea directă a sunetului sau folosirea
exerciţilor,vor spori doar tonul şi mişcările anormale şi împiedică mişcările normale.
Planifică un program care accentuează normalizarea tonului şi mişcărilor posturale pentru
a zidi o bază solidă pentru stimularea a mai multor mişcări anormale orale şi respiratorii.
În timp ce cu oarecare program de intervenţie de instruire şi stimulare va fi mult
mai eficace decât sporadic, terapii pe timp scurt. Toţi care participă la îngrijirea copilui-
parinti sau tutori- ar trebui integreze aceste tehnici in activitatile lor pentru a se asigura ca
copilul primeşte maximă expunere şisă fie transportat în fiecare dintre mediile
înconjurătoare- clinica, sala de clasă şi acasă.

27