Vous êtes sur la page 1sur 8

L. M.

ARCADE (1921 – 2001) ŞI CENACLUL DE LA NEUILLY∗

Hazardul (obiectiv?) a făcut ca în 24 noiembrie 1968, câteva minute după coborârea mea
din avionul care mă aducea în sfârşit la Paris, să îl întâlnesc pe cel care mi-a fost prezentat ca
un „adevărat parizian”, pictorul Victor Cupşa. Puţină vreme după aceea, Victor m-a invitat în
atelierul lui şi am devenit prieteni apropiaţi. La începutul lui 1969 Victor mi-a vorbit de
Cenaclul de la Neuilly şi astfel, într-o bună seară, marcată de semnul destinului, am păşit
pragul cenaclului şi am fost întâmpinat cu căldură de Leonid Mămăligă (cunoscut şi sub
pseudonimul său de scriitor L. M. Arcade), deşi nu ştia despre mine decât că eram un fizician
român înscris la doctorat la Universitatea din Paris şi autor al unei cărţi despre Ion Barbu.
Venind de unde veneam m-am mirat desigur de uşurinţa cu care am pătruns în acest templu al
culturii române din exil. În curând am descoperit că nu eram deloc un caz excepţional: porţile
cenaclului erau deschise tuturor, celor din exil dar şi celor veniţi din ţară pentru scurtă vreme,
precum Marin Preda şi Marin Sorescu. Singurul obstacol era numărul mic de persoane (20-
30) care puteau să se aşeze în sala cenaclului. Mulţi ani după aceea, când am îndrăznit să îl
întreb direct despre motivul acestei neobişnuite deschideri, Leonid mi-a spus cu un surâs:
„Suntem spionaţi şi de români şi de francezi. Dar nu au ce să scrie în rapoartele lor. Spiritul
nu poate fi spionat.”
Prima mea impresie a fost cea de ciudăţenie a trupului său. Corpul, picioarele, degetele
îi erau vizibil deformate. M-am mirat cum se poate deplasa, chiar cu o anumită graţie. Extrem
de slab, toată puterea corpului părea concentrată în faţa osoasă, unghiulară, aproape neagră,
care m-a făcut imediat să mă gândesc la un cavaler spaniol. O stranie frumuseţe spirituală îşi
arăta lumina în ochii săi făcându-te să uiţi cu totul uimitoarele contorsionări ale corpului
sfidând gravitaţia terestră.
Astfel a început o fidelă şi indestructibilă prietenie, care a continuat până la plecarea sa
de pe acest pământ, pe 4 septembrie 2001, şi care va continua cu siguranţă până la propria
mea plecare.
Istoria Cenaclului de la Neuilly ar trebui să fie scrisă într-o zi de un adevărat istoric, care
va putea explora arhiva cenaclului, aflată acum în posesia doamnei Bénédicte Mamaliga, şi

Caiete Critice, Bucureşti, nr. 9, 2004, p. 26-29.

1
care va putea analiza, cu toată neutralitatea necesară, rolul său în cultura românească din exil.
Diferitele menţionări apărute după 1989 sunt fragmentare şi uneori chiar false. Fărâmituri ale
unui festin pe care nu putem şi nu avem dreptul moral să îl uităm. Tot ceea ce pot face eu este
să depun mărturie, exprimând câteva impresii personale.
În 1953 se constituie, rue Ribera, un cenaclu în jurul lui Mircea Eliade. La lucrările
cenaclului participă 15-16 români, printre care se află şi Leonid Mămăligă. Tot ceea ce
rămâne de la acest cenaclu este revista „Anotimpuri”, beneficiind de contribuţiile lui Mircea
Eliade, Horia Stamatu şi Horia Damian. Cenaclul dispare după câţiva ani, majoritatea
membrilor plecând în străinătate.
În 1958 Leonid Mămăligă ia iniţiativa organizării unor noi reuniuni literare în
apartamentul său din Neuilly1. Dorinţa sa era de a regăsi limba română şi de a funda o revistă
unde toţi autorii ar fi trebuit să semneze cu pseudonime. Timp de un deceniu au loc 30 de
întâlniri sporadice, cu o participare aleatorie. Constantin Amăriuţei consideră că experienţa nu
a fost reuşită2. Totuşi, acest embrion al Cenaclului de la Neuilly a fost un veritabil laborator de
experimentare a unei forme stabile de întâlniri, în ciuda vicisitudinilor inevitabile ale exilului.
Cadrul stabil a fost găsit şi structurat în jurul a două axe: căutarea de noi forme de expresie
literară şi editarea de cărţi.
Şedinţa fondatoare a Cenaclului de la Neuilly este considerată a fi cea din mai 1963.
Din 1968, şedinţele cenaclului devin trimestriale şi se ţin conform unui ritual imuabil:
lecturi şi dezbateri (sau, cu începere din 1982, reuniuni culturale franco-române), apoi o pauză
pentru hrană terestră şi contacte între participanţi, iar după pauză reluarea lecturilor şi
dezbaterilor.
Mulţi doreau să participe la cenaclu dar puţini erau cei aleşi. Exista un nucleu de câţiva
membri care participau practic la toate reuniunile. Printre fideli, în afară de mine, erau Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Theodor Cazaban, Alexandru Vona (Albert
Samuel), căruia toţi îi spuneam „inginerul”3, Bujor Nedelcovici, Matei Cazacu. În jurul
acestui nucleu era o lungă listă de aşteptare. Leonid opera selecţia în funcţie de o alchimie pe
care numai el o cunoştea. Participau, în sfârşit, marile figuri – Mircea Eliade, Stéphane
Lupasco, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Horia Damian – care, din timp în timp, ne dădeau,
prin simpla lor prezenţă, impulsul necesar continuării unei opere dificile, considerată chiar ca
imposibilă: caracterul efemer al asociaţiilor româneşti din exil era un clişeu tenace.
1
Toate datele din prezentul articol, privind Cenaclul de la Neuilly, mi-au fost furnizate de Leonid Mămăligă.
2
Constantin Amăriuţei, « Cuvinte sărace despre un scriitor aparte, unic », inerviu luat de Ileana Corbea, Jurnalul
literar, Bucureşti, nr. 17-20, septembrie-octombrie 2001.
3
Alexandru Vona, autorul celebrei cărţi Ferestre zidite, a decedat pe 23 octombrie 2004, la Neuilly, câteva zile
înainte de terminarea prezentului eseu.

2
Sanda Stolojan era o mare Doamnă. Dintre literaţii de la Cenaclul de la Neuilly, era

preferata mea, prin fineţea remarcilor sale. Rămăsese frumoasă şi la o vârstă înaintată. La

tinereţe, Ion Barbu s-a îndrăgostit de ea, comparându-i trupul ce cel al femeilor din picturile

lui Botticelli (în poemul „Sandro”, dedicat Sandei Stolojan). Astfel se explică de ce ea a fost

printre primele persoane pe care le-am întâlnit la Paris, în 1968, la îndemnul lui Alexandru

Rosetti.

Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu erau, desigur, Papa şi Papesa exilului românesc

dinainte de 1989. Ciudat şi crud destin: o extraordinară operă verbală, de dimensiuni istorice,

dar terminată odată cu dispariţia adversarului. Intransigenţi şi justiţiari până la caricatură:

pentru ei, poetul român care scrie într-o altă limbă e pierdut ca poet, iar cultura se reduce la

literatură.

Horia Stamatu era ca Sfântul Ioan al Crucii rătăcit într-un corp de halterofil. Se spunea

că ar fi fost legionar, dar nimic nu se auzea în cele ce spunea şi nimic nu se vedea în

manifestările lui. Horia Stamatu era un mistic tumultuos, de o vitalitate contagioasă. De o

curiozitate fără limite, îmi scria epistole kilometrice, fie despre Ion Barbu fie despre

finalitatea ştiinţei.

Horia Damian este un profet al sacrului, magician al invizibilului. Era deja celebru în

anii '60. O călătorie în India, în 1967, îi schimbă cursul vieţii, declanşându-i o perioadă

vizionară, traversată de picturi, sculpturi şi reliefuri descinse parcă din alte galaxii. Dali i-a

fost prieten şi protector (Damian e autorul intrării şi porţii monumentale a Muzeului Dali de la

Figueras). Omul e simplu şi modest, dar artistul are inflexibilitatea unui Cavaler al

Absolutului. Prin cenaclu m-am apropiat de Horia Damian căruia i-am descoperit importanta

operă. După umila mea părere, Horia Damian este unul dintre cei mai mari artişti plastici a

celei de a doua jumătăţi a secolului XX.

Prezenţa lui Mircea Eliade, care venea la cenaclu de fiecare dată când era la Paris, ne
electriza pe toţi. Din 1964 până în 1985, Mircea Eliade a participat la aproape toate şedinţele

3
cenaclului din lunile iunie şi septembrie, unde uneori citeşte – momente de neuitat pentru toţi
cei prezenţi - fragmente din opera sa literară. Jurnalele sale dovedesc interesul pe care Eliade
îl poartă cenaclului, pe care el îl numeşte cenaclul nostru4.
M-am apropiat mult de Vintilă Horia, om de mare distincţie şi erudiţie, care, de fiecare
dată când trecea la Paris, dorea să ne întâlnim. Era pasionat, ca şi mine, de rolul ştiinţei
moderne şi epistemologiei în cunoaşterea complicatei noastre lumi.
Discuţiile cu Ioan Petru Culianu (Ioan P. Couliano) erau întotdeauna interesante dar nu

mă puteam detaşa de impresia unui jucător ezoteric, ceea ce este normal pentru cel care

socotea că ezoterismul este un joc. A cunoscut atât de bine regulile jocului încât şi-a prezis

propria sa moarte. În mod clar spera cu disperare că există ceva dincolo de joc şi a crezut că

Eliade îi va oferi iniţierea. A fost până la urmă dezamăgit văzând că Eliade nu era „decât” un

profesor.

Tot la cenaclu am cunoscut-o pe Magda Cârneci care mi-a devenit o apropiată prietenă,
chiar dacă la prima sa lectură la cenaclu, puţină vreme după evenimentele din 1989, m-am
manifestat cu o nepermisă agresivitate faţă de poemele-manifest citite. Dar agresivitatea nu
este oare, cel puţin uneori, un semn al seducţiei?
Bilanţul cenaclului este impresionant: mai mult de 30 de ani de existenţă, mai mult de
130 de reuniuni, 3000 de pagini citite, 5 cărţi editate (două de Mircea Eliade, una de Horia
Stamatu şi două de L. M. Arcade) în colecţia „Caietele Inorogului”. Un editor inteligent ar
putea edita o semnificativă antologie a textelor citite le Cenaclul de la Neuilly.
Am fost interesat de la bun început de compoziţia participanţilor la cenaclu. Exista,
desigur, un număr important de scriitori, dar participau şi pictori, sculptori, cineaşti, filosofi,
fizicieni, medici, ingineri, fapt care surprindea neplăcut pe purişti dar mie mi se părea că este
o deschidere necesară. Convingerea mea intimă era, şi este şi acum, că reducerea culturii la
literatură este un semn de subdezvoltare culturală. De altfel tocmai această convingere, pe
care o împărtăşeam cu Leonid, a constituit motivul esenţial al prieteniei noastre
indestructibile.
Ne unea, de asemenea, convingerea că limba franceză este o parte a identităţii culturii
româneşti moderne. De aceea, unele lecturi la cenaclu erau făcute în franceză, spre disperarea
lui Virgil Ierunca, convins că un poet român care îşi schimbă limba se pierde pe sine. Ca şi

4
Mircea Eliade, Fragments d’un journal II 1970-1978, Gallimard, Paris, 1981, p. 248 (notă din 28 septembrie
1975). A se vedea şi nota din 22 septembrie 1972 (p. 84).

4
cum Gherasim Luca (pentru a nu da decât un singur exemplu) nu ar fi existat. De câte ori nu
am auzit la cenaclu pe Virgil Ierunca expunându-ne, cu mai mult sau mai puţină violenţă,
teoria sa? Îmi aduc aminte de o şedinţă memorabilă din 26 mai 1984, când prietenul Miron
Kiropol, după lectura unor poeme ale sale scrise direct în franceză, a rezistat cu curaj
asalturilor verbale ale lui Virgil Ierunca. Despre aceeaşi şedinţă, Monica Lovinescu notează
într-unul din jurnalele sale : „ Cenaclu Mămăligă: Kiropol declamă ridicol poeme în franceză
şi când V., o dată mai mult, face teoria imposibilităţii pentru un poet de a se muta în altă
limbă, se supără, şi ne dă, tot ridicol, întâlnire peste cinci-zece ani să-i vedem gloria
(franceză).”5
Prin una dintre acele sincronicităţi uimitoare, care marchează calea vieţii noastre, în
1980 ajunge la Paris o scrisoare expediată de la Madrid de Aurelio Răuţă. „Don Aurelio”
sugera lui Leonid constituirea unei asociaţii pentru distribuirea cărţii româneşti în exil. Astfel
s-a născut asociaţia „Hyperion” al cărei preşedinte eu am fost dar al cărei animator tot Leonid
era. 10000 de volume publicate de peste 130 de case de editură răspândite în toate colţurile
pământului, mai toate în faliment, au fost astfel distribuite. Publicitatea, sub formă de recenzii
de cărţi şi semnalări ale evenimentelor culturale din exil, era asigurată de revista „Cuvântul
Românesc” din Canada, care acorda regulat un spaţiu gratuit asociaţiei noastre.
În acelaşi timp, noi am dorit să scoatem exilul românesc din ghetoul său, punându-l în
comunicare cu spiritualitatea şi cultura ţării în care ne aflam. Intelectualitatea românească din
exil a putut deci găsi o tribună de exprimare graţie unor reuniuni franco-române sau
internaţionale. Asociaţia Hyperion a organizat în 1982 la Sorbona, în colaborare cu revista „3e
Millénaire”, primul colocviu în Franţa asupra operei lui Stéphane Lupasco. Tot la Sorbona am
organizat în 1986 un colocviu asupra noii raţionalităţi, cu participarea unor personalităţi
prestigioase, ca de exemplu Edgar Morin. De asemenea, asociaţia Hyperion a avut un rol
important în organizarea, în colaborare cu alte asociaţii şi instituţii, a unui mare congres
internaţional „Hommage à Mircea Eliade”, în 1987, la Sorbona.
Leonid Mămăligă a trăit evenimentele din 1989, ca noi toţi, nutrind speranţa unei
renaşteri culturale şi spirituale. Leonid avea nenumărate proiecte: publicarea unei reviste în
România, elaborarea unei reforme economice originale, reluarea colecţiei „Caietele
Inorogului” în ţară.
Leonid visa să facem împreună un voiaj în România. Acest vis s-a realizat în 1996, cu
ocazia publicării cărţii mele „Teoreme poetice” în colecţia sa „Caietele Inorogului” la Editura
Cartea Românească din Bucureşti. Traducerea în româneşte a cărţii mele a fost făcută de
5
Monica Lovinescu, Jurnal 1981-1984, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 296.

5
Leonid6. A lucrat mult, peste şase luni, la această traducere. „Vei vedea – îmi spunea Leonid –
cărţi multe se vor publica în viitor pentru interpretarea teoremelor tale poetice”.
Complicitatea noastră transdisciplinară s-a prelungit după ce am fundat, în 1987, Centrul
Internaţional de Cercetări Transdisciplinare (CIRET). Leonid s-a înscris ca membru activ în
acest centru şi m-a ajutat cât a putut. Într-o scrisoare din 26 iunie 1994 mi-a exprimat dorinţa
sa de a participa activ la „tentativa majoră pe care a-i iniţiat-o”. Destinul a vrut altfel,
sănătatea fiindu-i extrem de precară în ultimii ani de viaţă.
Leonid Mămăligă era un om secret, de o imensă pudoare, calitate atât de rară în epoca
noastră de strip-tease intelectual şi spiritual. Această discreţie şi această pudoare putea da
impresia de răceală celor ce nu îl cunoşteau în intimitatea sa. Chiar generozitatea sa era
secretă. Mulţi scriitori români fără nici un ban au beneficiat de sprijinul lui financiar.
Şi totuşi Leonid nu era deloc iubit, chiar de cei care au fost ajutaţi de el. Printr-o ciudată
alchimie spirituală, Leonid juca rolul unei veritabile oglinzi: mediocrii vedeau în el un
mediocru, semidocţii vedeau în el un semidoct, cei tulburi vedeau în el un ins neliniştitor,
megalomanii vedeau în el un megaloman. În fond, ceea ce deranja era imensa sa erudiţie.
Corija sec erorile celor care etalau o cultură făcută din grăbite lecturi şi acest lucru nu i-a fost
iertat.
Este deci inevitabil ca autori diferiţi să prezinte imagini diferite ale Cenaclului de la
Neuilly şi ale personalităţii lui Leonid Mămăligă. În acest context, este totuşi surprinzătoare
imaginea negativă prezentată in jurnalele publicate de Monica Lovinescu. Voi da un singur
exemplu, cel al notei din 24 mai 1986:
„ Şedinţă la Mămăligă. Jos, la Hyperion: omagiu lui Eliade. Sus, la cenaclu – unde
a invitat biata „Apoziţia” de la München, lectura de poeme a lui G. Ciorănescu, pe care
Marin Tarangul are curajul s-o numească „poezie de sorcovă”, şi Chihaia, cu un
fragment de roman, prea sentimental.
Vin şi Matei Călinescu – sosit pe câteva luni la Paris -, şi Nego, cu care vom face
(cu V.) o masă rotundă asupra lui Nu. Dar Nego citeşte despre Eliade un text de-al său
din Viaţa Românească de acum cincisprezece ani, iar Matei are o intervenţie cam scurtă
şi neesenţială cu hermeneutica.
În orice caz, vizita „Apoziţiei” (cenaclul de la München) prezintă totuşi un avantaj:
cenaclul lui Mămăligă, aşa oarecum cum e, cu lecturile hibride – uneori penibile -, cu
balastul lui de medici şi fizicieni, pare un luceafăr de profesionalism pe lângă cei sosiţi

6
Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996, prefaţă de Michel
Camus, traducere în limba română de L. M. Arcade; a doua ediţie: Junimea, Iaşi, 2007.

6
de la München. Dacă Mămăligă ar avea ceva mai multă rigoare, ar putea fi chiar
onorabil. Dar aşa… Mai e şi încăpăţânarea tuturor celor care n-au nimic de spus (nici de
făcut cu literatura), de-a lua cuvântul. Mai ales ei. Parc-ar fi invers proporţional cu
competenţa. Şi cam e.”7
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca erau totuşi printre fidelii cenaclului. Participau la
aproape toate şedinţele şi vorbeau tot timpul, vizibil fericiţi de a se putea exprima despre tot
felul de subiecte, literare şi neliterare. Nimeni nu i-ar fi împiedicat să orienteze altfel cenaclul,
dacă într-adevăr aceasta ar fi fost dorinţa lor. Iar noi eram toţi bucuroşi de prezenţa lor, care ne
încălzea sufletele prin speranţa pe care ei o reprezentau, prin forţa redutabilă a vorbelor
transmise pe calea undelor, spre o Românie care ni se părea, multora dintre noi, mai
inaccesibilă decât o îndepărtată galaxie.
O mărturie mult mai echilibrată mi se pare a fi cea a altor fideli al cenaclului, Theodor
Cazaban şi Sandal Stolojan. Theodor Cazaban consideră că Cenaclul de la Neuilly a fost „o
iniţiativă unică şi reuşită”8. Iar Sanda Stolojan scrie: „Cenaclul parizian a fost un loc de
întâlniri şi de dezbateri, de lecturi şi discuţii şi un spaţiu de libertate spirituală la o epocă în
care viaţa intelectuală în România se sufoca sub regimul totalitar. […] Prin personalitatea sa
ieşită din comun, prin contribuţia sa la reunirea intelectualilor români şi prin originalitatea
scrisului său, Leonid Mămăligă rămâne una dintre figurile care au marcat epoca exilului
român de la Paris.”9
Am avut prilejul să petrec cu Leonid momente de mare intimitate, de comunicare de la
suflet la suflet. Înălţările sale în lumea spiritului, fulgurantele sale descoperiri de limbaj m-au
impresionat des. Nu voi uita niciodată momentul în care mi-a povestit teribilul său accident de
maşină. Puţină vreme înainte de accident a întrevăzut o extrem de frumoasă prostituată. Când
s-a trezit din comă, în teribile dureri, organele interne schimbându-şi locurile între ele, a
întrevăzut-o din nou. Vedenie sau realitate? În orice caz, moartea îi apăruse sub chipul unei
frumoase prostituate.
În 8 ianuarie 2001, Leonid îmi scrie: „Cher Basarab, Depuis des mois je ne peux quitter
ma chambre. Pourrais-je te revoir un jour? Tu as été et tu restes mon seul grand ami. Je
t’embrasse, Leonid”. I-am telefonat imediat. Cu voce slabă mi-a spus că nu poate să apară în
faţa mea în starea în care este. Nu ne-am mai revăzut niciodată.

7
Monica Lovinescu, Jurnal 1985-1988, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 140.
8
Theodor Cazaban, în dialog cu Cristian Bădiliţă, Captiv în lumea liberă, Editura Echinox, Cluj, 2002, p. 112.
9
Sanda Stolojan, « Leonid Mamaliga, rassembleur et écrivain”, Le Courrier du Centre Culturel Roumain, Paris,
No 32- 33, novembre-décembre 2001, p. 21.

7
Istorici literari competenţi vor stabili dacă Leonid Mămăligă este un mare scriitor sau
numai autorul unei cărţi singulare, Poveste cu ţigani10. Părintele André Scrima a scris o foarte
inspirată cronică la această carte considerată de el ca resuscitând „virtuţile unei gnoze exacte”
11
.
Pentru mine L. M. Arcade este un înnoitor al limbii române, din rasa constructorilor de
catedrale.

10
L. M. Arcade, Poveste cu ţigani, Caietele Inorogului, Paris, 1966.
11
Fr. André Scrima, Semantica unei alte întoarceri : o „Poveste cu ţigani”, Prodromos, Paris şi Freiburg, nr. 6,
1967, p. 28-34. Articolul are ca moto „Lui L. M. Arcade, pentru Matei Caragiale, Ion Barbu, V. V., S. T., precum
şi alţi nenumiţi ai Tagmei de Taină”. Textul a fost reluat ca prefaţă la L. M. Arcade, Poveste cu ţigani, Cartea
Românească, Colecţia Inorogului, Bucureşti, 1996.