Vous êtes sur la page 1sur 7

IsabelaVS-PrelegeriCaragiale.rtf/20aprilie2018/18968car./ 2690 cuv.

Sursă : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-prelegericaragiale/

Isabela Vasiliu-Scraba, Prelegeri despre Caragiale (Alexandru Dragomir)


Fabian Anton : … nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe
ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el
nu a scris nimic.
Alexandru Dragomir: La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-
mi spui mă stupefiază! (15 iunie 2000).

Cele două replici ale dialogului înregistrat de tânărul Fabian Anton au


fost cenzurate odată cu prima publicare a interviului în «Observatorul
Cultural». Pentru că din ele iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru
Dragomir față de îndeletnicirea celor care preferă să paraziteze pe gândirea
altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc să-și scrie propriile
opere originale. Din întreaga discuție s-a putut observa limpezimea gândirii
exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru
Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau
„îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de redacția „Observatorului
Cultural”. La citirea interviului integral (1) înregistrat de Fabian Anton se
observă că discursul lui Alexandru Dragomir este extrem de fluent și de
rotunjit în plan ideatic. De unde se poate deduce că oralitatea prelegerilor sale
(pe tema lui Caragiale, de pildă) nu a avut nevoie de nicio așa-zisă
“creativitate a editorilor” (2).
Chiar si în anul centenarului nașterii lui Alexandru Dragomir (1916-
2002), editorul G. Liiceanu, retipărind părți din volumele lui Alexandru
Dragomir deja publicate, nu s-a gândit să facă publice conferințele în forma
pe care le-a dat-o filozoful Dragomir, uneori chiar înregistrat pe bandă. Fostul
comunist semnând și publicând la 33 de ani (3) într-un volum al său pagini
scrise de Noica, - un fragment de 32 de pagini a cărui valoare a fost scoasă în
evidență de istoricul literar Marian Popa fără să bănuiască plagiatul (vezi
Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2001, vol.II, p. 1065) -, a ținut să
retipărească părți din „ediția coreană” (cf. Dan Petrescu) a prelegerilor
(„Crase banalități metafizice”, 2004) fără minima schimbare a corpului de
literă care să marcheze adăugirile si modificările făcute de el (4) doar de
dragul de a parazita pe gândul unui filozof pe care (evident) nu-l poate urmări.
“In aspiraţia lor de confruntare, comuniștii urcă doar până la… furt”
observase Ion Caraion (Ultima Bolgie, 1998, p. 25), chiar fără referire la
însușirea acelui eseu scris de Noica și publicat de comunistul Liiceanu ca
aparținându-i (vezi G. Liiceanu, Tragicul, 1975, pp. 162-196). În 1993, la
retipărirea volumului său din care a înlăturat studiul lui Noica, Liiceanu a
specificat că textul despre „nostos” va fi inclus într-o selecție de eseuri…ale
lui personale, și nicidecum ale adevăratului autor : Constantin Noica (vezi Ion
Spânu, Liiceanu l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos, în
„Cotidianul”, 9 iulie 2012).
În volumul despre gândirea singurului partener de discuție de la egal la
egal pe care l-a avut Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la
eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, Ed. Star
Tipp, 2004, ISBN 973-8134-16-1), fără să fi aflat de paginile adăugate de
editor, le-am făcut acestora o exegeză separată pe care am pus-o sub semnul
„previziunii” (Șopârle "platoniciene", două diversiuni și o previziune).
Deși la începutul textului am trecut un motto despre „dezumanizarea
planificată…dirijată de o infimă minoritate care acaparează sistemul cerebral
și nervos al organismelor sociale și naționale” (Horia Stamatu, 1979 ;
http://www.clipa.com/a4650-Peste-Cortina-de-fier-un-dialog-238-ntre-Horia-
Stamatu-si-C-tin-Noica.aspx ), în 2004 încheiasem capitolul despre
interpretarea lui Caragiale accentuând asupra „evadării din spațiul culturii
instituționalizate” : „In realitatea sărăcită spiritual, adevăratul creator este un
marginal, un izolat, un om care-și cultivă lumea lui, cum marginal este orice
filozof autentic” (Isabela Vasiliu-Scraba, Șopârle "platoniciene", două
diversiuni și o previziune, în vol. : Propedeutică la eternitate…, 2004, p. 59).
Alexandru Dragomir a interpretat Scrisoarea pierdută (în trei prelegeri
din martie-aprilie 1985) în stil "platonician", argumentând (oarecum în
glumă) că între provincie și centru administrativ de unde provin deciziile
politice ar fi un raport similar cu cel dintre lumea noumenală și lumea
devenirii. Nu pentru că n-ar fi știut că Platon fusese interesat în exclusivitate
de domeniul spiritualului, de perfecționarea interioară a celui care vroia să o
apuce pe calea Supremului Bine (5), ci pentru că una dintre cele mai
grosolane interpretări ale lui Platon putea permite o basculare de acest soi în
domeniul politic. În prelegerea sa, Alexandru Dragomir a avut mare grijă să
îndepărteze din planul discuției aspectul spiritual. Pentru lumea comediilor lui
Caragiale, filosoful evidențiază în mod expres îngustarea domeniului
realității, redus la factori nespirituali: mâncatul, iubirea, etc, neimplicând alt
bine decât cel pur biologic.
Hermeneutica sa începe așadar cu evidențierea unei ierarhii (de genul
"centru-provincie") instituită în România la un moment dat, însoțită și de
impunerea unor noi "prințipuri". Între centru și provincie ar fi un raport ca
între Tipătescu și Pristanda dintr-o Scrisoare pierdută: Un fel de șefie
administrativă, nu ceva de genul stăpân - slugă, relație care ar pune viața
slugii în joc. Prin ticul verbal al lui Pristanda, șefia este tot timpul reiterată.
Tipătescu se aude mereu pe sine prin "închiderea conversației în ecou". În
plan politic pare vizată aici siguranța de sine a stăpânirii care are în mână
toate mijloacele mass mediei și le folosește pentru a-și reitera poziția
dominantă. Stăpânirea, de orice fel ar fi ea, se aude doar pe sine, e pură
tautologie de forma unei conversații în care sunetul inițial este amplificat prin
ecoul său și nu printr-un sunet care ar avea o altă proveniență. Ascunzându-se
tot după Caragiale, Mircea Iorgulescu descria universul comunist ca o mare
trăncăneală într-un univers al ficțiunilor verbale în care este asigurată
„protecția mecanismelor de mistificare” (M. Iorgulescu, Marea trăncăneală.
Eseu despre lumea lui Caragiale, 1988 ; ed. II-a, 1994).
Când ajunge la capitolul noilor "prințipii", filosoful Alexandru
Dragomir vorbește de noua realitate privată de spiritual. În acest caz, "căderea
în corupție" echivalează cu însuși traiul în sfera materialismului, înclinând de
la sine spre "acel domeniul în care poți face ce vrei". Expresia "căderea în
corupție" poartă ecoul cursurilor fondatorului Școlii trăiriste (vezi capitolele
despre "Căderea în cosmos" din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica
lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4), a cărui influență
asupra lui Alexandru Dragomir a fost sesizată de Jeni Acterian (vezi Jurnalul
unei fiinţe greu de mulţumit. 1932-1947, Bucureşti, 1993, p.434-435).
La capitolul "instituții", Alexandru Dragomir vorbește de omul-
instituție prin care s-ar exercita stăpânirea. (Mircea Djuvara observase că
omul care-și exercită funcția politică nu se poate sustrage psihologiei
mulțimilor, de o atât de mare mobilitate, încât azi mulțimea poate fi convinsă
de ceva, mâine de altceva, vezi M. Djuvara, Politica Culturii, Ed. Institutului
Social Român). In opinia lui Alexandru Dragomir, "stâlpii pe care se sprijină
puterea sînt funcțiile, comitetele și comisiile"(p.16). Instituția-om poate fi
colectivă sau anonimă. Ea este fie de tipul omului funcție, ca investit, de
pildă, cu veșmânt de judecător, academician etc..., fie de speța cetățeanului
anonim instituit cu drept de vot, care "crede în comitete și comiții, către care
aspiră cu ardoare" (p.15). Democrația ar fi ceva care "funcționează cu
anonimaturi: cetățean, popor, instituții", votul secret fiind "curajul"
anonimatului și de aceea este o falsă manifestare a individualității. Și cum
votul intră în statistică, urmează că democrația este o "funcție a cifrei" (p.17).
În toată acestă descriere a mașinăriei politice se pedalează pe
bunăstarea materială viitoare. Numai că timpul are două înfățișări. El este
liniar pentru liberalii care vor să șteargă trecutul considerat ca un balast inutil.
Altfel arată timpul pentru conservatori, ca Farfuridi. Numele acestuia, cu
rezonanța sa grecească, trimite gândul la dominația fanariotă și la
conservatorismul ivit de aici. Așa s-ar explica de ce Caragiale nu l-a desemnat
pe conservator să joace "partitura naționalismului", ci pe liberalul Cațavencu.
Farfuridi crede că istoria se repetă și că se poate învăța ceva din trecut.
De partea lui Cațavencu, a progresiștilor se află și așa-zișii naționaliști, care-și
delimitează țara ca un anume ceva pe cale de a deveni altceva ieșind din
atemporalitate, pentru a intra în timpul liniar al nemărginitei evoluții spre mai
bine. Dar totul degenerează în confuzie pentru că "în spațiul ideologic nu
există polemici cordiale", în final ajungându-se la "chestiuni personale, la
injurii și la delațiuni" (Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice,
2004, p.24).
"Chestiunile personale" readuc discuția în punctul de pornire, cu
precizarea că "individul este un factor de dezordine" și că diversitatea nu este
reductibilă la întreg. Deși există o marcată tendință spre organizare, spre
totala cuprindere a omului în spațiu public și în comun, individul se sustrage.
Prin intimitatea sa, omul își păstrează individualitatea la nivelul acelui fond
inconștient și neorganizat al societății (cazul Zoei, singura femeie între cinci
bărbați). Ca o primă "diversiune", în acest punct interpretarea glisează spre
"conștiința morală" și spre hegeliana diferență între legea scrisă si nescrisă
care ar fi caracteristică comunităților restrânse.
Apoi Alexandru Dragomir revine la planul politic al valorilor de interes
general atingând problema simulacrului. Filosoful vorbește de interesul
particular ce se substituie valorilor generale, anihilându-le astfel ca valori, dar
păstrându-le ca fațadă. Relația cu altul devine relație cu sine purtând masca
relației cu altul. În viața politică, interesul particular este însă anihilat pe
propriul său teren prin contra-șantaj. Numai că prin aceste mijloace lupta în
plan politic ia înfățițarea unei înlănțuiri de fapte care nu duc nicăieri, pentru
că nu sînt știute. Mai mult încă: Cele petrecute nu trebuie nicicând să iasă la
lumină De unde și ideea că provincia ar fi "locul unde multe se petrec dar
unde nu se întâmplă nimic"(p.32).
Urmează o a doua diversiune, desprinsă de firul gândirii de pănă acum,
tangențele cu subiectul fiind aproape întâmplătoare. Încheindu-și "ca la carte"
interpretarea, Alexandru Dragomir face câteva precizări asupra stilului
Scrisorii pierdute, găsind că limbajul caragialesc exprimă o stare
intermediară. În relația centru-provincie s-ar sublinia depărtarea de centru prin
aspectul imitativ (deformat) al limbajului definitoriu pentru fiecare personaj
în parte.
Interpretarea platoniciană la O SCRISOARE PIERDUTĂ se
încheie cu cele două pagini și jumătatea adăugate de G. Liiceanu (pp. 36-38),
pe care le-am separat în exegeza mea din 2004. Atunci le-am considerat o a
treia „diversiune”, sub rezerva că și primele două „diversiuni” s-ar fi putut ivi
din ciopârțirea prelegerilor lui Alexandru Dragomir și rearanjarea ideilor de
către editorul Liiceanu. Chiar îmi luasem libertatea de a interpreta
provincialismul ca ceva care nu trimite neapărat la ne-existență în raport cu
centrul reprezentând deplina existență. La câteva luni după apariția primului
volum de Alexandru Dragomir scrisesem că provincialismul poate fi privit și
ca o evadare din spațiul culturii instituționalizate. Alexandru Dragomir ar fi
avut o oarecare „previziune” privitoare la ce avea să de întâmple în 2004,
când s-a referit la „fapta” culturală colectivă ce "macină un material pe care
nu ea l-a produs" și la filozoful autentic, izolat cu "propriul" gândirii sale.
In loc să admir cele două pagini adăugate de editor, mă impresionase
din ele imaginea sumbră a culturii înfățișată de Liiceanu scriind triumfalnic
despre industria de lansări si manipularea „opiniei publice culturale”. Cu
imaginea culturii monolit din vremea când cenzura peria ideologic referirile
lui Noica la religie, Gabriel Liiceanu a adăugat din buzunarul propriu că
„filozofia și odată cu ea orice act de creație culturală este un act anti-cultural”
(adaosul lui Liiceanu, în Crase banalități metafizice, 2004, p.37).
“Creativitatea editorilor” invocată de Gabriel Liiceanu a fost însă și inutilă și
disonantă în plan ideatic, fiind de-a dreptul contradictorie : actul cultural al
creației nu poate fi desemnat totodată ca „act anti-cultural”.
Pusă pe seama unui filozof de școală naeionesciană, ea disonează și cu
imaginea propriei existențe privită retrospectiv de Alexandru Dragomir la 80
de ani. Filozoful care (de nevoie) a ales exilul interior îl întreba în vis pe
Dumnezeu „cum e cu cel ce nu și-a putut trăi viața din cauza împrejurărilor
care i-au înjosit-o și sacrificat-o” (Al. Dragomir, visul din 23 aprilie 1997).

Note:
1. «Observatorul Cultural» (nr. 275/ 2005). Refăcut de după
cenzurare, interviul a mai fost publicat (integral sau parțial) pe hârtie
sub formă adnotată în revistele „Argeș” (Pitești), 2005 ; „Asachi”
(Piatra Neamț), 2008-2009 ; „Acolada” (Satu Mare), 2013-2014,
vezi ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-
adnotat3-interviu-alxdragomir/2005 .
2. Scăderea calității textului modificat de G. Liiceanu a ieșit la
iveală chiar din exemplul pe care-l dorea convingător în sens
contrar. Editorul precizează că a introdus (cu de la sine putere)
„acumularea cantitativă lentă”, acolo unde Dragomir spusese că e
vorba de un „proces continuu” deosebit de „acumulările cantitative”
care sînt „puncte-evenimente” ale unui proces discontinuu (vezi
Nota asupra ediției volumului: Alexandru Dragomir, Semințe, 2008,
p.8-9). La patru ani de la scandalul provocat de editarea cu
modificări a prelegerilor (Al. Dragomir, Crase banalități metafizice,
București, 2004), Liiceanu a făcut o primă concesie indicând
paginile scrise de el și adăugate la sfârșitul „interpretării
platoniciene” a Scrisorii pierdute (vezi vol. : Al. Dragomir, Semințe,
București, 2008, p.7). Ceea ce n-a echivalat cu abandonarea
pretenției de autorlâc pe seama ideilor aparținându-i filozofului
Alexandru Dragomir (vezi fișa „G.L.” din wikipedia, unde
prelegerile lui Dragomir publicate în 2004 sunt trecute pe lista de
scrieri ale „discipolului lui Henry Wald, nu al lui Noica” după cum îi
precizase însuși C-tin Noica filozofului Oct. Nistor). A se citi :
Isabela Vasiliu-Scraba, Centenatul nașterii filozofului Octavian
Nistor, în rev. : „Bibliotheca Septentrionalis”, An XXV, nr. 2 (49),
decembrie 2017, pp. 66-69).
3. Isabela Vasiliu-Scraba, „Despre G. Liiceanu și plagierea de tip
inadequate paraphrase la Patapievici”, în „Acolada”, Satu-Mare,
anul VI, nr.7-8/ 2012, p.19 ;
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ;
precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, pe
hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16 ;
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanita
s5/ ). “Vampirizându-i gândirea” lui Noica (vezi Ion Spânu, Liiceanu
l-a plagiat pe Noica, sau i-a furat textul despre nostos ;
http://www.cotidianul.ro/liiceanu-l-a-plagiat-pe-noica-sau-i-a-furat-
textul-despre-nostos-188128/ , consultat pe 19 febr. 2017), Gabriel
Liiceanu a fost dat afară de la Institutul de filozofie din cauza
plagiatului în teza de doctorat, plagiat care, deși dovedit de o
comisie, nu a dus la retragerea titlului de doctor (vezi Octavian
Cheţan, Simple rememorări, în vol. : Modelul Cultural Noica, I-II,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, pp.119-
133). Cu un umor involuntar, Liiceanu consemnează - de ca și cum
nici usturoi n-a mâncat…-, că plagiatul în doctoratul lui Victor
Ponta, întâi a fost „tăinuit”, iar mai apoi „furtul intelectual” a fost
dat pe față (G. Liiceanu, „Nu mă mai miră nimic”, on-line în
„Atheneum”, Canada, citit pe 20 febr. 2017 ).
4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică, Editura Star Tipp,
Slobozia, 1999.
5. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș,
http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-
scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ .
6. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutica la eternitate. Alexandru
Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004,
http://fr.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDrago
mirPropedeutica .
7. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție”
a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii
mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19 ;
https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-
dragomir-inventat/.
8. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25
de ani de la moarte ; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-
noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-
de-la-moarte/ .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA. A se vedea fișa scriitoarei înainte de


vandalizarea ei de către Mycomp (birocrat cu multe pseudonime, ca „DieselEngineRo” în 10
aprilie 2018 ștergând informația că I. V.-S. „a participat la seminariile private ținute de Anton
Dumitriu la domiciliul său”). Începând cu anul 2011 s-au îndepărtat din titlurile cărților Isabelei
Vasiliu-Scraba și toate cele 34 de articole ( la fișa „G. Liiceanu” sunt trecute 25 de articole, un
wikipedist anomim scriind pe 16 ian. 2012 că Isabela Vasiliu-Scraba ar fi o „scriitoare care nu-i
place lui LiiceanuMyComp” ; remarcabil este că pe „Internet Movie Database”, G. Liiceanu,
trimis de comuniști în Germania capitalistă cu o bursă Humboldt între 1982 și 1984, apare drept
„mare anti-comunist”, deși cripto-comunismul său a ieșit la iveală în 2010 când a cenzurat din a
doua ediție a Jurnalului portughez ținut de Mircea Eliade tocmai informațiile despre crimele
regimului comunist). Prin vandalizarea fișei din Wikipedia românească s-au îndepărtat și
informații referitoare la studiile ei post-universitare de filozofie în occident precum si anii 1985-
1990 în care a studiat limbi străine în țară (germană, engleză, spaniolă,italiană, greacă veche si
latină):
https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf ;
Chiar și vandalizată, fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este uneori cenzurată
(adică intenționat ocolită) de motorul de căutare „Ask”.
Tags : „filozofie”, „istorie literară”, „Centenar Alexandru Dragomir” ; „exilul interior” ; „Platon”; „Caragiale” ;
„Isabela Vasiliu-Scraba”, „Noica” ; „furt intelectual” .

Sursă : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-prelegericaragiale/