ASPECTE GENERALE PRIVIND MASURILE DE SIG URANTA SECTIUNEA I.

Notiunea de masuri siguranta si aparitia acestei institutii de

La sfarsitul secolului al XIX-lea, in urma aparitiei unor lucrari semnate de reprezentanti ai scolii pozitiviste, s-a impus din ce in ce mai mult teza ca lupta impotriva criminalitatii, duse in limitele pedepselor fixate in codurile penale, s-a dovedit de multe ori ineficienta. S-a consatat astfel prezenta unor categorii de delicventi, situati in afara limitelor represiunii penale, intre care toxicomani, iresponsabili, delicventi de obicei, persoane care s-au dovedit periculoase in exercitarea profesiei lor. Fata de acesti delicventi, represiunea penala clasica s-a dovedit insuficienta, in sensul ca odata exercitata, riscul savarsirii unei noi fapte penale este la fel de ridicat. S-a impus astfel necesitatea introducerii unor mijloace sau masuri, de principiu postdelictuale, cu ajutorul carora lupta contra criminalitatii sa fie continuata si dupa executarea pedepsei sau chiar in absenta unei pedepse. Aceste masuri au fost denumite, in doctrina si in proiectele legislative de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, masuri de siguranta. Originea denumirii este atribuita de unii autori penalistului elvetian Carl Stoos, care a folosit-o in lucrarea "Der Geist der modernen Strafgesetzgbnung - Spiritul Legislatiilor Penale Moderne - Viena 1906". Raspandirea acestei notiuni se datoreaza in principal Uniunii Internationale de Drept Penal.

Masurile de siguranta privite ca institutii de drept penal de sine statatoare si-au facut aparitia in cadrul legislatiilor penale abia in prima jumatate a secolului XX, ca urmare a noilor conceptii cu privire la cauzele si mijloacele de prevenire si combatere a infractionalitatii. In limbajul obisnuit, termenul "masuri de siguranta" este inteles ca desemnand in general un mijloc sau un procedeu utilizat pentru realizarea unei ambiante ori a unei atmosfere lipsite de primejdie. Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal constand din masuri de constrangere cu caracter preventiv, care au drept scop inlaturarea unor stari de pericol generatoare de fapte prevazute de legea penala. Cu alte cuvinte, acest termen apartine limbajului specializat, desemnand un mijloc de preventie speciala, prevazut de legea penala si folosit de infractorii care prezinta pericol social. Odata cu evolutia societatii s-a profilat faptul ca apararea societatii impotriva faptelor antisociale nu poate fi asigurata in mod eficient numai prin aplicarea de pedepse, oricat ar fi ele de aspre. Savarsirea unor fapte prevazute de legea penala poate sa puna in evidenta si existenta unor realitati umane sau sociale asupra carora pedepsele nu au ori au o influenta redusa. La randul lor, aceste realitati prezinta pericol social si, ca atare, se impune combaterea lor intrucat ele pot determina sau contribui la savarsirea altor fapte prevazute de legea penala. Aceste realitati umane sau sociale, privite in special din punctul de vedere al luptei impotriva infractionalitatii, sunt considerate ca stari de pericol de care trebuie sa se ocupe insasi legea penala, fiindca, pe de o parte, ele se gasesc implicate in cauzalitatea unor fapte prevazute de legea penala, iar pe de alta parte sunt scoase la lumina tocmai prin savarsirea acestor fapte. Deoarece aceste stari de pericol izvorasc din realitati care nu constituie incalcari ale legii penale, aplicarea de pedepse ar fi nejustificata, astfel ca, combaterea acestor stari trebuie sa se faca prin masuri speciale cu caracter preventiv. Intr-adevar, notiune de "masuri de siguranta" este folosita in stiinta dreptului penal si in legislatia penala, in intelesul de masuri specifice cu

caracter eminamente preventiv, pe care organele judiciare le pot lua fata de persoanele care au savarsit fapte prevazute de legea penala in cauza unor stari psiho- fizice anormale in care se afla, fie datorita insuficientei lor pregatiri pentru desfasurarea fara pericol a unor activitati ori din alte cauze care ii fac periculosi pentru societate, in sensul ca ei inspira temerea justificata ca ar putea savarsi si alte fapte antisociale. Sunt recunoscute ca avand caracter de "masuri de siguranta", urmatoarele: internarea in ospiciu a alienatului mintal care a comis o omucidere sau un alt act de violenta; supunerea la tratament medical a toxicomanilor sau a alcoolicilor care au savarsit fapte prevazute de legea penala; interzicerea unei profesii sau unei activita 12512g623m ti celui care a savarsit fapte prevazute de legea penala datorita nepriceperii, nepregatirii sau altor cauze care il fac impropriu de a ocupa o anumita functie. interzicerea fostului condamnat de a se afla in localitatea unde a savarsit infractiunea sau in alte localitati unde ar putea savarsi din nou fapte antisociale; expulzarea strainilor; confiscarea speciala. Intr-adevar aceste masuri sunt destinate combaterii anumitor stari de pericol care au contribuit si ar mai putea contribui la savarsirea unor fapte prevazute de legea penala, stari care sunt anume prevazute in legea penala. Existenta acestor stari de pericol, care justifica luarea masurilor de siguranta este data in vileag prin savarsirea unei fapte prevazute de legea

penala, iar starile respective privesc, in genere, persoana celui care a savarsit fapta respectiva. Astfel, masurile de siguranta nu au in vedere pericolul social al faptei prevazute de legea penala ci anumite stari de pericol care au fost relevate de savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. "Masurile de siguranta se iau fata de persoanele care au savarsit fapte prevazute de legea penala".
Desi se iau fata de persoane care au savarsit fapte prevazute de legea penala, masurile de siguranta au un caracter eminamente preventiv, vizand inlaturarea starilor de pericol si prin urmare preintampinarea de noi fapte antisociale. Incidenta acestor masuri nu este determinata de existenta raspunderii penale pentru fapta savarsita, ci de existenta starii de pericol relevata de acea fapta.

In stiinta penala, in zilele noastre nu mai este contestat de nimeni faptul ca, in legatura cu manifestarile individuale antisociale, exista anumite stari sociale sau umane vadit periculoase pentru societate, prin aceea ca ele determina astfel de manifestari antisociale. Datorita cauzei lor specifice, starile de pericol nu pot fi combatute prin aplicarea pedepselor, fiindca nu se pune problema transformarii constiintei faptuitorului, cu atat mai mult, cu cat, de cele mai multe ori, este vorba de fapte savarsite fara vinovatie sau de stari care nu tin de constiinta sau vointa faptuitorului.
Este vorba de pericolul social creat de existenta starilor de anormalitate biopsihica, innascute sau dobandite, a starilor fiziologice anormale, determinate de diverse intoxicatii, a starilor de incapacitate sau inaptitudine profesionala pentru exercitare, in conditii de securitate pentru valorile sociale, a anumitor profesii sau activitati, de existenta starii de pericol determinata de prezenta fostului condamnat in localitatea unde a savarsit infractiunea, sau in alte localitati unde exista conditii favorabile pentru reluarea activitatii infractionale, ori pentru ivirea de noi conflicte interumane, de existenta starii de pericol determinata de prezenta, in continuare, a infractorului strain pe teritoriul tarii etc.

Starile de pericol la care ne referim nu se confunda cu pericolul social ca trasatura esentiala a infractiunii, fiindca ele nu tin de fapta, ci de persoana faptuitorului ori de anumite lucruri ce au legatura cu fapta savarsita de acesta. Din simpla enumerare a celor mai semnificative si mai frecvent intalnite stari de pericol (care, daca nu sunt inlaturate sau neutralizate la timp, pot conduce la savarsirea unor fapte antisociale deosebit de grave), se poate constata ca, fata de natura si cauzele lor, acestea nu pot fi combatute numai cu ajutorul pedepselor, oricat de aspre si de diversificate ar fi ele. In cazul faptelor savarsite sub influenta unor stari de pericol care determina iresponsabilitatea faptuitorului, aplicarea pedepsei ar fi, nu

numai inumana, pentru ca ar viza o persoana care nu intelege nici caracterul faptei pe care a savarsit-o (uneori sub presiunea unor impulsuri irezistibile), nici rostul pedepsei la care este supusa, dar si inutila, deoarece, prin constrangere, nu se poate nici inlatura, nici modifica in vreun fel starea biopsihica sau fiziologica anormala care a determinat savarsirea faptei si care poate determina si in viitor astfel de fapte antisociale. Alteori, starea de pericol nu exclude responsabilitatea faptasului sau apare tocmai ca urmare a savarsirii unei infractiuni. In asemenea cazuri, aplicarea pedepsei este, pe de o parte, necesara, in masura in care vizeaza indreptarea pe viitor a conduitei unei persoane care s-a facut vinovata de savarsirea unei infractiuni, iar, pe de alta parte, ea apare ca inutila in ceea ce priveste starea de pericol existenta, ce nu poate fi influentata prin pedeapsa. Pericolul pe care aceste stari il prezinta nu poate fi separat de persoana care a savarsit o fapta periculoasa, existand temerea ca, data fiind existenta starii de pericol, va savarsi din nou astfel de fapte antisociale. Desi vizeaza anumite stari de pericol, masurile se iau fata de persoanele care savarsesc fapte incriminate de legea penala, au dat in vileag sau au creat astfel de stari. Masurile respective sunt cunoscute, in genere, sub denumirea de "masuri de siguranta". Asa cum arata insasi denumirea lor, masurile de siguranta sunt destinate sa creeze o stare de siguranta pentru valorile sociale, stare pe care aplicarea si executarea pedepselor nu o poate realiza. Este adevarat ca fapta antisociala savarsita sub influenta starilor de pericol, de natura celor mentionate, nu se datoreaza vointei si, in orice caz, nu vointei libere a faptuitorului, dar este tot asa de adevarat ca respectivele stari de pericol nu se pot manifesta periculos, in sensul ca nu pot periclita sau vatama efectiv valorile sociale prin ele insele, ci numai prin fapta persoanei aflate in starea respectiva. Totodata este, in genere, admis ca, atata timp cat o stare de pericol nu a fost dezvaluita si, neindoielnic, constatata prin savarsirea de catre o

persoana a unei fapte prevazute de legea penala, nu se poate lua fata de persoana respectiva o masura de siguranta. Prin urmare, masura de siguranta nu poate fi decat o masura post factum sau post delictum, ea aparand ca o consecinta a savarsirii faptei, ca o sanctiune de drept penal pe care legea o prevede pentru savarsirea faptei prevazute de legea penala in legatura cu care a aparut starea de pericol si care urmeaza sa fie inlaturata sau redusa cu ajutorul acelei masuri. Masurile de siguranta prevazute de legea penala intervin numai atunci cand exista o stare de pericol, ele nu pot dura decat atata timp cat dureaza acea stare de pericol, particularitate ce imprima acestor masuri caracterul de sanctiuni indeterminate ca durata si eminamente revocabile in caz de incetare a starii de pericol. In stiinta dreptului penal si in legislatia penala, prin masuri de siguranta se inteleg acele masuri specifice cu caracter preventiv pe care organele judiciare le pot lua fata depersoanele care au savarsit fapte prevazute de legea penala, relevand prin aceasta o stare de pericol care n-ar putea fi altfel inlaturata si n-ar putea fi preintampinata savarsirea de noi fapte prevazute de legea penala, decat prin luarea unor asemenea masuri.

SECTIUNEA II. Natura juridica si importanta masurilor de

siguranta in realizarea apararii sociale Cu privire la natura juridica a masurilor de siguranta, in cadrul teoriei dreptului penal, s-au formulat opinii diferite. A. Intr-o prima opinie s-a sustinut ca masurile de siguranta sunt masuri administrative chiar in cazul in care ele sunt prevazute de legea penala si aplicate de instantele judecatoresti, deoarece ele intervin pentru reprimarea unei fapte savarsite, ci pentru a preveni savarsirea faptului respectiv. Adeptii acestei teorii au fost penalistii A. Rocco, V. Mazini si penalistul roman I. Radulescu. Acest punct de vedere a fost aspru criticat de doctrina romaneasca si este considerat ca nefondat, propunandu-se in acest sens sa se raspunda la intrebarea conform careia "daca masurile de siguranta sunt institutii nepenale, preventive si de ordin administrativ, pentru ce sa fie inscrise in

chiar Codul Penal care, dupa o tehnica bine precizata demult, nu trebuie sa cuprinda decat institutii penale, fie chiar si indirect preventive?!".
Alti reprezentanti ai acestei orientari precum Remo Pannain si Giuseppe Bettiol, desi considera masurile de siguranta ca fiind "indubitabil una din cele mai insemnate cuceriri ale timpurilor moderne in lupta contra criminalitatii" le refuza dreptul de acces intre sanctiunile de drept penal. B. Intr-o alta conceptie sustinuta de E. Ferri, M. Altavilla, E. Florian, etc., s-a sustinut identitatea intre masurile de siguranta si pedepse, ambele fiind considerate masuri de aparare sociala ce pot fi aplicate in functie de necesitati. Astfel, pedepsele sunt aplicate infractorilor iresponsabili, in timp ce masurile de siguranta sunt aplicate iresponsabililor si celor aflati in situatii speciale. Potrivit acestei opinii, masurile de siguranta apartin apararii represive contra crimei si ele pot sa inlocuiasca pedeapsa sau sa o completeze. Reprezentatii acestei opinii considera ca nu exista o deosebire substantiala intre pedepse si masuri de siguranta, ci numai o deosebire de destinatie, pedepsele putand fi aplicate doar infractorilor capabili, pe cand masurile de siguranta pot fi aplicate atat capabililor cat si incapabililor. C. Intr-o ultima opinie s-a sustinut ca masurile de siguranta sunt, ca si pedepsele, sanctiuni de drept penal, deosebindu-se intre ele prin natura si functiile lor. Promotorii acestei conceptii au fost penalistul elvetian Carl Stoos si fondatorii Uniunii Internationale de Drept Penal: Franz von Liszt, Adolphe Prins si Gerog van Hamel.

Aceasta conceptie dualista, cunoscuta sub denumirea de "doppio binario" in doctrina italiana, "doble voie" in doctrina franceza si "zweispurigkeit" in doctrina germana, a fost acceptata si in dreptul penal roman. In primul rand, este de subliniat ca masurile de siguranta au fost definite ca sanctiuni de drept penal, care se aplica in locul unor pedepse sau, uneori, alaturi de ele, in vederea realizarii, prin constrangere, a ordinii de drept penal. Aceasta inseamna ca masurile de siguranta sunt in prezent incluse ca parte componenta a sistemului sau a cadrului care poate fi aplicat in cazul faptelor prevazute de legea penala. Ca sanctiuni de drept penal, masurile de siguranta prezinta, in mod firesc, toate caracteristicile acestui gen de sanctiuni, caracterizandu-se prin trasaturi proprii, distincte, in raport cu celelalte sanctiuni de drept penal, si, in primul rand, cu pedepsele. De aceea, cunoasterea deplina a naturii juridice a masurilor de siguranta nu este posibila decat pe baza analizei comparative, atat a trasaturilor caracteristice ale pedepselor, cat si ale masurilor de siguranta. Cele doua categorii de sanctiuni de drept penal, pedepsele si masurile de siguranta, au ca trasaturi comune faptul ca, in primul rand, amandoua sunt concepute si prevazute de legea penala ca "sanctiuni", consecinte coercitive ale incarcarii normelor incriminatoare, prin savarsirea faptelor interzise de dispozitiile acestora si, in al doilea rand, ca ambele sanctiuni pot fi aplicate numai dupa savarsirea unor fapte prevazute de legea penala, ele fiind, deci, sanctiuni post delicium.

Desi au fost concepute si, mai ales, acceptate initial in legislatie ca sanctiuni cu caracter administrativ, masurile de siguranta au fost, in cele din urma, din ce in ce mai mult intelese si acceptate ca sanctiuni de drept penal, avand in vedere ca ele sunt nemijlocit legate de realizarea functiei de aparare sociala, care se infaptuieste in cadrul reglementarii juridice penale. Dincolo insa de aceste trasaturi comune, sunt evidente, pentru fiecare dintre cele doua categorii de sanctiuni, o serie de trasaturi specifice, care le deosebesc. In esenta, masurile de siguranta difera de pedepse, prin temeiul, natura si finalitatea lor, iar din aceste elemente distinctive decurg si alte trasaturi specifice, care scot si mai pregnant in evidenta deosebirea de natura juridica dintre ele. a) din punct de vedere al temeiului aplicarii lor; In timp ce pedepsele sunt o consecinta inevitabila a raspunderii penale si, deci, a savarsirii unei infractiuni, masurile de siguranta au ca temei o stare de pericol care ar putea face ca persoana fata de care se iau, sa savarseasca din nou o fapta prevazuta de legea penala. Pentru aplicarea unei pedepse este necesar ca fapta prevazuta de legea penala, savarsita de cel sanctionat, sa constituie infractiune, deci sa fie savarsita cu vinovatie si sa nu existe vreo cauza care sa excluda caracterul penal al faptei, in timp ce, pentru luarea unei masuri de siguranta, este suficient ca fapta prevazuta de legea penala, savarsita de cel fata de care urmeaza sa se ia aceasta masura, sa dea in vileag o stare de pericol, adica o stare care ar putea face ca persoana care a savarsit o fapta penala, sa savarseasca noi fapte prevazute de legea penala. In concluzie, pentru luarea unei masuri de siguranta, nu este necesar ca fapta prevazuta de legea penala, savarsita de o persoana, sa constituie infractiune, dar nici nu este exclusa aceasta situatie, esential fiind ca, fapta savarsita, indiferent daca constituie sau nu o infractiune, sa dovedeasca existenta acelei stari de pericol pentru care este necesara luarea respectivei masuri de siguranta. Pedeapsa are ca temei savarsirea cu vinovatie de catre faptuitor a faptei prevazute de legea penala, culpabilitatea sau vinovatia faptuitorului constituind o dovada a periculozitatii sale, impotriva careia pedeapsa este destinata sa reactioneze, modificand in sens pozitiv mentalitatea antisociala a infractorului. Dimpotriva, starea de pericol, care se defineste drept temei pentru luarea unei masuri de siguranta nu are legatura cu vinovatia faptuitorului, nici chiar atunci cand aceasta s-a manifestat in savarsirea faptei. Legatura astfel indiscutabila, dintre persoana faptuitorului si starea de pericol pentru savarsirea din nou a unei fapte prevazute de legea penala, nu se realizeaza pe linia constiintei antisociale a celei dintai, ci pe o complexa interrelatie, in cadrul careia conduita antisociala este determinata in afara constiintei faptuitorului si indiferent de controlul ei.

Periculozitatea nu poate fi examinata in afara starii de pericol, care are o existenta obiectiva, chiar atunci cand este legata de starea biopsihica sau fiziologica a faptuitorului. De aceea, masura de siguranta destinata sa inlature starea de pericol apare ca o masura cu continut material, capabila sa actioneze asupra acelei stari de pericol, in obiectivitatea ei, iar nu sa determine o modificare a mentalitatii antisociale a faptuitorului, ca in cazul pedepsei, chiar daca nu exclude un astfel de efect indirect si indepartat al inlaturarii starii de pericol respective. a) in ceea ce priveste natura juridica a celor doua sanctiuni de drept penal;

Deosebirea dintre pedeapsa si masura de siguranta este pusa in evidenta de faptul ca pedeapsa este o masura de constrangere cu caracter aplicativ, in timp ce masura de siguranta are un caracter esentialmente preventiv si curativ. Daca o constrangere care implica o anumita suferinta morala sau o privatiune traita ca o suferinta, este de esenta pedepsei, in schimb, pentru existenta masurii de siguranta, constangerea, in sensul de suferinta, nu numai ca nu este necesara, dar ea este de cele mai multe ori inutila sau direct daunatoare. Este adevarat ca aplicarea anumitor masuri de siguranta implica o restrictie a unor drepturi sau chiar libertati fizice ale persoanei, dar aceste masuri actioneaza in acelasi timp si in folosul persoanelor fata de care au fost luate, deoarece inlaturarea starilor de pericol le pune la adapost de consecintele la care ele insele s-ar putea expune savarsind noi fapte prevazute de legea penala sau le ajuta la restabilirea starii lor de sanatate fizica sau psihica. Fiind masuri de constrangere asupra persoanei faptuitorului, pedepsele difera ca natura, in raport cu obiectul lor (privative de libertate patrimoniale, privative de drepturi si altele), in timp ce masurile de siguranta difera in raport cu starile de pericol pe care sunt chemate sa le inlature (masuri cu caracter medical, masuri restrictive de libertate, de domiciliere sau de desfasurare a unei anumite profesii sau activitati etc.). Cele doua categorii de sanctiuni sunt adaptabile si trebuie sa fie luate in raport cu obiectul lor, care este diferit si, desigur, in raport cu finalitatea lor specifica. Din acest punct de vedere se poate observa ca, in timp ce pedepsele ce implica durata, se aplica pe o perioada determinata de timp stabilita in mod relativ de lege si absolut determinata prin hotararea judecatoreasca - , masurile de siguranta se iau, de regula, pe o durata de timp nedeterminata, intrucat nu se poate cunoaste dinainte cat va persista

starea de pericol care urmeaza sa fie inlaturata printr-o anumita masura de siguranta. In fine, pornind de la deosebirea de natura dintre cele doua categorii de sanctiuni, se impune constatarea ca, in timp ce pedepsele ca masuri de constrangere sunt susceptibile de trepte de gravitate diferite, nu numai in functie de genul lor, dar si in raport de cuantumul sau durata de timp pe care sunt aplicate, masurile de siguranta nu sunt susceptibile de astfel de diferentieri, fiindca nu au caracter de masuri de constrangere, ci caracter preventiv si curativ, durata lor depinzand de cea a starii de pericol pe care sunt chemate s-o inlature. c) din punct de vedere al finalitatilor. Masurile de siguranta se diferentiaza de pedepse prin scopul lor exclusiv preventiv, care se realizeaza in afara oricarei functii de constrangere. Asa cum s-a aratat, prin luarea masurilor de siguranta se urmareste inlaturarea unei stari de pericol si, pe aceasta cale, prevenirea savarsirii de noi fapte penale determinate de existenta acestei stari de pericol. Este adevarat ca in dreptul penal contemporan se atribuie si pedepsei un scop preventiv, fiindca, nu se mai poate concepe in zilele noastre ca pedeapsa sa fie aplicata ca scop in sine sau ca sanctionarea infractorului pentru fapta sa, deci pentru raul cauzat societatii prin comiterea ei. Prevenirea savarsirii de noi infractiuni, atat din partea infractorului caruia i se aplica, cat si din partea altor persoane care ar fi inclinate sa-i urmeze exemplul, acesta este scopul atribuit pedepsei, recunoscut de cei mai multi autori si declarat in legislatiile penale moderne. Cu toate ca prevenirea faptelor prevazute de legea penala constituie scopul atat al pedepselor cat si a masurilor de siguranta, intre cele doua categorii de sanctiuni exista deosebiri esentiale in ceea ce priveste mijloacele prin care fiecare dintre acestea isi realizeaza scopul propus. Astfel, in cadrul pedepselor, scopul urmeaza sa fie realizat prin indeplinirea functiilor atribuite pedepsei. In general, se considera ca pedeapsa indeplineste, in vederea realizarii scopului sau, doua functii, si anume: o functie de constangere si o functie de

reeducare, capacitatea pedepsei de a-si atinge scopul depinzand tocmai de aceasta aptitudine functionala a sa. Scopul pedepsei va fi atins atunci cand, ca urmare a executarii pedepsei, constiinta condamnatului s-a transformat, in sensul debarasarii de mentalitatea si deprinderile antisociale, in asa fel incat el nu va mai savarsi si alte infractiuni. Relizarea scopului pedepsei are loc, deci, prin influenta pe care aceasta o are asupra constiintei condamnatului. In cazul masurilor de siguranta, situatia este diferita. Scopul acestora se realizeaza nu prin actiunea lor asupra constiintei faptuitorului, ci prin inlaturarea starii de pericol. Restrangerea libertatii sau a unor drepturi, inerenta in cazul unor masuri de siguranta, nu este indreptata propriu-zis impotriva faptuitorului, ca in cazul pedepselor, ci constituie insasi continutul masurii de siguranta si vizeaza starea de pericol, ci nu pe faptuitor. Spre deosebire de pedeapsa, la care scopul este urmarit atat timp cat pedeapsa se executa, iar executarea pedepsei inceteaza odata cu executarea ei in intregime, indiferent daca scopul a fost atins sau nu, in cazul masurilor de siguranta, scopul ei, adica inlaturarea starii de pericol, nu inceteaza a fi urmarit decat in momentul in care a fost atins, deci in momentul in care a fost definitiv inlaturata starea de pericol care a impus luarea masurii respective. Tocmai pentru ca este legata organic de indeplinirea scopului sau, masura de siguranta se ia pe o durata nedeterminata si tine atat timp cat persista starea de pericol pentru a carei inlaturare a fost luata. Prin continutul si natura lor juridica, masurile de siguranta apar ca un nou tip de sanctiune de drept penal, destinate sa inlocuiasca sau sa completeze pedeapsa, in lupta impotriva acelor manifestari antisociale determinate de existenta unei stari de pericol pentru a carei combatere pedeapsa este neputincioasa. Marea utilitate a masurilor de siguranta se manifesta, pe de o parte, prin faptul ca ele servesc la inlaturarea sau neutralizarea unor stari de pericol care, altfel, ar duce la savarsirea de noi fapte periculoase pentru societate, iar pe de alta parte, in aceea ca ajuta la recuperarea pentru societate, ca elemente utile, a unor persoane aflate in situatii umane sau sociale anormale, care le expun la acte antisociale daunatoare nu numai pentru societate, dar si pentru ele insele.

De aceea, institutia masurilor de siguranta este cunoscuta practic in toate legislatiile penale contemporane, chiar daca denumirea lor nu este pretutindeni aceeasi. Dupa cum este cunoscut, institutia masurilor de siguranta este prevazuta si de legea penala a tarii noastre, unde ea ocupa un rol important in cadrul sanctiunilor de drept penal. Legiuitorul roman, atat cu prilejul elaborarii Codului Penal "Carol al II-lea", cat si a celui din 1969, a acordat acestei institutii o atentie deosebita, precizandu-i continutul si natura juridica si rezervandu-i un loc important in actiunea de prevenire a faptelor antisociale.

SECTIUNEA III. Principiile de aplicare si executare a masurilor

de siguranta. 3.1. Principiul legitatii Este consacrat in art.2 din Codul Penal al Romaniei.
Acest principiu presupune ca intreaga activitate de aparare sociala impotriva criminalitatii trebuie sa se desfasoare in baza legii si in conformitate cu legea.

Principiul legalitatii cunoaste o tripla consacrare: legalitatea incriminarilor (nullum crimen sine lege) , a pedepselor (nulla poema sine lege) si legalitatea procedurilor judiciare (nullum judicium sine lege). In ceea ce priveste masurile de siguranta, principiul legitatii conduce la urmatoarele consecinte: a) nu se pot lua decat acele masuri de siguranta expres prevazute de lege; b) luarea masurilor de siguranta este permisa numai in cazurile si in conditiile expres prevazute de lege.
Astfel, organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu poate lua alte masuri in afara celor prevazute de lege. Se considera astfel, nelegala solutia instantei care a interzis inculpatului sa se afle in localitatiile de pe raza sectorului Agricol Ilfov pe o durata nedeterminata, din moment ce masura interzicerii de a se afla in anumite localitati, potrivit art.16 alin.3 C. pen. Poate fi luata pe o perioada de pana la 5 ani, putand fi prelungita daca pericolul social subzista. O alta consecinta a principiului legalitatii obliga instantele sa nu aplice masurile de siguranta decat in raport cu cazurile pentru care legea prevede aplicarea lor.

Astfel, intrucat stabilirea impozitului pe venituri este de competenta exclusiva a organelor financiare, instanta condamnand pe inculpat pentru exercitarea fara autorizatie a unei meserii, nu poate dispune in baza art.118 lit.d C.pen. confiscarea unei sume echivalente impozitului datorat de inculpat. 3.2. Principiul umanismului In reglementarea si aplicarea masurilor de siguranta se vizeaza, pe de o parte activitatea de legiferare in sensul prevederii in legea penala a unor masuri care sa nu aduca atingere grava drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei si, pe d e alta parte, activitatea de aplicare a masurilor de siguranta, in sensul ca luarea acestei masuri sa nu prejudicieze grav si ireversibil pe faptuitor, ci doar sa inlature starea de pericol si sa preintampine savarsirea unor noi fapte prevazute de leg ea penala. In ceea ce priveste prevederea in legea penala a masurilor de siguranta, legiuitorul roman de la 1968 a prevazut un numar redus de masuri de siguranta (sase) dintre care numai una (internarea medicala) este privativa de libertate, toate celelalte fiind restrictive de drepturi. Un alt aspect al umanismului legislatiei penale romane priveste durata masurilor de siguranta. Desi masurile de siguranta se iau pe o perioada nedeterminata, cu exceptia interzicerii de a se afla in anumite localitati, acestea sunt revocabile de indata ce a incetat starea de pericol ce a impus luarea masurii respective. Executarea masurilor de siguranta se face sub controlul instantelor judecatoresti care au obligatia sa se pronunte cu privire la amanarea, intreruperea sau revocarea acestora. In ceea ce priveste aplicarea masurilor de siguranta, instanta de judecata nu trebuie sa ia decat acele masuri care nu prejudiciaza grav si ireversibil pe faptuitor sau familia acestuia si sa le aplice in litera si spiritul legii, adica atat cat este necesar pentru inlaturarea starii de pericol si pentru preintampinarea savarsirii unor noi fapte prevazute de legea penala. Astfel, in practica s-a apreciat ca nu este cazul a se face aplicarea art.116 C.pen., referitor la interzicerea de a se afla in anumite localitati, intrucat inculpata, condamnata pentru infractiunea de furt savarsita in stare de recitiva, are o varsta inaintata si locuieste la fiica sa care o intretine, avand si viza de flotant la aceasta. Umanismul este un principiu care sta nu numai la baza reglementarii masurilor de siguranta, ci a tuturor sanctiunilor de drept penal, avandu-si sursa in traditiile dreptului penal romanesc si in conventiile internationale care consacra apararea drepturilor omului, pe de alta parte. 3.3. Caracterul postdelictual al masurilor de siguranta Art.111 alin.2 C.pen. consacra principiul potrivit caruia masurile de siguranta se iau fata de persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala. Astfel, este consfintita o regula fundamentala, potrivit careia, pentru a face obiectul unei masuri de siguranta, starea de pericol, oricare ar fi natura ei, trebuie pusa in evidenta prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Cata vreme o persoana nu a savarsit o fapta prevazuta de legea penala nu se poate lua impotriva ei o masura de siguranta. Starea de pericol este, deci, o realitate obiectiva umana sau sociala, pusa in evidenta prin conduita persoanei, iar nu o periculozitate sau o "stare periculoasa" a acesteia in sine. Achitarea inculpatului pe motiv ca fapta nu exista, nu a fost savarsita de inculpat si nu este prevazuta de legea penala exclude luarea unei masuri de siguranta fata de acesta. Savarsirea unei fapte care nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, conform art.18 C.pen. justifica luarea unei masuri de siguranta, intrucat in acest caz exista temerea ca faptuitorul va reitera comportamentul sau ilicit, iar fapta savarsita de el intra in categoria faptelor prevazute de legea penala, chiar daca prin continutul sau concret aduce o atinger e minima valorilor sociale ocrotite de lege. Masurile de siguranta se iau chiar daca exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, cu o singura exceptie, minoritatea faptuitorului (art.50 C.pen.).

O consecinta a principiului ca masurile de siguranta presupun ca premisa esentiala savarsirea unei fapte prevazute de legea penala este si aceea ca masurile de siguranta nu pot fi luate cand fapta savarsita nu mai este incriminata de legea penala noua (art.12 alin1 C.pen.). 3.4. Starea de pericol ca temei al masurilor de siguranta Masurile de siguranta au ca scop inlaturarea unei stari de pericol si preintampinarea savarsirii faptelor prevazute de legea penala (art.11 alin.1 C.pen.). Inca de la Congresul Uniunii Internationale de Drept Penal desfasurat la Bruxelles in 1910, starea de pericol a fost acceptata ca fiind cauza luarii masurilor de siguranta. In doctrina, starea de pericol a fost definita ca stare de spirit a infractorului, caracterizata prin tendinta mai mult sau m ai putin probabila de a comite noi infractiuni sau starea in care se afla o persoana care a comis o fapta prevazuta de legea penala si care creeaza o temere serioasa ca va savarsi alte asemenea fapte. Legea romana nu defineste starea de pericol ca temei al masurilor de siguranta. Starea de pericol care constituie temeiul masurilor de siguranta nu se confunda cu pericolul social pe care il prezinta fapta prevazuta de legea penala si care constituie una din trasaturile esentiale pentru existenta infractiunii. Starea de pericol priveste faptuitorul sau anumite lucruri avand legatura cu fapta savarsita de el si constituie o amenintare pentru viitor, pe cand pericolul social pe care il prezinta fapta priveste actiunea alternativa sau infractiunea prin care s -a realizat aceasta fapta. Masurile de siguranta se pot lua numai daca starea de pericol a faptuitorului a iesit in evidenta cu ocazia savarsirii faptei penale, iar pericolul ce decurge din aceasta stare face sa apara temerea serioasa ca fara luarea la timp a unei masuri de siguranta adecvate, faptuitorul ar putea savarsi si alte fapte prevazute de legea penala. In Capitolul II, intitulat "Regimul masurilor de siguranta"(art.113-118 C.pen.) sunt prezentate acele stari de pericol care au determinat pe legiuitor sa instituie masurile de siguranta: a) Starea de pericol a faptuitorului cauzata de boala mintala sau intoxicarea cronica cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substante. Aceasta stare de boala sau intoxicatie se constata de catre medicii specialisti. b) Starea de pericol rezulta din incapacitatea, nepregatirea sau alte cauze care il fac impropriu pe faptuitor pentru ocuparea unei functii, profesii, meserii sau a altei ocupatii. c) Starea de pericol a infractorului decurgand din prezenta sa in anumite localitati. Legea a prevazut o masura de siguranta impotriva persoanei care a mai savarsit alte infractiuni, persista in conduita sa infractionala, iar prezenta sa in localitatea unde a savarsit infractiunea constituie un pericol grav. Se considera ca oricate sanctiuni s-ar aplica celui in cauza, cea mai eficienta masura de inlaturare a starii de pericol si de preintampinare a savarsirii de noi infractiuni este interzicerea de a se afla in anumite localitati in care s-a dovedit ca prezenta sa constituie un pericol grav pentru societate. d) Starea de pericol decurgand din calitatea de cetatean strain a infractorului. Daca fata de cetatenii romani sau persoanele fara cetatenie cu domiciliul in tara se pot lua oricare din masurile de siguranta prevazute de lege, fata de cetatenii straini care savarsesc infractiuni, cea mai eficienta masura de siguranta este indepartarea lor de pe teritoriul Romaniei, dupa executarea pedepsei sau gratierea lor. Starea de pericol rezulta din savarsirea unei infractiuni de catre un cetatean strain, deci, o incalcare grava a ordinii de drept instituita de stat; iar expulzarea este masura care preintampina repetarea savarsirii unei fapte penale.

e) Starea de pericol decurgand din detinerea unor lucruri care prezinta o periculozitate obiectiva. Legea foloseste termenul "lucruri" si nu "bunuri" pentru a pune in evidenta faptul ca acestea pot sa nu aiba valoare patrimoniala. Pentru a inlatura starea de pericol ce decurge din detinerea acestor lucruri - expres prevazute de art.118 C.pen. - este necesara scoaterea lor din sfera de dispozitie a faptuitorului. Starea de pericol este prezumata ori de cate ori lucrurile se incadreaza in prevederile art.118 C.pen. si masura confiscarii speciale este obligatorie. Cea mai mare parte a autorului include confiscarea in categoria masurilor de siguranta cu caracter patrimonial. 3.5. Caracterul eminamente preventiv al masurilor de siguranta Odata cu inlaturarea starii de pericol masurile de siguranta vizeaza preintampinarea savarsirii faptelor prevazute de legea penala ( art.111 alin.1 C.pen.). Scopul masurilor de siguranta este, asadar, indepartarea, neutralizarea, anihilarea starilor de pericol care pot genera noi fapte prevazute de legea penala. Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal care sunt destinate " ab initio" , direct si exclusiv prevenirii savarsirii faptelor prevazute de legea penala. Fie ca sunt privative de libertate, restrictive de drepturi sau patrimoniale, acestea au ca obiectiv unic acela de a pune pe faptuitor in situatia de a nu mai putea realiza latura obiectiva a vreunei infractiuni. Spre deosebire de pedepse, care au numai in subsidiar caracter preventiv, in principal avand caracter retributiv, masurile de siguranta sunt lipsite de orice componenta retributiva, scopul lor unic fiind acela de a inlatura starea de pericol si odata cu aceasta, prevenirea savarsirii de infractiuni. Caracterul eminamente preventiv al masurilor de siguranta a fost recunoscut inca de la Congresul Asociatiei Internationale de Drept Penal desfasurat la Bruxelles in 1926. 3.6. Masurili de siguranta - sanctiuni care se iau pe perioada nedeterminata, imprescriptibile dar revocabile. Pornind de la principiul ca masura de siguranta este o sanctiune de drept penal si nu o sanctiune penala, Codul Penal roman de la 1968 a recunoscut principiul imprescriptibilitatii masurilor de siguranta. Actiunea represiva a pedepsei isi poate pierde rolul sau retributiv si preventiv prin trecerea termenului de prescriptie, in timp ce masura de siguranta trebuie sa-si indeplineasca scopul de inlaturare a starii de pericol atat timp cat aceasta exista. Daca starea de pericol nu mai persista, masura de siguranta poate fi revocata. Revocarea poate fi dispusa de instanta de judecata atat la cererea persoanei impotriva careia s-a luat respectiva masura de siguranta cat si la cererea procurorului, daca a incetat starea de pericol care justifica luarea ei. Cum masurile de siguranta au drept scop inlaturarea starii de pericol, iar instanta nu poate stabili " ab initio" cat va dura aceasta stare de pericol, evident ca aceste masuri se iau pe o perioada nedeterminata. Din moment ce masurile de siguranta sunt revocabile in cazul incetarii starii de pericol care a determinat luarea lor, durata nedeterminata a acestora este un principiu care s-a impus aproape firesc in procesul de reglementare a acestor sanctiuni de drept penal. Revocabilitatea masurilor de siguranta ori de cate ori au incetat temeiurile care au determinat luarea acestora este deci un principiu de reglementare si aplicare a masurilor de siguranta.