La Conac

de I.L. Caragiale

Din Poeniţa vine domol la vale Silviu cel tânăr în buiestru ţâcanit...

N-are de ce să gonească; soarele nu s-a ridicat nici de două suliţe; înainte de

nămiezi, are să ajungă la conac, la Sălcuţa, dincolo de jumătatea drumului... Acolo
stă un ceas, să dea grăunţe calului; până la toacă, e-n oraş la boierul. Gândindu-se la
boierul, se pipăie-n sân - legătura cu banii stă bine.

A trecut de cotul dealului la câmp deschis.

E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de slabă în tot largu-i de jur
împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipeşte undoind aerul dimineţii calde, iar în
păduriştea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările primăverii se-
ngână şi care de care se-ntrec în feluri de glasuri.

- Da-ncotro, -ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe tânărul călăreţ.

Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreţ. De unde a răsărit omul
acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea
umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate
de dimineaţă pe un drum aşa de căutat întotdeauna!

- La vale... răspunde tânărul. Da, dumneata?

- Tot la vale...

Şi cu vorba aceasta strângându-şi calul în pulpe trece alăturea înaintaşului.

- Drum bun, flăcăule!

- Şi dumitale!

- Bine că te-ntâlnii!... Mi-e urât să fiu singur, mai ales la drum.

Călătorul după chip şi port e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de cari umbla pân
sate după daraveri; un roşcodan grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistrui; dar om plăcut
la înfâţişare şi tovarăş glumeţ; numai atâta că e şaşiu, şi când se uită drept în ochii
tânărului, îi face aşa ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprincenelor.

Merg ei astfel domol alături în buiestru ţăcănit, vorbind mai de una mai de alta, şi
rămâne lucru hotărât că se opresc împreună la conac pentru o gustare; şi din vorbă-n
vorbă, nici nu prind de veste când ajung aci aproape să intre-n Sălcuţa. Cotind la
stânga, de după tufişul movilei pe care stă biserica, li se arată, ca la o bătaie de
glonţ, coperişul nou de tinichia al turnului strălucind în soare.

Tânărul îndeamnă calul ţinând scurt zăbala. Tot aşa şi negustorul. Calul ia vânt.
Trecând prin faţa bisericii, flăcăul îşi face cruce. Atunci aude pe tovaroşul, rămas
câţiva paşi înapoi, râzând grozav. Întoarce capul: tovaroşul, nicăieri... Mare minune!...
Unde a putut pieri? A intrat în pământ?
Nu... E la han... îl aşteaptă sub umbrar...

Flăcăul nu a luat seama că negustorul i-a fost trecut înainte. Fireşte că aşa a trebuit
să fie: în pământ n-ar putea intra un călăreţ cu cal cu tot...

La conac, tingirile şi căldările clocotesc, grătarele sfârâie, cântă lăutarii, forfoteală şi

larmă mare, şi clopote şi clopoţei, pe care le sună vite şi cai mişcându-şi capetele.

Tovaroşii de drum, după ce atârnă de gâtul cailor trăistile cu grăunţe, se aşează la o

masă. Negustorul scoate din geanta lui un şip cu rachiu şi cinsteşte pe tânărul... Bun
rachiu!... O căldură plăcută cuprinde măruntaiele, şi ce poftă de mâncare!...
Mâncarea e bună şi vinul e şi mai bun... Negustorul bea şi-mbie pe tânăr, şi tânărul
voinic, se ţine bine: pahar la pahar şi duşcă la duşcă...

Încet-încet, tovaroşii s-au înfierbântat bine... Dar le trebuie vin, şi degeaba bat în
masă şi strigă: nimeni nu-i aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie şi afară sub
umbrar. Pierzându-şi răbdarea, negustorul se scoală de la masă şi merge-n cârciumă.
Tânărul stă foarte aprins la locul lui, se şterge de sudoare şi suflă din adânc.

Celălalt se-ntoarce mânând înainte o fată voinică şi frumoasă, care, cu mânecile

sumese până la subţiori, aduce pe o tavă uscătură şi udatură. Ajungând prin
îmbulzeală la masă, şaşiul se uită lung la tânăr, ba-i mai face şi cu ochiul către fată.

Fata lasă tava pe masă şi porneşte. Flăcăul vrea s-o apuce de braţ: ea scapă şi
pleacă: el o cheamă-napoi; ea-şi întoarce capul râzând, dă din umeri parc-a zice: "acu
n-am vreme de jucării!" şi intră-n prăvălie. Şaşiul se uită la flăcău şi iar îi face cu
ochiul: "după ea!" Flăcăul se scoală hotărât drept în picioare şi urmează calea ce i-o
arată ochiul tovaroşului...

A trecut de mult de nămiezi şi încet-încet au plecat, unii câte unii, cără uşi, negustori
şi drumeţi alţii, care la deal, care la vale, şi lăutarii au tăcut şi s-a liniştit de tot şi s-a
limpezit locul.

La conac a mai rămas prea puţină lume... Într-o odaie, aţipesc aşa după masă, cei doi
tovaroşi, fiecare pe câte un pat... Fata le aduce cafele... Acu nu-i mai e degrabă;
poate sta şi de vorbă cu un drumeţ. Negustorul se uită la fată, se uită şaşiu la băiat şi
merge să vază ce mai e pe dincolo, până-n odaia unde s-au pus nişte orzari să-
nvârtească un ştosişor...

Acu, ce mai una alta? Multă vreme nu poate sta de vorbă o fata care are atâta
treabă... N-apucă să plece fata şi roşcovanul intră-napoi. Tânărul s-a culcat de-a
binele... Aş! E vreme de dormit acuma? Trebuie să meargă îndată după tovaroş în
odaia d-alături, unde e pont mare de câştigat: orzarii sunt şi mai buni de iubit - joacă
şi prost şi gros.

- Hai, scoală!

Între orzari, cine să fie? - Neica Dincă, unchiul, frate bun cu taica flăcăului nostru.

Nu stau mult la vorbă ca să înţeleagă unchiul de unde vine şi unde se duce tânărul.
Vine de acasă şi se duce la oraş, să plătească boierului câştigul întârziat, cincizeci de
galbeni, pentru sfoara de moşie din Poeniţa, pe care o ţine taică-său în arendă.

Şi jocul porneşte iar... Tânărul se vâră şi el... şi joacă.

- Mă, ţângăule, zice unchiul, ia-ţi calul şi mergi de-ţi caută de treabă!... Ai auzit?...

Dar ţângăul se uită în ochiul tovaroşului, care-i stă în faţă, şi se face că n-aude.
Merge înainte şi bine merge! are noroc nemaipomenit.

- Mă, Secule! zice unchiul. Ţi-e destul... Pleacă!

Aş!… S-a-nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind lumânări.

- Mă, băiete! a-nnoptat... Ce faci?

- ...Bine! răspunde omul bâtrân şi joacă -nainte...

Dar jocul e joc şi norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe şi să meargă
tot d-a-ndăratele... Sudori peste sudori... Tânărul se opreşte şi stă la gânduri,
uităndu-se ca-n gol; dar întâlneşte ochiul tovaroşului, care-i dă o povaţă mai tare
decât cea mai tare poruncă... Pune mâna-n sân şi scoate legătura... Înainte... Unchiul
ridica ochii spre nepot, zâmbind cuminte, şi fără să mai zică o vorbă, îi apleacă cu
multă luare aminte asupra mesei.

E trei după miezul nopţii. S-a dus arenda!... şi două inele şi ceasul!... S-ar fi dus şi
calul şi şaua, dacă unchiul şi orzarii n-ar fi suflat în lumânări şi n-ar fi mers să se
odihnească... Cine a câştigat?... Cine a ştiut să joace, fireşte: unchiul şi cu unul dintre
orzari, tovaroşul lui; alţi doi orzari au pierdut, nu tocmai cât nepotul, adică nu tot ce
aveau; dar au pierdut şi ei destul de frumos pe potriva unor negustori nu tocmai tari.

Acu, toţi jucătorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de pe la miezul nopţii şi e
întunerec adânc.

Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea-ntre mâni, pe când, în picioare, drept, în faţă-i,
stă tovaroşul său de drum. Înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea-n sus şi-i pare că
vede în întunerecul nopţii strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toata ziua.

- Ce-i de făcut? întreabă.

- Dorm toţi butuc, şopteşte cald şaşiul... Uşa e scoasă din ţâţâna de jos... Dacă o ridici
binişor, poţi intra pe dedesubt; poţi pe urmă s-o descui pe dinăuntru şi să ieşi frumos.
Intră încetinel; lasă-te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; ascultă bine unde răsuflă, şi
trece-le cu basmaua asta pe la nas fiecăruia... Odată să tragă-n suflet din mirosul
ăsta, şi nu se mai deşteaptă până la ziuă, să-i tai cu ferestrăul.

Şi zicând acestea, îi dă basmaua-n mână şi-l împinge pe flăcău încet-încet spre uşă.
Băiatul trece basmaua în mâna stângă şi, ştergându-se de sudoare:

- Doamne! doamne! suspină el şi cu dreapta-şi face cruce. Atunci un hohot straşnic

se aude... Flăcăul se-ntoarce-n loc. E beznă-mprejuru-i, şi nicăieri ochiul luminos al
tovaroşului. Tânărul se moleşeşte din toate-ncheieturile şi se prăbuşeşte pe prispă.

...Se face ziuă...

- Scoală mă! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas cunoscut.

Flăcăul se trezeşte buimăcit.

Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă d-abia târându-se pe picioare.

- Cât ai pierdut, mă?

- ...Tot.

- Cât tot?

- Ce-am avut eu... şi...

- Şi ce mai?

- Şi... arenda.

- Cincizeci de galbeni?

Nepotul dă din cap punând ochii în pământ.

- Cine te-a pus sa joci, dacă nu ştii jocul?

- Dracul m-a pus!

- Nu ţi-am spus de trei ori să pleci?

- Da.

- N-ai înţeles că te luam la sigur?

- Nu.

- Prostule!

Şi unchiul trage din brâu un pungoi mare, scoate o mână de bani şi numără pe masă.

- Numără-i şi tu. Sunt cincizeci?

- ...Da.

După o tăcere, în timp ce băiatul a strâns banii, i-a legat şi a vârât adânc legătura în
sân:

- Cu mine să joci tu, mă! ţângăule mucos?

Şi-i arde părinteşte două palme straşnice.

- Altădată să nu te mai apuci să joci cu oameni bătrâni, dacă nu ştii juca! Ia-ţi acu
banii şi pleacă degrabă la boierul... Uite... mai ţine doi lei de parale, să ai ce mânca
pe drum.

- Sărut mâna!

În câteva clipe, băiatul e călare...

- Ei! ce stai? nu pleci?

- ...Unchiule, să-ţi faci pomană, să nu spui taichii, că mă omoară!

- Dacă te faci băiat de treabă, nu-i spui.

- Mă fac... sărut mâna!

Şi flăcăul dă călcâie buiestraşului.

- Mă! strigă după el unchiul. Ia seama, că te ia dracul dacă te mai iei după el,
nătărăule!

Către seară, tânărul, flămând şi-nsetat, trece pe dinaintea conacului de la Sălcuţa în

buiestru-mbăşicat. O fată naltă şi voinică cu mânecile sumese până la subţiori, stând
rezemată de un stâlp al prispei, se uită lung după călăreţ. El apleacă bărbia-n piept,
strânge scurt zăbala şi îndeamnă calul la iuţeală. Vrea şi el să se uite odată înapoi,
dar a apucat să cotească la dreapta pe după movila bisericii, şi prispa conacului nu
se mai poate vedea.

Ajungând la cotul dealului, unde apucă drumul spre Poeniţa, buiestraşul gâfâind îşi
potoleşte puţin mersul la urcuş.

Soarele, scăpătând la apus, se uită îndărăt cu stăruinţă caldă la păduriştea de

mesteacăni, unde atâtea pasări ale primăverii se cheamă, se-ntreabă şi-şi răspund,
se-ngână şi se-ntrec în fel de glasuri, întorcându-se fiecare pe la cuibul său.