Cursul de Introducere în semiotică se adresează studenţilor de la specializarea

Jurnalistică anul I-îi. Această disciplină este obligatorie şi complementară şi se predă pe

parcursul unui semestru.
Conţinutul tematic al cursului vizează o problematică bine structurată şi
închegată, care să permită realizarea obiectivelor propuse. În acest sens, vor fi abordate
zece teme, anume: 1. Ce este semiotica? Definiţii ale semioticii; 2. Semiotica în
contemporaneitate; 3. Semiotica – teoria generală a semnelor. Semn şi semioză; 4.
Metodologia semiotică, instrument de optimizare a comunicării publice; 5. Modelul
diadic al semnului - Ferdinand de Saussure; 6. Modelul triadic al semnului – Charles
Sanders Peirce; 7. Semiotica publicităţii; 8. Semiotica gestuală; 9. Poxemica; 10.
Semiotică şi jurnalism. Rolul semioticii în comunicare şi în mass-media.

I. Ce este semiotica? Definiţii ale semioticii

Obiectul investigaţiei semiotice îl constituie semnele şi acţiunea acestora.

Semiotica sau semiologia ( semeion = semn, logos = ştiinţă) este teoria generală a
sistemelor de semne şi a legilor lor de funcţionare. Semiotica modernă s-a născut la
interferenţa dintre filosofie (logică, prin Charles Peirce) şi filologie (lingvistică, prin
Ferdinand de Saussure).
Întemeietorul acestei discipline este considerat a fi Ferdinand de Saussure, care în
cursurile sale de lingvistică generală şi-a pus problema specificităţii lingvisticii în cadrul
unei discipline care să studieze sistemele de semne, cum ar fi: limbajul vorbit, scrierea,
alfabetul surdo-muţilor, eticheta ş.a. – o disciplină care să integreze semnele în viaţa
socială.
Printr-o sugestivă nuanţare, am putea spune că semiotica este ştiinţa prin care
omul recunoaşte şi asociază sensuri adecvate imaginilor lumii, ale semenului său şi chiar
ale propriului său chip. Aceste imagini se reflectă în "oglinda magică" a înţelegerii şi
(re)semnificării lumii, omul devenind cu adevărat capabil să înţeleagă lumea care-l
înconjoară şi rolul lui în aceasta, prin intermediul a două procese, expresie a logicii minţii
sau a logicii inimii, care pot fi exprimate prin intermediul a două mituri construite de el
însuşi: mitul peşterii (Platon) şi mitul oglinzilor paralele (Dante).
O importantă contribuţie la apariţia semioticii a reprezentat-o mecanismele de
gândire şi limbaj din Orient (în special China şi India). Cea mai veche formă a conştiinţei
semiotice s-a născut în China; cercetările limbajului chinez au relevat faptul că acesta nu
este abstract sau arbitrar precum limbajul modern, ci este motivat, păstrând o anume
legătură cu realitatea de referinţă. Astfel, contribuţiile ulterioare la conturarea semioticii,
fie ele din antichitate (de exemplu: Platon în Cratylos), fie ele din Evul Mediu (de
exemplu: Sfântul Augustin în De Dialectica), fie ele din modernitate (precum cea a lui
Fr. Bacon, G. Leibniz sau J. Poinsot) au fost impregnate de problema duală arbitrarietate
– motivaţie a semnelor.
Semiotica ocupă un spaţiu al răspântiilor în care interferează lingvistica,
antropologia, sociologia, psihologia socială, filosofia şi disciplinele comunicării. Se
vizează domenii şi aplicaţii dintre cele mai diverse, de la mitologia lui Circe şi Proteu, la
modelarea pasiunii (A. J. Greimas şi semiotica pasiunii), la lectura modei fotografice sau
a spaţiului citadin (Roland Barthes şi sistemul modei sau şi problema urbanismului). Şi
acestea nu sunt decât câteva dintre multiplele aplicaţii ale sale.

II. Semiotica în contemporaneitate

Ştiinţa contemporană este martora unei modificări de perspectivă în abordarea

lumii, modificare denumită pragmatic turn (pragmatische Wende) şi care se
caracterizează prin impactul socialului în producţia ştiinţifică, prin integrarea dimensiunii
istorice şi personale în ştiinţă.
Noua paradigmă presupune o serie de transformări: se trece de la perceptul
cartezian de evidenţă la un „context senzitive” al pertinenţei; se trece de la principiul
reducţionist, care presupunea investigarea structurii interne, atomice a părţilor care
reglează comportamentul întregului la un principiu globalist, în care se pune accent pe
integrarea obiectului în întregul din care face parte; se trece de la principiul cauzalităţii la
cel al finalităţii; are loc, de asemenea, substituirea perceptului exhaustivităţii de către cel
al agregării, ceea ce implică faptul că enumerarea tuturor părţilor e înlocuită cu
introducerea unor simplificări selective.
Ca disciplină autonomă, semiotica are un câmp precis de investigare: limbajul şi
practicile sociale de semnificare şi comunicare. Demersul semiotic vizează descrierea
condiţiilor de producere şi înţelegere a sensului. În acest sens, în studiul Sémiotique,
marketing, communication J. M. Floch nota: „Semiotica este evident studiul semnelor cu
condiţia de a depăşi aceste semne şi a vedea ce se produce sub semne”.
Evoluţia acestei discipline a sfidat cultura clasică, ea inserându-se în aria unor
departamente precum comunicarea, jurnalismul, dreptul, teatru sau literatura şi
corelându-se cu practici sociale dintre cele mai diverse precum: marchetingul,
publicitatea, educaţia, spectacolul.
În viziunea lui Umberto Eco, semiotica reprezintă corelarea a două domenii:
teoria codurilor şi teoria producţiei de semne; este vorba aşadar de semiotica semnificării
şi semiotica comunicării. O semiotică a semnificării se poate institui şi independent de o
semiotică a comunicării, în timp ce situaţia inversă este imposibilă.
O importantă distincţie care trebuie avută în vedere este aceea dintre semiotica
generală şi semioticile regionale. O semiotică generală reprezintă o teorie globală a
semnelor, pe când semiotica regională e una descriptivă şi aplicată unui anumit domeniu.
Semiotica generală (pură) reprezintă ştiinţa universală a semnelor şi are la bază
limbajul uman ca instrument de modelare. Semioticile regionale sau specifice se
caracterizează prin aceea că adaptează teoria semnului la domenii strict circumscrise.
Simultan însă apare şi tendinţa de grupare a diverselor regiuni în clase înglobante:
semiotica imaginii reuneşte fotografia, afişul, mesajul publicitar; sau semiotica spaţiului
înglobează semiotica oraşului, a străzii, a cartierului, a locuinţei; sau: semiotica trupului
(body language) cuprinde studiul gestualităţii, al mimicii, pantomimei sau proxemicii.
 III. Semiotica – teoria generală a semnelor. Semn şi semioză

Etimologic, cuvântul semn, rădăcina termenului semiotică derivă din grecescul

seméion. În scrierile greceşti, trăsătura dominantă în această privinţă este separaţia între
Seméion şi Natura, pe de o parte şi Symbolon şi Cultura, pe de altă parte.
Trecerea de la cultură la natură presupune înţelegerea unor paradigme şi a unor
concepte cheie, precum: rezonanţă, iconicitate, semn-cuvânt, exprimând izomorfismul
dintre realitatea naturală şi cea culturală. În plus, complexul natură – cultură presupune o
opoziţie, în sensul că limba cosmică creează nu numai cuvintele şi combinaţiile lor, ci
chiar şi pe locutor.
Atunci când se pune problema genezei limbajului şi a semnului reţine atenţia
existenţa unui nucleu dur înnăscut al competenţei lingvistice, genetic transmis individului
uman, dar câştigat (dobândit, construit) de specia umană în contextul socio-cultural pe
care l-a generat în timp.
Trecerea de la cultură la natură presupune înţelegerea unor paradigme şi a unor
concepte cheie, precum: rezonanţă, iconicitate, semn-cuvânt, exprimând izomorfismul
dintre realitatea naturală şi cea culturală. În plus, complexul natură – cultură presupune o
opoziţie, în sensul că limba cosmică creează nu numai cuvintele şi combinaţiile lor, ci
chiar şi pe locutor.
Analitic, orice situaţie semiotică presupune activarea a cel puţin un semn. Semnul
reprezintă conceptul central al semiozei şi, de asemenea, concept de referinţă pentru
semiotica însăşi.
Termenul de semioză a fost folosit pentru prima dată de Ch. S. Peirce (gr.
semeiosy- semeiosis) şi desemnează o acţiune sau o influenţă care constituie sau implică
o cooperare între trei subiecte: un semn, obiectul său şi interpretantul său. Pentru
sociologia comunicării, semioza reprezintă o transmitere de semnificaţii prin intermediul
unor simboluri. Astfel, o situaţie semiotică se identifică cu o situaţie de comunicare,
semioza desemnând procesul prin care un individ comunică, procesul de comunicare
devenind posibil datorită sistemelor de semnificare.
Conştiinţa că la început a fost semnul (Hilbert) se regăseşte în toate consideraţiile
gândirii mitice; lumea este văzută ca o creaţie prin semn a Zeului (râs, plâns, dans,
cuvânt). Pe fundamentul acestei concepţii, importante sunt contribuţii ale semioticii
orientale, care interpretau semnul ca pe o entitate deopotrivă fizică şi metafizică, sau
contribuţiile semioticii occidentale, precum cea a lui Aristotel, care asocia semnul cu trei
moduri de a fi (verosimilul sau eikos, semnul ambiguu sau semeyonul şi indiciul sau
tekmerion), sau cea a Sfântului Augustin pentru care semnul este noţiunea de bază a
ştiinţei limbajului care „se arată pe sine însuşi simţurilor şi în afară de sine mai indică
spiritului şi altceva”. De asemenea, sub semnul gândirii occidentale reţinem concepţia lui
J. Poinsot, pentru care există un semn natural şi altul social, ambele trebuind subordonate
relaţiei pe care acestea o definesc cu obiectul semnificat (referenţialul sau denominatul),
cu interpretantul sau subiectul uman cunoscător; relaţia între realitatea semnificată şi
acţiunea semnificatoare fiind indirect mediată de prezenţa semnului.
Ferdinand de Saussure, părintele semioticii, va propune o dimensiune lingvistică a
semnului. Pentru acesta, semnul presupune îmbinarea unui concept cu o „imagine
acustică”, adică a unui semnificat cu un semnificant; semnificatul reprezentând conţinutul
conceptual al semnului, iar semnificantul ceea ce exprimă acesta.
În aceeaşi perioadă cu F. de Saussure, pe continentul american, Charles Sanders
Peirce definea semnul drept un instrument de comunicare umană, sugerând ideea că
întreaga gândire şi cunoaştere se realizează prin semne. În accepţiunea unei semioze
infinite, Ch. S. Peirce considera semnul drept ceva care face ca altceva (interpretantul
său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel,
interpretantul devenind la rândul său un semn ş.a.m.d.

IV. Metodologia semiotică, instrument de optimizare a comunicării

publice

Printre virtuţile de referinţă ale semioticii un loc important îi revine aceleia de a fi

un organon, o metodologie posibil de utilizat cu eficienţă de oricare altă disciplină
ştiinţifică. Între instrumentele metodologice pe care semiotica le oferă, acela al analizei
situaţionale are calităţi integratoare. Astfel, descrisă în termeni foarte generali, orice
situaţie de comunicare poate fi cercetată cu ajutorul câtorva instrumente de analiză
semiotică.
 O analiză situaţională presupune definirea unei "situaţii de comunicare"
(semioză), prin intermediul căreia se poate afla răspunsul la următoarea succesiune de
întrebări formulată în urmă cu peste şase decenii de Harold Lasswell, specialist în
sociologia comunicării: cine, ce, cum (în ce context), cu ce scop, cui comunică ?
Un demers optimizator de analiză va cuprinde: analiza structurală, analiza
funcţională şi elaborarea modelului optimizator.
Etapa analizei structurale vizează cercetarea detaliată a parametrilor structurali ai
"ştiinţei de comunicare" avute în vedere. Astfel, vom avea în atenţie: contextul realizării
actului comunicativ, emitentul mesajului, conţinutul comunicării, mijloacele de
codificare utilizate, receptorul mesajului şi scopul mesajului.
Cea de-a doua etapă a unei analize situaţionale, etapa analizei funcţionale,
presupune stabilirea unor corelaţii funcţionale între parametrii mai sus menţionaţi, în
funcţie de particularităţile situaţiei de comunicare propriu-zise. Analiza funcţională este
esenţială, întrucât ea vizează dimensiunea dinamică a oricărei situaţii de comunicare
(publică inclusiv). Comunicarea ajută la corelarea optimă a modului de funcţionare, a
parametrilor structurali la nivelul semiozei.
Pornind de la aceste direcţii generale, în funcţie de situaţia particulară cu care se
confruntă, fiecare emitent îşi poate optimiza discursul prin soluţiile specifice contextului
comunicativ. Aceste soluţii optimizatoare vizează: contextul comunicării, situaţia
emitentului, conţinutul mesajului, mijloacele comunicative, optimizarea scopului şi
stimularea competenţei receptoare a destinatarului.

V. Modelul diadic al semnului la Ferdinand de Saussure

Ferdinand de Saussure (1858-1913) este considerat întemeietorul lingvisticii

structurale, deşi idei structuraliste existau încă de la Humboldt şi Leibniz. Cursul de
lingvistică generală, care pune bazele semioticii ca disciplină autonomă va fi operă
postumă, apărută la editura Payot din Paris 1916, o redactare unitară a notiţelor cursurilor
ţinute de acesta la Geneva între 1906 – 1907, 1908 – 1909, 1910 – 1911, de către trei
elevi ai lui Saussure: Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling.
 Concepţia lui Saussure despre semn depăşeşte însă graniţele lingvisticii generale
şi include şi toate semnele care servesc comunicării în cadrul vieţii sociale, de la semnele
scrierii la alfabetul surdo-muţilor, de la formulele de politeţe la modă obiceiuri, ritualuri,
de la semnalele militare la pantomimă.
Semiologia propusă de Saussure va studia viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale şi
va fi o parte a psihologiei sociale, cum menţiona însuşi autorul ei.
Armătura teoriei saussuriene se organizează în trihotomia: limbaj – limbă –
vorbire. Pe când limbajul este văzut ca facultate a speciei umane, limba reprezintă forma
particulară a limbajului într-o anumită comunitate socială, cu alte cuvinte reprezintă
repertoriul limbilor naturale, iar vorbirea este actualizarea sistemului limbii în
comportamentul comunicativ al individului ca "act individual de voinţă şi inteligenţă".
Distingând limba de vorbire şi accentuând primatul limbii, Saussure stabileşte
distincţia ştiinţifică între cod şi mesaj, distincţie care va fi reluată de R. Jakobson, R.
Barthes sau U. Eco şi, de asemenea, va construi conceptul de sistem al limbii, concept
destul de vag până la el.
Partea cea mai fertilă a teoriei semiotice sassuriene este cea cu privire la semn.
Semnul este o îmbinare a unui concept cu o imagine acustică, cu alte cuvinte, a unui
semnificat cu un semnificant.
Semnul lingvistic are drept condiţie esenţială arbitrarietatea, care rezultă din aceea
că semnificantul se află în raport arbitrar cu semnificatul, adică, de pildă, nu există nici o
legătură necesară între sunete şi conceptele corespunzătoare lor.
Deşi, arbitrarietatea este condiţia esenţială a semnului, există şi excepţii, când
unele semne pot fi parţial motivate, situaţie în care între semnificant şi semnificat există o
anumită legătură de determinare. Această situaţie este întâlnită în cazul simbolismului
fonetic al onomatopeelor, al interjecţiilor sau al motivării fonetice relative, precum în
cazul numeralelor sau al derivării cu sufixe şi prefixe.
Semnul lingvistic este, de asemenea convenţional, ceea ce presupune că asociaţia
dintre semnificant şi semnificat trebuie ratificată mai întâi de societate, abia apoi
impunându-se individului.
Noţiunea de arbitrar propusă de F. de Saussure va fi contrazisă de Emile
Benveniste. În 1939, în lucrarea Nature du signe linguistique, Emile Benveniste va corela
interpretarea noţiunii de arbitrar relaţiei semnificant – referent şi nu celui semnificant –
semnificat, pe care o consideră o relaţie necesară, de consubstanţialitate, care asigură
unitatea structurală a semnului lingvistic. Conform acestuia, lingvistul genevez s-ar referi
implicit la realitate, arbitrară nefiind decât relaţia semn – obiect, şi nu legătura dintre
semnificant şi semnificat, pe aceasta din urmă o consideră necesară

VI. Modelul triadic al semnului la Charles Sanders Peirce

Dacă în concepţia saussuriană semnul rezultă din reuniunea semnificantului şi

semnificatului sau a formei expresiei cu forma conţinutului, pentru lingvistica anglo –
americană semnul este o entitate ternară. Pentru a ilustra acest lucru reţinem modelul
triadic al lui Ch. S. Peirce, reamenajarea acestuia de către Ogden şi Richards în 1923
(The Meaning of Meaning) şi modele precum cele ale lui Rudolf Carnap (1946), Ch.
Morris (1946), Ph Sebeok (1974), John Lyons (1977) ş. a.
În ceea ce priveşte semnul peircean, acesta este o relaţie triadică, care cuprinde
semnificantul, semnificatul şi referentul. Aceste elemente au fost controversate în istoria
lingvisticii, unii cercetători au considerat semn lingvistic doar semnificantul, alţii s-au
limitat la evidenţierea rolului semnificantului şi semnificatului (Saussure). Ch. S. Peirce,
prin introducerea noţiunii de referent a permis explicarea oricărei practici semiotice
(lingvistice sau non-lingvistice).
Semnul, în viziunea lui Ch. S. Peirce, este un prim numit reprezentamen aflat într-
o relaţie triadică cu un secund numit obiect şi capabil să determine un terţ numit
interpretantul său.
Ch. S. Peirce va introduce nuanţări subtile pentru fiecare componentă a relaţiei
triadice. Astfel, va distinge un interpretant imediat sau emoţional, investit cu o
potenţialitate semantică; un interpretant dinamic sau energic, efect direct al semnului
asupra interpretului şi un interpretant final sau logic care constituie legea. Interpretantul
imediat aşa cum este dat le începutul procesului semiozei va conduce prin interpretantul
dinamic la obiectul dinamic şi prin interpretantul final la noua semnificaţie a termenului.
În acest sens, textul literar poate fi considerat un interpretant imediat de la care prin
lectură (interpretantul dinamic) se poate ajunge la interpretarea finală, practic nelimitată,
asigurată de interpretantul final.
Potrivit lui Ch. Peirce, relaţia semn – obiect sau relaţia prin care semnul îşi
reprezintă obiectul implică: semnul iconic, indicele şi simbolul. Semnul iconic trimite la
un obiect în virtutea unei analogii, a faptului că proprietăţile sale corespund într-un
anume fel proprietăţilor obiectului. Exemplu: o fotografie, o fotocopie, o diagramă, un
tablou, un graf, o formulă logică sunt semne iconice.
Indicele întreţine o relaţie fizică (de contaguitate) cu semnul şi poate fi tradus
prin injoncţiunea: "Priveşte acolo!”. Tot ce atrage atenţia este un indice: un strigăt, un
claxon, de asemenea fumul care relevă existenţa focului sau febra care indică boala sunt
astfel de exemple. În categoria indicilor intră şi rolul degetului întins în ostensiunea
directă sau rolul săgeţii ca indicator de orientare spaţială. Indicele implică întotdeauna un
semn iconic. De exemplu: pata de sânge, emblemă a unei crime comise, configurează
imaginea lui Christ consacrată de tradiţia imagologică. În plus, intră în categoria
semnelor indiciale, în plan lingvistic, pronumele demonstrative, pronumele personale,
adverbele (aici – acolo), numele proprii.
În fine, semnul simbolic stabileşte cu obiectul un raport printr-o convenţie a
comunităţii care utilizează semnul respectiv ( un cuvânt, o frază, un simbol logic, un
simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract social). Simbolul este deci
semnul care îşi reprezintă obiectul în conformitate cu o lege generală şi efectivă
prestabilită.

VII. Semiotica publicităţii

Raportarea la contextul social presupune şi o incursiune cu privire la alianţa

imagine – limbaj. Această alianţă domină şi scena semioticii publicităţii, iar cunoaşterea
multiplelor limbaje (de la sunete la codul tipografic şi de la simbolistica culorilor la
limbajele de programare) este o actuală problemă culturală.
Marshall McLuhan aduce în atenţie o nouă problemă care domină viaţa culturală,
este vorba despre omniprezenţa "extensios of man" (prelungirile umanului) care implică
substituirea tiparului prin imaginea fotografică, video, TV, radioul sau internetul.
 Conform lui Serge Moscovici asistăm la o revoluţie iconică care ne introduce într-
o civilizaţie non-euclidiană ce transgresează principiul noncontradicţiei.
Simultan apare tendinţa de utilizare a unor concepte precum model, semn, simbol
sau structură, însoţite de apariţia unor discipline de graniţă, precum: semiotica,
cibernetica, teoria informaţiei sau ştiinţele comunicării. Alături de acestea apare şi
nostalgia reîntoarcerii la esenţe, la permanenţe; de unde nevoia de revalorizare şi
resemantizare a mitului. Laicizarea discursului mitic (înţeles doar ca exemplu, şi nu ca
adevăr) duce la distingerea tranşantă între logic şi poetic, distincţie asemănătoare cu cea a
adevărului de fals.
A vorbi despre iconicitate, nu înseamnă a o reduce pe aceasta doar la problema
mitului, căci ea reprezintă şi unul dintre mijloacele esenţiale prin care se realizează
comunicarea. Importanţa mesajului publicitar ca producător de vise şi drept creator de
aşteptări, care suscită anumite dorinţe şi nevoi este reprezentativ în acest sens.
Publicitatea ca sistem de comunicare şi difuzare ce utilizează canalele media şi
aplică o serie de tehnici ale psihologiei şi sociologiei în scop utilitar a devenit unul dintre
principalele simboluri culturale ale societăţii contemporane. Mesajul publicitar ca
generator de sloganuri, clişee şi intertext se află în legătură cu domeniul lingvistic, iar
prin construirea unei anumite imagini – a feminităţii, virilităţii sau confortului – îşi
proclamă dependenţa de estetic.
Decelând aşteptările şi visele destinatarului, mesajul publicitar suscită anumite
dorinţe şi nevoi pe care actul cumpărării (determinat de fenomelul persuasiunii), ca act
securizant şi eliberator de inhibiţii şi frustrări, le va satisface. În acest fel publicitatea
răspunde unei duble exigenţe: materiale bazate pe un anumit produs şi afective sau de
compensare a unei frustrări prin remodelarea imaginii destinatarului.
Eficacitatea şi pregnanţa publicităţii se întemeieză pe două dimensiuni: mitică şi
sociologică. Dimensiunea mitică este legată de proiectul unei practici simbolice.
Dimensiunea sociologică are în vedere mesajul publicitar ca "operator de articulare" între
sistemul economic (adică valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb) şi sistemul
lingvistic (ca generare şi interpretare de semnificaţii).
 VIII. Semiotica gestuală

E. T. Hall considera că aproximativ 60% din comunicările noastre sunt non-

verbale; gesturile exprimând mult în viaţa noastră publică sau privată, profesională sau
familială. Gesturile însoţesc, explică, condensează sau comentează comunicarea
interpersonală; ele pot fi înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare, codificate
sau personalizate, prezentându-se sub o largă variaţie: de la ticurile gestuale la emblemele
caracterizante.
Gestul este o practică socială, o moştenire culturală, un fenomen revelator al
identităţii individului şi comunităţii din care acesta face parte. El poate fi prezentat până
şi într-o conversaţie fără vizibilitate, de exemplu, în conversaţia telefonică gesturile sunt
prezente.
Gesturile sunt la fel de elocvente ca frazele şi discursurile, iar „erorile” gestuale
au consecinţe la fel de grave precum erorile lingvistice, deoarece gestualitatea conferă
identitatea individului, optimizând sau distorsionând comunicarea. De aceea,
comunicatorul, emiţătorul de mesaje verbale şi non-verbale, va trebui să se autoanalizeze,
să se obiectivizeze, cu alte cuvinte să se transforme în destinatar al propriului mesaj,
anticipându-i efectele şi feed-back-ul.
Studiul gestualităţii nu trebuie să se reducă la descrierea empirică a gesturilor,
ceea ce presupune o abordare etnografică utilă contactului între reprezentanţii unor
culturi diferite, ci necesită o completare funcţională pragmatică, centrată pe strategii
comunicative gestuale, în primul rând pe posibilităţile de modelare a complementarităţii
gestualitate - limbaj.
Gestualitatea, componentă a domeniului simbolic, exprimă o apartenenţă socială,
o identitate de grup, actualizată prin comportamente precise (norme, coduri, etichetă) şi
comportamente interzise (gesturi obscene sau gesturi dispreţuitoare care transgresează
principiul cooperării şi politeţii, constituite ca tabuuri).
Un rol important în cadrul semioticii gestuale îl ocupă kinezica (gr. kinesis =
mişcare). Aceasta reprezintă ştiinţa comunicării prin gest (lat. gestus = atitudine, mişcare
a corpului) şi expresie facială.
 Kinezica a fost înfiinţată în 1952 de antropologul american Ray Birdwhistell, pe
parcursul cercetărilor sale de teren asupra indienilor Katenai. Disciplina este legată de
studiul comunicării prin mişcările corpului reprezentate în genere de expresiile feţei, de
gesturi şi de posturi.
Studiul gestualităţii comportă mai multe dimensiuni. Printre acestea cele mai
importante sunt: studiul formelor şi funcţiilor comunicării individuale, interacţiunea
gestuală între doi sau mai mulţi indivizi şi natura relaţiei între limbajul verbal şi cel
gestual.
Investigaţiile ştiinţifice asupra gestualităţii sunt legate de dezvoltarea unei
lingvistici a discursului cotidian şi, implicit, a oralului, de unele experimente teatrale
(dezvoltate de Meyerhold, Grotowski sau Artand), precum şi de dezvoltarea rapidă din
ultimele decenii a teoriei comunicării şi a semioticilor de ramură (de exemplu,
zoosemiotica, dezvoltată de T. Sebeok).

IX. Poxemica

O contribuţie importantă a lui E. T. Hall în cadrul semioticii va fi şi cea

referitoare la studiul semnificaţiei distanţei, a orientării şi relaţiilor spaţiale în
comunicarea interpersonală, studiu care va purta numele de proxemică. E. T. Hall nu a
studiat proxemica în cadrul semioticii, însă tentativa sa de a analiza comportamentul
spaţial ca un sistem comunicativ, autonom, asemeni limbajului îi situează proiectul de
cercetare în câmpul semioticii aplicate.
Cercetările lui E. T. Hall vizând analiza structurării şi investirii cu sens a spaţiului
de către subiecţi americani au fost realizate prin conjugarea mai multor tehnici de
colectare a datelor, precum: observarea directă confruntată cu fotografierea (incognito),
interviuri (de la şase ore la şase luni), studierea lexicului limbii engleze, observarea
imaginarului spaţial în artele vizuale (precum perspective sau arta portretului) şi
literatură.
Principalele contribuţii în domeniul proxemicii aduse de cercetători precum E. T.
Hall (1959 – The Silent Language, 1966 – The Hiden Dimension) şi G. L. Trager (1958 –
Paralanguage. A First Approximation) au luat în considerare următorii parametri:
postura, intensitatea vocii (de la şoaptă la strigăt), codul (vizual, olfactiv, tactil sau
termal), factorii kinestezici şi opoziţia sociofug – sociopet, pe care i-au analizat pe un
eşantion nord-american. În mod evident, distanţele proxemice apar dependente de
modelul cultural (de pildă codul arab presupune un contact mai direct, incluzând factori
olfactivi şi un ton ceva mai ridicat decât al unui european; codul american exclude
olfactivul în relaţiile oficiale; codul cinez nu admite contactul ochi - în - ochi).
E. T. Hall realizează şi o clasificare a principalelor tipuri de distanţe, clasificare
bazată pe relaţia interpersonală (de la proximitatea afectuoasă sau agresivă la distanţa
respectoasă sau glacială), fiecare distanţă presupunând o fază apropiată şi una
îndepărtată.
În primul rând distanţa intimă este distanţa dragostei, protecţiei, mângâierii,
îmbrăţişării, dansului, dar şi a agresiunii sau încleştării violente. Această distanţă se
situează între 0 şi 0,5 m; ea permite atingerea interlocutorului şi pătrunderea în spaţiul
său. Dacă un individ intră în această zonă intimă fără ca interlocutorul să o dorească,
reacţia este de respingere, ameninţare, retragere. De pildă, primul semn al bărbatului faţă
de femeia care o place este micşorarea spaţiului dintre ei, micşorare care poate sau nu să
fie acceptată de parteneră. Codul verbal va juca în această situaţie un rol din ce în ce mai
mic (cuvântul este redus la şoaptă sau chiar la tăcere în cazul îndrăgostiţilor), alte coduri
devenind dominante: cel tactil, cel termal sau cel olfactiv.
Distanţa personală este distanţa salutului, a strângerii de mână sau a conversaţiei
amicale. Spaţiul dintre interlocutori este de 1 – 1,20 m. La această distanţă se disting
detaliile pielii, ale părului, pete de pe piele sau haine; vocea este moderată, iar subiectele
abordate sunt de interes personal.
Un alt tip al distanţei este distanţa socială reprezentativă pentru cei ce lucrează
împreună sau pentru cei ce participă la o întrunire. Distanţa cuprinsă între 1,20 – 3,50 m
are rolul de a insulariza individul. De pildă, biroul din cabinetul directorului are rolul de a
ţine vizitatorul la distanţă (în această fază a distanţei parfumul sau căldura corpului nu se
mai simt). Această distanţă cultural condiţionată şi arbitrară poate fi manevrată conform
intenţiilor de comunicare. De exemplu, directorul unei bănci îşi va trage fotoliu mai
aproape de cel al clientului pe care vrea să îl câştige sau dimpotrivă, în caz de dezinteres
îl va îndepărta.
Distanţa publică presupune o distanţă până la şi dincolo de 10 metri. Este distanţa
spectacolului, a conferinţei sau a discursului politic. În această situaţie comunicarea
facială este neutralizată, gesturile se amplifică, vocea trebuie şi ea supradimensionată.
Distanţele sunt stabilite prin convenţii (norme) ale comunităţii, ele putând fi
transgresate voluntar. Comunicarea spaţială este influenţată de poziţia socială (de pildă,
la statutul social egal distanţele sunt mai reduse, iar în situaţia de asimetrie socială
persoana cu rang mai înalt iniţiază aproprierea de subaltern); de contextul fizic (spaţiul
public aglomerat generează anumite atitudini); de modelul cultural (dintre europeni,
mediteraneenii se apropie mai mult de interlocutor decât nordicii sau arabii stau mai
aproape când discută decât americanii); de sexul participanţilor (femeile stau mai aproape
unele de altele în diade sau grupuri unisex decât bărbaţii); de tematica abordată (în
abordarea problemelor personale discuţia se reduce involuntar); de evaluarea
interlocutorilor (discuţia creşte în cazul evaluării negative a interlocutorului).

X. Semiotică şi jurnalism. Rolul semioticii în comunicare şi în

mass-media
Ca spaţiu de evaziune sau instrumental afilierii profesionale etnice sau de gen,
mass-media oferă un model comportamental, reprezentând un mijloc de confirmare a
identităţii indivizilor umani şi contribuind la buna dezvoltare sau la o aşa numită
distrugere a sănătăţii mintale a individului şi a societăţii.
În ultimul deceniu, prin analogie cu anumite concepte deja impuse în plan social,
precum: Superman, Super Circus, supraputere, megatonaj, supermarket ş.a. a început să
fie intens utilizat conceptul de super media, expresie a saturării lingvistice a unui
fenomen contemporan indiscutabil: hegemonia prin presiune a mass-media.
Antony Giddens considera faptul că individul nu îşi urmăreşte doar raţional
interesele pe piaţă, ci se construieşte ca fiinţă raţional-relaţională preocupată în aceeaşi
măsură de autorealizare (self fulfillement), de ecologie informaţională şi socială, precum
şi de existenţa comunităţii. Există astăzi o comunicare pentru o cultură a coerenţei, care
urmăreşte armonizarea profesiei, a vieţii comunitare şi a relaţiilor interpersonale.
Potrivit lui Charles Taylor, asistăm la înlocuirea Ego-ului de sine (self) cu o
imagine despre sine dobândită prin intermediul schimburilor comunicaţionale cu ceilalţi.
Jurnaliştii, ca reprezentanţi ai elitei intelectuale, definiţi de K. Mannheim drept
grupuri sociale cu misiunea de interpretare a lumii pentru societate, se caracterizează
printr-un anume tip de discurs şi printr-un anume spaţiu de legitimitate. Experienţa lor
sociologică şi antropologică recunoscută ca un capital simbolic (informations is power) îi
legitimează drept câinii de pază ai societăţii sau a patra putere în stat.
Rolul pe care îl are un jurnalist în cadrul societăţii depinde în cea mai mare parte
de contextul socio-politic, istoric şi cultural al epocii în care acesta îşi desfăşoară
activitatea. Un exemplu ilustrativ în acest sens poate fi considerat analiza tipurilor de
roluri şi imagini a jurnaliştilor ante şi post '89, în special în spaţiul est - european.
Evenimentele din 1989 au instituit noi modele şi tehnici, noi practici structurale şi
discursive, producând mutaţii esenţiale în funcţionarea jurnalistului ca actant social.
Această afirmaţie se bazează pe observare, analiza discursurilor (interviurile) jurnaliştilor
şi a documentelor corporative (coduri deontologice, dezbateri privind utilitatea unei legi a
presei ş.a.), toate acestea contribuind la resemantizarea statutului jurnalistului în
societăţile postcomuniste.
Societăţile postcomuniste se confruntă cu o triplă criză datorată tranziţiei: criza de
credibilitate, criza de integrare şi criza de participare. În această situaţie mass-media
poate oferi următoarele remedii: să funcţioneze ca un câine de pază al societăţii civile; să
înlesnească dialogul social între indivizi, grupuri, instituţii; să ofere o imago mundi reală.
Rolul mass-media trebuie să fie acela al unui instrument opac în căutarea
transparenţei, credibilităţii şi echilibrului între ethosul emiţătorului (jurnalistul şi instituţia
mediatică), pathosul auditorului care trebuie recâştigat mereu şi logosul discursului, şi
acesta mereu reinventat.
În acest sens putem vorbi despre conceperea comunicării ca ecologie culturală,
ceea ce înseamnă a ţine cont de două dimensiuni: în primul rând, de o ecologie
informaţională, aptă să reducă suprareprezentarea politicului şi subreprezentarea
socialului (sărăcie, şomaj, feminizarea sărăciei, criza instituţiilor) şi, în al doilea rând de o
ecologie etică, care implică o politică a moralităţii opusă imoralităţii prezentă uneori în
domeniul politicului.