PARTEA A II A – ANDROLOGIE VETERINARĂ

CAP.I. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ŞI HISTOLOGICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL LA ANIMALE

1.1. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL

Aparatul genital mascul are rolul de a produce gameţi (spermatozoizi) şi de a elabora

hormoni, iar prin organul copulator (penisul) de a depune sperma în căile genitale ale
femelelor.
Gonadele se dezvoltă în cavitatea abdominală în apropierea mezonefrosului, de
unde la majoritatea speciilor migrează ulterior în regiunea inghinală sau perineală (la
masculii unor mamifere), dependent de specie (fig. 1).
După originea embrionară, topografie şi funcţie, organele genitale sunt
sistematizate în trei porţiuni distincte:
a). gonada sau porţiunea glandulo-endocrină, reprezentată de testicule;
b). căile conducătoare (sau porţiunea tubulară) formată din canale: epididim, canal
deferent şi canal ejaculator;
c). porţiunea urogenitală, reprezentată de uretră, glandele genitale accesorii şi penis
(Pastea E. şi col.,1978).

1.1.1. Testiculul

Este un organ par (glandă amficrină) în care se formează celulele spermatice, iar
prin conţinutul său în celule cu rol endocrin secretă testosteronul.
Forma testiculului este mai mult sau mai puţin ovală, uşor turtită dintr-o parte în alta,
suspendat de cordonul testicular (funicul spermatic) într-o poziţie variabilă, în funcţie de
specie (fig. 1).
Organul este învelit la exterior de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită
albuginee (Boitor I. şi col.,1984; Hafez E.S.E. şi Hafez B., 2000; Groza I. şi Morar I.,
2004).

168
 Culoarea este albicioasă la nou-născuţi, alb-roză la tineret, alb-roşietică cu reflexe
albăstrui la adulţi şi roz-cenuşiu la andropauză. Indiferent de etapele vieţii genitale, tunica
testiculului, formată din lama de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei numeroase vase
sanguine roşii-albăstrui, ceea ce-i conferă o arhitectonică specifică.
Volumul variază în funcţie de specie şi de etapele din viaţa genitală a masculului.
Astfel, în perioada pregenitală, volumul testiculului creşte proporţional cu dezvoltarea
corporală a masculului, apoi la maturitate atinge volumul maxim, după care suferă un
proces de atrofie testiculară de senilitate.
Greutatea este foarte diferită în funcţie de specie şi de etapa din viaţa sexuală. La
maturitate şi în plină activitate secretorie greutatea testiculului pe specii se prezintă astfel:
taur = 250-300 g;
berbec = 280-330 g;
ţap = 150-180 g;
armăsar = 150-300 g;
vier = 350-800-1000 g;
câine = 30-100 g;
motan = 15-35 g;
iepuroi = 10-12 g.
Consistenţa: buretos elastică, fermă, fără păstrarea amprentei digitale. La
andropauză consistenţa testiculului se modifică, devenind dură în centru şi flască pe
margini.
Aspect exterior este neted şi regulat, vascularizaţia evidentă şi dispusă flexuos diferit
cu specia, ceea ce-i conferă un statut de apartenenţă inconfundabilă.
Din punct de vedere al suprafeţelor, testiculul prezintă două feţe, două extremităţi
(capitală sau cranială şi caudală), o margine epididimară fixă şi una opusă acesteia care
este liberă.
Structură. Cu excepţia ovarului, ca orice organ dezvoltat în cavitatea abdominală şi
testiculul este învelit la exterior de peritoneu (epiorchium), care aderă intim la o capsulă
conjunctivă groasă de culoare albă numită albuginee. În albuginee se observă traiectele şi
ramurile arterelor testiculare care descriu un desen specific.
Parenchimul testicular aderă la albuginee, astfel încât, în momentul secţionării
capsulei acesta se răsfrânge peste suprafaţa de secţiune. Din albuginee se desprind
concentric o serie de septumuri, care delimitează lobulii testiculari.

169
 Spre centrul organului septumurile formează o ţesătură fibroasă - mediastinul
testicular - care, la armăsar, este plasat numai spre capul testiculului. Parenchimul testicular
format din ţesut, specific sau propriu, vase, nervi şi tuburi seminifere, este separat de
septumurile testiculare în lobuli.
Lobulii sunt formaţi din grupări de tuburi seminifere sinuoase, care prezintă o
extremitate „în deget de mănuşă” şi se termină centripet în tuburile drepte, care se deschid
în reţeaua testiculară plasată în mediastinul testicular. Din reţeaua testiculară spermatozoizii
sunt conduşi în canaliculele eferente situate în capul epididimului. Tuburile seminifere sunt
formate din epiteliu germinativ şi reprezintă locul de formare a spermatozoizilor (proces
denumit spermiogeneză şi spermatogeneză) (Pastea E. şi col.,1978).

1.1.2. Epididimul

Constituie prima cale conducătoare extratesticulară a spermatozoizilor.

Epididimul este un organ alungit, de formă semilunară, alăturat strâns marginii fixe a
axului longitudinal al testiculului şi care prezintă: un cap, un corp şi o coadă.
Capul epididimului, proeminent şi rotunjit, este dispus lateral faţă de conul vascular al
testiculului. Acest segment este format dintr-un număr variabil de canale eferente (13-15 la
rumegătoare, 12-23 la ecvine, 14-21 la suine, 15-17 la carnivore) cu origine în reţeaua
testiculară, care perforează albugineea pentru a se dispune în capul epididimului
convergent formând conul sau lobulii epididimului. Prin confluarea acestora ia naştere
canalul epididimar. Acest canal descrie o multitudine de flexuozităţi, care formează în
continuare baza anatomică a corpului şi cozii epididimului. În secţiune transversală, canalul
epididimar este format dintr-o adventice conjunctivă, o musculoasă căptuşită de o mucoasă
formată din celule înalte, prismatice, plasate pe două rânduri şi prevăzute cu stereocili.
Epididimul prezintă o lungime apreciabilă, care variază în funcţie de specie: 40-50 m
la bovine, 72-81 m la ecvine, 47-50 m la ovine, 17-18 m la suine, 5-8 m la carnivore şi 1,5-3
m la feline. La capul epididimului poate să persiste un vestigiu al extremităţii craniale a
canalului Muller sub forma unei vezicule apendiculare, sau se întâlnesc resturi de canalicule
(înfundate) mezonefrotice denumite canalicule aberante.
Corpul şi coada epididimului sunt fixate la testicul prin ligamentul propriu al
testiculului. Coada epididimului, foarte proeminentă şi detaşată (la rumegătoare), este turtită
lateral şi mai îngustă decât capul; se continuă în unghi ascuţit cu canalul deferent.

170
 Spermatozoizii ajung permanent în canalul epididimar unde stagnează un timp şi,
sub influenţa secreţiei epididimare, se produce maturarea lor. În momentul ejaculării,
spermatozoizii sunt eliminaţi prin contracţii peristaltice în canalul deferent (Groza I. şi Morar
I., 2004).

1.1.3. Canalul deferent

Canalul deferent continuă direct în sens caudal epididimul de la nivelul cozii

acestuia, unde iniţial are un aspect uşor flexuos, apoi se situează pe faţa medială a
epididimului după care, împreună cu cordonul vasculonervos testicular, formează cordonul
testicular. Canalul deferent intră în cavitatea abdominală şi pelvină susţinut de plica seroasă
deferenţială şi dorsal uretrei se termină în aceasta prin canalul ejaculator. Având un traiect
relativ lung, la canalul deferent se deosebesc trei porţiuni: vaginală, abdominală şi pelvină.
Porţiunea vaginală sau inghinală are o lungime variabilă, în funcţie de specie. Se
întinde de la coada epididimului, până la inelul vaginal. Canalul deferent în această porţiune
este susţinut de o cută proprie a peritoneului - mezo-deferenţialul - alăturat cordonului
vasculonervos testicular prin mezorchiul proximal sau mezoul vascular; formând împreună
cu acesta, mezoul-vasculo-deferenţial.
Porţiunea abdominală se întinde de la inelul vaginal, până la intrarea în cavitatea
pelvină de unde se continuă, fără demarcaţie, cu porţiunea pelvină. În cavitatea pelvină
cutele peritoneale deferente se unesc transversal, formând plica urogenitală plasată între
rect şi vezica urinară. În porţiunea ei interdeferenţială se găsesc resturi ale canalelor Muller,
care formează „uterul masculin”.
În porţiunea terminală, canalul deferent (la ecvine) se dilată fusiform formând ampula
deferenţială (ampula canalului deferent). Indiferent de dimensiunea ampulelor, întotdeauna
mucoasa canalului deferent, la toate speciile, este prevăzută la acest nivel cu glande (cu
activitate secretorie mare) şi este denumită porţiunea glandulară canalului deferent. La
rumegătoare şi câine, ampulele sunt puţin evidente, iar la vier şi motan lipsesc.
Porţiunea terminală îngustă, a canalului deferent, sub prostată, se uneşte cu canalul
excretor al veziculelor seminale formând (la armăsar, taur, berbec), canalul ejaculator care
se deschide în uretră la nivelul tuberculului seminal (coliculul seminal). La vier, cele două
canale se deschid separat într-o depresiune a mucoasei. La carnivore, lipsa veziculelor
seminale determină deschiderea singulară a canalelor deferente (Coţofan V. şi col., 1978).

171
 1.1.4. Testiculul şi epididimul la animalele domestice

La armăsar. Testiculele sunt ovoide, de 150-300 g, cu marele ax orientat orizontal,

cranio-caudal. Epididimul prezintă un corp dezvoltat, dar un cap redus, care acoperă parţial
extremitatea capitată a testiculului; coada epididimului evident detaşată polului caudal se
continuă insensibil cu canalul deferent. Corpul şi coada epididimului sunt ataşate testiculului
printr-un ligament propriu, larg. Artera testiculară în apropierea acestuia devine extrem de
flexuoasă şi se grupează într-o masă conică denumită con vascular, care abordează
extremitatea capitată a testiculului. De la acest nivel, artera se continuă în lungul marginii
epididimare a testiculului, apoi depăşeşte extremitatea caudală pentru a avea un traiect
flexuos pe marginea liberă a testiculului, pe care o urmăreşte în sens cranial; emite
alternativ colaterale flexuoase care, în planul ecuatorial, intră în profunzimea parenchimului.
Venele pornesc de la planul sus amintit spre marginea epididimară, după care confluează şi
formează un evident plex pampiniform situat la extremitatea testiculară a cordonului
spermatic (fig. 2).
La taur. Testiculele de 250-300 g, sunt ovoidale, alungite, dispuse vertical, în pungile
testiculare şi cu marginea epididimară orientată medial. Capul epididimului este mare, turtit
şi acoperă total extremitatea capitată, prelungindu-se şi pe marginea liberă (laterală); corpul
este subţire şi plasat în plan median, corespunzător axului testiculului; coada bine detaşată,
are aspectul unui apendice redus. Canalul deferent este ataşat feţei mediale a corpului
epididimului, pe care îl urmăreşte până la polul capitat, de unde se ataşează marginii
mediale a cordonului vascular. Artera testiculară la polul caudal al testiculului, emite ramuri
flexuoase, largi care acoperă ambele feţe ale acestuia (Popovici I. şi col., 1994) (fig. 3).
La berbec. Testiculele au o greutate medie de 200-300 g şi formă mai puţin alungită
decât la taur. Sunt plasate vertical în pungile testiculare, dar cu marginea epididimară
orientată caudo-medial. Capul epididimului acoperă integral extremitatea superioară a
testiculului, prelungindu-se până la apropierea jumătăţii marginii libere. Corpul epididimului,
mai rectiliniu decât la taur, este orientat caudo-medial faţă de axul testiculului. Coada este
bine detaşată, mai mare decât la taur şi aderă de polul caudal. Artera testiculară este
deviată către faţa caudală (laterală) a testiculului şi realizează un „desen” mai puţin flexuos
şi mai fin decât la taur.
La ţap. Testiculele sunt mai reduse ca volum şi greutate decât la berbec (150-180 g).
Epididimul este asemănător celui de la taur, dar cu o coadă mai dezvoltată, mai detaşată şi

172
cu aspect de apendice. Artera testiculară este deviată lateral şi nu mai atinge coada
epididimului; emite colaterale mai puţin sinuoase, dar mai groase şi care, spre deosebire de
cele descrise la testiculele de berbec, ajung până în apropierea extremităţii capitate.
Vierul. Prezintă testicule mari, de 350-800 g, dispuse în regiunea subanală cu marele
ax oblic, ventro-cranial. Epididimul are o conformaţie asemănătoare cu cel de la
rumegătoare, dar cu corpul mai dezvoltat. Capul şi coada acoperă extremităţile testiculului.
Mediastinul testicular, pe secţiune apare caracteristic, sub forma unui cordon axial gros de 5
mm (fig. 4).
„Desenul” vascular este asemănător cu cel de la testiculele de armăsar, cu remarca,
că artera testiculară nu atinge coada epididimului, iar la nivelul marginii libere este mai puţin
flexuoasă şi colateralele emise sunt mai lungi, atingând marginea epididimară (Popovici I. şi
col., 1994).
La câine. Testiculele de 30-100g sunt globuloase, uşor ovale, situate cu axul orientat
ventro-cranial oblic în regiunea perineală. Epididimul este foarte voluminos, acoperind
marginea şi extremităţile testiculului. Albugineea permite observarea flexuozităţilor canalului
epididimar. Artera testiculară, camuflată iniţial de corpul epididimului, întretaie oblic faţa
laterală spre polul caudal, de unde apare pe marginea liberă pe care o parcurge,
epuizându-se arborescent înainte de a atinge polul capitat şi zona ecuatorială a testiculului
(Pena A. şi col., 2000) (fig. 5).
La motan. Se găsesc testicule mici, aproape sferoidale, dispuse oblic în regiunea
perineală. Epididimul este mare şi acoperă ¾ din circumferinţa testiculului, la care aderă
intim. Artera testiculară realizează un „desen” caracteristic, parcurgând faţa laterală oblic
ventro-caudal spre coada epididimului, după care întretaie marginea liberă oblic, dorso-
cranial, spre faţa medială a testiculului. Emite ramuri reduse şi drepte spre faţa laterală (fig.
6).
La iepuroi. Testiculele sunt mult alungite şi acoperite cu un epididim dezvoltat a cărui
coadă detaşată sub forma unui apendice are un aspect conic. La această specie, în funcţie
de perioada de rut, testiculele prezintă o mare mobilitate în interiorul canalului inghinal,
găsindu-se alternativ exorhid sau endorhid (Coţofan V. şi col, 1978) (fig. 7).

173
 1.1.5. Învelitorile testiculare şi cordonul testicular

În afara cavităţii abdominale, testiculele sunt susţinute şi protejate de o serie de

învelitori, care reprezintă fie evaginări ale tunicilor endo-abdominale (procesul vaginal), fie
modificări ale tegumentului şi formaţiunilor dependente de peretele abdominal ventral.
După raporturile şi provenienţa lor, aceste învelitori pot fi sistematizate în trei tunici:
externă, mijlocie şi internă.
Tunica externă. Rezultă din continuarea directă a pielii şi a hipodermului în această
regiune, formând învelitoarea cea mai externă, alcătuită la rândul ei din două tunici strâns
unite între ele; pielea scrotală (cutisul scrotal) şi tunica dartoică (dartosul), cu origine
hipodermică.
Pielea scrotală (sau scrotul) este relativ fină şi în funcţie de specie sau rasă, mai mult
sau mai puţin pigmentată sau acoperită cu păr. Posedă numeroase glande sebacee şi
sudoripare şi formează o singură pungă, comună pentru ambele testicule. La exterior,
prezintă un rafeu median, marcat de aderenţa la septul dartoic.
Tunica dartoică derivă din continuarea hipodermului şi a tunicii abdominale care, la
acest nivel, are o structură musculo-elastică, cuprinzând fibre musculare netede fine, care
se continuă şi în dermul scrotal.
Între cele două pungi vaginale, dartosul formează un sept median despărţitor - septul
scrotal - sau interdartoic care conţine în structura sa fibre musculare netede; se continuă cu
fascia perineală superficială; inserţia lui pe tunica abdominală apare bifurcat, printre cele
două ramuri trecând penisul.
Fibrele musculare scrotale reacţionează prin contracţii la diferiţi excitanţi mecanici
sau termici, ridicând testiculele şi producând aspectul încreţit „scrotal” al pungii testiculare.
Tunica mijlocie (sau fascia spermatică externă - fascia Cowper). Este alcătuită
dintr-un strat gros de ţesut conjunctiv, care reprezintă continuarea la acest nivel a fasciei
muşchiului oblic extern al abdomenului şi fasciei profunde a trunchiului. Faţa ei internă vine
în contact cu procesul vaginal şi muşchiul cremaster extern, de care este despărţită printr-
un ţesut conjunctiv lax. În regiunea perineală se prelungeşte cu fascia perineală profundă.
Muşchiul cremaster extern este dependent de oblicul intern al abdomenului, fiind format
deci din fibre striate; este foarte puternic şi acoperit de fascia cremasterică desprinsă din
fascia oblicului intern; se inseră pe faţa externă a fasciei spermatice interne (provenită din

174
fascia transversă a abdomenului); contracţia lui determină ridicarea întregului proces
vaginal în traiectul ingvinal (Coţofan V. 1974; Boitor I., 1984; Groza I. şi Morar I., 2004).
Tunica internă. Denumită şi teaca vaginală (sau fibro-seroasă), este o învelitoare a
cărei origine endo-abdominală din fascia transversă şi peritoneul parietal (prezentat la
migraţia testiculară) îi conferă o structură dublă; fibroasa, sau fascia spermatică internă,
reprezintă fibroasa tunicii interne şi provine din evaginarea fasciei transversale a
abdomenului; seroasa prezintă o porţiune parietală ce căptuşeşte intim fascia spermatică
internă şi provine din continuarea peritoneului parietal de pe planşeul cavităţii abdominale,
emiţând cranial mezoul vasculo-deferenţial. Faţa internă a tunicii vaginale (sau
fibroseroase) delimitează cavitatea vaginală.
Privită din exterior, tunica vaginală are aspectul unei amfore prezentând un corp, un
gât şi un orificiu: corpul cuprinde, la interior, cavitatea vaginală în care se găsesc testiculul,
epididimul şi porţiunea vaginală a canalului deferent învelit de porţiunea organică a
seroasei; gâtul reprezintă porţiunea mai strangulată a procesului vaginal şi cuprinde la
interior canalul vaginal, care conţine cordonul vasculonervos, canalul deferent şi vase
limfatice. Atât cavitatea vaginală, cât şi canalul vaginal, sunt ocupate în totalitate de
formaţiunile amintite, astfel spaţiile respective devin „virtuale”; aceste spaţii comunică toată
viaţa animalului cu cavitatea peritoneală printr-un orificiu în formă de fantă, denumit inel
vaginal. Acesta rezultă din căptuşirea inelului inghinal profund de către fibroseroasa. La
armăsarii bătrâni acest orificiu, de forma unei fante de câţiva centimetri, permite angajarea
din cavitatea peritoneală în teaca vaginală a unor anse jejunale sau a marelui epiplon (mai
ales după castrare). La armăsar, taur, cotoi şi iepure acest inel căptuşeşte intim inelul
ingvinal profund, rămânând doar la nivelul comisurii caudale un spaţiu redus prin care trece
cordonul vascular pudend extern. La vier, diametrul inelului vaginal este de 2-4 cm, iar
comisura lui caudală se află situată într-un plan superior faţă de inelul ingvinal profund; se
formează astfel, un traiect fibroseros de 1-2 cm, de aspectul unei pâlnii orientată spre
cavitatea abdominală, ceea ce explică frecvenţa angajării anselor intestinale în acest traiect.
La câine, inelul vaginal este plasat într-un plan superior inelului ingvinal profund;
fibroseroasa apare astfel ca un tub lung de 1-2 cm, dar foarte bine ataşat cordonului
testicular, făcând astfel imposibilă apariţia herniilor intravaginale la această specie.
Cordonul testicular. Din punct de vedere anatomic este o formaţiune complexă,
uşor conică, conţinută în traiectul inghinal, cuprinzând gâtul tecii vaginale; baza mai
largă, este aplicată pe testicul, iar porţiunea efilată trece prin inelul vaginal în cavitatea

175
abdominală. Acest cordon format din artera şi vena testiculară, filete nervoase,
cremasterul intern şi canalul deferent este acoperit în totalitate de peritoneu - foiţa
organică sau viscerală - care prin intermediul mezoului vasculo-deferenţial sau comun, se
continuă cu lama parietală a tunicii vaginale.
Mezorchium. Este cuta peritoneală, care suspendă testiculul fetal de peretele
cavităţii abdominale şi conţine în interior formaţiunile amintite .
La masculul matur se disting 3 porţiuni: mezofuniculul (mezoul comun vasculo-
deferenţial) reprezintă banda îngustă dintre lama parietală şi plica conductului deferent;
mezoductul deferent (mezoul deferenţial sau plica conductului deferent) se detaşează
medial; mezoul vascular (plica vasculară) este reprezentat de porţiunea cranială între foiţele
căreia se mai găsesc, în afara cordonului vascular, şi fibre musculare netede (cremasterul
intern). Foiţa viscerală peritoneală, care acoperă albugineea testiculară poartă numele de
epiorchium; foiţa peritoneală care îmbracă epididimul în continuarea precedentei poartă
numele de mesepididim, iar prelungirea ei pe testicul formează ligamentul propriu al
testiculului, care se prelungeşte caudal cu ligamentul cozii epididimului prin care lama
viscerală se răsfrânge, pe fundul tecii vaginale, în lama parietală.
Lungimea cordonului testicular, cât şi a gâtului tecii vaginale, variază dependent de
poziţia testiculelor faţă de inelul inghinal superficial. Astfel, cordonul testicular la armăsar
este scurt, iar la rumegătoare relativ lung. La vier, carnivore şi iepure cordonul testicular şi
gâtul tecii vaginale sunt foarte lungi datorită faptului că testiculele trec printre cele două
coapse spre înapoi, pentru a se plasa subanal sau perineal (Coţofan V., 1978).

1.1.6. Poziţia şi forma pungilor testiculare

La armăsar. Pungile scrotale se găsesc între cele două coapse, în regiunea

inghinală, voluminoase, relativ scurte, puternic pigmentate şi cu o formă emisferică, ele
prezintă un şanţ median şi un rafeu scrotal. Testiculul prezintă o uşoară înclinaţie ventro-
caudală, încât marginea lui liberă „priveşte” cranio-ventral. Cremasterul extern este bine
dezvoltat şi acoperă procesul vaginal, cu excepţia feţei mediale. Canalul deferent urcă spre
inelul inghinal superficial la faţa medială a cordonului testicular, putându-se palpa
transcutan, lateral corpului penisului.
La taur, berbec şi ţap. Pungile testiculare sunt mai voluminoase şi mai alungite,
atârnând de un gât bine detaşat în regiunea inghinală. La berbec şi ţap, pungile
176
testiculare sunt mai mari şi prezintă un evident şanţ median pe ambele feţe. Pielea
scrotală este acoperită cu lână sau peri şi lipsită de pigment; cranial prezintă două
mameloane reduse. La taur, pielea scrotală este de culoare roz şi parcursă de un rafeu
median; prezintă la bază, în partea anterioară 2-4 mameloane reduse. Testiculele sunt
plasate cu axul vertical, cu extremitatea caudală ventral; corpul epididimului este plasat
medial pe marginea epididimară a testiculului, iar canalul deferent poate fi uşor palpat în
apropierea inelului inghinal prin traversul pielii.
La vier. Pungile testiculare sunt situate subanal şi puţin detaşate, la unele exemplare
greutatea mare a testiculelor le determină să atârne. Pielea scrotală este uşor încreţită, de
culoare roz, şi cu peri rari; prezintă un rafeu median evident. Extremitatea caudală a
testiculului este orientată spre anus, iar marginea liberă priveşte caudal. Procesul vaginal
prezintă un gât excesiv de lung care trece printre cele două coapse şi se curbează în
regiunea subpubiană spre inelul inghinal superficial.
La câine. Pungile testiculare sunt situate mai departe de anus, proeminente şi cu
pielea scrotală pigmentată; prezintă o depresiune mediană şi un rafeu evident. Testiculele,
relativ mici, au extremitatea caudală orientată dorsal; procesul vaginal prezintă un
cremaster extern redus.
La motan. Pungile testiculare sunt plasate imediat sub anus, între acesta şi penis,
datorită faptului că, ele rămân la locul dezvoltării lor ontogenetice, unde s-au format din
cutele scrotale; sunt mici, puţin detaşate şi acoperite cu păr des. Testiculele au o poziţie
asemănătoare celor de la câine.
La iepuroi. Pungile testiculare sunt şterse, scrotul subţire, de culoare roz şi acoperit
cu peri scurţi şi abundenţi. Muşchiul cremaster extern înveleşte complet procesul vaginal,
permiţând retragerea acestuia în interiorul canalului inghinal, deosebit de larg la această
specie (Coţofan V., 1978; Popovici I., 1994).

1.2. GLANDELE GENITALE ACCESORII

Aceste organe reprezintă un grup distinct funcţional de glande care, în afara

ampulelor deferenţiale, sunt grupate în jurul porţiunii pelvine a uretrei, reprezentând canalul
uro-genital în interiorul căruia îşi varsă produsul de secreţie ce contribuie la elaborarea
spermei.

177
 Dezvoltarea şi funcţia lor sunt dirijate de hormonii sexuali. La masculii castraţi la o
vârstă tânără ele nu se mai dezvoltă, iar la cei castraţi târziu se atrofiază şi îşi încetează
secreţia.
Ontogenetic, dezvoltarea lor începe în săptămâna a 6-a embrionară din
mezenchimul plăcii nefrotomiale din care se dezvoltă şi o parte a segmentelor aparatului
genital. Acest sistem glandular este reprezentat de: glandele veziculare, prostată şi glandele
bulbouretrale.

1.2.1. Glandele veziculare

Denumite (la armăsar) şi vezicule seminale, sunt organe pereche situate dorso-
lateral de gâtul vezicii urinare şi de canalele deferente şi orientate cu extremitatea fundică,
cranial în plica urogenitală, lateral faţă de ampulele canalelor deferente şi dorsal de vezica
urinară. Ontogenetic, glandele veziculare se dezvoltă prin înmugurirea extremităţii caudale a
canalului Wolff. În seria mamiferelor domestice, prezintă mari variaţii în ce priveşte forma,
volumul şi structura. În general, au o formă de sac, prezentând un fund orientat cranial şi
acoperit de foiţa seroasă a peritoneului, un corp şi un gât (canalul excretor) dispus caudal şi
care realizează joncţiunea cu porţiunea terminală a canalului deferent pentru a forma
canalul ejaculator.
La armăsar. Au aspectul unor vezicule piriforme cu pereţii groşi, cu un diametru de 3-
6 cm şi 10-15 cm lungime. În conductul excretor există un pliu al mucoasei asemănător unei
valvule, căruia i se atribuie rol în tranzitul secreţiei. Produsul de secreţie este un lichid
vâscos, colectat într-o vastă cavitate centrală delimitată de o mucoasă subţire şi plisată, cu
numeroase cripte în care se deschid glande de tip tubular. Tunica musculară este groasă şi
înveleşte complet întreaga mucoasă. Tunica adventiceală este reprezentată de o
membrană fibro-elastică, ce aderă cranial la seroasa plicii urogenitale (fig. 8).
La rumegătoare. Glandele au o suprafaţa neregulată, uşor boselată, lungimea de 7-
12 cm, diametrul de 2-5 cm şi aspectul unui sac diverticulat şi uşor răsucit. Mucoasa
prezintă un strat glandular de tip tubulo-alveolar, ramificat şi bine dezvoltat.
La vier. Glandele seminale apar enorme, cu un aspect piramidal boselat şi cu vârful
orientat caudal până în apropierea glandelor bulbouretrale, nivel la care sunt reunite printr-
un sept conjunctiv. Corpul lor este uşor curbat medial şi se continuă cu un conduct excretor,
care se deschide în uretră în apropierea canalului deferent, fapt pentru care la această
178
specie nu există un canal ejaculator propriu-zis. Epiteliul glandular este organizat în tubi
glandulari intens ramificaţi şi cu numeroase dilataţii alveolare. Spaţiile interlobulare de
acumulare a secreţiei, necesare pentru stocarea unei cantităţi mari de secreţie, sunt
evidente la această specie (Mureşan E. şi col., 1979) (fig. 9).
Eliminarea unei cantităţi de 400-500 cm3 de secreţie în timpul ejaculării este facilitată
de stratul gros al musculaturii netede, plasată în ţesutul conjunctiv interstiţial şi în
adventicea glandei.
La carnivore. Glandele veziculare lipsesc.
La iepuroi. Glandele veziculare sunt relativ reduse şi situate la faţa dorso-laterală a
gâtului vezici urinare; în plan median aderă la „uterul masculin” fapt pentru care au fost
confundate de mulţi autori cu această formaţiune (Coţofan V., 1974; Setchell B.P., 1993;
Hafez, 2000).

1.2.2. Glanda prostată

Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea epiteliului porţiunii craniale a uretrei

intrapelvine; este prezentă la toate mamiferele domestice, dar are dezvoltarea, forma şi
poziţia diferită în raport cu canalul urogenital. Prostata cea mai dezvoltată o au carnivorele,
urmând în ordine descrescândă armăsarul, taurul, vierul, berbecul şi ţapul. În general,
glanda prezintă: corpul prostatei (nu este valabil pentru berbec şi ţap) situat pe faţa dorsală
a originii uretrei, acoperind canalele ejaculatoare; porţiunea diseminată, este prezentă la
toate mamiferele domestice exceptând armăsarul.
Corpul prostatei prezintă o faţă dorsală, care vine în raport cu rectul şi o faţă ventrală
care se mulează pe originea uretrei. Ca structură, faţa externă a glandei este înconjurată de
o capsulă groasă din care se detaşează o stromă densă conjunctivo-musculară, ce
delimitează spaţii acoperite cu epiteliu secretor tubulo-alveolar ramificat, care produce
secreţia specifică. Spaţiile intraglandulare, care servesc pentru acumularea secreţiei, se
găsesc numai la carnivore şi mai puţin la cabaline.
La armăsar. Prostata are o culoare galben-lutoasă şi este formată din doi lobi (drept
şi stâng) largi (5-9 cm/3-6 cm) şi consistenţi, uniţi printr-un istm plasat pe partea dorsală a
uretrei. Produsul de secreţie se elimină prin 10-20 perechi de canalicule, care se deschid de
o parte şi de alta a tuberculului seminal.

179
 La taur şi vier. Prostata are o culoare galben-albicioasă şi este mai redusă decât la
armăsar. Prezintă un corp mic, aplatizat, de 3-4 cm lungime şi 1-1,5 cm grosime. Porţiunea
diseminată este inclusă în peretele uretrei şi înconjurat sub forma unui manşon de muşchiul
uretral.
La berbec şi ţap. Corpul prostatei lipseşte, aceasta fiind reprezentată exclusiv de
porţiunea diseminată şi are structură tubuloacinoasă; este dispusă radial periuretral; tubii se
deschid pe peretele dorso-lateral al uretrei intrapelvine.
La câine. Prostata este foarte dezvoltată, acoperind complet originea uretrei. Are un
aspect globulos, uşor bilobat şi o culoare gălbuie. Corpul prostatei este străbătut în sens
cranio-caudal de porţiunea terminală a canalelor deferente. Poziţia şi dimensiunea glandei
la câine variază în funcţie de vârsta animalului. Capsula trimite la interior o serie de septe
radiare, care permit sistematizarea glandei în lobi şi lobuli; un sept median mai dezvoltat
conferă prostatei un aspect bilobat. Sistemul canalicular, convergent spre lumenul uretral,
se deschide prin numeroase orificii în formă de pâlnie în jurul tuberculului seminal.
La motan. Prostata nu cuprinde şi faţa ventrală a uretrei. La speciile de carnivore
porţiunea diseminată a prostatei, plasată în peretele uretrei, este redusă.
La iepuroi. Corpul prostatei este asemănător celui de la armăsar, având un aspect
bilobat şi o dezvoltare în sens transversal; produsul de secreţie se varsă prin patru canale
excretoare. Dimensiunea glandei variază în funcţie de vârstă şi perioada de rut; porţiunea
diseminată este redusă (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984, Edquist L.E. şi col., 1993; Groza
I. şi Morar I., 2004).

1.2.3. Glanda bulbouretrală

Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea porţiunii pelvine a sinusului urogenital. Se

prezintă ca două formaţiuni ovoide sau aplatizate, plasate simetric de o parte şi de alta a
extremităţii caudale a uretrei intrapelvine, venind în raport cu bulbii spongioşi ai penisului. În
seria mamiferelor domestice această glandă lipseşte la câine şi este foarte redusă la motan.
La suine. Glandele bulbouretrale sunt exagerat de mari, având o lungime de 17-18
cm şi 5 cm grosime. Sunt situate la nivelul arcadei ischiatice şi se continuă de o parte şi de
alta a uretrei, până la arcada pubiană, unde vine în contact cu glandele veziculare. Datorită
unei reduse punţi musculare, care le leagă transversal, glandele au aspectul literei „H”.
Canalele excretoare, câte unul pentru fiecare lob, se deschid în uretră la nivelul curburii

180
acesteia; sunt protejate de o valvulă ischiatică. Lobulii glandei, tubulari, ramificaţi, sunt
prevăzuţi cu numeroase spaţii de acumulare:
Ţesutul interlobular conţine fibre musculare netede, iar capsula glandei este
acoperită de muşchiul compresor al glandelor bulbouretrale.
La taurine şi cabaline. Ambii lobi ai glandei sunt plasaţi dorsal faţă de uretră; au o
formă emisferică şi mărimea unei nuci, sunt mai închişi la culoare decât prostata şi complet
acoperiţi de muşchiul bulboglandular. La rumegătoarele mici, lobii glandei au dimensiunea
unei alune şi fiecare prezintă câte un singur canal de excreţie, iar la cabaline câte 3-5.
La iepuroi. Glanda este redusă (4/6 mm). Lobii sunt ovoizi şi acoperiţi complet de
muşchiul bulboglandular. La exterior o capsulă redusă înveleşte un parenchim glandular
format din tubi simpli, neramificaţi (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984; Hafez şi Hafez, 2000).

1.2.4. Penisul

Penisul reprezintă partea externă a organelor genitale, constituind de fapt organul

copulator masculin. În seria mamiferelor domestice, cu excepţia motanului şi iepurelui, la
care este orientat caudal, penisul este plasat între cele două coapse începând de la arcada
ischiatică până la apropierea regiunii ombilicale, flancat de cordoanele testiculare şi
adăpostit într-o teacă de ţesut conjunctiv, în care este acoperit şi suspendat de fasciile
superficiale şi profunde ale perineului (continuare a fasciilor omonime ale trunchiului).
Extremitatea liberă a penisului şi glandul sunt acoperite de piele şi adăpostite într-o
duplicătură a acesteia denumită prepuţ.
În ansamblu, penisul este format dintr-un corp divizat într-o porţiune fixă, care se
întinde de la rădăcina penisului, până în fundul cavităţii prepuţiale şi o porţiune liberă, care
începe de la acest nivel şi se întinde până la gland.
Corpul penisului. Este format la rândul lui din corpul cavernos şi uretră, care este
înconjurată de corpul spongios. Corpul spongios la rândul lui, prezintă mai multe porţiuni:
bulbii spongioşi, corpul spongios al penisului, corpul spongios al glandului şi bulbii
spongioşi. În structura penisului mai intră musculatura, vase sanguine şi limfatice, nervi şi
pielea porţiunii libere. Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut
erectil: corpul spongios şi corpul cavernos.
Corpul cavernos al penisului provine din contopirea, pe linia mediană, a doi corpi
cilindrici, care îşi păstrează independenţa mai ales la nivelul rădăcinii penisului, unde se

181
despart în două părţii efilate (stâlpii penisului) care se inseră separat pe arcada ischiatică.
Contopirea celor două tije cavernoase, începând de la rădăcina penisului spre vârf, se
realizează mai mult sau mai puţin complet, rămânând un perete despărţitor - septul penian -
complet la carnivore şi iepure şi incomplet sau perforat de numeroase orificii la celelalte
mamifere domestice.
Un argument al parităţii ontogenetice a corpului cavernos o constituie şi şanţul dorsal
al penisului, care adăposteşte vasele sanguine şi nervii, precum şi şanţul uretral, mai adânc,
situat pe faţa ventrală care adăposteşte uretra cu corpul spongios. Extremitatea cranială a
corpului cavernos este uşor efilată şi acoperită de dilataţia corpului spongios al glandului.
Corpul cavernos este înconjurat de o tunică albuginee groasă, care trimite concentric
trabecule conjunctive în interiorul acestuia, apărând astfel un schelet de rezistenţă ale cărui
areole sunt căptuşite cu endoteliu vascular şi care sunt umplute cu sânge şi ocupate de
ţesut cavernos; este suspendat de faţa ventrală a simfizei ischiopubiene, în apropierea
rădăcinii sale, de un ligament scurt şi puternic numit ligamentul suspensor al penisului
Corpul spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral) este dispus în jurul uretrei
în şanţul uretral al corpului cavernos. Are un calibru uniform pe toată întinderea lui,
exceptând extremităţile care sunt mai dilatate, prezentând mai variaţii specifice. Astfel, la
nivelul curburii ischiatice a uretrei, în apropierea glandei bulbouretrale, se găseşte bulbul
spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral), iar în sens cranial este dispus în jurul
uretrei în şanţul uretral al corpului cavernos. Bulbul spongios al penisului (sau bulbii uretrei)
este acoperit de o albuginee fină care se va continua pe toată întinderea ţesutului spongios
şi este separat de un sept median în două părţi simetrice. Spre interior, albugineea trimite
numeroase trabecule fine care, asemănător corpilor cavernoşi delimitează spaţii relativ largi
căptuşite de endoteliul vascular. Bulbul spongios al penisului se continuă direct în şanţul
uretral cu corpul spongios al penisului care înconjoară uretra, constituind porţiunea
spongioasă a uretrei.
La extremitatea anterioară a penisului, corpul spongios prezintă o nouă dilataţie
numită corpul spongios al glandului, care îmbracă vârful efilat al corpului cavernos şi
constituie baza anatomică a glandului. Această masă de ţesut spongios, enorm dezvoltată
la câine şi armăsar şi de forma unui capişon redus şi ascuţit la celelalte mamifere
domestice, este străbătută în centru de canalul uretral.
Ţesutul erectil al corpului cavernos al penisului prezintă caverne căptuşite intim de
endoteliul vascular; prezintă un raport diferit pe suprafaţa de secţiune, putând să predomine

182
fie scheletul conjunctiv trabecular, fie ţesutul cavernos, diferenţiind astfel două tipuri de
penis:
a) tipul fibro-elastic, atunci când predomină scheletul trabecular conjunctiv şi
albugineea;
b) tipul musculo-cavernos, atunci când predomină ţesutul cavernos cu areole mari,
legate între ele de fibre musculare netede.
În primul caz, întâlnit la rumegătoare şi porc, penisul prezintă o lungime apreciabilă şi
o consistenţă ridicată şi în cazul când nu este în erecţie; uretra cu ţesutul spongios este
inclusă complet în corpul cavernos.
În al doilea caz, întâlnit la armăsar, carnivore şi iepure, structurile erectile în stare de
repaus sunt moi şi compresibile. Ţesutul erectil, scheletul trabecular şi tunica albuginee
formează o unitate funcţională, care la tipul cavernos-muscular în timpul erecţiei va
determina alungirea şi indurarea penisului, iar la tipul fibroelastic supraindurarea, fapt pentru
care la aceste specii penisul va prezenta o „rezervă” de lungime - flexura sigmoidă - care se
şterge în timpul erecţiei.
Corpul spongios este înconjurat şi el de o albuginee fină care, în zona glandului,
aderă intim la piele. Areolele ţesutului spongios sunt reprezentate de spaţii sanguine largi în
forma unor plexuri venoase cu ochiuri mari. În timpul erecţiei corpul spongios primeşte un
aflux mai mare de sânge prin artera bulbului penian, ramură terminală din artera pudendă
internă. Erecţia corpului spongios, cu toate etapele sale, are loc treptat în sens caudo-
cranial numai în timpul copulaţiei, deci subsecvent corpilor cavernoşi; se realizează astfel o
mărire considerabilă a glandului şi o dilatare a porţiunii spongioase a uretrei (Groza I. şi
Muntean M., 1998).
Muşchii penisului. Au rolul dirijării penisului în timpul copulaţiei, comprimării venelor
de descărcare pentru accentuarea erecţiei, accelerării lichidului spermatic, în timpul
ejaculării şi, în sfârşit, comprimării penisului şi retragerii lui în furou, după copulaţie. O parte
din muşchii penisului, aparţin uretrei (bulbospongios şi transversul penisului). Dintre muşchii
proprii penisului cei mai importanţi sunt: ischiocavernos şi retractorul penisului.
Muşchiul ischiocavernos este plasat la nivelul arcadei ischiatice, acoperind ramurile
de inserţie ale corpului cavernos până la rădăcina penisului. Este foarte puternic şi prin
contracţia sa participă la erecţie comprimând rădăcina corpului cavernos şi aduce penisul
rigid în poziţia necesară intromisiunii.

183
 Muşchiul retractor al penisului este un muşchi neted, pereche, cu originea pe faţa
ventrală a primei vertebre coccigiene, după care cele două benzi musculare, înconjură
rectul şi se continuă sub forma unui cordon lat (la ecvine) sau două cordoane (la
rumegătoare, suine) pe faţa ventrală a muşchiului bulbospongios, pe care se pierde. La
câine, ajunge până la bulbul glandului, iar la rumegătoare şi porc până la convexitatea
caudală a flexurii sigmoide (Coţofan V., 1974; Boitor I., 1984; Hafez şi Hafez, 2000; Groza I.
şi Morar I., 2004).

1.2.5. Prepuţul

Numit şi „furou”, este o pungă a pielii pe peretele ventral al abdomenului, care

înconjoară porţiunea liberă a penisului. Are aspectul exterior al unei proeminenţe
longitudinale, care atinge vecinătatea cicatricii ombilicale.
În partea anterioară prezintă un orificiu prepuţial prin care comunică cu cavitatea
prepuţială. Extremitatea caudală a cavităţii prepuţiale are aspectul unui fund de sac inelar,
unde tegumentul se răsfrânge pe porţiunea liberă a penisului. Cavitatea prepuţială în
perioada de repaus funcţional este ocupată în întregime de porţiunea liberă a penisului. În
erecţie, când penisul este scos din prepuţ, această cavitate dispare complet.
În componenţa prepuţiului intră: tegumentul extern, reprezentat de pielea regională,
suplă, uneori cu un smoc de peri în jurul orificiului prepuţial, iar pe linia mediană un rafeu
evident; tegumentul intern foarte modificat, onctuos, având aspectul unei mucoase.
La ecvine formează o plică prepuţială circulară a cărei margine caudală aderă la
baza porţiunii libere, iar marginea cranială formează inelul prepuţial. Tegumentul intern al
prepuţiului, este bogat în glande sebacee modificate, care secretă o substanţă caracteristică
denumită „smegmă” prepuţială.
La vier, tegumentul intern al prepuţiului la jumătatea lungimii lui prezintă o cută
circulară, care împarte cavitatea prepuţială în două compartimente - anterior şi posterior;
primul, prezintă pe plafon un diverticul spaţios (diverticulul prepuţial) cu tendinţă de bilobare
şi care în structura sa prezintă glande ce secretă un lichid onctuos cu miros caracteristic
vierului (fig. 10).
La rumegătoare şi suine, orificiul prepuţial este foarte strâmt, iar cavitatea prepuţială
îngustă şi adâncă; în hipoderm se găsesc numeroşi noduli limfatici. La motan şi iepuroi,
prepuţiul este scurt şi situat sub anus, cu o deschidere largă orientată caudal.

184
 La speciile cu cavitatea prepuţială adâncă şi îngustă prepuţiul este prevăzut cu
muşchi prepuţiali: rumegătoarele, vierul şi câinele prezintă o pereche de muşchi prepuţiali
craniali protractori, care derivă din pielosul trunchiului; au aspectul a două benzi
convergente caudale, care se inseră cranial de o parte şi de alta a apendicelui xifoid, iar la
nivelul prepuţiului se unesc ventral sub formă de ansă. Au rol de protractori ai prepuţiului.
Muşchiul prepuţial caudal retractor este prezent numai la rumegătoare şi rar la vier; se
inseră pe tunica abdominală, lateral de inelele inghinale, iar cranial în apropierea orificiului
prepuţial; este retractor al prepuţiului.
Între lama internă şi externă, prepuţiul mai prezintă numeroase fibre elastice derivate
din tunica abdominală, cu rol de suspensor al prepuţului (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984).

1.2.6. Penisul la animalele domestice

Armăsarul. Are un penis aproape cilindric şi uşor curbat, cu o lungime care variază
între 50-60 cm (în repaus), până la 80-90 cm (în erecţie). Porţiunea liberă este acoperită de
o piele subţire cu aspect mucos, pigmentată complet sau marmorat. Glandul este extrem de
voluminos, iar în erecţie are aspectul unei ciuperci; este limitat de corpul penisului printr-un
gât evident şi prezintă circular o margine proeminentă - coroana glandului. Pe faţa
anterioară a glandului se află o adâncitură - fosa glandulară (în care proemină un scurt
proces uretral, cu orificiul uretral extern) conic şi cu tendinţă de bilobare (fig. 11).
Taurul. Prezintă un penis cilindric, subţire şi lung de 100-130 cm; caudal burselor
testiculare, corpul penisului prezintă flexura sigmoidă cu prima convexitate, orientată
cranial. Porţiunea liberă are o extremitate conoidă cu un gland redus, separat de corp printr-
un gât. Meatul urinar se deschide în vârful unui redus proces uretral plasat excentric, care
se continuă în sens caudal cu rafeul penian (fig. 12, 13).
Berbecul. Prezintă un gland mai dezvoltat decât taurul şi de aspectul unui capişon
rotunjit. Uretra se prelungeşte cu un proces uretral lung de 30-40 mm şi uşor inflexat.
Caudal glandului, pe faţa ventrală stângă, prezintă un proces rotunjit - tuberculul spongios -
de o culoare uşor roşiatică (fig. 12,13).
Ţapul. Procesul uretral este mai scurt (20-25 mm) şi plasat pe faţa stângă, iar
tuberculul spongios lipseşte.
Vierul. Are un penis asemănător, în general, cu cel al rumegătoarelor de care se
deosebeşte prin corpul mai subţire, mai lung şi cu flexura sigmoidă plasată cranial burselor

185
testiculare. Extremitatea liberă este ascuţită şi uşor spiralată, de aspectul unui tirbuşon.
Glandul este extrem de redus, reprezentat de ţesutul spongios puţin dezvoltat şi care nu
acoperă extremitatea liberă a corpilor cavernoşi. Şanţul uretral este marcat de un rafeu
penian evident (fig. 12).
Câinele. Prezintă, la fel ca celelalte carnivore, extremitatea anterioară a corpului
cavernos osificată, constituind osul penian. Lungimea totală a penisului este de 15-20 cm
din care 8-11 cm aparţin porţiunii fixe, respectiv corpilor cavernoşi, restul este reprezentată
de osul penian, peste care se suprapune glandul (fig. 14).
Corpul cavernos prezintă un şanţ uretral adânc, iar pe secţiune transversală îşi
păstrează septul penian complet. Extremitatea anterioară a corpului cavernos se continuă
direct cu baza osului penian care are în general aspectul unui jgheab deschis ventral.
Extremitatea anterioară a osului penian este efilată şi se continuă cu un cordon redus fibros.
Corpul spongios al glandului înconjoară osul penian şi formează un gland excesiv de
dezvoltat, care prezintă o porţiune anterioară alungită şi uşor ascuţită, delimitată caudal de
o gâtuitură, care o desparte de porţiunea posterioară (sau bulbul glandului) suprapusă bazei
osului penian. Sângele din ţesutul spongios al glandului este „descărcat” prin două vene
dorsale ale penisului care, după ce intră prin arcada ischiatică în cavitatea pelvină, trec
printr-un inel fibros format de tendonul intermediar al muşchiului ischiouretral sau muşchiul
compresor al venelor dorsale ale penisului. Datorită acestei particularităţi, erecţia glandului
se produce brusc prin comprimarea venelor dorsale în timpul actului copulator. Dilatarea
porţiunii bulbare a glandului nu va permite retragerea penisului din vagin decât după o
perioadă mai lungă de timp.
Motanul. Prezintă, la fel ca la iepure, penisul orientat caudal. Porţiunea liberă a
penisului are ca bază anatomică un os penian şi este acoperit de corpul spongios şi de
piele, prevăzută cu papile uşor cornificate, dirijate spre baza penisului.
Muşchiul rectopenian (sau retractorul penisului) este reprezentat de două benzi care,
la fel ca la iepure, se inseră pe feţele laterale ale bazei cozii şi rectului, iar distal pe faţa
ventrală a corpului cavernos; trage penisul în poziţie caudală, de repaus. Din muşchiul
ischiocavernos un grup de fibre craniale au rolul de protractor al penisului în vederea
copulaţiei.
Iepurele. Penisul se deosebeşte de cel de motan prin lipsa osului penian şi a
papilelor cornificate de pe extremitatea liberă. Meatul urinar este mai larg. Prepuţiul prezintă
două aglomerări glandulare prepuţiale, care îşi varsă produsul prin câte un canal propriu, ce

186
se deschide de o parte şi de alta a penisului. La unele specii de rozătoare (castor, mosc)
aceste glande produc o substanţă cu miros aromat (Coţofan V., 1974; Hafez şi Hafez,
2000).

1.3. CONSIDERAŢII HISTOLOGICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL

1.3.1. Testiculul (testis, orchis)

Este învelit de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită albuginee. Această

tunică, formată din lame de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei o mulţime de vase
sangvine şi nervi, care îi dau la exterior un aspect cu totul deosebit (fig. 15).
De la faţa internă a albugineei se detaşează numeroase septumuri cojunctivo-
vasculare care împart masa testiculului în 200-300 de lobuli. Spre centrul testiculului
aceste septumuri se ţes între ele formând un cordon lojat numit mediastinum testis sau
corpul lui Highmore.
Fiecare lobul conţine în interiorul lui 3-4 tubi seminiferi, care reprezintă unitatea
anatomo-fiziologică de bază a testiculului. Tubul seminifer este foarte flexuos, subţire şi
cu lungimea variabilă de la specie la specie. Fiecare tub seminifer este înconjurat de
ţesut conjunctiv şi are două extremităţi:
- o extremitate către albuginee, înfundată, în formă de deget de mănuşă;
- o extremitate către interiorul organului, care se uneşte cu extremitatea celorlalţi
tubi seminiferi de la acelaşi lobul, dând naştere la tubii drepţi.
După ce parcurg un traiect scurt, tubii drepţi pătrund în corpul lui Highmore, unde
se anastomozează, formând rete testis sau reţeaua lui Haller (Johnson şi col., 1989;
Popovici şi col., 1994).
Din reţeaua lui Haller se detaşează 6-20 tubi, denumiţi conurile eferente, iar după
unirea lor va lua naştere epididimul.
Între tubii seminiferi, în ţesutul conjunctiv interstiţial, se află grupe de celule mari,
ovoide sau poliedrice, dispuse în grămezi perivasculare, (celulele Leydig) care
constituie glanda cu secreţie internă a testiculului – glanda interstiţială (a lui Leydig sau
glanda diastematică). Ea secretă testosteronul, hormon cu multiplu rol în organism
(Hafez şi Hafez, 2000).

187
 Tubul seminifer reprezintă partea cea mai importantă a testiculului, deoarece aici
iau naştere spermatozoizii.
La animalele domestice spermatozoizii prezintă unele diferenţe între specii care
constau în: forma, lungimea şi lăţimea capului, lungimea totală a spermatozoidului.
Odată formaţi, spermatozoizii ocupă partea centrală a tubului seminifer şi sunt
fixaţi cu capul în sinciţiul sertolian, iar cu coada dirijată spre lumenul tubului seminifer.
Pe măsură ce se maturează, ei cad în lumenul tubului.
Sinciţiul lui Sertoli se prezintă sub forma unei mase protoplasmatice, reticulo-
filamentoasă, înaltă, răspândită printre celulele seminale propriu-zise. Pe acest sinciţiu se
găsesc implantate spermatidele pe cale de transformare în spermatozoizi. Celulele
Sertoli au rol trofic şi de susţinere (Weber şi col., 1990, Groza I., Morar I., 2004).

1.3.2. Epididimul (epididymis)

În general, capul, corpul şi coada epididimului au aceeaşi structură histologică.

Epiteliul este de tip cilindric, simplu, cu cili ficşi sau stereocili, aşezat pe o membrană
bazală. În afara membranei bazale se găsesc puţine fibre musculare netede şi ţesut
conjunctiv (Seidel G.E., 1979) (fig. 15).

1.3.3. Canalul deferent (ductus deferens)

Din punct de vedere histologic, canalul deferent este format din seroasă, de
origine peritoneală, musculoasă, dispusă pe trei straturi (longitudinal intern, circular
mijlociu şi longitudinal extern) şi mucoasă care are un epiteliu bistratificat (Ardalani G.,
1988) (fig. 15).

1.3.4. Canalul ejaculator

Este porţiunea terminală a căilor genitale propriu-zise şi rezultă din confluenţa

extremităţilor caudale ale canalului deferent şi canalul veziculelor seminale, păstrând
arhitectonica acestora (Boitor I., 1984; Groza I. şi Muntean M., 2002).

188
 1.3.5. Uretra (uretra)

2.6.5.1. Uretra intrapelvină. Are mucoasa formată dintr-un epiteliu poligonal

pluristratificat, sub mucoasă se găseşte un strat vascular, apoi un strat de fibre
musculare dispuse longitudinal, dublate la exterior de muşchiul uretral, care are rol de
sfincter, împiedicând ieşirea urinei în timpul ejaculării (Foldesey şi col., 1992).
2.6.5.2. Uretra extrapelvină. Are o mucoasă formată dintr-un epiteliu cilindric
stratificat, iar corionul este bogat în fibre conjunctive elastice şi puternic vascularizate
(Hafez E.S.E., 2000; Groza I., Morar I., 2004) (fig. 15).

1.3.6. Penisul

În structura penisului intră musculatură, vase sanguine şi limfatice, nervi şi pielea

porţiunii libere. Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut
erectil: corpul spongios şi corpul cavernos.

1.3.7. Corpul spongios

Corpul spongios al uretrei extrapelvine prezintă la exterior o albuginee fină care se

continuă cu un ţesut erectil cu areole largi, acoperite cu un endoteliu simplu.

1.3.8. Corpul cavernos

Corpul cavernos al penisului este acoperit la exterior de o albuginee din ţesut

fibro-elastic. De pe faţa internă a albugineei se detaşează o serie de septumuri
incomplete care se întretaie între ele, delimitând nişte spaţii denumite lacune, căptuşite
cu un endoteliu de tip vascular şi în care se deschid arterele cavernoase cu aspect
helicoidal. Acest ansamblu formează ţesutul erectil al penisului (Groza I., Muntean M.,
2000).

189
 1.3.9. Prepuţul sau furoul (praeputium)

La unele specii (taur, berbec, ţap, vier şi câine) prezintă o cută a pielii
abdomenului în care este adăpostită porţiunea liberă a penisului. Este format din
tegument extern şi intern care prezintă foiţa parietală şi viscerală între piele şi mucoasă,
bogate în glande sebacee modificate. De asemenea la majoritatea speciilor conţine şi
muşchi protractori şi retractori. La armăsar structura este mai complexă, prezentând un
sac dublu din care se disting prepuţul intern şi extern (Groza I., Muntean M., 2002).

1.3.10. Veziculele seminale (glandulae vesicularis)

Ca structură, vezicula seminală este formată din mucoasă, musculoasă şi

adventice. Mucoasa are aspect dantelat şi prezintă nişte creste care se anastomozează.
Epiteliul mucoasei este cubic sau cilindric. Corionul este subţire şi prezintă în dreptul
crestelor fibre musculare netede.
Musculatura este dispusă pe două planuri: circular intern, mai gros şi longitudinal
extern, mai subţire.
Adventicea este formată dintr-un strat de ţesut conjunctiv, subţire, în care se
găsesc vase şi nervi.
Veziculele seminale secretă substanţe nutritive pentru spermatozoizi şi substanţe
care contribuie la formarea plasmei seminale (Johnson şi col., 1998, Groza I., Morar I.,
2004) (fig. 15).

1.3.11. Prostata (glandulae prostata)

Ca structură, prostata este formată dintr-o stromă conjunctivă, ţesut glandular,

vase şi nervi. Parenchimul este alcătuit din glande tubulo-acinoase, ale căror canale
conductoare, în număr de 15-30 se deschid în pereţii laterali ai uretrei intrapelviene.
Glandele sunt acoperite de un epiteliu prismatic spre cilindric înalt, dispus pe o
membrană bazală. Prostata secretă un lichid bogat în lecitină şi electroliţi care are rolul
de a trezi mobilitatea spermatozoizilor (Glossop C.E., 1986, Groza I. şi Muntean M.,
2002) (fig. 15).

190
 1.3.12. Glandele bulbo-uretrale (glandulae bulbourethralis)

Au la exterior o capsulă fibro elastică de la care pleacă spre interior septumuri

care împart glanda în lobuli ce cuprind glandele tubulo-acinoase, acoperite de un epiteliu
simplu şi poliedric, dispus pe o membrană bazală. Stroma acestor glande conţine fibre
elastice, fibre musculare netede şi striate. Ţesutul glandular este compus din acini
glandulari voluminoşi, având un epiteliu cu celule înalte. Ele secretă un lichid sero-
mucos, care contribuie la formarea plasmei seminale (Ashdown G. şi col., 1988, Groza I.,
Morar I., 2004) (fig. 15).

191
 Fig. 1 – Testiculul la taur, armăsar, vier şi câine
1. Faţa laterală; 2. Extremitatea cranială; 3. Extremitatea caudală; 4. Marginea epididimară; 5.
Marginea liberă; 6. Corpul epididimului; 6a. Capul epididimului; 6b. Coada epididimului; 7.
Canalul deferent; 8. Funiculul spermatic; 9. Plexul pampiniform

Fig. 2 – Aparatul genital la armăsar

1. Foiţa parietală; 2. Foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca
vaginală; 6. Plica vasculară; 6a. Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9.
Scrotul; 10. Testiculul; 12. Ligam. Epididimar caudal; 13. Canalul deferent cu segmentul galndular; 13a.
Artera spermatică internă; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 17. Veziculele seminale; 18.
prostata; 19. Glanda bulbo-uretrală; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22. procesul
uretral; 23. prepuţul; 24. Orificiul prepuţial; 25. Inelul prepuţial; 26. Muşchiul retractor al penisului; 27.
Muşchiul bulbo-cavernos; 28. Rectul; 29. Anusul; 20. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b. Vertebrele
lombare; c. Osul sacral; d. Vertebrele cocciginiene

192
 Fig. 3 – Aparatul genital la taur
1. Peritoneul, foiţa parietală; 2. Peritoneul, foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină, excavaţia rectogenitală; 4.
Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca vaginală, foiţa parietală; 6. Teaca vaginală, foiţa viscerală; 6a.
Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11.
Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent, segmentul glandular; 14. Ureterul; 15. Vezica
urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra extrapelvină, porţiunea cu „S”-ul penian; 17. Veziculele seminale;
18. Corpul şi porţiunea diseminată a prostatei; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul cavernos al
penisului; 21. Glandul penisului; 22, Prepuţul; 23. orificiul prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25.
Muşchiul bulbo-cavernos; 26. Ampula rectală; 27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b.
Vertebrele lombare; c. Osul sacrum; d. Vertebrele coccigiene.

Fig. 4 – Schema aparatului genital la vier Fig. 5 – Aparatul genital la câine

1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală a
peritoneului; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă
retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica
vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal
intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12.
Ligam. Epididimar; 13. Canalul deferent; 14. Ureterul;
15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra
cavernoasă, partea exterioară cu „S”-ul penian; 17.
Veziculele seminale; 18. Corpul prostatei şi porţiunea
diseminată; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul
cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22.
Prepuţul; 23. Orificiul prepuţial; 24.Muşchiul retractor al
penisului; 25. Diverticulul prepuţial; 26. Ampula rectală;
27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial
1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală;
3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă
retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6.
Plica vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8.
Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Canalul
deferent; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar;
13. Canalul deferent, segmentul glandular; 14.
Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină;
17. Uretra extrapelvină; 18. Prostata; 19. Corpul
cavernos; 20. Osul penian; 21. Glandul penisului;
22. Prepuţul; 23. Ostium prepuţial; 24. Muşchiul
retractor al penisului; 25. Rectul; 26. Anusul; 27.
Testicul

193
 Fig. 6 – Schema aparatului genital la cotoi
1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală; 3.
Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5.
Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica
canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10.
Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul
deferent; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină;
17. Uretra extrapelvină; 18. Prostata; 19. Corpul cavernos; 20.
Osul penian; 21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Ostium
prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Ampula
rectală; 26. Anusul; 27. Ganglionii inghinali superficiali
Fig. 8 – Aparatul genital la armăsar
1. Tunica vaginală comună; 2. Muşchiul cremaster extern; 3.
Tunica vaginală comună întredeschisă; 4. Testiculul; 5. Capul
epididimului; 5a. Corpul epididimului; 5b. Coada epidididmului;
6. Cordonul spermatic; 6a. Plexul pampiniform; 7. Canalul
deferent; 7a. Ampula canalului deferent; 8. Vezicula seminală;
9. Prostata; 10. Glandele bulbo-uretrale (cu muşchiul uretral şi
acoperit de muşchiul ischio-uretral lateral); 11. Penisul; 12.
lamela parietală a prepuţului; 12a. Lamela viscerală a
prepuţului; 13. Glandul penisului; 14. Muşchiul ischio-
cavernos; 15. Vezica urinară; 16. Uretra intrapelvină acoperită
cu muşchiul uretral; 17. Vestigiul canalului Muller (uterul
masculului); 18. Ostium vaginal; 19. Osul ischium
Fig. 7 – Aparatul genital la iepuroi
1. Glandul penisului; 2. Furoul; 3. Tegumentul
prepuţial; 4. Glanda prepuţială; 5. Muşchiul
ischio-cavernos; 6. Rădăcina corpului cavernos;
7. Glandele Cowper; 8. Prostata; 9. Veziculele
seminale; 10. Ampula canalului deferent; 11.
Coada epididimului; 12. Capul epididimului; 13.
Testiculul; 14. Bursa cremasteriană.
Fig. 9 – Aparatul genital la vier
1. Testiculul; 2. Epididimul; 3. canalul deferent;
4. vena şi artera spermatică; 5. Veziculele
seminale; 5a. canalul excretor; 6. Prostata; 7.
Glandele bulbo-uretrale; 8. Penisul; 8a. „S”-ul
penian; 8b. Vârful penisului; 9. Prepuţul; 10.
Diverticulul prepuţial; 11. Muşchiul uretral; 12.
Muşchii bulbo-cavernoşi; 13. Muşchiul retractor
al penisului; 14. vezica urinară
194
 Fig. 10 – Prepuţul la vier
1. Cutisul prepuţului; 2. Ostiumul prepuţial; 3.
Lamina parietală; 4. Diverticulul prepuţial; 5.
Vase de sânge; 6. partea cranială a prepuţului;
7. partea tubulară a prepuţului; 8. Vârful
penisului
Fig. 11 – Penisul la armăsar
1. Prepuţul; 2. lamela parietală; 3. lamela
viscerală; 4. Inelul prepuţial; 5. Vârful
penisului; 6. Glandul penisului; 7. Fossa
glandului; 8. procesul uretral

Fig. 12 – Secţiune transversală prin corpul penisului la:

a) armăsar; b) vier; c) taur
1. Albuginee; 1a. Traveele corpului cavernos; 1b. Septumul penisului; 1c. Corpul
cavernos; 2. Şanţul uretral; 3. Uretra; 3a. Corpul cavernos al uretrei; 4. Muşchiul bulbo-
cavernos; 5. Arterele şi venele dorsale ale penisului; 6. Artera arterei pudende externe;
7. Muşchiul retractor al penisului

195
 Fig. 13 – Penisului la taur (A) şi
berbec (B) (extremitatea liberă)
1. Glandul penisului; 2. Coroana
glandului; 3. Gâtul glandului; 4. procesul
uretral; 5. Rafeul glandului; 6. Rafeul
prepuţial; 7. Prepuţul; 8. Tuberculul
stâng; 9. Meatul urinar
Fig. 14 – Penisul la câine
1. Corpul cavernos; 2. Bulbul glandului; 3.
Prepuţul; 4. Glandul (porţiunea alungită); 5.
Osul penian; 6. Porţiunea fibroasă a osului
penian; 7. Uretra; 8. Ţesutul spongios al
uretrei; 9. meatul urinar

Fig. 15 – Prezentarea morfologiei aparatului genital la taur

1. Testicul; 2. Învelitori testiculare; 3. Epididim; 4. Canal deferent; 5. Uretra; 6.
veziculele seminale; 7. Prostata; 8. Glandele bulbo-uretrale; 9. Penis

196
 CAP. II. STUDIUL SPERMEI, RECOLTAREA, PRELUCRAREA
ŞI DEPOZITAREA MATERIALULUI SEMINAL,
INSEMINĂRILE ARTIFICIALE ŞI MONTA LA ANIMALE

Metodă biotehnică modernă, inseminarea artificială are un rol deosebit în acţiunea

de înmulţire, de îmbunătăţire calitativă a efectivelor şi implicit a sporirii producţiei şi a
productivităţii animalelor domestice.
Inseminarea artificială înlătură contactul sexual dintre mascul şi femelă, sperma
fiind recoltată de la mascul şi depusă în căile genitale femele, cu instrumentar şi
aparatură adecvată.
Avantajele aplicării acestei biotehnici sunt de ordin:
- zootehnic, când se folosesc numai reproducători testaţi şi de valoare. Permite
schimbul de material seminal la distanţe mari, contribuie la îmbunătăţirea activităţii de
ameliorare şi selecţie a femelelor;
- economic, când se reduce foarte mult numărul de reproducători, care pot fi furajaţi
şi îngrijiţi în condiţii mult mai bune;
- sanitar – veterinar, când se previne transmiterea unor boli legate de actul montei,
combaterea infecundităţii şi sterilităţii făcându-se mult mai eficient.
Metoda se aplică practic la toate speciile animalelor domestice şi cuprinde mai
multe etape şi anume: recoltarea, controlul materialului seminal, diluarea, conservarea şi
inocularea la femelele în călduri (Amann R.P., 1989).

2.1. ASPECTE GENERALE

2.1.1. Factorii care influenţează producţia spermatică

La procesul de formare şi maturare a gameţilor masculi, participă numeroşi factori

interni şi externi, care influenţează producţia spermatică. Răspunsul organismului animal
faţă de acţiunea acestor factori de mediu este în raport cu intensitatea lor, iar în cadrul
unei anumite specii, cu reacţia individuală.
Alimentaţia, este cel mai important factor de care depinde dezvoltarea aparatului
genital şi funcţia testiculului după apariţia pubertăţii. O alimentaţie excesivă duce la

197
dezvoltarea mai rapidă a testiculelor şi a glandelor anexe, în timp ce alimentaţia
insuficientă întârzie maturarea sexuală, apariţia fructozei şi a acidului citric. Proteinele în
exces sau deficitare din raţie produc tulburări ale spermatogenezei, duc la diminuarea
reflexelor şi la azoospermie, mai târziu scade libidoul şi apar alterări ale epiteliului
seminal (Popovici M. şi Budanţev A., 2002; Boitor I., Muntean M., 1984; Hafez şi Hafez,
2002).
Lumina, la tauri nu pare să aibă o influenţă prea mare asupra liniei seminale.
Temperatura ridicată tulbură spermatogeneza. În perioada de aclimatizare, la taurii
transferaţi din zonele temperate în zonele tropicale, spermatogeneza este afectată,
întrucât sistemul de termoreglare testiculară nu este capabil să facă faţă noilor condiţii
climatice (Drăghici C., 1996).
Altitudinea, influenţează şi ea funcţia testiculară. Acest lucru se datorează unei
deficienţe de oxigen, ori se cunoaşte că activitatea testiculului necesită un aport
important de oxigen.
Factorii toxi–alimentari, provoacă la rândul lor, modificări ale funcţiei testiculare,
degenerări ale epiteliului seminal, epididimar şi ale veziculelor seminale. Aşa sunt
derivaţii naftalenului, arsenului, cadminului, fito – estrogenii, micotoxicozele etc.
(Ghergariu S., 1980).
Dintre factorii interni, ereditatea are o importanţă majoră în dezvoltarea organelor
genitale şi asupra procesului de spermato- şi spermiogeneză. Valoarea unui
reproducător, calităţile producţiei spermatice, constituie caractere ereditare transmisibile
la descendenţi. Există numeroase posibilităţi de interacţiune a genelor cu factorii de
mediu, făcând posibilă apariţia a numeroase tulburări şi anomalii. Sunt posibile defecte
ale spermatozoizilor, anomalii ale capului, acrozomului, piesei intermediare, cozii etc.
(Boitor I. şi col., 1985).
De asemenea, specia, rasa şi vârsta sunt factori care au o influenţă în producţia
spermatică.

2.1.2. Reglarea neuroendocrină a funcţiei sexuale la tauri

La masculi funcţia de reproducţie este continuă. Primele semne ale activităţii

sexuale la mascul apar timpuriu şi constau în efectuarea saltului pe alte animale din grup,
indiferent de sexul acestora.

198
 Momentul maturităţii sexuale poate fi considerat atunci când în spermă se găsesc
spermatozoizi maturi.
La mascul, atât funcţia de reproducţie cât şi comportamentul sunt dirijate de către
sistemul neuro-endocrin. Activitatea sexuală este reglată de sistemul nervos şi umoral.
Centrul principal al celor două dirijări este diencefalul, care influenţează activitatea
hormonală a hipofizei, reglementând activitatea axei hipotalamo-hipofizare. Excitaţiile
nervoase pornesc direct de la encefal spre organele sexuale. Activitatea sexuală a
diencefalului este influenţată de cortex, care se află în permanenţă sub efectul excitaţiilor
interne şi externe.
Condiţia apariţiei reflexelor este aceea că, în organism să circule cantităţi optime
de hormoni sexuali, care să determine o stare de excitaţie a centrului libidoului. Aşa cum
se ştie, reflexele se împart în: reflexe înnăscute sau necondiţionate şi dobândite sau
condiţionate.
Hormonii anterohipofizari ICSH şi FSH au rolul principal în reglarea funcţiei
sexuale, dirijaţi de „Releasing factors” hipotalamici.
Hormonul ICSH stimulează secreţia celulelor interstiţiale ale testiculului (celulele
lui Leydig), respectiv secreţia de androgeni, hormoni care menţin reactivitatea sistemului
nervos şi stabilesc un anumit grad de excitabilitate. FSH-ul iniţiază spermatogeneza şi
diviziunea spermatozoizilor, iar balanţa FSH – ICSH – androgeni menţine continuitatea
spermatogenezei.

Procesul de inseminare artificială la animale cuprinde următoarele etape:

recoltarea spermei, controlul spermei, diluarea, conservarea şi inocularea spermei.

2.2. RECOLTAREA SPERMEI

Se vor descrie succint metodele folosite pentru recoltarea spermei, urmând ca ele
să fie detaliate la fiecare specie în parte.

2.2.1. Recoltarea spermei cu vaginul artificial

În practica inseminărilor artificiale, metoda cea mai răspândită pentru recoltarea

spermei este metoda cu vaginul artificial. Prin acest procedeu se poate obţine un ejaculat
cantitativ şi calitativ normal, cu condiţia să se respecte toate cerinţele necesare.
199
 Vaginul artificial a fost imaginat pentru prima dată de Giuseppe Amanteea (1914),
iar ulterior s-au adus modificări şi îmbunătăţiri în vederea perfecţionării lui şi a adaptării şi
la alte specii (Burns P., 2000).
Principiul recoltării, cu ajutorul vaginului artificial, constă în crearea unor condiţii
asemănătoare vaginului în călduri şi anume: temperatură, presiune, lubrifiere.
Vaginul artificial este format din următoarele părţi: tubul vaginului (corpul vaginului)
de formă cilindrică, de lungimi diferite, confecţionat dintr-un material rigid de cauciuc
pânzat, ebonită, tablă (foarte rar); cămaşa vaginală, subţire, fină din cauciuc şi paharul
colector. Corpul vaginului pe lungimea sa are prevăzut un orificiu astupat cu un dop
metalic.
Asamblarea şi pregătirea vaginului se face prin aranjarea cămăşii vaginale în
interiorul tubului cu capetele răsfrânte, introducerea apei calde, a aerului, lubrifierea şi
ataşarea paharului colector. Temperatura este asigurată prin introducerea apei calde la
temperatura de 45-500C, presiunea prin introducerea apei calde, cât şi a aerului.
Lubrifierea cămăşii vaginale se face cu vaselină neutră, sterilizată.
Succesul recoltării spermei cu vaginul artificial depinde de modul de pregătire a
vaginului, a creării cerinţelor necesare, pregătirii şi exploatării raţionale a reproducătorilor.

2.2.2. Recoltarea spermei prin masajul ampulelor canale deferente şi ale

veziculelor seminale

Metoda a fost aplicată pentru prima dată de Miller şi Evans în anul 1934 în SUA,
fiind denumită şi metoda americană de recoltare. Se aplică în cazuri rare, condiţionată
fiind de anumite stări de sănătate a reproducătorilor. Se pretează mai ales la tauri,
deoarece canalele deferente prezintă dilataţii spre porţiunea lor terminală, ce servesc ca
depozit pentru spermatozoizi. În urma masajului ampulelor, pereţii musculari se
contractează, facilitând eliminarea spermei.

2.2.3. Recoltarea spermei cu aparatul electroejaculator

Metoda a fost preconizată de Battelli (1922), apoi ea a fost experimentă şi

adaptată în diverse ţări: în Australia de Quinn (1935); în Polonia de Olbrycht (1937); în
România de Fălcoianu (1938); în Italia de Bonadonna (1938).

200
 Metoda se bazează pe excitaţiile provocate de un curent electric de slabă
intensitate asupra controlului ejaculatelor din regiunea lombară. Excitaţiile electrice
produc contracţii ale musculaturii netede din pereţii căilor de excreţie a spermei şi are loc
ejacularea. Metoda poate fi aplicată la berbec, taur şi păsări. Ejacularea are loc fără
erecţia organului copulator şi se obţine o spermă, care din punct de vedere cantitativ şi
calitativ nu diferă de cea obţinută cu ajutorul vaginei artificiale.

2.2.4. Recoltarea spermei prin masturbare

Metoda recoltării spermei prin masturbare a fost încercată pentru prima dată de
Spalanzani la câine, în Italia. La această specie, ejacularea se produce în urma excitării
penisului prin masaje peniene prin traversul furoului. Penisul intră în erecţie şi după
câteva minute masculul începe să ejaculeze, chiar dacă compresiunea asupra acestui
organ încetează.
Metoda a fost extinsă şi la vier, dar spre deosebire de câine, excitaţia vierului se
produce în prezenţa unei scroafe în călduri sau a manechinului fără masaj manual, ci
doar prin simpla prindere în mână a extremităţii libere a penisului.
La toate metodele enunţate, este necesară crearea obişnuinţei şi a reflexelor
condiţionate.

2.3. EXAMINAREA ŞI ASPECTUL SPERMEI

Înaintea procesului de diluare şi conservare, materialul seminal recoltat este

obligatoriu examinat şi apreciat cantitativ şi calitativ. Recipientul cu spermă este predat
imediat personalului de laborator, care va aprecia calitatea spermei (Alm K. şi col., 2001).
Aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei se face prin examene macroscopice şi de
laborator, biochimice, de rezistenţă etc.

2.3.1. Examenul macroscopic al spermei

Prin examenul macroscopic se apreciază volumul ejaculatului, culoarea,

densitatea, mirosul etc.
Volumul spermei. Acesta diferă în funcţie de specie şi se apreciază direct în
paharul colector sau prin turnarea într-un recipient gradat. Volumul spermei este
201
influenţat de vârstă, rasă, de dezvoltarea testiculară şi a glandelor anexe, de frecvenţa
ejaculatelor, de nivelul şi corectitudinea pregătirii sexuale, de anotimp (Soderquist L.,
1991).
Culoarea normală a spermei diferă de asemenea în funcţie de specie:
- la taur este albă sau alb-cremoasă, iar opacitatea în funcţie de concentraţia de
spermatozoizi;
- la vier este albă-gălbuie, cu reflexe albăstrui;
- la armăsar este albicioasă, uşor cenuşie şi opacă;
- la câine, sperma are un aspect apos şi uşor tulbure, fiind semitransparentă.
Culoarea roz-roşiatică denotă că sperma este amestecată cu sânge, dacă este
gălbuie, este amestecată cu urină, iar dacă are o culoare galbenă-verzuie este
amestecată cu puroi. În toate aceste cazuri sperma nu poate fi folosită (Burns P., 2003).
Densitatea spermei. La unele specii, prin examen macroscopic, se poate aprecia
desimea spermei. Sperma deasă, proaspăt recoltată la rumegătoare are culoare alb-
cremoasă şi prezintă particule fine în continuă mişcare (mai ales la berbec),
asemănătoare cu nişte valuri, care se agită în paharul colector, valuri date de mişcările
spermatozoizilor. Sperma cu densitate mijlocie şi rară are o culoare albicioasă,
asemănătoare laptelui smântânit.
Mirosul. Sperma proaspătă are, în general, un miros de os proaspăt ras, diferind
de la specie la specie.

2.3.2. Examenul microscopic şi de laborator al spermei

Examenul macroscopic trebuie neapărat completat cu examenul microscopic şi de

laborator, care furnizează date mai valoroase asupra calităţii spermei. Prin acest examen
se apreciază: prezenţa sau absenţa spermatozoizilor, aprecierea valurilor, desimea sau
concentraţia spermei, mobilitatea spermatozoizilor, rezistenţa lor, formele anormale şi
patologice etc. (Rouge M., 2003).
Aprecierea valurilor spermatice se face pe o lamă excavată sau în picătură
liberă, neacoperită cu lamelă. În funcţie de desimea şi mobilitatea spermatozoizilor, se
constată la microscop prezenţa valurilor de intensităţi diferite: foarte intense (+++),
intense (++); moderate (+) sau lipsa valurilor (-).

202
 Desimea spermei. Examenul se face astfel: cu o pipetă sterilă se ia o picătură de
spermă şi se pune pe o lamă degresată, încălzită sau pe plăcuţa încălzitoare. Lama se
acoperă cu o lamelă având în vedere să nu se formeze între ele bule de aer. Astfel
pregătită, lama se examinează la microscop, 3-4 câmpuri.
Sperma deasă se notează cu D, câmpul microscopic este plin de spermatozoizi,
distanţa între spermatozoizi este mai mică decât lungimea capului unui spermatozoid. Se
apreciază o concentraţie de peste 1 miliard de spermatozoizi/ml.
Sperma mijlocie (M), cu o concentraţie de 0,5-1 miliarde spermatozoizi/distanţa
între doi spermatozoizi este egală cu lungimea capului unui spermatozoid.
Sperma rară (R) cu o concentraţie de 0,5 miliarde spermatozoizi/ml, între
spermatozoizi existând o distanţă mai mare decât lungimea capului, ajungând până la
lungimea unui spermatozoid.
Sperma foarte rară sau oligospermie (O) prezintă câţiva spermatozoizi în câmpul
microscopic (5-10).
Azoospermia sau lipsa spermatozoizilor din ejaculat (Az).

2.3.3. Mobilitatea spermatozoizilor. Este aprecierea spermatozoizilor cu mişcări

de înaintare. Această apreciere se face în aceeaşi lamă, odată cu aprecierea desimii
spermei.
Au existat două sisteme de apreciere a mobilităţii astăzi simplificându-se în unul
singur, sistemul zecimal de la 1,0 la 0,1, apreciindu-se numărul de spermatozoizi cu
mişcări de înaintare şi energia lor de mişcare (Senger P.L., 1997).
Obişnuit se admit pentru prelucrare ejaculatele notate cel puţin cu 0,7 (70%
spermatozoizi vii, cu mişcări de înaintare cel puţin moderate). Spermatozoizii care
prezintă mişcări circulare, retrograde, ondulatorii din poziţie statică, împreună cu cei cu
mişcări de înaintare foarte lente sau agonice primesc aceeaşi apreciere, ca şi
spermatozoizii morţi.

2.3.4. Determinarea concentraţiei spermatozoizilor din ejaculat

Concentraţia spermatozoizilor pe unitate (ml sau mm3) este de mare importanţă

pentru procesul de prelucrare a materialului seminal. De numărul de spermatozoizi din
ejaculat şi mobilitatea lor depinde gradul de diluţie al spermei.

203
 Aprecierea concentraţiei spermatozoizilor se poate face prin:
- camera de numărat eritrocite (metoda hemocitometrică, Thoma, Burker,
Goreaev etc.);
- fotocolorimetru;
- aparate electronice;
- alte aparate.

Metoda hemocitometrică. În pipeta Potain se aspiră spermă până la diviziunea

0,5, peste care se aspiră o soluţie de clorură de sodiu 3% până la diviziunea 101. Se
omogenizează amestecul, după care primele picături se aruncă jos, apoi se varsă o mică
cantitate în şanţul lamelei, pentru a difuza în spaţiul grilat prin capilaritate, între lamă şi
lamelă (Ianuskanuskas A. şi col., 2002).
Citirea se face la microscop, prin numărarea spermatozoizilor din 80 pătrate mici
sau 5 pătrate mari. Se numără patru pătrate mari în diagonală, iar al 5-lea la întâmplare.
Pentru a afla numărul spermatozoizilor pe ml de spermă se va folosi formula:
NxSxIxD
X =
n
în care:
X - numărul de spermatozoizi pe mililitru;
N - numărul de spermatozoizi număraţi;
S - suprafaţa unui pătrăţel (1/400mm2);
I - înălţimea camerei (1/100 mm);
D - diluţia spermei (1/200);
n - numărul pătrăţelelor în care s-au numărat spermatozoizii.
Înlocuind în formulă se obţine:
Nx 400 x10 x 200
X = ;
n
sau
Metoda fotocolorimetrică este o metodă rapidă de numărare, care se bazează
pe diferitele grade de opacitate, pe care le are sperma pusă în faţa unui fascicol de
lumină ce trece prin dreptul unei celule fotoelectrice.
În practică se folosesc fie fotocolorimetre, ce indică direct numărul de
spermatozoizi în miliarde, fie fotocolorimetre ce trebuie în prealabil etalonate prin
măsurători repetate, făcute prin metoda hemocitometrică (fig. 16).
204
 Metoda electronică. Principiul acestei metode se bazează pe modificarea de
către spermatozoizi a câmpului electric creat de doi electrozi din platină, plasaţi într-un
capilar de pasaj al spermei. Există diferite tipuri de aparate electronice, cel mai utilizat
fiind Coulter, folosit pentru prima dată de Iversaen (1964).

2.3.5. Examenul morfologic al spermatozoizilor

Prin acest examen se urmăreşte punerea în evidenţă cu ajutorul diferitelor metode

de colorare a spermatozoizilor anormali, de origine primară endocelulară: spermatozoizi
giganţi, pitici, alungiţi, cu cap în formă de pară, liră; de origine secundară extracelulară:
spermatozoizi fără coadă, cu două capete, cu coadă răsucită sau despicată, cu două cozi
etc. (fig. 17). Se observă de asemenea spermatozoizi imaturi, care au la nivelul gâtului
sau a piesei intermediare picătura protoplasmatică; spermatozoizi morţi şi diferite
elemente celulare: celule epiteliale, germeni sau elemente sanguine. Stabilirea frecvenţei
spermatozoizilor anormali, imaturi sau morţi se face procentual, faţă de spermatozoizii
total număraţi (100-500) (Revell S., 2003).
Există mai multe metode de colorare a spermatozoizilor, dintre care unele care
pun în evidenţă modificări de formă, evidenţierea acrozomului, nucleoplasmei etc.
1. Colorarea intravitală cu eozină-nigrozină (metoda Hancoock-Dott). Pe o
lamă încălzită la 370C se pune cu pipeta Pasteur o picătură de spermă. Cu o altă pipetă
se adaugă 2-3 picături din soluţia 5% de eozină şi se omogenizează. Peste amestecul de
spermă-eozină se pun 2-3 picături de soluţie 10% de nigrozină, totul fiind bine
omogenizat. După 3-5 minute, timp necesar colorării, din amestec se fac cu ajutorul lamei
şlefuite frotiuri şi se examinează la microscop cu obiectivul de imersie (Revell S., 2003).
Pe fondul gri-cenuşiu se observă atât spermatozoizii albi, deci necoloraţi, care în
momentul colorării au fost vii, cât şi spermatozoizii coloraţi în roşu, spermatozoizii morţi,
coloraţi din cauza membranei lipoproteice, care devine permeabilă pentru eozină. Se
numără în mai multe câmpuri, aproximativ 500 spermatozoizii, notând pe cei morţi,
anormali sau imaturi şi făcând apoi procentajul.

2. Determinarea vitalităţii spermatozoizilor sau testul termic al viabilităţii se

execută la temperatura corespunzătoare vacii în călduri (cca. 390C).

205
 O mică probă din spermă brută (sau diluată) se pune într-o baie marină sau într-un
termostat şi se examinează la microscop din oră în oră, timp de 6 ore, după care se mai
face un examen la 20-24 ore.
În ejaculatul cu spermă de bună calitate, după 6 ore, 70% din spermatozoizi
trebuie să prezinte mişcări energice de înaintare, iar dacă se face şi determinarea
reductazelor, 60% trebuie să aibă activitatea enzimatică a reductazelor intensă sau
moderată.

2.3.6. Aprecierea capacităţii metabolice a spermatozoizilor

Testul cu albastru de metylen (Proba Redox) - Principiul metodei se bazează pe

decolorarea albastrului de metylen, care ca acceptor de hidrogen (eliberat în urma
acţiunii dehidrogenazelor asupra glucozei din spermă) se transformă într-un leuco-derivat
incolor. Timpul de decolorare este dependent de intensitatea metabolismului
spermatozoizilor.
Procesul de determinare constă în depunerea pe o lamă sau pe o sticlă de
ceasornic a unei picături de spermă proaspăt recoltată. Se adaugă o picătură de albastru
de metylen 1% şi se omogenizează bine. Din amestecul rezultat se aspiră în 2-3 tuburi
capilare de sticlă o coloană de cca. 3cm. Tuburile se depun orizontal pe masă la o
temperatură de 200C şi se notează timpul scurs de la umplere, până la decolorarea
completă (Looper M., 2000).
Interpretare:
- sperma este de bună calitate, dacă decolorarea se produce în 20-30
minute;
- sperma este de calitate inferioară, dacă timpul de decolorare depăşeşte 30
minute. Aceasta nu se recomandă să fie folosită la I.A.
Alţi autori recomandă ca după umplerea tuburilor capilare cu amestecul de
spermă+albastru metylen, să se ţină la temperatura de 370C sau chiar 400C, în acest caz
timpul se scurtează.

2.3.7. Aprecierea rezistenţei spermatozoizilor

206
 Testul cu clorură de sodium 1%. Metoda se bazează pe rezistenţa
spermatozoizilor la acţiunea nocivă a soluţiei de clorură de sodiu, cunoscut fiind faptul că
spermatozoizii cu mare putere fecundantă sunt cei maturi şi cu o capsulă lipoproteică
bine formată, ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare.
Se procedează în felul următor: într-un balon Erlenmayer de 250-500 ml se pune
0,02 ml de spermă (a cărei mobilitate a fost apreciată în prealabil). Peste sperma din
balon se adaugă în etape, câte 10 ml de soluţie NaCl 1% din biuretă. Amestecul se
omogenizează bine şi apoi cu ajutorul unei pipete Pasteur se ia o picătură, se pune pe o
lamă, se acoperă cu o lamelă şi se examinează la microscop, apreciindu-se mobilitatea.
Dacă se mai observă spermatozoizi mobili, se adaugă din nou aceeaşi cantitate de 10 ml
NaCl, se examinează la microscop şi tot aşa până când nici un spermatozoid nu mai
prezintă mişcări de înaintare (necrospermie).
Calculul rezistenţei se face după formula:
V
R= în care,
v
R - rezistenţa spermei totale,
V - cantitatea de NaCl 1% (exprimată în cm3) folosită,
v - volumul spermei.
Exemplu, dacă s-a folosit 80 cm3 de soluţie NaCl 1% şi 0,02 ml spermă:
80 8000
R= = = 4000 .
0.02 2
Pentru sperma de taur valoarea medie a rezistenţei (R) este de 3000.

2.3.8. Examenul biochimic al spermei

Examenul biochimic completează examenul microscopic, macroscopic şi

morfologic al spermei fiind de un real ajutor în aprecierea cantitativă şi calitativă. În acest
scop pot fi dozaţi diverşi parametri constitutivi ai spermei, cei mai utilizaţi fiind:
a) componenţii anorganici; sodiul şi potasiul (metoda flamfotometrică), fosforul
(metoda Raabe), magneziul (metoda Kristian-Ustinovici), clorul (metoda Mohr);
b) componente organice; proteinele (metoda Biuret), glucidele (metoda Roe-
Buruiană), lipidele (metoda Kunkel), fosfataza alcalină (metoda Raabe), fosfataza acidă
(metoda GOT, GPT) enzime etc. (Boitor I. şi col., 1984).

207
 2.4. BIOTEHNOLOGIA INSEMINĂRII ARTIFICIALE

LA ANIMALELE DOMESTICE

2.4.1. Biotehnologia inseminării artificiale la taurine

2.4.1.1. Metode de recoltare a spermei la taur

Recoltarea spermei este operaţia care are ca scop obţinerea spermei de la

reproducător cu ajutorul unei aparaturi adecvate sau prin alte procedee (Boitor I. şi col.,
1989).
Există mai multe metode de recoltare a spermei:
- cu vaginul artificial;
- electroejaculare;
- masajul ampulelor canalelor deferente şi a veziculelor seminale.
a) Recoltarea spermei cu vaginul artificial
Este metoda cea mai utilizată la ora actuală. Metoda are ca principiu de bază
crearea unor condiţii asemănătoare cu cele din vaginul natural, reuşita recoltării
depinzând de realizarea condiţiilor de: temperatură, presiune şi lubrifiere (Bogdan A.T. şi
col., 1976).

Părţile componente ale vaginului artificial sunt: vaginul propriu-zis, cămaşa

vaginală, inelele fixatoare, paharul colector (Webb D.W., 1992) (fig. 18).
- Vaginul propriu-zis (corpul), este constituit dintr-un tub cilindric rigid sau
semirigid, constituit dintr-un cauciuc pânzat, ebonită, material elastic, prevăzut lateral cu
o montură metalică, ce străbate un orificiu prin care se introduce apă caldă şi aerul,
necesare realizării temperaturii şi presiunii interioare. Dimensiunile corpului vaginal diferă
de la un tip la altul, cele din ţara noastră au lungimea de 50 cm şi diametrul de 6,5 cm.
- Cămaşa vaginală, este de formă cilindrică, asemănătoare unui manşon,
confecţionată din cauciuc sau material plastic subţire; la capete ea prezintă o îngroşare,
care permite rularea în momentul asamblării ei pe corpul rigid. Lungimea sa este de 78
cm şi lăţimea de 7 cm.
- Inelele fixatoare, sunt din cauciuc, late de 2 cm, circumferinţa lor variind în
funcţie de diametrul vaginului. Cu ele se fixează capetele cămăşii răsfrânte peste tub.
- Paharul colector, de spermă este confecţionat din sticlă cu pereţi dubli, se
fixează la unul din capetele vaginului.

208
 Pregătirea vaginului pentru recoltare
Asamblarea vaginului se face prin introducerea cămăşii vaginale în lumenul
corpului vaginal şi răsfrângerea ei peste capetele acestuia. Între cele două componente
se creează astfel un spaţiu ce va fi umplut cu apă caldă şi aer. Pentru fixarea cămăşii se
folosesc inele de cauciuc la ambele capete (Bogdan L.M., 2001).
Cămaşa vaginală trebuie moderat întinsă, în aşa fel încât să se creeze cute
longitudinale. Cutele helicoidale împiedică intromisiunea şi desfăşurarea corectă a
reflexelor sexuale.
Spălarea şi dezinfectarea vaginului. Spălarea se face cu ajutorul unor perii cu
coadă lungă, cu apă călduţă, în care se poate adăuga o cantitate mică de sodă şi se
limpezeşte cu apă curentă. Sterilizarea vaginului se face apoi prin autoclavare. În
prezent, în centrele de reproducţie fiecare reproducător are două vagine artificiale, care
după sterilizare se păstrează în dulapul de vagine, urmând ca să se pregătească înainte
de recoltare.
Introducerea apei calde şi a aerului. Prin orificiul tubului vaginal se introduce
apă caldă la temperatura de 45-500C. Vaginul se ţine înclinat în aşa fel încât să se
introducă cca. 200-250 ml de apă. Se introduce apoi aerul realizându-se astfel
temperatura şi presiunea necesară. După introducerea apei şi a aerului este necesar ca
la înclinarea vaginului, la capetele sale să se observe falduri în formă de "H".
Lubrefierea. Cămaşa vaginală se unge cu vaselină neutră, dar numai la capătul
unde masculul introduce penisul, pe 1/3 din lungimea tubului. Ungerea se face cu ajutorul
unei baghete de sticlă.
Fixarea paharului colector. La unul din capetele vaginului artificial se fixează
paharul colector, în care se scurge sperma.
Aprecierea temperaturii. Temperatura peretelui interior al vaginului se ia cu
termometru, între două falduri formate de cămaşa vaginală. Temperatura în interiorul
vaginului în momentul recoltării trebuie să fie de 40-420C.
Recoltarea propriu-zisă. Recoltarea se face într-o sală special amenajată, curată
şi uscată. Înainte de recoltare regiunea abdominală a taurului donator şi partea
posterioară a manechinului vor fi spălate, uscate şi dezinfectate. Părul prepuţial va fi tăiat
scurt. Saltul în vederea recoltării mai poate fi făcut pe o vacă sau un manechin (Bogdan
L.M., 2001) (fig. 19).

209
 Când recoltarea spermei se face folosind ca suport o femelă sau un taur,
operatorul se aşează de obicei pe latura dreaptă, ţinând cu mâna dreaptă vaginul
artificial, apropiat de crupa femelei şi înclinat sub un unghi de 35-45 0 faţă de coloana
vertebrală. În momentul când taurul sare pe manechin, aplicarea vaginului se va face
atunci când penisul este la începutul erecţiei şi taurul se mişcă spre înainte. Dirijarea
penisului spre orificiul vaginal se va face cu mâna stângă pe traversul furoului, fără a-l
strânge prea tare sau a-l brutaliza (Bogdan L.M., 2001).
După efectuarea unor mişcări caracteristice, taurul ejaculează, actul ejaculării
durând doar câteva secunde. După ejaculare, vaginul se retrage uşor de pe penis pe
măsură ce masculul coboară jos de pe manechin. Pentru reuşita ejaculării este necesar
ca vaginul artificial să fie bine pregătit şi să aibă: temperatură, presiune şi lubrifiere
apropiate de vaginul vacii în călduri (Boitor I. şi col., 1989).
Numărul ejaculatelor. Cea mai mare cantitate de spermă se obţine prin
recoltarea a 4 ejaculate/săptămână, câte 2 ejaculate pe ziua de recoltare, cu o pauză de
3-4 zile. În ce priveşte frecvenţa recoltării, aceasta depinde de rasă, individ şi pregătirea
sexuală a reproducătorul.
Insuccesele recoltării. Greşeli în pregătirea vaginului şi anume:
- aşezarea defectuoasă a cămăşii vaginului (prea întins, falduri în spirală etc.);
- temperatura prea ridicată sau prea scăzută a vaginului artificial;
- presiunea prea slabă sau prea mare în vagin în timpul recoltării;
- poziţia defectuoasă a vaginului în timpul recoltării etc.

b) Recoltarea spermei prin electroejaculare

Este o metodă de ultimă instanţă, indicată doar pentru taurii care şi-au pierdut
reflexele sexuale, sau care prezintă afecţiuni ale membrelor sau podale, ce fac imposibil
saltul. Se execută de asemenea taurilor cu inhibiţii ale reflexelor de îmbrăţişare şi
ejaculare, celor lipsiţi de apetit sexual.
Metoda constă în excitarea electrică a centrilor ejaculării cu ajutorul unui aparat
electroejaculator. Aparatul este format dintr-o sursă de curent (baterie) şi un electrod
(Bogdan L.M., 2001).
Înainte de elecroejaculare, taurul va fi pregătit prin vidarea materiilor fecale din
rect, prin spălarea acestuia cu soluţie 5% NaCl, care va facilita conductibilitatea electrică,
spălarea regiunii furoului cu o soluţie de bicarbonat de sodiu, scurtarea părului prepuţial.

210
 Se introduce electrodul în rect şi se aplică la început 15-20 excitaţii electrice
exercitate pe o durată de 2-3 secunde fiecare, cu pauze alternative de 60 secunde.
Intensitatea excitaţiilor creşte treptat de la cca. 100mA la 800-1500mA (Feredean T.,
1974), mărind totodată şi durata de aplicare până la 5-6 secunde. Ejacularea se produce
la fiecare excitare, obţinându-se la început secreţiile glandelor anexe şi apoi fracţiunile cu
conţinut în spermatozoizi. Durata totală a recoltării variază de la 5-10 minute, cantitatea
de spermă obţinută este relativ mai mare decât cea recoltată cu vaginul artificial, datorită
secreţiilor abundente ale glandelor anexe (Feredean T., 1974). Ejacularea poate să se
producă fără erecţie sau cu erecţie parţială.

c) Recoltarea spermei prin masajul ampulelor canalelor deferente şi a

veziculelor seminale
Această metodă are aceleaşi indicaţii ca şi electroejacularea. Pregătirea
reproducătorului pentru recoltare este asemănătoare cu ceea ce se face în vederea
electroejaculării; contenţia taurului în stand sau travaliu, tăierea perilor prepuţiali, toaleta
furoului. Se încearcă vidarea vezicii urinare prin masaj transrectal, pentru a evita
amestecul spermei cu urina.
Se videază ampula rectală şi se trece apoi la identificarea veziculelor seminale şi
ampulele canalelor deferente. Masajul se va efectua în direcţie cranio-caudală pe o
distanţă de aproximativ 30 cm (Boitor I., 1984) timp de 3-5 minute, după care de obicei se
produce ejacularea. În timpul eliminării spermei, testiculele sunt uşor retrase spre inelul
inghinal, iar glandul iese parţial din teaca furoului, fără ca penisul să intre în erecţie (fig.
20).
Unii tauri nu răspund favorabil la această metodă. În cazul că nu se obţine
eliminarea spermei în 8-10 minute, se recomandă să se renunţe la masaj şi operaţiunea
să fie reluată în ziua următoare.
Metoda este practică şi avantajoasă, nu necesită condiţii speciale de recoltare
(aparatură, construcţii, ambianţă), dar ea nu poate fi aplicată decât de cadre cu bune
cunoştinţe în topografia practică a tractusului genital masculin.

211
 2.4.1.2. Examinarea şi aprecierea spermei la taur

Imediat după recoltare se face aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei.

Aprecierea macroscopică, cu ochiul liber se referă la:
- volumul ejaculatului care este în medie de 3-5 ml cu variaţii între 1-14 ml. Taurii
tineri ejaculează în general mai puţină spermă;
- culoarea spermei la taur, albă-crem sau cu o nuanţă uşor gălbuie;
- consistenţă asemănătoare smântânii;
- mirosul caracteristic de os fiert şi ras sau de lapte;
- prezenţa impurităţilor sau a altor modificări de culoare, miros, consistenţă.
Această apreciere macroscopică a spermei trebuie întotdeauna completată cu
unele determinări de laborator: microscopice şi biologice, care să-i permită să fie trecută
în fluxul tehnologic pentru diluare şi conservare şi anume: (Farrell P.B. şi col., 1998)
- desimea spermei: pentru diluare să fie notată cu M (mijlocie);
- prezenţa sau absenţa valurilor spermatice;
- mobilitatea spermatozoizilor, cel puţin 70% spermatozoizi mobili;
- concentraţia: să fie cel puţin 600 milioane spermatozoizi per ml;
- proporţia spermatozoizilor normali să fie de cel puţin 80%, iar formele patologice
de cel puţin 3% spermatozoizi imaturi;
- rezistenţa la soluţie de NaCl să fie de 5000.

2.4.1.3. Diluarea şi conservarea spermei la taur

Diluarea şi conservarea spermei la taur sunt operaţii prin care se asigură

menţinerea puterii fecundante a spermatozoizilor un timp variabil, în afara căilor genitale.
La conservarea spermei se folosesc medii care conţin soluţii protectoare, nutritive,
neutralizante (Hammersted R.H. şi col., 1990).
Pentru aceasta este nevoie în primul rând de găsirea şi aplicarea acelor metode,
care să permită reducerea cât mai completă, dar reversibilă a metabolismului
spermatozoizilor. Aceasta se realizează prin oprirea sau reducerea temporară a activităţii
metabolice prin acţiunea temperaturii scăzute, care pentru a putea fi suportată de celula
seminală are nevoie în prealabil de tratarea spermei cu soluţii protectoare. Diluarea
spermei se face cu scopul de a fracţiona ejaculatul, în vederea măririi numărului de doze
de inseminare a vacilor, de a asigura mediul nutritiv în vederea conservării.

212
 Prin diluare, dintr-un singur ejaculat există posibilitatea inseminării a cca. 150-200
vaci.
Diluantul folosit trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie izotonic cu
sperma, să fie izotermic, să nu conţină substanţe toxice pentru spermatozoizi, să aibă un
pH favorabil menţinerii viabilităţii spermatozoizilor, să aibă putere nutritivă mare.
Medii de diluţie
Au fost făcute multe investigaţii în sensul de a găsi medii de diluţii care să
satisfacă în întregime cerinţele ce se cer unui diluant bun.
Există diluanţi pentru: conservarea spermei la temperatura camerei, conservarea
în stare de refrigerare, conservarea spermei prin congelare.
După compoziţia chimică a diluanţilor folosiţi în diluarea spermei, aceştia se pot
grupa în 2 mari grupe şi anume:
- diluanţi preparaţi pe baza substanţelor chimice (citraţi, fosfaţi, tartraţi, sulfaţi etc.);
- diluanţi organici (lapte, hormoni, extracte tisulare etc.)

Diluanţi chimici
a) Diluanţi cu gălbenuş de ou. Apă distilată 100 ml, 2, 9 g citrat de sodiu + 2 H 2O,
gălbenuş de ou 20%.
Se prepară soluţia salină din 29 g citrat de sodiu într-un litru de apă bidistilată, apoi
se sterilizează prin fierbere sau autoclavare. În ziua diluării, spermei se adaugă 20%
gălbenuş de ou proaspăt. La întregul diluant apoi se adaugă antibiotice: 1000 U.I.
penicilină şi 500-1000 gama-dihidrostreptomicină. Se pot folosi concentraţii diferite de
citrat de sodiu 3,2-3,6% în loc de 2,9%.
b) Gălbenuş de ou, citrat cu glicerină. La diluantul cu gălbenuş de ou citrat se
adaugă 2% glicerină pură. După 3 zile de conservare acest diluant prezintă o fecundaţie
mai bună decât a diluantului cu gălbenuş de ou citrat neglicerinat.
c) Diluantul TRIS cu gălbenuş de ou glicerinat, fructoză şi acid citric
TRIS hidroximetil-aminomentan..................... 6,056 g
Acid citric..................................................……3,0 g
Fructoză....................................................…...2,50 g
Apă distilată................................................166,320g
După prepararea soluţiei, aceasta se încălzeşte la 900C, apoi se răceşte şi se
împarte în două jumătăţi egale. Înaintea de folosirea uneia din părţi se adaugă 15,840 g

213
apă bidistilată, 25 g gălbenuş de ou proaspăt, 0,1 g streptomicină şi 100.000 U.I.
penicilină G. La cealaltă parte a diluantului se adaugă 19,68 g glicerină pro analisis, 25g
gălbenuş de ou proaspăt, 0,1g streptomicină şi 100.000 U.I. penicilina G., pH-ul trebuie
să fie ajustat la 6,85.
Diluant pe bază de lapte
În ultimul timp, aceşti diluanţi prin calităţile lor s-au răspândit foarte mult. Ei au
avantajul că sunt naturali, se prepară uşor, oferă o protecţie bună şi favorizează o
fecunditate foarte bună.
a) Diluant omogenizat pe bază de lapte pasteurizat. Pentru acesta se foloseşte
lapte cu 3,5% grăsime. Laptele se încălzeşte indirect într-o sticlă cu pereţi dubli şi apoi se
fierbe timp de 20 minute. Se răceşte şi se filtrează pentru a îndepărta proteinele
coagulate prin fierbere. Se adaugă antibioticele obişnuite: 500 U.I. penicilina G şi 500
gama - streptomicină/ml diluant.
b) Diluant pe bază de lapte smântânit. Se prepară după acelaşi procedeu descris
mai sus. Acesta are avantajul că lipsind globulele de grăsime, este mai facil examenul
microscopic, al spermei, dar procentul de fecunditate este inferior.
c) Diluant pe bază de lapte praf. La un litru de apă bidistilată se adaugă 100 g
lapte praf smântânit, apoi se fierbe la foc mic timp de 10 minute, într-un vas conic. După
răcire, se completează apa pierdută prin evaporare, se adaugă apoi antibiotice, laptele
praf urmând să fie folosit cel mult 7 zile de la deschiderea cutiei.
Alţi diluanţi
În scop experimental şi de cercetare, s-a încercat diluarea spermei cu ţesut
embrionar preparat din embrion de pui, cu gălbenuş de ou, plasmă sanguină, plasmă
seminală, extract tiroidian etc.
Unele firme au preparat diferiţi diluanţi care au fost puşi în comerţ ca de exemplu:
Laiciphos (preparat francez), Spermosol, Spermasol-M.Dilopten, Triladil (Germania),
Seminam şi Neuseminam (Japonia), Caprogen (Noua Zeelandă) etc.
a) Laiciphos este preparat din lapte ecremat, sterilizat, citratat şi fosfatat cu adaos
de zaharuri şi antibiotice;
b) Spermosol, preparat din citrat de sodiu, fosfat de potasiu şi gelatină, la care se
adaugă 10-30% gălbenuş de ou.

214
 A. Diluarea şi conservarea spermei prin refrigerare
La diluarea şi conservarea spermei trebuie să se respecte anumite reguli, de care
depinde reuşita procesului şi anume:
- sticlăria folosită să fie bine sterilizată;
- diluantul, sperma şi sticlăria să aibă aceeaşi temperatură, pentru a se evita şocul
termic;
- când se efectuează amestecul, întotdeauna se va turna diluantul peste spermă.
Diluarea spermei refrigerate prezintă două etape: pregătirea diluantului şi diluarea
propriu-zisă.

1) Pregătirea diluantului. În 100 ml apă bidistilată se adaugă substanţele chimice

stabilite: citratul de sodiu, glucoza etc. conform reţetei. Pentru aseptizare se adaugă
cantitatea de antibiotice stabilită (1000 U.I. penicilină, 500 U.I. gama streptomicină)
(Gravance C.G. şi col., 1998).
Adăugarea gălbenuşului de ou: oul se spală, se dezinfectează cu alcool, apoi se
sparge, separând albuşul de gălbenuş. Apoi gălbenuşul se pune pe o bucată de hârtie de
filtru, prevăzută cu un orificiu la mijloc. Se rostogoleşte gălbenuşul de câteva ori în jurul
orificiului, apoi hârtia se pliază şi conţinutul se va scurge într-un pahar Berzelius sau
cilindru gradat, unde se află soluţia salină. Se omogenizează apoi conţinutul pentru a
rezulta o suspensie foarte fină. O mică cantitate de diluant va fi introdusă la termostat
pentru a ajunge la 370C, cea mai mare cantitate lăsându-se la temperatura de laborator
(Boitor I. şi Muntean M., 1984).
2) Diluţia. Ea se realizează în doi timpi şi anume:
- în primul timp se realizează diluţia iniţială. Imediat după recoltarea spermei şi
preluarea probelor pentru efectuarea examenelor obligatorii, materialul seminal este
turnat în recipiente gradate cu pereţi dubli, peste care se adaugă aceeaşi cantitate de
diluant la 370C. După o perioadă de echilibrare de 20-30 minute la temperatura de
laborator, se înlătură apa din sticla cu pereţi dubli şi se trece la efectuarea diluţiei finale.
- diluţia finală se obţine folosindu-se următoarea formulă:
N +a
GD =
n
- GD - gradul de diluţie;
- N - numărul de spermatozoizi din ejaculat;
- a - mobilitatea;
215
 - n - numărul de spermatozoizi pentru o doză de inseminare.
Cantitatea de diluant, care se adaugă în al doilea timp, se apreciază în funcţie de
gradul diluţiei. Astfel, dacă gradul diluţiei este 1/5, se vor mai adăuga 3 părţi de diluant,
deoarece o parte a fost pusă în diluţia iniţială. Această diluţie se realizează la
temperatura de laborator 18-220C (Rodriguez - Martinez şi col., 1997).
Sperma diluată se introduce în fiole mici (doze), trecute în cutii de bachelită şi
păstrate la frigider la temperatura de 0-50C. De aici ele sunt expediate la punctele de
însămânţare în termos cu gheaţă.

B. Diluarea şi conservarea spermei prin congelare

Consideraţiile teoretice ce stau la baza congelării sunt: adaosul de glicerină în
mediul de diluţie al spermei, ce are ca efect protecţia structurii spermatozoizilor. Efectul
protector al glicerinei s-ar părea că se realizează pe 2 căi şi anume: (Den Daas J.H. şi
col., 1998).
- prin modificarea cristalizării lichidului seminal, ceea ce reduce traumele mecanice
pe care le suferă spermatozoidul în timpul cristalizării;
- prin pătrunderea glicerinei în interiorul spermatozoidului şi înlocuirea conţinutului
în apă, care în cursul procesului de congelare în afara celulei împreună cu întreg
conţinutul său de electroliţi, anihilând sau măcar reducând în acest fel efectul dăunător
al concentraţiei intracelulare asupra spermatozoidului (Gil J. şi col., 2000).
Concentraţia de glicerină este în funcţie de diluantul folosit, în gălbenuş de ou
citratat 7,5%, în lapte 7%, iar glicerina se adaugă lent şi fracţionat în condiţiile unei
temperaturi de +40C. Sperma va fi mai întâi diluată cu un mediu sărac sau lipsit de
glicerină până la 1/2 din diluţia finală prevăzută, apoi este răcită la +40C, după care în
decurs de o oră se adaugă o parte de diluant egală cu un conţinut de 14-15% glicerină.
Înainte de congelare trebuie să se aştepte cel puţin 6-8 ore, perioadă care constituie
echilibrarea obligatorie a spermei cu noul mediu de diluţie (Correa I.R. şi col., 1994).
Există mai multe procedee de congelare a spermei:

- congelarea în paiete;
- congelarea în fiole;
- congelarea în granule (în pastile).
Redăm pe scurt etapele principale ale congelării spermei în paiete, procedeu care
este cel mai răspândit şi la noi în ţară.

216
 Congelarea spermei în paiete a fost elaborată în 1965 în Franţa de către Cassou
şi Jourdain. Paieta are lungimea de 133 mm, din plastic, rezistentă la variaţii mari de
temperatură.
Există 3 tipuri de paiete:
- paiete mari cu diametrul de 3,8-4,2 mm şi capacitatea de 1,2 cm3;
- paiete mijlocii cu diametru de 2,5-2,8 mm, capacitatea de 0,5 cm3;
- paiete mici (fine) cu diametru de 1,7-2 mm şi capacitatea de 0,25 cm3.
În ţara noastră sunt cunoscute numai paietele mijlocii şi mici (fine).
Prepararea diluantului. Metoda originală foloseşte ca diluant un preparat cu
denumirea comercială Laiciphos 271, un mediu uscat, pe bază de lapte praf ecremat,
sterilizat, citratat şi fosfatat, cu adaos de zaharuri şi antibiotice (0,5g hidrostreptomicină şi
500.000 U.I. penicilină /l). Un pachet de diluant conţinând 50g Laiciphos 271 se toarnă
într-un recipient Erlemayer, în care se adaugă 400 ml apă distilată, încălzită la
temperatura de 400C şi se omogenizează. Se adaugă 50 cm3 gălbenuş de ou proaspăt
dizolvat în 100 ml de apă bidistilată, încălzită la temperatura de 50C. Amestecul format se
împarte în două jumătăţi la care se adaugă:
- în amestecul A - glicerină 3%;
- în amestecul B - glicerină 11%.
Diluanţii până în momentul recoltării spermei se păstrează la + 40C. Înainte de
recoltare cu câteva minute amestecul A se pune într-o baie marină la +320C, iar
amestecul B este păstrat în continuare la +40C.
Examinarea spermei şi efectuarea diluţiei iniţiale. Imediat după recoltare se
apreciază macroscopic şi microscopic calitatea şi cantitatea ejaculatului recoltat, prin
metodele descrise. Pentru aprecierea gradului diluţiei se ia în considerare: concentraţia
spermei brute; concentraţia spermei avută în vedere după decongelare pentru doze de
inseminare, exprimată în spermatozoizi/ml; mobilitatea spermatozoizilor (Januskauskas
A. şi col., 1995).
La ejaculatele obişnuite (primul şi al doilea) se face diluţia iniţială în proporţie de
1:1 cu amestecul A păstrat la 320C şi în continuare până la jumătatea volumului final
stabilit.
Imprimarea paietelor. După stabilirea volumului final de spermă diluată se trece
la calcularea şi alegerea numărului de paiete necesare, imprimarea lor în vederea

217
identificării ulterioare. Imprimarea se face de obicei cu mijloace mecanizate. Pe fiecare
paietă se imprimă:
- numele, iniţiala sau codul laboratorului în care se produce materialul seminal
congelat;
- numele sau numărul matricol al taurului donator;
- rasa taurului donator;
- data congelării.
Scăderea temperaturii după diluare. Fiecare flacon conţinând spermă diluată cu
amestecul care conţine 3% glicerină, se aşează într-o baie marină cu o temperatură de
+30C. Apoi baia marină este aşezată într-o vitrină frigorifică, cu temperatura controlată la
+40C. Când temperatura băii marine a ajuns la +20 0C, este necesar să se adauge câte
un cub de gheaţă, la fiecare 5 minute, ceea ce va asigura scăderea temperaturii într-un
ritm care va permite atingerea temperaturii de +40C în 40-60 minute.
Glicerinarea. Când temperatura spermei a ajuns la +40C se adaugă amestecul B,
care conţine 10% gălbenuş de ou şi 11% glicerină cu densitate 1,26. Acest lucru se
efectuează în vitrina frigorifică, la temperatura de +4 0C şi se execută, în doi timpi, la
interval de 15 minute, când se adaugă câte 50% din volumul total de diluant B. După
fiecare adiţionare a fracţiunii glicerinate, se face omogenizarea cât mai perfectă a
amestecului. Echilibrarea spermei cu diluantul glicerină durează aproximativ 2 ore la
temperatura de +40C (Kjaestad H. şi col., 1993).
Fracţiunea ejaculatului diluat pe doze de inseminare. Această operaţiune
trebuie făcută la +40C şi se poate face fie manual, fie automat.
a) Metoda manuală. Sperma este aspirată în paiete cu ajutorul unei pompe de vid
cu o presiune a coloanei de mercur de 60 mm. Umplerea trebuie să se facă complet fără
bule de aer. Pentru că spre capătul liber al paietei trebuie să rămână un spaţiu gol de
cca. 1-1,5 cm, după umplere, paietele se scutură cu o mişcare energică, care
îndepărtează surplusul de spermă şi apoi se şterge cu hârtie de filtru sterilă. Pentru
închiderea paietelor, fascicolul cu paiete prinse în brăţara metalică se apasă de mai
multe ori într-un vas, care conţine pudră polivinilică preparată cu alcool şi care în contact
cu apa se întăreşte. Paietele astfel pregătite vor sta în baia marină (0-4 0C) până la
împlinirea duratei de echilibrare de 2 ore (Shannon P. şi col., 1995).
La expirarea timpului de echilibrare, paietele se scot din baia marină, rece, se
şterg şi apoi se aşează pe stative metalice speciale, care în funcţie de tipul containerului

218
folosit pentru congelare au capacitatea de 100,58 sau 41 paiete sau de 175,100 sau 75
paiete mici.
b) Metoda automată. Se realizează prin aparate robot de mare capacitate de
diferite tipuri, LR-250 Union Carbide.
Paietele mijlocii au nevoie de o temperatură de congelare de -1500C până la
-1600C, timpul de congelare fiind de 7 minute.

2.4.1.4. Inocularea spermei la rumegătoarele mari

a) Depistarea femelelor în călduri

În vederea obţinerii unei bune fecundităţi este necesară descoperirea la timp a
femelelor în călduri
În condiţiile creşterii intensive, uneori în stabulaţie permanentă, depistarea
căldurilor dacă nu este imposibilă, în orice caz este greu de realizat. Căldurile sunt
apreciate de către practician prin modificările organelor genitale; vulva, vestibulul vaginal
şi vaginul. Cu o zi înainte de apariţia căldurilor, încep să fie congestionate şi edemaţiate,
labiile vulvare se îngroaşă. Caracteristic pentru faza de călduri este că femelele acceptă
saltul partenerelor, iar la nivelul comisurii vulvare se scurge un mucus sticlos, filant. În
primele ore ale căldurilor mucusul este abundent, filant, transparent şi lichid, lipindu-se de
regiunea vulvară şi fese (Amann R.P., 1989). Odată cu avansarea căldurilor consistenţa
mucusului creşte, ajungând ca la mijlocul căldurilor să prezinte elasticitatea maximă.
Transrectal, coarnele uterine sunt erectile. Foliculul ovarian la începutul căldurilor este
relativ mic, ca un sâmbure de cireaşă, proemină la suprafaţa ovarului, dar nu se simte
fluctuaţia.
La mijlocul căldurilor, foliculul ovarian este mult evoluat de mărimea aproape a
unei cireşe cu pereţii mai subţiri, cu lichid sub tensiune, simţindu-se şi o uşoară fluctuaţie.
În acest stadiu se poate executa însămânţarea (monta) (Popescu P. şi Oţel V., 1962).
Spre sfârşitul căldurilor, foliculul de Graaf ajunge la un diametru de aproximativ 15-
20 mm, cu pereţii subţiri şi cu fluctuaţie evidentă, foliculul schimbându-şi forma la cea mai
uşoară apăsare. Acest stadiu este cel mai apropiat de ovulaţie şi cel mai favorabil pentru
efectuarea inseminării artificiale (Stalhammer E.M. şi col.,1994).

219
 b) Momentul optim al inseminării la vacă
Coroborând toate semnele căldurilor, psihice, fizice, morfofuncţionale de
manifestarea acestora, pentru a avea un indice maxim de fecunditate, (tabel 1)
inseminarea trebuie făcută când:
- femela acceptă salturile celorlalte femele din jur (dacă există);
- prezintă vulva edemaţiată şi scurgerea la nivelul comisurii inferioare vulvare a
unui mucus filant transparent;
- prezintă coarnele uterine erectile (cu tonus);
- prezintă foliculul cu fluctuaţie evidentă şi sub tensiune.
Momentul inseminării Fecunditate la I-a inseminare
%
- la apariţia căldurilor 44,0
- la mijlocul căldurilor 82,0
- la sfârşitul căldurilor 75,0
- la 6 ore după terminarea căldurilor 63,0
- la 12 ore după terminarea căldurilor 32,0
- la 24 ore după terminarea căldurilor 12,0
Tabel 1 – Influenţa momentului I.A. sau a montei asupra fecundităţii la vaci
(după Trimberger şi Favis)

Având în vedere dificultăţile posibile privind detectarea exactă a momentului

apariţiei căldurilor la fiecare femelă în parte, mai cu seamă în marile unităţi de animale,
se recomandă următoarea schemă, ce s-a dovedit utilă de aplicat (după Nebraska
C.C.Z., citat de Dumitrescu I şi col., 1978).

Momentul observării Momentul optim pentru

căldurilor inseminarea artificială

Dimineaţa până la ora În seara aceleaşi zile

12

După ora 12 până În dimineaţa

seara următoare
Schema inseminării artificiale la taurine după
detectarea momentului apariţiei căldurilor

220
 De regulă se aplică 2 inseminări cu sperma aceluiaşi taur. Femelele inseminate
prima dată dimineaţa vor fi reinseminate la 12 h, adică în seara aceleiaşi zile.
c) Pregătirea instrumentarului
Instrumentarul pentru inseminare este în funcţie de metoda ce se aplică: cu
speculum vaginal sau recto-vaginală şi în funcţie de prezentarea materialului seminal
(refrigerat, congelat în paiete, fiole sau granule).
Pentru inseminare cu speculum vaginal este necesar: sterilizarea speculumului;
sursa de lumină; pipetă de sticlă sau material plastic, o pară (suzetă) de cauciuc; lampă
frontală (fig. 21).
Pentru inseminarea la care materialul seminal este în paiete, avem nevoie de un
pistolet pentru inseminarea artificială, iar pentru cazurile în care sperma este în fiole, de o
pipetă şi o suzetă din cauciuc.

d) Decongelarea şi reanimarea spermatozoizilor

Sperma refrigerată. Pentru reanimarea spermatozoizilor se extrage doza de
inseminare din cutia de bachelită, care se află în termosul de gheaţă şi se lasă câteva
minute la temperatura camerei. Sperma nu va fi lăsată la temperatura camerei mai mult
de 30 minute, pentru că scade mobilitatea şi capacitatea fecundantă peste această
durată (Shannon P. şi col., 1995).
Decongelarea. Aceasta se face în funcţie de modul de congelare şi ambalajul
spermei congelate, dar cu toate acestea există şi unele recomandări comune şi anume:
- decongelarea să se facă cât mai repede;
- între momentul decongelării şi cel al inseminării, temperatura spermei reanimate
trebuie să fie în continuă creştere. Scăderea temperaturii decongelante numai cu
câteva grade provoacă o degradare a spermei. Cu cât intervalul între decongelare şi
inseminare este mai scurt, cu atât fecunditatea este mai bună, nu trebuie să treacă mai
mult de 15 minute;
- instrumentarul de inseminare să aibă cel puţin aceeaşi temperatură ca şi sperma
sau chiar ceva mai ridicată;
- extragerea dozelor trebuie făcută foarte rapid. Pentru decongelare este nevoie de
un termos cu baie marină de 36-400C şi un termometru cu mercur.

221
 În funcţie de recipientul în care s-a făcut congelarea spermei, pentru reanimarea
prin decongelare a acesteia, este necesar să se procedeze de maniera următoare
(recipient, fiolă):
- pregătirea unei băi marine la 38-390C;
- deschiderea containerului, ridicarea canistrei până la gâtul containerului,
extragerea fiolei, cufundarea ei în baia marină;
- reaşezarea canistrei şi închiderea containerului;
- scoaterea, ştergerea şi uscarea fiolei;
- deschiderea fiolei prin tăierea gâtului acesteia;
- aspirarea spermei în pipetă
Decongelarea materialului seminal stocat în paiete:
- pregătirea băii marine la 34-370C;
- deschiderea containerului, ridicarea canistrei până la cel mult 3-4 cm sub nivelul
superior al containerului, scoaterea paietei, scuturarea ei de eventualele resturi de azot
şi cufundarea în baia marină pentru decongelare; decongelarea durează 13 secunde
pentru paieta mijlocie şi 8 secunde pentru paieta fină;
- reaşezarea canistrei şi astuparea containerului;
- încălzirea corpului metalic al pistolului, prin frecarea cu hârtie sau vată (atât vara
cât şi iarna);
- scoaterea paietei din baie, uscarea ei prin ştergerea cu tifon sau prosop; rularea
între degetul arătător şi cel gros a capătului astupat cu dopul uzinal, pentru favorizarea
desprinderii şi alunecării sale în momentul inseminării;
- transferarea bulei de aer către capătul astupat cu un dop de laborator sau sudat
cu ultrasunete, prin lovirea uşoară, repetată a corpului elastic al paietei; în acest timp,
paieta se ţine în poziţie verticală cu dopul uzinal în jos;
- introducerea paietei în pistoletul de inseminare, cu dopul uzinal în interiorul
corpului pistoletului;
- tăierea vârfului paietei cu o secţiune perfect perpendiculară pe axul longitudinal, la
mijlocul bulei de aer;
- aplicarea peste vârful paietei a pipetei de plastic şi asamblarea etanşă a acestora,
astfel încât sperma să nu refuleze;
- împingerea uşoară a pistolului, până când la vârful pipetei de plastic apare o lentilă
de spermă, semn că montarea pistoletului este corectă.

222
 Să nu se decongeleze mai multe paiete în acelaşi timp, ci decongelarea să
preceadă fiecare inseminare. De la decongelare şi până la inseminare nu trebuie să
treacă mai mult de 15 minute (Stalhammer E.M. şi col., 1994).
e) Controlul spermei conservate
Controlul spermei se face de regulă prin examenul microscopic pentru observarea
mobilităţii spermatozoizilor, de obicei din ultima fracţiune de spermă, rămasă prin
aderenţă în vârful pipetei de inoculare.
f) Inseminarea propriu-zisă
Metodă. După ce s-a făcut reanimarea, materialul seminal este aspirat în pipetă
sau pistoletul de inseminare, iar operatorul se pregăteşte pentru inseminare.
Există mai multe metode de inoculare a spermei şi anume:
- metoda recto-cervicală;
- inseminare cu speculum (aceste metode sunt cele mai utilizate);
- inseminare prin tracţiune şi evidenţierea exterioară a cervixului (metoda italiană rar
folosită);
- inseminare vaginală prin control manual.
1. Metoda recto-cervicală. Este metoda cea mai utilizată astăzi. Operatorul după
ce videază cu mâna dreaptă ampula rectală de fecale, examinează starea coarnelor
uterine şi ovarele pentru a constata modificările determinate de instalarea căldurilor şi
dezvoltarea foliculului ovarian. Apoi retrage mâna, efectuează o toaletă minimă, iar cu
ajutorul degetul mare şi index, îndepărtează partea inferioară a labiilor vulvare pentru a
examina starea vestibulului şi clitorisului, apoi cu mâna stângă introduce pipeta sau
pistoletul de jos în sus, dirijându-le spre plafonul vestibulo-vaginal, până ajunge în fundul
vaginului. Mâna dreaptă, cu mănuşa obstetricală este plasată din nou în rect, fixează
cervixul şi cu degetul mic reperează orificiul vaginal al cervixului (fig. 22). Cu mâna
stângă se dirijează vârful pipetei spre degetul mic, încercând prin mişcări uşoare să
repereze orificiul cervical. Odată reperat ostiumul cervical, mâna stângă execută uşoare
presiuni asupra pipetei, iar cu mâna dreaptă se fac mişcări, care facilitează pătrunderea
pipetei până la nivelul corpului uterin, când simţim vârful pipetei sau pistolului prin
traversul peretelui uterin. Pătrunsă fiind pipeta la nivelul uterin, cu mâna stângă se apasă
pe suzetă sau se apasă pe piston pentru inocularea spermei. Este indicat ca sperma să
fie depusă în apropierea deschiderii coarnelor uterine sau chiar la nivelul marii curburi
(Boitor I. şi col., 1984).

223
 Avantajele metodei:
- oferă posibilitatea aprecierii stării uterine şi a dezvoltării foliculului ovarian;
- se depune mai profund doza de spermă;
- reduce pericolul răspândirii infecţiilor genitale;
- foloseşte un instrumentar mai simplu, uşor de manipulat.

Dezavantajele metodei:
- nu permite examenul mucoasei vestibulo-vaginale şi a stării cervixului sau
descoperirea diverselor anomalii vagino-cervicale;
- necesită mai multă pricepere din partea operatorului.

2. Metoda cu speculum vaginal. Această metodă constă în introducerea pipetei

de inseminare în cervix după o prealabilă deschidere a conductului vestibulo-vaginal cu
ajutorul speculului vaginal (Bogdan A.T. şi col., 1976).
Se face toaleta regiunii vulvare cu apă şi săpun sau practic se dezinfectează
numai cu un tampon de vată cu alcool (Parks J.E., 2000).
Speculumul vaginal dezinfectat, lubrefiat şi având temperatura apropiată de cea a
corpului femelei, se introduce pe la nivelul labiilor-vulvare, care vor fi uşor îndepărtate de
către operator şi ajutor, pentru facilitarea introducerii. Se introduce cu valvele închise şi i
se dă o înclinare de jos în sus cu marele ax vertical. Speculumul întâmpină o rezistenţă la
nivelul muşchilor vestibulari, apoi el pătrunde cu uşurinţă, îndepărtând pereţii, când se
aude un zgomot de aspiraţie. Ajuns la nivelul vaginului, se roteşte cu 900, după care se
deschide. Cu ajutorul lămpii frontale se examinează starea mucoasei vaginale, a
cervixului, întredeschiderea sa şi mucusul sau eventualele anomalii. Cu mâna dreaptă se
introduce pipeta sau pistoletul de inseminare, prin tunelul realizat de speculum, până în
cervix, căutând prin dirijarea pipetei în toate sensurile, să pătrundă cât mai profund în
canalul cervical.
Apoi, depunerea spermei se realizează ca şi la metoda de mai sus, prin apăsarea
între degete a suzetei de cauciuc sau a pistonului pistoletului. Este de notat să nu se
elibereze presiunea de pe suzetă sau de pe piston, pentru ca sperma să nu fie
reabsorbită (Looper M., 2000).
Avantaje: este mai uşor de executat pentru operator, se poate examina starea
mucoasei vaginale, se poate examina cervixul.

224
 Dezavantaje: atunci când nu se respectă, sterilizarea specumului şi aducerea la
temperatura corpului, se pot transmite boli sau se declanşează secreţie de adrenalină
prin speculum rece, traumatisme etc., sperma se depune adeseori la nivelul cervixului.
Greşeli în inocularea spermei:
- neaspirarea în paietă a întregului conţinut de material seminal din fiolă, fie
revărsarea parţială a conţinutului fiolei prin introducerea bruscă a pipetei, fie prin
aspirarea neglijentă a spermei, într-o coloană discontinuă, plină de bule de aer;
- inocularea incompletă a spermei;
- depunerea spermei în segmente necorespunzătoare, ale aparatului genital ca
urmare a necunoaşterii tehnicii de inseminare (Fazeli A.R. şi col., 1993).

2.4.2. Biotehnologia inseminării artificiale la ovine

În general, tehnica inseminării artificiale la această specie cuprinde aceleaşi etape

ca şi la vacă şi anume: recoltarea, controlul şi examenul de laborator, diluarea şi
conservarea, inocularea, dar cu mici deosebiri de tehnică (Campbell J.W. şi col., 1996).

2.4.2.1. Recoltarea
Recoltarea spermei de la berbec se face în mod curent cu ajutorul vaginei
artificiale. Numai cu totul excepţional şi mai ales în mod experimental se face recoltarea
prin electroejaculare.
A) Recoltarea spermei cu vaginul artificial
Instrumentarul folosit pentru recoltare este acelaşi ca şi pentru recoltarea la taur,
cu deosebirea că vaginul artificial este de dimensiuni mai reduse: tubul vaginal are 20 cm
lungime, pereţilor de 0,5 cm grosime şi 4,5 cm diametru şi este confecţionat din cauciuc
pânzat; cămaşa vaginală este de 38 cm lungime, 6 cm lăţime, confecţionată din cauciuc
fin, inelele fixatoare cu grosimea de 3 mm şi 5 cm diametru. Paharul colector are formă
conică, cu o prelungire în formă de deget, gradată în cm 3 (McKelvey W.A.C., 1985) (fig.
23).
La pregătirea vaginului trebuie să se respecte următoarele: cămaşa vaginului cu
ocazia montării, să nu formeze decât cute longitudinale, apa care se introduce în vagin
să aibă o temperatură de 43-450C, pentru ca în momentul folosirii vaginului, acesta să
aibă o temperatură de 40-410C; umplerea cu apă caldă să se facă în proporţie de 2/3, la
225
insuflarea de aer să se realizeze numai o uşoară atingere a faldurilor interioare. Ungerea
cu vaselină să se facă numai pe 1/3 din lungimea cămăşii vaginului.
Recoltarea se face pe o oaie manechin, care este fixată într-un stand special (fig.
24). Vaginul este ţinut pe crupa oii la un unghi de 350. În momentul când berbecul
execută saltul se manevrează vaginul artificial în aşa fel încât penisul să fie introdus în
vaginul artificial pentru a se produce ejacularea. Imediat după ejaculare, vaginul artificial
se răstoarnă cu paharul colector în jos pentru a se scurge toată sperma (Langford G.A. şi
col., 1979).

B) Recoltarea spermei prin electroejaculare

În vederea recoltării, berbecul se fixează în decubit lateral drept, de obicei pe o
scară ce se aşează pe sol sau masa de lucru. Se face toaleta regiunii furoului cu o soluţie
de bicarbonat de sodiu, apoi se extrage penisul din furou, fixându-se cu o meşă sterilă ce
se trece de la baza glandului (Price E.O. şi col., 1998).
Electrodul electroejaculatorului este introdus în rect până în dreptul regiunii
lombare. Paharul colector se aşează în faţa deschiderii uretrei. Se stabileşte contactul
electric dându-se excitaţii electrice în serii de câte 5 secunde la interval de 10 secunde.
Sperma va fi ejaculată după câteva excitaţii, dar actul se va produce fără erecţie (fig. 25,
26).
Ca fenomene secundare se observă: contractura musculaturii, tahipnee,
fenomene ce se remit fără urmări. Dacă este însă practicată timp îndelungat berbecul
este compromis.

2.4.2.2. Controlul spermei

Controlul spermei de berbec se face după aceleaşi tehnici, deosebiri fiind numai în
ceea ce priveşte caracteristicile spermei: volumul unui ejaculat este între 0,5-3 cm 3,
culoarea alb-lăptoasă sau uşor gălbuie. Desimea este foarte mare (se observă
fenomenul de valuri). Numărul spermatozoizilor este de 1-2 miliarde/cm3 spermă. Proba
redox (după Lunca N., 1954) este pentru spermă foarte bună - 8 minute, sperma bună
între 8-16 minute; mediocră între 16-30 minute şi de calitate inferioară peste 30 minute.
Proba rezistenţei; valoare bună = 3000, iar la examenul morfologic, se admit
spermatozoizi anormali până la 14% şi imaturi până la 2% (Hill J.R. şi col., 1998).

226
2.4.2.3. Diluarea şi conservarea spermei
În diluarea spermei se folosesc diverşi diluanţi pe bază de citraţi şi gălbenuş de
ou. Dintre ei, se foloseşte în special diluantul propus de Milovanov, care are compoziţia
următoare:
Glucoză anhidră............................ 0,8 g;
Citrat de sodiu (+2H2O)................. 2,8 g;
Gălbenuş de ou ............................. 20%;
Dihidrostreptomicină..................... 50.000 g;
Penicilină sodică............................ 50.000 U.I.;
Apă distilată ad.............................. 100 ml.
Diluţia iniţială (1/1) se face în paharul colector la 37 0C imediat după recoltare, sau
într-o eprubetă. După controlul calităţii spermei (mobilitate, desime, număr rezistenţă
etc.), se face diluţia finală ţinând cont ca într-o doză de spermă diluată să fie cel puţin 60
milioane spermatozoizi. Diluţia finală se face după aceleaşi principii şi la temperatura
laboratorului, după care materialul seminal este repartizat în flacoane de penicilină sterile
care se etichetează.
Conservarea spermei diluate.
Se poate face prin refrigerare în termos cu gheaţă sau la frigider la 0-5 0C. Se
poate face şi congelarea, după aceleaşi tehnici ca şi la taur, în pastile sau fiole cu
deosebiri în compoziţia diluanţilor. Transportul se face în termos sau lăzi izoterme cu
maşini, avion, etc.
2.4.2.4. Inocularea spermei
Se utilizează metoda de inseminare cu speculumul. Instrumentarul de inseminare
este asemănător cu cel folosit la vacă, cu următoarele deosebiri:
- speculum este de dimensiuni mai mici, bi sau trivalv;
- seringa de inoculare este compusă din pistonul seringii, tija gradată cu cursor
metalic şi o garnitură de cauciuc la capăt, canula din sticlă şi cu vârful recurbat;
- standul de inseminare confecţionat din scândură este fix, fie rotativ, operatorul
stând în spatele standului într-o groapă adâncă de 40 cm (Killen I.D. şi col.,1982).
După deschiderea vaginului cu ajutorul speculumului, vârful recurbat al seringii se
dirijează cu atenţie în sus, sub papila cervicală şi pătrunde în canalul cervical pe o
adâncime de 0,5-1 cm. Doza de spermă diluată ce se inoculează la oaie este de 0,1 ml,

227
cantitate ce se obţine prin fixarea corespunzătoare a cursorului seringii (Halbert G.W. şi
col.,1990).

2.4.3. Biotehnologia inseminării artificiale la iapă

Intensivizarea reproducţiei la cabaline implică pe de o parte stăpânirea fiziologiei şi

patologiei ginecologice la iapă, cunoaşterea şi aplicarea metodelor de control ale ciclului
sexual, iar pe de altă parte presupune exploatarea la maximum a potenţialului sexual al
armăsarilor valoroşi din punct de vedere genetic (Pickett B.W. şi col., 1973).
Una dintre cele mai utilizate metode biotehnologice de intensivizare a reproducţiei
este inseminarea artificială.

2.4.3.1. Recoltarea materialului seminal la armăsar, cu vaginul artificial

Etapele pregătitoare pentru recoltare sunt:

- pregătirea iepei manechin, se face prin contenţia cu platlonje sau cu o gură de
ham, coada se înfăşoară cu tifon, precum şi aplicarea "papucilor de montă" pentru trenul
posterior;
- pregătirea vaginului artificial se face în aşa fel încât să îndeplinească cele trei
condiţii naturale din vaginul unei femele în călduri (temperatură, presiune şi lubrifiere
corespunzătoare) (fig. 27);
- pregătirea armăsarului, constă în plimbarea lui înainte de recoltare (cca.15 - 30
minute) şi contenţia lui cu un căpăstru, prevăzut cu două pene de căpăstru cu care se
aduce armăsarul de către doi îngrijitori, ca măsură specială de protecţia muncii.
Etapele desfăşurării reflexelor sexuale
Etapele desfăşurării reflexelor sexuale cuprind, în succesiunea lor, cele cinci
reflexe ale etogramei sexuale la masculi: (Jones R.L., 1984)

- reflexul de apropiere se desfăşoară de obicei energic, unii armăsari nechează şi

cabrează imediat ce văd sau numai simt o iapă în călduri;
- reflexul de erecţie se desfăşoară într-un timp scurt, cu variaţii în funcţie de
potenţa sexuală individuală şi de starea de întreţinere şi de regimul de folosire la montă;
- reflexul de salt, se realizează prin cuprinderea trenului posterior al iepei. În
momentul efectuării saltului, operatorul (care are deja vaginul artificial pregătit), se
îndreaptă rapid spre penisul în erecţie al armăsarului (fig. 28, 29);
228
 - reflexul de intromisiune, se realizează prin dirijarea penisului, de la baza tecii
furoului, în lumenul vaginului artificial. Dacă operatorul este mai experimentat şi cu o
mai bună îndemânare el poate executa singur cu o mână dirijarea penisului (această
dirijare se face de obicei de un ajutor), iar cu cealaltă mână ţine înclinat vaginul artificial
la nivelul crupei iepei, apucând strâns mânerul de fixare (Pickett B.W., 1997);
- reflexul de ejaculare se produce în urma mai multor mişcări energice de
pistonare pe care le face armăsarul, precum şi mişcările de contra-pistonare, pe care
operatorul le imprimă vaginului artificial (ducând la apariţia unor stimuli la nivelul
glandului, aflat în erecţie maximă). Dată fiind energia mişcărilor de pistonare ale
armăsarului, operatorul va prinde şi cu cea de-a doua mână mânerul lateral de fixare.
Armăsarii fac uşoare muşcături în regiunea coamei şi a greabănului iepei, de aceea
pentru anumiţi armăsari, se recomandă protejarea zonei respective cu o mică pătură.
Începerea ejaculării se exteriorizează prin culcarea armăsarului în regiunea greabănului
iepei, liniştirea mişcărilor trenului posterior şi efectuarea unor contracţii ritmice la baza
cozii. După aproximativ două minute ejacularea este terminată, armăsarul coboară de
pe iapă, iar operatorul apleacă uşor vaginul artificial şi îl retrage treptat cu grijă (Bogdan
A.T. şi col., 1981).

229