IsabelaVS-RomanismEliade2/15-mai-2017/57117car./7859cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei
Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/

Motto: „Acum istoria terorizează pur și simplu, pentru că tragediile provocate de ea nu- și mai găsesc justificarea și
absolvirea” (M. Eliade, 14 martie 1944 în Jurnalul portughez). “Dacă regimul de la Bucureşti poartă un stigmat, este acela de
a fi fost instaurat de armata sovietică de ocupaţie, fără legitimitate şi fără vreun acord, oricât de minim, al poporului român.
Toată lumea ştie cum au fost falsificate alegerile de după război” (v. Virgil Ierunca, în vol.: Dimpotrivă, 1973, ed.II-a, 1994,
p.183).

Rezumat: Palierul istoricității și planul eternității valorilor culturale ale unei na țiuni. Tor ționarii min ții și ai
sufletului cenzurându-l pe Eliade înainte și după 1990. „Delicvență politică” prin retro-activitatea legiilor la
vremea ocupației sovietice a României. „Cei ce zac în închisori/ Sunt bandiți și trădători / Moarte lor! Moarte
lor ! (scandat pe străzi în anii cincizeci la demonstrațiile silite si repus azi în circula ție cu al ți termeni).
Cenzurarea memorialistului Eliade în 2010 la Editura Humanitas pentru ocultarea victimelor comunismului
sovietic din Basarabia și Bucovina ocupate de Stalin în 1940-1941. Eliade și Scholem omagiindu-l pe Eliade la
60 de ani într-un volum american netradus si nepublicat de jumătate de secol. Ambiguitatea „înverzirii” lui
Eliade. O antologie inițiată de „internaționalistul” Culianu și scoasă de „naționalistul” Radu Mareș.
Mediatizarea publicisticii eliadești de tinerețe chiar prin aceleși texte folosite de cripto-comuni știi
„internaționaliști” într-un volum cu intenții „ucigașe” . Ideea comunistă, ideea „asasinilor roșii” care ucid „la
scară mare, de la milioane în sus” (M. Eliade, Jurnalul portughez).

Dintr-o serie de texte deja publicate, tânărul Mircea Eliade inten ționa pe la treizeci de ani să
alcătuiască un volum (1) care să preia titlul articolului România în eternitate. În acest text el înfățișase,
cu un strop de ironie, cele două planuri ale timpului istoric: planul eternită ții valorilor culturale și
palierul temporal pe care se exercită teroarea istoriei prin mediatizarea de informa ții false. Încă din
toamna anului 1934, asistentul Profesorului Nae Ionescu observase că o na țiune, „mare sau mică,
înfrântă sau biruitoare” ajunge la nemurire prin „ce se gânde ște, se descoperă și se crează între
hotarele ei” (M.E., în „Vremea”, 1-XI-1934). Prin interviurile înregistrate după 1990 si Petre Țu țea
spunea că o țară oricât de mare sau mică, dăinuie ște prin reprezen țan ți, adică prin oamenii de geniu ale
căror creații au intrat în patrimoniul cultural al omenirii.
În 1935 Mircea Eliade evidențiase discrepanța dintre planul eternită ții și istoria de zi cu zi prin
două aspecte: Pe de-o parte nemurirea unei na țiuni printr-un scriitor de geniu (Eliade oferă exemplul
nemuririi danezilor prin Kierkegaard), pe de alta, propaganda negativă urmărind „eternizarea”
României prin cea mai nedreaptă judecată asupra românilor împră știată de neprietenii no ștri în
interbelic și încă mult mai eficient după 1990, prin ziare, prin căr ți și chiar printr-o reclamă (difuzată
obsesiv la radio) pentru serviciile unei firme de pază (2).
Pe la începutul articolului România în eternitate, asistentul Mircea Eliade a menționat opinia
profesorului său după care „singura datorie a unui stat este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze”
(Nae Ionescu). Desigur, inițiatorul Școlii trăiriste - unica școală de filozofie românească atestată nu
prin vorbe goale (3) ci prin ce-au gândit și au creat reprezentanții ei -, se referea la un stat liber. Nu la
România de după Yalta (4) în care comunismul „instaurat de armata sovietică de ocupație fără acordul
poporului român” (Virgil Ierunca) a pus în funcțiune „întregul arsenal de constrângere fizică și
spirituală pentru a înăbuși aspirația elementară a omului de a- și afirma personalitatea, de a fi el însu și”
(5). De fapt nu numai despre filozoful Nae Ionescu ci și despre istoricul Vasile Pârvan s-a observat cu
justețe că „au creat școli de lungă durată, școli de gândire, sensibilitate și metodă de lucru” (Petre
Pandrea, Memoriile mandarinului valah, vol. II, 1957-1958, București, Ed. Vremea, 2012, p. 205).
Virgil Ierunca scria despre „ocupația străină” reprezentată de „regimul comunist al Anei Pauker”, în
care România a devenit „o gubernie penitenciară” (vezi V. Ierunca, „Schimbarea la fa ță a lui Tudor
Vianu”, în vol.: Românește, București, 1991, p. 119). La câțiva ani după căderea comunismului o
scriitoare exilată nota că „literatură [românească] va reînvia numai recuperând ce a fost tăcut și
interzis în ultima jumătate de veac” (Monica Lovinescu, Jurnal. 1994-1995, București, 2004).
Or, „tăcut și interzis” a fost prin excelență faimosul Mircea Eliade, pe care ideologii
comuniști n-au știut cum să-l curteze boicotând în acela și timp apari ția căr ților eliade ști prin librăriile
din țară și deformând prin neadevăruri crase imaginea aprecierii lui Eliade pe mapamond (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade , pe
hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ). În vara anului 1982, după
istoria celor câteva ședințe de „meditație transcedentală”, cenzura comunistă s-a grăbit să scoată din
circuitul bibliotecilor publice Mircea Eliade, Patanjali et le yoga (Paris, 1962) împreună cu volumul
eliadesc din 1975, Techniques du Yoga (vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate.
România. 1945-1989, București, 2000, p. 617), punând de-o parte chiar și teza sa de doctorat publicată
în interbelic Essai sur les origines de la mistique indienne (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un doctorat
mai puțin obișnuit, conferință la Ambasada Indiei, 15 martie 2000, inclusă în volumul: În labirintul
răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade,
Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, pp. 214-244).
Lipsa de bunăvointă față de opera lui Eliade a lui Pavel Apostol (/ sursa „Serban”, implicată în
arestarea lui Noica pe 11 dec. 1958) a fost oficializată în volumul Iluzia evadării din 1958 în care
turnătorul P. Apostol (/Paul Erdoes) „denunță în câteva zeci de pagini ira ționalismul și misticismul lui
Mircea Eliade, numit în derâdere apologet al huliganismului” (M. Handoca, Noi glose despre Mircea
Eliade, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p.120). Chiar după timida acceptare din 1967 a scrierilor
academicianului Mircea Eliade, poziția conducerii Securită ții s-a făcut simțită prin interceptarea și
confiscarea volumelor trimise prin poștă de Mircea Eliade din SUA și neajunse la destina ția lor din
Republica Socialistă România (vezi scrisoarea lui Eliade către Șt. Fay din 23 noiembrie 1883 în rev.
„Origini. Romanian Roots”, vol.XIII, No. 6-7-8/ 132-133-134, 2008, p. 16). Multe din căr țile
confiscate prin intermediul oficiilor poștale figurează la fondurile secrete. Vreo 25 de titluri ale
volumelor eliadești sunt trecute în Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România. 1945-1989
(București, 2000, pp.175-176) coordonată de fostul deținut politic Paul Caravia (1927-2002), arestat
între 1956 și 1962.
Duplicitatea oficialilor dinainte și de după 1990 pe de-o parte s-a manifestat prin falsul interes
pentru scrisul lui Mircea Eliade, pe de alta prin perseverenta etichetare ca „fascist”. După 23 de ani de
totală cenzurare, „torționarii minții și ai sufletelor” aveau grijă ca în mediul universitar comunist
scrierile „celui mai mare istoric al religiilor” să fie cu totul îndepărtate din enumărarea reperelor
bibliografice. Însuși renumitul Eliade consemnează pățania unei tinere românce care ar fi vrut să
studieze opera sa propunând-o ca temă de doctorat în țara comunistă: „profesorul Alex. Dima s-a
repezit la ușa biroului, a ferecat-o, a aruncat paltonul peste telefon și, sufocat, abia a putut să îngaime:
Dumneata vrei să mă omori pe mine. Vrei să ne dea afară pe amândoi” (Jurnal, 1970-1985, București,
2004, p.308). Mereu scoase din planurile editoriale, cenzurarea căr ților lui Mircea Eliade avansa
uneori până la stadiul opririi difuzării prin librării. Înainte de 1990, în timp ce scriitorii ru și erau
„tipăriți în serii de OPERE COMPLETE, în condiții ireproșabile”, scriitorii români „care scăpaseră de
interdicția totală nu s-au bucurat decât de OPERE ALESE, cenzurate și trunchiate, în edi ții
sărăcăcioase, pe hârtie de ziar” (cf.Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.86).
In Biblioteca Academiei R.S.R. condusă de G. Ștrempel n-a fost posibil să ajungă arhiva din
tinerețe a lui Eliade, plasată în final unui profesor de liceu devenit editorul scrisorilor primite de Eliade
(cu cenzurarea scrisorii de 27 de pagini trimisă de Horia Stamatu în 1978). În toamna anului 1978
Sorin Alexandrescu încă mai spera că va putea realiza „Biblioteca Mircea Eliade” din biblioteca
rămasă la București, cca 4000-5000 de titluri (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica
Valahie, București, 2008, pp.152-153). Intr-o scrisoare din anul când fusese ales doctor honoris cauza
la Sorbona, Mircea Eliade îi comunica lui Noica dorința de a dona Academiei arhiva sa din țară,
donație refuzată de ideologii comuniști din structurile de vârf care aveau să refuze și dona ția făcută de
Eliade prin Mircea Malița în 1984 și plasată cu chiu cu vai la Biblioteca Centrală Universitară
(probabil acolo arsă în timpul Revoltei anti-comuniste din decembrie 1989). Nici arhiva lui Mircea
Eliade din Place Dullin n-a avut o soartă prea bună. În schimb, cu arhiva din Bucure ști, s-a putut folosi
înainte de 1990 una din strategiile de recuperare a exilaților prin scrierile de tinere țe. Exact la vremea
când oficialitățile comuniste tot amânau apari ția traducerii celui de-al doilea volum de Histoire des
croyances… ajuns în librării după moartea autorului.
Cenzurat de „nomenclatura parazitară” aservită intereselor sovietice ( vezi Șerban Papacostea,
Crima regimului comunist, Revista „22”, Anul XVIII, Nr.8 (885), din 20-27 februarie 2007, p.15),
scrierile savantului (premiate de cele mai înalte foruri culturale din occident) au pătruns masiv prin
librăriile românești abia după căderea comunismului. După 1990 s-a publicat fără opreli ști din opera
lui Mircea Eliade, fără a se ajunge însă la o edi ție completă, ceea ce s-a întâmplat și cu scrierile lui
Constantin Noica, „fost condamnat pentru infracțiuni politice” (vezi Cartea albă a Securității,
București, 1996, p. 494-495), cum scria Securitatea despre filozoful „vinovat” că a vrut să publice la
ESPLA în 1957 un volum (6) despre Hegel dând manuscrisul redactorului Z. Orenstein/ Ornea (vezi I.
Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007).
După Legea nr. 217/2015 zisă „Al. Florian” (7) - prin care s-a reactualizat cu alți termeni
sloganul anilor cincizeci pe care tinerii scoși la mitinguri cu de-a sila erau obliga ți să-l zbiere pe străzi:
„Cei ce zac în închisori/ Sunt bandiți și trădători / Moarte lor! Moarte lor ! ” (8)- formulările securiste din
dosarele de urmărire a scriitorilor „controversa ți” au început să decoreze prezentările autorilor români
de faimă universală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, pe hârtie în rev.
„Vatra veche”, Târgu Mureș, 2/2014, pp. 46-50; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
WIKIPEDIAro19.htm ). In toamna anului 2015 stampilarea ca „autor controversat ideologic” a fost
pusă la lucru și de Institutul Cultural Român din Spania cu prijejul centenarului na șterii lui Vintilă
Horia, primul scriitor nefrancez care a fost premiat cu cea mai înaltă distinc ție a literelor franceze
(Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est ;
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ).
Fiind vorba de constante ale discursului proletcultist îndreptat împotriva interbelicilor, discurs
neschimbat în lumea academică post-comunistă dominată de fo știi ideologi comuni ști,
„protocronistul” Sorin Lavric exporta la Chișinău încă din 2012 „păsăreasca” Securită ții în conferin ța
sa despre „Nae Ionescu, delincvent ideologic”, filozof și jurnalist a cărui a șa-zisă „delicven ță” a
rezultat (la vremea ocupației României de către armatele sovietice) printr-un hocus-pocus facilitat de
impunerea retroactivității legilor. După 23 august 1944, conform principiului de bază al injustiţiei
comuniste, legea penală a pedepsit retroactiv fapte care, la data săvârşirii lor, nu erau considerate ca
infractiuni. În 10 ianuarie 1945 directorul ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa” scria că “principiul
neretroactivităţii” nu trebuie luat în seamă, fiind o “ficţiune juridică” (vezi E. Socor în “Curierul”,
apud. Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filozofia românească, Bucureşti, 2002, p.175).
Despre Securitatea comunistă care s-a ocupat cu „teroarea permanentă ca mijloc de prevenire
și conservare a hegemoniei unui grup”, Ion Varlam observa cu justețe că această institu ție specifică
totalitarismului comunist nu a fost un organ al puterii politice interesat de siguran ța cetă țenilor ci
„mijlocul terorist prin care partidul unic a instituit teroarea morală, teroarea fizică și arbitrariul absolut
al clicii care a uzurpat puterea de stat” (Comisia Tismăneanu, o insultă la adresa democrației și un
scandal moral, în rev. Asymetria, 13 apr. 2006, accesat în 2008). Politologul și istoricul Ion Varlam a
mai evidențiat faptul că Revoluția franceză a fost cea care a inventat teroarea ideologică: „orice
persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină” (vezi I. Varlam,
Originea și evoluția totalitarismului).
Într-o deplină „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (cf. Ion Varlam), însă și
„vinovăția” lui Eliade care a consemnat în Jurnalul portughez pe 2 iulie 1941 date privitoare la
masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime
printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord (provincii invadate în vara anului 1940 de Stalin în
bună înțelegere cu Hitler) a fost (ca să zicem așa) „pedepsită” de fosta Editură Politică a Partidului
Comunist: In a doua ediție a jurnalului ținut de Eliade între 1941 și 1945, Editura rebotezată
„Humanitas” a făcut dispărute informațiile istorice aruncând o lumină neconvenabilă asupra regimului
comunist sovietic, informații similare cu cele ale unui fost deținut politic: „Am regăsit (în 1941)
Basarabia românească ruinată, pustiită și îndoliată, cu popula ția decimată prin executări și deportări…
am găsit ruine încă fumegânde, pretutindeni morminte, 300000 (treisutedemii) de case goale ale celor
deportați, văduve, orfani, lacrimi, durere” (pr.Vasile Țepordei, Amintiri din Gulag, citat de N. Dima).
Cu ocazia reeditării la Humanitas, Eliade a fost cenzurat în anul de gra ție 2010 de directorul editurii
care-l are (/l-a avut) printre angajați pe Sorin Lavric.
Durerea cripto-comuniștilor (cu orizontul lor intelectual mutilat de invă țământul ideologic
obligatoriu până în decembrie 1989) a fost că Eliade, Vintilă Horia, Noica etc., s-au născut (cum
spunea Ion Negoițescu despre Mircea Eliade la Radio Europa Liberă) „sub auspicii favorabile,
formându-se și confirmându-și mai întâi vocația într-o Românie liberă, prosperă și contemporană
intelectual cu Europa căreia, prin civilizație și istorie îi apar țineau atunci pe deplin” (I.Negoi țescu).
Din nefericire, inerția lipsei de bunăvoință față de Mircea Eliade - manifestată de ideologii cu
putere de decizie din tabăra „internaționali știlor” (9) unii grupați după 1990 în G.D.S.-ul inființat de
Brucan -, a putut fi percepută chiar dincolo de avantajele bănești pe care le-a adus academicianul
Eliade în post-comunism editorilor săi (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia
ideologică post-decembristă: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-
acadmieliade/ ). Fiindcă ineditele i-au fost publicate lui Eliade întâi în occident. Cel mai important
volum eliadesc apărut post-mortem a fost Jurnalul portughez tipărit în 2001 în traducere spaniolă la
Barcelona, apoi în America în traducere englezească. De și oferit lui Handoca de traducătorul spaniol
încă din 2001, originalul românesc a apărut la Humanitas abia în 2006 cu mul țime de gre șeli,
necesitând o a doua ediție, la fel de incompletă fa ță de edi ția spaniolă. Numai că, a șa cum am
menționat anterior, Editura Humanitas, odată cu reeditarea din 2010 a cenzurat însemnarea din 2 iulie
1941 unde Eliade enumărase ororile și crimele regimului comunist sovietic din timpul ocupa ției de un
an a Basarabiei și Bucovinei de Nord (10).
Memorabilă rămâne și topirea în anul de grație 1991 a volumului Meșterul Manole, antologie
de texte eliadești pe teme etnologice realizată de profesorul emerit Petru Ursache (11). Din inițiativa
soților Ursache a apărut în 1993 volumul eliadesc Arta de a muri (Ed. Junimea, Iași, 1993) împlinind –
ca să spunem așa – dorința exprimată de filozoful religiilor de a tipări într-un volum articolele scrise
pe tema mitologiei morții. În articolul „Moștenirea lui Eliade” cuprins în numărul „Mircea Eliade” al
revistei „Origini. Romanian Roots”, Norcross, SUA (vol. XIII, Nr. 132-133-134/ 2008, p.73), Petru
Ursache scria că la Ascona, Scholem (cu zece ani mai în vârstă decât Eliade) îi mărturisise în 1950
acestuia că i-a citit „toate lucrările de mitologie și de istoria religiilor, chiar și Yoga din 1936”.
Contribuția lui Mircea Eliade la volumul omagial scos în 1967 când G. Scholem împlinirea 70 de ani
poartă același titlu (cf. Cahier de L’Herne. Mircea Eliade, Paris, 1978, p.404) cu ultimul volum care i-
a apărut lui Mircea Eliade în 1986 la Paris: Briser le Toit de la Maison.
Probabil de aceea volumul Briser le Toit …nu i-a fost tradus lui Eliade și nici editat în
România, unde, nici după aproape jumătate de secol, nu s-a publicat traducerea volumului omagial
Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade (University of Chicago Press, 1969, 460 p.)
cuprinzând si un studiu semnat de Gershom Scholem. În volumul Myth and Symbol la omagierea
sexagenarului Eliade au contribuit savanți de renume și remarcabile personalităţi ale timpului (G.
Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii
spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca,
etc.).
In ce privește proiectul României în eternitate, acesta a avut un destin ceva mai sinuos, fiind
instrumentalizat diferit de comuniștii ziși „naționali ști” și de comuni știi numi ți „interna ționali ști”. In
Cartea albă a Securității (București, 1996) găsim ceva indicații asupra componen ței „partidei
internaționaliste” a ideologilor comuniști care ar fi de ținut pozi țiile cheie încă din timpul primei sec ții
de critică din cadrul nou înființatei Uniuni a Scriitorilor (în 25 martie 1949), sec ție „formată din Ion
Vitner, Paul Georgescu, Vicu Mândra, Nestor Ignat, Geo Dumitrescu, Mihail Cosma, Silvian Iosifescu
și Crohmălniceanu (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.67).
Primul care a încercat să grupeze niște articole de tinere țe ale lui Eliade în vederea publicării
unui volum tema „românismului” (desemnat ca „legionarism”) a fost I.P. Culianu. Subiectul îl tratase
și în articolul Broasca țestoasă cu un singur ochi (publicat în volumnul colectiv Die Mitte der Welt,
1984), text pe care i l-a ascuns în 1984 lui Eliade, venit la Groningen special pentru acest articol. La
mijloc trebuie să fi fost o comandă securistă, dată informatorului Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-
eliade/secuculieliade/ ), pentru a compensa eșecurile încercărilor sale de interviuri (12). Insistând să-l
determine pe Eliade să intre în vorbă cu calomniatorii care l-au atacat mereu fără să-i poată diminua
faima de care se bucura în America, în Japonia sau în Europa occidentală, asistentul de română de la
Universitatea din Groningen s-a făcut mereu că nu pricepe rândurile primite în 1978 de la Mircea
Eliade: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare (…). Documentele la
îndemână sînt insuficiente. In plus, o atitudine obiectivă poate fi fatală autorului. Astăzi nu sînt
acceptate decât (…) execuţiile pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani” (Mircea Eliade
către Culianu pe 17 ian. 1978, în Dialoguri întrerupte, Iași, 2004). Devenit regalist (13) la vremea
isteriei anti-monarhice oficială, I.P. Culianu n-a apucat să ducă la bun sfâr șit proiectatul volum de
articole eliadești, fiind asasinat de Securitate după tipicul omorârii unui trădător (cf. Andrei Oişteanu,
Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, august 2011, anul X, nr.116, p.7065). Ca
urmare, au mai trebuit să treacă niște ani până la realizarea proiectului de „înverzire” a lui Mircea
Eliade pornit din tabăra comuniștilor „internaționaliști” căreia îi apar ținuse și fostul comunist I.P.
Culianu (14).
Alcătuirea unei antologii de texte „legionare” și despre „românism” devenise pentru
internaționaliști cu atât mai stringentă cu cât Eliade îi precizase lui Scholem (15) că el n-a scris texte
legionare. Desigur, a-l eticheta pe Eliade ca fascist cu totdinadinsul nu era un lucru inedit în cultura
comunistă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu
omul superior: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ). Și nici în
prelungirile acesteia de după 1990 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, sau,
Meandrele receptării primului scriitor ne-francez laureat al Premiului Goncourt:
https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ).
Dar anii de după 1990 au adus o noutate neașteptată: „Inverzirea” lui Eliade a devenit brusc
ambiguă:
Ambiguitatea transpare din entuziasmul editurii nemțe ști de dreapta, bucuroasă a publica traducerea
biografiei alcătuită de Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Der Philosoph des Heiligen oder im Gefaengnis
der Geschichte. Eine Biographie. Edition Antaios, Schnellroda, 2006. Odată cu publicarea traducerii
germane (16), cum vedem, titlul a fost sporit, adăugându-se „Eliade ca filozof al tărâmului de dincolo/
al sacralității”. Prin noua sa înfățișare, „prizonieratul în istorie” nu mai apare în exclusivitate
instrumentalizat politic de F. Țurcanu (17), după rețeta comuniștilor internaționaliști. „Prizonieratul”
apare ușor cârmit către o accepțiune ținând de mistica platonică din mitul pe șterii unde se vorbe ște de
„prizonieratul” părții divine a sufletului în trup (18). Cu asemenea adaos (care i-ar fi scandalizat aici
pe cenzorii cripto-comuniști în permanentă alertă față de pericolul „misticist”), titlul german al căr ții
nu-l arată pe renumitul hermeneut al religiilor ca simplu „prizonier” al istoriei, doar victimă a teroarei
acesteia.
Desigur nici tipărirea textelor în ghilimele „legionare” la Editura Dacia (Cluj-Napoca) într-o
colecție coordonată de romancierul Radu Mare ș (trecut și ca redactor al căr ții), și nici anun țarea
apariției ca „eveniment editorial senzațional” de către Sorin Alexandrescu („Ziua”, 24 aprilie 2000) nu
au fost lipsite de ambiguitate. Cu o ambiguitate înadins accentuată, Ion Papuc a scris despre Eliade că
ar fi fost și (în același timp) nu ar fi fost legionar. Radu Mare ș (în calitate de director al Editurii Dacia)
nu s-ar fi compromis niciodată cu publicarea rândurilor confuze și răuvoitoare în șirate de comunista
Alexandra Laignel-Lavastine despre Noica - a cărui gândire filozofică îi este imposibil de urmărit
(19)-, sau despre Eliade și ceilalți. În schimb, pentru Humanitas, fosta Editură „Politică” a P.C.R.,
traducerea instrumentalizărilor politice ale comunistei franceze (acceptată cu greu de „bunicul”
Laignel-Lavastine, prieten cu Eliade) dovedesc fără discu ție o continuare în promovarea discursului
comunist în varianta sa internaționalistă.
La București, deja din 1990 apăruse o antologie (Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I-II)
de exaltare a „românismului” apăsând pedala patriotismului eliadesc, s-ajungă a consona oarecum cu
ceea ce s-a numit „naționalismul comunist” (20). Ivite din tabăra opusă comuniștilor internaționaliști,
cele două volume scoase de Editura Roza Vânturilor puneau pe piață atât articole anti-comuniste cât și
selecții din publicistica interbelică. Al doilea volum îngrijit de Nae Georgescu are chiar subtitlul
România în eternitate (Ed. Roza Vânturilor, București, 1990), după articolul reprodus la pp.127-129.
Textul România în eternitate a fost publicat de Radu Mareș în volumul: Mircea Eliade, Texte
„legionare” și despre „românism” (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 138-140). In cartea de la Cluj
îngrijită de Mircea Handoca se regăsesc vreo șase articole eliade ști selectate în 1994 de ideologii
comuniști (internaționaliști) Alexandru si Radu Florian pentru volumul lor (colectiv) intitulat „ Ideea
care ucide”, unde nu este vorba de ideea comunistă. Fiindcă promotorii ideologiei comuniste preferă
să facă uitate cu desăvârșire milioanele de victime ale comunismului . Ei se fac a nu știi de cele
aprox. 300 de temnițe politice cu care Securitatea înființată de Ana Pauker a împânzit teritoriul
României, fără sediile de anchetă ale Ministerului de Interne condus de Teohari Geogescu și apoi de
Alexandri Drăghici care după 1990 a fugit la Budapesta. Stoljeni țin, născut în 1918, avansase un
număr de victime ale comunismului sovietic de 65 de milioane de oameni. Gorbaciov le-a mic șorat la
40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas
le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs,
tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”.
Mircea Eliade consemna la vremea când era ata șat cultural la Lega ția României din Portugalia
(21) că faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii, “asasinii roşii” operează la scară mare: “de la
milioane în sus” (v. M. Eliade, Jurnalul portughez, 28 ianuarie 1943, București, 2010, p.141): “Când
îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra
sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă
apucă un fel de disperare”, nota Mircea Eliade pe 9 martie 1944 (Jurnalul portughez, 2010, p.204).
Deși interesate în felul lor propriu de „românismul” lui Eliade, nici una din cele două foste
orientări comuniste (una internaționalistă și alta na ționalistă, oarecum perpetuate după 1990 prin
aceleași condee) se pare că n-a apreciat articolul scris de Mircea Eliade în 1984: Teroarea istoriei și
destinul românesc („Cuvântul Românesc”, an IX, nr.99, iulie 1984). Pentru că fo știi comuni ști din
ambele tabere nu percepuseră „teroarea istoriei” de care scria Eliade. Altminteri n-am fi auzit niciodată
de ei. Această idee a lui Mircea Eliade a fost perfect în țeleasă doar de politologul Ion Varlam:
Observând câtă trecere are (la politicienii din structurile de vârf ) sintagma „asumării
trecutului”, fostul deținut politic Ion Varlam preciza pe 21 decembrie 2015 că „trecutul României care
s-a încheiat odată cu prăbușirea comunismului…nu le apar ține românilor”. Ei au fost prizonierii
„sistemului politic care a fost expresia crimei organizate”. Românii „nu pot prin urmare în nici un chip
să-și asume (22) acest trecut” (Ion Varlam). Mircea Vulcănescu, atunci când a scris că „nu crede în
politică” pentru că nu dorește „fericirea lumii cu de-a sila” a adăugat : „nu vreau omul abstract,
„umanitatea”, ci omenia”. La fel gândea si Eliade în marginea ateismului propagat de umanismul
marxist care justifică păcatele omului decăzut și îi validează resentimentele ( Jurnal. 1970-1985,
București, 2004, pp.224-233).

Note și considerații marginale
1. M. Eliade face această precizare dintr-o notă a articolului Profesorul Nae Ionescu. Textul a stat
la baza postfeței la volumul de publicistică Nae Ionescu, Roza Vânturilor (1937, ediție
anastasică la editura cu același nume în 1990). A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Eliade și Nae Ionescu; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-eliade-eng/ , cuprins
în volumul bilingv român-englez: În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi:
P. Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu și V. Băncilă (Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000,
pp. 93-109).
2. Prin anii când Eliade observase difuzarea în Europa a unor judecă ți nedrepte asupra românilor,
spălarea creierelor în vederea manipulării gândirii nu atinsese nici pe departe eficien ța ei de
azi. Tema manipulării psiho-sociale cu ajutorul aparatului informa țional am tratat-o în art.:
Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl Ion
Papuc (pe hârtie în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr. 90, iunie 2009, pp.4641-
4642; http://isabelavs.go.ro/Articole/Ion_Papuc_isabelavs2.htm), unde am exemplificat
dresajul mediatic prin folosirea automatismului repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la
noi la nimeni”. Rapida si neargumentata generalizare de tipul “noi, românii” se fixează
negreșit în mentalul agresat ani de-a rândul cu așa ceva. O generalizare de acest gen poate fi
decelată, de ex., la citirea interviului: Steindhardt și Mircea Eliade pierduți în magazia
Humanitas (în „Ziua”, 10 febr. 2007, p.3). Parcurgând într-o revistă canadiană („Alternativa”
on-line) multe din interesantele si documentatele articole scrise de Corneliu Florea (/dr.
Dumitru Pădeanu) am avut surpriza de a constata și la el generalizări de tipul „voi,
bucureștenii”, “dâmbovițenii” etc.
3. Trâmbițata școală de filozofie care ar fi fost inițiată de Noica (1909-1987) nu a dat prin
vizitatorii filozofului absolut nimic în planul eternită ții valorilor filozofice. În jurnalul intitulat
„Ușa interzisă”, G. Liiceanu se auto-înfăți șa ca un „impostor de anvergură” (p. 85). Ipotetica
Școală de la Păltiniș a fost categoric negată de fostul de ținut politic Constantin Noica. Știind
bine cât sunt de străini de filozofie, Noica spunea despre vizitatorul G. Liiceanu că este
„discipol al lui Henry Wald” nu al său. Pe muzeograful A. Ple șu, Noica îl considera (în 1986)
„cronicar plastic” și nu filozof , cum este azi prezentat prin mass-media, fără să fi îmbogă țit
filozofia românească prin nici o lucrare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la
Păltiniș ironizată de Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 ; online
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la
%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm ; precum si I. Vasiliu-Scraba, Himera
disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica , în rev. „Acolada”, nr
3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; online http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-
paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ).
4. vezi Nicolae Baciu, Yalta și crucificarea României urmată de Agonia României. 1944-1948.
Dosarele secrete acuză (Ed. Saeculum, București, 1997). Prima - tradusă în franceză (1984),
engleză (1984) și germană(1986) -, a fost o carte care-l „interesase mult” (5 iunie 1984 ) pe
Valéry Giscard D-Estains. În articolul Diplomația ca formă de eșec, Radu Portocală observase
că „diplomația română nu mai există de șaizeci de ani, de când Ana Pauker a preluat
portofoliul Afacerilor Externe” („Ziua”, 6 iul. 2007). Și în opinia politologului Ion Varlam,
România comunistă a fost o „falsă Românie a celor care înfăptuiau la fa ța locului proiectul
politic al unui alt stat” (Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog,
București, 2004).
5. vezi Șerban Papacostea, Crima regimului comunist, citat în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, O
carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomo ș, Timp și eternitate ;
http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-
grecesti%E2%80%9D.aspx .
6. Analizând Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, care
„cuprinde afirmații fără nici o acoperire”, Ion Varlam evidenția tehnica auto-victimizării
prin care s-a monopolizat dreptul de a acuza. Istoricul literar Maria Popa observase că o
„obiecție formulată față de textul unui evreu poate constitui o dovadă de antisemitism”
(Istoria literaturii de azi pe mâine… 2001, vol.II, p.196). După 1990 în România s-a propagat
masiv istoria anilor treizeci imaginată de turnătorul Z. Orenstein/ Ornea care „îl denun ță
Securității pe Noica și-l aruncă în pușcărie” (vezi Ioan Țicalo, Dimensiunea creștină a operei
lui Noica, în „Bucovina literară”, nr. 5-6 (303-304); a se vedea și Luciana Pop, Constantin
Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum și Noica în vizorul
Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005). Cartea despre anii
treizeci în subiectiva prezentare a lui Z. Ornea a fost tradusă în engleze ște pentru exportul de
carte românească în SUA. În țară, cartea a avut patru edi ții până în 2015, ultima fiind
prefațată de o fostă profesoară de socialism, autoare de poeme neru șinate. Wikipedia.ro,
confiscată de o mafie cu interese ascunse (http://www.alternativaonline.ca/index1405.html ),
înlătură, fără nicio argumentare, informația după care dosarele Securită ții ajunse la CNSAS
„documentează faptul că Z. Ornea l-a denunțat Securității pe Noica…Gestul a avut ca urmare
arestarea și întemnițarea unui lot de 25 de persoane (vezi Prigoana. Documente în Procesul
„Noica”.., Ed. Vremea, București, 1996). Petre Pandrea notează prin 1957 că încercarea de a
republica volumul său despre Brâncuși ar fi fost torpilată de Z. Ornea de la ESPLA (vezi
Memoriile mandarinului valah, vol. II, 1957-1958, Ed. Vremea, p. 160). In 2004 Aristide
Ionescu publica textul revelator prin însuși titlul ales: Se încearcă reabilitarea agenţilor care
au acţionat pe teritoriul României (A. Ionescu, în rev. “Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No.
4-5 (82-83), April-May 2004, p.90).
7. După înlăturarea Cortinei de fier, în Franța a fost promulgată pe 13 iulie 1990 legea zisă
„Fabius-Gayssot” în temeiul căreia a fost condamnat fostul marxist Roger Garaudy pentru
vol.: Les mythes fondateurs de la politique israélienne (1995).
8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului,
Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp. 137-138.
9. Divizarea scriitorimii comuniste între „internaționali ști” și „na ționali ști” o aflăm de la Marian
Popa. Istoricul literar stabilit în Germania după lectoratul de la Koeln (1983-1987) scrie că
„tabăra internaționalistă se bazează pe evrei, pe fo ști proletculti ști și tineri cultivați de ei”,
această grupare având posibilitatea de a- și „amplifica punctul de vedere și interesele cele mai
concrete și mai mărunte prin mediile ziaristice și electronice occidentale” (Marian Popa, vol.
II, Istoria literaturii de azi pe mâine, 26 aprilie 1964 –22 decembrie 1989, București, 2001,
pp. 238-239). Intoleranțele foștilor proletcultiști ar fi răbufnit în 1971 cu ocazia centenalului
nașterii lui Nicolae Iorga, needitat integral nici în timpul totalitarismului comunist, nici în
post-comunismul care a păstrat (prin intermediul acelora și persoane) hegemonia ideologică,
schimbând macazul de la „ura de clasă”, către „ura de rasă” (apud. Ion Varlam, Necesitatea
definirii în drept a totalitarismului). In 1981, centenarul lui Octavian Goga ar fi folosit
„internaționaliștilor” doar ca „pretext pentru critica naționalismului” (Marian Popa, ibid.). Dan
Brudașcu semnala în 2010 întârzierea „reeditării întregii opere literare și jurnalistice a lui
Goga” (Castelul de la Ciucea într-o mai exactă prezentare; http://www.agero-
stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Castelul%20de%20la%20Ciucea%20intr-o
%20mai%20exacta%20prezentare%20de%20Dan%20Brudascu.htm ), gândindu-se probabil și
la volumul „Mustul care fierbe”, volum mereu interzis (nemen ționat nici în Wikipedia
românească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese
ascunse; https://www.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo ) deși
prezentarea lui Octavian Goga făcută de George Călinescu în Istoria literaturii române de la
origini până în prezent (1941) imprumută mult din stilul acestei culegeri de articole.
Reeditarea ei ar avea darul de a lumina oarecum culisele istoriei călinesciene (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George
Călinescu; https://www.scribd.com/document/192378090/IsabelaVasiliuScrabaGandirea ) .
10. Pe 2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din Portugalia) nota în
jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a durat un singur an în Bucovina de Nord si în
Basarabia s-a concretizat prin cca 400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor.
Dintre aceştia 75000 (şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de femei
si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000 (treisutedemii) de români deportaţi,
180000 case arse, 1250 de mânăstiri si biserici dinamitate (vezi M.Eliade, Jurnalul portughez
şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006). Uimitor este faptul că Mircea Handoca,
atunci când citează „bilanțul stăpânirii ruse ști” (vara 1940-vara 1941) - în textul (inedit)
Anticomunismul lui Mircea Eliade din volumul său Noi glose despre Mircea Eliade (Ed. Roza
Vânturilor, București, 2006, p.117) -, ciupește la cântar (ca să spunem a șa), fiindcă el trece în
zbor peste precizarea lui Eliade referitoare la cifra de „400000 (patrusete de mii) de victime în
rândul românilor”. În articolul său „inedit”, fostul profesor de liceu se preocupă de revista
„Bluze albastre”, întocmai precum Mihail Neamțu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M.
Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-
eliade/isabelavs-acadmieliade/ ), fost bursier al Ancăi (/Răutu) Oroveanu și Andrei Pleșu.
Salariatul Mihail Neamțu a fost și unul din cei doi îngrijitori ai celor două volume de omagiere
a directorului Andrei Pleșu la câteva luni după înființarea Institutului de Istoria Religiilor
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu- despre unul autentic:
Mircea Eliade; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).
11. vezi „Notă la a doua vârstă a ediției”, în vol.: M. Eliade, Meșterul Manole, Ed. Eikon, Cluj-
Napoca, 2008, selecție de texte și note de Magda Ursache și Petru Ursache: prefa ță P. Ursache,
p.68. A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, M. Eliade în lectura profesorului P. Ursache, în
volumul omagial: Petru Ursache. Omul bun al culturii românești, Ed. Eikon, Cluj-Napoca,
2015, pp.516-519.
12. Întrebat în anul 2000 de Fabian Anton dacă formațiunea politică a lui Codreanu a fost o
mișcare nocivă, filozoful Alexandru Dragomir (1916-2002) i-a spus că înainte de a se
pronunța ar trebui să fixeze „ce e rău și ce este bine” lucru pe care nu-l poate face din lipsă de
timp. La întrebarea despre legăturile pe care le-a avut cu legionarii, Alexandru Dragomir a
răspuns că mulți dintre colegii lui „au îmbrăcat căma șa verde” pentru că așa era moda. Apoi a
adăugat: „ei nu racolau membri. Nu veneau să te ispitească, să stea de vorbă cu tine, să caute
să te atragă Nu, nu! Dacă vroiai, bine. Dacă nu, te lăsau în plata Domnului. Asta a fost.
Legăturile mele cu ei au fost deci nule” (A.Dragomir, interviu adnotat:
https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ).
Singurul lucru pe care unii nu vor în ruptul capului să-l vadă este că moda se trece. Vintilă
Horia observase cu mare justețe că „există idei care nu vor să moară și oameni care le apără
pentru că de ele depind averea și puterea lor” (vezi, Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade,
Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est:
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). Si Eliade sesizase ambalarea unora în
lupta cu fantoma unui dușman dispărut de mult, Monica Lovinescu fiind de-a dreptul
scandalizată de revenirea după căderea comunismului a discursului anti-legionar „de parcă n-
am fi ieșit din comunism”, ci din legionarism.
13. Scos urgent din țară de către regimul lui Ion Iliescu (prim ministru: Petre Roman, ministru al
culturii: Andrei Pleșu, iar Virgil Măgureanu, șeful SRI, cei trei aflați la Tescani pe 23 august
1989, apud. Tudor Octavian, martor ocular, graficianul Eugen Mihăescu, fost consilier al lui
Ion Iliescu și Radu Portocală) regim care l-a „deturnat” de pe șoseaua Bucure ști-Ploie ști, ex-
Regele Mihai a fost la Chicago în primăvara anului 1991. După relatările Terezei Culianu-
Petrescu, fratele ei ar fi fost amenințat cu moartea „dacă mai lucrează cu Regele”
(„Observatorul Cultural”, nr.87/ 23 oct. 2001). Pe 10 iulie 1999 Cristian Livescu semnala
„știrea adusă dintr-o vizită peste ocean a încruntatului ministru de interne Dejeu, conform
căreia FBI consideră că mult căutatul killer de la Chicago se află în România si că el
trebuie doar prins, anchetat si dat pe mâna justiției. Declarația a rămas, cel puțin până la
scrierea acestor rânduri (10 iulie 1999) si la o lună si mai bine de la emisia ei, vorbă în vânt”
(vezi Cristian Livescu, Din nou despre Culianu, renascentistul, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț,
Anul VIII, Nr. 126, august 1999, p.6; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor
legate de cariera lui I.P.Culianu şi o nouă ipoteză (a lui Ezio Albrile) privitoare la asasinatul
politic de la Chicago, în rev. „Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013;
https://www.scribd.com/doc/172864407/IsabelaVScrabaCulianuIpotezAsasin ).
14. Vezi Serban C. Andronescu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade? on-line:
http://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9Eerban-Andronescu-A-Fost-Ioan-Petru-
Culianu-%E2%80%9EDiscipolul-lui-Mircea-Eliade%E2%80%9C ). In volumul care preia file
din dosarul de Securitate a lui Eliade s-a strecurat si o notă foarte probabil scrisă de I. P.
Culianu după plasarea Adrianei Berger în preajma profesorului Eliade (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. Acolada, Satu Mare, nr.1 (110)
ianuarie 2017; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) notă redactată
înainte de incendierea arhivei lui Mircea Eliade din 17 dec. 1985 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ). Se pare că
sarcina de a scrie note informative despre Eliade nu a putut fi ocolită de I.P. Culianu,
mediatizat în R.S.R. la vremea când numele scriitorilor români exila ți după 1966 erau
eliminate de peste tot, iar cărțile acestora plasate la fondurile secrete ale bibliotecilor (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri ;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ). Mediatizarea
asistentului de română de la Universitatea din Groningen s-a realizat și printr-un interviu luat
prin 1984 în Olanda de comunistul (internaționalist) Andrei Oi șteanu, nepot de frate al
„groparului culturii românești”, cum a fost supranumit Leonte Răutu, intrat după 1990 în
atenția jurnaliștilor străini cu simpatii de stânga. Ion Varlam (unicul exilat român neinvitat de
cripto-comuniști la sărbătorirea oficială a lui Paul Goma din toamna anului 2015), observase
„pseudo-identitatea” nomenclaturiștilor din echipa Anei Pauker precum Leonte Răutu
(/Oișteanu/ Oigenstein) sau Silviu Brucan în cartea sa Pseudo-România. Conspirarea
deconspirării (Ed. Vog, București, 2004, p. 66). Ultimul ceruse la vremea tinereții sale în
„Scânteia”condamnarea la moarte a acad. Gh. Brătianu, ucis apoi în temni ța comunistă de la
Sighetul Marmației.
15. In 1950 Mircea Eliade vorbise la Ascona cu acest profesor din Ierusalim. La Ascona Eliade s-
a întâlnit cam nouă ani cu C.G. Jung căruia obi șnuia să-i povestească visurile (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea în țară și visul premonitoriu al lui Mircea
Eliade, în rev. „Argeș”, Pitești, An VIII (XLIII), Nr. 12, decembrie, 2008, p.24;
http://isabelavs.go.ro/Articole/Premonitia_lui_Eliade.htm ).
16. În Wikipedia nemțească fișa „M. Eliade” (consultată pe 21 oct. 2016) este ciudat de lacunară.
Din ea lispesc onorurile academice, ca și în varianta românească. In plus, pu ținele scrierile
eliadești enumărate nu sînt menționate în ordinea cronologică a publicării, a șa cum am
constatat și în Wikipedia.ro (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, pe
hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu Mureș, 2/2014, pp. 46-50;
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ).
17. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre
„prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (39), Nr. 10 (280),
octombrie, 2005, p.9;
https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu ). Textul acestui articol
a fost inclus în volumul apărut în 2005: Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate,
Slobozia, 2004, pp. 91-99.
18. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev. „Meandre”, Alexandria,
nr.1-2 (22-23)/ 2009, pp. 80-81; http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-
vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/. A se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, The
«Opening of the skies» in a platonic myth and in the «Mioritza» ballad; http://tribuna-
magazine.com/the-opening-of-the-skies-in-a-platonic-myth-and-in-the-mioritza-ballad/ .
19. Specializată în discursuri jurnalistice inspirate din „anii treizeci” tricota ți de Z. Ornea
(absolvent al Facultății de marxism-leninism) Alexandra Laignel-Lavastine se pare că ar avea
mari dificultăți în urmărirea ideilor filozofice. In primul volum dedicat gândirii lui Noica
apărut în cultura română, eu îl criticasem cu râvnă tinerească pe filozoful de la Păltinis după
apariția celor Trei introduceri… (1984). Articolele mele, pe măsură ce erau cenzurate (adică
nepublicate șapte ani de zile de Cezar Baltag) se inmul țeau, astfel că în octombrie 1990 le-am
strâns într-un volum, publicând o parte din ele în „Contemporanul” lui Nicolae Breban.
Alexandra Laignel-Lavastine ori n-a înțeles nimic, ori n-a citit volumul (Isabela Vasiliu-
Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate). Nepoata lui P. Laignel-Lavastine a
scris despre vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate
(Slobozia, 1992) ca ar fi „textul unei admiratoare”. În fapt, pe parcursul a 142 de pagini,
criticasem cu atâta avânt ideile lui Noica încât până la moartea sa (în primăvara anului 1997)
Cezar Baltag refuzase categoric să-mi publice eseurile pe tema „Noica”, texte aflate din 1984
în fondul redacțional al revistei „Viața Românească”. Primul care s-a încumetat să difuzeze
fragmente din monografia mea despre Noica a fost „occidentalul” Nicolae Breban, devenit
director la „Contemporanul. Ideea-Europeană”. Romancierul întors de la Paris a început să-mi
publice textele critice despre filozofia lui Noica după ce m-a cunoscut la o masă rotundă
(Radio, martie 1991) pe tema romanului Luntrea lui Caron de Lucian Blaga. La „Viața
Românească”, doar bucovineanul Vasile Andru și-a luat inima-n dinți să mă publice, chiar cu
două articole, dintre care unul despre Mircea Eliade („Via ța Românească”. Anul XCII, Nr. 5-6/
1997) si altul (indirect) despre inventata limbă moldovenească, deosebită, chipurile, de limba
românească, texte ulterior incluse într-un volum de eseuri (Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui
Kefalos, Slobozia, Ed. Star Tipp, 1997, pp.112-119 și 27-34;
https://www.scribd.com/doc/177406639/IsabelaVScrabaAtenaKefalos ). Abia șaisprezece ani
mai târziu, în 5 decembrie 2013 Curtea Constituțională din Republica Moldova a decis că
limba românească și limba moldovenească sunt identice. După această decizie din dec. 2013,
limba româneacă a purces a fi limbă de stat și în Republica Moldovenească. Parcurgând
„Contemporanul. Ideea-Europeană” la care colabora, și probabil citind în diagonală volumul
Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, bucovineanul Marin Tarangul (fost deținut
politic, scriitor exilat apoi în Franța) a crezut în 1992 că aș urmări să-mi fac un nume
povestinu-l pe Noica (vezi scrisoarea mea de respuns, din oct. 1992:
https://isabelavs2.files.wordpress.com/2015/12/tarangul.pdf ).
20. La 4 iulie 1990, odată cu publicarea academicianului Nichifor Crainic (supravie țuitor vreme
de 15 ani regimului de exterminare din temnițele politice comuniste), editorul scria că apari ția
acestora „arată că s-au prăbușit zidurile nevăzutei temni țe și stăpâniri care apăsa geniul
românesc, punându-i sub obroc și opreliște nume și opere” (N. Crainic, Poezii alese , vol. I-II,
Ed. Roza Vânturilor, București, 1990). După legea 217 din 2015 (cerută de Alexandru Florian
de la Institutul „Wiesel”) au reapărut mai limpede ca niciodată zidurile nevăzutei temni țe
despre care unii s-au grăbit să creadă că s-ar fi prăbu șit împreună cu Cortina de fier, în
condițiile în care după uciderea Ceaușeștilor la putere au rămas puternicii regimului comunist.
Doar fostul deținut politic Ion Varlam a văzut (și a argumentat foarte convingător)
supraviețuirea Pseudo-României dinainte de 1990. In “Românul liber” politologul I. Varlam a
publicat în 1993 un text despre fenomenul politic al totalitarismului, noutate (adusă de secolul
XX) care a dus la distrugeri de vieţi omeneşti în proporţii nemaiîntâlnite.
21. Un apropiat al familiei Eliade, dl. ing. Stelian Pleșoiu (ajuns în SUA în 1979), îmi scria prin e-
mail că „placa expusă pe locuința lui Eliade din Cascais/Lisabona disparuse acum doi ani.
Nimeni nu știa nimic. După multe presiuni facute de mine (S.P.) împreună cu al ții, pe cale
legală, placa a reapărut din senin nu cu multă vreme în urmă” (5.XI.2016).
22. „Asumarea trecutului” este calul de bătaie al moralistului dilematic Andrei Ple șu (vezi „De ce
n-a făcut Andrei Pleșu filozofie”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente
pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp.33-48;
http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-
Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului ; și „Patapie-viciul” (român?) în acela și volum, pp.
51-54; on-line http://www.omniscop.ro/patapie-viciul-roman/ ).

Cuvinte cheie: cultură, istorie literară, cenzură comunistă, „Mircea Eliade” ; „Nae Ionescu” ; „Isabela Vasiliu-
Scraba” ; „teroarea istoriei” ; „Ion Varlam” ; „Wikipedia” .

REPERE BIBLIOGAFICE

1- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev.
„Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la
http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-
Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-
discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George , sau URL
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm.
2-Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa
individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev.
„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau
http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .
3-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a
Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10,
sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,
http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .
4-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe hârtie
fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12, URL
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
5-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele
colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV),
Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .
6- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu
al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p.
36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista
Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf.
7-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”,
Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau
https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica si în rev. „Jurnalul
literar”, București, ian.- martie 2010, si în rev. „Agero”, Stuttgard, octombrie 2013;
http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-
colaborare-cu-bucluc.
8-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite
tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp.
5-6, octombrie, sau
https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .
9-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe
hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm
10-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu
omul superior, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014,
p.15 sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori , URL,
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm.
11-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian
Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista
„Agero” din Stuttgart,
https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .
12-Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/
Liicean’ și Eliade/ Culian’, on-line în revista canadiană
http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .
13- Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul
autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr.
272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/.
14- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: în
rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46),
iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-
acadmieliade/.
15-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în
rev. „Origini/Romanian Roots”, vol XIII, Număr „Mircea Eliade”, No.6-7-8/ 132-133-134,
June-July-August 2008, p.113-118;
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm .
16-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în “Oglinda literară”, Anul
VII, nr.88, aprilie 2009, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/BiobibliografiaCulianu6.htm.
17-Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe
hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm.
18-Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre
„prizonieratul” lui Eliade în istorie, în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280),
octombrie, 2005, p.9; https://www.scribd.com/doc/188004488/IsabelaVScrabaEliadeTurcanu
19-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe
hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50,
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm.
20. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de
est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14;
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fișa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de
vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care, printre altele, a îndepărtat informațiile despre studiile
ei post-universitare si din titlurile volumelor ei publicate;
http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba ).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful