GNOSEOLOGIA; CUNOASTEREA

METAFIZICA; ONTOLOGIA

Deci, nu este nevoie s avem o anume experien
pentru a verifica adevrul lor, iar stabilirea lor se face
numai prin raiune. Ele vor fi adevrate n orice lume
n care pot fi puse ntrebrile scepticilor (adic n
orice lume inteligibil), ceea ce este echivalent cu a
spune c au atributul necesitii. Nu le pot considera
ca nefiind adevrate, de vreme ce nu m pot imagina
pe mine nsumi ca fcnd parte dintr-o lume n care
ele nu snt valabile.
Kant numete acest argument "deducie transcendentaI",iar teoria
care se construiete pornind de la acest argument, "idealism
transcendental".


Termenul " transcendental" necesit cteva explicaii.
Transcendental este un argument care "transcende" limitele
experienei, pentru a-i stabili condiiile a priori. Trebuie
s distingem un argument transcendental de
unul empiric (C.R.P. 98). Spre deosebire de acesta
din urm, argumentul transcendental vizeaz o
"cunoatere care se ocup in genere nu cu obiecte,
ci cu modul nostru de cunoatere a obiectelor, ntruct
acesta este posibil a priori" (C.R.P. 59) . Kant folosete
termenul " transcendental" i n alt sens atunci
cnd se refer la " obiecte transcendentale " . Acestea
snt obiecte care transcend experiena, deci nu snt
accesibile investigaiei empirice,

Analogiile experientei reprezinta dupa unii autori punctul culminant al demersului
kantian din cadrul Analiticii transcendentale. Ele, a caror analiza va reprezenta
subiectul articolului de fata, fac parte din sistemul principiilor intelectului pur,
care, conform lui Kant, sunt valabile a priori si anterior oricarei experiente,
toate legile naturii supunandu se lor. Aceasta aprioricitate este cea care le
confera o aplicabilitate universala si necesara in lumea fizicii. Aici ne vom rezuma
doar la o cercetare partiala a semnificatiei lor pentru fizica actuala, fara a face
analiza lor din interiorul sistemului kantian (adica fara sa ne intereseze felul in
care le a construit Kant sau felul in care le a demonstrat).
I. Primul principiu din cadrul Analogiilor experientei, denumit de Kant Principiul
permanentei substantei, este enuntat in felul urmator: substanta persista in
orice schimbare a fenomenelor si cuantumul ei in natura nu creste, nici nu
scade. Se poate remarca cu usurinta aici conceptia aristotelica despre
permanenta substantei. In schimbare exista intotdeauna ceva care nu se
schimba, adica exista ceva permanent. Aceasta permanenta este gandita ca fiind
substanta. Deci substanta ar reprezenta substratul schimbarii. Cum am precizat
mai sus, nu vom detalia insa argumentarea lui Kant, ci vom incerca doar sa
vedem daca putem regasi si intemeia acest principiu in fizica.
II. Denumita de Kant principiul succesiunii in timp dupa legea cauzalitatii, ea
este enuntata astfel: toate schimbarile au loc dupa legea legaturii dintre cauza si
efect. Avem doua tipuri de cauzalitate: una obiectiva, referitoare la inlantuirea
obiectelor, starilor de fapt etc. si alta subiectiva, referitoare la inlantuirea
formelor noastre de reprezentare. O problema importanta a acestei analogii
este legarea cauzalitatii subiective de cea obiectiva.
In cadrul celei de a doua analogii este demonstrat ca daca toate reprezentarile
sunt succesive, atunci trebuie sa existe altceva decat succesiunea acestor
reprezentari care sa ne serveasca drept indiciu pentru succesiunea starilor. Altfel
spus, faptul ca reprezentarea R1 este urmata de reprezentarea R2 nu este o
conditie suficienta pentru a afirma ca starile S1 si S2 -; care corespund in plan
obiectiv lui R1 si R2 -; sunt succesive. Mai mult chiar, aceasta succesiune a
reprezentarilor nu este suficienta nici pentru a sustine ca exista un eveniment
(adica o trecere de la S1 la S2) in locul unei stari complexe, de durata, ale carei
componente sunt S1 si S2. Analiza conditiilor pentru a arata aceasta reprezinta
argumentul central in raspunsul pe care l-a dat Kant obiectiei lui Hume.