Etica Confidentialitate

Aspecte etice

Confidentialitate un cuvant care suna bine, impresioneaza clientul si e usor de inteles de

toata lumea. Oare asa sa fie?
Psihoterapia si confidentialitatea sunt atat de strans legate una de alta in mentalul colectiv,
incat psihoterapia fara confidentialitate pare un non-sens. Toata lumea stie sau ar trebui sa
stie ca ceea ce spui intr-o sedinta de psihoterapie nu poate fi divulgat catre o a treia parte
decat in conditii acceptate de la inceput de ambele parti. Daca nu li s-ar garanta
confidentialitatea, probabil ca oamenii ar apela la psihoterapie, in cel mai bun caz, numai in
situatii disperate sau in legatura cu chestiuni impersonale sau triviale. Esenta psihoterapiei
comunicarea sincera, autentica, dintre cel aflat in suferinta si cel care ajuta nu ar mai fi
posibila.
Si totusi in practica de zi cu zi a psihoterapiei, in diversitatea tot mai mare de situatii in care se
plaseaza cuplul psihoterapeut-client, pastrarea confidentialitatii devine uneori dificila si, intr-un
numar restrans de situatii, chiar contraindicata. Un psiholog american, Bersoff, era de parere
ca nici o alta indatorire a psihoterapeutului nu este mai gresit inteleasa si mai onorata cu
incalcarea ei decat confidentialitatea. Ce face atat de dificila pastrarea confidentialitatii?
Cateva raspunsuri posibile fac trimitere la:
1. Psihologia mult prea umana a psihoterapeutului slab pregatit, evidenta in nevoia de a
barfi, de a epata, dorinta de a face pe plac unei a treia persoane sau de a folosi in
interes personal informatii capatate in conditii speciale.
2. Motivatiile si interesele acelora, altii decat psihoterapeutii, care doresc sa aiba acces
la informatii private legate de un partener, coleg, asociat, actual sau viitor angajat etc.
Aceste motive merg de la obtinerea unor avantaje materiale si dorinta de razbunare,
pana la simpla curiozitate. Multi dintre ei nici nu realizeaza ca in felul acesta incalca
dreptul la intimitate al celui vizat, in special atunci cand nu fac un efort deosebit pentru
a accesa informatiile respective (via Internet, de exemplu).
3. In unele tari, obligativitatea pastrarii unor documente ce contin elemente de profil
psihologic al clientului, continutul sedintelor, progresul psihoterapiei etc. contribuie la
cresterea riscurilor legate de incalcarea dreptului la confidentialitate. Aparitia
calculatoarelor personale si a comunicarii prin internet complica si mai mult acest
aspect. Pe de o parte, informatii deosebit de sensibile pot fi transmite in orice parte a
lumii intr-un timp extrem de scurt, iar pe de alta parte, aceste informatii pot fi accesate
in mod ilegal de catre oricine dispune de cunostintele tehnice necesare. In plus,
informatiile stocate electronic pot fi copiate, practic fara costuri, intr-un numar virtual
infinit de cpii.
4. Enorma complexitate si varietate a situatiilor in care aplicarea prompta si corecta a
principiilor etice si implicit a confidentialitatii este mai degraba un deziderat decat o
realitate in multe din aceste situatii.
Cine are dreptul la confidentialitate?
In mod evident, toate persoanele majore si responsabile au dreptul la confidentialitate, in
sensul cel mai general. In cazul minorilor si al celor care, din motive de santate mintala, se afla
sub tutela, acestia au dreptul la o confidentialitate partiala. Adica, niciuna din informatiile
privitoare la acestia, capatate in timpul psihoterapiei, nu poate fi dezvaluita unei a treia parti,
cu exceptia parintilor sau tutorilor, decat cu acordul scris al acestora din urma. Daca in privinta
copiilor mici si a persoanelor cu handicap nu exista nici un fel de controverse legate de
limitarea confidentialitatii, in privinta adolescentilor, mai ales in cazurile in care psihoterapia
este initiata si platita de acestia, exista si pareri privind dreptul exclusiv la confidentialitate al
acestora. Daca din punct de vedere etic un asemenea punct de vedere poate fi acceptat, din
punct de vedere legal discutia este inutila, intrucat legea da dreptul parintilor sau tutorilor de a
fi informati cu privire la minorul aflat in grija lor. In acest caz, psihoterapeutul trebuie sa tina

cont de principiul primum non nocere si sa ofere, daca i se cere, numai acele informatii care
nu sunt de natura a aduce vreun prejudiciu adolescentului.
Care sunt informatiile supuse confidentialitatii?
Codul etic al FRP, precum si cel al Colegiului Psihologilor, precizeaza ca sunt supuse
confidentialitatii toate informatiile care devin cunoscute psihoterapeutului ca urmare a relatiei
psihoterapeutice. Codul deontologic al Sindicatului National Francez al Practicienilor in
Psihoterapie (SNFPP) este mai explicit: psihoterapeutul se supune regulilor uzuale ale
secretului profesional care se extinde asupra a tot ceea ce el a vazut, auzit sau nteles n
cursul practicii sale. Cu alte cuvinte, sunt supuse confidentialitatii nu numai acele informatii
furnizate de client pe cale verbala, ci si cele obtinute de catre psihoterapeut prin observarea
clientului (de exemplu, informatia privind haina murdara de ruj sau de sange a clientului).
Se poate pune intrebarea daca insasi numele celui care apeleaza la serviciile unui
psihoterapeut este confidential. Codul FRP nu garanteaza in mod explicit anonimatul clientilor,
dar acest lucru se intelege din precizarea ca toate informatiile care devin cunoscute
psihoterapeutului ca urmare a relatiei psihoterapeutice sunt supuse regulii confidentialitatii,
asadar inclusiv numele persoanei. Din nou, codul SNFPP mentioneaza ca psihoterapeutul ia
toate precautiile necesare pentru a proteja anonimatul persoanelor pe care le consulta sau le-a
consultat. Acest lucru inseamna nu numai ca psihoterapeutul nu are dreptul sa spuna cuiva
Popescu imi este client, dar nici nu poate admite, direct sau indirect, ca Popescu ii este
client. Considerati, va rog, urmatoarea situatie:
Un psihoterapeut primeste intr-o zi ploioasa un telefon:
- Alo, dr. Cutare? Buna ziua! Sunt sotia domnului Popescu, clientul dumneavoastra. Domnul
Popescu a ajuns la dumneavoastra? Ca si-a uitat umbrela acasa si imi fac griji pentru el...
Dumneavoastra ce ati raspunde?
Orice raspuns de genul "Nu, nu a ajuns inca" sau "Da, a ajuns" reprezinta o incalcare a
confidentialitatii pacientului Popescu, fata de care terapeutul s-a ingajat sa nu dezvaluie
nimanui ca Popescu face terapie. Poate ca domnul Popescu nu doreste ca sotia sa, cu care se
afla in proces de divort, sa stie ca merge la psihoterapeut, de teama ca aceasta va invoca
mersul acestuia la psihoterapeut si instabilitatea psihica dedusa de aici ca argument in
favoarea obtinerii custodiei copiilor. Insa doamna Popescu a gasit intamplator o carte de vizita
de-a psihoterapeutului in buzunarul unei haine a sotului ei si, vrand sa isi confirme banuiala ca
sotul ei merge la psihoterapeut, da un telefon psihoterapeutului. De aceea, chiar daca poate
parea exagerat, singurul raspuns corect din punct de vedere etic, in aceasta situatie, este "Imi
pare rau rau doamna, dar nu va pot raspunde la aceasta intrebare."
Modalitati de pastrare a confidentialitatii
Pastrarea confidentialitatii prespune mai mult decat abtinere de la divulgarea intentionata a
unor informatii, in scris sau oral. Sunt considerate incalcari ale dreptului la confidentialitate nu
numai acele situatii in care psihoterapeutul, in mod activ, prin vointa sa, a furnizat informatii, ci
si acelea in care psihoterapeutul, in mod pasiv, prin neglijenta sau neatentie, a permis
transferul unor asemenea informatii catre terte parti. De exemplu, un psihoterapeut poate fi
acuzat de neglijenta in pastrarea confidentialitatii unui client daca informatiile referitoare la
acestea au putut fi cu usurinta accesate si obtinute din calculatorul personal al
psihoterapeutului de catre o a treia parte. Asadar, una din obligatiile psihoterapeutului ce
decurge din principiul confidentialitatii este aceea de a asigura inviolabilitatea datelor
referitoare la clienti, indiferent de modul in care sunt stocate si pastrate.
Exceptii de la regula confidentialitatii
Exista cateva situatii in care informatiile privind clientul sau pacientul unui psihoterapeut pot fi
divulgate catre o a treia parte. Cea mai frecventa situatie este aceea in care psihoterapeutul
cere permisiunea clientului pentru a face acest lucru, fie in interesul direct al clientului (ca de
exemplu, in cazul cererii de informatii venite din partea medicului curant al clientului), fie in
interesul psihoterapeutului (doreste sa faca o prezentare de caz in care este necesar a preciza
detalii care pot duce la identificarea clientului).

Exista insa si situatii in care consimtamantul clientului nu este necesar pentru divulgarea unor
informatii. Desi exista inca dezbateri privind unele dintre aceste exceptii, toata lumea e de
acord ca aceste exceptii exista si ca pacientul are dreptul de a le cunoaste inca de la inceputul
psihoterapiei. In cadrul interviului initial cu un client, ar trebui atins si acest punct al
confidentialitatii si al exceptiilor sale. Aceste informatii pot fi oferite clientului fie oral, fie sub
forma unui document. A nu face acest lucru nu este atat un comportament neetic ( desi unele
coduri etice prevad obligativitatea psihoterapeutului in acest sens) , cat mai degraba un
comportament care poate duce la probleme, ceva mai tarziu.
Care sunt aceste exceptii? Codul etic al profesiei de psiholog precizeaza ca fac exceptie de la
regula confidentialitatii acele situatii in care incalcarea confidentialitatii este necesara (s.n.: nu
permisa, ci necesara):

pentru protectia sanatatii publice,

pentru prevenirea unui pericol iminent,
pentru prevenirea savrsirii unei fapte penale sau pentru mpiedicarea producerii
rezultatului unei asemenea fapte ori pentru nlaturarea urmarilor prejudiciabile ale unei
asemenea fapte.

Codul etic al Asociatiei Europene de Psihoterapie, ca si codul etic al Asociatiei Americane de

Psihologie, considera exceptii acele situatii in care exista un pericol, fie pentru persoana aflata
in psihoterapie, fie pentru alte persoane. In oricare din aceste cazuri, psihoterapeutul nu numai
ca are voie sa incalce confidentialitatea clientului, dar este chiar obligat (din punct de vedere
etic, iar in multe state si din punct de vedere legal) sa faca acest lucru. De exemplu, un client
poate afirma intr-o sedinta ca imediat ce va ajunge acasa va incerca sa se sinucida. Daca
psihoterapeutul are motive intemeiate sa creada ca aceasta afirmatie este cat se poate de
serioasa si exprima intentiile adevarate ale clientului sau, atunci el este obligat sa anunte
Politie si Salvarea. Daca, de exemplu, un alt client afirma ca intentioneaza ca in cel mai scurt
timp sa isi pedepseasca fizic partenerul pentru umilintele indurate iar psihoterapeutul are toate
motivele sa il creada, atunci acesta din urma are nu numai obligatia de a anunta Politia dar,
daca povestea are loc in Statele Unite, si de a avertiza, in masura in care acest lucru este
posibil cu un efort rezonabil din partea psihoterapeutului, persoana aflata in periocol. Aceasta
din urma obligatie se numeste obligatia de a avertiza sau obligatia de a proteja a treia parte
si a intrat in vigoare in Statele Unite incepand din 1974, in urma unui faimos proces (cazul
Tarasoff impotriva Comitetului Director al Universitatii California). Codul etic al Asociatiei
Europene de Psihoterapie nu prevede obligatia de a avertiza.
Aspectul timp este foarte important, numai acele situatii considerate urgente putand justifica,
pe deplin, ruperea confidentialitatii. Desigur, aprecierea gradului de urgenta poate fi, in unele
circumstante, extrem de subiectiva. Considerati urmatoarea situatie:
Un client infectat cu HIV ii marturiseste psihoterapeutului sau ca a cunoscut o persoana, pe
internet, ce pare interesata de o relatie romantica cu clientul. Dupa multi ani de singuratate,
cauzata de indepartarea tuturor celor care aflau de cumplita boala a clientului, acesta s-a
hotarat sa nu mai spuna nimic urmatorului partener, de teama sa nu fie parasit din nou. Cei doi
abia s-au cunoscut si locuiesc in orase diferite. Ce faceti?
Nu exista inca un consens in privinta confidentialitatii unor informatii privitoare la savarsirea de
catre client, in trecut, a unei fapte penale ramasa cu autor necunoscut sau neinvestigata penal.
De exemplu, un client afirma ca si-a lasat intentionat matusa de 85 de ani, cu dementa, pe
care o ingrijea de 15 ani, sa moara de foame; moartea acesteia a fost declarata ca fiind
naturala. Psihoterapeutii ar trebui sa raporteze autoritatilor (care autoritati? Politie?
Procuratura?) asemenea informatii? In multe tari, indiferent de cele stipulate in codurile etice,
exista legi care prevad obligativitatea raportarii unor asemenea informatii (de ex., in statul
Massachusset, Statele Unite).
In final, mai exista o situatie in care un psihoterapeut poate face publice informatii capatate in
cadrul relatiei psihoterapeutice: in cazul in care este dat in judecata de un client sau este
reclamat la comisia de etica locala, psihoterapeutul, in virtutea dreptului la aparare, poate
dezvalui informatii considerate altminteri confidentiale pentru a-si sustine nevinovatia. Totusi,
pentru ca acest lucru sa nu devina un impediment in calea dorintei unui client de a raporta un
caz de malpractice, atat comitetele de etica ce analizeaza astfel de cazuri cat si tribunalele ar

trebui sa asigure limitarea accesului la respectivele informatii (audieri fara public, documente
sigilate etc.).
In toate aceste situatii in care psihoterapeutul este indreptatit, etic si/sau legal, sa incalce
confidentialitatea clientilor sai, psihoterapeutul are obligatia de a dezvalui numai acele
informatii care sunt strict necesare pentru indepartearea pericolului. Cu alte cuvinte, chiar si in
aceste situatii, psihoterapeutul nu poate face publice informatii care nu servesc evitarii
pericolului.
Precizari finale
a. Nu reprezinta incalcari ale confidentialitatii impartasirea unor informatii obtinute in cadrul
relatiei psihoterapeutice catre o terta persoana, in scopul unei supervizari, sau catre public, in
scopul unei comunicari cu caracter stiintific, atata timp cat cel care face acest lucru s-a
asigurat ca a eliminat sau modificat toate acele informatii care ar putea duce la identificarea
clientului. Adica, au fost eliminate din prezentare numele si toate acele informatii care pot
individualiza si identifica cu relativa usurinta o persoana (de genul, presedintele celei mai mari
companii de nu-stiu-ce din Romania). Daca este esentiala comunicarea unor date care pot
duce la identificarea clientului, psihoterapeutul trebuie sa ceara permisiunea clientului in
prealabil.
b. In judecarea diverselor situatii cu care psihoterapeutii se pot confrunta ar trebui tinut cont de
intentia acestora sau de rezultatul final al actiunilor lor? Daca un terapeut bine intentionat
sfarseste prin a face rau pacientului sau, comportamentul sau este considerat etic sau nu? In
toate situatiile de acest gen, ceea ce da verdictul este analiza consecintelor fiecareia dintre
alegerile posibile, aflate la indemana psihoterapeutului, binenteles in masura in care aceste
consecinte puteau fi prevazute. Cu alte cuvinte, un comportament etic este acel comportament
care s-a bazat pe evaluarea cat mai lucida si mai exacta a beneficiilor si a riscurilor.
Consecintele negative care nu puteau fi prevazute sau nu erau considerate ca fiind probabile
nu incrimineaza psihoterapeutul.
Daca doriti o programare in vederea unei consultatii, mergeti la pagina de contact.
psiHarta Site

Copyright 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.