Arhitectura si relatia bivalenta cu cinematografia

Multiplele legaturi ale arhitecturii cu artele, stiintele , evolutia societatii, politica ,

economia au fost exploatate si materializate de-a lungul istoriei, insa, mai recent, asistam la o
noua dar puternica legatura cu lumea filmului si putem observa cum, inca de la aparitia acestuia,
s-au influentat si sustinut reciproc.
Relatia de reciprocitate a celor doua se bazeaza atat pe interes cat si pe fundamente
culturale : filmul utilizeaza arhitectura ca un fundal, decor al actiunii prezentate , in timp ce
arhitectura foloseste filmul ca un mijloc de promovare si de a se face inteleasa.
De la filmele mute, aflate intr-o stare de puternica dependenta de comunicare vizuala, o
data cu dezvoltare industriei cinematografice, arhitectii s-au implicat din ce in ce mai mult in
lumea filmului, atat prin creearea de cinematografe cat si prin montajul scenelor, aranjarea
decorului si implicit, inducerea iluziei vietii reale. Evolutia filmului a generat o evolutie a stransei
relatii intre cele doua. Filmul devine un mediu de investigatii estetice si poate fi perceput ca o
forma noua de experimentare a spatiului.
Principala asemanare intre arhitectura si film o constituie miscarea, privita ca punct de
pornire a industriei cinematografice si ca scop in arhitectura. Este cunoscut faptul ca inventia
cinematografiei este bazata pe miscare, pe un colaj de imagini in miscare, in contrast cu
caracterul static al fotografiei, in timp ce arhitectura incearca sa readea viata, ritmul , miscarea
formelor in spatiu, timp si lumina. Putem asocia miscarea in arhitectura cu transcendenta in timp
si supravietuirea sa concreta, fizica dar si simbolica.
Arhitectura ca fundal in lumea filmului are la randul sau un dublu sens: de realitate
concreta , program arhitectural (cinematgraf) si realitate virtuala , context metaforic al filmelor.
Perceptia in timp a cinematografelor ca spatiu indispensabil de revelare a lumii filmului a
cunoscut anumite modificari. Initial, concepute ca spatiu de detasare de realitatea inconjuratoare,
menite sa stimuleze senzorialul si acuratetea perceperii filmelor, prin intermediul alcatuirii,
structurii sale, a jocului de lumini , conditiile acustice si conformarea arhitecturala generala,
cinematografele si-au pierdut astazi aceasta coerenta initiala, reusind sa redea cu greu imaginea
unui spatiu unde se produce fictiunea. Viteza care acapareaza societatea contemporana a
subminat efectul de detasare de concret a cinematografelor care sunt din ce in ce mai des incluse
in spatii comerciale, ca o anexa si nu mai sunt create si identificate ca elemente arhitecturale de
sine statatoare .
Inca de la debutul cinematografiei, filmele au reflectat viata urbana prin intermediul unor
mijloace proprii de reprezentare si au constituit un mediu important de intelegere a culturii in
relatie cu arhitectura. Astfel, filmele au facilitat inca de la inceput cunoasterea si imersiunea in
lumea arhitecturii, ca o poarta catre noi realitati , inaccesibile multor oameni.

O serie larga de filme au reusit sa promoveze spatii arhitecturale , voluntar sau nu , insa
ele au avut un important rol de mediator intre arhitectura si public. Demne de mentionat sunt
The Passenger 1975, infatisand imaginea casei La Pedrera , opera a lui A.Gaudi ; The
Inernational ,2009, cu scena conflictului armat din Guggenheim-ul lui F.Gehry ; Bladerunner,
a carui actiune se petrece in Ennis House , proiectata de F.L.Wright ; My Architect, 2003 , film
in care fiul lui L.Kahn analizeaza obiectiv opera arhitecturala a tatalui sau. Toate aceste filme
ofera o deschidere catre lumea arhitecturii si stimuleaza apetitul cunoasterii, etaland un punct de
vedere despre realitate, context si specific arhitectural.
In filme, arhitectura poate fi o prezenta atat de impunatoare si
stralucitoare in cat te poate distrage de la actiunea propriu-zisa,
devenind in mod inconstient un personaj in sine. La polul opus, in
mod intentionat , arhitectura poate fi un personaj, facand schimb de
roluri cu actiunea. Un astfel de exemplu il constituie atat filmele
Casa La Pedrera Antoni Gaudi,
aparuta in filmul The Passenger

Casa Curutchet proiectata de

Le Corbusier; personaj al filmului
El Hombre de al Lado,2009

documenatare, prin intermediul carora curentul modernist ,

arhitectura Stilului International ( greu de asimilat si digerat de
societatea vremii ) s-au facut cunoscute si intelese, cat si filmul lui
Gaston Dupot, El Hombre De Al Lado din 2009. Casa Curutchet,
proiectata de Le Corbusier pentru un doctor argentinian, constituie
personajul principal si decorul filmului, fiind pentru prima data in
istoria cinematografiei cand asistam la transformarea unei case
intr-un personaj efectiv.
Expozitia Internationala de Arte Decorative de la Paris din
1925 si conturarea stilului Art Deco a constituit un moment cheie al
industriei cinematografice. Filmele hollywoodiene cu stralucitoarele
amenajari si arhitectura Art Deco autentica au mijlocit raspandirea
rapida a atilului si faima, adoptarea acestuia la nivel mondial. Our
Dancing Daughters din 1928 a fost perceput ca un mod de evadare
din realitatea cruda a Marii Depresii americane, oferind un
mimetism a vietii fericite, perfecte, prin decorurile somptoase, lux,
extravaganta, texturile sofisticate si lumina bine conturata ce inunda
spatiile.
Conexiunea arhitectura-film , un univers demn de explorat,
poate fi incadrata intr-o conexiune mai ampla, generala, cu arta de
care a fost mereu strans legata, estetic si simbolic, aflandu-se intr-o
stare de interdependenta.

Scena decor Art Deco din Our

Dancing Daughters

BOGDAN Catalina, 42 I