Atributele naturale

Aseitatea
Intreaga creatie are o cauza, un autor care este mai presus de ea. Creatorul acesteia este
Dumnezeu insusi, Care isi are existenta de la Sine si prin Sine si nu este conditionat in
existenta Sa de nimeni si nimic din afara Sa, El insusi fiindu-Si propria cauza. Dumnezeu Se
numeste pe Sine insusi lui Moise ca fiind Existenta prin excelenta: "Eu sunt Cel ce sunt"
(Ies., 3, 14).
Dumnezeu nu intra in categoria existentelor cunoscute sau inchipuite de noi, ci este mai
presus de ele, deoarece toate cele pe care le cunoastem noi ca existente isi au existenta de
la altcineva si depind in existenta lor de un sistem de referinte. Aceasta indica o relativitate
sau anumite lipsuri ale existentelor. Cel ce exista insa prin Sine, Dumnezeu, are o existenta
libera de orice relativitate. Dumnezeu nu este incadrat intr-un sistem de referinte. El nu are
nici o lipsa.
Dumnezeu insusi Se defineste pe Sine ca realitate personala supra-existenta, cand zice :
"Eu sunt Alfa si Omega, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce va veni, Atottiitorul" (Apoc, 1, 8) si
"Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma, inceputul si sfarsitul" (Apoc, 22, 13).
Spiritualitatea
Este atributul lui Dumnezeu cel mai usor de stabilit, dar cel mai greu de experimentat. "Duh
este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in Duh si adevar" (Ioan, 4, 24).
Ce este spiritualitatea in sine si spiritualitatea lui Dumnezeu indeosebi, stim numai din o
serie de manifestari ale acesteia si din insusi cuvantul lui Dumnezeu : "Ci, precum este
scris : cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si lainima omului nu s-au suit, pe
acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (Isaia, 64, 3). "Iar Duhul toate le
cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu. Caci cine dintre oameni stie cele ale omului,
decat duhul omului care este in el? Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut
decat Duhul lui Dumnezeu" (I Cor., 2, 9-11).
Spiritualitatea este legata de viata sufletului : puterea de cunoastere (ratiunea), simtirea si
vointa libera. La om, puterea de cunoastere, simtirea si vointa sunt limitate. Dumnezeu
este insa Duh absolut nelimitat de timp si de spatiu, de puteri ceresti si pamantesti,
conditie a unei libertati absolute : "Duh este Domnul si unde este Duhul Domnului acolo este
libertatea" (II Cor., 3, 17).
Atotprezenta sau omniprezenta lui Dumnezeu

Fiind fara inceput si fara sfarsit si Duh absolut, Dumnezeu este atotprezent, cum spune
Psalmistul : "Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi ? De ma voi sui
la cer, Tu acolo esti. De ma voi pogori la iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de
dimineata si de ma voi aseza la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va
tine dreapta Ta"(Ps. 138, 7-10).
Dumnezeu este mai presus de spatiu cum este mai presus de timp, fiind mai presus de un
"cand" si de un "unde", precum este mai presus si de orice "cum", intrucat toate acestea L-ar
limita, L-ar margini, L-ar defini. Dar Dumnezeu este prezent in toate in mod nespatial si
netemporal caci toate isi primesc existenta prin El. El este in toate, fiindca este prezent in
toate actele Lui referitoare la noi, creatoare, sustinatoare si desavirsitoare.
Spatiul si timpul sunt conditiile creaturilor, deci ale existentelor create. Dumnezeu este si
aspatial si supraspatial. Dar El nu este aspatial in sensul deistilor care il izolau de lume, in
transcendenta Sa, ci in sensul ca El nu intra in cadrele spatiului. Si este supraspatial, adica
mai presus de spatiu, pe care El l-a creat, il stapaneste si ii depaseste legile si dimensiunile
lui : "Cerul este tronul Meu si pamantul, asternutul picioarelor Mele", zice Domnul ; "Ce casa
imi veti zidi voi ?" (Isaia, 66,1).
Ajunsi la comuniunea desavarsita cu Dumnezeu si intre noi, nu va mai fi o varietate de
distante, ci Dumnezeu va fi la fel de aproape de fiecare dintre noi, la fel de intim, oriunde si
oricand, incat nu va mai fi o deosebire propriu-zisa intre aici si acolo, intre atunci si acum, ci
ne vom afla pur si simplu in eternitatea si infinitatea lui Dumnezeu, lipsita de trecut si viitor,
de aici si acolo.
Distanta intre noi si Dumnezeu este depasita in Hristos nu numai prin coborarea lui
Dumnezeu la noi, ci si prin inaltarea noastra la Dumnezeu. Iar in Hristos, noi am depasit
virtual distanta fata de Dumnezeu si intre noi insine. Dar nu si actual. Numai Hristos a
depasit si ca om, atat virtual cat si actual, distanta fata de Dumnezeu. Dar fata de oameni
nici Hristos nu a depasit in mod actual distanta fata de toti, fiindca unii il silesc sa ramana la
distanta de ei.
Vesnicia
Timpul implica schimbare, succesiune si el nu poate fi decat conditia creaturilor care au
inceput si sfarsit. Ca existenta personala abosluta, Dumnezeu nu este supus insa unei
schimbari in timp, nu este supus timpului, dupa cum nu este supus nici spatiului. Timpul este
dependent de El.

Existenta nu s-a putut naste din neant. Iar existenta de sine nu poate fi decat o existenta
personala. Si anume este existenta personala suprema, care, fiind in sine o existenta
inepuizabila, este izvorul ultim al tuturor actelor in care se manifesta viata ei.
La Dumnezeu nu exista un trecut, pentru ca prin trecut se masoara distanta parcursa spre
desavarsire ; nici un viitor, pentru ca prin viitor se asteapta o inaintare in desavarsire care nu
este posedata in prezent. In viata dumnezeiasca este un prezent fara o referire la trecut si la
viitor, pentru ca se traieste pururea in plenitudine.
Dumnezeu este vesnic, findca nu exista la El o depasire a comuniunii realizate spre o alta
mai deplina. O asemenea depasire este posibila numai acolo unde fiinta este limitata, dar in
acelasi timp capabila de crestere. De aceasta depasire este capabila numai fiinta umana.
Neschimbabilitatea
Este un atribut in stransa legatura cu vesnicia lui Dumnezeu, caci in notiunea eternitatii lui
Dumnezeu este cuprinsa si cea a neschimbabilitatii Lui, corelativa a celei dintai.
Dumnezeu nu Se schimba nici in fiinta Lui, nici in hotararile Lui. Sfanta Scriptura da
marturie precisa despre acest atribut : "La Dumnezeu nu este schimbare, nici umbra de
mutare" (Iacov, 1, 17) ; "Dintru inceput Tu, Doamne, pamantul l-ai intemeiat si lucrul mainilor
Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei ramane si toti ca o haina se vor invechi si ca pe
un vesmant ii vei schimba si se vor schimba. Dar Tu acelasi esti, si anii Tai nu se vor
imputina" (Ps. 101, 26-28), iar "Iisus Hristos, ieri si azi si in veci este acelasi" (Evr., 13, 8).
Dumnezeu pare supus la schimbari interne in actiunile Sale in lume, ca in iconomia
mantuirii noastre. Astfel, in Sfanta Scriptura se vorbeste de o schimbare de atitudine a lui
Dumnezeu fata de pacatosi; prologul cartii Judecatorilor, cartea profetului Amos si altele sunt
exemple clasice in acest sens. Dar schimbarile acestea in activitatile externe ale lui
Dumnezeu nu se refera la fiinta lui Dumnezeu, ci la creaturi, intrucat Dumnezeu stie toate
si ramane totdeauna acelasi. Daca Se arata favorabil celui bun, iar celui rau, plin de manie,
deosebirea de atitudine nu se refera la Dumnezeu, ci la omul care se prezinta dreptatii
dumnezeiesti, cand vrednic de ura, cand vrednic de iubire.
Exprimarile : Dumnezeu "se caieste", "ii pare rau" sau "se bucura" vor sa arate ca
Dumnezeu nu este indiferent la caderile si ridicarile omului. Un Dumnezeu si Parinte al
tuturor nu poate fi redat prin formule rigide, ci numai prin exprimari antinomice. Caci El nu
poate sa Se contrazica pe El insusi : "Daca nu-I suntem credinciosi, El ramane credincios,
caci nu poate sa Se tagaduiasca pe Sine insusi" (II Tim., 2, 13).
Atotputernicia

Atotputernicia arata ca puterea lui Dumnezeu nu este marginita de nimeni si nimic. Notiunea
de putere implica notiunea de vointa si amandoua, notiunea de persoana. Intre vointa si
putere exista un anumit raport la om si un raport cu totul altul la Dumnezeu. La om, puterea
nu se acopera cu vointa ; omul vrea sau doreste multe, dar puterea este foarte limitata, desi
ea nu actioneaza independent de vointa. Si omul ar voi "toate", dar nu le poate pe toate, iar
in cele pe care le poate nu este nelimitat, ci adesea foarte marginit.
Evident ca nici puterea dumnezeiasca nu actioneaza independent de vointa lui Dumnezeu,
ca o putere emanata sau manifestata cu necesitate in natura. Ea se supune vointei lui
Dumnezeu, si aceasta o pretinde, in primul rand, fiinta personala a lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu face cate poate, ci cate vrea. Orice alta intelegere care separa actiunea si
atotputernicia lui Dumnezeu de vointa Lui face din Dumnezeu o forta impersonala care
actioneaza orbeste si arbitrar, ceea ce inseamna panteism.
Sfantul Ioan Damaschin spune: "Dumnezeu poate cate vrea, dar nu vrea cate poate, caci
poate pierde lumea, dar nu vrea" (Dogmatica, I, 13). Sau, altfel spus, Dumnezeu, poate face
cate ar putea sa vrea. Aceasta autolimitare a vointei dumnezeiesti are in vedere insasi
existenta si mantuirea omului. Ea nu este un semn al neputintei, ci, dimpotriva, al unei puteri
nemarginite ca atribut al unei Persoane absolute.