Tudor Arghezi ( 21 mai 1880, Bucureti - 14 iulie 1967)

Tudor Vianu il considera pe Arghezi cel mai mare poet de la Eminescu incoace: De la
Eminescu incoace lirica romana n-a cunoscut o alta realizare mai de seama, marcata de o originalitate
mai puternica si cu repercursiuni mai intinse asupra intregului scris literar al vremii, decat acelea
legate de Tudor Arghezi.
Nascut Ion Nae Theodorescu , poetul foloseste ca pseudonim literar numele Arghezi care
provine din Argesis, asa cum marturiseste el insusi.
Poet, prozator si publicist de seama, Arghezi debuteaza in 1896 in revista Liga ortodoxa a
lui A. Macedonski. Infiinteaza reviste si ziare precum: Cuget romanesc, Bilete de papagal.
A publicat volume de poezii: Cuvinte potrivite(1927), Flori de mucigai(1931), Versuri
de seara, Hore, 1907-Peizaje, Cantare omului, Stihuri pestrite, Versuri, Caden e.
A scris si proza: Icoane de lemn, Poarta neagr,Tablete din ara de Kuty, Ochii
Maicii Domnului, Cimitirul Buna Vestire, Lina.
Opera lui Arghezi impresioneaza prin vastitate, prin multitudinea temelor abordate, prin
modalitatile literare noi si socante la vremea respectiva.
Poezia lui Arghezi are patru teme importante: poezia filozofica (arte poetice, poezie
existentiala si sociogonica Testament, Ex libris, Cuvant), poezia sociala (1907- Peizaje), poezia de
dragoste (Melancolie, Toamna, Despartire, Morgenstimmung), poezia universului marunt, a jocului, a
boabei si a faramei (Cantec de adormit Mitzura, Creion, Tara piticilor, Alfabetul, Zdreant).
Jocul este tema preferata a lui Arghezi. Copilarirea, naivitatea sunt strategii utilizate ironic de
poet pentru a-si valorifica artistic dispozitiile ludice. (N-as voi sa mai fiu o data copil!) Spiritul
arghezian se copilareste voit printre fapturile marunte. Minusculul se bucura de imunitate, e gratios.
Cnd oboseste din pricina grelelor porunci si invataminte, poetul se retrage in lumea pura a boabei
si a frmei. F-te, suflete, copil/ i strecoara-te tiptil/ Prin porumb cu mot si ciucuri/ Ca sa poti sa
te mai bucuri. Poetul creeaza un altsuflet, al candorii, se asvunde sub o masca a copilariei. Parand ca
se joaca, poetul transforma lumea concreta intr-o lume a miniaturalului.
Poezia sociala reprezinta o sociogonie urmarind evolutia omului, in volume precum Cuvinte
potrivite, Flori de mucigai, 1907- Peizaje, Cantare omului.
Poezia erotica este intalnita inca din voumul Cuvinte potrivite dar volumul reprezentativ
pentru aceasta tema este volumul Versuri de seara. Exista doua atitudini ale poetului in fata iubirii:
de reticenta, de amanare a clipei de iubire, cand uniunea e imposibila, este neimplinita, e un paradis
pierdut sau ravnit cu disperare. Ruptura este experienta originara a eroticii argheziene. La Arghezi
femeia este datatoare de viata, nascatoare, matrice eterna. Barbatul este spiritul vesnic nelinistit,
cunoscator al mortii. Intalnirea dintre cei doi este o lupta, o agonie, o infrangere. Neimplinirea este
fatalitate, necesitate. Uniunea este neat, himera: Apropiata mie si totusi departata,/ Logodnica de-a
pururi, sotie niciodata. Iubirea nu este aducatoare de satisfactie, implinire, ci sursa de suferinta pe
care poetul o reneaga: Faptura ta intreaga/ De chin si bucurie/ Nu trebuie sa-mi fie/ De ce sa-mi fie
draga?
A doua atitudine a poetului este de impinire erotica urmarita si regasita in ambianta
universului casnic. Femeia este stapana, regina peste lumea plantelor, a gazelor, a copiilor, a
animalelor, peste intreg unuversul vegetal si animal. E comparata cu pamantul, cu gradina, cu pasunea
plina de papadii si reprezinta pascutul, rumegatul, momente de tihna.
Poezia filosofica este reprezentata de lirica existentiala (Psalmi, Duhovniceasca, De-a v-ati
ascuns, De ce-as fi trist) si are drept sursa permanenta cautare a unui D-zeu care refuza sa se arate si
care determina o stare sufleteasca de pendulare intre credinta si tagada. Poetul accepta si refuza
existenta dumnezeirii. Personalitate cu porniri antinomice, poetul contesta valorile instaurate, se
razvrateste, insa e o razvratire doar in plan formal. Poezia religioasa apare intr-o mare singuratate,
izolare, fiind o poezie a intrebarilor si o cale de comunicare cu nepatrunsul din jur.

Psalmii
Numarul total al Palmilor este de 20 si acestia sunt distribuiti in toate volumele
(16fara titulatura distincta, Psalm de tinerete, Psalmistul, Psalmul de taina, Psalm mut).
S-a vorbit in legatura cu poezia argheziana de o adevarata drama a cuvantului,
cuvantul poetului vrand parca sa rupa tacerea divinitatii, care este o tacere de inceput de
leat( poezia Belsug). Cuvantul trebuie inteles in legatura cu tacerea, spunea N. Balota, iar
poetul, rob al Divinitatii, vrea o restabilire a comunicarii cu D-zeu.
Psalmii arghezieni pornesc din nemultumirea ca in lumea de azi minunile nu mai sunt
posibile, ca Dumnezeu refuza sa mai dea semne sau sa se arate. Psalmii au drept model
Psalmii regelui David, autor de imnuri de slava dedicate creatiei si creatorului, fiind texte
lirice concepute ca dialoguri imaginare intre poet si Mantuitor, caruia poetul ii cere disperat
sa se arate. Limbajul poetic este solemn, fie patetic, fie contestatar, adesea aforistic,
exprimand speranta sau deznadejdea spiritului care invoca. Eul poetic se zbate intre credinta
si intre tagada, intre umulinta si trufie. Poetul repeta la nivelul artei experienta biblica a unui
Lucifer incercand sa se apropie de divinitate prin negatie. Exista in Psalmi un strat liric
religios si unul demonic. Cand simte ca divinitatea nu-i raspunde, poetul isi confectioneaza o
aura demonica, in final intelegand ca tagada este sterila si ca numai credinta ii asigura
omului forta spirituala. Desi pare necredincios, natura faustiana, razvratita, pagan, Arghezi nu
are niciodata indoieli asupra existentei divinitatii, ci vrea certitudini suplimentare. Dorinta de
a vedea, de a pipai pe D-zeu cuprinde o contradictie in fond: D-zeu este absolutul,
necuprinsul, nepatrunsul, cum s-ar putea el revela ca tare direct simturilor omenesti?
Dramatismul vine din indrazneli precum te dramuiesc, sa vad, sa ucid, te
caut: Cercat-am eu cu arcul meu, / Sa te dobor pe Tine, D-zeu.
Poetul nu poate depasi conditia de rob sau sluga veche caruia i se refuza dialogul
cu stapanul si dezlegarea tainelor.
Psalmii pornesc dintr-o stare confuza, oximoronica: senzualitate si cainta, ravna intru
pacat si condamnare a lui. Pacatul poetului este pacatul lui Lucifer si are legatura cu
indrazneala lui Prometeu. Din dorinta de a-l cunaste pe D-zeu, de a-i auzi vocea, a-l vedea si
a-l pipai, a se incredinta de existenta lui, apare drama: Singuri, acum n marea ta poveste,
Rmn cu tine s m mai msor,/ Fr s vreau s ies biruitor./ Vreau s te pipi i s urlu:
"Este!". Dar D-zeu refuza a se revela. Rugamintile si implorarile poetului nu au niciun efect.
Dzeu este absent inca din momentul aparitiei Scripturii, cartea fiind un fel de substituent al
Divinitatii, dar si o dovada a absentei acesteia.
Poetul evoca momente din istoria umanitatii precum nasterea lui Isus, venirea
magilor, reamintindu-si timpul cand trancendentul cobora inca pe pamant:
Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta
n recea mea-ncruntata suferinta
Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes,
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.
De cnd s-a ntocmit Sfnta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
Si anii mor si veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.
Azi hierofaniile sunt absente, de aici mahnirea poetului generatoare de lirism. Se
poate vorbi de un Deus ottiosus, un Deus absconditus, de nagasit in cer, pa pamant sau in vis.
Razvratirea poetului devine agresiva in fata unui D-zeu furios, suparat pe propriile-i
progenituri:
In Paradisul Evei, prin padure,
Ca si in vecii tristi de mai tarziu,

Gura ta sfanta, toti Parintii stiu,

Nu s-a deschis decat ca sa ne-njure.
Gura care a eliberat logosul divin scoate acum necuvinte, cum ar zice N. Stanescu,
mutilandu-si astfel creatia. Razvratirile sfarsesc intotdeauna printr-o atitudine de supunere in
fata divinitatii, acesta fiind ultimul act al dramei argheziene. Intentionand sa devina egalul lui
D-zeu a auzit interdictia acestuia: Dar eu, ravnind in taina la bunurile toate,/ Ti-am auzit
cuvantul, zicand ca nu se poate.
Poetul este atras de divinitate ca o forta careia nu i se poate opune: Ard catre Tinencet ca un taciune/ Te caut mut, Te-nchipui, Te gandesc.
El invoca un semn, un pui de inger, pentru a duce povata buna celui pierdut. Indoiala
poetului este urmata de regret si de veneratie, versurile devenind o rugaciune fara cuvinte:
Esti visul meu din toate cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.
Psalmii lui Arghezi sunt asadar marturia unei stari agonice: a luptei interioare in
cautarea lui D-zeu, pe calea certitudinii materiale sau a revelatiei. Chiar daca domina
sentimentul indoielii, nevoia credintei se afirma imperioasa, ca o recunoastere directa a lui Dzeu. (S. Cioculescu)