Capadochia Magic.

Episodul 2 - Dansnd cu
derviii
Ilustraie muzical - fond sonor/video consultare impresii:
Urmare de aici
Miercuri, 25 noiembrie, ora 8:30. Parasim, asadar, Hotelul Rixos din Konya, un adapost binevenit dupa o zi intreaga de inotat prin zapezile Muntilor Taurus. Admiram din autocar
cladirile moderne de locuinte, spatiile largi, aerul de oras nou (desi povestea lui se pierde in
preistorie, iar intre sec. 11 si 13 a fost capitala turcilor selgiucizi) si mare. Ozy ne spune
despre Konya ca e unul din cele mai mari orase ale Turciei (cu o seara in urma, de la
intrarea in oras pana la hotel am facut undeva spre o ora), construit dupa plan, oferind o
sumedenie de facilitati atat populatiei (majoritatea familii islamice cu multi copii), dar si
investitorilor de toate felurile, spre a asigura locuri de munca bine platite pt capii acestor
familii. Konya are chiar si tramvai, lucru mai putin intalnit, afirma Ozy, in orasele turcesti.
Nod de importante drumuri comerciale atat in vechime, cat si in prezent, Konya e un melanj
interesant de traditional si modern.
Ne indreptam spre Manastirea Mevlana, cea pe care ar fi trebuit s-o vizitam ieri, dar n-am
mai apucat, din cauza conditiilor meteo care ne-au prelungit drumul peste asteptari.
Manastirea se afla aproape de zona centrala a orasului si astazi o gasim acoperita de o
patura semnificativa de nea. Celebra turla imbracata in faianta turcoaz aduce o pata de
culoare in peisajul in care albul predomina. Chiar daca sunt imbracata cu haine groase, cu
fular si manusi, tremur de frig. Intram in curtea mare, unde angajatii muzeului inlatura
zapada, facand poteci practicabile. In stanga se afla lacasul de cult, celebritatea sa leganduse de numele iluminatului Mevlana Jalaluddin Rumi, unul dintre cei mai importanti poeti si
filozofi ai umanitatii. Nationalitatea sa este controversata inca, fiind nascut in 1207 in Balkh,
pe teritoriul actualului Afghanistan. Tatal sau era, la vremea respectiva, un renumit om de
stiinta, dar, din cauza presiunilor politice, la un moment dat familia a trebuit sa plece din
oras; dupa un lung pelerinaj, care a inclus Bagdad, Mecca, Medina si Allep, s-au stabilit in
Konya. (Nu ma priviti ca pe un strain, eu sunt din satul asta Poate arat ca un strain, dar
nu sunt. Sunt turc, desi vorbesc Hindu. , incearca el insusi sa transeze problema.) Mevlana
a fost mai intai educat de tatal sau, dar, dupa moartea acestuia, Seyyid Burhaneddin din
Tirmiz a devenit mentorul sau, imbogatindu-i atat cunostintele stiintifice, cat si pe cele
mistice. Mevlana a devenit, la randul sau, profesor. In 1224 a intalnit un dervis
(dervis=sarac), pe Muhhamed Shemseddin Tebrizi (Shems), Mevlana piezandu-si in curand
interesul de a-i invata pe altii, dedicandu-se deprinderii cunostintelor ezoterice pe care acest
dervis i le impartasea, dar si introspectiei si descoperirii perfectiunii Fiintei Absolute din el
insusi. Shems a disparut intr-o zi, umbland zvonuri ca ar fi fost ucis. Dar spiritul sau sadise
deja semintele iluminarii in mintea lui Mevlana (Am intrebat: Draga minte, unde esti? Si
mintea mi-a raspuns: Din moment ce m-am transformat in vin, de ce as mai deveni
agurida? ) Si-a petrecut toata viata care i-a mai ramas consumand minimum posibil,
rugandu-se si scriind, alaturi de adeptii sai, cunoscuti si ca Ordinul Dervisilor Rotitori, dupa
dansul practicat in timpul rugaciunii (in aceeasi seara, unii dintre noi aveam sa fim martorii
unei astfel de ceremonii). Mesajul lui Mevlana depaseste insa cu mult granitele Coranului,
impartasind semenilor sai, credinciosi sau atei, o filozofie de viata perfect valabila si azi, la
baza careia stau dragostea, pacea, frumosul si binele. El insusi si-a rezumat viata intr-un
mod magnific: Am fost crud, m-am copt si am ars.

Manastirea adaposteste mormantul lui Mevlana, dar si pe ale altor adepti importanti, printre
care Sultanul Veled. Sarcofagele sunt acoperite cu tesaturi frumos brodate cu fire aurii, iar
unele sunt decorate cu caciuli specifice dervisilor, imbracate, la randul lor in imense turbane
albe sau turcoaz. Caciulile au forma de trunchi de con si se cheama sikke (semn, marca);
erau facute initial din par de camila, ulterior din lana de miel. Sarcofagele femeilor nu sunt
decorate cu sikke. Culorile turbanelor au si ele o semnificatie: cele albe indica faptul ca e
vorba de un adept al lui Mevlana, iar cele turcoaz au apartinut descendentilor lui Mohamed.
Placi de faianta cu desene si mesaje sfinte acopera din loc in loc peretii. Candelabre bogate,
covoare in alb si rosu, usi masive de lemn cu incrustatii specific islamice. Cateva exemplare
vechi de Coran sub vitrine de sticla. Intr-o cutiuta de lemn, decorata cu sidef, se afla cateva
fire din barba Profetului Mohamed; cutia este inchisa, nu se vede nicicum ce contine, dar il
credem pe cuvant pe Ozy, care ne spune ca multi islamici vin aici doar pt acest artefact. Nu
avem voie sa facem poze inauntru, putem cumpara la iesire carti si imagini din muzeu,
aceasta fiind afacerea statului.
In fata manastirii sunt randuite chiliile calugarilor dervisi si dependintele. Toate sunt
amenajate cu manechine si tot felul de exponate care incearca sa ne introduca in atmosfera
vremurilor trecute. Nici aici nu avem voie sa fotografiem, sunt camere de supraveghere
peste tot. Aflu asta dupa ce trag vreo 2 imagini, dar nu ma ia nimeni de urechi. Ma
conformez ulterior. Facem poze afara, in micuta curte interioara delimitata de manastire si
de chilii, unde se afla un foisor si 2 fantani. Ne indreptam apoi catre Caffeteria, care
cuprinde si magazinul de suveniruri. Beau o cafea turceasca (ce dor mi-era!) si cumpar 2
carti.
Grupul se intregeste incet-incet si plecam mai departe. La iesirea din Konya trecem, minute
bune, pe langa o sumedenie de fabrici. Directia este Capadochia, mai precis orasul Avanos,
unde urma sa dormim urmatoarele 3 nopti. Ozy reconsidera problema excursiilor optionale.
Pachetul complet costa azi cu 20 de euro mai putin, deoarece au picat 2 pranzuri. Cumpar
cu infrigurare tot ce se poate si il rog pe Doamne-Doamne sa faca posibil sa cunosc cat mai
multe din acest taram magic! Strabatem Podisul Anatolian, suntem cam la 1000m
deasupra nivelului marii. Ninsoarea s-a potolit, stratul de zapada devine din ce in ce mai
firav pe masura ce inaintam. De-o parte si de alta, cat vezi cu ochii, peisaj de campie. Ozy
ne povesteste ca pamantul e bun pt cultura de sfecla de zahar, ne arata din loc in loc fabrici
in care aceasta se prelucreaza, dar, cu toate astea, Turcia e nevoita sa importe o buna parte
din zaharul pe care il consuma. Ne povesteste si despre cele peste 10 mii de specii de plante
pe care acest ecosistem, banal la prima vedere, le contine, ca si despre leoparzi, tigri si cai
salbatici, care inca mai pot fi intalniti in salbaticie, dar din ce in ce mai rar (noi ne-am dori
sa ne intalnim cu niste cai, dar cam atat; Ozy sustine ca n-avem nicio sansa, pe acolo pe
unde o sa mergem noi.) Ne mai povesteste ceva interesant: ca Anatolia contribuie cu peste
70% la productia de bor (energie alternativa) a lumii, ca toata productia se duce la export,
in America, iar Turcia importa intr-o veselie tot felul de forme de combustibili conventionali;
dealtfel, cei care au fost in Turcia stiu ca mancarea e ieftina, dar benzina scumpa. Tot de
pretul combustibililor s-ar lega si faptul ca, pt soferii turci, sa treaca pe culoarea galbena a
semaforului e regula, cateodata si pe cea rosie, iar tu, ca pieton, ai face mai bine sa casti
ochii de zece ori dupa masini, nu dupa semafoare.
Mai avem de vizitat un obiectiv pana sa ajungem in Capadochia, si anume Caravanseraiul
Sultanhani, aflat in micuta localitate cu acelasi nume. Facem dreapta de pe sosea si
imediat ajungem. O constructie impozanta, cu ziduri groase din caramizi mari, de piatra
(urma sa aflam ulterior ca, de fapt, piatra era o varietate de tuf vulcanic, material de
costructie foarte raspandit in zona), o intrare impunatoare de forma ogivala, cu incrustatii
specific orientale. Pasim in curtea interioara, pe dalele de piatra vechi de sute de ani. In

mijloc, ceea ce a mai ramas din vechea moschee; in lateral, de-o parte si de alta, nisele
unde erau cazate camilele, iar in fata dormitoria pt oameni. Aflam ca e unul dintre cel mai
bine conservate locatii de acest gen, construit de turcii selgiucizi ca punct de oprire pe unul
dintre cele mai importante drumuri comerciale ale vremii. Mai aflam ca distantele strabatute
de caravane in vechime erau cam de 30-40 km, asa ca tot la acest interval se construia cate
un caravanserai. Pe langa functia de han pe care o detineau, acestea erau si importante
centre contabilicesti, pentru ca nu poposea nicio caravana fara sa se noteze exact ce marfuri
transporta, de unde si pana unde.
Vremea este in continuare neprielnica, ploua marunt si bate un vant care ne ingheata
mainile pe aparatele foto. Asa ca vizitam rapid ce e de vizitat si ne refugiem peste drum, la
locul de popas adaptat zilelor noastre. Dupa ce ne incalzim care cu un ceai, care cu ceva
shopping, pornim mai departe.
Dupa vreo ora, ajungem la Aksaray, practic cam de aici incepe Capadochia, inspre est.
Vestitele formatiuni din tuf vulcanic nu se vad inca. Scurt istoric: formarea zonei se leaga de
eruptiile repetate ale mai multor vulcani (cel mai important fiind cel din maruntaiele
Muntelui Ercyies, aproape 4000m), inactivi in zilele noastre. Eruptiile au inceput acum vreo
10 milioane de ani si rocile scuipate au fost de consistente diferite; intai un strat moale de
cenusa vulcanica, sedimentata sub forma de tuf, apoi roci mai dure, bazaltice. Factorii de
mediu au actionat diferit asupra acestor materiale, erodand mai cu spor straturile inferioare
mai moi si mai putin pe cele superioare. Asa s-au format celebrele ciuperci, pe romaneste
frumos tradus cosurile sanzienelor (fairy chimneys). Solul fertil vulcanic, dar si tuful usor
de prelucrat, au atras oamenii din cele mai vechi timpuri. S-au perindat populatii prehitite,
apoi cele hitite (acum vreo 4000 de ani), au venit apoi persii, care au numit
zona Katpatuka (Tara cailor frumosi), denumirea schimbandu-se treptat in Capadochia.
Nici romanii nu s-au lasat prea mult asteptati si au stapanit zona pana cand Imperiul Roman
s-a impartit in al de Rasarit si al de Apus. A urmat apoi perioada bizantina, carei Capadochia
ii datoreaza o bogata mostenire culturala, zona fiind impanzita de sute de biserici crestine;
practic, multi istorici considera Capadochia leaganul crestinatatii (prima comunitate crestina
a fost infiintata in zona de Sfantul Petru). Sec. 11-13 aduc pe aceste meleaguri, din Asia
Centrala, selgiucizii, care impun in zona islamismul, pe masura ce Imperiul Bizantin decade,
fara insa ca autoritarea patriarhiei crestine sa fie stirbita. Dupa doar 200 de ani, la finele
sec. 13, statul anatolian selciug se faramiteaza si el in mici sultanate, controlate de mongoli.
Incet-incet, Imperiul Otoman devine ceea ce cunoastem, un stat puternic si inglobeaza toate
aceste mici formatiuni, pastrand in continuare toleranta fata de confesiunea crestina, care,
astfel, rezista in zona pana acum 100 de ani. Mai aflam ca garoafa e simbolul selgiucizilor,
iar laleaua a otomanilor; nice! ; nu stiam.
Trecem pe langa moderna fabrica Mercedes, apoi iar facem dreapta si intram intr-o localitate
cu zeci de case scunde, unele in ruina. Ozy ne spune ca au apartinut grecilor care au trait in
zona multe sute de ani si care le-au parasit la inceputul sec 20, in urma primului schimb de
populatie dintre Turcia si Grecia. Ma emotionez, realizand ca oamenii care au trait in aceste
casute, care s-au rugat la bisericuta aia darapanata, erau urmasii primilor crestini! Nenea
soferu parcheaza iarasi autocarul si ne debarca pe toti, urmand a vizita unul din orasele
subterane ale Capadochiei, Serhatli. E unul din cele peste 200 de orase subterane ale
Capadochiei, re-descoperite nu de mult, prin anii 60 ai sec. trecut. Povestea lor e la fel de
magica si de necrezut ca si a cosurilor sanzienelor! Capadochia a fost mereu o regiune la
rascruce de vanturi, mai bine zis la intersectia celor mai importante drumuri comerciale
care legau puterile lumii din est si din vest. Deci, cine controla aceste drumuri, detinea
puterea, si nu doar economica. Asa ca bietilor oameni le-a fost mai usor sa traiasca sub
pamant decat pe pamant. Mai ales ca au beneficiat din plin de unul din cele mai bune

material de constructie, tuful. Material poros si moale, tuful e usor de prelucrat dupa ce este
udat cu apa; e si un excelent izolator termic, vara pastrand racoarea, iar iarna nelasand
caldura sa iasa afara. Orasele subterane au dimensiuni diferite, dar totalizeaza zeci de km
de galerii dispuse labirintic pe mai multe niveluri. Se estimeaza ca puteau adaposti intre
20000 si 30000 de persoane, plus cateva mii de animale.
Primele constructii dateaza de pe vremea hititilor, apoi toate populatiile care au succedat
acestora si-au adus contributia la extinderea si modernizarea locatiilor. Serhatli este mai
degraba un orasel, dar ne-am facut o idee despre modul de organizare a oraselor subterane
(urma sa aprofundam peste 2 zile, vizitand un alt oras mai mare). Am avut oarece emotii
legate de posibila claustrofobie de care as fi putut suferi fara sa stiu, dar n-a fost cazul.
Incaperile sunt destul de mari, peretii respira, ceva probleme sa zic ca ar putea sa apara in
tunelurile de legatura, dar n-au fost semnificative. Chiar si membrii grupului mai putin
antrenati sau cu mobilitate mai redusa s-au descurcat de minune. Organizarea e
remarcabila. Camere cu diferite destinatii, guri de aerisire, roti mari bazaltice care puteau
astupa intrarile. Nise in pereti, pt candele cu ulei de ricin, datatoare de lumina si caldura.
Mai aflam si alte lucruri interesante despre tuful vulcanic, de exemplu faptul ca absoarbe
fumul, astfel ca oamenii isi puteau duce viata linistiti inauntru, fara ca cei de afara sa
perceapa vreun semn al prezentei lor in adancuri, dar si ca preia admirabil socurile, adica nu
se simt cutremurele in orasele subterane.
Iesim din nou la suprafata, bem un pahar de suc de rodii de la vanzatorii ambulanti, apoi
pe cai! Vremea e oribila in continuare, dar nu-mi pasa, ocazia de a fi in aceste locuri de
legenda mi se pare inca mai mult decat am putut spera! Ne apropiem de Avanos, dar,
pentru ca noaptea e inca la cel putin jumatate de ora distanta, si pt ca am fost cuminti si nu
ne-am isterizat ieri, cand cu zapada cat casa, Ozy si cu nenea soferu ne fac un cadou si ne
duc intr-o zona de belvedere de unde putem admira in toata splendoarea sa, celebra Vale
a Dragostei!!! Aaaaaaaa!!! , se aude intr-un glas, ma rog, aia de mai au glas, ca unii au
ramas cu gurile cascate la asa minunatie ce ni se desfasoara in fata! Coboram din autocar
pe cea mai cainoasa vreme posibila, trebuie sa ne infigem bine pe picioare ca sa nu ne ia
vantul si sa ne arunce in varful uneia din formatiunile din vale! Da nu ne dam batuti,
admiram peisajul si ne pozam cu el din toate directiile. Urmeaza sa reintalnim aceste
imagini de vis peste vreo 2 zile, de data asta de la cateva sute de metri, din balonul cu aer
cald. Dar asta e o alta istorie
Vorba cantecului, si-odata cu seara-am sosit la Hotel Altinyazi din Avanos. Ne luam
camerele in primire si ne desfacem, in sfarsit, bagajele, aici urmeaza sa dormim 3 nopti. Ne
tragem sufletele si mergem sa mancam de seara, dupa care urmeaza prima excursie
optionala, vom participa la ceremonia dervisilor rotitori. Tzup iar in autocar si peste 5-10
minute ajungem. Motif se cheama locatia. Intram intr-o sala organizata ca un amfiteatru
care inconjoara o scena. Ozy ne atrage atentia sa pastram cat putem de bine linistea pe
parcursul ceremoniei, sa nu aplaudam, sa nu filmam, sa nu facem poze, decat la sfarsit,
cand ni se va indica. Sala se umple incetul cu incetul cu toate natiile pamantului. Se sting
luminile si se lasa linistea. Apar muzicantii, 4 sau 5, cu diverse instrumente muzicale. Prima
data se aude o bataie scurta de toba, simbolizand ordinul divin: Kun! =Fii!" apoi incepe sa
cante flautul. Apar si dervisii, imbracati cu 2 randuri de haine: o roba lunga, neagra, iar sub
ea un soi de rochie lunga, alba, incinsa cu un brau lat, inchis la culoare. Poarta caciulile
specifice, sikke; mai aflu ceva, cum ca sikke simbolizeaza piatra de mormant, adica dervisul
isi poarta moartea cu sine tot timpul. Rochia alba reprezinta giulgiul, dar trebuie sa lepede
roba neagra pt a ajunge sa moara cu demnitate. Ceremonia se cheama sema si reprezinta o
calatorie mistica a spiritului omenesc catre iubire si perfectiune; are 7 parti, unele doar
instrumentale, altele in care muzica si dansul se impletesc. Dansul implica o miscare

repetitiva, de rotatie, la inceput cu mainile incrucisate pe umeri (dervisul arata asfel ca cifra
1, reprezentand unitatea divinitatii), ulterior mainile desfacandu-se in lateral, palma dreapta
fiind orientata in sus (primind energia divina), iar cea stanga in jos (daruind lumii energia
divina). Astfel, dervisul nu este altceva decat veriga care leaga divinitatea de lumea
inconjuratoare.
Dupa ceremonie, ramanem cateva minute in holul de la intrare, unde ni se serveste o
bautura dulce si aromata, apoi iar tzup in autocar si la hotel. Urmeaza ca pt unii dintre noi,
doritorii de senzatii tari din balon, noaptea sa fie foarte scurta, deoarece la 5:30 trebuie sa
ne intalnim in holul hotelului. Vremea s-a mai domolit si exista 70% sanse ca baloanele sa
poata zbura, ne anunta Ozy.