Lucrarea de fata vizeaza un topos contemplativ ce se arata in diferite stadii ale

istoriei filosofiei si ridica problema devenirii ca principiu metafizic ce asigura persistenta

lumii ca intalnire dintre contrarii . Vom trata in cele ce urmeaza doua principii, cel al lui
Heraclit din Efes si cel al lui Friedrich Nietzsche, respectiv pantha rei (totul curgedevenirea) si principiul eternei reintoarceri a aceluiasi. Vom avea in vedere cum se intalnesc
cele doua principii in interpretarea lui Nietzsche asupra gandirii lui Heraclit. Initial vom
face o scurta incursiune in metafizica lui Nietzsche pe linia sugerata de Martin Heidegger,
apoi, dupa o scurta prezentare a conceptiei lui Heraclit, vom lua in discutie interpretarea
din Nasterea filosofiei in epoca tragediei antice grecesti
Putem identifica asadar, 5 concepte cheie ale gandirii nietzscheniene;
- vointa de putere si eterna reintoarcere a aceluiasi ca fiind principiile ce asigura
dinamica si sensul sistemului ,
- nihilismul ca fiind conditia de posibilitate, pasul primordial iar
- supraomul si dreptatea ca aparitii, ca expresii ale fiintarii acestor fundamente ale
lumii.
Eterna reintoarcere a aceluiasi este mecanismul ce purifica , ce asigura pe de o parte
delimtarea fata de dualismul platonician,; sensibil-suprasensibil iar pe de alta parte viziunea de
ansamblu asupra lumii unitare ca punct de intalnire dintre fiinta ca fiinta si fiinta ca fiind.
Considerand ca adevarata filosofie greaca este cea presocratica, a mitului si abstractului ca
extensie a facticului si nu ca explicare a acestuia , Nietzsche ne ofera o maniera de interpretare
diferita de cea clasica a analizei pe text , preferand o interpretare "psihologizata" a vietii si
sensului gandirii filosofilor greci. Subiectivitatea este particularitatea indespensabila cu care
Nietzsche trateaza filosofia si prin intermediul careia isi prezinta propria gandire. In cele ce
urmeaza ne vom indrepta atentia asupra eternei reintoarceri a aceluiasi.
Eterna reantoarcere a aceluiasi este principiul metafizic fundamental al lumii, acea
prefacere ce regularizeaza si da sens intregii constructii filosofice a ganditorului german. Este
elementul de totalitate ce inglobeaza intregul fiintarii si caracterizeaza la nivel procesual vointa
de putere. El asigura persistenta vointei de putere ce nu are un scop in sine insa este
caracterizata de devenire si depasire. Fara acest principiu al eternei reintoarceri nu i s-ar putea
asigura conditia si valabilitatea. Astfel, vointa de putere se reintoarce asupra siesi , principiul
eternei reintoarceri a aceluiasi conferindu-i un caracter de mobilitate indispensabil si facand
posibila devenirea. In acest fel sensul lumii si lucrurilor nu tinde catre o stare finala catre o limita
dincolo de care nu se mai pot trasa noi orizonturi ci este intr-o continua expansiune inspre
propria esenta. Intr-un anumit sens acest principiu vine sa preia functia disputei finit-infinit
mutand problema sensului din cadrul teleologicului in cadrul devenirii si al depasirii.

Eterna reintoarcere a aceluiasi , dupa Heidegger, este principiul ce asigura persistenta

nesubzistentului. Astfel, acest principiu este vital pentru ca fiinta sa se ofere ca persistenta, ca
stabilitate si dainuire. In acest fel se incheie conflictul mai vechi al filosofiei intre fiinta ca fiinta
si fiinta ca fiind, sau mai exact intre fiinta si devenire. I se asigura astfel devenirii, in special
vointei de putere, caracterul de persistenta. Principiul ce implineste gandirea lui Nietzsche , ce
leaga celelalte concepte dar si ansamblul de facto al lumii de substratul ei metafizic, eterna
reintoarcere a aceluiasi, constituie apogeul gandirii filosofului fiind simultan punctul de pornire
si de incheiere al noii filosofii.
Pentru Heraclit din Efes ceea ce sta drept temei pentru toate cele ce sunt este devenirea
(panta rei totul curge) , principiu in jurul caruia se articuleaza toate celelalte legi ce guverneaza
lumea. Este totodata si punctul dinspre care putem privi celelalte formulari ale sale. Nu exista
nimic in lume care sa ramana neschimbat, totul este devenire asemenea raului in a carui apa nu
te poti scalda de doua ori Raul ofera simultan imaginea permanentei si schimbarii. De aici se
deschide pentru istoria filosofiei opozitia clasica dintre unu si multiplu si totodata posibilitatea
aceluiasi care devine altul. Heraclit porneste de la o problema ce nu fusese luata in discutie de
inaintasii sai , si anume in ce relatie sta substanta neschimbat a tuturor lucrurilor cu schimbarile
acestora. Apare astfel ideea iluziei cunoasterii prin simturi, cele ce par neschimbatoare avand in
fapt, ca unic principiu devenirea. Nimic nu este inafara acestei eterne curgeri de la care nu se
sustrage nici omul, nici sufletul si nici natura. Astfel, ceea ce noua, prin simturi ni se ofera drept
stari de lucruri au ca si temei aceasta devenire, astfel, "Recele devine cald, caldul rece, umedul
uscat, uscatul umed".
Cosmologia lui Heraclit pune focul drept element primordial al universului, un etern foc
viu care a nascut toate cele ce sunt. El este substanta primordiala din care sunt derivate toate
celelalte. Focul se preschimba continuu in calitatile lumii existente care la randul lor se
preschimba in foc. Lumea nu are inceput si sfarsit, "tot una este inceputul si sfarsitul unei
circumferinte". Dincolo de aspectele aparente ale lucrurilor sta un principiu ce face ca lucrurile
sa fie ceea ce sunt si totodata da unitatea acestora. Toate au o ritmicitate ce se desfasoara dupa
masura ce o da focul etern. In fapt aceasta este intruchiparea pe care o capata, la Heraclit,
principiul totul este una vazut de Nietzsche inca din zorii filosofiei de la Thales din Milet.
Nietzsche ofera perioadei presocratice o interpretare diferita de cea clasica a analizei pe
text preferand, de multe ori interpretari psihologizate vizand autorul ca intreg. Pentru acesta,
adevaratul spirit grec este cel al perioadei presocratice. Spre deosebire de interpretarile clasice si
depersonalizate Nietzsche vede acel irational ce caracterizeaza spiritul grec si ce va constitui
cheia de interpretare textelor presocratice in paradigma complementaritatii si devenirii raportului
apolinic-dionisiac.

In ceea ce-l priveste pe Heraclit, Nietzsche sesizeaza o intuite ce il impinge pe acesta la

doua negatii, aceea dintre fizic si metafizic (dualitatea unor lumi diferite) si aceea a fiintei insasi
prin absolutizarea devenirii. Totul are in orice timp contrariul sau in sine este principiul pe care
se ofera mai degraba ca sclipire a intuitiei decat ca discurs al ratiunii la Heraclit. Aceasta intuitie
vizeaza doua planuri , cel al lumii in ansamblu cu devenirea si prefacerile ei si cel al intuitiei ce
sta drept conditie de posibilitate si de cuprindere a oricarui lucru prin formele ei pure; spatiul si
timpul.Mai mult, faptul de a se putea fi contemplate in aceste forme pure fara a se articula cu o
experienta anume intemeiaza presupozitia irationalului si implicit a intuitiei spiritului grec
formulata de Nietzsche. Acest principiu asigura o dinamica a contradictoriului, care, in virtutea
principiului revenirii face sa predomine momentan unul sau altul din atributele sale. Astfel, un
obiect poate fi deopotriva rece sau cald, iar ceea ce se arata simturilor este doar izbanda de
moment a unuia din atribute. Razboiul este tatal tuturor lucrurilor spunea Heraclit si prin
aceasta inainta sugestia ca lucrurile asa cum apar la o prima inspectiie a constiintei nu sunt
altceva decat voalul de ascundere al acestei dinamici a contradictoriului : Lucrurile nsele, n a
cror soliditate i constan cred minile mrginite ale oamenilor i animalelor, nu au ctui de
puin o existen propriu zis, ele sunt fulgerarea i scnteierea sbi-ilor trase, sunt strlucirea
victoriei n lupta calitilor contradictorii (nota 1)
Nietzsche extinde acest principiu si pe taramul dreptatii care se revendica mai degraba
din aceasta iesire la lumina a principiului devenirii si a dinamicii contradictoriului ce sta
deopotriva drept arbitru si participant la lupta . Dreptatea se revendica astfel de la implinirea
principiului unul este multiplu. Aceste sugestii ale antichitatii presocratice se intalnesc cu
metafizica lui Nietzsche care este asigurata si purificata, dupa Heidegger, de eterna reintoarcere a
aceluiasi. Unul este multiplul, lucreaza ca principiu unificator, este focul si jocul acestuia cu
sine insusi. Daca unul este puritatea , perfectiunea si multiplul este vinovatia , nedreptatea, atunci
unitatea dintre acestea este data tocmai de principiul devenirii ce vine sa purifice , astfel, focul
cel pur absoarbe formele impure in care el insusi si-a gasit expresia. O atare legitate intre
aspectele contare da unitatea lumii, unitatea in multiplicitate iar in sens etic, cel mai nedrept si
necinstit dintre oameni are sadit in el insusi principiul dreptatii.
Logosul, pentru Heraclit are functia unei ordinii universale, este principiul care asigura
implinirea si perpetuarea dinamicii contrariilor. Am putea gandi logosul ca focul etern sau ca
marturie a acestui foc in toate cele ce sunt.
Daca Logosul este comun tutror celor ce sunt atunci ce anume produce diferentele intre
oameni? Ce anume este intelepciunea si cum anume se poate dobandi? La aceasta intrebare,
Heraclit raspunde: "capacitatea de a cunoaste ceea ce cirmuieste toate lucrurile prin mijlocirea
tuturor (lucrurilor), asadar cunoasterea Logosului(fragmentul 41). Daca Logosul, focul vesnic
este ceea ce face cu putinta toate cele ce sunt, daca dinamicii contrariilor nu-i este asigurata

permanenta si vietuirea decat prin Logos atunci intelepciunea, ca si cunoastere de sine, in

expresia ei privilegiata (omul) scoate din ascundere Logosul, avem de-a face cu forma circulara a
eternei reintoarceri a acelusiasi si, poate, chiar a cercului hermeneutic de sugestie heidegeriana.
Cele doua principii, panta rei si eterna reantoarcere a aceluiasi au o functie asemanatoare
in cele doua viziuni asupra lumii. Totusi la Nietzsche, eterna reantoarcerea e mai degraba
maniera de a se articula a vointei de putere , este mecanismul ce pune la lucru intreg sistemul sau
in timp ce la Heraclit este deopotriva lege si realitate: Heraclit descrie doar lumea existent, i
simte privind-o, aceeai plcere contemplativ cu care artistul i privete opera sa n curs de
desvrire.(nota2) . Focul vesnic este realitate si principiu in egala masura in interpretarea lui
Nietzsche, vizand acea negatie amintita anterior , a existentei celor doua lumi; fizica si
metafizica .Aceasta negatie se inscrie, prntru filosoful german intr-o respingere a platonismului
si implicit a dualismului sensibil-suprasensibil. Criticile ce au fost aduse Nasterii
filosofiei... avanseaza ipoteza unei interpretari a presocraticilor in folosul propriei gandiri, insa,
mai mult sau mai putin, orice reconstructie filosofica se produce pornind de la si avand ca miza,
in ultima instanta, asezamantul propriului a fi .

Bibliografie:
Friedrich Nietzsche, Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti, traducere de Mircea
Ivanescu, editura Dacia Cluj, 1998
Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, Editura Humanitas, 2005

Note:
1. Friedrich Nietzsche, Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti, traducere de
Mircea Ivanescu, editura Dacia Cluj, 1998 pagina 40
2. Friedrich Nietzsche, Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti, traducere de
Mircea Ivanescu, editura Dacia Cluj, 1998 pagina 45
Eterna rentoarcere a identiculuiDou ipoteze tefan BoleaN ACEST eseu voi ncerca s
evideniez principiul de funcionare al nietzscheanismului i voi propune dou ipoteze, care pot
s lmureasc sensul gndirii nietzscheene. n primul rnd, eterna rentoarcere (doctrina
nietzschean afirmativ i antinihilist) va fi conjugat cu nihilismul, pe baza unui aforism din
Voina de putere. Aspectul nihilist al eternei rentoarceri ar putea constitui o nou cheie de
lectur pentru angoasa profetului zoroastrian. n al doilea rnd, voi analiza un pasaj celebru din
Aa grit-a Zarathustra, pentru a sugera, dincolo de leciunile lui Lwith i Vattimo, o alt
interpretare, ce este legat de viziunea nihilist a eternei rentoarceri.

01. Aspectul nihilist al eternei rentoarceri PERSISTENA (SAU repetiia) i zadarnicul (sau lipsa de
sens) compun ecuaia contiinei infernale1. Nu m refer la damnaiune n ipostaza romantic,
pentru c avem o ecuaie din care lipsete principiul prim, judectorul draconic ce reclam un
subiect puritan. Fiina infernal modern aparine spaiului autocondamnrii, prins n mrejele
unui subiect fracturat, complexitatea i profunzimea sa funcionnd, de cele mai multe ori,
mpotriva intereselor sale. Putem alege mai multe ipostaze ale conceptului infernalitii:
momentul prelungit de ngheare dinaintea morii (varianta hard core a Terezei de vila),
dezacordul dintre contiina subiectiv i elanul afectiv (varianta lui Giuseppe Ungaretti),
sinestezia macabr bazat pe totala lips de coresponden dintre cauz i efect (varianta lui
George Orwell). Paralizia este starea de asediu a sinelui nihilist, condamnat la repetiie. S
gndim aceast idee n forma ei cea mai terifiant: existena, aa cum este, fr sens i el, dar
revenind inevitabil, fr un final care s fie Nimicul: eterna rentoarcere.Aceasta este forma
extrem a nihilismului: Nimicul (absurdul) venic!2
Aadar, adugnd repetiia la existen, n imanena ei (devoalat de orice ficionalizare
platonic-cretin), lipsit de permanena teleologic, lipsit de orice semnificaie i, mai ales,
lipsit de eliberarea morii, obinem versiunea nihilismului extrem. Observm o recrudescen a
tragicului eterna rentoarcere a reactivului este destinat unui subiect, pe care suferina nu l-a
nvat nimic. Absena morii l las fr niciun sprijin, fiind incapabil s solicite singura
certitudine cioranian.ntr-o viziune mai ampl, acest pasaj i permite lui Blanchot3 s fac
legtura dintre cele dou extreme, ontologie i meontologie: Pn acum am crezut c nihilismul
vizeaz neantul. Era prea uor: nihilismul vizeaz fiina. El este imposibilitatea de a sfri i de
a gsi o ieire din acest sfrit. El vorbete despre impotena neantului, falsa strlucire a
victoriilor sale, el spune c, n msura n care gndim neantul, gndim fiina. [...] Nihilismul
expune astfel adevrul su ultim i atroce: imposibilitatea nihilismului! Pe baza concepiei
nihiliste a eternei rentoarceri, propun o cheie de lectur pentru Zarathustra. Angoasa
personajului principal nu are ca obiect tentaia final a milei (cum observ Heidegger), ce l-ar
putea coplei i i-ar putea anula proiectul, readucndu-l la un nivel uman preauman (fiina
uman, ce acioneaz potrivit principiului evitrii durerii i al obinerii recompensei). Anxietatea
zoroastrian aparine, mai degrab, viziunii infernale a eternei rentoarceri. Arbitrarul,
dezastruosul, mizeriile simple, suficiena vor fi reiterate4.
Profetul eternei rentoarceri este simultan avocatul zadarnicului, ce transform fiecare afirmaie
ntr-un da splcit, lipsit de trie. neleas n terifiantul ei, viziunea de la Sils Maria capt
valenele unei condamnri, ale unei execuii prin circularitate, i asta de un numr infinit de ori.
ntre opiunea cretin (moarte i viaa de apoi) i opiunea eternei rentoarceri (fiina barat de
un numr infinit de ori), nu ai ce alege.
Dou pariuri cu cot mic sau dou jocuri de zaruri cu combinaii nectigtoare. Singura
soluie este cea abstinent, recomandat de Jan Kott: s nu arunci zarurile. Extincia fizic, ce
aneantizeaz mainria spiritului i flecreala sufletului (soluia materialist) este singura
onorabil. Orice zadarnic este anulat, lsnd n urm doar o specific lips de sens, ca un
rspuns la tentaiile i aparenta continuitate a proiectului existenial.
02. Principiul de funcionare al nietzscheanismului

PORNIND DE la imaginea extremelor care ating un prag critic, luptnd ntre ele pentru dominaie,
momentul cel mai intens, n care afirmaia fundamental preia capitalul de agresivitate al
negaiei, se gsete n discursul despre Viziune i enigm din Zarathustra. Voi analiza, mai
nti, preliminariile acestui discurs, urmnd s descifrm, prin Vattimo i Lwith, modul dilematic
prin care Nietzsche propune o ilustrare a eternei rentoarceri: Vou, cuttori, exploratori
preandrznei, i tuturor acelora care sub pnzele viclene v-ai mbarcat pe mri
primejdioase5
Dup cum s-a mai remarcat, Nietzsche expune aici principiul de funcionare al filosofiei sale.
Prin mobilitate i dinamism (n varianta lui Deleuze), ideatica nietzschean refuz s fie clasat
ntr-o categorie, s fie nregimentat ntr-o ideologie, evit, prin orice mijloace, asimilarea. ntrun invisible mode, maina de lupt nietzschean este fie n expansiune, fie n retragere
semnificaia sa evitnd decriptarea. Din punctul de vedere al normei sistemice, conceptele
nietzscheene funcioneaz asemenea unei anomalii sau asemenea unui virus, care emite
mesaje false pentru a fi inclasabil i nedetectabil (pentru a sugera o poziie inexistent pe
hart). Ideatica nietzschean este liber, tocmai pentru c pornete de la un conflict interior
insolubil. Se bazeaz pe aceast tensiune, fiecare tez poate fi contraargumentat (i este
argumentat), pornind de ea nsi. Din punct de vedere subiectiv, Nietzsche nu vrea s
conving sau s nfiereze pe nimeni, pentru c i-a retras inamicii i publicul n interior.
Impenetrabilitatea gndirii sale i rezistena la orice influen exterioar vin din aceast
multiplicitate a contiinei sale; care, dei lucreaz uneori mpotriva sa, este mereu
activ. Totul nou, mai nou de acuma-i,Doarme-amiaza-n timp i zri:Aprig ochiul vostru
numaiM privete, deprtri!6
Etica de explorator are dou coordonate: ncrederea n posibilitatea noului i acceptarea
subiacent a instabilitii. Maina de lupt se ghideaz dup aceste dou coordonate, tocmai
pentru a evita calea cea mai uoar pentru simularea veridicitii. ntr-un anume sens,
Nietzsche vorbete despre navigarea mpotriva curentului, refutarea filozofiei sistemice care
descoper adevrul ntr-un mod mecanic, dup ce l postulase nc din principii7.
Acceptarea absurditii eternei rentoarceri consoneaz cu acceptarea dispariiei structurilor
stabile ale fiinei8, pentru c doar moartea lui Dumnezeu creeaz premisele unei explorri cu
adevrat noi ale subiectului; astfel, refuzul transcendent pregtete transgresiunea. Astfel,
ochiul deprtrilor nu se mai refer la cel persistent, impermeabil, direct ca un laser, servind la
control i nregimentare, al divinitii iudeo-cretine, ci la fantasma fascinant a celui care i
creeaz propriul soare i propria stea polar (propria naraiune) n funcie de cerinele mainii
de lupt i de obstacole.
03. Pstorul interpretat ca nihilist activ N CAPITOLUL Despre viziune i enigm din Zarathustra,
ntlnim urmtorul episod plastic, prin care Nietzsche i propune s ne avertizeze asupra
sensului eternei rentoarceri: Un pstor tnr am vzut, sucindu-se, icnind, zbtndu-se, cu faa
descompus, cruia un arpe greu i negru-i atrna din gur. []Dormise, fr ndoial. iatunci un arpe i se strecurase n gtlej mucndu-l aprig.Trgeam, trgeam cu mna mea de
arpe dar zadarnic! cci nu puteam s-l smulg din gura lui. i-atunci o voce a strigat din mine:
Muc-l! Muc-l! Reteaz-i capul! []Pstorul a mucat, aa cum strigtul din mine-l
sftuise; el a mucat o dat zdravn! Scuipnd departe capul arpelui s-a ridicat9.

Lwith remarc faptul c muctura arpelui semnific acceptarea eternei rentoarceri, n timp
ce Vattimo insist asupra caracterului decisiv al mucturii, ce justific fatalismul subiectivist
nietzschean (Eu nsumi aparin cauzelor eternei rentoarceri): Nu e adevrat c pstorul
hotrte simplu s accepte eterna rentoarcere; mucnd capul arpelui, el decide s instituie
i s fundeze eterna rentoarcere nsi
10.Printr-o retrogresiune, pe baza unei hermeneutici, ce pornete de la capt i gliseaz spre
origini, propun o alt interpretare a muctorii pstorului. Postulnd caracterul infernal al eternei
rentoarceri i caracteriznd pstorul ca nihilist activ, nu doar ca fiin reactiv n care
predomin resentimentele, muctura arpelui poate fi interpretat ca refuzul explicit al eternei
rentoarceri. Retezarea capului arpelui implic ruperea punctului nodal al cercului ceea ce se
traduce prin spargerea ciclului, ieirea mesianic din circularitatea istoriei. Interpretarea lui
Vattimo se bazeaz pe interdependena dintre determinism i un subiect hard, autoritar, ce
gsete fora necesar pentru a se instila pe aceeai frecven cu destinul. Interpretarea lui
Lwith se bazeaz pe subordonarea unui subiect soft unui amor fati ce primeaz, pentru c
acceptarea fr menajamente (fr conflict) este similar supunerii. Interpretarea diacronic
propus, prin intermediul decontextualizrii paragrafului 55 din Voina de putere, se bazeaz pe
caracterul nihilist al eternei rentoarceri i pe profilul unui subiect agresiv, postschopenhauerian,
ce vrea s anihileze orice legtura cu infernalitatea i s transgreseze circularitatea obsedant
a repetiiei eterne nelese ca imortalitate. Totul depinde, n fapt, de felul n care privim pstorul:
dac este o fiin reactiv, ce se vindec prin acceptarea/fundamentarea subiectivist a eternei
rentoarceri, care scap din nihilism prin afirmaia plenar, atunci interpretrile precedente sunt
rodnice, mai ales c sunt susinute din plin de texte. Dac el ar fi ns un nihilist activ, care lupt
cu circularitatea (promovat de demon, pitic sau arpe), asistm la un conflict
identitate/alteritate interioar, ce rezult n refuzarea patch-ului transcendental al eternei repetiii
i din pricina faptului c o ficiune sau un vertij logic nu poate justifica suferina i valoarea
vieii. Din punct de vedere nihilist, acceptarea i fundamentarea eternei rentoarceri sunt
similare depunerii armelor, capitulrii i abandonului. Extremele trebuie pstrate n tensiune,
tocmai pentru c evaziunea n certitudini i n idei fixe este un simptom al adaptrii i al
racordrii la un confort, recomandabil din punct de vedere normativ, dar care dezonoreaz
epistema rezistenei, ce este principiul de funcionare al unui nihilism activ. De asemenea, fr
conflict nu am mai avea suficiente prezumii pentru a postula principiile unei evoluii posibile
negativul (nemulumire, frustrare, refuz) fiind un factor motivant mai direct dect supunerea
merituoas.n
Note
1. Persistena nsoit de un zadarnic, fr el i scop este gndul cel mai paralizant, mai ales atunci cnd nelegi c
eti obiectul btii de joc, i totui n-ai nici o putere spre a te mpotrivi (Nietzsche, Voina de putere, traducere de
Claudiu Baciu, Oradea: Aion, 1999, p. 41).
2. Ibid.
3. Maurice Blanchot, Lentretien infini, Paris: Gallimard, 2004, p. 224.
4. Fiece durere i fiece bucurie i fiece gnd i suspin i orice lucru ct de mic i de mare al vieii tale trebuie s i se
rentoarc (s.m.) (Nietzsche, tiina voioas: Opere complete, vol. 4, traducere de Simion Dnil, Timioara: Hestia,
2001, p. 401-402).
5. Nietzsche, Aa grit-a Zarathustra, traducere de tefan Aug. Doina, Bucureti: Humanitas, 2005, p. 223.
6. Friedrich Nietzsche, Spre alte mri: Opere complete, vol. 1, traducere de Simion Dnil, Timioara: Hestia, 1998,
p. 79-80.
7. Dac cineva ascunde un lucru n dosul unui tufi, l caut dup aceea i chiar l gsete exact acolo, nu-i mare
scofal n toat cutarea i gsirea aceasta: aa st ns treaba i cu cutatul i gsitul adevrului n marginile

raiunii (Friedrich Nietzsche, Despre adevr i minciun n sens extramoral: Opere complete, vol. 2, Timioara:
Hestia, 1998, p. 562).
8. Gianni Vattimo, Aventurile diferenei, traducere de tefania Mincu, Constana: Pontica, 1996, p. 192.9. Nietzsche,
Aa grit-a Zarathustra, p. 237-238.10. Gianni Vattimo, Subiectul i masca: Nietzsche i problema eliberrii,
traducere de tefania Mincu, Constana: Pontica, 2001, p. 233-234.