NIKOS KAZANTZAKIS

ZORBA GRECUL

Lumea asta-I nchisoare pe viaa, zise un mustcios care-i fcuse

studiile de filosofie la teatrul de ppui, da, nchisoare pe viaa,.
Pana cnd? Ma inteba el, zmbind, ironic.
Pana cnd ce?
Pana cnd ai sa morfoleti hrtia i-ai sa te mnjeti cu cerneala? Vino
cu mine, scumpe maestre.
Acolo, n Caucaz, mii de oameni din neamul nostru sunt n primejdie. Sa
mergem s-i salvam.
ncepu sa rada, ca i cum i-ar fi luat n zeflemea nobilul proiect.
Poate ca n-o s-i putem salva, adug el. Dar ne vom salva pe noi nine
strduindu-ne s-i salvam pe alii. Nu asta predici tu, nvtorule? Singurul
mod de-a te salva pe tine nsui e de-a lupta pentru salvarea celorlali
Aadar, nainte, maestre, tu, care tii sa predici att de bine. Hai!
Nu i-am rspuns. Sfnt pmnt al Orientului, mama a zeilor, muni
falnici n care a rsunat strigatul de protest al lui Prometeu! intuit ca i el de
aceleai stnci, neamul nostru i striga durerea. Se afla inca o data n
primejdie i-i chema fii n ajutor. Iar eu il ascultam, pasiv, ca i cum durerea
n-ar fi fost dect un vis, iar viaa o tragedie captivanta, n care dai dovada de
grosolonie i de naivitate daca te repezi pe scena sa iei parte la aciune.
Emoionat? A fcut el schind un zmbet.
Da, i-am rspuns calm.
De ce? Ce-am hotrt amndoi? N-am czut de acord de ani de zile? Ce
spun japonezii, care-i plac att de mult? Fudosin! Indiferenta, calm; chipul o
masca surztoare i nemicat. Ce se petrece n dosul mtii, treaba fiecruia.
, Am s-i fac pe voie, din prietenie
Pleoapele I se batura de dou-trei ori. Ma fixa din nou. nelese ca sunt
ndurerat i ezita sa foloseasc armele noastre preferate: rasul, zmbetul,
ironia

Bine, zise el. Da-mi mana. Daca vreunul din noi s-ar afla n primejdie de
moarte
Se opri, de parca i-ar fi fost ruine. Noi care, de ani de zile, luam n
derdere asemenea, incursiuni: matafizice i vrm n acelai sac: vegetarieni,
amatori de spiritism, teozofi i ectoplasme
Atunci? Am ntrebat, cznindu-m sa ghicesc.
S-o luam ca pe un joc, vrei? Zise el n graba, spre a iei din periculoasa
fraza n care se lansase.
Sufletul omului, nglodat n carne, e inca n stare bruta, imperfecta. El e
incababil, cu nsuirile lui insuficient dezvoltate, sa presimt n mod limpede i
sigur. Daca ar fi fost capabil, cat de diferita ar fi fost aceasta desprire.
Ma luptam sa nu vad, sa nu aud, ca sa mai rein un pic vedenia care se
pulveriza. Sa mai retriesc furia ce m-a cuprins atunci, furie i ruine totodat,
cnd prietenul meu m-a fcut, oarece de biblioteca. Mi-amintesc ca de atunci
n acest cuvnt s-a ntrupat dezgustul meu pentru existenta pe care-o duceam.
Eu, care iubeam att de mult viaa, cum de ma putusem lsa nglodat, de-atta
amar de vreme, n tot acest talme-balme de terfeloage i foi inegrite! In acea zi
a despririi prietenul meu m-a ajutat sa vad limpede. M-am simit uurat.
Cunoscnd de-aici nainte numele slbiciunii mele, voi fi n stare, poate, s-o
nving mai uor. Nu mai era stinghera i imateriala; intrase ntr-un cuvnt, se
ntrupase n el, i mi-era uor sa dau lupta cu ea.
Cuvntul i croise desigur drum n mine, pe nesimite, i am cutat, deatunci, un pretext pentru a da dracului toate hroagele i-a ma avnta n
aciune. Mi-era sila sa port pe blazonul meu acest jalnic roztor.
Eram hotrt s-mi schimb viaa., Pana acum, suflete, mi spuneam, nu
vedeai dect umbra i te desftai cu ea; acum am sa te duc n miezul vieii.
Si tu eti dintr-aia care se tot socotesc: s-o fac, sa n-o fac Ei? Cam aa
ceva, nu? Hai, hotareste-te, curaj!
Un ceai? Fcu el dispreuitor. Jupne, un rom!
Smbta trecuta, seara, eram putin cam cherchelit si, niciuna, nici doua,
m-am repezit la patron, care venise tocmai n ziua aceea n inspecie, i i-am
tras o mama de btaie
O. Mama de btaie? De ce? Ce-i fcuse?
Mie? Nimic! Absolut nimic, pe onoarea mea! Il vedeam pe om pentru
prima oara la fata. Ba ne mprise i nite igri, amaratul.
Si atunci?
Oh! Pui i tu nite ntrebri! aa mi-a venit mie. tii povestea cu
morria? Ce, fundul morriei tie carte? Fundul mrriei, asta-i raiunea
omeneasca.

Citisem multe definiii ale raiunii omeneti. Asta mi s-a aprut insa a fi
cea mai uimitoare. i mi-a plcut.
i ce ai acolo n bocea? Mncare? Vesminte? Scule?
Nu, adug el. E un anuri.
Un anuri? Cni la anuri?
Cnd sunt la ananghie, dau o raita prin crciumi cntnd la anuri.
Nite vechi cntece Kleftice din Macedonia.
Cum te cheama?
Alexis Zorba. Mi se mai spune i Lopata-de-brutarie, n btaie de joc,
fiindc-s lung i am un cap turtit ca o plcint. Dar oamenii-s liberi sa spuie
tot ce poftesc!
i cum ai nvat sa cni la anuri?
Aveam 20 de ani. La o serbare dat-n satul meu, de-acolo, de la
poalele Olimpului, am auzit prima oara cntndu-se din anuri. Am simit ca
mi se taie rsuflarea. Trei zile la rand n-am putut sa bag nimic n gura., Ce-I cu
tine? ma ntreb taic-meu ntr-o seara., Vreau sa cant i eu la anuri!, Nu
i-e ruine? Ce eti tu, igan nomad? Sa ajungi lutar?, Vreau sa cant i eu la
anuri!
De cnd am nvat sa cant la anuri, sunt alt om. Cnd sunt amarat
sau cnd ma aflu la ananghie, cant la anuri i ma sunt mai uor. In timp ce
cant, poate sa mi se vorbeasc mult i bine, n-aud nimic, i chiar daca aud, nu
pot sa scot o vorba. Orict as vrea, n-am ce-I face, nu pot i pace!
i de ce, Zorba?
Eh! Pasiunea!
Ai fost nsurat?
Sunt brbat, fcu el, enervat. Sunt brbat, adic orb. i eu am czut n
capcana, ca tot omul. M-am nsurat. Am calcat cu stngul. Am devenit cap de
familie. Am cldit o casa. Am avut copii. Belele. Noroc de anuri, fie
binecuvntat!
Cantai acas sa mai alungi necazurile? Aa-i?
O, dragul meu! Se vede ca nu cni la nici un instrument! Ca vorbe-s
astea? Acas ai grija, nevasta, plozi. Ce mnnci? Ce pui pe tine? Ce te mai
ateapt? Iadul! Nu, nu, pentru anuri trebuie sa ai chef, trebuie sa fii pur.
Daca nevast-mea ma brie la cap, cum vrei sa mai am chef sa cant la
anuri? ncearc sa cni cnd copiilor le e foame i bombne. Ca sa cni la
anuri trebuie s-i fie capul la anuri, i nu n alta parte, nelegi?
nelegeam ca Zorba asta era omul care-l cutm de atta amar de vreme
fara s-l gsesc. O inima vie, o imensa gura lacoma, un suflet mare n stare
bruta.

Sensul cuvintelor arta, dragoste, frumusee, puritate, pasiune acest

muncitor mi-l lmurea prin cele mai simple cuvinte omeneti.
Ma uitam la minile lui care tiau sa se slujeasc de cazma i de anuri
pline de btturi i crpate, deformate i nervoase. Cu mare bgare de seama
i gingie, de parca ar fi dezbrcat o femeie, ele desfcur sacul i scoaser
dinuntru un vechi anuri lustruit de ani, cu sumedenie de coarde, cu
podoabe de arama i de filde i cu un ciucure de mtase rosie. Degetele
butucnoase il mngiau de la un cap la altul, ncet, cu pasiune, de parca ar fi
mngiat o femeie. Apoi, il nvelir din nou, cum nveleti un trup iubit, sa nu
rceasc.
Iat santuri-ul meu! opti el n timp ce-l punea cu precauie pe scaun.
Ai tras o spaima zdravn, ehe, cpitane Lemoni, spune drept! Numai
Dumnezeu tie cate lumnri i-ai fgduit Sfntului Nicolae!
Cpitanul i ncrei sprncenele stufoase.
Jur pe apa marii, biei, cnd am vzut moartea cu ochii, nu m-am
gndit nici la Sfnta Fecioara, nici la Sfntul Nicolae! M-am ntors spre
Salamina, m-am gndit la nevast-mea i am strigat: Ah! Scumpa mea
Katherina, daca-a putea sa fiu n patul tau!
Zu asa, ciudat animal mai e i omul asta! Fcu el. Il are pe
Arhanghelul Morii cu paloul deasupra capului, dar cu mintea e acolo, taman
acolo, i nu n alta parte!
Unde acolo? ntreb el. Ce tot povestete ala? Dar deodata pricepu i
tresari.
Bravo, amice! Fcu el admirativ. Marinarii tia cunosc taina. Pentru
ca se lupta zi i noapte cu moartea, se vede treaba.
Bun! Zise el, asata-I alta poveste. Sa ne-ntoarcem la a noastr: raman
sau plec? Hotareste.
Zorba, am zis, i-abia m-am inut sa nu-I sar n brae, Zorba, de acord!
Vii cu mine. Am lignit n Creta, ii vei supraveghea pe muncitori. Seara o sa ne
ntindem amndoi pe nisip n-am pe lume nici nevasta, nici copii, nici mcar
un caine o sa mncm i o sa bem mpreun. Dup aceea, tu ai sa cni la
anuri
Daca o s-mi vina cheful, pricepi, daca o s-mi vina cheful. Sa
muncesc pentru tine, asta da, cat pofteti. Sunt omul tau. Dar cu santuri-ul,
asta-I alta mncare de peste. E-un animal slbatic, are nevoie de libertate.
Daca o s-mi vina cheful, o sa cant, cant i din gura. i-o sa joc, Da` i-o
spun verde, numai dac-mi vine cheful. Socoteala dreapta e frie curata. Daca
ma sileti, s-a isprvit. In treburi de felul asta, e bine s-o tii, sunt brbat.
Brbat? Ce vrei sa spui?
Ei, cum ar veni, liber!

 Jupne, am strigat, inca un rom!

Doua romuri! Striga Zorba. i pentru tine unul. Sa putem ciocni.
Ceaiul de salvie i romul na fac casa buna.
Dumnezeu cu noi, am spus sculndu-m. Sa mergem!
i necuratul! Completa calm Zorba.
Mare, blndee de toamna, insule scldate n lumina, panza diafana a
unei ploi fine acoperind nemuritoarea goliciune a Greciei. Ferice de omul,
gndeam, cruia ii e dat, nainte de moarte, sa pluteasc pe apele Marii Egee.
Nenumrate sunt bucuriile acestei lumi femeile, fructele, ideile. Dar sa
strbai o mare ca asta, pe-o toamna blnd, optind numele fiecrei insule,
cred ca nu exista bucurie care sa cufunde mai mult sufletul omului n paradis.
Nicieri altundeva nu treci att de senin, nici att de uor, de la realitate la vis.
Fruntariile se ngusteaz i din catargele celui mai ponosit vapor se avnta
nvalnic ramuri i ciorchini. S-ar spune ca aici, n Grecia, minunea e floarea de
nenlturat a necesitii.
Pe la amiaza, ploaia se oprise, soarele sfie norii i se nfia bland,
duios, proaspt splat, mangaiind cu razele lui apele i meleagurile ndrgite.
Stteam la prora si, pana n deprtatul zorilor, ma lsam mbtat de minune.
Pe vapor grecii, pehlivani fara pereche, cu priviri lacome, cu gndul la
tot felul de gheefturi, meschine discuii politice i certuri, un pian dezacordat,
muieri sclifosite, cinstite i veninoase. Domnea o atmosfera de mizerie
provinciala. i venea sa apuci vaporul de cele doua capete, s-l deeri n mare,
s-l scuturi bine-bine, ca sa te asiguri ca au czut nuntru toate scrnviile
care-l pngreau oameni, obolani, plonie i apoi s-l aezi din nou pe
apa, proaspt curat i gol.
Dar, din cnd n cnd, ma cuprindea mila. O mila budista, rece ca o
concluzie de silogism metafizic. Mila nu numai de oameni, ci de lumea ntreag,
care lupta, striga, plnge, spera i nu vede ca totul nu e dect o fantasmagorie
a neantului. Mila de greci i de vapor, i de mare, i de mine, i de mina de
lignit, i de manuscrisul, Buddha, de toate aceste zadarnicii alctuite din
umbra i lumina, care se zbat pe neateptate, infestnd aerul curat.
Ma uitam la Zorba, descompus, palid ca ceara, care edea pe-un colac de
frnghii la prora. Mirosea o lmie, i lungea ditamai urechea i-I asculta pe
pasageri ciorovindu-se unul pentru rege, altul pentru Venizelos. Ddea din
trtcua i scuipa.
Toane vechi! Bombni el dispreuitor. Ma mir ca nu le e ruine!
Ce vrea sa insemne asta: toane vechi, Zorba?
Pai toate astea: regi, democraii, deputai. Ce blci!
n contiina lui Zorba evenimentele contemporane nu mai erau dect
vechituri, intru att, n sinea lui, le depise. Fara ndoial ca, mintea lui,

telegraf, vapor cu aburi, drum de fier, morala curenta, patrie, religie, apreau,
firete, ca nite vechi puti ruginite. Sufletul lui nainta mult mai iute dect
lumea.
ntinse mana i-mi arata 2 delfini care sreau, lundu-se la ntrecere cu
vaporul.
Delfini! Fcu el, vesel.
Bgai de seama atunci pentru prima oara ca arttorul de la mana
stng ii este retezat aproape la jumtate. Am tresrit, oarecum tulburat.
Ce s-a ntmplat cu degetul tau, Zorba? Am strigat.
Nimic! A rspuns el, sifonat ca nu m-am bucurat ndeajuns la vederea
delfinilor.
Ti l-a tiat vreo main? Am struit eu.
Ce main! L-am tiat cu mana mea.
Cu mana ta? De ce?
Nu poi tu sa pricepi una ca asta, jupne! A zis el dnd din umeri. iam mai spus ca am fcut toate meseriile. aa ca o data am fost i olar. mi
iubeam meseria ca un znatic. tii ce-I aia sa iei un bulgare de lut i sa faci din
el tot ce-i trece prin cap? Frrr! Dai drumul la roata, i lutul se nvrtete ca un
nebun, n timp ce tu stai deasupra lui i zici: am sa fac un ulcior, am sa fac o
strachina, am sa fac o lampa, i orice poftesc, fir-ar sa fie! Asta se cheama sa fii
brbat: Libertate!
Ei, i atunci? Am ntrebat. Ce-I cu degetul?
Da, iat: ma supr la nvrtit. Se vara exact acolo unde nu trebuia,
mi strica socotelile. Pana cnd, ntr-o buna zi, am pus mana pe toporica
i nu te-a durut?
Cum sa nu ma doar? Ca nu-s butuc, sunt om, se-nelege ca m-a
durut. Da` cum i-am spus, ma supr, i-atunci l-am tiat.
Soarele cabora spre asfiintit, marea se liniti un pic, norii se risipir.
Luceafrul sclipi. Priveam marea, priveam cerul, ncepui sa visez Sa iubeti
astfel, sa apuci toporica, sa tai, i sa te doar Dar mi-am inut emoia ntrascuns.
Prost sistem, Zorba! Am spus eu zmbind. Asta mi-amintete povestea
din Legenda aurita. ntr-o zi, un ascet a vzut o femeie care l-a tulburat. Atunci,
a luat securea
Idiotul! Ma ntrerupse Zorba, ghicind ce aveam sa spun. Sa tai aa
ceva! Tmpitul! Dar treaba aia nu-I niciodat o piedica.
i inca cum! Am insistat eu, e chiar o piedica mare de tot.
Piedica la ce?
La intrarea n mpria cerurilor.
Zorba se uita la mine piezi, cu un aer batjocoritor.

 Ba-I tocmai, zise el, idiotul dracului, cheia raiului!

Schilozii nu intra n rai! Zise el, i nu mai scoase o vorba.
Buddha continua s-mi stpneasc gndurile. Am citit Dialogul dintre
Buddha i Cioban, care, n ultimii ani, mi umplea sufletul de linite i
siguran.
CIOBANUL: -Masa mi-e gata, am muls oile. La usa colibei mele zvorul e
tras, focul arde n vatra. Iar tu, tu poi trimite orict ploaie cerule!
BUDDHA: -Eu nu mai am nevoie nici de hrana, nici de lapte. Vanturile
sunt coliba mea, focul mi s-a stins. Iar tu, tu poi trimite orict ploaie, cerule!
CIOBANUL: -Eu am boi, am vaci, am punile strbunilor mei i un taur
care-mi fecundeaz vacile. Iar tu, tu poi trimite orict ploaie, cerule!
BUDDHA: -Eu n-am nici boi, nici vaci. Eu n-am puni. Eu n-am nimic.
Nu ma tem de nimic. Iar tu, tu poi trimite orict ploaie, cerule!
CIOBANUL: -Eu am o ciobni supusa i credincioasa. De ani i ani de
zile ea e muierea mea; sunt fericit sa ma joc noaptea cu ea. Iar tu, tu poi
trimite orict ploaie, cerule!
BUDDHA: -Eu am un suflet supus i liber. De ani i ani de zile il exersez
i-l nv sa se joace cu mine. Iar tu, tu poi trimite orict ploaie, cerule!
Treceam acum pe lng un mic golf rotund, nisipos, linitit. Valurile il
scldau bland, fara sa se sparg, mulumindu-se sa depun o spuma uoar
de-a lungul plajei. Norii se risipir, soarele strlucea i Creta cea apriga
zmbea, domolita.
Mi-e ciuda, mi-e ruine. Ce-I toat furia asta? mi spun acu, cnd sunt
ceva mai putin smintit, ce-I toat furia asta? Te repezi la un om care nu i-a
fcut nimic, il musti, ii tai nasul`, ii smulgi urechile, ii spinteci burta i toate
astea chemndu-l pe Dumnezeu ntr-ajutor. Cu alte cuvinte, il pofteti i pe el
sa taie nasuri i urechi i sa spintece buri. Numai ca pe vremea aceea, vezi tu,
mi clocotea sangele-n vine, n-am stat sa despic firu-n patru. Ca sa judeci drept
i cinstit, trebuie sa fii potolit, sa se-adune anii i sa n-ai dini n gura E-o
fiara crncen omul, cnd e tnr; da, jupne, o fiara crncen, care mnnc
oameni!
i cltin capul ncoace i ncolo.
Mnnc el i carne de miel, i psri, i porci, da` pana nu mnnc
carne de om, nu, nu e satul.
Si aduga, strivindu-i igara n farfurioara cetii de cafea:
Nu, nu e satul. Tu, nelepciunea pmntului, ce zici de treaba asta?
Dar fara sa atepte rspuns:
Ce poi sa zici tu? Fcu el, cntrindu-m din priviri Dup cum
bnui, maria ta n-a tiut niciodat ce-I foamea, n-a ucis niciodat, n-a furat
niciodat, nu s-a culcat niciodat cu muierea altuia. Ce poi sa tii tu, aadar,

ce e pe lumea asta? Creier de om nevinovat, carne care nu tie ce-i soarele,

opti el cu un vdit dispre.
Fie! As voi totui sa te ntreb ceva. Trebuie c-ai rsfoit sumedenie de cri,
poate ca tii
Spune, Zorba, despre ce e vorba?
E ciudat, jupne tare ciudat, ma pune n ncurctur. Toate
mrviile astea, toate jafurile i mcelurile astea pe care le-am nfptuit noi,
rebelii, l-au adus pe printul George n Creta. Libertatea!
Ma privi cu nite ochi holbai, uluii.
E-o taina, opti el, o mare taina! Cum ar veni, pentru ca libertatea sa
se nstpneasc n lumea asta, e nevoie de astfel de crime, de astfel de
mravii? Daca m-a apuca acu s-i nir toate porcriile i toate omorurile
care s-au fptuit, ti s-ar ridica parul mciuc-n cap. i totui urmarea tuturor
stora, care-a fost? Libertatea! In loc sa ne prjoleasc trasnindu-ne din naltul
cerului, Dumnezeu ne da libertatea! Nu pricep nimic!
Se uita la mine de parca ar fi cerut ajutor. Se simea, era o problema
care-l frmntase mult de tot i nu-I putea da de rost.
Tu nelegi, jupne? ntreb el ngrozit.
Cum se face ca o floare ncolete i creste din blegar i gunoaie?
Presupune, Zorba, ca omul e blegarul i gunoaiele, iar floarea e libertatea.
Da` smna? Fcu Zorba izbind cu pumnul n masa. Ca o floare sncolteasca trebuie o smn. Cine-a pus o smn ca asta n mruntaiele
noastre puturoase? i de ce smna asta nu da flori din buntate i cinste? iI trebuie snge i gunoaie?
Ddui din cap.
Nu stiu, am zis.
Cine tie?
Nimeni.
Pai atunci, striga Zorba, dezndjduit, aruncnd n jurul lui priviri
slbatice, ce-am nevoie de vapoare, de maini i de gulere tari?
Da-o ncolo, zise el. Cnd ma gndesc la asta, mi vine sa sparg tot ce
am la ndemn, un scaun, sau o lampa, sau capul meu de perei. i dup aia,
ce-am ctigat? Lua-m-ar dracu`! Pltesc oalele sparte sau ma duc la spier smi puna bandaje la cap. i daca bunul Dumnezeu exista, ei! Atunci e i mai
rau: s-a zis cu mine! Trebuie ca ma privete cu coada ochiului din naltul
cerului i se perpelete.
In sfrit, fcu el plictisit. Asta voiam s-i spun: cum a sosit vaporul
regal mpodobit peste tot cu steaguri i au nceput sa se traga salve de tun i
cum a pus printul piciorul pe pmntul Cretei Ai vzut vreodat un popor
ntreg nebun de fericire c-i afla libertatea? Nu? Ei atunci, srmanul meu

jupan, te-ai nscut orb i orb ai sa mori. Eu, chiar daca-ar fi sa triesc o mie de
ani, chiar daca n-ar mai ramane din mine dct o halca de carne vie, ce-am
vzut n ziua ceea n-am sa uit o viaa. i daca fiecare om ar putea s-i aleag
raiul n cer, potrivit cu gusturile lui i-aa ar trebui: asta numesc eu rai i-a
spune bunului Dumnezeu: Doamne, raiul meu sa fie o Creta mpodobit cu
mirt i steaguri i sa dinuie secole n sir clipa n care printul George a pus
piciorul pe pmntul Cretei. Mi-e de-ajuns.
Ce s-a petrecut n Creta, Zorba? Povestete!
N-o sa ma apuc acu sa ndrug verzi i uscate! Zise Zorba enervat.
Dragul meu, un lucru i spun: ca lumea asta e-o taina i ca omul nu e dect o
mare bruta. O mare bruta i-un mare Dumnezeu. Un ticlos de rebel. Venit din
Macedonia, cu mine, pe nume Yorga, un tip uns cu toate alifiile, un porc infect,
ce mai, ei bine, plngea., De ce plngi, ma, Yorga, blestematule? I-am zis, da` i
mie-mi curgeau lacrimile grl. De ce plngi, ba, porcule? i unde nu mi searunca de gat i ncepe sa ma pupe, miorlind ca un copil. Dup care,
zgrciobul asta fara pereche, scoate punga de bani, i deart n poala
monezile de aur parlite de la turci i ncepe sa le azvrle n aer cu amndou
minile. Pricepi, jupne, asta-I libertatea!
, Asta-I libertatea, gndeam eu. Sa ai o pasiune, sa aduni grmad
monedele de aur si, deodata, s-i nvingi pasiunea i s-i azvrli comoara n
cele patru vanturi. Sa te eliberezi de-o pasiune pentru a te supune alteia, mai
nobila. Dar nu cumva e i asta tot o forma de sclvie? Sa te sacrifici pentru o
idee, pentru neamul tau, pentru Dumnezeu? Sau, cu cat stpnul se plaseaz
mai la nlime, cu-att funia scalvului se lungete? Ar putea atunci sa se
zbanguie i sa zburde pe-o arena ncptoare i sa moara fara a da de funie.
Asta se numete aadar libertate?
Sufla un vnt de toamna, nori scmoai treceau domol i ndulceau
pmntul acoperindu-l de umbra. Alii se profilau amenintori. Soarele se
acoperea i se descoperea, iar fata pmntului se ntunec i se lumina ca un
chip viu i frmntat.
M-am oprit o clipa pe nisip i am privit. Sfnta singurtate se ntindea n
fata mea, trista, fascinanta, ca pustiul. Poemul budist urca din pmnt i mi se
strecura pana n fundul sufletului: Cnd oare ma voi retrage, n sfrit, n
pustiitate, singur, fara tovari, fara bucurie i fara tristee, ca unica sfnta
certitudine ca totul nu e dect un vis? Cnd, cu zdrenele mele fara dorine
ma voi retrage voios n creierul munilor? Cnd, vznd ca trupul meu nu e
dect boala i crima, btrnee i moarte liber, fara teama, plin de bucurie
ma voi retrage n pdure? Cnd? Cnd? Cnd?.

n clipa aceea, la intrarea n sat, o ceretoare numai n zdrene din cap

pn-n picioare veni n fuga mare cu mana ntins. Oache, mpuit foc, cu o
mustcioar neagra i stufoasa.
Ei, cumetre! Ii striga ea lui Zorba, ei, cumetre ai suflet?
Zorba se opri.
Am, rspunse el serios.
Atunci da-mi 5 drahme!
Zorba scaoase din buzunar un portofel de piele ponosit.
Poftim! Zise el. i un zmbet ii nflori pe buzele inca amare. Se
ntoarse:
Dup cum vad, zise el, nu-I scump pe-aici:5 drahme sufletul.
Viaa mi-apru deodata ca un basm, ca o comedie de Shakespeare, sa
zicem Furtuna.
Acest peisaj cretan se asemna, mi fcea impresia, cu o proza de buna
calitate: bine lucrat, sobru, lipsit de nflorituri inutile, viguros i reinut.
Exprima esenialul cu mijloacele cele mai simple. Nu-I ardea de saga, refuza sa
utilizeze cel mai mic artificiu. Spunea ce avea de spus cu o virila austeritate.
Dar printre randurile-I severe se desluea o sensibilitate i o gingie
neateptate; n vlcelele adpostite, lmii i portocalii i rspndeau
mireasma, iar mai departe, marea nesfrit emana o inepuizabila poezie.
La un moment dat, am nchis cartea i mi-am aruncat ochii spre larg. Un
pescru, cu burta lipita de-un val, se nalt i cobora o data cu el, savurnd,
fericit, marea voluptate de-a fi purtat n netire.
Am auzit un hohot de ras n spatele meu. M-am prvlit dintr-o data de
pe culmile danteti, m-am ntors i am dat cu ochii de Zorba, care se afla n
picioare n spatele meu i rdea cu gura pana la urechi.
Ce-s purtrile astea, jupne? Striga el. Te caut de ore ntregi, dar unde
sa te dibcesc?
Vznd insa ca tac, nemicat, adug:
E trecut de amiaza, gin e gata fripta; o sa se fac scrum. Srcua!
Pricepi?
Pricep, dar nu mi-e foame.
Nu i-e foame! Fcu Zorba, lovindu-i copasele. Da` n-ai bgat nimic n
gura de azi-diminea. Trebuie s-I pori de grija i trupului, sa ai mila de el.
Da-I mncare, jupne, da-I de mncare, el e mgruul nostru, pricepi? Daca,
nu-l hrneti, o sa te lase balta n mijlocul drumului.
De ani de zile dispreuiam placerile trupeti si, daca s-ar fi putut, as fi
mncat pe furi, cu senzaia ca faptiesc o treaba ruinoas. Dar, ca sa nu-l mai
aud pe Zorba bombnind, am zis:
Bine, vin.

Am pornit-o spre sat. Orele petrecute printre stnci trecuser ca nite ore
de dragoste, iute ca fulgerul. Simeam inca asupra mea rsuflarea ncins a
poetului florentin.
Te gndeai la lignit? ntreb Zorba cu oarecare ovial.
La ce altceva ai vrea sa ma gndesc? Rspunsei zmbind. Maine
ncepem lucrul. Trebuia sa fac socoteli.
i rezultatul acestor socoteli? Ma mai ntreb el, naintnd precaut.
In 3 luni trebuie sa extragem 10 tone de lignit pe zi ca sa acoperim
cheltuielile.
Zorba se mai uita o data la mine, de data aceasta insa cu ngrijorare.
i de ce dracu` a trebuit sa vii pe malul marii ca sa faci socoteli? S-mi
fie cu iertare, jupne, daca te ntreb, dar nu-mi intr-n cap. Eu, cnd ma lupt
cu cifrele, m-a vara n gaura de arpe, sa nu vad nimic. Daca ridic ochii i vad
marea, sau un pom, sau o muiere, chiar una btrn, pai s-a dus dracului!
Toate socotelile i pctoasele astea de cifre i iau zborul de-ai zice c-au prins
aripi
E vina ta, Zorba! Fcui eu ca s-l sci. N-ai fora s-i concentrezi
gndurile.
Nu stiu, jupne. Depinde. Sunt cazuri cnd nici Solomon neleptul
Iaca, ntr-o zi, treceam printr-un sat. Un moneag de 90 de ani se apucase sa
sdeasc un migdal., Ei, moule, am fcut eu, sdeti un migdal? Da` el, aa
povrnit cum sttea, s-a ntors i mi-a zis: Eu, fiule, ma port de parca n-o sa
mor niciodat. i i-am rspuns: Eu ma port de parca as muri n fiecare clipa.
Care dintre noi doi avea dreptate, jupne?
Ma privi triumfator.
Aici sa te vad, zise el.
Am tcut. Doua poteci la fel de aride i de cuteztoare duc pe culme. A
aciona ca i cum moartea n-ar exista, a aciona cu gndul n fiecare clipa la
moarte, poate ca e acelai lucru. Dar n momentul cnd Zorba mi-a pus
ntrebarea nu tiam asta.
Ei? Fcu Zorba n zeflemea. Nu-i face snge rau, jupne, n-ai pe unde
scoate cmaa. Sa vorbim de altceva. Mie, n clipa asta, mi-e gndul la
mncare, la gin, la pilaful presrat cu scorioar, i din creier mi ies aburi
ca din pilaf. Sa mncm mai nti i-om vedea dup aceea. Fiecare lucru la
vremea lui. Acu` n fata noastr e pilaful, aadar gndul trebuie sa ne fie la
pilaf. Maine o sa fie lignitul n fata noastr, aadar gndul o sa ne fie la lignit.
Nici un lucru fcut pe jumtate, pricepi?
Alerga, sprinten, din ochi ii scprau scntei i fredona vechi cntece de
dragoste.

 Asta-I viaa, jupne, viaa buna. Iat, n clipa asta ma port de parca ar
fi sa mor pe loc. i ma grbesc sa nu dau ortul popii pana nu mnnc gin.
Ne-am repezit cu toii la mncare. S-a scurs o buna bucata de vreme fara
ca vreunul sa sufle un cuvnt. Se hrnea animalul din noi, se adap cu vin,
alimentele se transformau repede n snge, lumea se infrumusetea, femeia de
lng noi ntinerea cu fiecare clipa i ridurile I se tergeau.
Zorba i roti ochii-n cap i-i desfcu larg braele vrnd parca sa
mbrieze ntreaga lume.
Ce se-ntmpl, jupne? Striga el uluit. Bei un phrel de vin i iat ca
lumea o ia razna. La urma urmelor, ce e viaa asta, jupne! Zu asa, tia ceatarna deasupra capului, struguri sa fie, ingeri sa fie, nu-mi dau seama. Sau
nu e absolut nimic, i nimic nu exista, nici gin, nici sirena, nici Creta?
Vorbete, jupne, vorbete, altfel simt c-mi pierd minile!
Mi-am umplut ncet pipa i am aprins-o. Totul are un sens ascuns n
lumea asta, gndeam. Oameni, animale, pomi, stele, toate nu sunt dect nite
ieroglife; ferice de cel care ncepe sa le descifreze i sa ghiceasc ce spun, dar
vai de el. Cnd le vede, nu le nelege. Crede ca sunt oameni, animale, pomi,
stele. Abia dup ani i ani de zile, prea trziu, le descoper adevrata
semnificaie.
Razbionicul cu casca de bronz, prietenul meu rezemat de coloana, lumina
opaca a acelei amiezi, codobatura i cele ce ne-a spus piuind, versul cntecului
funebru, toate acestea, gndeam eu acum, s-ar putea sa aib un sens ascuns,
dar care?
Urmream din priviri fumul care se rsucea i se desrasucea n lumina
clar-obscura, mprtiindu-se domol. Sufletul mi se mpletea cu acest fum i se
pierdea ncet n rotocoale albatrii. A trecut aa o buna bucata de timp i am
simit, fara intervenia logicii, cu o negrit certitudine, zmislirea, nflorirea i
dispariia lumii. Ca i cum m-a fi cufundat din nou, de data aceasta insa fara
cuvintele neltoare i jocurile acrobatice i insolente ale spiritului, n Buddha.
Fumul acesta constituie esena nvturii lui, spiralele acestea pieritoare sunt
viaa care nzuiete, calma, senina i fericita, spre nirvana azurie, nu meditam,
nu cutam nimic, n-aveam nici o ndoial. Triam o certitudine.
Tinereea e-o fiara slbatic, inumana i care nu nelege.
Ma oprisem sa privesc, ntr-o expoziie cu operele lui Rodin, o uria
mana de bronz, Mana lui Dumnezeu. Palma era pe jumtate nchis i n
aceasta palma, extatici, nlnuii, luptau i se contopeau un brbat i o femeie.
O fata se apropie alturi de mine. Tulburata i ea, privea nelinititoarea i
eterna nlnuire a brbatului i a femeii. Era zvelta, bine mbrcat, cu un par
bogat, auriu, barbie voluntara, buze uguiate. Avea ceva hotrt i viril. i eu,

care detest sa angajez discuii frivole, nu stiu ce m-a mboldit. M-am ntors spre
ea.
La ce va gndii? O ntrebai.
Daca am putea scpa! opti ea nciudata.
Pentru a te duce unde? Mana lui Dumnezeu e pretutindeni. Nici o
scpare. Va pare rau?
Nu. S-ar putea ca dragostea sa fie bucuria cea mai puternica pe-acest
pmnt. E posibil. Dar acum, cnd vad aceasta mana de bronz, as vrea sa
scap.
Preferai libertatea?
Da.
Dar daca numai supunndu-te minii de bronz eti liber? Dar daca
cuvntul, Dumnezeu n-are nelesul comod pe care i-l da mulimea?
Ma privi, tulburata. Avea nite ochi cenuii metalici, nite buze uscate i
amare.
Nu neleg, zise ea, i se ndeprta, parca nfricoat.
Se fcu nevzut. De atunci mi-a ieit complet din minte. Cu toate
acestea, tria desigur n mine, sub lespedea pieptului meu i azi, pe-acest
trm pustiu, iat-o ieind din strfundul fpturii mele, palida i tnguitoare.
Da, nu m-am purtat cum se cuvine, Zorba avea dreptate. Putea fi un bun
pretext acea mana de bronz, prima luare de contact era izbutita, primele dulci
cuvinte pornite de pe buze, i-am fi putut, ncet-ncet, fara a ne da seama
niciunul, nici celalat, sa ne nlnuim i sa ne unim cu toat senintatea n
palma lui Dumnezeu. Numai ca eu ma avntasem brusc de la pmnt spre cer,
i femeia, nfricoat, o luase la fuga.
Se druise imediat muncii;
La un moment dat, l-a apucat de guler pe-un tinerel care mormia i
naint ovind.
Ai ceva de spus? Ii striga el. Spune-o tare! Nu-mi plac mormielile. Ca
sa munceti trebuie sa fii voios. Daca nu eti asa, care-te la crcium.
Dar el nu s-a nvrednicit s-I arunce nici mcar o privire. A luat de la un
muncitor o bucata de paine de orz i un pumn de msline.
Sa mergem, biei, striga el, nchinai-v!
Cnd se crap de ziua, Zorba se trezea, nfc hrleul, se ducea la mina
naintea muncitorilor, sapa o galerie, o prsea, gsea un filon de lignit
strlucitor ca pcur i dansa de bucurie. Dar, cteva zile mai trziu, filonul se
pierdea, Zorba se arunca la pmnt si, zvcnind din mini i din picioare,
ddea cerului cu tifla.
Lui ii revenea sarcina sa hotareasca i sa nfptuiasc. Mie, sa pltesc
oalele sparte ceea ce, de altfel, nu-mi displcea de fel caci, mi ddeam bine

seama, aceste luni aveau sa fie, n viaa mea, printre cele mai fericite. mi
fcusem bine socoteala: aveam contiina c-mi cumpr fericirea cu destul de
putina cheltuiala.
Si eu am gsit un oasepete, ca i cum l-a fi cutat cu lumnarea. Nu-l
las sa plece. Ma costa mult mai mult dect o masa, dar merita. In fiecare seara,
il atept dup lucru, il pun sa se aeze n fata mea, mncm, vine clipa cnd
trebuie sa plteasc i I spun: Povestete. mi fumez pipa i-l ascult. A explorat
n lung i-n lat pmntul acest oaspete, a explorat mult i bine sufletul
omenesc, nu ma mai satur ascultndu-l.
Povestete, Zorba, povestete!
De cum deschide gura, ntrega Macedonie mi se dezvluie, se desfoar
n spaiul ngust dintre Zorba i mine, cu munii ei, cu pdurile i puhoaiele ei,
cu comitagii ei, cu femeile ei aprige n munca i cu brbaii ei, zdraveni i duri.
i muntele Athos cu cele 21 de mnstiri, arsenalele i trntorii ei cu fundul
mare.
n fiecare seara, Zorba ma plimba de-a lungul i de-a latul Greciei,
Bulgariei i Constantinopolului, nchid ochii i vad. A strbtut Balcanii,
ntortocheai i accidentai, a observat totul cu ochiorii lui de soim, pe care-I
holbeaz n fiecare clipa, uluit. Lucrurile cu care noi ceilali ne-am obinuit, i
pe lng care trecem nepstori capta n ochii lui Zorba proporiile unor
redutabile enigme. Vede trecnd o femeie i se oprete nucit.
Ce taina e asta? ntreab el. Ce e o muiere, i de ce ne sucete astfel
capul? Ce-o mai fi i asta, zi-mi un pic?
Se ntreab cu aceeai uimire n fata unui brbat, a unui pom nflorit, a
unui pahar cu apa rece. Zorba vede n fiecare zi toate lucrurile pentru prima
oara.
Ce-o mai fi i apa asta rosie, jupne? Ia zi! Unui butuc ii cresc ramuri,
ncep s-I atrne un soi de ciucuri acri, i timpul trece, soarele-I coace, devin
dulci ca mierea i atunci le zicem struguri; ii stoarcem, scoatem o zeama pe
care-o punem n butoaie, fermenteaz de una singura, o scoatem de Sfntul
Gheorghe-Bautorul, i s-a fcut vin! Ce minune o mai fi i asta? Dai pe gat
zeama cea rosie i vezi cum i creste sufletul, cum nu mai ncape n vechiul
trup i-I gata sa se ia la trnt cu Dumnezeu. Ce-o mai fi i asta, jupne? Ia zi!
Nu spuneam nimic. Ascultndu-l pe Zorba, simeam reinoindu-se
virginitatea lumii. Toate lucrurile cotidiene i decolorate recptau strlucirea
pe care-o avuseser n prima zi, cnd ieiser din mana lui Dumnezeu. Apa,
femeia, steaua, pinea reveneau la tainicul izvor primitiv, i vrtejul divin se
declana din nou n vzduh.
La nceput ma duceam cu el; ii studiam, pe muncitori. Ma strduiam sa
merg pe-un drum nou, sa ma interesez de treburi practice, sa cunosc, sa

ndrgesc materialul uman care-mi picase n mana, sa ncerc bucuria de-atta

vreme jinduita de a nu mai avea de-a face cu cuvinte, ci cu oameni n carne i
oase.
Nu scormoni aa n viaa fiecruia, jupne, mi spunea Zorba ncruntat.
C-o sa ti se nmoaie inima, o s-I iubeti mai mult dect trebuie i dect e n
folosul muncii nostre. O sa le treci cu vederea orice i atunci, vai de capul lor
de asemenea, sa tii de la mine. Cnd patronul e sever, muncitorii se tem de el,
il respecta i-i vad de treaba. Cnd patronul e slab, il iau n bclie i se
culca pe-o ureche. Pricepi?
tii ce te rog, jupne, nu te mai amesteca deloc. Ce construiesc eu, vii
tu i drmi. Ce mai sunt i balivernele astea pe care le ndrugai azi? Socialism
i alte bazaconii! Ce eti tu: duhovnic sau capitalist? Ai de ales.
Dar cum sa aleg? Eram mistuit de dorina naiva de-a uni cele doua
lucruri, de-a gsi sinteza prin care ireductibilele opoziii ar putea fraterniza.
Spre a dobndi n acelsi timp viaa terestra i mpria cerurilor.
E aspru i dur, pare-se, climatul pe acest pmnt, seminele cele mai
preioase nu ncolesc sau sunt npdite de mrcini i urzici. Eu, mi dau bine
seama azi, tot necumptat am rmas. Bogdaproste! Sunt oricnd gata sa ma
avant n expediii donchihoteti.
Cnd ne ntorceam, noaptea trziu, pe malul nostru, viaa ni se prea
simpla i plina de bune intenii, btrn, dar foarte plcut i primitoare, la fel
ca madam Hortense.
S-mi fie ngduit, jupne, zise el, pare-mi-se ca n-ai un creier prea
vrtos, curata piftie. Ci ani ai?
Ei! Atunci nu se mai ndeas niciodat.
Dup care a izbucnit n ras. M-am simit jignit.
Tu nu crezi n om? I-am strigat.
Nu te supra, jupne. Nu, nu cred n nimic. Daca-a crede n om, ar
nsemna sa cred i-n Dumnezeu, sa cred i-n diavol. i-ar fi mare dandanaie.
Lucrurile s-ar ncurca atunci, jupne, i mi-ar cuna o groaza de belele.
Omul e-o bruta! Striga el lovind furios pietricelele cu ciomagul. O mare
bruta. Maria ta nu tie, dup cat se pare totul a fost uor pentru tine, dar
ntreab-m pe mine. O bruta, m-auzi? Eti rau el: te respecta i-i tie de frica.
Eti bun cu el: i scoate ochii. Pstreaz distanta, jupne, nu le da oamenilor
prea mult nas, nu te-apuca sa le spui ca sunt toi egali, ca avem toi aceleai
drpturi. De ndat i vor calca n picioare drepturile tale, i vor fura pinea i
te vor lsa sa crapi de foame. Pstreaz distanta, jupne, n interesul tau o
spun!
Tu nu crezi aadar n nimic? Am strigat exasperat.

 Nu, nu cred n nimic, de cate ori s-i mai spun? Nu cred n nimic i n
nimeni; numai n Zorba. Nu pentru ca Zorba ar fi mai bun ca alii, nici vorba
de-aa ceva! O bruta i el. Dar cred n Zorba pentru ca e singurul pe care-l am
sub stpnirea mea, singurul pe care-l cunosc; toi ceilali, nite nluci. Cu
ochii lui vad, cu urechile lui aud, cu matele lui mistui. Toi ceilali, i spun,
nite nluci. Cnd o sa mor eu, totul o sa moara. ntreaga lume zorbeasca se va
nrui!
Vorbeti cu un egoism! Am zis eu sarcastic.
N-am ce-I face, jupne! Asta e: ce e n gua i-n cpua; sunt Zorba,
vorbesc ca Zorba.
N-am mai scos o vorba. Simeam cuvintele lui Zorba ca pe nite lovituri
de bici. Il admiram ca e capabil de atta trie, c-I poate dispreui n asemenea
hal pe oameni i n acelai timp ca are o asemenea pofta sa triasc i sa
lucreze cu ei. Eu unul, sau as fi devenit un ascet, sau i-a fi mpodobit pe
oameni cu pene false spre a-I putea suporta.
Te-am jignit, jupne? Zise el oprindu-se brusc. Ajunsesem la baraca.
Zorba ma privi cu duioie i teama.
N-am rspuns. Simeam ca mintea mea era de acord cu Zorba, dar inima
mea rezista, voia sa se nale, sa evadeze din bruta, s-i croiasc un drum.
Stelele scprau, marea ofta i lingea prundiul de scoici, un licurici i
aprinse micul felinar erotic de sub burta. Din parul nopii roua curgea iroaie.
M-am ntins cu fata-n jos, m-am cufundat n tcere, fara sa ma gndesc
la nimic. M-am contopit pe deplin cu noaptea i cu marea, mi simeam sufletul
ca un licurici care, cu micul sau felinar de aur verde aprins, s-a aezat pe
pamntul jilav i negru i atept.
Stelele cltoreau, orele treceau i cnd m-am ridicat, gravasem n mine
definitiv, fara sa neleg cum, dubla sarcina pe care-o aveam de ndeplinit pe
acel rm:
Sa scap de Buddha, sa ma descotoresc prin cuvinte de toate preocuprile
mele de ordin metafizic, eliberandu-mi sufletul de-o spaima zadarnica.
Sa stabilesc, din clipa aceea, un contact profund i direct cu oamenii.
, Poate, mi ziceam, inca nu e timpul pierdut.
E o mare bucurie sa intri n casa unor rani din Creta. Tot ce te
nconjoar e patriarhal: vatra, lampa de petrol, plotile niruite de-a lungul
peretelui, o masa, cteva scaune si, cum intri, pe stnga, ntr-o firida, ulciorul
cu apa proaspt. De grinda stau spnzurate iruri de gutui, de rodii i de
plante aromatice: salvie, izma, rozmarin, cimbru.
n fund, 3-4 trepte de lemn duc pe-un fel de estrada, unde se afla patul
cu picioare nalte si, deasupra, sfintele icoane cu candela nentrerupt aprinsa.

Casa i pare goala i cu toate acestea poseda tot ce e strict necesar, att de
puine lucruri ii sunt de trebuin omului adevrat.
Ziua era magnifica, soarele de toamna extrem de bland. Ne-am aezat n
fata casei, n grdini, sub un mslin ncrcat de fructe. Printre frunzele
argintate marea sclipea n deprtare, linitit, hieratica. Nori diafani treceau pe
deasupra noastr. Ei acopereau soarele, il lsau descoperit: sa fi jurat ca
pmntul, cnd vesel, cnd trist, respira.
Vorbeam despre lucruri venice: cereale, vi-de-vie, ploaie.
Viaa acestui btrn cretan fusese liniara i linitit ca aceea a unui
copac dintr-o vgun ferita de vanturi.
Iaca, eu care va vorbesc, eu, mo Anagnosti, m-am nscut dintr-o
minune. Da, dintr-o minune. i cnd o sa va povestesc cum, o sa va crucii i-o
sa spunei: Doamne miluiete! i-o sa va ducei la mnstirea Preacuratei sa
aprindei o lumnare.
Las oamenii n pace, jupne, nu le deschide ochii. Dac-o sa le deschizi,
ce-o sa vad? Mizeria n care triesc! Las-I ncolo sa viseze mai departe!
Fara numai daca, cnd ar deschide ochii, le-ai putea arata o lume mai
buna dect lumea de bezne n care triesc acum. Ai aa ceva?
Nu tiam. tiam bine ce s-ar nrui, nu tiam insa ce se va construi pe
aceste ruine. Asta nimani n-o poate sti cu certitudine, gndeam eu. Lumea
veche e palpabila, solida, o trim i ne luptam cu ea n fiecare clipa, ea exista.
Lumea viitorului nu s-a nscut inca, ea e insesizabila, fluida, fcut din lumina
n care sunt esute visele, e-un nor btut de vanturi naprasnice-dragostea, ura,
imaginaia, ntmplarea, Dumnezeu nici cel mai mare profet nu poate oferi
oamenilor dect o lozinca, i cu cat aceasta lozinca va fi mai imprecisa, cu att
profetul va fi mai mare.
Zorba ma privea cu un surs batjocoritor. M-am nfuriat.
Am, i-am rspuns fnos.
Ai? Spune, sa vedem!
Nu pot s-i spun, n-ai nelege.
Eh! Pentru ca n-ai! Fcu Zorba dnd din cap. Crezi c-s unul din aia
pe care-I duci de nas, jupne? Cine i-a spus-o te-a pclit. Sunt la fel de
nenvat ca mo Anagnosti, dar nu-s la fel de prost, ah, nu! i-apoi, daca n-a
pricepe eu, cum ai vrea sa priceap ei, moneagul asta mititel i deteapta de
nevast-sa? i toi Anagnotii din lume? Sa vad, cu alte cuvinte, noi bezne?
Atunci las-le pe alea vechi; cu astea-s deprini. Au scos-o la capt cu ele pana
acu, nu gseti? Triesc, i triesc bine, fac copii i chiar nepoi. Dumnezeu ii
face surzi, orbi i ei striga: Ludat fie Domnul!. Se simt bine n mizerie. aa ca
las-I i taci din gura.

Trebuie sa fi plouat pe undeva. Un miros de pmnt, plin de prospeime,

nmiresma aerul. Se ivir primele stele. Luna noua strlucea, gingaa, galbenverzuie, cerul i revars dulcea.
, Omul asta, gndeam eu, n-a fost la coal i creierul lui nu s-a
deformat. A fost supus la toate ncercrile, I s-a deschis mintea, I s-a lrgit
inima, fara a-i pierde cutezan primitiva. Toate problemele complicate, de
nesoluionat pentru noi, el le rezolva printr-o lovitura de sabie, ca Alexandru cel
Mare, compatriotul sau. E foarte greu ca el sa alunece, pentru ca se sprijin n
ntregime, din cap pana n picioare, de pmnt. Slbaticii din Africa adora
arpele pentru ca sta cu tot corpul lipit de pmnt i afla n felul acesta toate
tainele lumii. Le afla cu burta, cu coada, cu capul. O atinge, se amesteca, se
contopete cu mama. La fel i Zorba. Noi, oamenii instruii, nu suntem dect
nite psri smintite ale vzduhului.
Ploua n ziua aceea, linitit, alene. Zorba aprinsese focul nainte de
plecare, i-am stat ziua cu picioarele ghemuite, cu minile ntinse deasupra
focului, fara sa bag nimic n gura, nemicat, ascultnd siroitul bland al celei
dinti ploi.
Nu ma gndeam la nimic. Creierul meu, fcut ghem ca o crti ntr-un
sol desfundat, se relaxa. Auzeam micrile uoare, freamtul, scrnetele
pmntului, i ploaia care iroia, i seminele care se umflau. Simeam cerul i
pmntul mperechindu-se ca n epocile primitive, cnd se uneau ca un brbat
i o femeie i fceau copii. In fata mea, de-a lungul rmului, auzeam marea
mugind i lipind ca o fiara care scoate limba i se adap.
Eram fericit, tiam. Cata vreme trim o fericire, o simim cu greutate.
Abia dup ce a trecut i cnd privim n urma, simim deodata uneori cu
mirare cat de fericii am fost. Numai ca eu, pe acesta coasta a Cretei, triam
fericirea i eram contient ca sunt fericit.
O mare albastra ca cerneala, vasta, ntinzndu-se pana la rmul african.
Adeseori sufla un vnt foarte fierbinte, dinspre sud, livas, venit din
ndeprtatele nisipuri ncinse. Dimineaa, marea i rspndea mireasma ca un
harbuz; la amiaza fumega, ncremenit, cu uoare vlurele ca nite sani abia
schiai. Seara, ofta, de culoarea trandafirului, a vinului, a ptlgelei vinete,
albastru nchis.
Ma amuzam, dup-amiaza, umplndu-mi palma cu nisip fin auriu, pe
care-l simeam alunecndu-mi i scurgandu-mi-se, cald i moale, printre
degete. Mana, o clepsidra de unde viaa se scurge i se pierde. Se pierde, i eu
privesc marea, il aud pe Zorba i-mi simt tmplele plesnind de fercire.
Ce miracol extraordinar e viaa i cum toate fapturile, cnd i nfig adnc
rdcinile, se contopesc i se confunda!

 Inca o poveste fara sfrit, i asta! Spunea adeseori Zorba, punnd

tigaia pe foc. Nu numai muierea-arza-o-ar focu`e-o poveste fara sfrit, mai e i
crpelnia.
Pe acest trm am simit prima oara savoarea mncrii. Seara, Zorba
aprindea focul intre doua pietre i pregtea masa; ne puneam pe mncare i pe
butura, discuia se nsufleea; am neles, n sfrit, ca mncatul este o funcie
spirituala i ca pinea, carnea, vinul sunt materiile prime ale spiritului.
nainte de-a apuca sa mnnce i sa bea, seara, dup oboseala lucrului,
Zorba era lipsit complet de vioiciune; vorbele-I erau de om ursuz, trebuia sa I le
smulgi cu cletele. Avea gesturi disgratioase, de om obosit. De cum ndopa insa,
cum spunea el, maina cu crbune, ntreaga uzina toropita i istovita a
trupului sau prindea iari viaa, i lua avant i ncepea sa lucreze. Ochii ii
scprau n cap, memoria se revarsa nvalnic, prindea aripi la picioare,
dansa.
Spune-mi ce iese din ce mnnci, ca s-i spun cine eti. La unii se
transforma n osnza i n scrna, la alii n munca i voie buna, iar la alii,
cum am auzit spunndu-se, n Dumnezeu. aa c-s 3 soiuri de oameni. Eu
unul nu-s nici din ai rai, nici din ai mai buni. Intre astea doua. Ce mnnc eu
se transforma n munca i voie buna. Nu-I chiar aa rau!
Ma privi ironic i ncepu sa rada.
Tu, jupne, zise el, ce mnnci cred ca te czneti sa transformi n
Dumnezeu. Dar nu izbuteti i asta te chinuie. Ti se ntmpla cum I s-a
ntmplat i corbului.
Ce I s-a ntmplat corbului, Zorba?
El, vezi tu, nainte vreme mergea cinstit, cum se cuvine, ca un corb, ce
mai. Da` ntr-o zi i-a bgat n cap sa umble umflndu-se n pene, ca o
potrniche. De-atunci, srmanul, i-a uitat mersul de-a binelea, nu mai tie ceI cu el i chioapt.
Ai ncredere n mine, jupne? ntreb el nelinitit, uitndu-se n ochii
mei.
Da, Zorba, am rspuns. Orice-ai face, tu nu te poi nela. Chiar daca
ai vrea, tot n-ai putea. Eti ca un leu, sa spunem, sau ca un lup. Animalele
astea nu se poarta niciodat ca oile sau ca mgarii, nu se abat niciodat de pe
fgaul firii lor. La fel i tu: eti Zorba pn-n verful unghiilor.
Dansezi? Ma ntreb el cu pasiune. Dansezi?
Nu.
Nu?
Bine, zise el dup o clipa. O sa dansez eu atunci.
Se avnt n vrtejul dansului, btnd din palme, srind, fcnd piruete
In aer, prvlindu-se la pmnt cu genunchii ncovoiai, nind din nou n sus

cu picioarele ndoite, ca i cum ar fi un gumelestic. La un moment dat, sari att

de sus, de parca ar fi voit sa frng legile de fier ale naturii i s-i ia zborul.
Simeai n trupul acela mcinat de vreme un suflet care lupta sa trasc dup
el carnea i sa se avnte cu ea n bezna, ca un meteor. i azvrlea trupul care
recdea la pmnt, neputincios sa se menin prea multa vreme n aer, il
azvrlea din nou, fara mila, ceva mai sus de data aceasta, dar recdea iari,
bietul de el, gfind.
Zorba ncrunt sprncenele, pe fata lui se citea o gravitate ngrijortoare.
Nu mai scotea nici un chiuit. Cu flcile strnse, se cznea sa ating imposibilul.
Zorba! Zorba! I-am strigat. Ajunge!
Mi-era teama ca, deodata, trupu-I btrn nu va rezista la atta ardoare,
se va rupe n bucatele i se va mprtia.
Puteam sa strig mult i bine. Cum ati fi vrut ca Zorba sa aud nite
strigate de pe pmnt? Nu mai era om, era pasare.
Zorba! Zorba! I-am strigat. Ajunge!
M-am aplecat spre el, ngrijorat.
M-am uurat, zise el dup un scurt rgaz, parca mi s-ar fi luat snge.
Acu pot sa vorbesc.
A intrat napoi n baraca, s-a aezat n fata sobei i m-a privit, cu fata
luminoasa.
Ce te-a apucat sa dansezi?
Ce voiai sa fac, jupne? Simeam ca ma nbu bucuria, trebuia sa
ma descarc. Dar cum? In vorbe?
Cnd strpungeam o galerie, ziceam: Crbune, asta vreau!. Si, din cap
pn-n picioare, eram numai crbune.
De ce nu razi, jupne? ntreb el. Ce te uii aa la mine? Asta-s eu. E
n mine un diavol care striga, i eu fac ce zice el. De cate ori sunt gata sa ma
nbu, striga: danseaz!, i eu dansez. i asta ma uureaz!
Nu puteam sa adorm. Mi-am ratat viaa, gndeam. Daca as putea sa iau
un burete i sa terg tot ce-am nvat, tot ce-am vzut i am auzit, i apoi sa
intru n coala lui Zorba i sa ncep cu marele, cu adevratul alfabet! Cat de
diferita ar fi calea pe care as apuca-o! Mi-a exersa perfect cele 5 simuri, pielea
ntreag, pentru a se desfta i a nelege. As nva sa alerg, sa lupt, sa not, sa
clresc, sa canotez, sa ofez, sa trag cu arma. Mi-a umple sufletul cu carne.
Mi-a umple carnea cu suflet. I-a mpca n mine, n sfrit, pe aceti doi
dumani de veacuri
Lungit n pat, ma gndeam la viaa care mi se irosete zadarnic. Prin usa
deschisa, il zream nedesluit, la lumina stelelor, pe Zorba ghemuit, ca o pasare
de noapte, pe-o stanca. Il invidiam. El e cel care a gsit adevrul, gndeam,
asta e calea cea buna!

Il ateptm pe Zorba sa se ntoarc, purttor al tuturor bunurilor care fac

bucurie omului un ras sntos, o vorba buna, o mncare gustoasa.
Mi-a albit paru-n cap, jupne, i dinti au nceput sa mi se clatine, nu
mai am timp de pierdut. Tu, tu eti tnr, mai poi atepta. Eu nu pot. Pe
cinstea mea, cu cat mbtrnesc mai mult, cu att devin mai slbatic! Eu unul,
cu cat trece vremea, cu att sunt mai razvatit. Nu ma dau btut, vreau sa
cucereasc lumea!
Nu ma saturam vznd cu cata bgare de seama, cu cata duioie scotea
Zorba santuri-ul din carpele cu care-l nvelise. Parca ar fi curat o smochina,
parca ar fi dezbrcat o femeie.
Puse santuri-ul pe genunchi, se apleca asupra-I, ii mngie uor corzile
sa fi jurat c-l consulta asupra melodiei pe care avea s-o cnte, c-l roag sa se
trezeasc, c-l ia cu duhul blndeii spre a veni sa tina tovrie sufletului sau
chinuit, obosit de singurtate. ncepu un cntec: nu mergea, il abandona,
ncepu un altul; corzile scriau de parca le-ar fi durut, de parca n-ar fi vrut.
Nu vrea opti el, uitndu-se cu strduina la anuri, nu vrea.
Il nveli din nou cu mare atenie, ca pe-o fiara de care se temea sa nu fie
muscat, se ridica ncet i-l agata n perete.
Nu vrea mai opti el o data, nu vrea Nu trebuie forat.
Tu nelegi ceva din treaba asta, jupne? Ma ntreb el. Eu, nu. Toate
lucrurile au un suflet, lemnul, pietrele, vinul pe care-l bem, pmntul pe care
pim toate, toate, jupne.
Ridica paharul:
In sntatea ta!
Il goli i-l umplu din nou.
Pariva e viaa asta! opti el. Pariv! E i ea la fel ca tusa Bubulina.
Ma pufni rasul.
Asculta ce-i spun jupne, n-o lua n gluma. Viaa e ca tusa Bubulina.
Am rmas amndoi tcui lng soba de tuci pana noaptea trziu.
Simeam din nou ce lucru simplu i cumptat e fericirea: un phrel de vin, o
castana, a amarata de soba, frematul marii. Att i nimic mai mult. i pentru a
simi ca n asta consta fericirea, nu trebuie dect o inima simpla i cumptat.
Eram amndoi uor ameii, nu ca am fi but prea mult, cat din pricina
acelei mari fericiri cu neputin de exprimat care dinuia n noi. Nu eram dect
doua mici insecte efemere, bine cramponate de scoara pmntului, i-o
simeam pana n adncul sufletului, fiecare n felul lui. Gsisem un colior
plcut, la marginea marii, ndrtul stufului, scndurilor i bidoanelor goale,
ghemuindu-ne unul lng celalalt, n fata noastr se aflau lucruri plcute i deale mncrii, iar n noi senintatea, afeciunea i siguran.

 Tu eti tnr, jupne, zise el, eti tnr, nu poi sa pricepi. Cnd o sa
ai i tu parul alb, o sa mai vorbim de aceasta venic poveste.
Care venic poveste?
Muierea, Doamne iart-m! Da` de cate ori trebuie sa i-o spun?
Muierea e-o poveste fara sfrit.
Atunci, Zorba? Am ntrebat iari. i Nusa?
Zorba, cu privirea pierduta n deprtri, ctre mare:
ntr-o seara, rspunse el, ntorcndu-m acas, n-am mai gsit-o. O
tersese cu un militar chipe care sosise n sat de cteva zile. S-a isprvit! Am
simit ca mi se rupe inima-n doua. Dar s-a lipit foarte iute la loc, ticloas. Ai
vzut desigur pnze din acelea peticite cu buci roii, galbene, negre, cusute
cu sfoara groasa i pe care nu le mai rup nici ale mai grozave furtuni? aa e i
inima mea. Mii i mii de gauri, mii i mii de bucatele: nu se mai teme de nimic!
i nu i-a fost ciuda? Poi sa zici ce-I vrea, muierea e altceva, nu-I
fptur omeneasca. De ce s-mi fie ciuda pe ea? Muierea e ceva de neneles, i
toate legile statului i ale religiei greesc. N-ar trebui sa trateze muierea aa
cum o trateaz, nu! Sunt prea aspre, jupne, prea nedrepte! Daca-ar fi sa fac
eu legile, nu le-a face la fel pentru brbai i pentru muieri. Zece, o suta, o mie
de porunci pentru brbat. Barbatubarbat, vorba aia, poate sa le ndure. Dar
niciuna pentru muiere. Pentru ca, de cate ori sa i-o repet, jupne? Muierea e-o
fptur slaba. In sntatea Nusei, jupne! In sntatea muierii! i ca
Dumnezeu sa ne dea nelepciune, noua, brbailor!
Sa ne dea nelepciune, repeta el, sau sa ne fac o operaie. Altfel, te
rog sa ma crezi: s-a zis cu noi!
Azi ploua ncet, cerul se unete cu pmntul nenchipuit de ginga.
Bucuriile mele aici sunt mari, pentru ca sunt foarte simple, alctuite din
elemente venice: aer curat, soare, mare, paine din faina de grau. Seara, aezat
turcete n fata mea, un extraordinar Sindbad Marinarul vorbete; vorbete i
lumea devine mai cuprinztoare. Uneori, cnd vorba nu-I e de ajuns, se ridica
dintr-un salt i danseaz. i cnd nici dansul nu-I e de ajuns, i pune santuriul pe genunchi i ncepe sa cnte.
Cteodat e-un cntec slbatic, i simi ca te nbui, pentru c-i dai
deodata seama ca viaa e searbda i mizera, nedemna de om. Cteodat e-un
cntec dureros, i simi ca viaa trece i se scurge ca nisipul printre degete i ca
nu exista scpare. Inima mi se zbate de la un capt la altul al pieptului, ca o
suveica. Ea ese aceste cteva luni pe care le voi petrece n Creta, sisa ma ierte
Dumnezeu!
Cred ca sunt fericit.

Confucius are o vorba: Multi cuta fericirea mai presus de om; alii, mai
prejos. Dar fericirea e pe potriva omului. Adevrat. Exista, aadar, tot attea
fericiri cate soiuri de oameni sunt.
Oamenii vzui din singurtatea mea, de aici, nu-mi apar ca nite furnici,
ci dimpotriv, ca nite montri uriai, ca nite dinozauri i pterodactili, trind
ntr-o atmosfera saturata de acid carbonic i de dens putregai cosmogonic. O
jungla de neneles, absurda i jalnica. Noiunile de, patrie i de, rasa pe care
le ndrgeti, noiunile de, superpatrie i de, umanitate care m-au sedus,
toate dobndesc aceeai valoare n vijelia atotputernica a distrugerii. Simim ca
ne-am ridicat spre a rosti cteva silabe i cteodat nici mcar silabe, sunete
dezarticulate, un, a un, u dup care ne sfrmam. i ideile cele mai nalte,
chiar daca le despicam burta, vedem ca sunt, i ele, nite ppui umplute cu
tarate, si, pitit n tarate, gsim un arc de tinichea.
tii bine ca aceste crude reflecii, departe de-a ma face sa dau napoi,
sunt, dimpotriv, nite surcele indispensabile flacrii mele interioare. Pentru
ca, aa cum spune maestrul meu Budha, am vzut. i pentru ca am vzut i
m-am neles dintr-o ochire cu nevzutul director de scena, plin de dispoziie i
de fantezie, pot de-aci nainte s-mi joc pana la capt, cu coerenta i fara
descurajare adic, rolul ce-mi revine pe pmnt. Caci, vznd, nseamn ca am
colaborat i eu la opera pe care-o joc pe scena lui Dumnezeu.
Consideri, desigur, aceasta viaa pe care-o duci drept o fericire. i pentru
ca aa o consideri, aa este. i-ai croit, i tu, fericirea dup dimensiunile tale.
Am intrat ntr-o gradina mare, stufoasa, din apropierea grii: copaci cu
frunze late, banani, trestii n mohorte culori metalice, albine agate de-o
craca nflorit care tremura, fericita ca le vede sugnd.
Mi-aduc aminte ca i-am spus atunci: Iat adevrul. Grecia, patrie,
datorie, iat cuvinte care nu spun nimic iar tu mi-ai rspuns: Grecia, patrie,
datorie, ntr-adevr, nu spun nimic, dar pentru acest nimic am pornit de buna
voie sa ne dam viaa.
Se apleca la picioarele unui gard de mrcini i culese primele narcise
slbatice. Le privi o buna bucata de timp, nu se mai satura privindu-le, de
parca vedea narcise pentru prima oara; le mirosi nchiznd ochii, ofta i mi le
drui.
Daca-am sti, jupne, zise el, ce spun pietrele, florile, ploaia! Poate ca
ele cheama, poate ca ne cheama i noi nu auzim. Cnd vom avea ochii deschii
sa vedem? Cnd vom deschide braele sa mbrim totul, pietrele, florile,
ploaia, oamenii? Ce zici de asta, jupne? i terfeloagele tale, ele ce zic?
Sa le ia dracu`, am zis, slujindu-m de expresia prefarata a lui Zorba,
sa le ia dracu`!

 S-i spun acu o idee care mi-a venit, jupne, da` sa nu fie cu
suprare: adun-i grmad toate terfeloagele i d-le foc. Dup asta, cine tie,
nu eti prost de felul tau, eti om de treaba, poate mai iese ceva din tine!
Eu pricep eu ceva si zise el.
Ce anume? Spune!
Nu stiu exact. Mi se pare, asa, ca pricep ceva. Da` cnd ncerc sa
rostesc acel ceva, se duce totul de rp. ntr-o zi, cnd oi fi n forma. O sa i-l
dansez.
Viaa e-o belea, continua Zorba; moartea, nu. Viaa, tii tu ce va sa
zic asta? S-i desfaci cureaua i sa caui glceav.
Nu spuneam nimic. tiam ca Zorba are dreptate, tiam, dar mi lipsea
curajul. Viaa mea apucase pe-un drum greit i contactul meu cu oamenii nu
mai era dect un monolog interior. Deczusem pana ntr-att, nct daca as fi
avut de ales intre a ma ndrgosti de-o femeie sau a citi o carte buna despre
dragoste, alegeam cartea.
Nu mai face socoteli, jupne, continua Zorba, lasa-ncolo cifrele, fa praf
nenorocita aia de balanta, nchide dugheana, i spun eu. Acum ai prilejul s-i
mntui sau s-i osndeti sufletul. i te rog sa ma crezi, jupne, vduva te va
rsplti i vei intra-ah! Ce n-a da sa fiu i eu pe calul tau!
Vei intra calare n rai. Alt rai dect asta, dragul meu, te-asigur, nu
exista. N-asculta ce zic popii, alt rai nu exista!
Simeam ca tot ce nu putea sau nu ndrznea s-mi spun prin cuvinte
exprima cu santuri-ul. Ca mi-am ratat viaa, ca vduv i cu mine suntem
doua insecte care nu triesc dect o secunda sub soare, apoi crap pentru
totdeauna. O data pentru totdeauna! O data pentru totdeauna.
Nu exista surd mai rau dect cel care nu vrea sa aud!
Atepta cu nerbdare ziua cnd va ctiga mult, cnd aripile ii vor fi
destul de mari-aripile, aa numea el banii-spre a-i putea lua zborul.
ntr-o seara, ntorcndu-se, ma ntreab nspimntat:
Exista Dumnezeu, da sau nu? Ce prere ai, jupne? i daca existatotul e cu putinta-cum i-l nchipui?
Am ridicat din umeri fara sa rspund.
Eu, sa nu razi, jupne, mi-l nchipui pe Dumnezeu ca pe mine. Doar
ca mai mare, mai puternic, mai ntr-o ureche. i pe deasupra, nemuritor. Sade
n tihna pe blnite moi de miel, i baraca Lui e cerul. Nu e din bidoane vechi de
benzina, ca a noastr, ci din nori. In mana dreapta tine nu o spada sau un
cantar-astea-s unelte pentru mcelri i bacani-tine un burete gros mbibat cu
apa, ca un nor de ploaie. La dreapta lui e raiul, la stnga e iadul. Cnd un
suflet, srcuul, vine la el, gol-golu, ca i-a pierdut trupul, tremurnd,
Dumnezeu il privete, zmbind n barba, dar fcnd pe muma-pdurii: vino

aici, ii zice, ngrondu-i glasul, vino aici, blestematule! i iat-l apucndu-se

s-i nire pcatele. E-un sir lung i nu se mai isprvete. Dumnezeu e satul
de ele pn-n gat. Casca de plictiseala., ia mai taci din gura, striga el, ca mi-ai
mpuiat capul! i fap! O data cu buretele i terge toate pcatele., car-te,
terge-o, mars n Rai! Ii zice. Petre, las-o sa intre i pe ea, biata fata! pentru ca,
trebuie sa tii, jupne, Dumnezeu e-un mare senior, i noblee asta nseamn:
sa ieri!
n seara aceea, mi-aduc aminte, n timp ce Zorba mi turuia aceste
profunde baliverne, rdeam. Dar aceasta, noblee a lui Dumnezeu,
comptimitoare, generoasa i atotputernica, prindea viaa i se cocea n mine.
Nu pricepi aadar, jupne, ca creierul meu n-are greutate? Creier oi fi
avnd eu mai mult sau mai putin, dar greutatea care trebuie, cu siguran nu!
Cnd moare un om, se poate ntoarce pe pmnt sub alta forma?
ntreb el.
Nu cred, Zorba.
Nici eu. Dar daca ar putea, atunci oamenii tia de care-i vorbesc, cei
care au refuzat sa serveasc, sa le zicem dezertori ai dragostei, s-ar ntoarce pe
pmnt, tii cum? In chip de catari!
Am agat lampa la loc i m-am uitat la Zorba cum lucreaz. Muncea din
tot sufletul; nu mai avea nimic altceva n cap, se contopise cu pmntul, cu
trncopul i cu crbunele. Fcea corp comun cu barosul i cu cuiele, pentru a
lupta contra lemnului. Suferea o data cu acoperiul galeriei care se ncovoia.
Lupta cu tot muntele pentru a-I smulge crbunele fie prin vicleug, fie cu fora.
Zorba simea materia cu o infailibila siguran i-o lovea fara gre acolo unde
era mai slaba i putea fi ngenuncheat. Si, aa cum il vedeam n clipa aceea,
mnjit, plin de praf, avnd curat numai albul ochilor care-I sclipea, mi se prea
ca s-a camuflat n crbune, ca a devenit crbune, pentru a se putea mai uor
apropria de inamic i a ptrunde n liniile lui de aprare.
Era ocupat, nu gsea de cuviin sa vorbeasc., nu-mi vorbi cnd lucrez,
mi-a spus ntr-o seara, as putea sa ma frm.
Sa te frmi, Zorba, de ce?
Iar mi vii cu, de ce-uriletale! Ca un tanc. Cum s-i explic? Sunt
cufundat pana peste cap n munca, ncordat, eapn, din vrful degetelor de la
picioare pn-n cretetul capului, lipit de piatra, sau de crbune, sau de
anuri. Daca ma atingi brusc, dac-mi vorbeti i ma ntorc, pot sa dau gre.
Asta e.
Cine oare a creat acest labirint al nesiguranei, acest templu al trufiei,
acest ulcior cu pcate, acest ogor semnat cu mii de vicleuguri, aceasta poarta
a iadului, acest cos plin pana la refuz de iretlicuri, aceasta otrava care aduce
cu mierea, acest lant care-I tine pe muritori nlnuii de pmnt: femeia?

 Vino, vino! Striga ea. Viaa nu e dect un fulger. Vino repede, vino,
vino, pana nu e prea trziu!
tiam prea bine ca era Mara, duhul Necuratului, sub aparentele unui
trup de femeie cu coapse vnjoase. Luptam. Ma apucasem sa scriu cuvntul,
Buddha, precum slbaticii n grotele lor scrijeleau cu piatra ascuit sau
zugrveau n rou i alb crncenele lor fiare care le ddeau trcoale, hmesite.
Se strduiau, i ei, scrijelindu-le, zugrvindu-le, sa le tintueasca n stanca;
daca n-ar fi fcut-o, fiarele s-ar fi npustit asupra lor.
n timpul zilei ma ineam tare, contiina mi-era treaza, izbuteam s-o
alung. Scriam n ce fel Ispititorul se nfi lui Buddha, cum se mbraca n
femeie, cum i aps de genunchii ascetului snii tari, n sfrit, cum Buddha
a vzut primejdia, a proclamat mobilizarea ntregii lui fapturi i l-a pus pe
Necurat pe fuga. i izbuteam, la randul meu, s-l pun pe fuga.
Cu fiecare fraza pe care o scriam, ma simeam uurat, prindeam curaj, il
simeam pe Necurat retrgndu-se, izgonit de vraja atotputernica, cuvntul.
Luptam, n timpul zilei, din toate puterile, dar n timpul nopii contiina mea
depunea armele, porile interioare se deschideau i vduva i fcea intrarea.
Dimineaa, ma trezeam vlguit i nfrnt, i rzboiul rencepea. Crciunul
batea la usa, ma luptam cu ndrjire i-mi spuneam: nu sunt singur. O mare
for, lumina, lupta i ea, cnd biruita, cnd biruitoare, fara sa dispere. Lupt i
ndjduiesc o data cu ea!.
Mi se prea, i asta mi ddea curaj, ca luptnd contra vduvei, ma
supun unui mare ritm universal. Trupul, gndeam eu, e cel pe care materia cea
vicleana l-a ales pentru a micora ncet i a stinge flacra libera ce se nala n
mine. mi spuneam: Divina e fora nepieritoare care transforma materia n
spirit. Fiecare om are n el o prticic din aceasta divina vltoare i de aceea
izbutete sa transforme pinea, apa i carnea n gndire i n aciune. Zorba
are dreptate: spune-mi ce faci din ceea ce mnnci ca s-i spun cine eti!.
Ma czneam aadar, cu durere, sa transform aceasta violenta dorina
carnala in, Buddha.
Eti tnr, eti voinic, mnnci bine, bei bine, tragi n piept aerul care
nzdrvenete, aduni forte, ca sa faci cu ele ce? Ca sa te culci de unul singur.
Pcat de Dumnezeu! Hai, du-te chiar n seara asta, nu pierde timpul, totul e
simplu n lumea asta, jupne. De cate ori sa i-o spun? Nu mai complica totul!
Aveam, deschis n fata mea, manuscrisul, Buddha i-l rsfoiam;
ascultam cuvintele lui Zorba i tiam ca ele deschid o cale sigura.
n noaptea asta se nate Hristos, jupne, fa i tu o minune!
Daca m-ai ntreba ce cale urmeaz bunul Dumnezeu, i-a spune: cea
care duce la Maria.

Putin dup miezul nopii, ceremonia religioasa lua sfrit. Hristos se

nscuse. Stenii alergau degrab acas, nfometai, voioi, hotri s-I traga
un chef i sa simt pn-n cele mai adnci mruntaie taina incarnrii. Burta e
baza cea mai solida: paine, vin i carne nainte de orice; numai din paine, vin i
carne poate fi zmislit Dumnezeu.
Stelele sclipeau, mari ca nite ingeri, deasupra albei cupole a bisericii.
Calea Lactee, ca un fluviu, curgea de la un capt la altul al cerului.
Cnd eram tanc, nu credeam defel n basmele cu zane ale bunicii si, cu
toate astea, tremuram de emoie, rdeam, plngeam, ca i cum as fi crezut.
Cnd au nceput s-mi dea trcoale, am ntors spatele la toate aceste povesti,
ba chiar facem haz pe seama lor. Iat insa ca acum, la btrnee, m-am ramolit,
jupne, iar am nceput sa cred ndrcita mainrie e i omul asta!
Cat de perfect potrivite sunt toate pe-acest pmnt! Gndeam eu. Ce bine
se potrivete pmntul cu sufletul omului! Mncarea, servita din belug i
pregtit cu grija, duduitul focului n soba, trupul nfrumuseat, mpodobit,
mireasma florilor de portocal, toate aceste mici placeri corporale att de
omeneti, cat de simplu i de repede se preschimba ntr-o mare bucurie a
sufletului!
Deodata, mi se umplur ochii de lacrimi. Am simit ca, n seara aceea
solemna, acolo, la marginea marii pustii, nu sunt sigur cuc. O fptur feminina
ma ntmpin, plina de devotament, de gingie i rbdare; era mama, sora,
femeia. i eu, care mi nchipuiam ca n-am nevoie de nimic, am simit deodata
ca am nevoie de tot.
Ne-am aezat la masa, ne-am repezit la manacare. Am but vin; ne
simeam trupurile satisfcute i inima salta n noi de bucurie. Zorba se
entuziasma din nou.
Manaca i bea, mi striga la fiecare clipa, mnnc i bea, jupne,
veselete-te. Canta i tu, prietene, canta ca pastorii: Slava Celui de sus! S-a
nscut Hristos, nu-I o treaba de colea. Canta cu putere, pentru ca bunul
Dumnezeu sa te-aud i sa triumfe.
i regsise buna dispoziie, i dduse drumul.
S-a nscut Hristos, dragul meu oarece de biblioteca, iubitul meu
nelept. Nu cuta nod n papura: s-a nscut, nu s-a nscut? Dragul meu, s-a
nscut, nu fi prost! Daca te uii cu lupa la apa pe care-o bei mi-a spus mie un
inginer ai sa vezi ca apa e plina de viermi, mici-mici de tot, care nu se vad cu
ochiul liber. O sa vezi viermii i n-o sa mai bei. N-o sa mai bei i-o sa crapi de
sete. Sparge lupa, jupne, sparge-o, ca viermosorii sa dispar pe data, sa poi
bea i sa te rcoreti!
Era frig, marea mugea, luceafrul sttea suspendat la rsrit, jucu i
zglobiu. Mergeam de-a lungul rmului, hrjonindu-m cu valurile: ele se

repezeau la mine sa ma ude, eu ma feream; eram fericit i-mi spuneam: Iat

adevrata fericire: sa n-ai nici o ambiie i sa lucrezi pe deelate, ca i cum
toate ambiiile te-ar ncerca. Sa trieti departe de oameni, sa n-ai nevoie de ei
i s-I iubeti. Sa fie Crciunul si, dup ce-ai but i ai mncat bine, sa te vezi
scpat de toate capcanele, sa ai deasupra capului bolta nstelat, pmntul la
stnga, marea la dreapta; i deodata, s-i dai seama ca, n sufletul tau, viaa a
svrit ultima ei minune: ca a devenit un basm cu zane.
Ce-I cu tine, jupne? ntreb Zorba, care canta de zor cu bieii i
batea n tamburina. Ce-I cu tine, biea? Eti pmntiu la fata, ai mbtrnit,
jupne. Eu unul, ntr-o zi ca asta, ma simt iar copilandru, renasc, precum
Hristos. Nu se nate i el n fiecare an? i eu la fel.
Fac pentru amndoi urarea sa ctigm din gros i sa fim rpii de fete
frumoase! Striga Zorba plin de voie buna.
Dumnezeu, interesele Companiei i vduva formau un amestec armonios
n mintea lui Zorba.
Azi neleg foarte bine, forarea marilor legi e un pcat de moarte. In
treburi din acestea nu trebuie sa ne grbim, sa fim nerbdtori, ci sa urmam
cu ncredere ritmul venic.
Stuful care-I mprejmuia gradina se mic, soarele de iarna se abtu
asupra lmilor de aur i a portocalilor cu frunziul ntunecat. ntreaga gradina
strlucea ca un paradis.
Pomii inca n-aveau frunze, dar mugurii ncepuser sa se umfle i
plesneau, plini de seva. In fiecare mugur se simea prezenta tinerelor mldie, a
florilor viitoare, aflate la panda, concentrate i gata sa neasc spre lumina.
Sub scoara uscata, pe tcute, pe furi, zi i noapte, se urzea n miezul iernii
marele miracol al primverii.
Deodata, am scos un chiot de veselie. In fata mea, ntr-o rp adpostit,
un migdal plin de ndrzneala nflorise n miezul iernii, deschiznd drum
tuturor copacilor i vestind primvara.
Am simit o mare uurare. Am respirat adnc miresma uor piperata, am
prsit drumul i m-am pitit sub ramurile nflorite.
Am stat acolo o buna bucata de timp, fara sa ma gndesc la nimic,
eliberat de orice grija, fericit. edeam, de-apururi, sub un pom al raiului.
M-am ridicat i am mngiat trunchiul aspru al migdalului plin de mister
care tiuse sa nfptuiasc acea minune nflorit. Zorba mergea nainte,
sprinten, plin de ardoare i nfometat. Nevoile fundamentale ale omului-hrana,
butura, femeie, dans-ramaneau inca inepuizabile i proaspete n trupul lui
voinic i nesios.

Soarele de amiaza bucura mdularele. Marea se nclzea i ea la soare,

fericita. n deprtare, insulia pustie, nvluit ntr-o panza subire de ceata,
prea ca s-a ridicat deasupra marii i ca plutete.
tii, jupne, zise el, persoana n chestie a fost la biserica. Stteam n
picioare, lng rcovnic, cnd deodata vad sfintele icoane luminndu-se.
Hristos, Sfnta Feciora, cei 12 apostoli, totul strlucea, Ce-o fi? Mi-am zis,
fcndu-mi semnul crucii. Soarele? ma ntorc, era vduv.
i holba ochii, cu o mutra de om uimit.
Spune, ai mai vzut aa ceva, jupne? Pielea e intinsa-intinsa si, dintro data, un punct negru. Ei bine, de-ajuns ca s-i ia minile! Tu pricepi ceva din
treaba asta, jupne? Ce spun terfeloagele tale?
D-le dracului de terfeloage!
Zorba pufni n ras, pe deplin mulumit.
Aha, zise el, iat, ncepi sa nelegi.
Ieirm n aerul rece. Luna plutea pe cerul senin.
Ah! Muierile! Fcu Zorba dezgustat. Puah! Dar nu e vina lor, e vina
noastr, a noastr, a descreierailor, a zvpiailor, a celor de teapa lui
Suleiman i a lui Zorba!
i nici mcar a noastr, adug el furios, e vina unuia singur, a
merelui Descreiarat, a marelui Zvpiat, a lui Suleiman-pasa cel Mare tii tu
care!
Daca exista, am rspuns eu; dar daca nu exista?
Atunci ne-am dus pe copca!
Zorba rumega desigur gnduri cumplite, caci, la fiecare moment, izbea
pietricelele cu ciomagul i scuipa.
Deodata se intorse spre mine:
Bunicu-meu fie-I rna uoar!
Zise, el unul se pricepea la muieri. Ii plceau mult, nefericitul, i
numai el tia cate ptimise din pricina lor. mi spunea: Micul meu Alexis, o
data cu binecuvntarea mea, am s-i dau un sfat: sa nu te-ncrezi n muieri.
Cnd bunul Dumnezeu a vrut s-o fac pe muiere dintr-o coasta a lui Adam,
diavolul s-a prefcut n arpe i la momentul potrivit, a srit i-a terpelit
coasta. S-a repezit bunul Dumnezeu la el, dar diavolul i-a alunecat printre
degete i nu i-a lsat dect coarnele., In lipsa furcii, a zis bunul Dumnezeu, o
buna gospodina toarce i cu o lingura. Ei bine, eu o s-o fac pe femeie din
coarne de drac! i aa a fcut-o, spre nefericirea noastr, micul meu Alexis!
Aadar, cnd atingi o muiere, ori n ce loc, coarnele de drac sunt cele pe care le
pipai. Sa nu te-ncrezi, biea! Tot muierea e cea care-a furat merele din rai i
le-a vrt n san. i-acu se vantura cu ele fudulindu-se Daca te-nfrupti din
merele astea, nefericitule, s-a zis cu tine. Daca nu te-nfrupti din ele, tot aia e.

Ce sfat s-i dau, copila? Fa cum i-o plcea! iat ce mi-a spus rposatul
bunicu-meu, dar cu asta nu m-am fcut mai detept. Am apucat-o pe acelai
drum ca el i iaca unde-am ajuns!
Tot un corn de drac i-asta! Zise el. Sa mergem jupne!
Ma uitam la Zorba luminat de luna i admiram cu cata cutezan, cu
cata simplitate se adapta lumii, modul n care trupul i sufletul lui alctuiau
un tot armonios i cum toate lucrurile, femeile, pinea, apa, carnea, somnul, se
uneau voioase cu carnea lui i deveneau Zorba. Nicicnd nu mai ntlnisem o
att de amicala nelegere intre om i univers.
Luna cobora acum spre asfinit, perfect rotunda, verzuie. Un calm de
nedescris puse stpnire pe mare.
Elementul uman e ncrcat de dorin, tulbure, impur-dragostea, trupul,
iptul; sa fie sublimat aadar n idee abstracta si, n furnalul nalt al spiritului,
din alchimie n alchimie, sa se imaterializeze i sa se pulverizeze!
Toate acele lucruri care ma fascinaser att de mult odinioar mi
aprur, n dimineaa aceea, nite simple acrobaii arlataneti! ntotdeauna, n
perioada de declin a oricrei civilizaii, acesta e modul n care se desvrete,
prin jocuri de prestidigitaie pline de maiestrie-pozie pura, muzica pura,
gndire puraspaima omului. Ultimul om-care s-a eliberat de orice credin i de
orice iluzie, care nu mai ateapt nimic, nu se mai teme de nimicvede lutul din
care e plmdit redus la spirit, i spiritul nu mai are unde s-i nfig
rdcinile spre a sorbi i a se hrni. Ultimul om e golit; nici tu smn, nici tu
excremente, nici tu snge. Toate lucrurile au devenit cuvinte, toate cuvintele
jonglerii muzicale. Ultimul om merge inca i mai departe: se aeaz la captul
singurtii lui i descompune muzica n mute ecuaii matematice.
Am tresrit., Budha e ultimul om! Am strigat n sinea mea. Acesta e
sensul lui tainic i nspimnttor. Buddha e sufletul, pur care s-a deertat; n
el e neantul, el e Neantul. Deertai-v mruntaiele, deertai-v cugetul,
desrtat-v inima! Striga el. Oriunde pune piciorul, apa nu mai nete, nici un
fir de iarba nu mai creste, nici un copil nu se mai nate.
Era o lupta pe viaa i pe moarte mpotriva unei mari forte de distrugere
ce sta la panda n mine, un duel cu marele Nu care-mi mistuia inima, de
rezultatul acelui duel atrnnd mntuirea sufletului meu.
Buddha e ultimul om. Noi, noi nu suntem dect la nceput; nici n-am
mncat, nici n-am but, nici n-am iubit ndeajuns, n-am apucat inca sa trim.
Ni s-a ivit mult prea de timpuriu acest delicat moneag aflat la captul
puterilor. S-o ia degrab din loc!
M-am apucat voios de scris. Nu, nu scriam. Nu mai era vorba de scris:
era un adevrat rzboi, o vntoare nemiloasa, un asediu i o vrjitorie, pentru
a determina fiara sa ias din brlogul ei! Asta e ntr-adevr incantaie magica.

Forte telurice obscure stau pitite n mruntaiele noastre, porniri funeste de-a
ucide, de-a distruge, de-a ura, de-a necinsti. Atunci, cu fluierul ei bland, apare
arta i ne elibereaz.
Am scris, am iscodit i am luptat cat a fost ziua de lunga. Seara eram
istovit, dar simeam ca am progresat i ca am pus stpnire pe cteva din
posturile avansate ale inamicului.
Ai bgat de seama, jupne? mi zise el n cele din urma: la coborre
pietrele dobndesc suflet.
N-am spus nimic, dar eram foarte bucuros., n felul acesta, gndeam eu,
marii vizionari i marii poei vad toate lucrurile pentru prima oara. In fiecare
dimineaa ei au n fata ochilor o lume noua creata de ei nii.
Universul constituia pentru Zorba, ca pentru primii oameni, o viziune
copleitoare i compacta; astrele ii treceau pe deasupra capului, valurile marii I
se sprgeau de tmple, tria, fara intervenia deformata a raiunii, existenta
pmntului, a apei, a animalelor i a lui Dumnezeu.
, Draga jupne, Domnule capitalist!
Am luat tocul mai nti ca sa te ntreb daca o duci bine cu sntatea i al
doilea ca s-i spun ca i noi, bogdaproste, o ducem bine.
Cat despre mine, e mult de cnd am bgat de seama ca n-am venit pe
lume cal sau bou. Numai dobitoacele triesc ca sa mnnce. Ca sa scap de-o
atare nvinuire, mi fac de lucru zi i noapte, mi pun toat agoniseala pentru o
idee, rstorn proverbele i zic: nu da cioara din mana pe vrabia de pe gard
Multi sunt patrioi, ca nu-I costa nimic eu unul nu-s patriot, chiar daca
asta mi pricinueste neajunsuri. Multi cred n rai i sunt siguri ca o s-i duca
mgarul pe manoasele-I puni. Eu unul n-am mgar, i sunt liber; nu ma
trem de iad, unde mi-ar crpa mgarul; dar nici nu-mi pun nedejdea n rai,
unde s-ar ghiftui cu trifoi. Nu sunt nvat, nu ma pricep sa le zic aa cum
trebuie, dar tu, jupne, m-nelegi.
Multora le e teama de zdrnicia lucrurilor; eu n-am nevoie sa
chibzuiesc. Nu ma bucur de cele bune i nu ma amaresc de cele rele. Mi-ar fi
totuna daca as afla ca grecii au pus mana pe Constantinopol sau turcii pe
Atena.
, Ce gseti de ras, amice? ma ntreab unii. Cum sa fac sa le explic?
Rad pentru ca, n clipa cnd ntind mana sa vad daca sarma e buna, deodata
mi trece prin cap: ce e omul? De ce-a fost adus pe lume? La ce slujete? La
nimic, dup mintea mea. Toate-s o apa i-un pmnt: daca am muiere ori daca
n-am, dac-s cinstit ori necinstit, dac-s pasa ori hamal. Numai dac-s viu ori
mort, acolo e-o deosebire. Daca diavolul sau Dumnezeu ma cheama ce sa fac,
pentru mine e totunao sa crap, o sa devin un hoit puturos, o s-I imput pe
oameni

Fiindc veni vorba, jupne, o sa te ntreb un lucru de care mi-e teamasingurulsi de care nu-I chip sa scap nici zi, nici noapte: mi-e frica, jupne, de
btrnee, fereasc-ne cerul! Moartea-I un fleac, un simplu pfff! i candela se
stinge. Dar btrneea e-o ruine.
ntr-o zi, la muntele Athosca i-acolo am fost, mai bine mi frngeam un
picior!
Ma cunoscut un clugr, printele Lavrentio, de fel din Chios. Asta, vai
de capul lui, credea ca are un diavol n el, i-I dduse i-un nume: ii zicea
Hogea., Hogea vrea sa mnnce carne n Vinerea mare, zbiera bietul Lavrantio
i se izbea cu capul de pragul bisericii., Hogea vrea sa se culce cu o muiere,
Hogea vrea s-l rpun pe egumen. Hogea, Hogea, nu eu! i se izbea ntruna
cu fruntea de piatra.
Si eu jupne, tot asa, am un diavol n mine, i-l cheama Zorba. Zorba
dinuntru nu vrea sa mbtrneasc niciodat. Dar Zorba din afara s-a
scorojit, prlitul de el,
Ce-I de fcut jupne? Pana cnd or sa se tot ia cei doi Zorba la trnt?
Care-o sa izbndeasc pana la urma?
, Dup scrisoarea asta, ai sa pricepi ce om necjit sunt. Numai cnd stau
de vorba cu tine gndesc ca mai scap un pic de ipohondrie. Ca i tu eti ca
mine, dar n-o tii. i tu ai un diavol n tine, dar inca nu tii cum il cheama, si,
fiindc nu tii, te nbui. Boteaz-l, jupne, i uureaz-te!
Toat desteptacinea mea vad limpede c-I prostie toat ziua i nimc
altceva. Cu toate astea, mi se ntmpl zile ntregi sa am idei de om mare, i
daca-a putea atunci sa duc la nfptuire tot ce poruncete Zorba dinluntru,
lumea ar ramane cu gura cscat!
De vreme ce n-am contract pe termen fix cu viaa, dau drumul haturilor
cnd ajung la povrniul cel mai primejdios. Viaa omului e un drum cu
urcuuri i coboruri. Toi oamenii cu scaun la cap nainteaz cu mana pe
haturi. Dar eu, i aici e meritul meu, jupne, am azvrlit de mult haturile,
pentru ca nu ma tem de carambolaje. Noi, muncitorii, deraierilor le zicem
carambolaje. Sa ma ia dracu` daca dau vreo atenie carambolajelor pe care la
fac. Zi i noapte ma npustesc cu toat viteza, fac ce-mi trazneste: atta
paguba dac-mi frng gatul. Ce-am de pierdut? Nimic. Oricum, i daca le-a
face cum scrie la carte, tot mi-l frng! Asta-I sigur! Pai atunci, s-I dam zor cat
putem!
Fiecare om are cate o nebunie, dar cea mai mare nebunie, dup mine, e
sa n-ai niciuna.
, Ah! Zorba, mi-am zis eu pe optite nchiznd ochii, ai intrat de viu n
rai. Locul e bun, nu te mica de-aici!i-am mai spus-o i altdat, jupne,
fiecare cu raiul lui. Pentru tine, raiul va fi ticsit de cri i de mari damigene cu

cerneala. Pentru altul, va fi plin cu butoaie de vin, de rom, de coniac. Pentru

altul, cu teancuri de lire sterline. Pentru mine raiul nseamn asta: o odi
parfumata cu rochii blate, spunuri de toaleta, un pat foarte lat cu arcuri si,
lng mine, o muiere.
Pentru numele lui Dumnezeu, ia seama, rogu-te. Eu unul gndesc ca
numai acela care vrea sa fie liber e fptur omeneasca
Nu tiam daca trebuie sa ma supr, sa rad sau s-l admir pe acest om
primitiv care, sprgnd coaja vietii-logica, morala, onestitate-atinge substan.
Toate micile virtui, att de folositoare, ii lipsesc. Nu i-a mai rmas dect o
virtute incomoda, dificila i primejdioasa, care-l mpinge irezistibil spre limita
extrema, spre parapastie.
Acest muncitor ignorant, cnd scrie, rupe peniele n graba lui plina de
narabdare, la fel ca pe oamenii care i-au lepdat primii pielea de maimu, sau
pe marii filosofi, problemele fundamentale il domina. Le vede ca pe nite
necesiti immediate i urgente. Asemenea copilului, vede toate lucrurile pentru
prima oara. Fara ncetare, se mira i ntreab. Totul ii pare miraculos i n
fiecare diminea, cnd deschide ochii i vede pomii, marea, pietrele, o pasare,
ramane cu gura cscat.
, Ce e minunea asta? Striga el. Ce sunt toate aceste taine care poarta
numele de pom, mare, piatra, pasare?
Mi-aduc aminte ca ntr-o zi, pe cnd ne ndreptm spre sat, am ntlnit
un mo calare pe-un catar. Zorba i-a holbat ochii lui rotunzi uitndu-se la
animal. Att de mari trebuie sa fi fost flacr i intensitatea privirii sale, ca
taranul a strigat nspimntat:
Pentru Dumnezeu, sa nu-l deochi!
i-i fcu semnul crucii.
M-am ntors spre Zorba:
Ce i-ai fcut btrnului de-a strigat asa? L-am ntrebat.
Eu? Nu i-am fcut nimic! M-am uitat la car, atta tot! Pe tine, jupne,
nu te mira?
Ce anume?
Ei bine, ca exista catari pe lume?
Lignit, profit i pierdere, madam Hortense i proiecte de viitor, totul
disprea. Urletul lua cu el totul, nu mai aveam nevoie de nimic. Nemicai i
unul, i altul pe aceasta coasta solitara a Cretei, purtam pe umerii notri toat
amrciunea i dulceaa vieii; nu mai exista nici amrciune, nici dulcea,
soarele se deplasa, noptea se ls, Ursa-Mare dnuia n jurul axei nemicate a
cerului, luna se nalt i privea nspimntat la cele doua gngnii care
cantau pe nisip i nu se temeau de nimeni.

 Ei, dragul meu, omul e o fiara slbatic, fcu deodata Zorba,

surescitat din pricina cntatului, d-le ncolo de terfeloage, nu i-e ruine?
Omul e o fiara slbatic, i fiarele nu citesc.
Tcu o clipa i ncepu sa rada:
tii, zise el, cum l-a furit bunul Dumnezeu pe om? tii care sunt
primele cuvinte pe care acest animal care e omul I le-a adresat lui Dumnezeu?
Nu. De unde vrei sa stiu? N-am fost acolo.
Eu am fost! Striga Zorba, i ochii ii luceau n cap.
Sa auzim atunci!
Pe jumtate extaziat, pe jumtate n zeflemea, se porni sa fureasc
fabuloasa povestire a crerii omului:
Ei bine, asculta, jupne! ntr-o diminea, bunul Dumnezeu s-a trezit
ctrnit de tot., Ce soi de Dumnezeu oi mai fi i eu? N-am nici mcar un om
care sa ma tmieze sau sa jure pe numele meu i sa mai treac vremea! M-am
saturat sa tot triesc de unul singur ca o cucuvea btrn! scuipa n palme, i
sufleca mnecile, i pune ochelarii, ia un bulgare de pmnt, scuipa deasupra,
s-l fac lut moale, il frmnta bine, aa cum se cuvine, plmdete din el un
omule i-l pune la soare. Dup 7 zile, il scoate de-acolo. Era copt. Bunul
Dumnezeu se uita la el i-l pufnete rasul: sa ma ia dracu`, zise el, daca asta
nu e-un porc aezat pe labele din spate! Nu-I defel ce-am vrut eu sa fac. Am
sfeclit-o! Il apuca de pielea gatului i-I arde un picior., Hai, car-te! ntinde-o!
N-ai dect sa faci alti purcelui acum, al tau e pmntul. Da-I drumu`! Un, doi,
nainte mars! dar, s-mi fie cu iertare, nu era defel un porc. Purta o plrie
moale, o haina aruncata ntr-o doar pe umeri, un pantalon cu dunga i nite
papuci cu ciucuri roii. i mai avea la cingatoare-diavolul trebuie ca I l-a dat, cu
sigurantaun pumnal bine ascuit pe care sta scris: te aranjez eu! Era omul.
Bunul Dumnezeu i-a ntins mana sa i-o srute, dar omul i-a rsucit mustaa
i a zis: Hai, moulica, d-te la o parte, ca vreau sa trec!
Zorba s-a oprit vznd ca ma tvlesc de ras. S-a burzuluit.
Nu rade, fcu el, aa s-a ntmplat!
Dar de unde tii?
aa simt eu, i aa as fi fcut i eu n locul lui Adam. mi pun capul ca
Adam n-a fcut altfel. i nu te mai ncrede n tot ce povestesc terfeloagele tale,
pe mine trebuie sa ma crezi!
Continuam sa tin n mana scrisoarea parfumata a lui Zorba cu inima
strpuns de-o sgeat i retriam toate acele zile, bogate n substan
omeneasca, petrecute n preajma lui.
Alturi de el timpul dobndise o noua savaore. Nu mai era o succesiune
matematica de eveniminte, nici, n mine, o problema filosofica de nesoluionat.

Era nisip cald, cernut cu finee, i-l simeam scurgandu-mi-se tandru printre
degete.
Binecuvntat fie Zorba! Am optit eu, caci a tiut sa dea o forma draga
i calda noiunilor abstracte care drdaiau n mine. Cnd nu e aici, ncep din
nou sa tremur.
Viaa e grea; e grea i pentru ai de au noroc, pctoas!
Dar ce-i lipsete, mo Anagnosti? De ce te plngi?
Nu-mi lipsete nimic, i-am zis! Dar poftete numai sa ntrebi inima
omului!
Eti tnr, mi zise, nu asculta ce spun btrnii. Daca lumea ar pleca
urechea la spusele btrnilor, s-ar duce iute de rp. Daca i iese vreo vduv
n cale, da buzna peste ea! nsoar-te, fa copii, nu ovi. Necazurile-s pentru
tineri voinici!
Si tu ce caui aici intre drmturi?
Privesc antichitile.
i ce pricepi din ele?
Nimic.
Nimic, nici eu. Aia au murit, noi trim. Hai, du-te!
Si daca nu se nsura cu ea, ar fi fost amrciunea vieii lui ntregi, I s-ar
fi nvrtit tot timpul n cap gndul ca a lsat s-I scape o mare fericire!
Prpastie n fata, hau n spate.
Ritmul infailibil al anului, roata n venic micare a lumii, cele patru fete
ale pmntului care, una dup alta, sunt luminate de soare, viaa care se duce,
toate acestea ma umpleau iari de-o nelinite chinuitoare. Rsun din nou n
mine, o data cu iptul cocorilor, nfiortorul avertisment ca viaa asta e unica
pentru om, ca nu exista alta i ca tot ce constituie prilej de bucurie numai aici
putem dobndi, ca n-o sa ne mai fie dat, n vecii vecilor, nici un alt prilej.
O contiin care aude aceasta ntiinare nemiloasa-i n acelai timp
plina de atta compasiuneia hotrrea s-i nfrng meschinriile i
slbiciunile, sa nving lenea, marile sperane dearte i sa se cramponeze, n
ntregime, de fiecare din secundele care alearg fara ntoarcere.
Pilde mree i vin n minte i-i dai seama limpede ca nu eti dect un
om pierdut, ca viaa se consuma n bucurii mrunte, n necazuri mrunte i n
vorbe lipsite de miez. Ai avea pofta sa strigi: Ce ruine! mucndu-i buzele.
Am ajuns la marginea marii. Mergeam foarte aproape de mal cu pasi
grbii. Cat de nelinititor e sa mergi de unul singur pe malul marii! Fiecare val,
fiecare pasare te cheama i-i amintete ce datorie ai. Cnd mergi ntovrit de
alii, mai razi, mai tifsuieti, i zgomotul acesta te mpiedic sa auzi ce spun
valurile i psrile. S-ar putea, de altminteri, sa nu spun nimic. Se uita la tine
cum treci, nvluit de trncneala, i tac chitic.

M-am ntins pe pietri i am nchis ochii., Ce este aadar sufletul,

gndeam eu, i ce corespondenta tainica exista intre el i mare, nori, miresme?
Ca i cum sufletul n-ar fi, i el, dect mare, nor i mireasma
Si dup cteva clipe, btrnul siret, care trebuie sa fi tiut ca afacerile nu
merg prea bine, adug aceste cuvinte de mngiere:
i chiar daca nu-i aduce cine tie ce, fiule, nu te amara, lasa! Tot n
ctig eti, pentru ca sufletul tau va merge drept n rai
Asta doresc i eu, moulica.
Eu unul n-am tiin de carte, dar o data am auzit la biserica ceva cea zis Hristos. Mi s-a ntiprit n minte i nu mai uit: Vinde, a zis el, vinde tot ce
ai, ca sa cumperi perla cea Mare. Perla cea Mare e mntuirea sufletului, fiul
meu. Tu, patroane, eti pe calea cea buna pentru Perla cea Mare.
Si care e mncarea care-i place cel mai mult, moulica?
Toate, toate, fiule. E mare pcat sa zici: asta-I buna, asta-I rea!
De ce? Nu poi sa alegi?
Nu, vezi bine, nu se cade.
De ce?
Pentru ca exista oameni nfometai.
Am tcut, ruinat. Nicicnd sufletul meu n-a putut atinge un asemenea
grad de noblee i de compasiune.
Micul clopot al mnstirii rsun, voios, pozna, ca un ras de femeie.
Psalmodieri melodioase ne ajunser la urechi prin fereastra deschisa a
bisericii, aerul srat se parfuma cu tmie. Poarta exterioara, sub forma de
bolta semicirculara, era larg deschisa spre curtea extrem de curata,
nmiresmata, presrat cu dale negre i albe. La dreapta i la stnga, de-a
lungul pereilor, iruri de ghivece cu rozmarin, maghiran i busuioc.
Cata senintate! Ce desftare! Soarele cobora acum spre asfinit i pereii
albi, vruii, cptar o nunta trandafirie.
Bisericu, calda, slab luminata, mirosea a ceara. Brbai i femei se
micau n fum de tmie, i 5-6 maici, strns nfurate n rasele lor negre,
cantau cu duioase glasuri piigiate: Doamne atotputernice. In fiecare clipa
ngenuncheau i fonetul poalelor se auzea ca un flfit de aripi.
Ascultam, vrjit, venind din adncurile timpului, melopeele bizantine:
Slava ie, nlime ce nu poate fi cuprinsa de cuget omenesc! Slava ie,
adncime ascunsa pana i privirii ngerilor! Slava ie, Mireasa nenuntita, o
Trandafir neofilit!
Si iar matanii ale maicilor, cu fruntea la pmnt, i din nou fonetul
raselor precum flfitul aripilor.

Minutele treceau, aidoma ngerilor cu aripi mirosind a smirna, n mini

cu boboci de crin i slvind frumuseea Mariei. Soarele apunea, se lasa
asfinitul, pufos i azuriu.
tiam ca venicia e fiecare din minutele care trec.
N-ai fcut bine, jupne, a zis n cele din urma, n-ai fcut bine, s-mi
fie cu iertare. Glume ca astea, jupne muierea e-o fptur slaba, delicata, de
cate ori trebuie sa i-o spun? Un vas de porelan, trebuie mnuit cu mare
bgare de seama.
S-a oprit. Mi-a fost mila de el. Era ca un copil care, fcnd nazbataii i
nemaitiind cum sa le dreag, tremura din tot sufletul lui micu.
, Nu i-e ruine, mi-am strigat mie nsumi, lai sa tremure de spaima un
suflet ca acesta? Ridiacte, unde-ai sa mai gseti vreodat un al doilea Zorba?
Ridic-te, ia buretele i terge tot!
Zorba, am izbucnit eu, lasa diavolul, n-avem treaba cu el! Ce-a fost a
fost. Ia santuri-ul! Desfcu braele ca i cum ar fi vrut din nou sa ma
mbrieze.
Ia spune, pulama, am strigat eu, ce e cu parul asta n capul tau? De
unde l-ai scos?
Pe Zorba l-a pufnit rasul.
L-am cnit, jupne, nu te mira, l-am cnit, trdtorul
De ce?
Din amor propriu, se-nelege!
Am nceput sa rad. Zorba m-a privit cu gravitate.
Gseti c-I lucru de saga, jupne? Cu toate astea, iaca, sa vezi,
nzdrvnia dracului, ce soi de fapturi suntem. Din ziua aceea m-am simit alt
om. Sa fi jurat, i-mi venea i mie unul sa cred, ca am parul negru deadevarate-vezi tu, uitam uor ce nu ne vine la socotealasi i-o jur, m-am simit
mai n putere, Lola a bgat i ea de seama. i un junghi pe care-l aveam aici n
sale, i-aminteti? S-a dus, nu-l mai am! Nu-i vine-a crede. Lucrurile astea,
vezi tu, nu stau scrise n terfeloagele tale
S-mi fie cu iertare, jupne, a zis el. Eu, singura carte pe care-am citit-o
n viaa mea e Sindabad marinarul, i folosul pe care l-am tras de pe urma ei
i-a desprins santuri-ul din cui, l-a dezvelit ncet, cu duioie.
Hai afra, zise el. Aici, intre patru perei, santuri-ul meu nu e n largul
lui. E-o fiara slbatic, are nevoie de spatiu.
Am ieit afara. Stelele scprau ca nite amnare. Calea Lactee curgea de
la un capt la altul al cerului. Marea clocotea.
Ne-am aezat pe pietre. Valurile ne lingeau tlpile picioarelor.
Cnd i-e de jale, trebuie s-i veseleti inima, zise Zorba. Pai, cum
adic? Ce-i nchipuie ea, c-o sa ne dam btui? Hai ncoa`, santuri-ule!

Vocea lui slbatic, aspra, dureroasa, a prins aripi:

Cnd ai luat o hotrre, n-avea teama, nainte!
Da bici tinereii tale, n-o crua!
Grijile se risipir, necazurile mrunte i luar zborul, sufletul i atingea
propriile sale culmi. Lola, lignitul, funicularul, venicia, micile i marile belele,
toate deveneau un fum albastru care se risipea n aer, lsnd n urma doar o
pasare de otel, sufletul omului care canta.
Ti le fac cadaou pe toate, Zorba! Am strigat eu cnd mandra cantare a
luat sfrit; tot ce-ai fcut, socotete-l un dar din partea meacantareata, parul
cnit, banii pe care i-ai cheltuit, totul, totul! Canta mai departe!
Haide, da-I nainte, ntmpl-se ce-o vrea!
Sau loveti n bara, sau vei ctiga!
Vreo 10 muncitori care dormeau lng mine auzir cntecele. Se trezir,
coborr tiptil i se aciuir n jurul nostru. i ascultar cntecul preferat i
simeau c-I furnica n picioare.
Si deodata, incapabili sa mai rabde mult, se ivir din ntuneric, pe
jumtate goi, ciufulii, cu ndragii lor bufani, se ornduir roata n jurul lui
Zorba i al santuri-ului i se apucar sa ncing un joc pe pietre.
Emoionat, ii priveam mut: Iat, gndeam eu, adevratul filon pe care-l
cutm. N-am nevoie de altul.
A doua zi, cu noapte-n cap, galeriile rsunau de loviturile trncoapelor
i de strigatele lui Zorba. Muncitorii lucrau cu frenezie. Numai Zorba ii putea
nsuflei n felul acesta. Cu el, munca devenea licoare, cntec, dragoste, i se
mbtau. Pmntul capta viaa n minile lor. Pietrele, crbunele, lemnul,
muncitorii adoptau ritmul lui, un rzboi izbucnea n galerii, sub lumina alba a
acetilenei, i Zorba pea n frunte, luptnd corp la corp.
Hai, biei! Hai, biei! Le striga el muncitorilor, cum avea obiceiul
cnd era cuprins de nflcrare. nainte, flci, al nostru e muntele! Suntem
brbai, ce dracu`! Fiare slbatice, bunul Dumnezeu ne vede i intra spaima-n
El.
Ziua e pentru munca, zise el. Ziua e brbat. Noaptea e pentru
benchetuiala. Noaptea e muiere. Sa nu le amestecam!
Marele ascet i aduna n jurul lui discipolii i le zice: vai de cel care nu
poarta n el izvorul fericirii! Vai de cel care vrea sa placa altora!
Vai de cel care nu simte ca viaa de aici i cea de dincolo nu e dect una!
Am nchis cartea i am privit marea., trebuie, mi-am zis, trebuie sa ma
eliberez de toate nlucile vai de cel, mi strigam singur, care nu se poate
elibera de Buddha, de zei, de patrii, de idei!
Zi-I mai departe, mormi el cu un glas strangulat. Dar se ridica
deodata, dintr-o sritur, n picioare.

 Taci! Taci! Striga el. De ce-mi spui toate astea, jupne? De ce-mi
otrveti sufletul? Mi-era bine aici, de ce ma hruieti? Mi-era foame, i bunul
Dumnezeu sau diavolul (sa plesnesc daca fac vreo depsebire) mi-a azvrlit un
os, pe care-l ling. i ddeam din coada strignd: Mulumesc! Mulumesc!,
Acu
Pff! Grozav os zbiera el. O scrb de cntrea btrn! O veche
barca mpuit!
Apuca un pumn de pietre i le arunca n mare.
Dar cine e ala, striga el, cine e ala care azvrle oasele?
Ateapt un pic, dar, vznd ca nu vine nici un rspuns, se enerva.
Nu spui nimic, jupne? Striga el. Dac-l tii, spune-mi-l, s-I cunosc i
eu numele, i n-avea grija, ca i-l aranjez eu, s-I treac pofta! Dar asa, la
ntmplare, pe unde s-o apuc? mi frng gatul.
Nu poate sa treac nici o seara fara sa mncm, jupne? Eu aveam un
unchi care era clugr i n zilele sptmnii nu baga n gura nimic, dect apa
i sare. Duminica i de marile srbtori adug un pic de pasat. Ei bine, a trit
o suta douzeci de ani.
Asculta, jupne, fcu el, stiu ce planuri ai. Iaca, adineauri, n timp cemi vorbeai, am avut ca o strafulgereare, am vzut!
i ce planuri am, Zorba? Am ntrebat eu intrigat.
Vrei sa nali o mnstire, asta-i! O mnstire n care sa pui, n loc de
clugri, nite oareci de biblioteca de felul mariei tale, care s-i treac timpul
mzglind zi i noapte. i dup aia, ca la sfinii care se vad pe icoane, sa va ias
pe gura panglici tiprite. Ei, aa-I ca am ghicit?
Am ghicit! Fcu Zorba, foarte mulumit vzndu-m ca tac. Ei bine,
atunci am s-i cer o favoare, sfinte egumen: n mnstirea aceea sa ma iei
portar, ca sa fac contrabanda i sa las ianuntru cnd i cnd anumite lucruri
ciudate: niscaiva muieri, mandoline, damigene cu rachiu, purcelui fripi i
astea toate ca sa nu-i iroseti viaa numai cu fleacuri!
Nu mai ntrebi acum cine i azvrle osul asta?
Ce te sinchiseti atta de treaba asta, jupne?
Un purice ntr-un car cu fan. Apuca osul i nu te mai gndi la mana carel azvrle. E bun la gust? Are i-o tara de carne pe el? Asta-I chestia. Tot restul
Hrana i-a svrit minunea! Am zis eu btndu-l pe umr. Trupul
nfometat s-a linitit? S-a linitit atunci i sufletul care ntreab. Adu santuriul!
De-un singur lucru se teme leul: de pduche. Ne manaca pduchii
jupne!
Ziua strlucea ca un diamant cu ape frumoase. Pe msur ce urcam,
sufletul se nalt i el, se purifica. Simeam, o data mai mult, influenta pe care

o are asupra sufletului aerul curat, raspiratia uoar, orizontul nemrginit. Sa

fi jurat ca sufletul e, i el, un animal cu plmni i nari, ca are nevoie de mult
oxigen i ca se nbu n praf i printre prea numeroase rsuflri.
Ei, te faci c-ai uitat! nainte sa ne construim mnstirea, plecam la
muntele al mare. Cum spuneai c-I zice? Teba?
Tibet, Zorba, Tibet dar numai noi doi, att. Locul acela nu suporta
femei.
De ce nu vorbeti de muieri? Si, daca-I vorba, sunt tare folositoare,
srcuele, nu le vorbi de rau; tare folositoare cnd brbatul n-are o treaba
brbteasc de fcut: sa extrag crbune, sa ia orae cu asalt, sa stea de vorba
cu bunul Dumnezeu. Ce-I ramane de fcut n cazuri de-astea ca sa nu crape?
Bea vin, joaca zaruri, mngie muierile. i ateapt ateapt s-I vina
vremea-daca vine.
Tcu o clipa.
Daca vine! Repeta el iritat. Ca s-ar putea prea bine sa nu vina
niciodat.
Si o clipa mai trziu:
Treaba asta nu mai poate sa tina mult asa, jupne, zise el; una din
doua: sau pmntul trebuie sa se ngusteze, sau eu sa ma lesc. Altminteri, sa zis cu mine!
Nu dup multa vreme, pe un podi, se ivi, nconjurat de stnci i pini,
mnstirea Sfintei Fecioare. Senina, zmbitoare, departe de lume, n cuul
acestei nalte trectori inundate de verdea, armoniznd profund nobleea
nlimii cu blndeea cmpiei, mnstirea aceasta mi se nfia drept un
minunat refugiu ales pentru reculegerea omului.
Aici gndeam eu, un suflet curat i bland ar putea face ca extazul religios
sa fie pe msur omului. Nici vreo culme abrupta i supraomeneasca, nici vreo
cmpie voluptoasa i lene, ci exact ce trebuie pentru ca sufletul sa se nale
fara s-i piard blndeea umana. O asemenea privelite, mi spuneam eu, nu
plmdete nici eroi, nici porci. Plmdete oameni.
Aici s-ar potrivi perfect un graios templu al Greciei antice sau o ginga
moschee musulmana. Dumnezeu trebuie sa coboare aici ntr-un simplu
vemnt omenesc. Probabil ca merge descul prin iarba primverii i sta linitit
la taifas cu oamenii.
Ce minune, cata singurtate, cata fericire! Am optit.
Un ziarn-ati adus? A ntrebat un clugr nelinitit.
Un ziar? Am fcut eu mirat. Ce sa facei cu el aici?
Un ziar, frate, sa vedem ce se mai ntmpl n lume! Srir cu gura
vreo doi-trei clugri indignai.

Agai cu minile de balustrada balconului, croncneau ca nite ciori.

Vorbeau de Anglia, de Rusia, de Venizelos, de rege, cu patima. Lumea se
lepdase de ei; ei, insa, nu se lepdaser de lume. Mintea le era doldora de
metropole, de prvlii, de femei, de ziare
O statueta micu de tanagra surdea, cocheta, pe jumtate goala, n
palmele durdulii ale clugrului.
i-arata capul, a zis Dometios, vrea sa spun ca are nuntru o piatra
preioas, poate un diamant, sau o perla. Ce crezi?
Eu as zice s-o sparg, ca sa vad, a zis el. Nu mai pot sa nchid un ochi
daca e nuntru un diamant?
Ma uitam la graioas fecioara cu sani mici i tari, exilata aici printre
mirosurile de tmie i zeii crucificai care afuriseau carnea, rasul i srutul.
Ah! Daca as fi putut s-o salvez!
Ia spune, ce fel de indivizi sunt tia? Fcu Zorba desgustat. Brbai
nu, muieri nu, catari te pomeneti.
i-a vrt i el capul sub apa rece i a izbucnit n ras.
au cu toi un diavol n ei. Unul vrea o muiere, altul un morun, altul
parale, altul ziare aduntur de ntflei! De ce n-or fi venind n mijlocul
oamneilor, sa se sature de toate astea i s-i curee creierii?
Eu, a zis el, cnd am pofta de ceva, tii ce fac? Ma ndop pana mi se
face greata, ca sa mi se fac lehamite i sa nu-mi mai fie gndul acolo. Sau sa
ma gndesc la lucrul acela cu dezgust. Cnd eram puti, ma nnebuneam dup
ciree. Nu prea aveam bani, nu puteam sa cumpr multe o data, aa ca, dup
ce le mncm, aveam pofta sa mnnc altele. Zi i noapte, numai la ciree miera gndul, mi curgeau balele dup ele, un adevrat chin! Dar ntr-o buna zi
m-am nfuriat, sau mi-a fost ruine, nu stiu bine. Am simit ca cireele fac ce
vor din mine i ca sunt un caraghios. Atunci, ce-am fcut? M-am sculat
noaptea tiptil, am scotocit n buzunarele lui taic-meu, am gsit o megidie de
argint, am umflat-o, i diminea cu noapte-n cap m-am dus la unul cu fructe.
Am cumprat un cos ntreg de ciree, m-am instalat ntr-un an i m-am pus
pe mncat. Am vrt i-am tot vrt n mine la ciree pana m-am umflat. Nu
mult dup aia, mi-a fot rau la stomac i am vrsat. Am vrsat, am vrsat pana
m-au luat toi dracii, jupne, dar din ziua aceea s-a isprvit cu cireele. Nu le
mai puteam suferi. Eram eliberat. Ma uitam la ele i spuneam: nu mai am
nevoie de voi! Acelai lucru l-am fcut mai trziu cu vinul i cu tutunul. Beau
i-acu, fumez i-acu. Dar cnd vreau, hap! Am tiat-o. Nu ma las stpnit de
patima. Cu patria, acelai lucru. Am avut chef, m-am vrt pn-n gat, am
vrsat i mi s-a fcut lehamite.
Dar cu femeile? Am ntrebat eu?
O sa le vina i lor randul, o sa le vina!

Dar cnd oi avea 70 de ani.

S-a gndit o clipa, I s-a prut putin.
80, s-a corecatat el. i vine-a rade, jupne, dar ma rog, poi sa razi cat
pofteti! aa se elibereaz omul, asculta bine ce-i spun, aa se elibereaz:
ndopndu-se cu toate pana peste cap, nu fcndu-se ascet. Dragul meu, cum
vrei sa te lepezi de diavol daca nu devii tu nsui un drac i jumtate?
Te-ai prins? M-a ntrebat Zorba. Te-ai prins? Sodoma i Gomora.
Doi clugri au scos nasul afara. i-au fcut cu ochiul, au uotit ceva
i au nceput sa rada
Cata rutate! A mormit Zorba. Lupii nu se mnnc intre ei, dar
clugrii da! Uite-I cum se musca unul pe altul.
Unul pe altul, am spus eu rznd.
Dragul meu, aici e acelai lucru ca peste tot, nu-i frmnta creierii!
Nite catari, pe cinstea mea, jupne, ajungi s-i fie scrb i de brbai, i de
muieri.
Am i un plan a adugat el.
Iar vreo nzbtie, Zorba. Gseti ca n-ai fcut destule? Hai, s-i aud
planul.
Zorba ridica din umeri:
C-oi fi prost sa i-l spun! Tu, sa nu fie cu suprare, eti un biat de
treaba, grijuliu cu oricine. Daca gseti iarna un purice lng plapuma, il vari
dedesubt sa nu rceasc. Cum sa nelegi tu un bandit nrit ca mine? Eu,
daca gsesc un purice, tac! Il strivesc. Daca gsesc o oaie, hap! Ii tai gatul, o
pun la frigare i-o nfulec cu tovarii. Ai s-mi zici: nu e oaia ta! Recunosc. Dar
las-m, frioare, s-o mnnc mai nti, i ne-om explica dup aia, om vorbi n
linite despre ce-I, al tau i ce-I, al meu. Ai sa vorbeti cat i-o fi pofta, n timp
ce eu o sa ma scobesc n dini cu un chibrit.
Pana cnd, gndeam eu, voi putea trai i simi aceasta dulcea a
pmntului, a aerului, a tcerii i a parfumului de portocal nflorit? O icoana a
Sfntului Bachus, pe care-o privisem n biserica, mi umpluse inima de
bucurie. Tot ce ma emoioneaz mai profund: unitatea n dorina, coerenta n
strduina, mi se nfia din nou pe dinaintea ochilor. Binecuvntat fie acea
graioas iconia a efebului cretin cu par buclat atrnndu-I n jurul frunii ca
nite ciorchini negri. Dionisos, frumosul zeu al vinului i al extazului, i Sfntul
Bachus se amestecau n mine, cptau acelai chip. Sub frunzele de vita i sub
rasa de clugr zvcnea acelai trup frematotor, prguit de soare-Grecia.
Dar ce mai cloceti. Zorba?
Nu te privete, treaba mea. O sa ung osia i-o sa mearg, te-ai prins?
Egumenul, mnstirea, maica precista vor plati pentru Lola. Asta mi-e
planul, i place?

 Absolut de loc. Cu ce e rspunztoare maica precista de cheltuielile

tale nechibzuite?
E rspunztoare, chiar mai mult dect rspunztoare. Ea, ea i-a
zmislit fiul: pe bunul Dumnezeu. Bunul Dumnezeu m-a fcut pe mine, Zorba,
i mi-a dat daraverile pe care le tii. Daraverile astea blestemate, ele ma fac smi pierd capul i s-mi deschid punga de cate ori dau cu nasul de-o muiere.
Pricepi? aa ca preasfnta nsctoare de Dumnezeu e rspunztoare chiar mai
mult dect rspunztoare. Sa plteasc!
aa e viaa la noi aici, zise fratele arhondar, o rstignire, un post.
i-a zis cumva ceva, blestematul? A ntrebat el ngrijorat. Are n el
apte diavoli, nu-I da ascultare! Are un suflet murdar i nu vede pretutindeni
dect murdrie.
Am intrat n chilia pregtit pentru noi. ntr-un colt, o icoana a Sfintei
Fecioare cu obrazul lipit de cel al fiului ei i cu ochii plini de lacrimi.
Zorba ddu din cap.
tii de ce plnge, jupne?
Nu.
Pentru ca vede. Eu, daca-a fi pictor de icoane, as zugrvi-o pe Maica
Precista fara ochi, fara urechi, fara nas. Pentru ca mi-e mila de ea.
Ne-am ntins amndoi pe culcuurile tari. Grinzile aveau miros de
chiparaos; pe fereastra deschisa intra blnd rsuflare a primverii ncrcat
de parfumul florilolor. o priveghetoare s-a pornit sa cnte lng fereastra si,
numaidect, putin mai departe, inca una, i inca una. Noaptea se revrsa de
dragoste.
Zorba sari atunci din coltul lui:
Eu am a patra teorie! Striga el. L-am privit ngrijorat. Episcopul s-a
ntors spre el:
Vorbete, fiule, binecuvntat fie-i ideea! Care teorie?
Ca doi i cu doi fac patru! Fcu Zorba cu toat seriozitatea.
Episcopul il privi uluit.
i a cincea teorie, iubitul meu, continua Zorba: ca doi i cu doi nu fac
patru. Alege-o pe cea care-i convine!
Nu neleg, se blbi episcopul uitndu-se la mine interogativ.
Nici eu! Fcu Zorba pufnind n ras.
Cror studii va dedicai aici, la mnstire? Am ntrebat.
Copiez vechi manuscrise ale mnstirii, fiule, i zilele acestea, culeg
toate epitetetele cu care Biserica noastr a mpodobit-o pe Sfnta Fecioara.
Exista 77 de soiuri de nebunie, cum am auzit, asta e al 78-lea.
Coborrm n curte. Parfum de pomi nflorii, dimineaa blnd, fericire
paradisiaca.

, Ce pcat, mi spuneam, ca o atare austeritate i o atare noblee sunt n

prezent golite de suflet!
Eram obosit, dormisem prost, m-am lungit pe iarba.
Violetele slbatice, drobia, rozmarinul, salvia i rspndeau mireasma.
Insectele bziau, nfometate, se varau nuntrul florilor ca nite pirai i
sugeau mierea. In deprtare, munii strluceau, strvezii, senini, ca o boare
mictoare n lumina arztoare a soarelui.
Am nchis ochii, linitit. M-am simit cuprins de-o bucurie discreta,
misterioasade parca toat acea minune verde care ma nvluia ar fi fost raiul,
de parca toat acea prospeime, acea uurtate, acea sobra beie ar fi fost
Dumnezeu. Dumnezeu i schimba chipul n fiecare clipa. Ferice de cel ce-L
poate recunoste sub fiecare din aceste meti! O data e un pahar cu apa rece,
alta data e un fiu care-i sare pe genunchi, sau o femeie seductoare, sau pur i
simplu o mica plimbare matinala.
ncet-ncet, n jurul meu, fara s-i schimbe forma, totul devenea vis.
Eram fericit. Nu mai deosebeai pmntul de rai. O floare de camp cu o pictur
groasa de miere n mijloc, aa mi se nfia viaa. i sufletul meu, o albina
slbatic ce-i strange prada.
Zorba ii arunca teancul de bancnote.
Ii mprim, frate Iosif, zise el. Sa cumperi o suta de kilograme de
morun i sa mnnci, srmanul de tine, sa mnnci pana i-o plesni burta.
Pn-o sa veri i-o sa fii eliberat! Vino-ncoa`, desf palma.
Clugrul nfc bancnotele soioase i le vara la piept.
O sa cumpr gaz, zise el.
Zorba cobora glasul i se apleca la urechea clugrului:
Trebuie s-o faci noaptea, cnd toat lumea doarme i cnd sufla tare
vntul, il povui el. Sa stropeti pereii n toate cele patru colturi. N-ai dect sa
nmoi zdrene, carpe, cli, ce-oi gsi, n gaz, i sa le dai foc. Ai priceput?
Clugrul tremura.
Ce tremuri asa, dragul meu? Nu arhanghelul i-a dat porunca? Aadar
gaz, mult gaz! i sa fii sntos!
Ai aflat ceva, Zorba? Am ntrebat.
Nu-i pune la inima, jupne, ascult-m pe mine. Are dreptate Zaharia:
Sodoma i Gomora! Asta-i!
Nu rscoli prea mult, jupne, i-o spun, ca nu-I dect murdrie i
mpuiciune.
Om crud ce eti! Rsun deodata glasul spart al btrnei cntree.
Zorba ridica capul, se uita la ea. Ochii I se mblnzir. Ii era cu neputin
sa aud o femeie adresndu-i-se cu glas sfietor fara a fi rscolit pn-n
adncuri. S-ar fi putut neca ntr-o lacrima de femeie.

 Trebuie sa avem o nunta de pomina, micua Bubulina. Sa vezi ce

rochie de mireasa i-am comandat! De-aia am stat aa de mult la Candia,
dragostea mea. Am chemat doua croitorese din Atena i le-am zis: Femeia cu
care ma nsor n-are asemnare nici n Orient, nici n Occident! A fost regina
celor patru mari puteri, dar azi e vduv, marile puteri au rposat, i ea
consimte sa ma accepte ca so. Vreau aadar ca rochia ei de mireasa sa n-aib
nici ea asemnare: numai mtase, perle i stele de aur! Cele doua crioitorese au
srit n sus: Dar va fi prea frumoasa! Toi invitaii la nunta vor fi orbii!
Sa le fie de bine! Am zis, ce-mi pasa? Aleasa inimii mele sa fie
mulumit!
S-a schimbat vremea. Pomii se vor umfla, snii fetelor aijderea, n-or sa
mai ncap n corsaje. Ticloas de primvar, ce mai, nscocirea diavolului!
Tcu. Apoi dup cteva clipe:
Tot ce e bun n lumea asta e nscocit de diavol: muierile frumoase,
primvara, purcelul prjit, vinul, n toate astea e mana diavolului. In vreme ce
bunul Dumnezeu i-a fcut pe clugri, posturile, ceaiul de mueel i muierile
urate, pfui!
O mulime de diavoli se luptau n el si, deocamdat, niciunul nu-l
biruise.
Dintre toi diavolii lui Zorba, tot diavolul nzdravan i inimos ieise pana
la urma biruitor.
Jupne, fcu deodata Zorba, cum se numea pramatia aia de zeu din
vechime care nu lasa nici o muiere sa se vaite? Mi-a ajuns mie pe la urechi ceva
despre treaba asta. i el, pare-mi-se, i canea barba, i tatua braele cu inimi,
sgei i sirene; se travestea, i devenea taur, lebda, berbec, mgar. Ia zi, cum
il chema?
Cred ca te referi la Zeus. Cum i-ai adus aminte de el?
Fie-I rna uoar! Zise Zorba, ridicnd braele la cer. A trecut prin
ncercri grele asta! Ca multe trebuie sa fi indurat! Un mare martir, cuadevrat, te rog sa ma crezi, jupne, stiu ce spun! Tu nghii acolo tot ce spun
terfeloagele tale. Dar ai de le scriu sunt nite caraghioi! Ce stiu ei despre
muieri? Nite ncuiai!
De ce nu te-apuci tu sa scrii, Zorba, ca sa ne explici toate tainele
lumii? Am ntrebat rnjind.
De ce? Pentru bunul motiv ca eu triesc toate tainele astea de care
vorbeti tu i ca n-am timp sa le scriu. Ba e rzboi, ba-s muierile, ba vinul, ba
santuri-ul: cnd sa mai pui mana i pe flecarul asta de toc? i uite-aa se face
ca treaba a ncput pe minile unor oareci de biblioteca. Toi ai de triesc
tainele, vezi tu, n-au timp sa scrie, i toi ai de au timp, nu triesc tainele.
Pricepi?

Taina de neptruns omul asta!

Ideea e totul, zise el. Ai credin? Atunci o achie de usa ponosita
devine moate sfinte. N-ai credin? Toat Sfnta Cruce nu-I dect o usa
ponosita.
Il admiram pe acest om, al crui creier funciona cu atta siguran i
ndrzneal i al crui suflet, n orice loc l-ai fi atins, scapara scntei.
Eti un naiv i un pedant, jupne, s-mi fie cu iertare, zise el n cele
din urma. Tot ce-i spun eu, degeaba i spun.
Cum asa? Protestai eu. neleg foarte bine, Zorba!
Da, nelegi cu capul. Zici: asta-I drept, asta nu-I drept; asta-I aa sau
asta nu-I asa; ai dreptate sau n-ai dreptate. Dar cu asta ce-am fcut? Eu, n
timp ce vorbeti tu, ma uit la minile, la pieptul tau. Ei bine, ce fac ele? Raman
mute. Nu spun nimic. Parca n-ar avea nici o pictur de snge n ele. i atunci,
cu ce vrei sa nelegi? Cu capul? Pff!
Prostii! Urla el furios. O ruine! Dragul meu, cnd o sa devina omul cuadevrat om? mbracam pantaloni, ne punem gulere scrobite, plrii n cap,
dar tot mgari suntem, lupi, vulpi, porci. Croii, vezi dumneata, dup chipul i
asemnarea Domnului! Cine? Noi? Sa mori de ras!
Eliberat de patrie, eliberat de popi, eliberat de bani. Trec prin ciur. Cu
cat trece vremea, cu-att e sita mai deasa. Lepd tot ce-I rau n mine. Cum si spun? Ma eliberez, devin brbat.
Dup o clipa de tcere a renceput.
Simea inima revarsandu-i-se, nu-I putea porunci:
A fost o vreme cnd ziceam: asta-I turc, asta-I bulgar, asta-I grec. Am
svrit pentru patrie lucruri de ti se ridica parul mciuc, jupne. Am
njunghiat, am jefuit, am dat foc satelor, am siluit muieri, am nimicit familii
ntregi. Pentru ce? Pe motiv c-s bulgari, c-s turci. Puah! Lua-te-ar dracu de
ticlos, mi spun adeseori n sinea mea ocarndu-m. Lua-te-ar dracu` de idiot!
Acu mi zic asa: asta-I om de treaba, asta-I un nemernic. C-I bulgar, c-I grec,
nu fac deoasebirea. E om bun? E om rau? E tot ce ntreb azi. i chiar ntrebarea
asta, acu ca mbtrnesc, i-o jur pe bucata de paine pe care-o mnnc, mi
pare ca ncep sa n-o mai pun. Dragul meu, c-s buni sau rai, ii plng pe toi.
Cnd vad un brbat, chiar cnd ma fac ca nu-mi pasa, se rupe inima-n mine.
Iaca, mi zic, i nefericitul asta mnnc, bea, iubete, se teme; i el are un
Dumnezeu al lui i un Diavol al lui, i el o s-i puna ntr-o buna zi minile pe
piept i-o sa fie vrt eapn n pmnt, i-o s-l mnnce viermii. Ei,
srmanul! Toi suntem frai. Toi, carne pentru viermi! i daca-I o muiere, ah,
atunci, tre-asigur, mi vine sa urlu. Maria ta ma scie la tot momentul c-mi
sunt dragi muierile. Cum sa nu-mi fie dragi, omule?

 Patria, spui dai crezare tuturor balivernelor din terfeloagele tale! Mie
trebuie s-mi dai crezare. Cata vreme vor fi patrii, omul va ramane o fiara, o
fiara crncen eu insa, slava Domnului! Sunt eliberat, s-a isprvit! Dar tu?
N-am rspuns. Il invidiam pe omul care se afla acolo, n fata mea, i care
trise cu-adevarat-luptand, ucignd, imbratisand-tot ceea ce eu ma strduiam
sa aflu cu ajutorul hrtiei i al cernelii. Toate problemele pe care eu ma sileam
sa le dezleg, nod cu nod, singuratic i pironit n scaun, omul acesta le rezolvase
n creierul munilor, sub cerul liber, cu sabia n mana.
n zori m-am sculat si, din usa, am contemplat marea i pmntul. Mi se
prea ca lumea se schimbase ntr-o noapate. In fata mea, pe nisip, o mica tufa
de scaiei, ieri inca parapadita i mohort, se acoperise cu minuscule floricele
albe. In aer plutea un ndeprtat i suav parfum de lamai i portocali nflorii.
Am naintat, am fcut civa pasi. Nu ma mai saturam de minunea venic
reinoita.
Deodata, am auzit n spate un strigat voios. M-am ntors. Gol pana la
bru, Zorba se sculase, se repezise i el la usa i privea, emoionat, noua
primvara.
Ce e asta? Exclama el, uimit. Minunea asta, jupne, albastrul care se
mic acolo, cum se cheama? Mare? Mare? i asta cu sort verde nflorat?
Pmnt? Cine e artistul care le-a fcut? Pe cinstea mea, jupne, e prima oara
ca vad asta.
I se umeziser ochii.
Ei! Zorba, i-am strigat, ai inebunit?
De ce razi? Nu vezi? E-o vrjitoare pe undeva, jupne.
O zbughi afara, ncepu sa opie, se ddu de-a dura prin iarba, ca un
mnz de primvar.
Soarele i fcu apariia. Am ntins palmele sa se nclzeasc. Crangile
nmugureau, piepturile se umflau, sufletul nflorea i el ca un pcat: simeai ca
sufletul i corpul sunt plmdite din aceeai substan.
Zorba se ridicase, cu parul plin de roua i de pmnt.
Iute, jupne! mi striga el, sa ne mbrcm, sa ne facem ferchei. Azi e
sfetania. Popa i dregtorii satului se vor grbi sa vina. Daca ne-ar vedea
tvlindu-ne prin iarba, ce ruine pentru Societate!
Haide, sa scoatem gulerele scrobite i cravatele! Sa scoatem mtile de
oameni serioi! Nu face nimic daca n-ai cap; plrie sa ai. Jupne, lumea asta
merita un scuipat.
Haidei, biei! Le striga el muncitorilor, sa ne facem cruce i nainte!
Cat a fost ziua de lunga, Zorba n-a ridicat capul. A muncit cu frenezie. Na mncat, n-a fumat, nu i-a tras sufletul toat ziua. Era cufundat n munca.

 Pentru ca se face treaba pe jumtate, mi spunea el uneori, c-i spun

oamenii oful pe jumtate, c-s pctoi sau cinstii pe jumtate, de-aia e lumea
n starea jalnica n care e acum. Mergi pana la capt, lovete cu putere, nu-i fie
teama, i vei birui. Bunului Dumnezeu ii e de-o suta de ori mai scrba de-o
jumtate de drac dect de-un drac i jumtate!
, Privete mersul astrelor ca i cum te-ai roti o data cu ele aceasta
fraza a lui Marc Aureliu mi umplu sufletul de armonie.
S-a isprvit, s-a dus vremea cnd sufletul meu nvia de fiecare
srbtoare a Patilor o data cu Hristos, s-a isprvit! Zise el. Acu numai carnea
din mine nvie natural, se gsete cate unul sa plteasc un rand, i inca un
rand: ia bucica asta, mai ia-o i pe asta, i ma ndop cu crpelnia mai multa,
mai gustoasa, care devine toat murdrie. mi ramane cate ceva, mai scap
cate ceva, care devine haz, dansuri, cntece, ciondaneala-i cam asta numesc
eu nviere.
Am cobort dmbul i m-am lungit pe pietrele reci. Adia un vnt slab,
marea fcea vlurele, doi pescrui se aezar pe ele i ncepur sa se legene,
cu gua umflata, nsoind cu voluptate ritmul marii.
Bnuiam, cu invidie, marea satisfacie cu care i nmoaie burile n apa
rcoroas. In timp ce ma uitam la pescrui, gndeam: iat calea de urmat, sa
gseti ritmul cel mare i s-l urmezi, ncreztor.
Ia spune, ce stam noi doi aici singuri cuc? Striga el. Hai la joc! ie nu
i-e mila de miel? Cum adic, il lai sa se duca pe apa smbetei! Hai, vino! Sa
se transforme n joc i cntec! Zorba a nviat!
Hristos a nviat, biea! Ah! De ce n-am eu anii tai! Sa ma avant cel
dinti n toate! In munca, n vin, n dragoste, i sa n-am teama nici de diavol,
nici de Dumnezeu. Iat ce nseamn tinereea!
Vorbete mielul n tine, Zorba! A devenit slbatic, s-a transformat n
lup!
Din cnd n cnd, ma opream i respiram primvara. Pmntul mirosea a
romanita si, pe msur ce ma apropiam de grdini, parfumul de lamai, de
portocali i de dafini nflorii ma ntmpin n valuri. La apus, luceafrul de
seara opia plin de voioie.
Toat plaja, la trecerea lui Zorba, prindea viaa.
Mi s-a tiat respiraia., E o fiara slbatic, mi-am zis, o fiara slbatic, i
o tie. Ce biete creaturi, nebune, extravagante, lipsite de rezistenta, sunt
brbaii n fata ei! La fel ca anumite insecte-calugarita, lcust, paianjenul-i
ea, ghiftuita i nasatioasa, trebuie s-i devoreze masculul n zori., Mare,
muiere, vin, munca ndrjit! cuvintele lui Zorba mi veneau, fara sa vreau, pe
buze n timp ce mergeam., mare, muiere, vin, munca ndrjit! Sa ma avant cu
capul nainte n munca, n vin, n dragoste, sa n-am teama nici de diavol, nici

de Dumnezeu iat ce nseamn tinereea!mi le spuneam i mi le repetam ca

i cum as fi vrut s-mi dau curaj, i continuam sa naintez.
Era cat pe-aci sa plec. Dar cuvintele lui Zorba mi umplur dintr-o data
sufletul. Mi-am recptat puterile., mare, muiere, vin
Mintea, ca un trup i ea, mi se odihnea, ghiftuita. Se prea ca, la
ntrebrile sfietoare care o frmntau, gsise un rspuns minunat de simplu.
Toat bucuria nopii trecute se revarsa din strfundul fiinei mele, se
ramifica i uda din belug lutul din care sunt plmdit. Lungit astfel, cu ochii
nchii, mi se prea ca aud cum prie i mi se lete fiin.
n noaptea asta, pentru prima oara, simisem cu limpezime ca sufletul e
i el carne, mai mobila poate, mai diafana, mai libera, dar carne. i ca, la
randul ei, carnea e suflet, nielu somnolenta, istovita de lungi drumuri,
suprancrcat de grele moteniri.
Mestecam tacticos la soare i simeam o profunda fericire fizica, de parca
as fi plutit pe-o mare rcoroas i verde. Nu ngduiam mintii sa acapareze
aceasta bucurie carnala spre a o mcina intre rotile ei i a o face gand. mi
lsam tot trupul sa exulte din cap pn-n picioare, ca un animal. Doar uneori,
extaziat, priveam n jurul meu, n interiorul meu, minunea lumii: ce se petrece?
mi spuneam. Cum e cu putin ca lumea sa fie att de perfect adaptatata
picioarelor, minilor, pntecului nostru? i din nou nchideam ochii i tceam.
Canta, Fanurio! Striga el, canta sa moara Moartea!
Moartea murea n fiece clipa, renscnd n fiece clipa, ca i viaa, de mii
i mii de ani, flci i fete joaca sub copacii cu frunzi proaspat-plopi, brazi,
stejari, platani i palmieri zvelti-i vor juca inca mii i mii de ani, cu chipul
mistuit de dorin. Chipurile se schimba, se istovesc, se ntorc n pmnt; dar
se ivesc altele, care le iau locul. Nu e dect un singur dansator cu nenumrate
mti, nemuritor, i care are ntotdeauna 20 de ani.
i-o spun, jupne, tot ce se petrece n lumea asta e nedrept, nedrept,
nedrept! Eu, rama, melcul Zorba, nu semnez!
Iat un brbat n adevratul neles al cuvntului, mi spuneam, invidios
pe duarerea lui Zorba. Un brbat cu snge cald i oase zdravene, care, cnd
sufer, lasa s-I curg lacrimi groase pe obraz; cnd e fericit, nu-i altereaz
bucuria trecnd-o prin sita fina a metafizicii. Trei, patru zile trecur n felul
acesta. Zorba muncea din rsputeri, fara sa sufle o vorba, fara sa mnnce,
fara sa bea. Se topea vznd cu ochii.
Noaptea blnd, umeda, mirosea a micsandra slbatic.
Aerul mirosea a floare de lamai i a caprifoi. In clipa aceea, printre
portocalii din gradina, ni, ca un limpede susur de izvor, cntecul sfietor al
privighetorii. Canta, canta n bezna, i simeai ca ti se taie respiraia. Zorba se
opri brusc, sufocat i el de atta gingie.

Zorba pufni n ras:

Curioasa mainrie i omul asta! Zise el uimit. Il ndopi cu paine, cu
vin, cu peste, cu ridichi de luna, i din asta ies oftaturi, rsete i visuri. O
uzina! Cred ca n capul nostru e un cinema sonor i vorbitor.
La intrarea n sat ddui cu ochii de mo Anagnosti, aplecat asupra
ciomagului, privind cu luare-aminte, cu un zmbet pana la urechi, doi fluturi
galbeni care se urmreau n iarba primvratica. Acum ca era btrn i nu-l
mai tulbura grija ogorului, a femeii sau a copiilor, avea rgazul s-i preumble
asupra lumii o privire dezinteresata.
Asta e viaa, mi spuneam, pestri, incoerenta, nepstoare, perversa.
Nemiloasa.
, Un pumn de rn, gndi el, un pumn de rn cruia ii era foame,
care rdea, mbria. Un bulgare de lut care plngea. i acum? Cine naiba neaduce pe lume i cine naiba ne ia?
Scuipa i se aez.
Primele stele se ivir i rmaser agate n aer, plpind, ca nite
clopoei de argint. Noaptea ntreag era plina de clichetul lor.
Zorba privi cerul extaziat, cu gura deschisa, ca i cum il vedea pentru
prima oara.
Ce s-o fi petrecnd oare acolo sus? opti el.
Poi s-mi spui, jupne, fcu el, i glasul ii rsun solemn,
emoionant, n noaptea calda, poi s-mi spui ce nseamn toate lucrurile
astea? Cine le-a fcut? i mai ales (glasul lui Zorba vibra de manie i de teama):
de ce murim?
Nu stiu, Zorba! Rspunsei, ruinat de parca m-ar fi ntrebat lucrul cel
mai simplu, cel mai indispensabil, i pe care mi-era cu neputin s-l explic.
Nu tii! Fcu Zorba, i ochii I se rotunjir, aa cum I se rotunjiser n
noptea cnd ii mrturisisem ca nu stiu sa dansez.
Ramase tcut o clipa si, deodata, izbucni:
Pai atunci, toate terfeloagele alea mpuite pe care le citeti, la ce-i
folosesc, hai? De ce le citeti? i daca nu vorbesc despre asta, despre ce
vorbesc?
Vorbesc despre nedumerirea omului care nu poate raspunde la ce
ntrebi tu, Zorba.
Ma doare-n cot de nedumerirea lor! Striga el exasperat, izbind cu
piciorul n pmnt.
Eu vreau s-mi spui de unde venim i unde mergem. De-atia ani de
cnd tot buchiseti la terfeloagele alea, gndesc c-oi fi tescuit vreo doua, trei mii
de chile de hrtie, i cu ce zeama te-ai ales?

Era atta spaima n glasul lui, ca mi s-a tiat respiraia. Ah! Ce n-a fi
dat s-I pot raspunde!
Aveam sentimentul profund ca piscul cel nalt pe care-l poate atinge omul
nu e nici Cunoaterea, nici Virtutea, nici Buntatea, nici Izbnd. Ci altceva,
mult mai mare, mult mai eroic i mai dezndjduit: Groaza sfnt.
Nu rspunzi? Fcu Zorba cu teama.
ncercai s-l fac pe tovarul meu sa neleag ce este Groaza sfnt:
Noi suntem nite viermiori, Zorba, nite viermiori mici, mici de tot,
pe frunza ngust a unui pom uria. Aceasta frunza ngust e pmntul nostru.
Celelalte frunze sunt stelele pe care le vezi micndu-se noaptea. Umblam pe
frunzioara noastr cercetnd-o cu teama. O mirosim-miroase frumos sau urat.
O gustame buna de mncat. O lovim-ea rsun i striga ca o fptur vie. Unii
oameni, cei mai cuteztori, ajung pana la captul frunzei. De acolo, ne
aplecam, cu ochii mari deschii, cu urechile ciulite, spre vid. Ne nfioram.
Bnuim sub noi nfricotoarea prpastie, auzim de departe fonetul altor
frunze ale pomului uria, simim cum urca seva de la rdcina pomului i ne
creste inima. Aplecai astfel deasupra prpastiei, cu tot corpul, cu tot sufletul,
tremuram de groaza. Din clipa aceea ncepe
M-am oprit. Voiam sa spun: din clipa aceea ncepe poezia, dar Zorba n-ar
fi neles. Am tcut.
Ce ncepe? Se auzi glasul nelinitit al lui Zorba. De ce te-ai oprit?
ncepe marea primejdie, Zorba. Pe unii ii apuca ameeala i aiureaz,
altora le e frica, se chinuie sa gseasc un rspuns care sa le ntreasc
sufletul, i zic: Dumnezeu. Alii, la captul frunzei, privesc prpastia, linitii,
curajoi, i zic: mi palce.
Eu, zise el n cele din urma, privesc n fiecare clipa moartea n fata. Ma
uit la ea i nu mi-e frica. Cu toate astea niciodat, dar niciodat nu zic: mi
place. Nu, nu-mi place defel! Nu sunt de acord!
Il ascultam pe Zorba, nedumerit. Ce nelept se strduia s-I nvee pe
discipolii sai sa se fac de bunvoie ce ordona legea? Sa zic, da necesitii, sa
transforme inevitabilul n voina liber consimit?
Aceasta e, poate, singura cale a omului spre eliberare.
E Jalnica, dar nu exista alta.
Si revolta, atunci? Mandra tresrire dinchihoteasca a omului pentru a
birui Necesitatea, pentru a supune legea exterioara legii interioare a sufletului
sau, pentrua nega tot ce exista i a crea, dup legile dictate de inima lui, care
sunt potrivnice legilor inumane ale naturii, o lume noua-mai pura, mai morala,
mai buna?
Noapte buna, jupne! Zise el. Ajunge.

Batea un vnt puternic de la miazzi, venit de jos, din Africa, prguind

legumele, fructele i piepturile Cretei. Simeam cum mi mngie fruntea,
buzele, gatul si, ca un fruct, creierul mi pria i se umfla.
Nu puteam, nu voiam sa dorm. Simtem numai, n noaptea aceea calda,
cum ceva, cineva, se coace n mine. Triam limpede surprinztorul spectacol:
simeam cum ma schimb. Ceea ce de obicei se petrece n cele mai tainice
unghere ale mruntaielor noastre, se petrecea de data aceasta pe fata, deschis,
n fata ochilor. Stand pe vine la malul marii, priveam minunea.
Stelele plir, cerul ncepu sa se nvpieze, i pe acel fundal de lumina,
ca desenai fin cu penia, se ivir munii, copacii, pescruii.
Se lumina de ziua.
Spicele se coapser i-i aplecau capetele doldora de boabe. Pe ramurile
maslinnilor fierstraiele greierilor despicau aerul, insecte scnteietoare bziau
n lumina arztoare. Un abur se ridica din mare.
Evitam amndoi redeteptarea groaznicilor demoni interiori: dragostea,
moartea, spaima. tcui, priveam n deprtare, marea.
Ce e lumea asta? Ma ntrebam, care e scopul ei i n ce msur vieile
noastre vremelnice pot nzui s-l ating? Scopul omului e sa prefac materia n
bucurie, pretinde Zorba; s-o prefac n spirit, zic alii; ceea ce, pe alt plan,
nseamn acelai lucru. Dar pentru ce? In vederea crui lucru? i cnd trupul
se spulbera, ramane ceva din ceea ce numiserm suflet? Sau nu ramane nimic
din el, i nepotolita noastr sete de nemurire provine nu de acolo ca suntem
nemuritori, ci din faptul ca, n scurtul rstimp n care respiram, ne aflam n
slujba a ceva de esen venic?
ntr-o zi, m-am trezit i mi-am fcut toaleta. Sa fi jurat ca i pmntul s-a
trezit i-i face toaleta. Strlucea, plin de prospeime.
Dup attea zile de tcere, i-a desferecat inima, n seara aceea, i a
vorbit:
Toate amrciunile, jupne, zise el ca i cum ar fi vrut sa se justifice,
mi frng inima n doua. Dar ea, sfrtecat, ciuruita toat, se lipete ndat la
loc i nu se mai vede rana. Sunt, din cap pn-n picioare, numai o rana
cicatrizata, de-aia tin piept.
Lui Zorba i-a srit mustarul, a ridicat tonul:
Cale noua, a strigat el, proiecte noi! Am ncetat s-mi mai amintesc ce
s-a ntmplat ieri, am ncetat sa ma mai ntreb ce-o sa fie maine. Ce se
ntmpl azi, n clipa de fata, asta mi-e grija. mi zic: ce faci n clipa asta Zorba?
Dormapoi, dormi zdravn!
Ce faci n clipa asta, Zorba?
Muncesc.
Apoi, muncete zdravn!

 Ce faci n clipa asta Zorba?

Tin n brae o muiere.
Apoi, ine-o zdravn, Zorba, uita tot restul, nu mai exista nimic altceva
pe lume, nimic dect ea i cu tine, da-I btaie!
Adevrata muiere, asculta bine, s-i fie de nvtur, se bucura mai
mult de placerea pe care-o da dect de placerea pe care-o are de la brbat!
Ma uitam la el i mi se umplea inima de bucurie. Simeam ntreaga
bogie, simplitate, profunda valoare umana a acestor clipe, petrecute aici, pe
plaja pustie. i masa noastr de fiecare seara era ca acelea ale marinarilor
debarcai pe-un rm pustiu-cu pesti, stridii-mai gustoase dect orice alte
bucate i fara asemnare n ce privete hrana sufletului omenesc.
Reflecta o clipa i deodata:
Gndeti, jupne, ca diavolul asta era
Desigur, rspunsei. Ideea de-a da foc mnstirii pusese stpnire pe
el, i-a dat foc i s-a potolit. Ideea aceea vroia sa mnnce carne, sa bea vin, sa
se coaca, sa devina aciune. Celalalt Zaharia n-avea nevoie nici de carne, nici
de vin. El s-a copt postind.
Zorba suci i rsuci ideea asta n capul lui.
Se-nelege! Cred ca ai dreptate, jupne, mi pare ca am vreo cinci, sase
diavoli n mine!
Cu toii avem, Zorba, nu te teme. i cu cat avem mai multi, cu att mai
bine. E de-ajuns sa nzuiasc toi spre acelai scop pe cai diferite.
Cuvintele acestea il tulburar pe Zorba. i sprijini capul lui mare intre
genunchi i medita.
Care scop? ntreb el n cele din urma ridicnd ochii.
Nu stiu, Zorba! Ma ntrebi lucruri foarte grele, cum s-i explic?
Spune-o simplu, sa pricep. Eu pana n prezent mi-am lsat diavolii sa
fac ce vor, i s-o apuce pe calea care le place de-aia unii ma tin de necinstit,
alii de cinstit, alii de smintit, alii de nelept ca Solomon. Eu sunt toate astea
i inca multe altele, o adevrat salata orientala. aa ca lmurete-m daca
poi, care scop?
Cred, Zorba, dar s-ar putea sa ma nel, ca exista trei soiuri de
oameni: cei care-i fixeaz drept scop s-i triasc viaa, cum zic ei, sa
mnnce, sa bea, sa iubeasc, sa se mbogeasc, sa devina celebri. Apoi cei
care-i fixeaz drept scop nu propria lor existenta, ci aceea a tuturor oamenilor.
Acetia simt ca toi oamenii sunt o apa i-un pmnt i se strduiesc s-I
lumineze, s-I iubeasc att cat pot i sa le fac bine. In sfrit, sunt cei al
cror scop e sa triasc viaa ntregului univers: toi, oameni, animale, plante,
astre, suntem furii din aceeai plmad, nu alctuim dect aceeai

substan, care duce aceeai lupta crncen. Care lupta? De-a transforma
materia n spirit.
Zorba se scarpin n cap:
Sunt tare de cap, nu pricep lesne Ah! Jupne, dac-ai putea sa
dansezi tot ce spui, ca sa pricep!
mi mucam buzele, consternat. Toate aceste gnduri dezndjduite, daca
le-a fi putut dansa! Dar eram incapabil s-o fac, mi irosisem viaa.
Sau dac-ai putea, jupne, s-mi spui toate astea ca pe un basm. Cum
fcea Hussein-aga. Era un turc btrn, vecin cu noi. Tare btrn, tare srac,
fara nevasta, fara copii, singur cuc. Hainele ii erau jerpelite, dar sclipeau de
curenie. El le spala, el i gtea i curata podeaua. Seara venea la noi. Se
aez n curte cu bunic-mea i alte babe i mpletea ciorapi. Acest Husseinaga era un sfnt. ntr-o buna zi m-a luat pe genunchi i mi-a pus mana pe
cretet, ca i cum m-ar fi binecuvntat: Alexis, mi-a zis, am s-i destainuesc
ceva. Eti prea mic sa pricepi, dar ai sa pricepi cnd oi fi mare. Ascult-m,
fiule: pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ale apte caturi ale cerului, nici ale
apte caturi ale pmntului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului il cuprinde.
aa nct, ia seama, Alexis, sa nu rneti niciodat inima omului!
Il asultam pe Zorba n tcere. Daca as putea, gndeam sa nu deschid
gura dect atunci cnd ideea abstracta ar ajunge pe treapta ei cea mai inaltacand ar devani basm! Dar la aa ceva numai un mare poet poate nzui, sau un
popor, dup veacuri ntregi de surda dospire.
Rmas de unul singur lng focul stins, ma gndeam la vorbele lui
Zorba-bogate ca sens i rspndind un cald miros de rn. Simeai ca
izvoresc din strfundul mruntaielor sale i mai pstreaz cldura fpturii
umane. Vorbele mele erau de hrtie. Ele izvorau din cap, abia mprocate cu un
strop de snge. i daca aveau vreo valoare, acelui strop de snge o datorau.
Pentru marile lucrri nu-I de-ajuns mintea omului, trebuie sa dam
crezare c-I necesar sprijinul Cerului. Atunci, Preasfnta Fecioara a vzut cum
ma chinuiesc i I s-a fcut mila de mine: bietul Zorba, i-o fi zis, e-un om de
treaba, face asta pentru binele satului, am s-l ajut un pic. Si minune!
Dup ce-am ciocnit, ne-am savurat vinul, un delicios vin cretan,
purpuriu ca sngele de iepure. A-l bea nsemna a te mprti cu sngele
pmntului. Simeai cum devii cpcun! Vinele plesneau de putere, inima de
buntate. Mielul se preschimba n leu. Uitai josniciile vieii, cadrele nguste
plesneau. Unit cu oamenii, cu animalele, cu Dumnezeu, simeai cum te
contopeti cu universul.
Beam i mncm rmiele oii. Lumea devenea mai uoar, marea
rdea, pmntul se cltin ca puntea unui vapor, doi pescrui mergeau pe
pietre, tifsuind ca nite oameni.

M-am ridicat n picioare.

Hai, Zorba, am strigat eu, nva-m sa dansez!
Zorba sari n sus, chipul ii strlucea.
Sa dansezi, jupne? Fcu el. Sa dansezi? Hai!
Vino!
Hai, Zorba, viaa mea e alta, hai!
Ne-am prins n joc. Zorba ma corecta, serios, rbdtor, cu gingie.
Prindeam curaj i simeam cum picioarele mele greoaie prindeau aripi.
Bravo, eti un as! Zorba btnd din palme pentru a marca msur.
Bravo, biea! D-le dracului de hroage i de climri! La dracu` cu bunurile
i interesele! Acum, ca i dansezi i-mi nvei limba, cate n-o sa ne putem
spune?
Jupne, striga el, am multe lucruri s-i spun, n-am iubit pe nimeni
niciodat cum te iubesc pe tine, am multe lucruri s-i spun, dar cu limba nu
izbutesc. aa c-o sa le dansez!
Fcu un salt, picioarele i minile ii devenir aripi. Cum se avnta, drept,
deasupra pmntului, pe acel fundal de cer i mare, semna cu un btrn
arhanghel revoltat. Caci dansul acela al lui Zorba era numai provocare,
ndrtnicie i revolta. Sa fi jurat ca striga: ce poi s-mi faci, Atotputernicule?
Nu poi s-mi faci nimic, dect sa ma omori. Omoar-m, atta paguba. Mi-am
vrsat oful, am spus tot ce-am avut de spus: am avut rgazul sa dansez i nu
mai am nevoie de tine! privindu-l pe Zorba dansnd, am neles pentru prima
oara stadania himerica a omului de-a nfrnge gravitatea.
Se opri, se uita la funicularul nruit ntr-un sir de mormne. Zorba holba
ochii de parca i-ar fi amintit deodata ceva. Se ntoarse spre mine si, cu un gest
care-I era familiar, i astupa gura cu palma.
Vai, vai, vai! Jupne, fcu el, ai vzut ce scntei scotea dumnealui?
Ne-a pufnit rasul pe amndoi.
Zorba se repezi la mine, ma lua n brae i ncepu sa ma srute.
i tu faci haz? mi striga el tandru. i tu faci haz, jupne? Bravo,
biea!
Tvlindu-ne de ras, ne-am zbenguit ndelung opind pe pietre. Apoi,
trntindu-ne amndoi la pmnt, lungii pe pietri, am adormit
Cnd s-a crpat de ziua, m-am sculat i am pornit degrab, de-a lungul
apei, spre sat; mi salta inima n piept. Rareori n viaa mai simisem o atare
bucurie. Nu era propriu-zis o bucurie, era o sublima, absurda i nejustificata
voioie. Nu numai nejustificata, dar contrara oricrei justificri. Pierdusem de
data aceasta toi banii, muncitori, funicular, vagonete; construisem un mic port
pentru a exporta crbunele, i acum n-aveam nimic de exportat. Totul era
pierdut.

Si tocmai n acest moment ncercm o senzaie neateptat de eliberare.

De parca as fi descoperit n sinuozitile dure i morocnoase ale
necesitii libertatea opind ntr-un colt. i opiam o data cu ea.
Cnd totul merge anapoda, ce bucurie s-i pui sufletul la ncercare
pentru a vedea daca da dovada de rezistenta i de valoare! S-ar zice ca un
duman invizibil i atotputernic-unii il numesc Dumnezeu, alii diavolse
npustete sa ne doboare; iar noi rmnem n picioare. Ori de cate ori e
nvingtor n interior, n timp ce n afara e btut mar, omul adevrat resimte o
mndrie i o bucurie de nespus. Calamitatea exterioara se transforma ntr-o
suprema i aspra mulumire.
Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba ntr-o seara: ntr-o noapte, pe un
munte din Macedonia, acoperit de zpad, se pornise un vnt aprig. Zglia de
mama focului micua cabana unde ma cuibrisem, ncercnd s-o dea de-a
dura. Dar eu o ntrisem bine. Stteam de unul singur n fata vetrei n care
ardea focul. Rdeam i fceam n necaz vntului strigndu-i: n-ai sa intri n
cabana mea, n-o s-i deschid usa; n-ai s-mi stingi focul, n-o sa ma dobori!.
La aceste cuvinte ale lui Zorba nelesesem cum trebuie sa se comporte
omul i pe ce limba trebuie s-I vorbeasc necesitii puternice i oarbe.
Mergeam iute pe rm, vorbeam i eu dumanului nevzut, strigam: n-ai
sa intri n sufletul meu, n-o s-i deschid usa, n-ai s-mi stingi focul, n-o sa ma
dobori!
Soarele nu se ridicase inca deasupra munilor, culorile jucau pe cer i pe
ntinsul marii; albastre, verzi, trandafirii i sidefii; dincoace, n mslini,
pasarelele se trezeau i ciripeau mbtate de lumina.
Cunoscusem multe bucurii pe aceasta coasta, traiul cu Zorba mi lrgise
inima; unele din vorbele lui mi linitiser sufletul. Omul acesta, cu instinctul
lui infailibil, cu privirea lui primitiva de vultur, o apuca pe scurtturi sigure i
ajungea, fara a-i pierde sufletul, la efortul maxim-dincolo de efort.
Toate aceste bucurii mi zgndreau inima.
Ne desprim? ntreb el n oapt. Unde-ai sa te duci, jupne?
Plec n stainatate, Zorba; capra din mine mai are multe hroage de
ronit.
Tot nu i-a venit mintea la cap, jupne?
Ba da, Zorba, mulumit ie, dar merg pe acelai drum ca tine, am sa
fac cu crile ce-ai fcut tu cu cireele: o sa nghit la hrtie pana o sa mi se fac
greata, o sa vomit i-o sa ma eliberez.
Ma uitam la el i mi se mpienjeneau ochii; ce este aadar, aceasta
crncen taina, viaa? Oamenii se ntlnesc i se despart ca nite frunze gonite
de vnt; n zadar se ostenete privirea sa pstreze chipul, trupul, gesturile
fpturii iubite; n civa ani nu-i aminteti daca avea ochi albatri sau negri.

Din bronz, din otel ar trebui sa fie plmdit sufletul omului, strigam n
mine nsumi, nu din vnt!
S-ar fi zis ca asculta n noapte pasi care se aproprie sau pasi care se
ndeprteaz n strfundul fiinei lui.
La ce te gndeti, Zorba?
La ce vrei sa ma gndesc, jupne? La nimic.
La nimic, dac-i spun! Nu ma gndesc la nimic.
Poate ca o sa raman cu tine, aici am zis, nfricoat de duioia
slbatic a lui Zorba. Poate chiar c-o sa merg cu tine, sunt liber!
Zorba ddu din cap:
Nu, nu eti liber, a zis el. Funia cu care eti legat e-un pic mai lunga
dect a celorlali. Asta-I tot. Tu, jupne, ai o sfoara mai lunga, te duci, vii, crazi
ca eti liber, dar nu tai sfoara. i cata vreme nu tai sfoara
O voi tia ntr-o buna zi! Am spus cu sfidare, caci cuvintele lui Zorba
atinseser n mine o rana deschisa i ma dureau.
Grea treaba, jupne, foarte grea. Pentru asta trebuie olecu de
nebunie; de nebunie pricepi?
Sa pui totul la btaie! Numai ca tu, tu ai un creier zdravn, i asta o s-i
vina de hac. Creierul e-un bcan, el tine registrele, am pltit att, am ncasat
att, iaca profiturile, iaca pierderile! E-un mic bcan prevztor; el nu pune
totul la btaie, pstreaz ntotdeauna rezerve. Asta nu taie sfoara, nu! O tine
strns n mana, canalia. Daca-I scapa, e pierdut, nefericitul, s-a zis cu el! Dar
daca nu tai sfoara, fii bun i spune-mi, ce gust mai are viaa? Gust de mueel
searbd! Nu de rom, care te face sa vezi lumea de-a-ndrtelea!
Iart-m, jupne, zise el, sunt un bdran. Cuvintele mi se lipesc de
dini ca glodul de talpi. Nu ma pricep la fraze meteugite i la politeuri. Nu
ma pricep. Dar tu, tu nelegi.
Tu nelegi! Striga el, ca stpnit brusc de manie, tu nelegi, i-asta o
sa te duca la pierzanie! Daca n-ai nelege, ai fi fericit. Ce-i lipsete? Eti tnr,
detept, ai parale, sntate, eti om de treaba, nu-i lipsete nimic, pastele i
dumnezeii! Nimic afara de-un lucru, nebunia. i cnd lipsete asta, jupne
i cltin scfrlia enorma i tcu din nou.
Putin a lipsit sa ma podideasc lacrimile. Tot ce spunea Zorba era
adevrat. Copil fiind, eram plin de elanuri nebuneti, de dorine care-l depesc
pe om, iar lumea era prea strmt pentru mine.
ncet-ncet, cu timpul, am devenit mai nelept. Fixam limite, separam
posibilul de imposibil, omenescul de dumnezeiesc, ineam strns zmeul sa numi scape.
O mare stea cztoare trase o dara pe cer; Zorba tresari, holba ochii, ca
unul care vede pentru prima oara o stea cztoare.

 Ai vzut steaua? Fcu el.

Da.
Am tcut amndoi.
Deodata, Zorba i-a ntins cat a putut gatul slab, i-a umflat pieptul i a
dat un ipt slbatic i dezndjduit. i ndat iptul s-a transformat n
cuvinte omensti, i din mruntaiele lui Zorba a nit un vechi cntec turcesc
tnguitor, plin de tristee i de singurtate. Inima pmntului s-a sfiat, prea
dulcea otrava orientala s-a rspndit; am simit putrezind n mine toate firele
care ma lagau de virtute i de speran.
Desert, nisip cu bob mrunt cat vezi cu ochii, aerul vibreaz, trandafiriu,
albastru, galben, tmplele s-au deschis, sufletul scoate un strigat dement,
resimind o imensa bucurie pentru faptul ca nici un strigat nu-I raspunde. Mi
s-au umplut ochii de lacrimi.
Dar n-avem, din pcate, ncredere n sufletul nostru. Raiunea, acest
bcan, i bate joc de suflet aa cum ne batem noi joc de babele care fac
farmece sau de vrjitoare.
Le vorbeam adeseori prietenilor mei despre acest suflet mare; admiram
cu toii aciunile pline de mndrie i siguran, ce fceau abstracie de
judecata, ale acestui om neinstruit. Culmi spirituale pentru care ne trebuiau
ani i ani de lupta acerba spre a le cuceri, Zorba le atingea dintr-un salt.
Spuneam atunci: Zorba e un suflet mare. Sau trecea dincolo de aceste culmi,
i atunci spuneam: Zorba e un nebun.
Am fcut n viaa o groaza de lucruri, i gsesc ca tot nu e de ajuns.
Oameni ca mine ar trebui sa triasc o mie de ani. Noapte buna!

SFRIT