Una dintre cele mai cunoscute dar şi contestate experimente psihologice -

atât din punct de vedere etic, cât şi tehnic -, este aşa numitul experiment Milgram.
Întrebarea la care dorea să găsească un răspuns socio-psihologul Stanley Milgram
în anii 60 se referea la disponibilitatea unor oameni perfect normali de a se înclina
în faţa unei autorităţi şi de a urma ordine evident „inumane“. Motivul care a stat la
baza acestor experimente a fost cel de-al Doilea Război Mondial. De ce au existat
pe timpul regimului hitlerist atâţia oameni care s-au pus de bună-voie în serviciul
maşinăriei criminale a naziştilor? A existat oare o eroare principială de caracter în
cazul acestor oameni sau există anumite situaţii în care oricine ar putea ajunge să
tortureze şi să ucidă alţi oameni?

Yale University a dat la începutul anilor ‘60 un anunţ în ziarul local din
New Haven (statul american Connecticut), în care căuta persoane dispuse să
participe la un experiment privind capacitatea de memorare şi învăţare.
Participanţii (care nu erau studenţi), nu ştiau aşadar că acesta era doar un pretext
pentru a vedea cât de mult sunt dispuşi oamenii să se supună unei autorităţi.
Voluntarii au fost apoi iniţiaţi de către conducătorul experimentului în rolurile pe
care aveau să le joace. Fiecare experiment prevedea câte două persoane.

Conducătorul experimentului le-a explicat mai apoi voluntarilor că doreşte

să vadă ce efecte are pedeapsa asupra procesului de învăţare. Participanţii au fost
împărţiţi, prin tragere la sorţi, în elevi şi profesori. Procedura a fost însă
manipulată, pentru că, în realitate, doar un voluntar trebuia să ia parte la
experiment. Acesta era "profesorul". Cealaltă persoană, "elevul", era un student al
Universităţii, fapt despre care voluntarul nu avea habar. Rolul de conducător al
experimentului era jucat de un profesor de biologie de liceu, în vârstă de 31 de ani,
iar "victima",de un contabil de 47 de ani, instruit pentru a  face faţă rolului; acesta
din urmă era un american de provenienţă irlandeză, cei mai mulţi observatori
găsindu-l foarte plăcut şi prietenos.

Conducătorul a început să enunţe cerinţele experimentului. "Elevul" trebuia

să înveţe pe dinafară o listă de asocieri, partenerul său, "profesorul", urmând a-l
verifica. Participanţilor la experiment li s-a arătat un "generator de şocuri electrice"
dotat cu un panou de instrumente. Pe acest panou se aflau treizeci de butoane.
Butoanele erau ordonate în ordine crescătoare, de la 15 volţi ("şoc uşor"), la "şoc 
mediu" şi "şoc puternic", până la 450 de volţi. Pentru ca voluntarii să înţeleagă
toate acestea mai bine, pe generator era fixată o plăcuţă pe care scria "SHOCK
GENERATOR, TYPE ZLB, DYSON INSTRUMENT COMPANY, WALTHAM,
MASS., OUTPUT 15 VOLTS-450 VOLTS". Butoanele erau inscripţionate cu
cifre de la 15 la 450 de volţi. În plus, din patru în patru butoane apărea şi o altă
inscripţie, detaliind intensitatea şocului: "şoc uşor", "şoc mediu", "şoc puternic",
"şoc foarte puternic", precum şi "Pericol: şoc extrem", ultimile două butoane fiind
suplimentar dotate cu inscripţia "XXX".

Sarcina "profesorului" era acum, ca de fiecare dată când "elevul" dădea un

răspuns greşit, să se folosească de butonul ce declanşa şocuri electrice, de fiecare
dată un şoc mai puternic. După clarificarea situaţiei, "profesorul", împreună cu
"conducătorul experimentului" şi "elevul" intră într-o încăpere separată unde era
montat un scaun electric. "Elevul" ia loc pe scaun şi este legat de acesta. Îi sunt
prinşi electrozii pe corp şi este legat la generator. În acest punct al experimentului,
"elevul" spune că are probleme cu inima. "Conducătorul" îl linişteşte spunându-i
că şocurile pot fi foarte dureroase, dar că nu duc la leziuni permanente ale
ţesuturilor.
După cum am mai spus, "elevul" ştie că nu are de ce să-şi facă griji. El este
asistentul conducătorului experimentului, iar alegerea "profesorului" şi a
"elevului" a fost manipulată din start. Fireşte că "elevul" nu este conectat în nici un
fel la generatorul de curent, acesta fiind de altfel un element de recuzită.
"Profesorul" - adevărata persoană supusă experimentului - nu ştie nimic despre
toate acestea. El este aşadar convins cu tărie de faptul că victima din camera
alăturată va fi într-adevăr "pedepsită" cu şocuri electrice. El aude reacţiile
"elevului" de fiecare dată când îl "pedepseşte", ca şi când i-ar pricinui suferinţe
reale. Voluntarul nu are de unde să ştie că aceste reacţii sunt înregistrate pe bandă
şi că răspunsurile date de "elev" sunt de fapt răspunsuri-standard.

Aici începe de fapt experimentul. "Elevul" răspunde la început corect, cu

doar câteva greşeli. Fiecare greşeală este penalizată de "profesor", conform
ordinelor, cu o apăsare de buton, fiecare nouă greşeală fiind amendată cu o
intensitate electrică mai mare. Ajuns la cel de-al cincilea buton (75 V), "elevul"
începe să se vaite. La 150 de volţi, victima cere întreruperea experimentului, iar la
180 ţipă de parcă nu ar mai putea suporta nimic. În momentul în care experimentul
se apropie de punctul în care "profesorul" ar trebui să apese pe butonul "Pericol:
Şoc extrem", îl aude pe "elev" bătând cu pumnii în peretele despărţitor. Victima îl
imploră pe "profesor" să îl elibereze. "Conducătorul experimentului" îi explică
voluntarului că această reacţie este de fapt un răspuns greşit, rugându-l pe
"profesor" să apese pe butonul respectiv.

Voluntarii implicaţi în acest experiment proveneau din următoarele medii

profesionale:
- 40% erau muncitori calificaţi şi necalificaţi
- 40% lucrau în comerţ şi producţie 
- 20% erau specialişti în diverse domenii.
 Fireşte că au existat voluntari care au reacţionat emoţional la situaţia
disperată în care se aflau victimele lor. Unii dintre voluntari au protestat, alţii au
început să transpire, să tremure, să se bâlbâie, sau au afişat alte semne exprimând
tensiunea. Cu toate acestea, ei s-au conformat indicaţiilor conducătorului de
experiment. Ceea ce a surprins în comportamentul voluntarilor a fost faptul că au
încercat deseori să treacă cu vederea, pe cât posibil, reacţiile victimelor lor şi să-şi
îndrepte în totalitate atenţia asupra conducătorului experimentului. Probabil că
făceau acest lucru pentru a nu se mai simţi vinovaţi pentru ceea ce credeau ei că i-
au făcut victimei, şi pentru a putea suporta situaţia creată.

Milgram a numit acest fenomen "acord de supunere în faţa unei autorităţi".

Câţiva participanţi nu au crezut că victima era supusă cu adevărat unor şocuri
electrice, alţii nu şi-au asumat răspunderea, în timp ce unii dintre ei au cerut, într-
un moment avansat al experimentului certificarea faptului că nu pot fi traşi la
răspundere pentru faptele lor. Alţi voluntari au transferat răspunderea chiar asupra
victimei, pe motivul că aceasta s-ar fi oferit de bună voie să participe la
experiment.

Unii voluntari au încercat să reducă din tensiune ascultând indicaţiile

conducătorului, încercând totodată să minimalizeze pe cât posibil durerea
"victimei" - printr-o apăsare mai uşoară pe buton sau sugerând "elevului"
răspunsurile corecte. Majoritatea voluntarilor - peste 62 la sută din participanţi - au
ajuns până la ultimul buton (450 volţi), chiar dacă unii dintre ei au trebuit
"încurajaţi" în acest sens de conducătorul experimentului (Vă rog să continuaţi! -
Mai departe, vă rog! - Experimentul vă cere să continuaţi! - Trebuie neapărat să
continuaţi! - Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi!).

Mulţi dintre voluntari erau convinşi că nu trebuie să continue cu şocurile,

dar nu au putut să-şi transforme această convingere în fapte. Întrerupând pentru o
vreme experimentul, o bună parte din aceştia au recunoscut că făcuseră o greşeală.
Totuşi, la reluarea acestuia, ei au continuat să administreze elevului şocuri
electrice, întărindu-şi astfel acţiunile anterioare. Repetiţia devine aşadar un factor
de constrângere, îngreunând misiunea voluntarilor de a fi "neascultători". Dacă
voluntarii ar fi cerut să iasă din experiment, acest lucru ar fi însemnat încălcarea
contractului semnat, lucru deloc uşor pentru ei, mai ales că erau plătiţi.

Milgram a atras atenţia asupra faptului că o situaţie socială se defineşte şi

prin felul în care se auto-evaluează participanţii, lucru care trebuie respectat de
către toate celelalte persoane implicate. Asta înseamnă că refuzul de a respecta
ordinele date este, şi din această perspectivă, un comportament social reprobabil,
dat fiind că nu este posibil ca voluntarii să refuze să administreze şocurile electrice
fără a pune sub semnul întrebării auto-definiţia conducătorului de experiment.

La sfârşitul experimentului, fiecărui voluntar i-a fost explicat faptul că

victimei nu îi fusese de fapt administrat nici un şoc electric. Fiecare voluntar a avut
astfel posibilitatea de a se împăca cu "victima" şi de a discuta mai pe larg cu
conducătorul experimentului. Voluntarilor "neascultători" le-a fost explicat
experimentul astfel încât neascultarea lor să pară un fapt pozitiv, iar celor
"ascultători" li s-a subliniat faptul că atât comportamentul, cât şi reacţiile lor au
fost absolut normale. Mai apoi, participanţii au primit un raport detaliat şi un
chestionar în care să-şi noteze gândurile şi sentimentele privind implicarea lor în
experiment.

Experimentul lui Milgram a fost repetat de mai multe ori şi de fiecare dată a
putut fi constatat că un număr semnificativ de voluntari erau "obedienţi".
Experimentul a fost făcut şi în Australia, Iordania, Spania şi Germania. Peste tot,
oamenii au reacţionat similar. În plus, s-a mai putut constata şi că femeile se
comportă la fel ca şi bărbaţii în ceea ce priveşte ascultarea ordinelor.

Experimentul lui Milgram a fost îndelung criticat. Cercetătorului i s-a

reproşat că ar fi încălcat, în cel mai profund mod, regulile etice din domeniul
cercetării psihologice, că ar fi adus stricăciuni voluntarilor, obligându-i să-şi dea
seama de consecinţele faptelor lor, că unii dintre voluntari ar fi putut rămâne
traumatizaţi - chiar dacă au fost păcăliţi. Milgram a ripostat la toate acestea,
susţinând că în faza post-experiment, 83,5 % dintre persoanele "obediente" şi 83,3
% dintre cele "neascultătoare" au specificat că sunt fericiţi că au putut lua parte la
experiment.

Extensii şi replici ale experimentului

Într-o variantă extinsă a experimentului de mai târziu, Milgram a arătat că

procentul voluntarilor care se supun necondiţionat ordinelor scade în mod drastic
(la doar 10 %), atunci când aceştia sunt susţinuţi de alţi doi "profesori", putând
astfel opune rezistenţă mai bine conducătorului de experiment (Milgram 1965).
Trebuie avut în vedere şi faptul că întreaga autoritate a conducătorului de
experiment provenea de la un om de ştiinţă din cadrul unui institut de renume,
parte a Universităţii Yale - fapt care le permitea participanţilor la experiment să
creadă că iau parte la un experiment ştiinţific de o importanţă majoră.

Milgram însuşi a certificat aceste supoziţii, aducând noi modificări liniei de

bază a experimentului său. El a condus o serie de studii individuale, în care a
comparat disponibilitatea voluntarilor se a se supune indicaţiilor unui angajat al
Universităţii Yale cu cea de a se supune indicaţiilor unui om de ştiinţă al cărui loc
de muncă se afla într-un complex de birouri părăginit dintr-un cartier de afaceri din
Bridgeport (Connecticut). În urma acestui studiu comparativ, Milgram a putut
constata că, în cazul cercetătorului de la Yale, 65 % din voluntari i-au fost întru
totul obedienţi acestuia, în timp ce, în experimentul din Bridgeport, doar 48 % au
fost cu totul "ascultători". Din toate acestea rezultă că lipsa reputaţiei duce la
scăderea disponibilităţii oamenilor de a deveni obedienţi.

Într-o altă variantă a experimentului, Milgram a încercat să vadă ce se

întâmplă dacă conducătorul este înlocuit, în ultimul moment, de o altă persoană.
După ce i s-a explicat "profesorului" rolul ce avea să-l joace de-a lungul
experimentului (şi înainte ca voluntarul să cunoască intensitatea şocurilor
electrice), conducătorul experimentului este "chemat la telefon", părăsind
laboratorul. Un alt participant (asistent al conducătorului) preia rolul acestuia.
Locţiitorul se comportă ca şi când ar fi ideea lui să se administreze "elevului"
electroşocuri din ce în ce mai mari de fiecare dată când acesta greşeşte. În rest,
locţiitorul se comportă la fel ca şi conducătorul. El îi încurajează pe "profesor" să
continue să-i administreze şocuri "elevului",  la fel cum o făcuse şi conducătorul
experimentului. În această variantă, numărul voluntarilor cu totul obedienţi a
scăzut la 20 de procente. S-a demonstrat astfel că o autoritate suficient legitimată
poate cere unor indivizi să-i fie cu totul obedienţi, dar nu şi orice altă persoană
care încearcă să substituie o astfel de figură autoritară.

În alte variante ale experimentului, Milgram a constatat că numărul

persoanelor cu totul obediente tindea să scadă la doar 25 %, atunci când
conducătorul de experiment se afla în afara încăperii, dând indicaţii prin telefon. În
plus, s-a mai putut observa că unii dintre voluntari au continuat experimentul
trişând. Ei administrau, de exemplu, şocuri mai slabe decât era prevăzut de
experiment. Voluntarii nu au comunicat acest lucru conducătorului, au încercat
însă să răspundă indicaţiilor acestuia, rezolvându-şi totodată şi problemele de
conştiinţă, minimalizând pe cât posibil durerile provocate "elevului".

Sentimentul de răspundere faţă de propriile acţiuni scade şi atunci când

indivizii se înţeleg ca făcând parte dintr-un mecanism mai mare. Milgram a
demonstrat acest lucru printr-o altă variantă a experimentului său. Aici era vorba
de doi "profesori", care predau unui "elev". În acest caz, doar unul dintre
"profesori" era un voluntar adevărat. Sarcina "profesorilor" era să citească cu voce
tare exerciţiul şi să verifice corectitudinea răspunsurilor. În această constelaţie,
92,5% din persoanele testate nu l-au împiedicat pe celălalt "profesor", responsabil
cu administrarea de şocuri electrice, să apese pe butonul cu voltajul maxim. Şi în
varianta australiană a experimentului, condusă de Wesley Kilham şi Leon Mann,
voluntarii au "colaborat" ca asistenţi mult mai frecvent decât în experimentul
standard. Disponibilitatea acestor oameni de a fi cu totul obedienţi a fost însă mult
mai redusă decât în experimentul condus de Milgram.

Într-o altă variantă a experimentului, Milgram a constatat că voluntarii săi

erau mai dispuşi să urmeze indicaţiile conducătorului de experiment, cu cât se
aflau mai departe de "victimă". În momentul în care exista contact vizual cu
"elevul", doar 40 la sută s-au dovedit a fi dispuşi să continue experimentul, în timp
ce 62 % din voluntari au dus mai departe experimentul "numai" auzind ţipetele
"victimei" lor. La fel s-a întâmplat şi cu voluntarii cărora li s-a spus să lipească
braţul "elevului" de o placă de metal conductoare, în loc să se folosească de
generatorul de şocuri electrice, aflat la o distanţă mai mare (30 %)."