Am mai bifat o serbare - Craciun 2011!

Alexandra s-a descurcat excelent, comparativ cu experientele anterioare. A inceput sa-i

placa sa performeze cat de cat si sa fie in centrul atentiei, desi punctul forte nu sunt
talentele ei actoricesti ci mai degraba costumatiile!

Serbarile (si la grupa mare si a grupa mica) au decurs fara incidente majore (din partea
copiilor), exceptand cativa parinti (din fundul clasei) care insistau sa acopere vocile
copiilor cu indicatii de genul "scoate mana din gura", "stai frumos pe scaun", "razi!
razi!", "daca nu te potolesti sa vezi ce bataie-ti dau" (?!?!?!). A umat o scurta pauza dupa
care a inceput un cosmar si mai mare: a venit Mos Craciun! E putin derutant sa vezi
copiii inmarmuriti de frica (la propriu) si parintii care ii imping cu forta (si uneori cu
amenintari) sa mearga la Mosu', eventual sa zica si o poezie ca daca nu... (stiti ce
urmeaza).
Mult timp am crezut ca unii parinti sunt... sa zicem rai. Ca-si chinuie copiii fara mila
avand scopuri mai degraba egocentriste, gen o poza reusita de la serbare, decat
bunastarea copilului. Ca unii parinti nici macar nu asculta ce spune copilul poate ca nu e
scuzabil, dar in situatia in care copilul e incremenit de frica sau cand nu poate/nu stie sa
comunice ce simte, nu e corect sa le cautam vina parintilor. Sunt foarte multe persoane
instruite in lucrul cu copiii (si ma refer la educatori, invatatori, psihopedagogi,
pshihologi si de ce nu, pediatrii) care fac greseli monumentale refuzand efectiv sa
accepte si sa inteleaga ce transmite un copil, asa ca e de inteles de ce multi parinti
gresesc la randul lor, fara intentie si mai ales fara sa constientizeze acest lucru. Spun ca e
de inteles pentru ca desi meseria de parinte este cea mai grea meserie din lume, nimeni
si nimic nu-i pregateste pe parinti pentru acest lucru. Pentru orice alta meserie exista
cursuri, acreditari, examene, perfectionare pe tot parcursul vietii! Pentru un parinte ce

exista? Pe voi v-a invatat cineva sa fiti parinti? Pe mine nu! Si nu ma refer aici la
sfaturile bunicilor, vecinelor sau matusilor si nici la cartea "Mama si copilul" de
Capraru. Astea sunt doar un minim strict necesar in timp ce, ca sa cresti un copil e
nevoie de mult mai mult.
Eu personal pot sa spun ca am avut noroc. Intamplarea (sau nu) a facut ca backgroundul, experienta si domeniul in care lucrez sa ma ajute enorm in cresterea copiilor, dar cu
toate astea uneori ma simt neputincioasa si depasita de situatie. Dar niciodata nu mi-a
fost teama/rusine sa intreb sau sa cer ajutor celor care intr-adevar puteau sa mi-l ofere
si ma bucura nespus ca astfel de oameni exista (atat din punct de vedere profesional cat
si uman).
Poate ca unul din cele mai importante lucruri pe care le-am invatat (sau mai bine zis le
invat) este sa-mi inteleg copiii dincolo de cuvinte. Cand Alexandra era prea mica ca sa
poata sa inteleaga sentimentele care o napadeau, iar despre exprimat nici nu se punea
problema, am reusit (intr-un final) sa descifrez mesajele pe care mi le transmitea - si zic
eu ca am facut o treaba destul de buna. Confirmarea este si faptul ca experienta de a o
creste pe Andreea e infinit mai usoara, datorita si faptului ca pot sa inteleg cu adevarat
ce vrea sa spuna.
Probabil ca daca m-as fi intalnit cu Sherlock Holmes, acum ceva vreme, mi-ar fi spus
celebra lui replica " Vezi, dar nu observi". Si asta pentru ca nu reuseam sa disting
multitudinea de detalii, care mi se transmiteau la nivel nonverbal, pentru intelegerea
corecta a situatiei.
Sa ne imaginam de exemplu un copil, intai la auzul vestii ca va merge intr-un parc de
distractii si apoi - cateva minute mai tarziu - la aflarea vestii ca parcul e de fapt inchis. E
destul de usor sa ghicim ca expresia fetei lui va trece prin diverse stari de la veselie la
tristete, suparare si dezamagire. Dar oare cati dintre noi pot spune ceva despre reactia
de incremenire, de exemplu, care se manifesta atat de evident la copiii inspaimantati?
Oare cati dintre parintii de la serbare stiu ca aceasta reactie este o mostenire ancestrala
de la stramosii nostrii primitivi, pe care o utilizam si in ziua de azi ca o prima linie
defensiva impotriva unei amenintari sau a unui pericol? Si oare cati au reactionat in
cosecinta?
In general e important sa intelegem toate semnalele nonverbale pe care ni le transmit
ceilalti, acest lucru ne va usura viata in mod evident, dar este imperativ sa intelegem ce
ne transmit copiii. Orice gest nelalocul lui, orice modificare de comportament oricat de
mica, poate semnala lucruri importante pentru cel mic dar si pentru noi si mai ales
pentru relatia noastra.
Un alt exemplu foarte comun este atitutidea in timpul mesei. Daca un copil sta pe scaun
la masa dar isi doreste sa se duca sa se joace isi va legana in continuu picioarele pe sub
masa sau se va intinde sa atinga podeaua chiar daca nu a terminat de mancat. Corpul
sau poate fi indreptat catre parinte sau catre mancare dar picioarele si talpile se vor
intoarce in directia usii - o reflectare sincera a locului catre care ar vrea sa plece. Si nu
pot sa nu-mi amintesc de cate ori am auzit cand eram mica "stai frumos pe scaun", "nu

mai da din picioare la masa" si de asemenea de cate ori am repetat la randul meu
aceleasi indemnuri catre cele mici.
"Andreea, cine mi-a rupt margelele?". "Nu stiu!". Un raspuns inocent, insotit de
ridicarea umerilor. Cu cat miscarea este mai simetrica si brusca, cu atat este mai
probabil ca spune adevarul. Daca ridicatul din umeri este sovaitor si partial, exista
posibilitatea ca Andreea sa minta.
Ati observat vreodata atitudinea copiilor cand se cearta? Ati remarcat ca cel care e "mai
tare in gura" in general are manile in solduri? Incostient adopta o pozitie amenintatoare,
incercand in acelasi timp sa ocupe mai mult spatiu, aratand astfel ca el este seful si ca
orice disputa cu el va fi pierduta din start. Uneori si cand sunt certati de parinti, acesti
copii abordeaza acelasi gest, care este interpretat de parinti ca fiind obraznicie si taxat
imediat: "Ia-ti mainile din solduri! Nu sta asa in fata mea!"
Un copil fericit, plin de energie, in general gesticuleaza foarte mult. Cand este vesel si
multumit bratele se misca liber, cu bucurie. Un copil nesigur isi retine in mod
inconstient miscarile bratelor. Mai mult decat atat, intr-o situatie de suparare sau
teama, isi va retrage bratele aproape de laturile corpului sau le va strange la nivelul
pieptului. Este o tactica de supravietuire utila, de protectie intr-o situatie de potential
conflict. In literatura de specialitate sunt mentionate cazuri de copii abuzati care au fost
salvati datorita faptului ca cineva le-a remarcat imobilitatea anormala a bratelor.
Ulterior, comportamentul acestor copii a fost evaluat pentru a se stabili cand manifesta
o imobilitate aproape totala a bratelor. Evident acest lucru s-a intamplat atunci cand se
aflau in prezenta persoanelor care ii abuzau (asa cum s-a demonstrat ulterior) si asta
pentru ca instinctiv un copil abuzat invata ca risca sa fie observat cu atat mai bine cu cat
se va misca mai mult, transformand-se astfel in tinta pentru persoana care il
maltrateaza.
Un gest pe care vreau sa-l mentionez este mersul cu mainile la spate. Si nu al copiilor ci
al adultilor, in special al mamei. Semnalul transmis este "Nu te apropia! Nu ma atinge!".
Este destul sa ne gandim la Regina Angliei in aceasta postura ca sa intelegem
semnificatia exacta. Imaginati-va ce izolat trebuie sa simta un copil crescut intr-o casa
unde, de fiecare data cand plange sa fie luat in brate, mama isi retrage mainile la spate.
Aceste mesaje nonverbale au efecte devastatoare asupra copiilor si de cele mai multe ori,
ca si alte forme de abuz sau neglijenta sunt imitate mai tarziu si transmise generatiei
urmatoare.
Expresiile faciale, mai mult decat orice altceva, reprezinta un fel de limbaj universal. Se
estimeaza ca oamenii pot afisa peste 10.000 de expresii faciale diferite, aceasta
mobilitate oferind indicii foarte eficiente si chiar oneste (daca nu se intervine in mod
constient asupra lor). Expresiile faciale ale copiilor nostri ne dau de veste cand sunt
veseli, tristi, entuziasti sau nervosi. Din pacate, noi adultii am fost invatati de la varste
fragede sa "nu ne strambam daca nu ne place mancarea" sau sa fim politicosi si sa
abordam un zambet larg cand intalnim o persoana care nu ne place. Am fost invatati sa
mintim prin intermediul fetei, devenind experti in ascunderea propriilor sentimente iar

acum transmitem mai departe copiilor nostri aceste invataminte fiind convinsi ca facem
totul doar spre binele lor.
Inclestarea falcilor si uneori scrasnitul din dinti este un indiciu clar al tensiunii
nervoase. Mi s-a intamplat sa ma trezesc noaptea de zgomotul facut de Andreea, care-si
scrasnea dintii in timp ce dormea. Eu sufar de aceeasi afectiune, pe care (se pare) am
mostenit-o de la taica-miu. Dentistul mi-a zis ca e vorba de bruxism si ca nu exista
vindecare ci doar remediere, principalul tratament constand in purtarea unor gutiere in
special noaptea sau in timpul somnului. Putin off topic, ghiciti ce? Am rezolvat aceasta
problema prin administrarea unei singure doze de remediu homeopat. Strange, nu?
Ochii, mai remarcabili decat orice aparat foto, au evoluat de-a lungul timpului devenind
principalul mijloc prin care oamenii primesc vestile. De fapt, de multe ori incercam sa
cenzuram vestile pe care le primim, prin mecanismul inconstient al refuzului de a privi
sau al respingerii imaginii nedorite - punerea mainilor la ochi. Acest comportament de
respingere este stravechi si bine inradacinat in creierul nostru. Chiar si fetii inca
nenascuti il folosesc din instinct atunci cand percep zgomote puternice. Si mai
extraordinar este faptul ca si copiii care s-au nascut orbi isi acopera ochii la auzul unor
vesti proaste.
Ochii transmit de asemenea o multime de indicii care au interpretari pozitive. De la
varste foarte fragede ochii copiilor exprima starea de bine atunci cand isi vad mamele.
Un bebelus urmareste fata mamei lui la 72 de ore de la nastere si ochii sai se vor
deschide larg cand ea intra in camera, aratand interes si multumire. La mama iubitoare,
se va putea observa de asemenea deschiderea relaxata a ochilor iar copilul se va uita in
ei preluand starea de comfort.
Emotiile pozitive sunt cele mai frumoase de citit pe fata unui copil. Sentimentele sincere
si neprefacute de fericire sunt in special reflectate pe fata si pe gat. Sunt scoase in
evidenta prin destinderea liniilor fruntii, relaxarea muschilor din jurul gatului,
vizibilitatea totala a gurii, deschiderea larga a ochilor si gurii pe masura ce muschii din
jurul lor se destind. Cand sunt cu adevarat relaxati si se simt bine, gatul se inclina intr-o
parte expunand cea mai vulnerabila parte, gatul. Este un indiciu al bunei dispozitii care
este imposibil de mimat in situatii de incordare, suparare sau amenintare, indiferent de
cat de larg este zambetul afisat pe fata.
Cu totii putem stapani limbajut tacut al copiilor. Putem intelege lucruri nespuse prin
observarea atenta a copiilor atunci cand se joaca, cand relationeaza cu alti copii sau cand
dorm.
Voi cat de bine va cunoasteti copilul? De exemplu, cum doarme? Pe spate, pe burta sau
ghemuit in pozitia fetus? Are palmele deschise sau pumnii stransi? Adoarme repede sau
e un chin in fiecare seara? Plange la culcare? Doarme invelit sau dezvelit? Zambeste in
somn sau tresare nervos? Se trezeste usor sau nu? Ce va spun toate astea?