Psihologia adolescentului

DUMITRAȘCU ROXANA CRISTINA

MODUL PSIHOPEDAGOGIC
NIVEL I

Psihologia adolescentului

Adolescența este o perioadă de reechilibrare somato-fiziologică după furtuna hormonală a

pubertăţii, dar şi, uneori, de criză emoţională, de personalitate. Postura adolescentului este
ambiguă: nu mai este considerat copil, dar nu i se recunoaşte statutul, rolul, funcţiile sociale ale
adultului.

Caracteristicile evoluției psihologice a adolescentului

Dezvoltarea somatică1: este o perioadă de creştere rapidă de cele mai multe ori, care
conduce la manifestări de stîngăcie, legate de noile dimensiuni ale corpului. Apariţia acneei este
trăită ca o desfigurare, ca o pedeapsă, la fel modificările în greutate a cărei valoare optimă este
căutată asiduu, prin tot felul de diete, mai ales de fete. Trăsăturile fizionomice se stabilizează.
Dezvoltarea cognitivă2: adolescentul gîndeşte logic. Îşi formează şi consolidează concepţii
filosofice proprii, atitudini caracteriale. Primează introspecţia. Descoperă lumea interioară, reveria.
Pentru că ştie argumenta, poate face "gimnastică mentală" pe orice subiect. Argumentele sale sunt
interminabile. Autoanaliza este uneori suprasolicitată, ("cel mai bine mă cunosc eu însumi") alteori
este complet ignorată. Adolescentul normal are o inteligenţă vie, pentru că are o gîndire formală,
(v. Piaget) în virtutea căreia operează uşor cu simboluri abstracte. Gîndirea formală face posibilă
aprecierea nu numai a datelor concrete, ci şi a celor posibile, a anticipărilor, a mai multor ipoteze, a
respectării unor limite convenţionale. Unii adolescenţi sunt creativi în domeniul ştiinţific sau
artistic. Totuşi, deşi bogat, limbajul adolescentului rămîne greoi cînd trebuie să comunice cu
ceilalţi, din motive emoţionale.
Motivaţia3: adolescentul trăieşte destul de hedonic, egocentric, motivat de ceea ce-i face
plăcere în "prezent" (spre deosebire de adult, care vede adolescenţa ca o trambulină de lansare spre
viitor). De fapt adolescentul doreşte să se autoevalueze, să se autoafirme, să se autorealizeze şi are
puternice aspiraţii de emancipare materială şi morală. Consideră că originalitatea îl face imbatabil
şi de aceea poartă o vestimentaţie "trăznită". Originalitatea lui este însă limitată. El reuşeşte să se
îmbrace diferit faţăde generaţia mai vârstnică, dar este la fel cu cei din generaţia lui, faţă de care
1
Tinca CREȚU, „Psihologia vârstelor”, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 273
2
Tinca CREȚU, op. cit., p. 274
3
Tinca CREȚU, op. cit., p. 275

2
nu doreşte, sau nu reuşeşte să fie cu adevărat nonconformist. Capacitatea de decizie este foarte
solicitată, chiar forţată de opţiunile fundamentale (profesionale, uneori politice) cărora trebuie să
le facă faţă. Interesele sale sunt serios suplimentate din surse sociale. Are hobyuri şi preocupări
extraşcolare. Îşi construieşte idealuri care nu sunt departe de motivaţia socială generală (vrea să
schimbe lumea, să o facă mai bună, să inventeze leacuri pentru bolile grave, sau să salveze pe cei
care suferă).Vrea să devină celebru, dar motivaţia adolescentului este uneori serios pusă la
încercare de activitatea fundamentală a vârstei, care este instruirea, învăţătura, pentru care nu are
totdeauna chef.
Comportamentul afectiv4: adolescentul este preocupat de propria lui persoană, este
îngrijorat de felul în care arată. Unele studii au remarcat scăderea nivelului de autoapreciere la
începutul adolescenţei, şi o creştere în preajma vârstei de 20 ani. Erik Erikson arată că în procesul
de autoidentificare adolescentul se bazează pe felul în care îl judecă alţii, pe modul cum îi judecă
el pe ei, pe felul în care adolescentul judecă felul de a judeca al celorlalţi şi de abilitatea lui de a
reţine anumite tipologii sociale. Uneori schimbările de dispoziţie sunt bruşte. Autocontrolul
emoţional este fragil, iar unele comportamente excesive ( pe plan sexual, consum alimentar sau de
diferite stimulente, pe plan estetic sau auto / heteroagresiv) apar ca mecanisme de apărare faţă de
sentimentul de nesiguranţă sau de pierdere a autocontrolului. Sentimentul de iubire faţă de sexul
opus este manifestarea emoţională cea mai importantă în adolescenţă. Înflăcărarea este adesea
determinată de o trăire imaginară, naivă. Adolescentul (fie copil-femeie, fie copil-bărbat) zdrobeşte
inimi delectîndu-se cu sentimentul dragostei efemere sau cu jocul erotic. Afecţiunea se educă, se
învaţă, diferit la fete, faţă de băieţi. Sentimentul de dragoste modelează personalitatea
adolescentului, pentru că este o alchimie complexă între afectiv şi conştient.
Adaptarea socială5 are aspecte variate: apropierea de majorat ascute atitudinea critică faţă
de lumea adultului pe care o chestionează nemilos. Obrăzniciile au menirea de a demonstra
emanciparea faţă de tutela familiei, (cu fluctuaţii între comportamente de dependenţă copilăroasă
-determinate mai ales de dependenţa financiară faţă de părinţi - şi tendinţa de a fi cu îndărătnicie
independent). Totuşi, necesitatea alegerii unei cariere profesionale creşte sentimentul de
responsabilitate faţă de sine. Nevoia de protecţie, anxietăţile, sunt manifestări impregnate de
atitudini copilăreşti, în timp ce descoperirea resurselor, "farmecelor" personale corespund nevoii
de autonomie. Dacă simte că nu se poate adapta, adolescentul abordează o atitudine cinică.
Grupurile mărite din care face parte (clasa, strada, echipa sportivă, clubul etc.) îl ajută să-şi

4
Tinca CREȚU, op. cit., p. 277
5
Tinca CREȚU, op. cit., p. 280

3
precizeze identitatea ca persoană, faţă de colegii de acelaşi sex, sau de sex opus. Aşa se explică
aparenta iresponsabilitate cu care adolescenţii comit în grup acte antisociale, pe care singuri nu le-
ar comite. Ciocnirile cu "autoritatea" pot fi frecvente. Cînd are nevoie să se înţeleagă pe el însuşi,
adolescentul alege singurătatea, izolarea temporară. Stă de vorbă cu el însuşi tăcînd. Uneori,
comportamentul liniştit avut anterior este complet dislocat şi apar atitudini rebele, de revoltă şi
refuz al valorilor sociale existente. Nu-i plac situaţiile în care "buna cuviinţă" cere să-i menajăm pe
alţii. Obiceiurile sociale, manierele sau pretenţiile adolescentului sunt cîteodată foarte costisitoare,
dar instinctul social se dezvoltă, aşa că de obicei, el este gata să intervină, să ajute pe alţii, să
contribuie cu responsabilitate faţă de condiţiile în care trăieşte. Prietenia, dragostea îi satisfac
adolescentului nevoia de legătură cu lumea.

Asumarea rolurilor de sex

Termenul6 se referă la un set de comportamente conforme unor standarde ataşate celor două
sexe şi cu determinare socială şi culturală. Standardele respective sunt comune, în linii mari
diferitelor civilizaţii şi culturi ale umanităţii, prezentând specificitate în cadrul unui anumit spaţiu
de cultură sau civilizaţie. Începând cu primele stadii ale socializării, copilul învaţă ce este şi ce nu
este permis din punct de vedere comportamental pentru fiecare sex. Comportamentul părinţilor faţă
de un băiat sau faţă de o fetiţă este în mod traditonal asimetric de la naşterea acestora.
Comportamentele permise sau nepermise fac parte din setul de norme şi reguli validate
social pe care o comunitate le deţine implicit. Identificarea cu aceste imagini stereotipe construite
de grupul social se face sub presiunea unor factori ca de exemplu: mas-media, educaţia sexuală,
şcoala, părinţii. Rolurile de sex aparţin deci setului de norme pe care o comunitate umană le deţine,
transmiţându-le din generaţie în generaţie, ele existând anterior ca un subiect uman dat să se
identifice comportamental şi atitudinal în socializare cu ele7. Prin identificare treptată, rolul va
acţiona ca factor socializant, pînă la formarea unui profil de personalitate ataşat rolului de sex.,
care va fi transmis mai departe generaţiei urmâtoare. Acest fenomen social funcţiona cu foarte
mare stricteţe în societăţile tradiţionale. În societăţile moderne transmiterea rolurilor de sex este
mai laxă.
Ne confruntăm în zilele noastre cu o bulversare a comportamentelor considerate ca
specifice din punct de vedere sexual. Presiunea exercitată în zilele noastre asupra adolescenţilor de

6
Ursula ȘCHIOPU, „Psihologia modernă”, Editura România Press, București, 2008, p. 182
7
Ursula ȘCHIOPU, op. cit., p. 185

4
către mass-media, în special prin intermediul vedetelor muzicale este uriaşă. Rolul modelelor în
formarea identitâţii sexuale are o pondere foarte mare.
Noţiunea de rol de sex trebuie diferenţiată de valenţele sexuale ale imaginii corporale de
sine (caracterele sexuale secundare)8. Se pare că în cadrul mai larg al formării atitudinii faţă de sine
conştientizarea existenţei unor aspecte care ţin de imaginea corporală şi care diferenţiază sexele
între ele este posibilă deja aproximativ în jurul vârstei de 5 ani, în timp ce asumarea rolurilor de
sex devine deplină doar în perioada adolescenţei. Înainte de pubertate nu există o diferenţiere a
comportamentelor impusă prin standarde sociale. In pubertate însă, asupra persoanei încep să se
exercite presiuni din partea grupului. În primul rând părinţii, şcoala şi alte instanţe ale socializării
vor interveni în direcţionarea viitorului adult, pentru a-l ajuta în asumarea rolurilor specifice. În al
doilea rând grupul de aceeaşi vârstă îşi va intensifica influenţa în stabilirea comportamentelor
acceptate. Ambele tipuri de influenţe aduc anumite standarde ale comportamentelor sexuale,
precum şi reguli de sancţionare a încălcării lor. Este posibil ca normele propuse de diferiţii factori
implicaţi să se contrazică reciproc, fapt ce va crea dificultăţi adolescentului în primul rînd de ordin
adaptativ.
În general, percepţia masculinităţii şi a feminităţii este realizată în funcţie de stereotipiile
de sex, dar şi de factorii biologici, care acum încep să capete o pondere deosebită. Maturizarea
biologică, structurarea caracterelor sexuale primare şi secundare vor determina o şi mai mare
accentuare a asimetriei rolurilor de sex. Nivelul stimei de sine se află într-o relaţie de directă
proporţionalitate cu gradul concordanţei între autoestimările persoanei în ceea ce priveşte
masculinitatea sau feminitatea sa şi stereotipiile rolului de sex.
Axiologia adolescentului9: valorile în care crede sunt cele general umane: sinceritate,
dragoste, responsabilitate,bunătate, prietenie, sentimentul datoriei, curaj, spirit de sacrificiu,
generozitate, loialitate, iertare, toleranţă, răbdare, optimism, umor, speranţă, credinţă, fericire,
creaţie. Uneori adolescentul susţine că nu-l mai atrage nimic tocmai din cauza sărăciei experienţei
sale de viaţă, care nu i-a ofierit încă ocazia de a descoperi ceva ce să-l atragă. Pare totodată
inocent şi pervers, primitiv şi rafinat. Crede că tot ceea ce face este vrednic de ceea ce simte el că
este şi aşteaptă să fie iubit pentru ceea ce este, fără să fie nevoie să schimbe ceva pentru a se
conforma. Adolescentul vrea să semene cu o lumînare care arde intens, la amîndouă capetele, dar
este capabil să-şi propună scopuri de viaţă şi să-şi organizeze activitatea independent.

8
Ursula ȘCHIOPU, op. cit., p. 188
9
Margareta MODREA, „Imagine de sine și personalitate în adolescență”, Editura Aliter, Focșani, 2006, pp. 64-65

5
 Pentru că intensitatea trăirilor emoţionale este atît de mare, pericolul dezechilibrărilor
impune cunoşterea semnelor venite din partea adolescentului. Exemplificăm cu următoarea triadă
de simptome depresive10:
• atitudinea asupra sinelui: sinele este perceput depreciativ
• atitudinea asupra realităţii înconjurătoare: viaţa este privită ca fiind extrem de solicitantă şi
plină de obstacole imposibil de depăşit;
• atitudinea asupra viitorului: acesta este privit în termenii unei lipse de speranţă, referitor la
incapacitatea persoanei de a face faţă celor ce vor urma, precum şi referitor la inutilitatea de a
continua viaţa care pare a-şi pierde sensul.

Sunt de remarcat tendinţele de izolare ale adolescenţilor depresivi. Ei petrec mai puţin timp
cu colegii, sunt mult mai puţin implicaţi în activităţi sociale specifice vârstei (sportive), preferând
să se izoleze.
O problemă frecvent de rezolvat pentru adulţii care se ocupă de adolescenţi este cea a
tulburărilor grave de comportament. În continuare am alcătuit un „ portret robot” conţinând liniile
esenţiale ale personalităţii adolescentului delincvent11 care acţionează cu discernământ, dar în
afara limitelor legii. Astfel:
Dezvoltarea cognitivă variază de la nivel concret operator, la nivelul de gîndire formală
(logico-matematică), în funcţie de gradul de instrucţie şcolară. Dezvoltarea morală: are adesea un
nivel preconvenţional stadiul 2 (hedonism instrumental, reciprocitate), ceea ce dovedeşte centrarea
pe sine şi pe nevoile personale.
Dezvoltarae afectivă: dovedeşte imaturitate, anxietate, dispoziţii emoţionale alternative,
tulburări afective reziduale(după perioade de frustrare emoţională în copilărie, sau după
evenimente traumatice), egocentrism, indiferenţă faţă de viitor ca timp şi nivel aspiraţional.
Trăirea emoţională: este marcată de sentimente de coeziune de grup, nevoia de exprimare
a revoltei, capacitatea de ataşament precar, sentimente de nemulţumire în general faţă de viaţă.
Imaginea de sine exprimă fie o încredere în sine excesivă, grandomanie, fie o neîncredere care are
nevoie de autovalidare în grup.
Toleranţa la frustrare este scăzută, există impulsivitate (autocontrol comportamental
diminuat), dar şi o sensibilitate exagerată (mai ales dacă se simt jigniţi din atitudinile adulţilor).

10
Margareta MODREA, op. cit., p. 68
11
Tinca CREȚU, op. cit., pp. 301-303

6
 Tipul de învăţare socială este dominată de învăţare observaţională, după model (imitarea
unor delincvenţi experimentaţi), receptivitate la întărirea socială din partea grupului dezadaptat.
Nivel axiologic: delincventul crede în valori anticulturale (sfidare, teribilism, contrare cu
perfecţionismul adultului), furtul ca procesare rituală, ignorarea preocupării faţă de semeni.
Apreciază curajul acţiunii, a faptei în sine („tupeul”).
Relaţia cu şcoala se află sub semnul randamentului inferior posibilităţilor reale, cu
dificultăţi la diferite materii, care determină ulterior dezangajarea în efortul şcolar, pînă la,
abandon.
Relaţia cu familia: la majoritatea cazurilor găsim prezenţa părinţilor insuficient definită, metode
educative inconstante, discontinue.
Relaţiile sociale: sunt dominate de conflicte frecvente cu autoritatea, parentală, şcolară, judiciară,
după caz. Delincvenţii „se bucură” de clasice etichetări negative ( pentru că sunt totdeauna „oaia
neagră”) din partea tuturor factorilor care se ocupă de ei. Din partea „colegilor” se aleg cu porecle
sugestive, care sunt purtate cu o anumită „glorie”.
Motivaţia intrinsecă: la originea faptelor reprobabile stă mai ales plăcerea de a-şi asuma riscul,
comportamentul tensionat, aventuros (cum ar fi de exemplu şmecheria necesară pentru evitarea
confruntării cu poliţia), simţul umorului (“nu am nimic de pierdut”), perspectiva împlinirii
dorinţelor mai ales materiale, ideaţie obsesivă pentru furt, dorinţa de a trăi fără muncă, sau dorinţa
de a ieşi în evidenţă cu orice preţ.
Motivaţia extrinsecă: dovedeşte imaturitatea afectivă. Delincvenţii adolescenţi sunt rareori
singuratici în faptele lor. Grupul induce tentaţia câştigului, respectarea anumitor norme de
solidaritate socială, respectarea unor norme etice formate/conforme grupului căruia îi aparţin, ăn
care sunt persoane dominatoare faţă de care depind. Legislaţia este adesea necunoscută.

Profilul schiţat mai sus arată cât de multe sunt pistele pe care se poate face prevenţie sau se poate
interveni educativ, diferit de la caz la caz pentru reabilitarea adolescentului delincvent.

7
 BIBLIOGRAFIE

1. CREȚU, Tinca, Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iași, 2009

2. MODREA, Margareta, Imagine de sine și personalitate în adolescență, Editura Aliter,

Focșani, 2006

3. ȘCHIOPU, Ursula, Psihologia modernă, Editura România Press, București, 2008