Vous êtes sur la page 1sur 9

Baltagul

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, la Paşcani, ca fiu al avocatului


Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, fată de răzeşi. Urmează gimnaziul la Fălticeni,
apoi cursurile Şiceului Naţional din Iaşi. Debutează în revista bucureşteană Dracul în 1897.
În 1904 se stabileşte la Bucureşti, avînd loc debutul literar cu patru volume deodată.
Nicolae Iorga va numi anul 1904 anul Sadoveanu. Colaborează la revista Semănătorul, dar se
va simţi mai apropiat spiritului Vieţii româneşti. Este, o vreme, director al Teatrului Naţional
din Iaşi. În 1921 devine membru al Academiei Române. Moare în 1961.
Epoca în care scrie Sadoveanu este epoca marelui roman realist, dar şi al romanului
modern. În conştiinţa vremii trăiau Maupassant, Zola, Flaubert, Turgheniev, Gogol, dar
apăruseră şi Kafka, Proust, Joyce, Musil, Thomas Mann. M. Sadoveanu este un scriitor cu
individualitate distinctă, un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii de
realist, un contemplatic. ( „ El are realismul lui Balzac şi melancolia unui romantic”- G.
Călinescu).
„Distingem în romanul sadovenian trei momente care sunt, până la un punct, similare
cu vârstele romanului naţional din prima jumătate a acestui secol. Înainte de întâiul război,
romanele tânărului Sadoveanu sunt romantice, sentimentale şi ideologice, ca ale lui Alexandru
Vlahuţă, Traian Demetrescu şi ale sămănătoriştilor. Îndată după aceea, Sadoveanu se lasă
atras de realismul căruia Ibrăileanu şi ulterior G. Călinescu îi vor spune balzacianism, şi scrie
câteva romane de acest tip pentru care nu are aptitudini, dar între care trebuie să numărăm o
capodoperă: Baltagul.Toată proza noastră din deceniul al treilea şi o bună parte din aceea a
deceniului următor va merge pe linia acestui realism ( care e funciar altceva decăt
naturalismul rebrenian), teoretizat în 1933 de G.Călinescu împotriva lui Proust. Nu are rost să
dresez inventare: de la <<Întunecare>> la <<Voica>>, exemplele sunt îndeobeşte cunoscute.
Dar prin <<Creanga de aur>>, <<Ostrovul lupilor>> şi <<Divanul persian>>, cărţi scrise
după 194, Sadoveanu este unul din primii autori români de romane corintice, în care realismul
este înlocuit de parabola morală sau de alegoria filosofică.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui
Noe)
Curentul cultural literar relism apare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
Franţa, ca reacţie la tendinţele romantice de evadare din prezent/realitate, ca ripostă faţă de
stilul entuziast-patetic, faţă de tendinţa de idealizare, optând pentru obiectivitate. Printre
principiile estetice specifice acestui curent se numără : construirea unui univers fictiv analog
realitîţii, susţinut de legităţile sociale şi de coordonatele psihologice ale omului; concentrarea
asupra relităţii imediate, cotidiene; reliefarea tuturor aspectelor realităţii, inclusiv răul, urâtul,
printr-o observaţie lucidă; surprinderea mediului social ca factor explicativ al evoluţiei sau
alcomportamentelor personajelor; personajele sunt tipuri, reunind trăsăturile unor categorii
umane largi , ele sunt înfăţişate în evoluţie, dezvăluindu-şi complexitatea; iluzia realităţii în
felul de a vorbi al personajelor; evaluare etică a faptelor şi a personajelor. Orientarea tematică
specifică speciilor acestui tip de curent cultural literar o reprezintă problematica socială şi
psihologică, tema parvenirii, tipul arivistului.
Romanul Baltagul, apărut în anul 1930, face parte ca şi volumul Hanu Ancuţei (1928)-
din a doua etapă a creaţiei sadoveniene, considerat fiind una din cele mai reusite scrieri ale
autorului. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în
diversitatea codurilor de lectură pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic,
monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, în ultimul rând, ca roman cu intrigă
poliţistă. Complexitatea pe care o presupune ilustrarea relaţiilor umane, dar şi a celor dintre
om şi cosmos, impune desfăşurări epice ample. Romanul, datorită stratificării planurilor sale
narative şi datorită spaţiilor ample de gesticulaţie conflictuală, poate aborda tema vieţii şi a
morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, permiţând totodată realizarea dimensiunii monografice
a oprei. Redus ca dimensiuni, Baltagul ilustrează o caracteristică importantă forţa de
concentrare. Din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu
spune într-o pagină ( în cazul precis al acestui roman) cât Rebreanu într-un capitol.
Din cele şaisprezece capitole ale romanului, primele cinci dezvoltă o expoşiţiune
amplă, necesară prezentării timpului, spaţiului şi personajelor. Gospodăria Lipanilor, sosirea
lui Mitrea argatul, pregătirile pentru iarnă, alcătuiesc un plan al expoziţiunii, care conturează
aspectul monografic. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face drumuri în cercul
satului între preotul Daniil Milieş ( să-i explice pe căile ei întârzierea lui Nechifor).
Faptul perturbator – intriga- este întârzierea nejustificată a bărbatului şi decizia
Vitoriei de a începe căutările. Venirea lui Gheorghiţă acasă în prag de iarnă o hotărăşte să-l
trimită pe el, dar ezitarea flăcăului o face să se răzgândească.
Desfăşurarea acţiunii prezintă pregătirile de plecare şi,urmăreşte, cronologic, drumul
nevestei şi al feciorului, în disperata încercare de a construi traseul celui dispărut şi de a
înnoda firul cunoaşterii. Visul cel rău nu-i dădea pace aşa că drumul pornit era deja gândit ca
o călătorie în lumea morţii : „ dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul”.
Faptul că anunţă autorităţile nu este decât o formalitate, femeia înţelegând că datoria morală îi
revine în totalitate ei.
Dupa cele doisprezece vineri de post şi după închinarea la icoana Sf Ana, Vitoria
pleacă în căutarea lui Nechifor Lipan, pe data de 10 martie, când se scurseră deja şaptezeci şi
trei de zile de absenţă a acestuia. Mama şi fiul străbat drumul spre Dorna însoţiţi iniţial de
negustorul David din Călugăreni, ajung la Fărcaşa pe ninsoare şi viscol şi află de la moş
Pricop că în toamnă potcovise calul unui bărbat cu căciulă brumărie. Participă conform
tradiţiei la evenimentele care îi ies în cale ( botezul de la Borca, nunta de la Cruci), sperând că
în adunările acestea s-ar putea găsi cineva care să-i ofere indicii despre Nechifor. La Vatra
Dornei, slujbaşul neamţ de la canţelarie găsşte în registru tranzacţia de oi făcută de Nechifor
şi îi oferă femeii informaţiile care îi îndreaptă paşii la vale, spre Neagra. La fiecare popas afla
de bărbatul cu căciulă brumărie, călare pe-un cal negru ţintat. La Suha la cârciuma lui Iorgu
Vasiliu îi pierde urma bărbatului căci pe acolo nu trecuse. Vitoria are acum certitudinea că
drumul lui s-a frânt între Suha şi Sabasa. Ajutată de nevasta hangiului, Vitoria îi găseşte
ucigaşi : Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, În faţa cărora joacă rolul soţiei îngrijorate, care apelează
la ei ca la nişte prieteni. Întoarsă la Sabasa, cu ajutorul domnului Toma dă de urma lui Lupu-
câinele credincios al lui Lipan- aşezat la o gospodărie unde găsise milă şi adăpost şi un nume
nou : Pripas. Lupu îi conduce-pe mamă şi pe fiu- la râpa în care zac osemintele lu Nechifor
Lipan. Cercetările asupra crimei comise printr-o lovitură de baltag intră în seama autorităţilor,
iar Vitoria stă în umbra subprefectului Anastase Balmez şi adresează vinovaţilor aluzii
incriminatorii.
Capitolul final, al XVI-lea, concentrează punctulu culminant şi deznodământul. La
praznic, Bogza şi Cuţui, aduşi la exasperare de jocul Vitoriei, cedează nervos, şi sunt
demascaţi. Câinele Lupu sare la beregata celui ce a ridicat braţul ucigaş, iar Cuţui ajunge în
mâna autorişăţilor. Gheorghiţă dovedeşte că poate folosi baltagul şi intră în rândul maturilor.
Replica finală a romanului revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere
acasă, subliniind importanţa respespectării rânduielilor. Gândul nu i se mai întoarce spre
trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiecteză în viitor: orânduirea turmelor la munte,
pentru păşunea de vară întoarcerea la Suha, alături de Minodora, pentru parastasul de
patruzeci de zile. Când îl anunţă pe Gheorghţă că nici cu un chip nu se va învoi să o mărite pe
Minodora cu feciorul dăscăliţei, Vitria nu transmite doar o atitudine, ci îi predă fiului ei
responsabilitatea capului de familie, a celui care ia deciziile.
Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic, preluând parcă misiunea de a continua
textul biblic al Genezei şi de a dezvălui întâmplările care au urmat la crearea lumii, pe
plaiurile dimprejurul nostru Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi
semn fiecărui neam.
În ceea ce priveşte rânduiala şi semnul, cuvinte-cheie ale interpretării romanului, se
conturează de la început o viziune clară asupra lumii existenţa este ordine şi semnificaţie.
Nimic aleatoriu nu se petrece, nici la nivel colectiv, nici la nivel individual. În ordinea
prestabilită a lumii, un Dumnezeu hâtru a s distribuit fiecărui neam darurile cuvenite. Când la
tronul dumnezeies s-au înfăţişat cu întârziere moldovenii, călători prin munţi cu oile şi cu
asinii, lor nu le-au mai rămas bunuri de împărţit Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă
uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune, să vie la voi cel cu cetera, şi cel
cu băutura şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.
Finalul operei prezintă ieşirea personajului principal din împărăţia morţii şi reluarea
ritmurilor fireşti ale existenţei. Mandatul justiţiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării
cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă înainte în familia Lipanilor,
condusă acum de Gheorghiţă. Putem observa că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul,
prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte, Vitoria.
Romanul Baltagul este alcătuit din 16 capitole, deschise de un prolog cu un rol esenţial
în conturarea viziunii despre lume şi a perspectivei narative.
Viziunea despre lume precizată în acest roman( redus ca dimensiuni, dar epopeic ca
forţă de evocare) nu face excepţie de la ampla perspectivă pe care o oferă Sadoveanu în toată
creţia lui. Echivalenţele dintre ordinea cosmică şi cea umană sunt concentrate într+o lege
universală, pe care autorul şi personajele sale o numesc " rânduială". Uitatrea ordinelor lumii
este una dintre marile primejdiiale vârstei moderne a umanităţii, aşa că scriitorul o evoc
pentru a o salv. Omul arhaic, desprins din mijlocul naturii autohtone, se confruntă cu lumea
modernă şi oscilează indecis între a rămîne legat de izvorul care l-a creat sau a se rupe de el.
Din această perspectivă, raportul romanului Baltagul cu balada Mioriţa dezvăluie sensuri care
depăţesc cu mult asemănările relevate de firul narativ. Nechifor Lipan, personajul absent al
romanului, este obligat de de mersul noii lumi să se desprindă de natura protectoare şi să
coboare în valea Dornelor, nu ca cioban, ci ca negustor, ceea ce diferă de motivul
transhumanţei din baladă.
Dacă în baladă moartea rămânea ipotetică, în roman se înfăptuieşte. Vitoria parcurge
un traseu pe care putem presupune că l-ar fi făcut şi măicuţa bătrână, încercând să
restabilească „rânduiala”. Balanţa cu care femeia cântăreşte „ lumea nouă”, atât de diferită de
lumea ei din Măgura Tarcăului, justifică opinia lui Al. Paleologu că romanul vorbeşte despre
desacralizare, despre coborârea în profan. Pe de altă parte, prin intermediul Vitoriei, romanul
reconstitue un „drum spre centru” ( mircea Eliade), pentru că orice act religios presupune
ieşirea din profan şi recuperarea timpului liturgic, sacru.
Perspectiva narativă adoptată în incipitul romanului este construită pe un principiu
telescopic.Legenda rostuirii etniilor, auzită de Nechifor Lipan de la un baci înţelept, este
evocată de Vitoria” stând singură pe prispă în lumina de toamnă torcând”. Bărbatul ei
obişnuia să o spună uneori la „ cumătrii şi nunţi”, adică în momente ritualice, care amintesc
de ordine şi rost. Prima „voce” pe care citirorul o aude în roman este deci a marelui absent,
dar mediată de conştiinţa femeii lui, surpinsă într+o atitudine cu numeroase valenţe
simbolice : torcând nu doar lâna din furcă ci şi caierul amntirii şi al dorului. Treptat, după
evocarea unor dialoguri cu tâlc ale celor două personaje, perspectiva narativă se schimbă,
făcând loc unui narator neutru, cu focalizare zero, care însă se va nuanţa pe tot parcursul
romanului, alternând cu focalizarea internă şi cu notaţia în stil indirect liber.
După cum afirmă G. Călinescu, romanul Baltagul este o sinteză de procedee epice şi
dramatice asociate unui lirism epic tipic prozei poetice. Eugen Lovinescu menţionează că
pentru un roman structura narativă din Baltagul este prea redusă, lăsând mai mult spaţiu
descrierii, tablourilor de natură, cu toată relevanţa lor simbolică, putând fi reduse „ într-o
schemă mai conştientizată”.
Printre procedeele de sorginte dramatică se numără dialogul, utilizat ca mijloc de
caracterizare ( dialog propiu-zis : Vitoria şi Gheorghiţă, , cu ponderea cea mai mare, de natură
informal, sau Vitoria cu Minodora, aba Maranda; Vitoria şi părintele Daniil, autorităţi, dialog
propiu-zis formal;) dar şi monologul, deşi cu o pondere redusă, se exclude astfel din categoria
romanelor psihologice.
Procedeele epice propiu-zise utilizate sunt naraţiunea şi descrierea. Ca narator, în
romanul Baltagul, se delimitează două tipuri : narator prncipal( pe tot raseul epic) şi narator
secundar ( prezent în incipit, legenda). Mărcile descriptive sunt portretul şi tabloul.
Descrierea de tip tablou se construieşte prin acumulările de simboluri, a drumului prin
călătorii, a tablourilor de natură ce ne prezintă trecerea anotimpurilor, descrierea etnografică
(a comunităţii), şi de interior de locuinţă ( casa preotului Daniil,a Vitoriei, a babei Maranda).
Descrierea de tip portret se clasifică în cea de tip fizic şi moral. Portretul fizic pune accent pe
fizionomie, e schematic , dar se acumulează treptat detalii, se prezintă şi ţinuta vestimentară,
dar nu face proces fizic comparativ. Portretul moral se desprinde din acţiunile personajelor şi
din modul lor de comportament şi fel de a gândi. Stările afective ale personajelor, deşi slab
reprezentate sunt induse de către narator citiroului.

Tehnici narative

Timpul epic este marcat în roman de calendrul popular în care se încadrează viaţa
pastorală. Suprapunerea evenimentelor din destinul individual cu cele ale unui ciclu cosmic
este unul dintre cele mai importante aspecte dezvăluite în romanul Baltagul. Cititorulu atent la
indicii temporali observă că timpul evenimenţial la care se raportează personajele se plaseză
între două mari sărbători creştine, cu corespondent în calendarul pastoral. Sâmedru( Sf
Dumitru- 26 oct), patronul iernii pastorale, „ încuie” vara şi desfrunzeşte codrul. Sângiorz ( Sf
Gheorghe- 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale
au echivalent simbolic în cilul viaţă-moarte, la care se rapoteză nu numai natura, ci şi
individul. Plecarea lui Nechifor de acsaă coincide cu „ drumul spre iarnă”, adică spre moarte;
la polul opus, într-o perfectă simetrie de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării lui în
ritmurile universului, pentru o renaştere într-o altă „primăvară” Sărbătoarea Sf lor Mucenici
este celebrată în preziua plecării Vitoriei şi a lui Gheorghiţă în călătorie la 10 martie. În
vechiul calendar precreştin ea marca începutul de An Agraar, ziua în care se suprapuneau
două sărbători ale timpului: sfârşitul iernii şi începutul verii. În simbolistica romanuli , ziua
plecării nu poate fi altceva decât momentul în care începe acţiunea liturgică de transfirgurare
a morţii pământeşti în viaţa eternă, cosmică.
Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile
antropoligice ale imaginarului relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui,
situat în apropierea cerului şi spaţiul degradat al văii. O serie întreagă de opoziţii se
subordonează acesteia, păstrând intacte toate conotaţiile valorice: ascensiune-coborâre; sacru-
profan, arhaic-modern.
La confluenţa spaţiului real cu cel simbolic se află râpa, un substituit al Infernului în
care coboară Gheorghiţă în noaptea priveghiului- experienţă iniţiatică obligatorie în drumu de
maturitate. Deplina pustietate a locului dintre pământ şi cer îl lasă pe fecior singur în faţa
morţii, pentru a înţelege condiţia umană: „ Nu s-ar fi putut spune că are vreun dezgust, dar de
când trăia pe lume nu-i fusese dată o asemenea cumplită vedere”. Valoarea râpei ca spaţiu al
iniţierii este susţinută şi de evenimentele cu caracter mitic, fabulos la care participă tânărul.
Relevantă este prezenţa pajurei care planează deasupra văii , rotindu-se de două ori peste vale
şi pornind apoi spre zarea largă, cu un ţipăt ascuţit.În vechile credinţe româneşti, sufletul
mortului se transforma în pasăre, iar pajura este- în mitologia autohtonă- o fiinţă fabuloasă,
venită din „ tărâmul de dincolo” spre a cere o răsplată tinerilor participanţi la un rit de iniţiere.
Roman cu structură baladească, opera realizează o tulburătoare osmoză între cotidian
şi mitic, între datele concret –istorice ale situaţiilor şi proiecţia lor legendară. Discursul epic
este linear, în trepte, într-o structură labirintică. Labirintul cu drumurile sale şerpuite,
reprezintă curgerea continuă a vieţii spre Regatul Morţii (mitul labirintului). În ţesătura
romanului sunt două srtucturi ; una epică şi realistă, alta simbolică şi mitică.
Ivan Eseev susţine că „baltagul” provine din „ labrys”, neolitic, fiind un instrument al
pedepsei, al morţii justiţiare, apărând şi în „Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoieski. Blatagul
trimite la un timp de sacralitate pentru că folosirea lui este legată de respectarea unor regului
ancestrale. Există o superstiţie conform căreia; „ Coada de topor nu se pune pe foc pentru că
acela va muri tăiat, iar baltagul nu se lasă cu vârful în sus pentru că el cheamă moartea.”
Printre sursele mitologice autohtone ale acestui text se numără mitul transhumanţei,
prezent prin paralela posibilă dintre Mioriţa şi Baltagul, mai ales în incipit : expoziţiunea şi
intriga.
Ambele opere epice fructifică în egală măsură mitul mioritic ( trei ciobani, dintre
care unul mai bogat, care tinde sp devină victima celorlalţi; oiţa năzdrăvană e înlocuită, în
roman, de câinele Lupu). În Mioriţa, ciobănaşul are o moarte virtuală, în timp ce în roman,
Nechifor are o moarte în fapt.Personajul absent este plâns de întreaga sa familie în Baltagul,
iar acesta, nefiind pregătit în legătură cu moartea sa, nu şi-a pregătit un testament; în schimb,
în balada populară, ciobănaşul îşi tocmeşte testamentul, iar bătrâna măicuţă îl plânge virtual.
Alegoria moarte-nuntă din Mioriţa, determină suprapunerea celor două ritualuri, datorită
faptului ca ciobănaşul nu era nuntit, iar ciobanul din roman beneficiază de toate trei ritualuri
( botez, nunta, înmormântare) în ordinea lor firească. „ Acea alegorie e o dovadă că moartea
nu e resimţită ca un asasinat odios, ci ca un soi de cosmică fatalitate sau, după unii specialişti,
ca un sacrificiu ritual”. N Manolescu, Arca lui Noe.
Trupul ciobănaşului în baladă, se presupune că va fi segmentat, la traco-daci se
considera că aqtunci când eşti ucis mişeleşte, trupul îţi este segmentat, dezmădulat pentru a nu
ajunge la Zamolxis( trupul întreg cere răzbunarea zeilor), această dezmădulare vine de la
mitul jertfei pentru creaţie. Aşadar credinţele vechi funcţionează pentru că în roman,Nechifor
este răzbunat, leşul său fiind găsit întreg.
Dorinţa Vitoriei Lipan de a asigura ritualul funebru al soţului justifică existenţa
mitului Antigonei în opera. Prin spiritul justiţiar ce caracterizează personajul principal al
romanului, Vitoria, opera primeşte astfel influenţe mitologice egiptene. Mitul lui Osiris şi Isis.
Osiris era un zeu egiptean al vegetaţiei şi al Nilului, fiu al zeului pământului, Geb, soţia lui a
fost Isis, şi era reprezentat ca erou justiţiar, purtând un bici sau un toiag. Isis reprezintă
divinitatea fecundităţii, soţie a lui Osiris, şi mamă a lui Horus, împreună, formând trinitatea
sacră, egipteană, iar grecii o indentifică cu Hera sau Afrodita.
Una din cele mai importante aspecte referitoare la construcţia personajelor este
identificarea unei scheme mitice în distribuţia lor. Una din poveştile exemplare ale umanităţii,
care este considerată „mitul total”: istoria zeului egiptean Osiris, ucis de fratele său, Seth, şi
reînviat de Isis. Analogiile depăşesc cadrul personajelor principale. Zeul va fi răzbunat de fiul
său Horus ( Gheorghiţă), cu ajutorul câinelui Anubis ( Lupu), care în credinţa egipteană este
călăuza divină spre Infern şi cel care devorează păcătoşii, după judecata lui Osiris. Mitul de
largă circulaţie universală deschide căi noi de interpretare a romanului: „ cuplul Isis-Osiris
cuprinde repertoriul întreg al semnificaţiilor cosmice exprimate de ipostazele umane
fundamentale: căsnicie,iubire, paternitate,fidelitate, prietenie, rodnmicie, legiuire,lupta binelui
împotriva răului, moarte, pietate, nemurire” ( Al. Paleologu, Treptele lumii sau calea către
sine a lui Mihail Sadoveanu)
Perechea predestinată, şi anume cei doi soţi Vitoria şi Nechifor Lipan, construiesc
mitul adamic şi ce al androginului. Iubirea este un motor universal în creaţie, pentru ca un
scriitor sa confere viaţă personajelor sale, e nevoit, poate obligat chiar, să pună un strop de
iubire între actanţii săi. Mitul lui Pygmalion se explică prin dragostea Vitoriei Lipan faţă de
copilul ei, Gheorghiţă Lipan, Mitul creatorului îndrăgostit de propia creaţie.
Roman al lumii arhaice a păstorilor, care luptă pentru păstrarea normelor etice, opera
începe cu legenda populară care relatează despre faptul că „ Dumnezeu, după ce a alcătuit
lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam”,-„ Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte
făpturi minunate de mirare: iuţi şi nestatornici ca apele, ca vreamea, răbdători în suferinţe.
Viaţa lor se desfăşoară între două momente : plecarea oilor la iernat şi întoarcerea lor la
munte, la păşunat.”
Legi nescrise guvernează viaţa acestor oameni, iar tradiţia nu admite nerespectarea lor.
Prin dispariţia lui Nechifor Lipan rânduiala şi legile nescrise au fost încălcate. De aceea
vinovaţii trebuie pedepsiţi. „ Ins puternic,activ, victorios” cum a a caracterizatîo Nicolae
Manolescu e tipul reprezentativ pentru lumea în care tradiţiile şi legile nescrise sunt respectate
cu sfinţenie, specifică unei mentalităţi arhaice.
„ Asistăm la o stranie substituţie : eroii fiind oieri, aparţinând lumiii ancenstrale a
muntenilor, scoasă aparent din civilizaţia capitalistă, tema romanului e fundamental
burgheză... Vitoria are ştofa întreprinzătoare a burghezului, simţul lui practic, lipsa de
prejudecăţi, e nereligioasp, vicleană şi rea. Sadoveanu s-a înşelat şi ne-a înşela crezând că
vorbeşte despre păstori asemeni celor din balada Mioriţa : Vitoria e un ţăran de un alt tip,
îmburghezit şi cu o conştiinţă a acţiunii şi a ordinei ce lipseau baciului din baladă. Burghezia
capătă tocmai în acest roman pastoral şi ţărănesc pozivitatea care-i lipsea în celelalte : iar
realismul devine o metodă artistic eficace.” Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Nicolae
Manolescu afirma că ceea ce a dat naştere la conflictul în această lume arhaică a fost
confruntarea ei în roman cu o lume nouă, bazată pe acumularea capitalului, care îşi are
instituţiile şi moravurile specifice. Astfel uciderea lui Lipan se explică prin lăcomia primară şi
invidia ciobanilor.
„Să remarcăm că Vitoria vorbeşte de 2 „ţări”- cea de sus a muntenilor, a crescătorilor
de oi, şi cea de jos, a târgurilor şi a capitalei...Însă muntenii nu sunt izolaţi şi obiceiurile lor s-
au transformat. Nu se mai păstreză semnificaţii transcedentale, religioase; s-au laicizat,
asigurând coerenţa unei societăţi elementare, însă pragmatice. Vitoria nu trăieşte realităţile
mitului; existenţa ei a secularizat misterul, sacralitatea. Merge la preot şi la vrăjitoare dintr-o
superstiţie ( cum alţii nu pleacă la drum marţea),dar ştie singură mai bine ce are de făcut.
Dacă nu se adreseză autorităţilor civile ci îşi urmează ancheta proprie, este pentru că, femeie
fiind, n-are experienţa acestor relaţii. Aici întâlnim aspectul esenţial. Ca în orice societate de
acest tip, în aceea „de sus” atribuţiile sunt perfect separate. Femeia reprezintă elementul
stabil, conservator şi formalist al colectivităţii, iar bărbatul, pe acela mobil şi pliabil la
schimbare. Toate miturile cunosc această specializare: femeia ţese pânza aşteptării. Dar
Vitoria este o Penelopă care împrejurările o fac să plece în căutarea lui Ulise.”
Vitoria culege informaţii, le înnoadă cu abilitate şi iată un fir care o duce mereu mai
departe. Inteligentă, vie, trage de limbă pe unul şi pe altul. Trece de la agresivitate la dulceaţă,
e văicăreaţă din ipocrizie, intrigantă din calcul, stăpână pe nervii ei şi neobosită. Felul cum
uzează de argumentul cum că muntenii fac totdeauna tranzacţiile de faţă cu martori, sugestiile
pe care i le strecoară anchetatorului fără a-i jigni orgoliul, relaţiile cu nevestele celor doi
băinuiţi şi cu aceştia înşişi-total denotă intuiţia cea mai sigură a firii oamenilor. Treptat, din
aceste investigaţii rezultă un scenariu al crimei comise care spulberă ultima îndoială a
Vitoriei. Ea adună pe protagonişti la praznic( ca Hamlet, la spectacol) şi se foloseşte de acest
scenariu ca să smulgă măştile.” Cunoscând psihologia oamenilor, cu o inteligenţă fără egal,
conduce discuţia în faţa celor prezenţi la parastasul lui Nechifor, încât ucigaşii se
autodemască „ Dă baltagul, vorbi el încă stăpânit, întinzând mâna îndărăt către Gheorghiţă ...
–Nu te supăra, domnu Calistrat, eu întreb pe băiet dacă nu citeşte ceva pe balatag.”
„Povestirea Vitoriei este izbitoare prin lipsa de ezitări.... Felul cum înfăţişează
împrejurările crimei este de o precizie uimitoare, completează întâmplările, dându-le o
coerenţă care le lipsea în realitate.”
„Vitoria foloseşte mijloace în descoperirea adevărului ce ţin de sfera socialului şi
psihologicului, mai mult decăt cel al sacrului. Semnele de care ascultă Vitoria sunt în mare
parte desacralizate.” N Manolescu Arca lui Noe.
Un alt aspect care pune în evidenţă geniul sadovenian este construcţia personajului
absent.Nechifor, în momentul declanşării acţiunii romanului, şi-a încheiat drumul existenţial,
cititorul urmând să-i cunoască fogura, comportamentul, profilul spiritual puţin câte puţin;
tehnica amânării generează o puternică tensiune epică, acumulată explotiv până în clipa
descoperirii osemintelor în râpa de lângă Sabasa. Drumul său la Dorna, popasurile, negoţurile,
pornirea înapoi şi sfârşitul năprasnic de baltagul llui Calistrat Bogza sunt reconstituite prin
inteligenţa şi intuiţia Vitoriei, care îl păstreză pe soţ în străfundurile fiinţei. Cititorul îl
cunoaşte cu adevărat pe falnicul muntean abia la sfârşit, după ce diverşi naratori şi martori
dezvăluie cum l-au cunoscut. Aceasta pentru că Nechifor este personajul absent. În chipul cel
mai rafinat, Sadoveanu foloseşte variate modalităţi de conturare a personajului absent, care
sunt, în fond, cele cunoscute : portretul, acţiunea şi comportamentul, limbajul, caracterizarea
făcută de alte personaje etc; numai că acestea, cu rafinament artistic, atât în plan
compoziţional, cât şi stilistic, sunt adaptate statutului de personaj absent.
Vocea auctorială intervine, dar numai prin portretul colectiv al muntenilor, între care
desigur se sitează şi cel absent; e o secvenţă antologică şi prin stilş, dar şi prin fineţea
observaţiei psihosociale : „ Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi
nestatornici ca apele, răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-
arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia, şi datinile lor de la începutul lumii,
ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de
codru- mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă din el ruptă.” Nechifor este dintre
„ locuitorii de sub brad” şi are exact aceleaşi trăsături Ş făputri de mirare, iuţi, nestatornici,
răbdători ş.a.m.d.; este caracterizarea făcută de instanţa auctorială. Aceeaşi modalitate4 apare
în descrierea vieţii muntenilor; preocupările şi mediul acestora aparţine şi lui Nechifor Lipan,
iar perspectiva este naratorial-rapsodică: „ Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo
stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile până ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la
locuri largi (...); munteanul are rădăcini la locul lui ca şi bradul” Alte secvenţe de
caracterizare auctorială pot fi identificate, mai ales când funcţia lor e de motivare sau de
plonjare într-un episod nou şi dinamic.
Un rol special în conturarea personajului absent îl are Vitoria, deoarece nimeni nu l-a
cunoscut pe Nechifor Lipan mai bine. Remarcele sale se mişcă, vibrant şi fără dubiu,
alternând între o zonă realistă ( detalii ale existenţei) şi alta onirico-mitică( imaginile din vis,
apelul la puterile magiei, rezonanţe ale unor rituri). Este de remarcat că Vitoria nu-l
caracterizează pe Nechifor-dispărutul ( cum face vocea auctorială), ci îl evocă, arătându-ni-l
întreg şi viu ăn sclipiri miraculoase de reprezentare : „ În noaptea asta, către zori, a avut cel
dintâi semn, care a împuns-o în inimă şi a tulburat-o şi mai mult. Se făcea că vede pe
Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”. „-
Adevărat, era om cu harţag la chef, se învoi, Vitoria. Mie mi-era drag când îl vedeam aşa, cu
mare coraj. Nu-i putea sta nimeni împotrivă. Odata veneam noi de la Piatra, pe când eram
grea cu Gheorghiţă ( ...)” . „ Măi slăbănogilor eu pe voi vă pălesc în numele tatălui (...)” „ Mie
numai să-mi spuneţi , dacă puteţi, cine- aţi văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru
ţinatat în frunte, şi-n cap cu căciulă brumărie.” Avem în secvenţele citate trei modalităţi de
conturare a personajului absentŞ proiecţia onirică cu semnificaţia trecerii în lumea umbrelor;
evocarea unei întâmplări în care a fost implicat Nechifor, rezultând firea aprigă a
munteanului; schiţa portretistică ce întruneşte semnele recognoscibile pentru bărbatul falnic
ce era.
Figura luminoasă şi impresionantă a lui Nechifor Lipan şi prin sinteza contribuţiilor
mai multor naratori-martori pe care Vitoria îi întâlneşte pe drumul său cu Gheorghiţă, feciorul
care parcurge un drum iniţiatic alături de mama sa, ce procedează detectivistic (G. Călinescu).
Variabilitatea distanţei fiecărui martor-narator faţă de obiectul povestirii are reale efecte
estetice. Unii dintre cei care îi povestesc Vitoriei despre Lipan l-au văzut şi l-au cunoscut de
aproape, pentru alţii a rămas o siluetă fugară. În consecinţă imaginea celui dispărut iese
luminoasă în ărim-plan sau intră misterios în ceaţă. Un slujbaş cu şapcă „ Bărbatul dumitale s-
a înfăţişat , a bătut palma, a scos şi a numărat parale şi-a cerut adeverinţă..”; un cârciumar:
„ Unul era pe un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie”; Moş Pricop : „ Îmi aduc aminte.
Purta căciulă brumărie, avea cojoc în clinuri, din miel negru, scurt până la genunchi şi era
încălţat cu botfori.” În măsura în care Vitoria se apropia de adevărul uciderii soţului său,
graţie unei intuiţii sclipitoare şi prin dovezile trecerii, pe un drum anume a oierului
(personajul absent), dovezi oferite de atâţia naratori-martori ( neamţul de la han, cârciumarul,
cucoana Maria, moş Pricop şi în final Calistrat Bogza), preum şi prin procedeul trenării,
puterea de seducţie a epicii creşte, iar profilul munteanului se impune şi se clasifică precum o
efigie.
Nechifor Lipan are profilul emblematic al munteanului. Priceput în ale oieritului şi
neclintit în respectarea legilor nescrise ale oierilor, el se bucură de plăcerile vieţii, căci are
inima uşoară şi îi plac dragostea, datinile şi beţia. Înfruntă netulburat suferinţele şi iernile
cumplite şi chiar dacă uneori cade pradă nestatorniciei, se întoarce tot la Vitoria lui, cu capul
plecat. Atât gesticulaţia, cât şi cuvântul său sunt cumpănite şi pline de înţeles, exprimând
valori cerute de timp şi reconfirmate ( „Nimeni nu poate sări peste umbra lui”). El, împreună
cu ai săi, urcă poteci abrupte şi coboară prăpăstii, dar se întorc întotdeauna la aşezările
nevestelor şi pruncilor. Generos şi deschis pentru prietenie, înfruntă năprasnic pe cel rău care i
se aşează în cale. Nechifor Lipan este personajul emblematic pentru lumea muntenilor, a celor
care reprezintă „ mişcarea milenară” încă de la regele Burebista încoace.
Semnificaţia numelor este foarte importantă pentru configurarea sensurilor profunde
ale romanului. Provenit din latinescul victor ( victorie, biruinţă) numele eroinei concentrează
statutul ei în raport cu răul ( demască şi pedepseşte ucigaşii), în raport cu prejudecăţile lumii
( refuză interpretarea preotului sau pe cea a babei Maranda), în relaţie cu moartea
( înfăptuieşte ritualul „ marii treceri”) şi chiar în raport cu sine ( găseşte putrea de a înnoda
firul vieţii de acolo de unde l-a rupt dispariţia lui Nechifor). Marele dispărut poartă numele
atribuit în mitologia greacă lui Zeus şi unor divinităţi: Nikephoros ( purtător de biruinţă) este
triumfător asupra morţii, pentru că supravieţuieşte prin iubire şi prin integrarea Marelui Tot.
Gheorghiţă, numele diminutivat al sfântului care a ucis balaurul, moşteneşte numele adevărat
al tatălui său, acel nume de taină pe care uneori Vitoria îl rostea şi pe care îl strigă cu
disperare în momentul coborârii în râpa morţii.
Critcul George Călinescu observă că Sadoveanu preia schema de construcţie a
romanului poliţist, grefată pe un substrat mitic. Romanul poliţist ( osubspecie romanească
destul de clişeizată) se compune din acţiuni care se succedă într-o ordine prestabilită: crima
( precedată unepori de dispariţia victimei), ancheta, descoperirea criminalilor şi probarea
vinovăţiei, finalizatp cu pedepsirea lor. Se observă perfecta suprapunere a epicului cu schema
prezentată : întârzierea nejustificată a lui Nechifor Lipan, convingerea Vitoriei că s-a
prăpădit, căutarea cadavrului şi declanşarea unei anchete ( a autorităţilor, dar mai ales a
femeii), identificarea lui Bogza şi a luI Cuţui ca ucigaşz, dovedirea vinovăţiei acestora şi
pedepsirea lor ( cu moartea, a principalului vinovat, cu închisoarea- a complicelui său).
Aceluiaşi schematism din succesiunea acţiunilor i se supune distribuţia rolurilor
personajelor : victima, ucigaşul, complkicele, detectivul, ajutorul său, martori, persoane
investigate. Două „ surprize” caracterizează romanul sub acest aspect. Este vorba, în primul
rând, despre detectivul indeit, cu opinci şi basma, cu un beţigaş misterios cu care tot
scormoneşte pământul, fără ca nimeni să ştie de ce. Mai mult, acest detectiv pare să aibă o
serie de „ handicapuri” : e analfabetp, nu a circulat nicidată cu trenul, o miră existenţa
telefonului ca o lucrare a divolului, crede că duhul celui rău se ascunde într-o căţeluşă mai
jigărită şi, peste toate astea, suţine ca mortul i-a vorbit. Al doilea personaj indeit în schemă
este martorul. Nu acela despre care vorbeşte Vitoria în preajma lui Anastase Balmez, când îl
interoga pe Calistrat Bogza, căci acela nu exista- şi ea, şi criminalii ştiau acest lucru. Este
vorba despre martorul pripăşit în gospodărie căruia i s-a dat o bucată de mămăligă rece,
pentru că şi-a isprăvit datoia cu prisosinţă toată iarna: câinele Lupu.
O altă stereotipie a romanului poliţist este transformată de Sadoveanu într-o realizare
romanească deosebită: relaţia dintre detectiv şi ajutorul său. În planurile iniţiale, ajutorul
Gheorghiţă, ar fi trebuit să plece singur în căutarea celui dispărut, dar mama îşi dă seama cpă
nu este suficient de pregătit, pentru că acceptă misiunea, dar cere să i se spună ce să facă.
Vitoria ştie că drumul va fi greu, că presupune adaptarea la situaţii neaşteptate, luarea rapidă a
deciziilor şi confruntarea cu o categorie umană necunoascută fiului până aunci : ucigaşul. În
consecinţă, această „ femeie în ţara bărbaţilor” ( N Manolescu) preia rolul iniţatorului, al
maestrului care poartă paşii novicelui spre cunoaştere. Beţigaşul scormonitor de care nu se
desparte Vitoria în ultimele capitole ale romanului este semnul distinctiv al celor aleşi,
instrumentul magic care îi orienteză spre găsirea apei, a comorii , a adevărului.
Limbajul sadovenian are o curgere melodioasă, de poveste spusă domol, cu respectul
cuvenit cuvântului ca parte a unui Logos creator de lume. Limbajul nu impresionează
neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci
prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav şi sărbătoresc, cu adresări directe de o
politicoasă cuminţenie, alături de elemente erhaice şi populare, care se conjugă armonios cu
neologismele, trădează ceremeonia unei culturi vechi şi nobile.
„ Mihail Sadoveanu are realismul lui Balzac şi melancolia unui romantic, meditaţia
aspră a lui Miron Costin , voluptatea senzorială a lui Rabelais. E precos ca un pictor flămând
şi inefabil ca un muzician. Un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, un
dramaturg în proză, un cunoscător al individului şi al colectivităţii, al grupurilor arhaice şi al
societăţii moderne, un înţelept oriental vorbind în pilde şi un critic al ordinii sociale nedrepte
„ ( G Călinescu).

Vous aimerez peut-être aussi