Ketchup

Am citit în ziar că nu va mai fi. Apocalipsa.

Pentru a sărbători această veste bună, m-am dus la
MeDonald's şi am comandat un hamburger. „Ce bine - mă
gîndeam în timp ce, entuziasmat, îmi condimentam
hamburgerul cu ketchup — că nu vor mai fi trompetele
îngereşti sau stelele căzătoare, care ne-ar mistui pămîntul
prin foc." Pînă acum mîncam fără entuziasm, fiindcă
trăiam m aştep-tarea catastrofei. De ce să mai pun ketchup,
dacă tot ne îndreptăm spre catastrofă? Dar acum lumea are
viitor. Aşadar, mi-am pus mai mult ketchup, pentru că deja
merita. A doua zi am consumat hamburgerul cu tot cu două
rînduri de ketchup. Dar a treia zi am observat că, punîndu-
mi ketchup dublu pentru a treia oară, nu mai ţin pasul cu
epoca mea. In prima zi am depăşit-o, în a doua zi am ţinut
pasul cu contemporaneitatea, dar în a treia eram deja
întîrziat. Ketchup dublu pentru a treia oară în-seamnă
înapoiere. Ca să nu rămîn în urmă, trebuia să fie cel puţin
triplu.
Deci, am mîncat triplu. Am rîgîit puţin, dar, în
principiu, nu m-am simţit rău.
Am avut probleme cu stomacul abia după ket-chup-ul
cvadruplu. Am reuşit să le rezolv Cu ajutorul pastilelor
alka seltzer. După cinci rînduri de ket-chup, acestea nu m-
au ajutat cu nimic, iar după şase rînduri, mi s-a făcut rău
numai gîndindu-mă la şapte rînduri de ketchup.
Ce a fost mai departe? Creşterea ireversibilă a
consumului a necesitat folosirea ketchup-ului de

15
şapte, apoi de opt, nouă, zece ori şi aşa mai departe, la
nesfirşit, căci acum, din moment ce Apocalipsa a fost
anulată, viitorul nu mai are sfirşit. Să pre-supunem că
suport ketchup-ul chiar de zece ori. Dar după aceea?
Am dat foc la MeDonald's, aici era vorba de viaţa mea.
Incendiul nu a fost mare, nici pe departe nu era o
Apocalipsă, dar mai bine atît decît nimic.
Bim şi Bom

Bim şi Bom erau un cuplu de clovni. Dădeau

spectacole împreună întotdeauna şi se bucurau de o
popularitate imensă. Nimeni nu şi-l amintea pe Bim fără
Bom sau pe Bom fără Bim, numai Bim cu Bom şi Bom cu
Bim făceau publicul să rîdă, pînă cînd nu se mai ştia dacă
în acel cuplu Bim avea vreo impor-tanţă, Bom vreo
însemnătate, sau dacă, pur şi simplu, era important numai
acel „şi" dintre ei.
însă, în afară de acel „şi" care i-a unit, mai era un
element al cuplului lor, constant, invariabil şi, deşi
neesenţial, aşa cum s-a dovedit, încărcat totuşi de
consecinţe. Şi anume, ordinea în care numele lor apăreau
pe afiş. întotdeauna Biin pe primul loc, iar Bom pe al
doilea, întotdeauna „Bim şi Bom", nici-odată „Bom şi
Bim". Nimeni nu ştia de ce era aşa, nici măcar ei înşişi. Şi
nimeni nu ar fi reflectat la asta vreodată, ei nici atît, pentru
că întotdeauna lucrau în înţelegere şi armonie perfectă,
dacă nu ar fi avut loc o întîmplare foarte asemănătoare cu
 una care s-a petrecut cîndva în Rai.
Mergînd în turneu prin ţară, Bim şi Bom sosiră într-un
mic orăşel, se opriră la hotel şi, neavînd nimic altceva de
făcut, înainte de reprezentaţia de seară hotărîră să meargă
la frizer. Se aşezară la coadă; fiind înainte de spectacol,
cum noi am spus, nu-i cunoştea încă nimeni, aşa încît
putură să aştepte în anonimat. După ce termină să-l tundă
pe ultimul dintre clienţii dinaintea celor doi, frizerul îi
dezlegă acestuia şervetul de sub bărbie, îl scutură şi
întrebă:

17
- Cine-i următorul?
Fără să se gîndească prea mult, Bim şi Bom se ridică de pe
scaune şi se aşază simultan pe fotoliul de frizer, ocupîndu-l
exact pe cîte o jumătate.
- Glumiţi! strigă frizerul, care nu părea deloc amuzat de
scenă. Eu am întrebat cine dintre dumneavoastră este primul!
Bim şi Bom se priviră, şi fiindcă stăteau atît de aproape unul
de celălalt, precum şi celălalt de unul, se priviră direct în ochi.
- Nu am timp de glume proaste, se arătă nerăb-dător
frizerul. Părăsiţi frizeria!
Bim şi Bom se ridicară simultan din fotoliu şi se
îndreptară spre ieşire. Erau atît de preocupaţi de întrebarea
despre întîietate, întrebare pe care nu şi-o puseseră
niciodată pînă atunci, încît nu obser-vară ce este înjurul lor.
Deai mergeau împreună în continuare, această întrebare
ajunsese la conştiinţa fiecăruia dintre ei separat şi separat
căutau răspunsul.
'R-ecură pragul şi ieşiră în stradă. Deasupra uşii
frizeriei se afla firma: „Tuns şi bărbierit - Z. Şarpe".
Conjuncţia „şi" era alungită în mod deosebit.
După aceea cariera lor nu a mai durat mult. Se pare că
Bom încerca să-l înăbuşe pe Bim, iar Bim să-l otrăvească
pe Bom. într-un fel sau altul, spec-tacolele lor nu au mai
fost la acelaşi nivel ca altădată, iar popularitatea lor s-a
diminuat. Dădeau spectacole în cabarete tot mai abjecte şi
tot mai rar, pînă cînd au încetat să mai dea vreun spectacol,
iar faima lor s-a stins.

18
Puterea

Mult a mai durat domnia Dictatorului, dar în cele din

urmă s-a umplut paharul. In fruntea revoltei poporului s-a
aşezat un tînăr şi ambitios General, comandantul unei
garnizoane din provincie.
A venit în marş forţat în capitală, împreună cu
formaţiunile subordonate, şi a înconjurat palatul
prezidenţial. Garda personală a Dictatorului s-a opus cu
îndîrjire, însă victoria revoluţiei era ca şi hotărîtă.
După un scurt asediu, detaşamentele răzvrătite au luat
cu asalt palatul. în timpul lichidării ultimilor pretorieni,
Generalul, cîţiva ofiţeri şi un corespondent de presă din
străinătate s-au deplasat la cabinetul particular al
Dictatorului - un buncăr subteran în mijlocul palatului,
încăperea cea mai secretă dintre cele mai secrete şi
învăluită în mister.
Nimeni, în afara Dictatorului, nu avea acces acolo. Se
spunea că acolo se află întregul tezaur al statului şi toate
documentele importante privind politica externă şi internă.
Uşa blindată era întredeschisă. Dictatorul stătea cu
fruntea sprijinită de un birou uriaş din mahon aurit, pe un
scaun imperial. în faţa lui, pe birou, se aflau doar un
revolver şi o cheie. In afară de birou şi scaun, buncărul nu
avea altă mobilă, în schimb era umplut pînă la refuz - din
tavan pînă în podea -cu nişte cutii din carton. Cei veniţi au
desfăcut cu baionetele prima cutie care le-a picat în mînă,
iar apoi, din ce în ce mai nerăbdători, s-au apucat şi de
următoarele, pînă la ultima. Insă toate conţineau

19
acelaşi lucru: o cantitate uriaşă de exemplare identice alc
unui Mickey Mouse micuţ, dintr-un plastic de duzină.
Grămezi, avalanşe şi troiene de Mickey Mouse s-au
revărsat din cutiile de carton şi i-au înconjurat din toate
părţilc. S-au afundat în ele pînă la genunchi.
- Revelaţie! - a strigat corespondentul străin de presă.
Imediat voi trimite o telegramă: „O desco-perire
senzatională la palatul prezidenţial". Sau nu, am găsit un
titlu şi mai bun: „Misterul puterii dez-văluit!".
- Cred că n-o să faceţi aşa ceva, a zis Generalul şi-l
împuşcă personal pe corespondent.
Apoi luă cheia de pe masă şi, părăsind localul
împreună cu garda sa de corp, a închis uşa pe din-afară
apoi a băgat cheia în buzunar. După aceea, a dat ordin ca
toată garda să fie împuşcată imediat, înainte de a fi
schimbat vreo vorbă cu cineva.
Bucuria provocată de căderea Dictatorului era totală.
Generalul, ales în unanimitate Preşedintele Republicii, a
preluat puterea. Presa liberă, renăs-cută sub înaltul lui
patronaj, prevestea venirea epocii de bunăstare şi de
importanţă crescîndă a ţării în relaţiile internaţionale.
Succesul avea să fic garantat prin bogăţiile imense şi
documentele ex-trem de importante găsite la palatul
prezidenţial. Mai mult decît atît, de acum înainte ele nu
aveau a mai fi puse în slujba dictaturii egoiste, ci în slujba
poporului şi a intereselor întregii naţiuni.

20
Insula comorilor

Defrişînd cu săbiile jungla înaintam treptat în inima

insulei. în sfirşit, ne aflam pe drumul cel bun. Incă un ultim
efort şi urma să descoperim comoara legendară a
Căpitanului Morgan.
- Aici, spuse Gucio, tovarăşul meu, şi înfipse sabia în
pămînt, sub un baobab imens. Era locul care, pe planul
cifrat trasat cîndva de mîna Căpitanului, fusese însemnat
cu o cruce.
Am aruncat săbiile şi am luat o lopată. în scurt timp,
am dat de un schelet uman.
- E-n regulă, spuse Gucio, sub schelet trebuie să fie
cufărul.
Era. L-am scos şi l-am pus sub baobab. Soarele se afla
la zenit, maimuţele agitate săreau din creangă în creangă,
scheletul îşi rînjea dinţii. Gîfiind, ne-am aşezat pe cufăr.
- Cincisprezece ani, zise iarăşi Gucio.
Atîta timp se scursese de cînd începuserăm să căutăm
comoara.
Am stins ţigările şi am apucat drugii de fier. Maimuţele
ţipau tot mai puternic, la fel şi papagalii. în sfirşit, capacul
cedă.
La fundul cufărului era o foaie pe care scria:
„Să mă pupaţi în fund. Morgan."
- Scopul nu este important niciodată, grăi Gucio.
Numai efortul pentru atingerea scopului contează, şi nu
realizarea acestuia.
L-am omorît pe Gucio şi m-am întors acasă. îmi plac
maximele instructive, dar să nu exagerăm.

21
Preţul celebrităţii

Mulţi piraţi vestiţi au fost în Marea Caraibelor, dar

cum a fost Căpitanul Morgan nu era nici unul. Pînă în
momentul în care Căpitanul Pedro Canibal a devenit la fel
de vestit şi s-a declanşat între ei rivalitatea pentru titlul de
cel mai vestit pirat. Acela care va comite faptele cele mai
îndrăzneţe, atroce şi nemaiauzite va primi titlul.
Căpitanul Morgan s-a strecurat, aub protecţia nopţii, la
fortăreaţa inexpugnabilă Santa Rita La Mayor şi, luîndu-l
prizonier pe comandantul ei, s-a retras la revărsatul zorilor.
Dar Pedro Canibal l-a răpit pe vicerege ziua-n amiaza mare
şi, în plus, a dat foc aşezării. Căpitanul Morgan a luat prin
abor-daj goeleta „Azucena" şi a spînzurat întregul echi-paj.
Dar Pedro Canibal nu numai că i-a decapitat pe toţi
membrii echipajului fregatei „Margarita", ci a şi umplut cu
praf de puşcă mascota lor, papagalul cel îndrăgit, i-a pus
un fitil, l-a aprins şi i-a dat drumul din colivie. Papagalul a
explodat în zbor, tocmai cînd i se părea că se îndepărta de
pericol. Căpitanul Morgan nu şi-a permis pentru mult timp
să fie depăşit de rival. Aşa că l-a violat pe arhiepiscopul de
Toledo, care tocmai vizita misiunile de peste mare. însă
Pedro Canibal l-a fript şi l-a mîncat pe Secretarul
arhiepiscopului, după ce l-a marinat de viu în venin de
şarpe cu clopoţei, după o reţetă a canibalilor din
Amazonia.
Admiraţia opiniei publice era împărţită în mod egal
între cei doi căpitani şi nici unul dintre ei nu reuşise să-l
depăşească pe celălalt. Şi asta, pînă în

22
momentul în care s-a răspîndit zvonul cum că urma să
ajungă în Europa un galion cu şapte catarge, încărcat cu
zece milioane de lingouri de aur şi nouă-zeci şi nouă de
fecioare minore, fiice ale celor mai bune neamuri, destinate
celor mai alese mănăstiri din Spania şi ambii căpitani s-au
grăbit simultan să înşface o pradă atît de preţioasă. Fiecare
voia să i-o ia celuilalt înainte, soluţionînd în mod definitiv
în favoarea sa rivalitatea în privinţa titlului de cel mai
vestit pirat.
Cînd Pedro Canibal păşi pe puntea galionului, era sigur
de triumf. Deşi în drum a dat peste vînturi potrivnice, nu-l
întîlni nicăieri pe Morgan, aurul se afla la locul lui, iar
fecioarele păreau a fi intacte. Dar cînd a început să numere,
a văzut că lipsea un ducat şi o fecioară. lar pe uşa cabinei
căpitanului găsi un bilet, fixat cu un stilet: RESTUL
PENTRU DVS.
Pedro Canibal nu a suportat această ruşine. în ciuda
numelui vulgar, era totuşi un om de onoare. în schimb,
Căpitanul Morgan a rămas cel mai vestit pirat, deşi a
obţinut numai un singur ducat de aur şi o singură fecioară,
despre care, de altfel, se spu-neau multe.

23
Descoperitorul uitat

Astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de Căpitanul

Lewandowski, în pofida faptului că a fost unul dintre
primii descoperitori nu numai ai Polului Nord, ci şi ai
Polului Sud. Unii, ca Amundsen, Nobile, Peary sau Byrd
au intrat în istorie, dar Lewandowski nu.
Cauza acestei omisiuni a fost, poate, teza ciudată pe
care Lewandowski a susţimit-o cu îndîrjire toată viaţa.
Descoperind Polul Nord, Lewandowski sus-ţinea cu tărie
că acel Pol nu este deloc Polul Nord, ci Polul Sud, care
este situat la nord numai ca o consecinţă a unor
 neînţelegeri din natură. Desigur, s-a oferit imediat
argumentul că, dacă un Pol se află la Nord, acesta este
chiar Polul Nord şi gata. Teza sa fiind platonică, însemna
că provine de la principiul idealist, conform căruia
denuimrea este adevărul unui obiect, şi nu obiectul este
adevărul denumirii. Principiul idealist fusese de mult
respins însă de către ştiinţă, aşa că Lewandowski nu avea
nici o şansă.
Totuşi, el nu se dădea bătut. Surd la incontea-tabilele
argumente realiste, a demonstrat logic că, din moment ce
Polul descoperit de către el la nord este Polul Sud, atunci
Polul Nord trebuie să se afle la sud, Intrucît l-au luat în rîs
în continuare, a hotărît să-şi susţină printr-un experiment
raţiona-mentul perfect logic dar, ca urmare a unei premise
greşite, nebunesc.
Invingînd dificultăţi nemaiauzite, a răzbit pînă la Polul
Sud, după care a anunţat că a găsit acolo Polul Nord.
Intrebat cum deosebeşte Polul Nord

24
imanent de Polul Sud imanent, fără a ţine seama de faptul
că unul se află la nord şi altul la sud, a răs-puns: „Simt eu
asta".
Acest răspuns, subiectiv pînă la absurd, i-a pecetluit
soarta. L-au clasat ca un maniac irecu-perabil şi nimeni nu
s-a mai interesat de el. A murit în uitarea care dăinuie şi
astăzi.
De ce ne amintim de Lewandowski? Tot mai
numeroase sînt vocile care susţin că ceva nu e în ordine cu
planeta noastră. Nimeni nu e mulţumit de cursul şi
întorsătura treburilor de pe Pămînt. Deci, poate că teza lui
despre Poli greşiţi este demnă de o reconsiderare.

25
Drapelul

Un oarecare Puko, portarul unei case de pe Aleea

Victoriei, a fost acuzat de sabotaj. Printre obligaţiile sale se
număra şi arborarea drapelului naţional în timpul
sărbătorilor nationale. lată că s-a întîmplat însă ca
respectivul drapel să nu fie arborat atunci
cînd trebuia.
La tribunal el a explicat că a făcut tot posibilul pentru a
arbora drapelul, dar - după spusele sale -„drapelul nu vroia să
fie arborat cu nici un chip".
 Această absurdă neasumare a responsabilităţii nu a făcut
decît să-i agraveze situaţia. Cu toate acestea, apărătorul său - pe
baza unor lungi şi pline de răbdare discuţii cu el şi apoi a unei
anchete la faţa locului - a stabilit că acuzatul s-a străduit real-
mente să arboreze drapelul. Dar nu a putut, deoarece l-a pus
oblic şi, din acest motiv băţul dra-pelului s-a poticnit de tocul
uşii de la ieşire, în ciuda bunăvoinţei şi a eforturilor repetate ale
acuzatului. Aceasta nu l-a permis instalarea drapelului în
exteriorul clădirii.
Intrebarea „de ce acuzatul nu a pus drapelul pe orizontală,
adică paralel şi nu perpendicular pe direcţia de ieşire în stradă?"
a rămas deschisă. Apărătorul a lansat teza că inculpatul, nu prea
isteţ din naştere, nu dispunea de suficientă inteligenţă pentru
aceasta. A cerut aşadar achitarea, pe baza acelei insuficienţe.
Ceea ce a indignat opinia publică. Deoarece teza lui, bazată pe
premisa că există mai multe niveluri de inteligenţă, a fost din
start reacţionară.

26
Aceasta nu a însemnat însă că opinia publică a fost de
partea acuzatorului. Acuzarea a fost de stat, iar statul nu se
bucura de popularitate. Simpatia publică a fost de partea
inculpatului care, în scurt timp, a devenit croul grupărilor
liberale şi anar-histe. Pe ziduri au apărut inscripţii de
genul: „Să fie eliberat Puko" sau „Puko preşedinte". S-a
ajuns la manifestaţii şi conflicte cu poliţia.
Guvernul s-a adunat în cadrul unei şedinţe
extraordinare, discutînd două alternative:
1) Să renunţe la acuzare. Dar în acest caz ar fi intrat în
dizgraţia opiniei publice, adoptînd teza că inculpatul este
nevinovat, pentru că este prost. Pe deasupra, ar arăta
slăbiciune faţă de cererile anarhiştilor.
2) Să susţină acuzarea. Dar în această situaţie i-ar fi
incitat pe liberali şi ar fi provocat mişcări anarhiste.
Guvernul se găsea într-o situaţie fără ieşire.
Tribunalul a găsit totuşi soluţia. Apelînd la Drepturile
Omului, a constatat că fiecare are drep-tul să arboreze
drapelul aşa cum îi place. Faptul că uşa a fost prea îngustă
pentru a-i permite incul-patului să scoată drapelul aşa cum
vroia, adică oblic, a fost considerat cauza obiectivă a
crizei.
Tribunalul a decis anularea procesului şi lărgirea uşii,
pe cheltuiala statului.

27
Gaura din pod

Era odată un rîu, iar pe fiecare dintre malurile sale -

cîte un orăşel. Cele două orăşele erau unite de un drum,
care trecea peste un pod.
într-o bună zi, în acel pod a apărut o gaură. Res-pectiva
gaură trebuia astupată şi în această privinţă opinia publică
a celor două orăşele era de acord. Insă a apărut
controversa: cine avea s-o facă? Intrucît fiecare dintre
orăşele se considera mai important decît celălalt, orăşelul
de pe malul drept era de părere că drumul duce înainte de
toate la el, deci orăşelul de pe malul stîng trebuie să astupe
gaura, pentru că el ar trebui să ţină mai mult la această
reparare. Orăselul de pe malul stîng pre-tindea că el este
ţinta oricărei călătorii, aşadar repa-rarea podului este în
interesul orăşelului de pe malul drept.
Disputa a durat, la fel şi gaura. Şi cu cît dura mai mult,
cu atît creştea aversiunea reciprocă a ambelor oraşe.
Odată, cerşetorul locului a căzut în gaură şi şi-a rupt
piciorul. Locuitorii ambelor orăşele au început să-l întrebe
insistent dacă mersese de pe malul drept spre cel stîng sau
de pe malul stîng spre cel drept, căci de asta depindea care
dintre orăşele va suporta consecinţele accidentului. El însă
nu-şi amintea, deoarece în acea seară fusese beat.
Peste cîtva timp, trecea pe acel pod trăsura unui
călător. Căzînd în gaură, aceasta şi-a rupt osia. întrucît
călătorul doar tranzita cele două orăşele, deci nu mergea
dinspre unul spre altul şi nici

28
dinspre altul spre unul, locuitorii celor două orăşele au
manifestat indiferenţă faţă de accident. Supărat, călătorul
coborî din trăsură, întrebă de ce nu este astupată gaura şi,
aflînd cauza, declară:
- Cumpăr această gaură. Cine este proprietarul ei?
Ambele oraşe şi-au anunţat simultan dreptul asupra găurii.
- Ori voi, ori voi. Partea care este proprietarul găurii
trebuie s-o dovedească.
- Dar cum să dovedească? au întrebat în cor re-
prezentanţii celor două comunităţi.
- E simplu. Doar proprietarul găurii are dreptul s-o
astupe. o voi cumpăra de la cel care va repara podul.
Locuitorii celor două orăşele s-au pus pe treabă, în
timp ce călătorul fuma din trabuc, iar vizitiul său repara
osia. Cît ai clipi au reparat podul, după care s-au prezentat
să-şi primească banii pentru gaură.
- Care gaură? se miră călătorul. Nu văd aici nici o
gaură. De mult mă uit după o gaură, sînt gata să plătesc
bani grei pentru ea, însă voi nu aveţi nici o gaură de
vînzare. Vă bateţi joc de mine sau ce?
Se urcă în trăsură şi se îndepărtă.
Acum locuitorii orăşelelor s-au împăcat. Pîndesc pe
pod împreună în deplină armonie şi, cînd trece vreun
călător, îl opresc şi îl bat.

29
Noul Şah

în timpul unui turneu de şah, un tînăr jucător, pierzînd

o partidă decisivă care conta pentru cam-pionatul zonal, şi-
a ieşit din fire şi şi-a snopit în bătaie adversarul. Nu i-a
fost greu, fiindcă era puternic, iar partenerul său mai slab
şi mai în vîrstă. Unii au considerat întîmplarea un adevărat
scandal, însă majoritatea publicului, obişnuită deja cu
spectacole atrăgătoare, a primit incidentul cu aplauze,
socotindu-l mult mai distractiv decît să fi urmărit mutările
plicticoase ale partidei.
Sociologii, psihologii, esteticienii şi filosofii cu mare
influenţă au luat şi ei apărarea tînărului impulsiv. Au
considerat că tînărul şi-a manifestat în mod spontan
personalitatea, ceea ce, după cum se ştie, nu dăunează
psihicului şi previne nevrozele. Au criticat sistemul de
restricţii şi sancţiuni din cadrul turneelor de şah,
considerîndu-l propice apa-riţiei nevrozelor. Au protestat
împotriva principiului de eliminare prin competiţie şi l-au
socotit nedemo-cratic, pentru că duce la apariţia sportivilor
de valoare. Au pus în evidenţă valoarea estetică a faptei
săvîrşite de tînăr, ca o formă pură de mani-festare a „Artei
situaţionale", lăudîndu-i calităţile de situaţionist
instinctual. Au făcut trimitere la fizica modernă, unde s-a
descoperit imprevizibili-tatea modului de reacţie a materiei
primare. Au pomenit şi de faptul că imaginea lumii, un
sistem rigid de reguli şi principii, de cauze şi efecte, este
depăşită şi au cerut aplicarea unor ample reforme în
competiţiile de şah, deoarece această ramură

30
sportivă este ultimul anacronism al unei filosofii
învechite.
Prin urmare, s-a creat o nouă variantă de şah, una
avangardistă, ceva în genul bucătăriei moderne (La
Cuisine Nouvelle), a picturii moderne sau a noii mode în
coafură şi vestimentaţie. în loc să stea nedezlipiţi de tabla
de şah, participanţii la com-petiţie mai întîi se înjurau,
apoi fiecare se străduia să dea jos piesele adversarului,
apelînd la şuturi, sărituri bruşte, ba chiar şi la scuipături
care mergeau direct la ţintă - tehnică stăpînită doar de cei
mai buni. însă metoda cea mai eficientă consta în
imobilizarea adversarului. Mai întîi, acesta era întins pe
jos, apoi i se rupeau mîinile şi picioarele, ca după aceea să
i se poată elimina piesele de pe tablă, fără nici un fel de
împotrivire din partea sa, în aplauzele publicului. Unii
reuşeau această per-formanţă într-un stil cu totul original,
nelipsit de fantezie. Favoritul publicului a fost unul care a
reuşit să înghită toate piesele, cu ajutorul unei sin-gure
chifle.
Ca spectacol, Noul Şah se bucura de o mare popu-
laritate, aducînd organizatorilor un cîştig substan-ţial. Star
al turneelor a fost desemnat tînărul care l-a inventat din
întîmplare. Datorită capacităţilor înnăscute, a cîştigat
toate competiţiile şi i s-a acor-dat titlul de Maestru. într-
un timp scurt a devenit extrem de bogat şi celebru, căci nu
numai tumeele, dar şi interviurile, conferinţele, ofertele
venite din partea editurilor pentru a scrie o carte,
propunerile caselor de filme de ajuca în rolurile principale
i-au sporit bogăţia, popularitatea în rîndurile largi ale
publicului, precum şi prestigiul în cercurile de inte-
lectuali.
Publicul însă se plictiseşte repede şi doreşte mereu
senzaţii noi. Ca toate pe lumea asta, şi Noul

31
Şah trebuia să evolueze, astfel încît să nu provoace
diminuarea interesului pe care-l prezenta. Aşadar,
organizatorii, uzînd de experienţa industriei jocu-rilor
olimpice din Roma antică, au avut ideea de a organiza un
meci între Maestru şi un urs viu. Nu s-au înşelat. Partida
de şah în varianta nouă, dintre Maestru şi urs, a devenit o
senzaţie. Cea mai mare sală de spectacole şi concerte s-a
umplut pînă la refuz, iar mulţimea de afară a luat cu asalt
intrările. Cînd au apărut pe scenă, dintr-o parte Maestrul,
cu frizura mov, îmbrăcat într-un costumaş auriu, iar din
cealaltă parte un urs viu, cu blană obişnuită, se auziră
ţipete din sute de mii de gîtlejuri. Primele victime ale
isteriei în masă au fost scoase afară. In mijlocul scenei,
între Maestru şi urs fusese aşezată o tablă de şah, cu
sclipiri de nuanţe lasero--psihedelice.
- Măi, patruped împuţit, începu Maestrul, cu o
nevinovată insultă. Ursul însă se aşeză liniştit la tablă şi,
după un moment de gîndire, mută pionul din poziţia C3 la
B4.
Sala fu zguduită de huiduieli, iar Maestrul, vrînd să-l
învioreze pe ursul cel îmbîesit, îl înjură de maniă. Atunci
ursul, uitîndu-se înjur, ca şi cum l-ar fi trezit cineva din
somn, se ridică şi spuse:
— Vă rog să mă iertaţi, dar eu în aceste condiţii nu mă
pot concentra.
Şi a ieşit.
Acum are loc urmărirea. Forţele de ordine au
înconjurat munţii şi pădurile din zonă, unde se pre-
supunea c-ar fi plecat ursul. Organizatorii au înregistrat
pierderi şi l-au dat înjudecată pe urs, ca să plătească
despăgubiri în valoare de cinci sute de milioane de dolari,
nu numai din cauză că s-au dus pe apa sîmbetei
contractele pentru transmisiunea meciului pe glob prin
satelit şi pentru că publicul,
32
dezamăgit, a devastat sala de spectacole şi concerte ci
şi pentru că s-au înregistrat imense daune morale
In cazul în care ursul va fi prins, nu se ştie totuş dacă
va fi adus în faţa instanţei. Sînt destule voc care susţin că
este nevinovat, că s-a prezentat la ui nivel necorespunzător,
deoarece este doar un ani mal. în aceste condiţii, mai
degrabă s-ar impune Sî fie plasat într-un spital de psihiatrie
şi supus unu proces de reeducare.

33
Nebunul

îl aşteptam pe Doctor, iar el întîrzia. Eram foarte

porniţi împotriva lui. în sfirşit, veni.
- Scuzaţi-mă domnilor, spuse, lăsîndu-şi par-desiul în
hol, dar au adus un pacient şi a trebuit să mai rămîn în
clinică. Un caz special.
- în ce sens special?
Incă mai eram porniţi împotriva lui. După ce că a
întîrziat, mai caută şi pretexte.
- Pacientul mi l-a citat pe Shakespeare: „Lumea este
visul unui nebun... plin de furie şi agitaţie", susţinînd că
Shakespeare s-ar fi gîndit tocmai la el în persoană. „Vă
sfătuiesc să aveţi grijă de mine, ne-a ameninţat, căci, dacă
mi se va întîmpla ceva, va fi sfirşitul lumii".
- Un adevărat nebun, fu de acord Majer.
- După părerea mea, doar simulează. Un ade-vărat
nebun nu se consideră niciodată nebun.
- Dar această grandomanie a lui nu este decît paranoia
curată!
- Tocmai de aceea este un caz special: este nebun sau
nu? Dilemă pentru psihiatrie. Dar hai să înce-pem, deja am
pierdut destul timp din cauza lui.
împărţirăm cărţile.
- De fapt, ce-a vrut să spună cu asta? întrebă Majer
după o clipă, cînd deja începurăm roberul.
 - Cu ce?
- Cu acel sfirşit al lumii.
- Că lumea există doar datorită lui. Aşadar, cînd el va
muri şi va înceta să viseze, atunci lumea se va sfirşi.

34
- Cu tot eu noi?
- Desigur, doar şi noi aparţinem lumii. Timp de o clipă,
jucarăm în tăcere.
- Dar el cum se simte acum? întrebă Nowosqdecki.
- Normal, ca la spitalul de nebuni.
- Nu la asta m-am gîndit, ci dacă nu îi este prea frig sau
prea cald. Oare transpiră? Oare răceşte?
- Oare nu mănîncă ceva indigest? completă Majer.
- Nu ştiu. Cînd am plecat din clinică era bine sănătos.
Nowosadecki lăsă cărţile din mînă.
- Eu cred că dumneavoastră ar trebui să vă întoarceţi şi
să verificaţi dacă nu-l supără ceva.
- Sau dacă nu-i dăunează ceva, adăugă Majer.
- Dumneavoastră glumiţi?
- Deloc. Aceasta este obligaţia dumneavoastră ca
medic.
-Aţi depus jurămîntul lui Hipocrate sau nu? completă
Majer.
- Am crezut că măcar aici am de-a face cu oameni
normali, zise Doctorul, dar văd că m-am înşelat. La
revedere. Şi vă rog să nu mai contaţi pe mine ca partener la
bridge.
Şi ieşi.
- Vedeţi ce aţi făcut? am spus eu cînd am rămas în trei.
Chiar aţi crezut cu adevărat în ceea ce născocise acel
nebun?
- Noi? De unde! Doar nu sîntem nebuni. Dar pentru
orice eventualitate...

35
Tigara

în calitate de corespondent de presă mă aflam într-o

ţară care era în centrul atenţiei lumii. Adică mi-a fost dat să
asist la o executie.
Era doar una dintre numeroasele execuţii şi, după
părerea mea, nu tocmai cea mai interesantă. o oarecare
bucată de zid dintr-o oarecare localitate necunoscută nici
de condamnat, nici de soldaţii plu-tonului de execuţie, la o
oarecare oră dintr-o oare-care zi, pe o oarecare vreme.
Condamnatul era un tînăr, iar toţi cei prezenţi, adică el,
soldaţii şi cu mine, ne vedeam pentru prima dată în viaţă şi
probabilitatea că ne vom mai vedea era infimă.
Pus la zid, condamnatul a cerut o ţigară. Soldaţii au
fost de acord şi ne-am aşezat cu toţii pe un mor-man de
moloz, lîngă zid.
- Sînteţi corespondent de război? - m-a întrebat tînărul.
- Da, aşa s-a nimerit - i-am răspuns.
- Atunci, am să vă spun ceva.
li tremurau mîinile şi era verde la faţă.
- Ei cred că este ultima mea ţigară, dar de fapt este
prima.
 Chiar dacă se înverzea din ce în ce mai tare la chip,
vocea lui se auzea triumfală.
- Care va să zică dumneavoastră n-aţi fost... nu sînteţi
fumător?
- Niciodată în viaţa mea. Abia încep. Şi a vomat.
Mai tîrziu, mergeam pe la periferie, în direcţia soselei.
36
- Păcat de ţigara pe care i-aţi dat-o - a zis sergentul.
- De ce? Oricui i se face rău la prima ţigară - am
protestat.
- Care prima? I-aţi văzut degetele? galbene de la
nicotină. Simţea că va borî de frică şi v-a dus cu povestea
asta.
- Dar de ce?
- Ca să nu gîndiţi rău despre el. Şi a adăugat după o
clipă:
- Dacă cineva se teme atît de mult, nu ar trebui să
moară.

37
Schimbare de tren

Se înserase de-a binelea cînd am coborît în acea statie.

Am aflat că următorul tren avea să plece abia
a doua zi.
M-am interesat de hotel, era doar unul singur în
tot orăşelul. Am luat birja şi i-am spus vizitiului să
mă ducă acolo.
Era întuneric ai ploua. Am ajuns în faţa unei clădiri
care de abia se zărea, dar, pentru că avea uşile deschise, am
intrat.
- Desigur, avem o cameră liberă - a spus recep-ţionerul şi mi-
a înmînat cheia.
Cu cîţiva ani în urmă mi s-ar fi părut bătrîn, dar acum mi se
părea doar de vîrstă medie. Avea man-şete negre de genul celor
purtate cîndva de func-ţionari şi în special de contabili.
- Prin curtea interioară şi pe scări. Vă doresc
noapte bună.
Mi-am luat cheia şi valiza şi m-am îndreptat spre
capătul culoarului care semăna mai degrabă cu un tunel.
Inainte de a ieşi în curtea interioară, m-am
oprit.
- Vă rog să mă treziţi devreme. Mîine plec mai
departe şi n-aş vrea să pierd trenul.
- Mai departe? Cum adică mai departe?
- Sînt în călătorie.
- îmi pare rău, dar n-avem nici o cameră liberă.
Vă rog să-mi daţi cheia înapoi.
- Dar mi-aţi zis c-aveţi.
- A fost o greşeală.

38
- Poate totuşi găsiţi o cameră pentru mine. Sînt foarte
obosit.
- Toţi sîntem obosiţi. Cheia, vă rog.
- Nu înţeleg.
A luat lampa de pe masă, a ieşit de după tejghea şi mi-a
făcut semn cu mîna. M-am dus cu el.
M-a condus în stradă, a ridicat lampa şi a lumi-nat firma
de deasupra intrării: „Hotel Terminus".
- Acum înţelegeţi?
- Nu prea.
- Acesta este un hotel pentru cei care nu merg mai
departe.
- Poate faceţi o excepţie?
- Nu există excepţii.
- Şi acum ce mă fac?
- Eu n-am ce să vă fac, astea-s regulile. Chiar trebuie să
mergeţi mai departe?
Am căzut pe gînduri. Ideea de a petrece o noapte în
staţie mi se părca de nesuportat. Vroiam să mă întind în pat
şi să adorm. Şi oare chiar trebuia să merg mai departe? Dar
am învins tentaţia.
- Se pare că trebuie.
- Păcat. Vă mai aşteptăm în viitor.
- Cu plăcere, dar încă nu ştiu cînd. Este nevoie de
rezervare?
- Nu, noi totdeauna avem camere libere. I-am dat cheia
înapoi şi, prin noroi, în beznă, m-am întors la gară.

39
Răzvrătitul

S-a aşezat în faţa mea, deşi nu-i era permis să se aşeze

în prezenţa mea şi a spus, deşi nu-i era permis să ia
cuvîntul în privinţa problemelor sale per-sonale:
- De cînd ai venit pe lume, eu am grijă de tine. N-aş fi
avut nimic împotrivă căci asta e soarta mea, dar nu prea-mi
convine că nu-mi este permis decît să te sfătuiesc şi
nicidecum să-ţi interzic sau să-ţi poruncesc. Faci ce vrei,
dar ceea ce vrei de cele mai multe ori este contrar sfaturilor
mele,
A suspinat adînc, provocînd o pală de vînt puter-nic,
căci avea un piept zdravăn. Foile de pe biroul meu au
început să zboare şi au căzut pe podea. Am îngenuncheat
ca să le adun, bucuros de această diversiune. Avea dreptate,
iar eu nu puteam să mă împotrivesc raţiunii lui. Preferam
aşadar să nu-i privesc faţa.
- Mai mult decît atît. Sînt obligat să-ţi fiu nu numai
sfătuitor, ci şi slugă. Singur nu faci nimic, pentru că eşti
mic, neputincios şi lipsit de apărare. Tot ceea ce ai, obţii
numai datorită mie. Cu asta însă aş mai putea fi de acord.
Dar tu, deşi eşti numai un punct din univers, nu ai limite în
pretenţiile tale, fiindcă dorinţele şi ambiţiile tale sînt mai
mari decît tot universul. Niciodată nu eşti mulţumit, orice
aş face pentru tine, şi Dumnezeu ne este martor la amîndoi
că am făcut multe. Eşti doar un parazit al forţei mele, adică
un gîndac, doar o reflectare a focu-lui meu, adică efectul
meu şi nu propria ta cauză. Şi totuşi te comporţi ca şi cum
eu aş fi cel care nu poate exista fără tine, nu invers.

40
Şi-a acoperit ochii cu palma şi s-a făcut întuneric. M-
am ridicat pentru că orbisem şi nu mai puteam să adun
foile împrăştiate. Abia după o clipă mi-am revenit. Asta
însemna că stătuse pe gînduri cu ochii acoperiţi de palmă
doar pentru o clipă, după care şi-i descoperi şi se făcu
lumină din nou.
- De ce o fiinţă superioară trebuie să slujească o fiinţă
inferioară rămîne pentru mine un mister. Este împotriva
principiului ierarhiei, care este fundamental în univers, iar
raportul dintre noi este singura excepţie de la această
regulă. Dacă aş fi îndrăznit să critic sentinţele Celui de
Sus, aş fi spus că numai datorită unei perversiuni de-a lui
s-a ajuns la o astfel de deviaţie. Te-am slujit cu credinţă,
deşi îţi sînt superior. M-am străduit să-ţi îndeplinesc
dorinţele, deşi cele mai multe dintre ele n-au fost demne de
tine, că de mine ce să mai vorbim. Am transpus în viaţă
proiectele şi visurile tale, deşi din start ştiam că nu va
rezulta din ele decît nefericire, absurd şi urîţenie. Ţi-am
pus la dispoziţie mijloace care valorau mai mult decît
scopurile tale, şi toate astea pentru că sînt sluga ta.
Se ridică străpungînd tavanul cu capul. Vocea lui
venea acum de sus, de deasupra acoperişului, de deasupra
norilor:
- M-am săturat de atîta umilinţă, plec pentru că nu aici
mi-e locul şi mă duc acolo, în lumea căreia îi apartin. Poţi
numi asta răzvrătirea îngerilor, dar fereşte-te s-o compari
cu prima răzvrătire. Atunci o putere mare s-a împotrivit
unei puteri superioare, pe cînd acum nu poate suporta să
slujească uneia inferioare.
Spunînd aceasta, dispăru.
Fără să mă grăbesc, m-am dus în bucătărie şi mi-am
fiert un ou tare. L-am mîncat. Am luat un ziar, am citit
mica publicitate şi l-am pus la loc. Am

41
căscat de două ori. în cele din urmă rt-am apropiat de
geam. Nu mă înşelasem, stătea pe partea cealaltă a străzii
şi se uita la geamul meu. Atunci, m-am aşezat pe canapea,
ca să aţipesc un pic, pînă se va întoarce şi va reîncepe totul.
Nu era prima dată cînd mă părăsea pentru totdeauna.
îngerul meu păzitor, Conştiinţa mea.
Fie vorba între noi, mi-e milă de el. N-as vrea să fiu în
pielca lui.
Din jurnalul unui arivist

Aveam un singur scop în viaţă: să fiu invitat de către

prinţ la bal.
După mulţi ani de stăruinţă am reuşit să-mi ating acest
scop. Am primit o invitaţie tipărită cu litere elegante pe o
hîrtie de calitate. „Are onoa-rea..., atunci şi atunci,... acolo
şi acolo...".
 Cînd a venit ziua şi ora, m-am dus la adresa indicată.
Se însera. Mergînd cu taxiul, am închis uşor ochii şi m-am
văzut urcînd treptele palatului, auzind acordarea
instrumentelor din orchestră şi apoi numele meu anunţat
cu voce tare de către maître d'hotel în pragul unci săli pline
de lumină şi femei frumoase. Taxiul se opri. Am plătit, am
coborît şi m-am îndreptat spre palat. Am constatat că taxi-
metristul mă lăsase în faţa unei toalete publice. Nici urmă
de palat. Eram furios pe netrebnicul de taxi-metrist,
credeam că a greşit adresa. Am verificat. Dar n-a fost nici
o greşeală. Deci, poate că un individ răutăcios îmi
trimisese o invitaţie falsă, vrînd să facă o glumă atroce.
Sau poate... poate invitaţia a fost adevărată, dar
balurile nu se mai ţin în palate, timpurile s-au schimbat,
trăim în epoca obstinaţiei, autoironiei şi parodiei. Prinţul
este prea inteligent, prea rafinat ca să nu fie în pas cu
epoca sau să se lase depăşit de ea. Şi numai eu, naivul, am
o imagine desuetă despre viaţa sferelor înalte,
Mi-am tras o palmă peste frunte. Asta e! Ce prostovan
pot fi. Eram cît pe ce să nu apreciez stilul
43 rafinat şi să mă arăt inferior. Poate chiar contau pe asta.
Ehei! Nu ştiu ei cu cine au de a face. Si, îndrăzneţ, cu mina
blazată a unui om de lume, am intrat în pisoar.
Prorocul

în orăşelul nostru era unul care avea ciudă pe toţi şi pe

toate. Nu-i era pe plac nimeni şi nimic. Umbla pe străzi
într-o permanentă stare de mînie, admonestînd trecătorii.
Cînd era vreo nuntă sau vreun botez, se posta în faţa
bisericii, iar apoi în faţa casei unde se ţinea petrecerea, şi
dojenea oamenii. lar dacă nu se întîmpla nimic şi nu era
nimeni în preajmă, mormăia ceva, probabil nişte înjurături.
Ne-am distrat grozav cu el, pentru că e plăcut să vezi
pe cineva că se enervează, mai ales cînd nu exista nici un
risc pentru că el era infirm şi n-ar fi fost în stare să arunce
nici măcar cu o piatră. Este foarte amuzant cînd cuiva i-e
ciudă pe tine, dar nu poate să-ti facă nimic.
Mai ales copiilor le plăcea să-şi bată joc de el. îl
îngînau, îl trăgeau de cracii pantalonilor, apoi fugeau
prefăcîndu-se că le este frică. Niciodată nu putea să-i
ajungă şi uneori chiar cădea şi nu mai reuşea să se ridice.
Rămînea la pămînt şi gesticula cu ură. Atunci distracţia era
maximă.
Ar fi fost de-ajuns orice nimic ca să-i facă în ciudă, dar
oamenilor le plac perfecţionările. Au băgat de seamă că
numai animalele erau iertate de el. Chiar s-a împrietenit cu
un cîine bătrîn care adeseori se tolănea la soare întins în
piaţă. Dacă aruncam cu pietre în cîine sau dacă îi trăgeam
un şut provocam un efect mai puternic decît atunci cînd
aruncam direct în el însuşi. In acele momente răguşea de
mînie, ceea ce ne amuza copios. In cele din urmă

45
cineva, care vroia ca distracţia să fie totală, a spînzurat
cîinele în timpul nopţii.
Dimineaţa cîinele atîrna în copacul de lîngă fin-tînă şi
diverşi curioşi stăteau aşezaţi în părculeţul dinjur aşteptînd
ca ciufutul să-şi facă apariţia şi să vadă ce s-a întîmplat. Se
bucurau anticipat de spec-tacolul care urma să se
desfăşoare.
A venit pe la prînz, a văzut cîinele, a stat o clipă, s-a
întors şi a plecat. De atunci este liniştit. Se uită la noi ca şi
cum nu ne-ar vedea. Trece pe lîngă noi ca şi cum nu am
exista. Poţi să te iei de el, să-l înţepi cu băţul, să născoceşti
orice - şi nimic. Am încercat şi una, şi alta pînă cînd am
încetat. La ce bun, dacă el nu ne bagă deloc în seamă.
Am pierdut distracţia şi noi, şi copiii noştri. Şi totul din
cauza acestei exagerări în perfecţionare. De ce a trebuit să
 spînzurăm cîinele?

46
Prostălăul

Aveam un cunoscut, un om simplu, fără educaţie, care

îmi punea adesea diverse întrebări, ca de exemplu:
- Care este diferenţa dintre natură şi cultură?
- Simplu. Natura poate să se lipsească de cul-tură, dar
cultura de natură, nu.
- Nu prea înţeleg.
- Păi e foarte simplu. Omul are nevoie să bea o litră,
deoarece asta e o necesitate naturală; pe cînd la cinema,
poate să meargă, dar nu este obligat, pentru că asta e o
necesitate culturală. înţelegi?
- Inţeleg, dar nu cumva prea simplifici chestiunea?
- Nu-i nimic rău într-o simplificare. Prin sim-plificare,
chestiunea complicată devine simplă, însă rămîne aceeaşi,
şi cel mai important e ca tu, om simplu, să poţi înţelege
ceea ce fără simplificare n-ai înţelege. Simplific spre binele
tău.
- Bine, fie!
Altă dată m-a întrebat:
- Care este diferenţa dintre fizică şi metaflzică?
- Fizica este atunci cînd o piatră cade de la deal la vale,
iar metafizica, atunci cînd cade de la vale la deal.
- Păi niciodată o piatră nu cade de la vale la deal!
- într-adevăr!
- Pentru asta ar trebui ca totul să se întoarcă cu
picioarele în sus.
- Aşa e! Şi pentru că asta-i imposibil, n-are rost să te
ocupi de metafizică. înţelegi?

47
- înţeleg, dar...
- Nici un dar, cel mai important e să înţelegi. Altă dată
mi-a pus o întrebare puţin cam bizară:
- Care este diferenţa dintre a înţelege şi a nu
înţelege?
- Mă uimeşti de-a binelea. Chiar şi tu, om
simplu, trebuie s-o ştii. A înţelege este ceva care face omul
să se simtă bine, pe cînd a nu înţelege îl face să se simtă
prost. înţelegi?
-înţeleg, înţeleg tot, pentru că-mi luminezi totul. Doar un
lucru nu înţeleg: dacă eu, om simplu şi prost, înţeleg tot, ce
valoare are o astfel de lume, ce valorează o astfel de viaţă,
pe care pînă şi un
prostălău ca mine o poate înţelege?
- Nu trebuie să ai complexe de inferioritate. Omul este
stăpînul tuturor creaturilor, tocmai prin faptul că înţelege totul şi
nu pentru că înţelege totul este stăpînul tuturor creaturilor.
Inţelegi?
Nu a spus nimic şi a plecat. Nu s-a mai întors niciodată,
pentru că în chiar aceeaşi zi s-a spînzurat.
Da, acesta a fost un adevărat prostălău.
48
Valiza
La miezul nopţii am coborît din tren, dar valiza era prea
grea ca s-o pot duce mai departe. Stăteam lîngă ea pe peron
şi mă uitam în jur, neputincios. Călătorii treceau pe lîngă
mine şi dispăreau în pasajul subteran pe care era inscripţia:
„leşire spre oraş". In scurt timp înjurul meu nu mai era
nimeni.
Atunci a apărut hamalul. Fără nici un cuvînt mi-a luat
 valiza şi a dus-o cu uşurinţă spre ieşire. L-am urmat,
ştergîndu-mi discret o lacrimă de recu-noştinţă.
înainte de a coborî în pasaj, s-a oprit şi a rămas pe
gînduri.
- Ştiu eu... - a zis ca pentru sine.
- Ce nu ştiţi? - m-am neliniştit. Omul acesta îmi devenise
apropiat.
- Dacă se merită.
- Păi cum? Plătesc dublu! Este noapte şi vi se cuvine un
spor de noapte. Munca în timpul nopţii este foarte
obositoare.
- Asta-i una. Dar am şi nevastă, şi copii... Ar trebui să stau
acum acolo, cu ei şi nu aici, cu dumneavoastră. Doar îmi sînteţi
străin.
E adevărat, m-a văzut pentru prima dată în viaţă. Şi totuşi
pref'era să stea cu mine şi nu cu familia. Vreun fluid misterios? o
armonie a sufle-telor? M-am simţit flatat, dar şi vinovat.
- Plătesc triplu, pentru despărţirea de familie. A suspinat,
dar a ridicat valiza şi a pornit pe scări în jos, cu capul plecat,
ca şi cum îi era ruşine de slăbiciunea aceasta de neînţeles
nici pentru el,

49
care îl determina să mă aleagă. pe mine şi nu pe
propriii săi copii. Mergeam acum prin tunelul prin care
paşii noştri răsunau cu un ecou îngrijorător. în dreptul
scărilor care urcau a-a oprit a doua oară şi le-a măsurat cu
o privire tristă.
- Abrupte - a zis.
- Spor de pantă?
- E clar, dar sînt şi puţin oboait.
- Atunci vă ajut, dacă îmi permiteţi, să o ducem
împreună.
La mijlocul scărilor s-a oprit. Eu la fel, deoarece
duceam valiza împreună.
- lar anul trecut la noi a bătut grindina - a zis,
aparent fără nici o legătură cu situaţia.
- înţeleg. Atunci, puteţi să vă odihniţi.
- Pot.
Şi s-a aşezat pe scări. Au trecut cîteva clipe de
tăcere, dar nu părea să intenţioneze să se ridice.
- Ştiţi ce? Dumneavoastră veţi mai rămîne puţin, iar eu am
să duc valiza sus şi vă voi aştepta acolo.
Nu a răspuns. Considerînd lipsa de răspuns ca pe un acord,
am tîrît valiza pînă la ultima treaptă şi m-am uitat în spate.
Stătea în continuare. N-am avut de ales, m-am întors, l-am luat
în spate şi l-am dus sus. Mai departe mi-a fost mai uşor căci
era loc drept. înaintam spre inscripţia „Taxi",
- Şi valiza? - mi-a amintit la timp. M-am întors după
valiză. In faţa gării aşteptau nişte taxiuri. S-a dat jos anevoie
de pe mine dar, ce
e drept, lîngă cel mai apropiat taxi.
- Mai trebuie şi pentru deranj - a zis numărînd
banii.
- Mulţumesc, nu trebuie - am refuzat politicos şi
mi-am pierdut cunoştinţa.

50
 Cineva

In timpul petrecerii nimeni nu mi-a dat atenţie. Cu toate

că-mi deschisese uşa chiar stăpînul casei adresîndu-mi-se
cu un amabil „Poate vă daţi jos mantaua", aveam impresia
că aştepta pe altcineva. Musafirii deja sositi mi-au strîns
mîna, zicîndu-mi:
„Imi face plăcere" sau „Sînt încîntat", dar pe urmă şi-au
reluat discuţiile. Cînd s-a servit masa, stăpîna casei a
întrebat: „Poate mai doriţi salată?", însă am bănuit că n-ar fi
tocmai o invitaţie în adevăratul sens al cuvîntului. După
cină, cînd domnea animaţia şi voia bună, m-am decis să-i
ofer o scrumieră unei doamne, dar s-a nimerit să fie
nefumătoare. Am început să spun glume, dar a apărut un
întîrziat, pesemne un oaspete important, pentru că toţi s-au
ridicat de la locurile lor ca să-l salute şi apoi nimeni nu a
insistat să termin ce aveam de spus. Dacă am văzut aşa, m-
am aşezat într-un colţ, crezînd că izo-larea mea de bună
voie îi va intriga pe cei de faţă şi mă vor ruga să vin printre
ei, ceea ce, totuşi, nu s-a întîmplat. In fine, m-am hotărît să
aplic o metodă radicală: să părăsesc adunarea sau cel puţin
să-mi exprim această intenţie. Gazdele n-au încer-cat să mă
reţină, cînd le-am anunţat că nişte pro-bleme urgente mă
silesc să plec înainte de v-reme. Ca să fiu cinstit, stăpînul
casei a zis: „Păcat", însă nu a precizat la ce s-a gîndit, ceea
ce ar fi putut să însemne: „Păcat că aţi stat aşa de mult". E
drept că şi stăpîna casei a zis: „Poate mai picaţi cîndva",
ceea ce la fel de bine putea să însemne: „Poate picaţi în
canalizarea oraşului". Au închis uşa în urma mea.

51
^•%d^
Mă aflam pe scari- Le-am dat o ultimă şansă şi am
aşteptat acolo încă o jumătate de oră, dar uşa a rămas
închisă, nimeni n-a deschis-o ca să mă cheme
înapoi.
Am ieşit în stradă. M-am întors acasă mergînd
în pas de voie, în eventualitatea că cineva ar fi vrut să
mă ajungă din urmă şi să mă implore să rămîn
cu ei.
în zori m-a trezit soneria de la intrare. Am des-
chis. în uşă stătea amfitrionul petrecerii, care se
despărţisc de mine atît de indiferent cu cîteva ore în
urmă. Părea jenat.
- Tuturor ne pare foarte rău că aţi plecat aşa de
repede, a început din prag.
- Nu-i nimic, mă-ntorc îndată, doar să mă-mbrac.
-Din păcate, musafirii deja s-au împrăştiat. Dumneavoastră
aţi plecat chiar de la început, nu-i
aşa?
- Am avut motivele mele.
- o, desigur! Toţi eram grozav de curioşi să ştim
de ce aţi plecat.
- Am avut ceva de rezolvat.
- întocmai. întocmai. Dar prin asta aţi captat atenţia generală
şi nu s-a vorbit despre nimic alt-ceva decît despre persoana
dumneavoastră.
- Adevărat?
- Da, cîţiva chiar au vrut să vă caute, dar le-am
spus că o voi face eu însumi. La unna urmei, ca amfitrion,
ma simt responsabil.
- Evident.
- Mă bucur că sînteţi de acord cu mine. Să aran-
jăm totul între noi, numai eu şi dumneavoastră, fără
martori.
 - Vă rog, nu sînt un om care nu iartă.
- - Atunci, daţi-mi ceasul.
- Care ceas?

52
- N-o faceţi pe neştiutorul. Ştiţi mai bine decît mine că
unuia dintre musafiri i-a dispărut ceasul.
- Şi credeţi că l-am furat eu?
- Dar cine altul, dacă nu dumneavoastră? Şi nu numai
eu cred asta, toţi ceilalţi sînt de aceeaşi
părere.
L-am îmbrăţişat, deşi s-a opus. N-a vrut să săr-bătorim
împreună evenimentul şi a plecat ame-ninţîndu-mă că va
chema poliţia. Cu toate acestea eram fericit. întotdeauna
am ştiut că sînt cineva şi că pînă la urmă nu voi trece
neobservat.

53
Raiul

M-am aşezat pe o bancă în parc. în faţa mea, dincolo de

alee, pe iarbă, am observat doi copii care se jucau, o fetiţă
şi un băieţel. Apoi am căzut pe gînduri şi nu i-am mai
băgat în seamă.
- Domnule, vă rog să-mi spuneţi cît e ceasul. Copiii
stăteau în faţa mea, băiatul era cel care-mi pusese
întrebarea. M-am uitat la ceas.
- Trei şi jumătate.
Băiatul mi-a mulţumit şi s-au întors împreună pe iarbă. Dar,
în loc să se joace, păreau că discută ceva. Am căzut din nou pe
gînduri.
- Domnule, vă rog să-mi spuneţi cît e ceasul. De data
aceasta îmi pusese întrebarea ea. El stătea un pic mai
încolo. M-am uitat la ceas.
- Cinci fără un sfert.
- Nu ţi-am spus eu?
 triumfătoare.
i s-a adresat băiatului
- Minte! — strigă
băiatul. Inainte mi-a spus altceva.
- Domnule, vă rog să-l faceţi să înţeleagă că nu este
mereu aceeaşi oră.
- Minte! - Micuţul era gata să izbucnească în plîns, dar
şi-a strîns pumnul.
- Mie mi-a spus că e trei şi jumătate!
- E aşa de încăpăţînat... - mi se adresă ea mie ca între
adulţi. L-a cuprins cu un gest protector şi matern, iar cînd
băiatul se dădu brusc la o parte, 'adăugă cu tonul unei
femei chinuite, dar foarte mul-ţumită de sine în acelaşi
timp:
54
- Vedeţi şi dumneavoastră.
Era o imitaţie evidentă. Cu siguranţă o auzise de multe ori
pe mama ei destăinuindu-se unei cunoş-tinţe, folosind aceeaşi
expresie: „Vedeţi şi dumnea-voastră cum este, vedeţi prea
bine".
- într-adevăr este cinci fără un sfert - i-am spus
băieţelului pe cel mai blînd ton posibil. Dar, în acelaşi
timp, este adevărat şi că mai devreme a fost trei şi
jumătate. Aşa este în lumea asta, ceea ce a fost adevărat
înainte acum nu mai este.
- Ascultă ce spune domnul - l-a mustrat ea cu
severitate.
- Şi chiar ceea ce este adevărat acum nu va mai fi
adevărat mai tîrziu.
- într-adevăr?
- Da, trebuie să te împaci cu ideea. Băieţelul s-a gîndit o
clipă şi s-a aşezat pe bancă.
Dar nu lîngă mine, ci chiar la marginea băncii, cît
mai departe de mine şi de fetiţă.
- Atunci am să aştept — zise cu îndîrjire uitîn-du-se nu
la noi, ci undeva departe, spre capătul parcului.
- Ce ai să aştepţi? — l-am întrebat.
- Să se facă mai tîrziu. Atunci, ceea ce spuneţi acum
nu va mai fi adevărat.
Fetiţa se uită la mine cu o privire complice, dar
deodată am simţit că trebuie să pun capăt situaţiei. N-am
vrut să mai fiu complicele ei.
- Trebuie să plec — am zis. - Am ceva de rezolvat. M-
am ridicat şi am plecat.
- Domnule, domnule! - am auzit strigătele ei. Am
grăbit pasul.
- Cît e ora, domnule?
De-acum fugeam de-a binelea. Vroiam să scap de Raiul
acesta, în care aceleaşi trei personaje joacă

55

permanent aceeaşi dramă. Nu mă încînta rolul de şarpe, sau mai

bine zis, brml pe care Eva l^a transformat în şarpe. Se pare însă
că era prea tirziu să mai fug, deja mă simţeam ca un şarpe.
 56
Monumentul

Congresul Mondial al Psihanaliştilor a hotărît înălţarea

unui monument în cinstea lui Sigmund Freud, părintele
psihanalizei. Proiectul iniţial îl prevedea pe Freud în
mărime naturală, din granit sau bronz, precum şi două
personaje alegorice. Unul, reprezentînd Subconştientul,
trebuia să-i stea pe genunchiul stîng, iar al doilca,
Conştientul adică, pe cel drept.
A apărut o îndoială: ce să facă Freud cu mîinile. Nu cu
cea dreaptă, fiindcă era evident că trebuie să-şi ţină dreapta
pe capul Conştientului. In schimb, unde avea să-şi ţină
stînga, cea de pe partea Subconştientului? în această
privinţă părerile erau împărţite.
In curînd însă o problemă mai importantă a plasat
această lipsă de unanimitate pe planul doi. Mai exact, s-a
observat că din compoziţia monumentului lipseşte
Supraconştientul. Deoarece Freud nu putea să aibă trei
picioare, Supraconştientul a fost aşezat în spatele lui
Freud. Totuşi această poziţie domi-nantă a
Supraconştientului, deşi justă din punct de vedere ştiinţific
- Supraconştientul trebuie să domine asupra Conştientului
şi Subconştientului — a demonstrat criticilor proiectului
lipsa de diferenţiere strigătoare la cer dintre conştient şi
subconştient. Fiindcă ambii stăteau chiar la acelaşi nivel, şi
unul şi celălalt pe cîte un genunchi.
I-au luat aşadar lui Freud Subconştientul de pe
genunchi şi i l-au pus la picioare.

57
Totul era acum în regulă: Subconştientul cel mai jos, aşa
cum se cuvine, Conşticntul deasupra lui, iar Supraconştientul
deasupra ambilor.
în acelaşi timp s-a eliminat şi problema poziţiei mîinu stîn'gi
a lui Freud, cea de pe partea Subconştientului.
Cînd a avut loc dezvelirea festivă a monumen-tului, s-a
văzut că Freud se scărpina în cap. A izbuc-nit scandalul, fiindcă
acest gest exprimă îndoială şi
chiar încurcătură.
Monumentul a fost imediat acoperit la loc, iar mai
tîrziu a fost înlocuit cu o sculptură abstractă, reprezentînd
un glob pe un cub. Fiecare găsea în acea sculptură ceea ce
vroia, şi psihiatria a putut să se dezvolte fără piedici.

58
Nedreptate

Am citit într-un ziar o ştire care m-a indignat. Şi

anume despre elefanţi. Ameninţaţi de civilizaţia
contemporană, elefanţii vor dispărea în scurt timp dacă nu
vor fi ocrotiţi. Şi tocmai o astfel de ocrotire a fost decretată
şi tocmai acest lucru m-a indignat.
Şi pentru ce trebuie ocrotiţi elefanţii? Elefantul este un
animal preistoric, fiul mamutului. Dar oare mamutul nu
reprezintă simbolul retardării? Oare nu pînă şi cuvîntul
„mamut" trezeşte în noi o veselie indulgentă, dacă nu chiar
una dispreţuitoare, faţă de ceva sau cineva care ţinea
stăruitor la vechile obiceiuri şi se împotrivea schimbării,
cu alte cuvinte, progresului, pînă cînd a fost pedepsit
pentru aceasta în mod just şi a devenit obiect de cercetare
 arheo-logică? Dacă elefanţilor nu le place în contem-
poraneitatea noastră, atunci să piară. De ce alte animale,
ploşniţa, de pildă, pot să se adapteze, iar elefantul nu? Se
crede mai bun?
Şi de ce tocmai elefantul să fie luat sub ocrotire? Nu
sînt şi alte specii pe cale de dispariţie? Nimeni nu se
îngrijeşte de ele din cauză că toată lumea vorbeşte doar
despre elefanţi! Şi mă rog de ce elefantul merită o atenţie
specială şi alte animale nu? Oare pentru că are un văr la
circ şi un cumnat la Zoo? Nu cumva ei i-au rezolvat
problema undeva sus, pe la conducere? Protecţie? Sau
poate evreii şi-au băgat coada? Cine ştie dacă elefantul se
numeşte cu adevărat elefant? Masonii?...
Mă indignam din ce în ce mai tare şi deja voiam să
protestez public, cînd o idee mai bună mi-a trecut

59
prin cap. îmi lipesc nişte urechi dintr-un matenal rezistent,
cventual din nailon, îmi fac rost de o trompă şi mă îndrept
spre Africa, unde mă alătur elefanţilor. Poate că nu vor
observa că sînt deghizat si mă vor adopta. Şi chiar dacă
vor observa, vor
înţelege.
Şi în acest mod poate că voi supravieţui.

60
Expresul de noapte

Cu cinci minute înainte de plecarea trenului, mi-am

găsit locul în cuşetă. Din fericire, fusese ocupat doar un
singur pat, fără să-l socotesc şi pe al meu, aşa că mă
aşteptam să-mi petrec liniştit noaptea.
In celălalt pat se întinsese deja cineva, iar de sub pătura
trasă pînă sub bărbie ieşea un nas palid şi ascuţit.
Nasul a dispărut imediat, căci spunîndu-i „Bună seara"
n-am primit nici un răspuns.
- Mai bine aşa, mi-am zis, înseamnă că doarme şi am
scăpat de obligaţiile de societate.
M-am aşezat pe patul de jos şi am început să mă
dezbrac.
- Fumaţi? - s-a auzit de sus.
- Nu, mulţumesc.
- Nu suport fumul de tigară.
- Fiţi liniştit, nu fumez.
- Dar dacă aţi fi fumat, eu n-aş fi suportat aşa ceva. Am
plămînii sensibili.
- îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar fiţi fără grijă.
- Poate, totusi, aţi fumat şi acum doar vă dez-obişnuiţi?
Dacă veţi avea chef să fumaţi în toiul nopţii şi n-o să vă
puteţi stăpîni?
- Nu, n-am fumat niciodată.
Vocea se potoli. Mi-am scos o şosetă.
- Şi dacă o să vă apucaţi de fumat?
- De ce să mă apuc?
- De fumat. Unii se apucă chiar şi la o vîrstă înaintată.

61
- Nu, n-am de gînd.
- Aşa ziceţi acum, dar pe urmă o să faccţi cu totul
altceva, iar eu n-aş suporta chestia asta.
- Nici măcar nu am ţigări la mine.
- o să luaţi de la conductor.
- Nu se ştie dacă fumează.
- Şi dacă fumează?
- Atunci aş fi ieşit pe hol, doar n-aş fi fumat în
 cuşetă.
- Şi dacă uşa s-ar R blocat?
- Nu-i nimic. Nu fumez, n-am fumat niciodată şi nici nu am
de gînd să mă apuc. Noapte bună.
Am zis „noapte bună" puţin prea devreme, pentru că mai
aveam de scos cămaşa si izmenele. Vroiam doar să închei
discuţia. Am reuşit, dar nu pentru mult timp. Abia ini-am scos
cămaşa, cînd a început iar:
- Nu stingeţi lumina?
- o sting după ce mă dezbrac.
- Unora le place să citească înainte de a se culca şi atunci eu
nu pot să adorm- Sînt foarte sensibil la
lumină.
- Eu sînt analfabet.
- V-aţi putea uita la poze.
- Aici nu sînt reviste cu poze.
- Dar fotografn? Nu-i aşa că aveţi o fotografie a soţiei şi o să
vă uitaţi la ea înainte de a adormi?
- Sînt divorţat.
- Nici copii nu aveţi?
- Nu.
- Oricine are pe cineva apropiat.
- N-am nici o fotografie. Doriţi să mă perche-
ziţionaţi?
- Dacă nu la fotografii, atunci cu siguranţă că o
' să vreţi să vă uitaţi în oglindă la coşurile dumnea-voastră sau
ceva de genul ăsta. lar eu nu suport...
62
N-a apucat să termine pentru că stinsesem lumina. A
oftat şi s-a făcut linişte. Era cît pe ce să adorm, cînd m-a
întrebat:
- Sforăiţi?
-Nu!
- De ce?
- Aşa s-a întîmplat.
- Ciudat, de obicei toţi sforăie, iar pe mine asta mă
deranjează. Am auzul hipersensibil.
- Din păcate, nu vă pot servi.
- Dar sînteţi sigur că nu sforăiţi?
- Cît se poate de sigur. lar acum, daţi-mi voie să mă
culc. Sînt foarte obosit.
Mi-a dat voie.
Lumina puternică şi zgîlţîitul m-au făcut să mă trezesc.
- Domnule, domnule!
L-am văzut aplecat chiar deasupra mea cu nasu-i
ascuţit, trăgîndu-mă de mîneca pijamalei.
- Domnule, dacă nu fumaţi, nu sforăiţi şi nu lăsaţi
lumina aprinsă, atunci ce dracu' faceţi?
- Chiar vreţi să ştiţi?
- Da! Ceva, totuşi, trebuie să faceţi, dar încă nu-mi pot
da seama ce. Asta mă nelinişteşte în aşa hal, încît nu pot să
adorm.
- Ştrangulez,
- Ce faceţi?
- Ştrangulez. Cu mîna goală sau cu ajutorul unui şnur.
N-aţi auzit de faimosul „Sugrumător din expresul de
 noapte"? Circulă de preferinţă pe această rută. îşi ia bilet la
vagonul de dormit ca un pasager obişnuit, iar noaptea
ştrangulează. De obicei o face, bineînţeles, atunci cînd în
afară de el şi victimă nu se mai află nimeni în
compartiment. Este un dezechilibrat, iar acel dezechilibrat
sînt chiar eu.

63
Am avut parte de linişte pînă dimineaţă. In zori, cînd
am iesit la toaletă, l-am găsit pe hol, îmbrăcat cu paltonui
şi cu vahza lîngă el. Stătuse pe ea toată noaptea. Văzîndu-
mă, s-a ridicat şi, tîrîndu-şi valiza după el, a pornit spre
celălalt capăt al holulm.
Mi s-a făcut milă de el. Viaţa unui om sensibil
nu-i uşoară.

64
Actorul

înmormîntarea marelui actor a avut loc în iarnă.

Viscolul de zăpadă lovea cu putere capetele desco-perite
ale îndoliaţilor. Lîngă mormîntul deschis, cei adunaţi
ascultau cuvîntarea, dar abia aşteptau clipa cînd
discursurile vor lua sfirşit, cînd fiecare va arunca un pumn
de ţărînă şi cînd vor putea să-şi pună pălăriile.
Atunci un coleg al răposatului, mare actor ca şi acesta,
îşi scăpă în grabă căciula sa frumoasă din blană.
Toţi au remarcat acest lucru, deşi nimeni nu a părut că-
l observă. Toţi au văzut, de asemenea, în ce situaţie grea se
afla actorul.
Să intri în groapă după căciulă, nu s-ar cădea. Să
rămînă căciula în groapă, ar fi prea din cale--afară! Nu
doar pentru că ar fi inevitabilă o răceală, nu doar pentru că
ar fi păcat de căciulă, cu toate că şi asta contează. Dar mai
ales fiindcă te-ai întoarce acasă cu gîndul că tu eşti aici, iar
căciula ta e acolo, deja în mormînt, fie şi al alteuiva, că
într-un fel ţi-a luat-o înainte şi te aşteaptă şi poate chiar te
şi cheamă - îngrozitor!
Priveau aşadar cu încordare ce va face. Insă el nici n-a
tresărit şi, cînd i-a venit rîndul, a ţinut următoarea
cuvîntare:
- Dragule şi prearegretatule prieten! Ne pără-seşti în
această zi geroasă de iarnă. Dar la capătul călătoriei tale te
aşteaptă un frig încă şi mai mare, frigul Veşniciei.

65
Vocea i se frînse şi era imposibil să nu-i admiri
talentul.
- Ce pot să-ţi ofer pentru acest lung drum? Doar profunda
mea tristeţe a despărţirii (mă abţin să nu spun mai mult -
disperarea), iar simbolic, ceea ce îmi este cel mai aproape:
obiectul care îmi acoperă propriul cap. Da, ţi-l dau ţie, renunţ la
el pentru tine. Pentru că acolo unde te duci tu îţi va fi încă şi
mai frig decît ne e nouă aici, acum. Să-ţi fie de folos în ceruri
aşa cum mi-a fost mie pe pămînt.
Un murmur de aprobare s-a răspîndit.
- Dar Dumnezeule! - şi aici şi-a pus mîinile în cap -
Oare am procedat bine? Ai fost de o deosebită modestie,
departe de tine au fost vanitatea şi orice extravaganţă, însă
această căciulă este de vulpe siberiană, e aproape nouă şi a
costat două mii cinci sute. In loc să-ţi fac un serviciu, cum
a fost în intentia mea cea mai sinceră, nu te-am jignit oare
cu deşertăciunea acestei lumi, cu belşugul vremel-nic, cu
luxul mizer, care te-a dezgustat întotdeauna în această vale
a plîngerii şi care va fi atît de nepo-trivit în Impărătia
Cerurilor? Incep să mă-ndoiesc amarnic de valoarea faptei
mele, deşi am făcut-o cu cea mai bună credinţă.
Publicul şi-a ţinut răsuflarea, iar actorul i-a făcut semn
groparului să-i scoată căciula din groapă. După ce acesta
şi-a îndeplinit însărcinarea, actorul i-a luat basca jigărită, a
înălţat-o deasupra mormîn-tului, a făcut o pauză şi a
încheiat:
- Primeşte acest obiect pe care, dacă ai putea-o face, l-ai
alege!
Apoi a aruncat basca în groapă cu un gest atît de
expresiv, atît de perfect măsurat timp şi spaţiu, încît au
răsunat aplauze. Actorul a făcut o scurtă plecă-ciune în
direcţia mormîntului, răsucindu-se doar pe un gfert.
Oricine ştie că nu se cade să te înclini cu spatele la public.
66
Nu se ştie dacă mai tîrziu i-a dat ceva despăgubiri
groparului pentru bască. Unii susţin că doar i-a strîns
mîna, atunci cînd groparul timid a răzbit cu greu la el prin
mulţimea admiratorilor. Insă artistul adevărat nu trebuie să
plătească, şi el era un artist adevărat.

67
Candidatură

Către Consiliul Suprem de Stat

Prin prezenta îmi depun candidatura pentru Mormîntul

Eroului Necunoscut.
Ca necunoscut am o pregătire desăvîrşită, deoarece nu
mă ştie nimeni. Toţi ştiu cine a fost Elvis Presley sau
Beatles sau Mick Jagger, dar despre mine nu se ştie nimic.
în cazul în care dumneavoastră, Consiliul Suprem, nu
credeţi, puteţi întreba pe cine vreţi, oricine vă va spune că
n-a auzit în viaţa lui de mine.
Eu chiar am încercat să fiu celebru şi odată, la o nuntă,
am băut jumătate de litru de votcă în cinci minute. Dar mi
s-a făcut rău şi m-au luat cu salvarea şi mi s-au făcut
spălături stomacale. După aceea am cumpărat un ziar,
pentru că am crezut că va fi vreo ştire despre mine la
rubrica „Mici eve-nimente", dar nu era nimic.
Pe urmă m-am gîndit mult de ce se întîmpla aşa şi abia
acum mi-am dat seama. Am un mare talent să fiu
necunoscut şi de aceea nu mai pot avea nici un altul.
Ca soldat sînt inapt, trecut în rezervă. Dar nu despre
asta e vorba. Eroul Necunoscut nu trebuie să fie apt, ci
doar un ilustru necunoscut, şi asta o pot garanta,
dumneavoastră, Consiliul Suprem, puteţi sta liniştiţi. Cu
mine nu va fi nici un scandal, cînd va sosi vreo delegaţie
străină ca să depună o coroană de flori la Mormîntul
Eroului Necunoscut, pentru că în străinătate sînt încă şi
mai necunoscut decît în

68
ţară. Discreţie asigurată, iar eu de asemenea voi fi
mulţumit că sînt celebru în toată ţara şi chiar peste hotare,
deşi necunoscut în totalitate. Şi de ce să se risipească un
asemenea talent?
Nu-mi dau numele şi adresa din motive lesne de-nţeles.
Aştept un răspuns pozitiv.

69
T. Ispăsitor

Am dat peste un anunţ în ziar: „îmi asum

responsabilitatea pentru orice, preţuri moderate -strada
Reducerii, nr. 6, scara a doua, prin curte, etajul 4, pe
stînga".
Tocmai m-am tăiat la bărbierit şi căutam pe cineva pe
care să dau vina. întrucît sînt necăsătorit, nu aveam pe
nimeni la îndemînă prin casă şi e absurd să te legi de
trecători. Aşadar, m-am dus la adresa indicată.
Pe uşă am găsit o inscriptie: „Ţ. Ispăşitor" şi, adăugat
cu creionul: „Vă rog să bateţi tare sau să izbiţi cu piciorul".
Mi-a deschis un omuleţ cu cioc. I-am expus pro-blema.
- Un fleac — mi-a spus. De obicei îmi asum res-
ponsabilitatea pentru chestii mult mai serioase. Imi daţi o
sută douăzeci.
- Aşa de puţin?
- Vă miraţi? Şi eu. Dar nu pot lua mai mult pentru că
am o concurenţă neloială.
- Ce spuneţi? Credeam că sînteţi singur în do-meniu.
- Da' de unde! Abia îmi duc zilele din cauza lor.
- Din cauza cui?
- Nu ştiţi? - şi a început să vorbească mai încet: - Ei m-
ar fi lichidat mai demult dacă n-aş fi avut cîţiva clienţi
fideli. Dar aceştia sînt din ce în ce mai puţini, domnule. Ei
preiau toate afacerile.
- Cine?

70
- Cum cine. Evreii. Şi pe deasupra lucrează abso-lut pe
gratis.
Mi-a picat fisa. Cum de nu m-am gîndit mai devreme la
asta? Am făcut stînga-mprejur şi am ieşit în grabă din
apartamentul lui Ţ. Ispăşitor.
- o sută zece! - a strigat spre mine, aplecat peste
balustradă, în timp ce eu coboram. — Optzeci! Hai, fie şi
treizeci, dar mai puţin de atît nici în ruptul capului.
leftin, trebuie să recunosc, da' nu-s fraier. De ce să-i
plătesc lui, dacă nu mă costă nimic în altă parte?

71
Călătorie pe mare

A sosit a şasea zi de furtună. Nava scîrţîia, se balansa în

 faţă şi în spate, în stînga şi în dreapta, cînd urcînd spre cerul
întunecat, cînd coborînd spre adîncul tenebros. Că cerul era
întunecat, iar adîncul era tenebros, puteam doar să ghicim,
deoarece, de cinci zile, nouă, pasagerilor, ni se interzisese
să urcăm pe punte, şi oricum nimeni nu ar fi avut chef.
Fusese închisă sala restaurantului şi stewarzii
ne aduceau mîncarea în cabină.
Stăteam aşadar sau, mai bine zis, zăceam în cabine. Ca să fiu
şi mai precis, zăceam numai eu, doborît de răul de mare care pe
tovarăşul meu de drum nu-l atinsese. Teama mea dovedea cît de
puternică era furtuna. De obicei răul de mare te face indiferent la
toate. Insă acum, răul de mare nu însemna nimic pe lîngă spaima
unei posibile catastrofe marine.
Omul cu care se nimerise să împart cabina nu era nici
bolnav, nici fricos. Calm, citea ziarul de acum o săptămînă, deşi
ceea ce ni se putea întîmpla din clipă-n clipă ar fi trebuit să-l
facă total indi-ferent chiar şi faţă de ziarul de astăzi. Sunţeam
admiraţie pentru el şi, în cele din urmă, mi-am
exprimat-o.
- Vă admir domnule, se pare că sînteţi foarte
curajos.
A împăturit ziarul şi mi-a răspuns:
- Deloc, pur şi simplu nu-i cazul să ne speriem.
- Chiar şi cele mai bune vase se scufundă. De
exemplu, „Titanicul".
- „Titanicul" da, dar nu noi.
- Nava noastră este mai mică decît „Titanicul".

72
- Dar noi sîntem băgaţi într-o sticlă.
- Aţi vorbit la figurat?
- Nu, chiar la propriu. N-aţi văzut niciodată o navă în
sticlă? Cîteodată sînt chiar şi corăbii cu pînza larg
desfăcută. Un truc foarte interesant.
- Am văzut, şi ce dacă?
- Sticla întotdeauna este astupată. Şi aţi mai văzut
vreodată o sticlă astupată, plină cu aer, să se scufunde?
- Bineînţeles că nu, ar fi în contradicţie cu legile fizicii.
- Tocmai. Nava noastră, cu noi cu tot, se află într-o
astfel de sticlă. Ca atare, nu e plăcut, dar datorită acestui
fapt, nu o să ne scufundăm niciodată.
Am înţeles că acel calm al lui era calmul unui nebun.
Totuşi, trebuia să mă prefac că iau în serios argumentele
lui. Nu-i bine să provoci un nebun.
- Nu sînt pe deplin convins - am zis cu reţinere -m-am
plimbat pe punte şi n-am observat nimic.
- Nici n-aţi fi putut să observati. Sticla este din sticlă,
iar sticla este transparentă.
- Şi dopul? Măcar dopul l-aş fi observat.
- Şi dopul este din sticlă, întreaga sticlă este făcută din
aceeaşi sticlă şi astupată din naştere dacă pot să mă exprim
aşa, deci nici nu-i cazul să vorbim despre dop. Din această
sticlă nu există nici o ieşire. Tocmai în asta constă tot
secretul acestui truc care, pentru noi, cei închişi, e cam
neplăcut, aşa cum am mai zis.
- Nu, este imposibil - am strigat. De ce?
- Pentru că o sticlă aşa mare nu există.
- Bineînţeles că nu.
- Şi atunci?
- o sticlă aşa mare nu există, dar nu credeţi că noi
sîntem foarte mici?
Am tăcut. Şi de atunci tac.

73
Cea mai frumoasă privelişte din lume
 Am ajuns într-o staţiune situată în munţi, pe malul unui lac.
Mă aştepta o vacanţă binemeritată, aşadar am hotărît că o voi
petrece în condiţii excep-ţi'onale din toate punctele de vedere şi
mi-am propus să nu fiu econom. Din păcate, toate camerele din
hotelul de categoria 1 erau ocupate şi, cum am aflat în scurt
timp, şi cele din hotelul de categoria a II-a. Renunţînd mai întîi
la lux şi apoi chiar şi la confort, am luat la rînd hotelurile de
categoria a III-a, dar n-am auzit decît acelaşi răspuns: „Nu
avem".
în cele din urmă am intrat într-un hotel pe care-l ocolisem
pînă atunci deoarece nu mi se păruse prea atrăgător. Acum însă
era singurul care îmi mai rămăsese. Recepţionerul a studiat
îndelung regis-trul, după care a zis:
- în principiu nu avem.
- Ce înseamnă în principiu?
- înseamnă că nu avem camere obişnuite. Avem doar o
cameră cu o privelişte frumoasă.
- Excelent. De ce n-aţi spus de la început?
- Pentru că această cameră are o privelişte deo-sebit de
frumoasă.
- Cu atît mai bine.
- Priveliştea este atît de deosebită, încît camera costă mult.
-Cît?
A spus preţul, într-adevăr mare, mai ales pentru un
hotel de categoria a IV-a.
Bineînteles că am acceptat fară ezitare.

74
- Se plăteşte în avans.
Asta nu m-a mirat. Hotelurile modeste, cu clien-telă
modestă, adeseori pun această condiţie. De asemenea,
faptul că nimeni nu m-a condus pînă la cameră şi nu m-a
ajutat să duc valiza a fost ceva normal, în aceste condiţii.
Am luat cheia şi am găsit singur numărul camerei la
capătul holului. Fără să bag în seamă mteriorul mizerabil
(căci oricum nu mă aşteptam la ceva mai bun), m-am
apropiat de geam şi am dat la o parte perdeaua. S-a ivit o
curte întunecată, un zid în faţa geamului şi cîteva contai-
nere pline cu gunoi. Am alergat spre recepţie.
- Vreau să vorbesc imediat cu patronul.
- Eu sînt patronul.
- Aceasta este priveliştea frumoasă? Pe lîngă faptul că este la
parter şi dă în curte, se mai văd gunoaiele alea.
- Dar unde v-aţi uitat?
- Cum unde, pe geam.
- Haideţi cu mine.
Mergînd în faţa mea m-a condus pînă la cameră, dar în loc
să meargă la geam, s-a oprit în faţa oglin-zii pe care mai înainte
n-o observasem. Era o oglindă mare care ne reflecta pe amîndoi
din cap pînă-n picioare. Se dădu la o parte şi în oglindă a rămas
numai imaginea mea.
- Nu este aceasta o privelişte frumoasă? a întrebat.
- Vreau să-mi daţi banii înapoi.
- Sînteţi primul client carc se plînge.
- Vă dau în judecată.
- Şi veţi pierde procesul. Pentru că eu am să susţin că
priveliştea dumneavoastră este cea mai frumoasă din lume şi
nimeni nu-mi va putea dovedi contrariul. Şi e treaba
dumneavoastră că aveţi o altă părere.

75
 Dar între noi fie vorba, ce ar putea fi mai frumos decît
dumneavoastră? Avea dreptate. - Bine, rămîn - am zis eu.
76
Visele

Eram şasc într-un compartiment în vagonul de dormit,

toţi avînd din fericire un nivel de civilizaţie uorespunzător,
fiind oameni educaţi, politicoşi şi cunoscînd regulile de
convieţuire.
Cînd a sosit timpul, am stins lumina şi ne-am culcat în
cele şase aşternuturi dispuse în trei etaje aşezate pe două
laturi.
După aceea fiecare persoană s-a cufundat în visul său
propriu, individual şi personal.
Eu am visat că urmăream un fluture în luncă. Tocmai
era să-l prind în plasă, cînd fluturele m-a lovit în falcă atît
de dureros, încît m-am trezit,
în lumina puternică am văzut-o pe doamna între două
vîrste, care în mod normal ar fi trebuit să fie în patul de
deasupra mea; însă acum stătea lîngă mine şi mă lovea
peste faţă, strigînd în acelaşi timp:
- Porcule!
- Da' de unde! am protestat eu, încă nu pe deplin trezit.
Este cu siguranţă fluture, numai că are ari-pioara ca o
copită.
Din alte culcuşuri s-au aplecat în afară spre noi capetele
tovarăşilor de drum treziţi.
- Ce se întîmplă? a întrebat energlc domnul din patul de
sus de pe partea opusă.
- Dumnealui m-a jignit! a strigat doamna, ară-tînd spre
mine.
- în ce fel?
- Dacă v-aş povesti ce-am visat...
- V-a jignit într-un mod activ sau pasiv?
- Mai întrebati?

77
- Deosebirea este importantă, eu sînt judecător
de meserie.
Doamna nu a reuşit să răspundă, deoarece copilul ei,
aflat cu două paturi mai sus de mine a izbucnit în plîns. Am
aflat, printre hohotele lui, că cineva i-a luat în somn plasa
de fluturi, jucăria sa preferată.
- Cine ţi-a luat-o? a întrebat mama. Copilul a arătat spre
judecător.
- Brută! Nu vă e ruşine?
- Este o neînţelegere! - a strigatjudecătorul. Eu am visat
că mîncam un morcov.
Sub judecător s-a mişcat ceva. S-a ridicat un bărbat
atletic îmbrăcat într-un tricou şi a luat poză dreaptă în
mijlocul compartimentului. Era atît de înalt, încît aproape
că-l privea de sus pe judecător, deşi acesta stătea pe patul
de deasupra.
- Ce vreţi să spuneţi de fapt?
- Doar atît, că mîncînd un morcov nu puteam să iau
plasa de fluturi.
- Numele de domnişoară al soţiei mele este Morcov.
- Zdzisiu, lasă... - s-a auzit de jos un glas sfios
şi rugător.
- Chiar aşa! Soţia dumneavoastră poate adeveri că nu
am nimic de-a faco cu ea. Bănuielile dumnea-voastră,
domnule, sînt total nefondate, ar fi de ajuns ca ea să-şi
povestească visul.
- Soţia mea nu vă va povesti nici un vis.
 - Aici este vorba de binelc public.
- Scoală! - s-a adresat lunganul soţiei. Ai să-mi
povesteşti pe hol.
- o clipă! - a strigat judecătorul. Dar dumnea-voastră nu
aţi visat nimic?
- Eu? s-a mirat lunganul pierzîndu-şi siguranţa de sine. -
Eu, domnule judecător, chiar şi în vis sînt nevinovat, mi-a
spus-o avocatul meu.
- Da, nevinovat? a ţipat deodată soţia sa. - Şi roşcata
aia?
78
- Care roşcată?
- Mai are tupeu să nege! Să nu-l credeţi, domnule
judecător, am visat întocmai, vă spun imediat ce fel de
fluturaş este el.
- El? Fluturaş? m-am împotrivit eu, mîngîin-du-mi
falca lovită. Doamnă, dar soţul dumnea-voastră nu
seamănă sub nici un chip cu un fluture. Ştiu, pentru că
tocmai am fugărit unul în luncă. Poate doar din cauza
copitei am putea spune că are în el ceva de fluture.
- Domnilor, vă rog! - a strigat judecătorul. -Haideţi să
ne liniştim şi să vorbim calm. Acestea nu-s nicidecum
visele noastre, pentru că sînt con-fuze, suspecte şi stupide,
iar noi sîntem oameni civilizaţi, din buna societate şi nu
putem avea astfel de vise. se vede că ele aparţin călătorilor
care au mers altădată în acest compartiment şi nu au fost
oameni de un anumit nivel. După cum se ştie, în fiecare
noapte şase persoane visează ceva aici, trenul transportă
diferiţi indivizi şi mai tîrziu aceste vise se agaţă de oamenii
cumsecade. Nu noi răs-pundem de ele, responsabilă este
Conducerea Căilor Ferate, care nu dezinfectează vagoanele
de dormit aşa cum s-ar cuveni.
- Da! Ce scandalos!
- Nu dezinfectează!
- Trebuie făcută o plîngere! - i-am răspuns în cor.
- Văd că sîntem de acord - a spusjudecătorul. In acest
caz vă urez noapte bună.
- Noapte bună, domnule judecător.
- Noapte bună, stimată doamnă.
- Săru' mîna.
- Noapte bună, stimate dornn.
- Noapte bună, domnilor.
Şi aşa, urîndu-ne reciproc noapte bună, printre „Mii de
scuze", „Dar nu face nimic", „îmi face mare plăcere" şi
„Sînteţi amabil", ne-am pus din nou pe dormit.

79
Povestea evadatului

Balaur, spuneţi? Că e groaznic? Că vă devorează

fecioarele? Şi de-asta vreţi să-l omorîţi? N-aveţi decît, dar
trebuie să vă previn că nici mort balaurul nu e prea plăcut.
Ştiu eu ce spun, tocmai vin de pe meleagurile acelea,
unde am avut un balaur, sau mai bine zis, unde-l mai avem
încă, într-o oarecare măsură.
A trăit ani mulţi şi, cu toate că au fost numeroşi cei
care s-au străduit să-l omoare, pînă la urmă a crăpat de
bătrîneţe. L-am ajutat şi noi puţin împun-gîndu-l cu furcile,
însă doar după ce i-au căzut dinţii şi a devenit mai puţin
periculos.
Spre sfirşitul vieţii molfăia cu greu fecioarele cu botul
lui ştirb, iar ultimele dintre ele chiar au supra-vieţuit, deşi
au ieşit din peşteră cam boţite. Şi-ntr-o bună zi balaurul a
crăpat.
 Bucuria ne-a fost cu adevărat mare. Ne-am strîns în
piaţă, ca să sărbătorim cu dans şi muzică elibe-rarea de
balaur. Trei zile a durat petrecerea şi veselia, dar în a treia
zi spre seară ceva parcă...
Ce să mai ascund, ceva a început să pută. Nu e vina
noastră că nu am îngropat balaurul. Era atît de imens, încît
ar fi fost cu neputinţă să sapi o groapă aşa de mare în care
să încapă un hoit atît de uriaş. Şi chiar dacă... cum să mişti
din loc aşa o greutate? A început aşadar să putrezească în
aer liber.
Pe zi ce trecea creştea şi duhoarea, care nu avea cum să
treacă neobservată, fiindcă noi trebuia totuşi să respirăm!
Şi ce era mai rău, totul începea să se pătrundă de duhoare,
care din aer a trecut în

80
pămînt, în mîncare şi chiar în hainele noastre. A rămas
curat doar focul, dar nu şi fumul, bine-înteles.
Am importat cisterne de parfum din străinătate, dar
duhoarea parfumată era încă şi mai groaznică decît cea
curată, ca să zic aşa.
Unii tînjeau după vremurile cînd balaurul mai trăia
încă. Desigur, nici atunci mirosul nu era prea grozav, dar
era doar în peştera lui şi în apropierea ei. Acum însă
mirosea urît în toată regiunea.
Şi culmea culmilor, fecioarele s-au înmulţit peste
măsură. Nestîrpite, acum stăteau lîngă fiecare copac; unde
scuipai, hop şi o fecioară. Dar măcar de-ar fi stat cuminţi!
Nu, alergau în toate părţile cu crinii lor cu tot, fiecare din
ele îţi băga sub nas crinul ei şi-ţi cerea să-i lauzi fecioria.
Numai că nici crinii ăştia nu erau foarte... Mirosul,
vreau să spun.
Ce? Plecaţi deja? nu vreţi să ascultaţi urmarea?
Nu mă mir, cam put un pic, deşi mi-am schimbat de
mult hainele şi mă spăl în fiecare zi. Probabil că a intrat în
piele.
Poate că e mai bine că nu vreţi să ascultati conti-
nuarea. Că nici eu n-o ştiu.

81
Arta vizuală
Ca posesor a doi terieri merg foarte frecvent cu ei la
plimbare prin parc şi la fel de frecvent întîlnesc acolo o
pereche aflată la a doua tinereţe a1 cărei comportament se
deosebeşte de cel obişnuit, al trecătorilor întîlniţi de cîinii
mei. Mai mult decît atît, comportamentul femeii, probabil
soţie, se deo-sebeşte de comportamentul bărbatului. In
timp ce el îmi salută cu bucurie cîinii de la distanţă dînd
din mînă, iar cînd trece pe lîngă noi îmi dau seama că ar
vrea să îi cunoască mai îndeaproape, ea se uită la terierii
mei cu evidentă neplăcere şi deseori aud în spatele meu
cum îi face lui observaţii violcnte ajungînd chiar pînă la
certuri de familie. Scena se repetă cu atîta regularitate încît
nu-mi pot imagina plimbarea fără ea si nici că ar putea să
decurgă altfel.
Aşadar mare îmi fu mirarea într-o după-amiază de
septembrie cînd n-am mai zărit perechea cunos-cută
venindu-mi ca de obicei din faţă, pe aleea par-cului.
Mirarea îmi fu şi mai mare văzînd bărbatul stînd singur pe
bancă.
Ca de obicei, văzîndu-ne, s-a înseninat şi ne-a făcut cu
mîna - măcar atît a mai rămas din vechiul curs al lucrurilor
 - şi chiar a strigat „Alo!". Deci am considerat oportun să
mă opresc, iar el, cu mare amabilitate, mi-a arătat locul de
lîngă el.
- Vă plac cîinn, aşa-i? - i-am zis aşezîndu-mă alături de el.
- Cîinii? Da...
- Mă scuzaţi, dar mi-aţi dat impresia că sînteţi un mare
iubitor de cîini, mai ales de terieri,

82
- Da, desigur. Cîinii ca atare nu mă interesează, dar sînt
înnebunit după terieri.
- Atunci de ce nu ţineţi măcar unul?
- Unul nu-i bine şi nici trei sau mai mulţi. Tre-buie să fie
neapărat doi.
- Atunci de ce nu ţineţi doi?
- Nu-i suportă soţia mea.
- Da, am observat.
- De fiecare dată cînd ne întoarcem acasă după ce ne întîlnim
cu terierii ea susţine că sînt beat şi-mi face scandal. Eu recunosc
că are dreptate, dar şi exagerează.
- Mi-e greu să cred că terierii au ceva în comun cu aceasta.
- Uitaţi-vă la ei - şi-mi arată cîinii.
- Doar îi cunosc perfect.
- Bine. Atunci uitaţi-vă aici. Şi a scos din buzu-narul interior
al pardesiului o sticlă de whisky „Black and White". Cei doi
terieri de pe eticheta sticlei, unul negru şi unul alb, erau o copie
fidelă a terierilor mei.
- Acum înţelegeţi? După atîţia ani, e de ajuns să-i văd ca să
simt efectul. Probabil e vorba de reflexul condiţionat ca la
cîinele lui Pavlov. Bineînţeles nu e acelaşi efect ca al băuturii.
îmi permiteţi...
A scos dopul şi a tras un gît. Cînd a 1uat sticla de la gură a
scos un suspin extaziat.
- Scuzaţi-mă că vă întreb, dar de data aceasta întîlnirea
noastră e diferită de cele anterioare... De obicei vă vedeam
împreună cu soţia.
- A plecat în Scoţia să vîneze cocoşi de mes-teacăn.
- o, n-am ştiut că e pasionată de vînătoare.
- Vînătoarea nu o interesează deloc. Dar ea nu numai că
urăşte terierii negri şi albi, dacă ar putea i-ar omorî pe toţi însă
nu-i permite convenţia. In

83
schimb, în cocoşii de mes.teacăn poate să tragă legal,
bineînţeles numai în periuada de vînătoare, cînd nu sînt
ocrotiţi.
- Că nu-i plac terierii înţeleg, dar cocoşii de
mesteacăn...? Cu ce i-a greşit biata pasăre?
- N-aţi auzit de whisky-ul cu această denumire?
- Nu, nu sînt cunoscător, în principiu nu sînt băutor.
- Ah! Am ştiut eu, de aceea nici nu v-am servit, am
ochiul format. Deci trebuie să vă explic că există un astfel
de whisky şi că are un cocoa de mesteacăn pe etichetă la
fel cum pe whisky-ul „Black and White" sînt doi terieri,
unul negru şi unul alb.
- Mă mir însă că nu v-a luat cu ea. Presupun că nu
prea-i place să vă lase singur.
- Niciodată! Nici pentru o clipă.
- Şi atunci?
- M-a luat, bineînţeles. Nu se putea altfel. Dac-aţi şti
ce frig este în Scoţia pe timpul acesta, mai ales în pădure.
- Totuşi, vă văd aici, în faţa mea, singur. Suspină, de
data aceasta cu tristeţe.
- Din păcate, în timpul vînătorii s-a întîmplat o
nenorocire.
o clipă am rămas în tăcere. Apoi m-am ridicat şi
luîndu-mi cei doi cîini am zis:
 - Permiteţi-mi să-mi iau rămas bun. Cred că de-acum
n-o să mai aveţi nevoie de noi.

84
Comandoul

- Trebuie să umblăm la rezerve — spuse Comandantul

Suprem către şeful Statului Major.
- Nu mai avem rezerve - răspunse acesta.
- Şi pentru ce mai sînt cimitirele militare?
- Morţii nu mai sînt activi. Sînt trecuţi în rezerva
veşnică.
- Birocraţic. Doar nu vreţi să insinuaţi că dintre sute de
mii de morţi nu s-ar mai găsi cîteva sute care ar vrea să
activeze în continuare. Un soldat adevărat nu încetează să-
şi slujească patria nici după moarte.
- Să trăiţi! Dar chiar şi pentru cele cîteva sute nu putem
face prea mult. Nu mai sînt capabili de satisfacerea
serviciului militar.
- Recunosc că nu-i suficient să fie pregătiţi să satisfacă
serviciul militar. Dar mă refeream la cei care, în afară de
aceasta, posedă şi calităţi cores-punzătoare pentru a fi în
continuare utili. Printre sutele de voluntari post-mortem, se
vor găsi cu sigu-ranţă cîţiva care, pe lîngă faptul că sînt
pregătiţi în orice clipă, au şi calităţi.
- Ce calităţi, Domnule Mareşal? Eu încă n-am auzit de
aceste calităţi.
- Pentru că doctrina militară le ignora pînă acum. Dacă
în toate cimitirele există vampiri, trebuie să fie şi în
cimitirele militare. însă nu sînt trecuţi în evidenţele noastre,
nu sînt supuşi nici unui control;
asta-i o omisiune gravă din partea Armatei. Vampirii
militari se irosesc civil.
- Ce ordonaţi, Domnule Mareşal?

85
-Vom crea un detaşament special, Vampire Comando.
Datorită proprietăţilor operaţionale supra-naturale ale
vampirilor, detaşamentul va îndeplini o misiune imposibilă
pentru celelalte detaşamente speciale: pătrunderea în Statul
Major al inamicului şi vampirizarea şefilor acestuia. Se ştie
că un mareşal sau un general vampirizat devine la rîndul
său vampir şi-i vampirizează pe cei mai apropiaţi, adică pe
subalternii direcţi. La rîndul lor, şefii brigă-zilor îi
vampirizează pe colonei, aceştia pe maiori şi căpitani,
molima îi prinde pe locotenenţi şi pe subofiţeri şi, în sfirşit,
ajunge în masa de soldaţi. In acest fel, întreaga armată
inamică îşi pierde sîngele fără nici o tragere din partea
noastră.
Luînd în considerare importanţa acţiunii, însuşi Şeful
Statului Major s-a ocupat de organizarea Vampire
Comandoului. Vizita cimitirele militare ca să stabilească
contactele corespunzătoare şi să înceapă recrutarea. însă
încercările de contact nu-i reuşeau, şi în cele din urmă s-a
aflat cauza eşecului. Şi anume, cu cît un ofiţer este mai
avansat în grad, cu atît este mai înaintat în vîrstă şi deci
mai uscat. lar vampirii, chiar şi cei militari, preferă colabo-
rarea cu persoanele rumene, iar nu cu unele supe-rioare ca
grad, dar mai palide. Aşadar erau trimişi ofiţeri cu grad din
ce în ce mai mic, pînă cînd misiu-nea a fost încredinţată
unui tînăr sublocotenent, cu obraji deosebit de rumeni şi
acesta, în sfirşit, a reuşit.
Şeful Statului Major s-a prezentat la Coman-dantul
Suprem.
- Misiune îndeplinită - a raportat. - Vampire Comando
este gata de luptă.
- Excelent, luaţi loc.
Şeful Statului Major s-a aşezat pe un scaun în faţa
biroului Supremului.
- Care este efectivul? Care este starea de spirit?
 86
- Aşa şi aşa - a răspuns şeful Statului Major trăgîndu-şi Se aplecă aşadar deasupra prinţesei şi-i lăsă un sărut pe
scaunul mai aproape de birou. frunte. Prinţesa deschise un ochi şi-l închise la loc. Prinţul
- Cum adică „aşa şi aşa"? Ar trebui să fie totul foarte repetă sărutul; prinţesa nici nu tresări. El se concentră şi o sărută
bine. Oare nu sînt aceştia soldaţii noştri -vampiri - pentru a treia oară, cît putu cl mai tandru.
patrioţi? Prinţesa se întoarse pe partea cealaltă.
- Sînt, a fost de acord Şeful Statului Major, apoi şi-a - Ce-i? - întrebă prinţul - Care e treaba?
tras scaunul şi mai aproape.
- Atunci de ce starea lor de spirit nu este bună? şi a - Măi prostule, tu crezi că mie îmi ajunge o dată sau de
dumneavoastră la fel, păreţi cam posomorît. două ori? Sau chiar de trei? Stai aici şi sărută-mă şi poate
am să simt ceva şi atunci vom discuta ce-om face mai
- Pentru că... a început Şeful Statului Major, dar s-a încolo. Deocamdată n-avem ce vorbi.
întrerupt.
După care a sforăit o dată apoi şi-a continuat somnul.
^- Pentru că ce? Şi de ce vă holbaţi aşa la mine? în loc de
răspuns, Şeful Statului Major a ridicat un pic buza de sus, Prinţul o sărută şi iar o sărută, îşi dădu jos haina, pentru
de sub care s-au ivit doi colţi uriaşi şi albi. Comandantul că asudase şi, cu toate că nu ajungea la nici un rezultat, nu
Suprem s-a ridicat brusc. se opri din sărutat - fericirea era prea aproape ca să renunţe
la ea.
- Ce înseamnă asta?
Şi-o mai sărută şi azi.
- Domnule Mareşal, nu pot să fac nimic, întreaga noastră
armată este deja suptă. S-a început de jos, de la acel
sublocotent şi a mers în sus pînă a ajuns la mine. întrebaţi de
starea de spirit? Ce stare de spirit poate fi dacă personalul
trebuie să sugă în sus, pe cei din ce în ce mai puţin apetisanţi.
Dum-neavoastră, în calitate de Comandant Suprem, sînteţi
ultimul, singurul care a mai rămas. Acum eu trebuie să vă
muşc, deşi raportez că o voi face fără nici o plăcere. Cel mai în
vîrstă fiind, sînteti pur şi simplu groaznic, un anemic, dar n-am
altă soluţie.
Zicînd acestea, se ridică, deschise gura şi-şi pregăti colţii
pentru acţiune.
- Trădare! - a ţipat Comandantul Suprem. - Tre-buia să
atacaţi inamicul, şi nu pe propriii superiori.
Şeful Statului Major mieşoră puţin deschizătura gurii,
dar numai atît cît să poată da o explicaţie.
- Aţi uitat un lucru: acum este pace, nu sîntem în război
cu nimeni şi atunci ce să facem?
După care şi-a înfipt colţii în gîtul Comandan-tului
Suprem.

87
Fecioara

A fost odată un prinţ pe nume Capitalism. Deşi

puternic şi bogat, el nu era fericit, deoarece nu iubea şi
nici nu era iubit de nimeni. Pînă atunci nu întîl-nise nici o
fecioară după care să-i tresalte inima.
Auzise prinţul că în ţinuturi îndepărtate locu-ieşte o
prinţesă numită Rusia. Un vrăjitor rău o fermecase, ea a
căzut într-un somn adînc şi de ani de zile îşi doarme
somnul şi nu se poate trezi. Prinţul se hotărî aşadar să
meargă la ea.
Niciodată pînă atunci nu mai fusese pe melea-gurile
răsăritene şi tare ciudate ai înfricoşătoare îi mai păreau.
Căci, cu cît se afunda mai adînc spre răsărit, cu atît copacii
se făceau din ce în ce mai mici, iar ciupercile din ce în ce
mai mari, pînă cînd stejarii ajungeau cît ciupercile, iar
ciupercile cît stejarii. De asemenea dobitoacele erau altfel
decît în altă parte. Ursul nu mergea pe picioarele lui, ci
călărea un iepure, care stătea pe o furnică. Insă aceasta nu-
i putea ridica pe amîndoi, dată fiind greutatea dublă. Dar
cel mai tare se minună prinţul cînd se ivi cerbul, care avea
coarnele în locul cozii, iar coada în frunte.
Ajunse prinţul într-o poiană din mijlocul pădurii, unde
găsi o căsuţă şi aici dădu de prinţesă. Se odihnea pe un pat
mare, într-un somn adînc. Prmţul rămase încîntat de
frumuseţea ei şi imediat îi căzu cu tronc. Acum mai
trebuia doar s-o trezească, pentru ca şi ea să se
îndrăgostească de el. Dragostea reciprocă îi va uni şi apoi
vor trăi o viaţă lungă şi fericită.

88
89
 Sicriul Maresalului Ciaibousan

Printre obligaţiile mele de gazetar începător era şi aceea de

a citi coloanele de tipar pe care încă nu se uscase cerneala,
ultima corectură, precum şi con-trolul ziarului înainte de
apariţia lui pe piaţă. Era anul 1951, totul se-ntîmpla în Polonia
şi trebuia să citeşti foarte atent. Colegul care nu observase că în
cuvîntul „Stalin" litera „t" fusese înlocuită cu „r" a dispărut şi
nu s-a mai întors vreodată'. în acea peri-oadă aveam o prietenă
de a cărei fidelitate nu eram sigur. Bănuiam că mă înşală cu un
oarecare X şi sufeream în chinurile cumplite ale geloziei, aşa
cum ţi se întîmplă numai atunci cînd ai 21 de ani.
Nu ştiam cum îşi petrecea nopţile prietena mea pentru că eu
unul mi le petreceam la tipografie. Mi-a fost foarte greu să mă
concentrez asupra lecturii zi'arului.
Mă întorceam acasă în zori şi dormeam pînă după amiază.
în timp ce visam, ca şi în realitate, mă chinuiau gelozia şi teama
că, tulburat de gelozie, am omis vreo greşeală de tipar sau vreo
formulare care ar putea fi luată drept diversiune politică. Tre-
zindu-mă, aşteptam paşii de pe scări şi cînd îi auzeam mă
pregăteam să fiu arestat din clipă în clipă.
Nesiguranţa era mama fricii, dar şi a geloziei.

1. Cuvîntul care rezultă din înlocuirea literelor „t" cu „r", ' adică
„Sralin", se asociază cu verbul srac', care înseamnă a se căca
(n.t.).

90
Din obligaţie, citeam tot ceea ce se tipărea în ziarul
meu începînd cu prima literă a primei coloane şi pînă la
ultimul punct de pe ultima pagină. Citeam, aşadar, şi acele
ştiri pe care - asemenea cititorilor de rînd ai gazetei, nu le-
aş fi citit de bunăvoie. Şi în acest fel am aflat despre
Mareşalul Ciaibousan.
S-a întîmplat să moară atunci la Moscova un demnitar
al Republicii Populare Mongole, Mareşalul Ciaibousan.
Funeraliile au avut loc întîi la Kremlin iar apoi un tren
special a transportat corpul lui neîn-sufleţit în Mongolia
natală. Insă, cum s-a arătat cîteva nopţi mai tîrziu, acesta nu
a fost un transport obişnuit al unui corp neînsufleţit, ci o
manifestare a prieteniei neclintite dintre popoarele mongol
şi rus, a unităţii de nezdruncinat a Uniunii Sovietice sub
conducerea Partidului, precum şi a cinstirii şi
devotamentului masei muncitoare faţă de aceasta şi faţă de
Marelc Ei Conducător. Pe lîngă sicriu, trenul îi transporta
pe membrii Comitetului Central, pe Reprezentanţi, pe
Demnitari şi Delegatiile. Staţiona în fiecare oraş mare,
astfel încît localnicii, vemţi în •rmmăr impresionant la gară,
să poată să-şi exprime regretul lor profund faţă de decesul
Mareşalului Ciaibousan şi cu această ocazie să-şi manifeste
mai sus pomenitele axiome.
In fiecare noapte sau o dată la cîteva nopţi, în funcţie de
distanţa dintre oraşe, mă aştepta la tipo-grafie ştirea care
începea invariabil cu cuvintele:
„Trenul cu trupul neînsufleţit al Mareşalului Ciaibousan a
sosit în oraşul..." şi urma denumirea oraşului în care sosise.
Se schimba doar denumirea, restul telegramei suna la fel:
„..., a cărui populaţie şi-a exprimat..." şi aşa mai departe. în
timpul acesta, în viaţa mea personală nu se clarifica nimic.
Oare eram înşelat? Probabil. Cu siguranţă? Nu, nu eram
sigur.

91
Uniunea Sovietică era 6 ţară foarte mare, de la
Moscova pînă în Mongolia era departe, trenul cu trupul
neînsufleţit al Mareşalului Ciaibousan a trecut prin Rusia
Mare, prin Republica Başkiră, prin Ural, a trecut de
Sverdlovsk, Omsk şi se apropia de Novosibirsk, dar mai
avea de parcurs un drum lung de la Krasnoiarsk prin
regiunea Irkutsk, de-a lungul malurilor Baikalului, prin
Kiachta.
Iniţial îl uram pentru incompatibilitatea lui teribilă cu
viaţa mea. în fiecare seară mergeam la tipografie deşi
doream să merg în altă parte. Şi acolo mă aşteptau mereu
informaţii despre sicriul Mareşalului Ciaibousan. Nu-mi
păsa deloc de el, dar trebuia să-i urmăresc traseul cu
precizia cu care aş fi vrut să-i urmăresc programul iubitei
 mele. Cu timpul însă, regularitatea acestei călătorii şi chiar
monotonia ei au început să mă aline. Orice s-ar întîmpla cu
mine, totdeauna puteam să fiu sigur că sicriul Mareşalului
Ciaibousan va ajunge în urmă-toarea localitate şi ştiam
dinainte cum va fi primit acolo. Aceasta era atunci singura
chestiune sigură din viaţa mea.
Intr-o seară, mergînd ca de obicci la tipografie prin
Planty (aşa se numeşte la Cracovia cercul de verdeaţă care
înconjoară oraşul după modelul Ringului Vienez), i-am
văzut şezînd pe o bancă de pe o alee laterală, pe un
oarecare X cu prietena mea. Se aflau în situaţia căreia, cu
patruzeci de ani mai tîrziu i se va spune „soft porno". Nu
puteam să întîrzii la tipografie şi asta m-a făcut să mă
retrag, neobservat de ei, fără să-mi fie lezată, cel puţin în
aparenţă, onoarea.
La tipografie am aflat că sicriul Mareşalului Ciaibousan
a ajuns la capătul traseului. Nu mi-a venit să cred, pentru că
încetasem să mai sper că voi scăpa vreodată de el, şi totuşi
am citit că
92
„...populaţia Ulan Batorului şi-a luat rămas bun de la Eroul
său. La înmormîntare au luat parte..." ete.
întorcîndu-mă în zori acasă, m-am dus spre acea alee
laterală, dar, bineînţeles, banca era deja goală. M-am aşezat
pe ea, deşi era umedă de ceaţă. M-am gîndit că Mareşalul
Ciaibousan a ajuns, deoarece ştia că n-o să-mi mai fie de
folos.

93
Miracolul economic

Am mers într-una din ţările Europei de Est, pentru ca,

profitînd de noua situaţie politică, să stabilesc acolo relaţii
economice.
Am închiriat un spaţiu comercial şi am atîrnat o firmă:
EXPORT - IMPORT
...şi am aşteptat propuneri. Dar n-a apărut nimeni.
 M-am gîndit că, luînd în considerare lipsa articolelor de
bază de pe piaţa din ţară, locuitorii sînt mult mai interesaţi de
import decît de export. Am schimbat deci ordinca anuntului:
IMPORT - EXPORT
...punînd importul pe primul loc.
A apărut un pensionar, care mi-a propus să-i aduc din
străinătate portretul lui Karl Marx, articol acum inaccesibil pe
piaţa internă. Timp de patruzeci şi cinci de ani se obişnuise să
scuipe pe Karl Marx de două ori pe zi, dar ultimul exemplar i se
uzase. I-am promis amabil să-i aduc cîteva piese din Cuba, dar
asta n-a fost nici o afacere.
Fiindcă în continuare nu şi-a făcut nimeni apa-riţia în
biroul meu, am bănuit că poate ortografia străină a
anunţului îngreunează contactul cu local-nicii, şi am
schimbat „x" cu „es", adaptînd ortografia la limba
autohtonă.
S-a prezentat un tînăr şi a declarat că pot să-l export
pentru o sumă cuvenită într-una din ţările Europei de Vest,
dar cel mai bine în SUA. La

94
întrebarea mea, în ce calitate ar trebui să-l export, a
reactionat cu uimire.
Apoi a explicat că în calitate de calitate. Fiindcă e
născut într-o ţară care nu are egal pe lume, fiindcă e un
produs sută la sută naţional, este automat mai bun decît toţi
care s-au născut în altă parte, deci ca articol exportat va fi
întîmpinat cu entuziasm în orice ţară din lume. Cînd am
refuzat, mi-a spart toate geamurile.
Din cauză că tot nu aveam clienţi, am hotărît să fac
anunţul din firmă mai atrăgător, vizual, cel puţin:

...ceea ce n-a dat totuşi nici un rezultat.

Doar un huligan a fost atras de firma mea. Inchi-zînd
localul după încă o zi de aşteptare zadarnică a clienţilor,
am observat că cineva a şters şi import, şi eesport şi a scris
CUR.
Descurajat, m-am decis să lichidez întreprin-derea şi cu
această hotărîre m-am întors la hotel.
A doua zi de dimineaţă, cînd m-am îndreptat spre birou
ca să termin lichidarea, am văzut de departe că în faţa
anunţului, aşa modificat cum fusese în seara precedentă de
către un huligan necunoscut, se făcuse o coadă lungă de
clienţi aşteptînd cu nerăbdare deschiderea localului.

95
Mi-am schiinbat decizia, rămîn. Am să angajez
personal şi am să lărgesc spaţiul biroului. Mai rămîne de
clarificat în ce va consta în realitate activitatea mea. Dar
asta nu-i o problemă, mi-o vor clarifica experţii în
 marketing. Cel mai important e că sînt clienţi.
Zero

Tînărul care tocmai se aşezase lîngă mine părea prea

bine îmbrăcat pentru vremurile grele de după război. însă
mai mult decît îmbrăcămintea, atrăgeau atenţia paloarea şi
fineţea tenului său. Era prea spălat, prea curăţat şi prea
lustruit.
In timpul pauzei mă aşezasem într-un colţ, reze-mat de
perete, unde privirile oamenilor mă afectau mai puţin decît
în mijlocul foaierului. Aveam cinci-sprezece ani şi
jumătate si eram mai nenorocit decît oricare tînăr obişnuit.
S-a apropiat şi s-a aşezat lîngă mine, rezemat şi el cu
umerii de perete.
- E bună piesa? - a început discuţia. Eram pentru a
doua sau poate a treia oară în viaţa mea la teatru. Pînă
atunci fusesem numai la spectacole şcolare, de data aceasta
mergeam pentru prima dată singur, datorită unui coleg care
îmi dă-duse biletul. El, împreună cu logodnica lui, a
preferat să meargă la o petrecere. Biletul ei l-am înapoiat la
casă. Eu n-aveam logodnică şi, contrar dorinţelor mele cele
mai fierbinţi, eram virgin.
- Bună, am zis.
- Să zicem.
A aruncat ţigara şi a călcat-o. A aprins-o pe a doua, pe
care imediat a aruncat-o şi a călcat-o. Ţigă-rile erau lungi,
cu filtru şi de culoare crem deschis. Astfel de ţigări mai
văzusem doar în copilărie, înain-te de război, cînd trecea
pe la noi unchiul Ludwik. A sunat şi ne-am întors în sală.
97
în timpul actului al dbilea nu m-am mai gîndit la el. Oricum
nu eram capabil atunci să mă gîndesc la ceva în mod special.
Lumea era o nebuloasă în care toate lucrurile se învîrteau în
toate direcţiile.
Se terminase spectacolul, lumea aplaudase şi ne-am ridicat
de pe locuri.
- Am tren abia la unu - a zis. Mă duc să cinez undeva. Dacă
vrei, mergem împreună, te invit.
Niciodată în viaţa mea nu fusesem la restaurant, cum nu
fusesem în msula Tahiti. Şi îmi doream foarte mult.
- Să mergem la „Casanova".
„Casanova" era un local de noapte, pe strada
Florianska. Pe timpul acela era cel mai la modă local din
Cracovia.
Pentru mine era mai mult decît insula Tahiti.
Nu-mi amintesc cum ne-am aşezat la masă, că deodată
nebuloasa devenise aurie şi orbitoare. Masa era la mezanin,
lîngă perete. El s-a aşezat cu spatele la perete. Aveam toată
sala în faţă, iarjos parchetul, pe care se dansa.
- o voteullţă? - a întrebat chelnerul care ne luase deja
comanda.
-Nu.
Chelnerul s-a aplecat în mod confidenţial.
- Avem votcă Baczewski...
„Baczewski" - era denumirea unei fn-me din Lwow,
înainte ca acesta să devină în urma Tratatului de la lalta un
oraş al Uniunii Sovietice. o votcă foarte bună. în ce
priveşte „Casanova" - acest local s-a mai numit aşa pînă
cînd, cu doi ani mai tîrziu, avea să-şi schimbe denumirea
ca toate în Polonia, deve-nind „Punct al Activităţii de
Distracţie în Slujba Maselor Proletare". Cînd se numea
„Casanova" era frecventat de elemente antisocialiste şi
 reacţionare, deci în primul rînd de privatizaţi.
98
- Nu.
- V-o recomand din inimă.
Tovarăşul meu, fără să scoată un cuvînt, a pus un pistol
pe masă. Chelnerul a dispărut. Tînărul a pus pistolul înapoi
în teaca de sub haină.
- Nu beau - mi-a explicat.
Orchestra cînta rumba (cu doi ani mai tîrziu avea să
cînte numai valsuri ceheşti), iar nişte doamne frumoase şi
pline de mister dansau cu nişte domni frumoşi şi plini de
mister. Se pare că era la fel ca în insula Tahiti. Dar ce era
cu pistolul?
- Nici măcar în Rusia n-am băut.
Imobilitatea ochilor lui era mult mai şocantă decît
paloarea tenului.
A venit şeful localului şi a întrebat dacă totul este în
regulă şi dacă nu avem nevoie de ceva. îl însoţeau trei
chelneri pentru servit. Celui care mai înainte ne propusese
votea Baczewski, îi tremurau mîinile.
- Mănîncă.
Am mîncat. Nu mai ţin minte ce, poate un cotlet?
lar el, după ce mîncă puţin, a început să vor-bească.
Povestea despre el. Fragmente din biografie şi episoade
mai lipsite de interes. Şcolile N.K.W.D., săriturile cu
paraşuta în afara liniei de front, misiu-nile speciale. Şi
munca lui de acum. Maxime despre viaţă, kitsch amestecat
cu concret pur. Am resimţit un sentiment cunoscut de
undeva. Era cu cîţiva ani în urmă, cînd nemţii au publicat
fotografiile de la Katyn. Aceeaşi fascinaţie scîrboasă pe
care n-o vroiam. Visam asta noaptea şi totuşi aşteptam cu
nerăbdare fiecare duminică, cînd apărea suplimentul
ziarului Curierul de Cracovia. Insula Tahiti a dispărut.
In sfirşit a încetat să vorbească. Abia atunci am deschis
şi eu gura. A fost singura mea replică înţe-leaptă în timpul
întîlnirii.

99
- De ce îmi povestiţi toate acestea?
- Pentru că eu nu povestesc niciodată. Dar măcar o dată
trebuie. Ţie pot să-ţi spun. Cine eşti tu? A dat un bobîrnac
unei firimituri de pe masă.
- Un zero.
Firimitura dispăru de pe masă.
- Chelner! Un desert pentru colegu'. A fost un desert,
poate o îngheţată, poate melba... S-a uitat la ceas.
- Mergem şi la frizer.
- Frizeria e-nchisă - am zis, ca să zic şi eu ceva. Ce
poate să spună un zero?
- Totdeauna e deschis la gară, cînd mă întorc la
Varşovia. Şi-a pipăit faţa cu mîna.
- o compresă fierbinte şi un masaj sînt cel mai bun
lucru. Eu fac asta de două ori pe zi. Cel puţin.
Mergeam cu el pe strada Florianska, spre gară. Nu ştiu
de ce nu mi-am luat rămas bun de la el imediat ce am ieşit
din „Casanova". Din prostie? Din inerţie? Din cauza acelei
fascinaţii? Şi totuşi voiam să fug. De cînd am ieşit din
„Casanova" n-a mai scos un cuvînt. Mergeam încet, aş fi
preferat să mergem mai repede.
- Veţi pierde trenul.
- Fără mine nu pleacă.
Am ajuns acolo unde se termină Planty" şi începe piaţa
din faţă gării. Trebuia doar să traversăm strada. Dintr-o
dată s-a oprit.
 - Să nu mergi mai departe... a zis. Pentru prima dată
am avut impresia că nu doar mă priveşte, ci mă şi vede.
- De ce, eu pot...
- Acum e mai bine să te întorci.
- Incă nu e chiar aşa de tîrziu...
- Du-te-n aia a mă-tii. Imediat.

100
M-am întors şi am început să mă îndepărtez. Totuşi nu
fugeam şi nici nu întorceam capul, era ceva instinctual şi
poate tocmai asta m-a salvat. Cred că, du.pă ce am ieşit din
„Casanova" a început să aibă îndoieli dacă nu cumva pînă
şi un zero ca mine nu este prea mult. Din anumite motive a
preferat să-i dispar din ochi ca să nu fie nevoit să se
hotărască.
Mizantropul

Compartimentul era gol. M-am aşezat lîngă geam şi

am deschis o carte. S-a auzit uşa des-chizîndu-se. A intrat
un individ cu o valiză inare. Mi-am reluat lectura, căci n-
aveam chef să fac cunoştinţă cu nimeni. Mi-era de ajuns că
nu mai eram singur în compartiment.
— Dumneavoastră ocupaţi locul meu.
- Locul dumneavoastră?
— Vă rog să verificaţi.
Uitasem deja în care buzunar pusesem biletul, dar l-am
găsit în cele din urmă.
- Aveţi locul 34, iar aeesta este locul 39. M-am aşezat
vis-ă-vis. N-am vrut să mă mut de lîngă geam, cu intenţia
să admir peisajul.
- Bagajul dumneavoastră.
— Bagajul meu?
Arătă cu degetul spre suportul de bagaje.
- A, e vorba de pardesiul meu...
— Conform regulamentului acesta este considerat
bagaj, deoarece se află în locul prevăzut pentru bagaje.
Am luat pardesiul de pe suport. Şi-a pus cu greu valiza,
explicîndu-mi că această parte a suportului poate fi ocupată doar
de călătorul care, conform bile-tului său, ocupă locul nr. 39.
Trenul porni, un pic cam brusc. Incepusem să privesc peisajul.
- Dumneavoastră aţi ocupat locul nr. 38. M-am întors, într-
adevăr, deasupra locului era o plăcuţă cu acel număr.
— Locul nr. 34 e acolo...

102
Imi arătă colţul dinspre uşă.
- Dar nu-i totuna? Compartimentul este aproape gol.
- Aici este vorba despre un principiu.
Aveam de ales: ori să intru într-un conflict des-chis cu
maniacul, ori să cedez. In ambele cazuri i-aş fl dat
satisfacţie, dar nu ar fi fost aceeaşi. Am hotă-rît atunci să
părăsesc compartimentul.
M-am ridicat şi era cît pe ce să-mi pierd echi-librul.
Trenul, accelerînd, smucise vagonul. Valiza de deasupra
capului său s-a deplasat spre marginea suportului. Mi-am
dat seama că trebuie să mă aştept la alte accelerări.
Fără să scot un cuvînt m-am dus la locul nr. 34. Era mai
incomod pentru a admira peisajul, dar în schimb îmi
deschidea o perspectivă mai bună, în diagonală, spre valiza
de deasupra tovarăşului meu de călătorie. Trenul a frînat,
iar valiza s-a întors la locul ei iniţial. Am început să am
dubii în ce priveşte precizia calculelor mele, căci trebuia să
fi luat în consideraţie şi frînările trenului. Oare n-ar fi mai
bine să părăsesc compartimentul?
- Asta este, domnule. Totdeauna trebuie să res-pectăm
regulamentul - îmi explică triumfător. Aşa m-a convins să rămîn.
Pînă una-alta, trenul încă nu atinsese viteza maximă şi mai
puteam spera.
închisesem ochii pe jumătate. în afară de a citi şi de a admira
peisajul, cea de-a treia plăcere cînd călătoreşti este aţipitul. Dar
n-am aţipit, putînd ast-fel, pe sub pleoapele întredeschise, să
observ supor-tul, fără să atrag atenţia individului, ceea ce n-aş fi
putut să fac nici în timpul lecturii, nici în timp ce aş fi admirat
peisajul.
Calculul s-a dovedit a fi corect. Incet, dar sigur, valiza se
deplasa spre margine. Intre mine şi centrul ei de greutate se lega
o înţelegere intensă. Se apro-pia momentul.

103
M-am hotărît, totuşi, să-i mai' acord o şansă. Nu din
motive umanitare, şi cu atît mai puţin, din dragoste pentru
aproapele. Aşa, din curiozitate.
— Dumneavoastră, după cum se pare, sînteţi un partizan
al regulamentelor. Aş putea să ştiu de ce?
S-a înviorat, probabil ăsta era subiectul lui pre-ferat.
— Regulamentele, domnule, sînt necesare ca să fie
ordine. Fără ele este dezordine.
— Atunci aş vrea să vă propun ceva. Haideţi să
schimbăm biletele, După aceea eu am să stau în locul
dumneavoastră, iar dumneavoastră în locul meu. Astfel nu
vom încălca regulamentul, pentru că biletele nu sînt nominale,
ci la purtător. Ce spuneţi? A tăcut o clipă, surprins.
- Dar oare pentru ce?
- Pentru că îmi place să stau lîngă geam. Şi dumneavoastră?
Aşteptam un răspuns. Dacă ar fi spus da, s-ar fi salvat.
- Dar numărul 39 este al meu!
- Inţeleg, asta ar fi fost o manipulare a regula-mentului.
Prin natura lucrurilor, regulamentele nu pot fi absolute, dar asta
nu înseamnă că avem voie să le manipulăm, nu-i aşa?
- Sigur că da!
- Care va să zică, dumneavoastră identificaţi
regulamentul cu Destinul?
- Cu ce?
- Cu Destinul, cu Providenţa. Regulamentele eli-
mină libera alegere, adică întîmplarea, adică haosul,
şi, prin urmare, sînt o expresie a Destinului, o voce a
Providenţei.
- Dumneavoastră numiţi asta aşa, nu ştiu cum... —
Spun exact ce spuneţi şi dumneavoastră, dar folosind alte
cuvinte. Dumneavoastră spuneţi ordine,
104
eu spun: destinul, dumneavoastră: dezordine, eu spun haos,
dar e totuna. Deci, regulamentul are în sine ceva divin.
Acum înteleg, de ce e sfint pentru
dumneavoastră.
- Kegulamentul, dragă domnule, este regula-ment şi
basta.
- Perfect - am zis şi am închis ochii, în semn că nu mai
avem ce să vorbim. Şi aşa a şi fost.
Cînd a căzut valiza, a căzut şi el, fiind lovit de colţul
metalic exact în tîmplă. Credeam că a leşinat şi vă jur că n-
am vrut asta, fiindcă nu prea aş fi ştiut cum să procedez.
Cum să-i trezesc pe leşinaţi? Vai, ce problemă. Privind
disperat în jur, am zărit semnalul de alarmă cu inscripţia de
rigoare: „trageţi în caz de pericol". Exista pericolul că, dacă
nu i-ar fi acordat nimeni primul ajutor, starea lui s-ar fi
agravat. Am tras.
Din această cauză trenul a avut două ore întîr-ziere,
ceea ce a provocat dereglări în mersul tre-nurilor pe
întreaga regională. Această tulburare a ordinii însă nu a
ajutat la nimic, deoarece, după cum s-a dovedit, decedase
pe loc. Eu totuşi proce-dasem tot timpul conform
regulamentelor şi n-aveam nimic să-mi reproşez.
 105
Serviciul de sănătate

Inlăturarea apendicelui era inevitabilă. Am completat

formularele necesare şi am fost înscris pe lista de aşteptare.
Au trecut doi ani cum ai pocni din degete, rai-a venit rîndul si
iată-mă la spital.
Operaţia a reuşit extraordinar de bine. Chiar medicul-şef
mi-a lăudat rezultatele:
- A fost o intervenţie chirurgicală frumoasă, doamnă -
spuse.
I-am atras atenţa că sînt de sex bărbătesc. A verificat ceva
în hîrtii.
-Aţi fost bărbat înainte de operaţic. Dm greşeală aţi fost
îndrumat către secţia experimentală, iar acum sînteti femeie.
Schimbarea de sex este dome-niul de pionierat al chirurgiei,
dar avem rezultate
desăvîrşite, a căror dovadă sînteţi, doamnă... dom-nule...
- Şi cu apendicele care-i treaba?
- Nu doriţi să-l aveţi, doamnă?
- Nu. Şi nici nu doresc să rămîn femoie, vă rog să
rezolvaţi imediat această neînţelegere.
- Domnule... ăă... doamnă, sînteţi un pacient difi-cil.
Ei, bine. Ce vreţi mai întîi, doamnă: să fiţi din nou bărbat
sau apendicele?
- Ce se face mai repede. — Vă rog să completaţi
formularele duble. Timpul a trecut repede şi următoarea
operaţie a reuşit la fel de bine ca şi precedenta. Noul rinichi
funcţiona nemaipomenit, doar că acum aveam trei:
doi ai mei plus cel transplantat. Ca urmare a erorii
din programul computerului am fost îndrumat greşit

106
spre o altă sală de operaţie. Imediat după ce mi-am
revenit, am completat formularele cu chestiunea rinichiului,
pe care le-am adăugat la cele depuse anterior. Deja nu mai
eram tînără, cînd am primit vestea că s-a eliberat un loc la
spital şi că mi-a venit rîndul la operaţia de rinichi. Era vorba
doar de extir-parea unuia dintre ei, dar m-am trezit la mater-
nitate, ca nou-născut. Greşeala s-a produs la administraţia
centrală a serviciului de sănătate, dar părinţii n-au protestat.
Eram deja copil mare şi nu mai aveau în grijă cheltuielile
pentru educaţia mea, deci au preferat să mă considere copilul
lor. în ceea ce mă priveşte, eram sătul de completat formulare
şi m-am resemnat.
Relaţiile dintre mine şi părinţi s-au aranjat de minune.
Singurul nostru necaz este apendicele meu, care mă supără în
continuare. Trebuie să mă trimită la spital pentru o operaţie
de apendicită. Cade bine, pentru că bănuiesc că totuşi ar
prefera să aibă un băieţel decît o fetiţă.

107
 Europeanul

Cînd m-am trezit cu crocodilul în dormitor, mi-am zis că

trebuie să-mi păstrez calmul, exa-gerările fiind de prisos. Nu mă
gîndeam la crocodil, mă gîndeam doar la mine. Căci primul meu
impuls a fost să mă reped la telefon şi să formez toate cele trei
numere în caz de urgenţă: poliţia, pompierii şi salvarea. Dar chiar
şi această reacţie mi s-a părut exagerată. Pentru că sînt un
european educat în spirit cartezian, am o repulsie faţă de
extremisme, gîndesc raţional şi nu mă supun nici unui prim reflex
fără o analiză prealabilă.
Aşa că mi-am tras plapuma peste cap şi am purces la munca
intelectuală,
Mai întîi - am constatat eu - apariţia crocodi-lului în
dormitorul meu este un lucru absurd şi, conform gîndim
logice, folosim absurdul doar ca să-l excludem din
următoarea etapă a raţionamentului. Cu alte cuvinte,
crocodilul nu există. Liniştit după această concluzie, m-am
uitat de sub plapumă, gest prin care am apucat să mai zăresc
cum crocodilul rosese firul telefonului, pe care de altfel
aproape că-I înghiţise. Chiar dacă mi-aş fi băgat mîna prin
botul lui pînă în stomac şi aş îî format unul dintre cele trei
numere de urgenţă, linia era deja între-ruptă.
M-am hotărît să mă duc la cel mai apropiat telefon
public, ca să semnalez serviciului de deranjamente al
Telecomunicaţiilor defecţiunea telefonului meu particular.
Aceasta mi-ar fi permis, după înlăturarea defecţiunii de către
echipa de specialişti, să vorbesc

108
cu instituţia desemnată să înlăture crocodilii. Ca un tip
civilizat ce sînt, nu puteam totuai să ies pe stradă în pijama,
iar crocodilul tocmai îmi termina de mîncat pantalonii.
Normal că nu era singura pere-che de pantaloni de care
dispuneam. In ciuda creş-terii - după părerea mea insuficientă
— a nivelului de trai, cîteva perechi de pantaloni se mai
găseau prin şifonierul meu. Din păcate, perechea pe care
aveam de gînd s-o îmbrac, întrucît se asorta cel mai bine cu
cuvertura „Yves Saint Laurent", nu se afla în şifonier, ci la
spălătoria chimică. Şi unde am pus chitanţa, care îmi
confirma identitatea de proprietar al acelor pantaloni,
document fără de care e impo-sibil să mi-i ridic de la
spălătoria chimică? Am început să caut chitanţa, şchiopătînd
puţin, fiindcă în acest timp crocodilul îmi rosese deja un
picior. N-am dat atenţie piciorului, căci acum mă rodea din ce
în ce mai mult grija pantalonilor. Crocodilul tocmai se
pregătea să-mi mănînce şi celălalt picior, cînd am realizat un
adevăr îngrozitor: el este cel care mi-a devorat chitanţa de la
spălătorie şi pantalonii nu-i voi mai primi înapoi niciodată.
Cu mîinile goale am strîns de gît tîrîtoarea. Recunosc că m-am
purtat brutal şi, ce-i mai rău, sub influenţa emoţiilor necontrolate.
Recunosc că în loc să am încredere în instituţiile constituţionale,
am acţionat pe cont propriu. Dar să-mi mănînce chi-tanţa de la
spălătorie? Sînt situaţii cînd apărarea civilizaţiei cere încălcarea
normelor de civilizaţie.

109
Metamorfoza

Kafka ăsta credea că numai lui i s-a întîmplat aşa ceva. Mă

refer la Franz Kafka, literatul care s-a transformat în vierme şi a
descris totul într-una dintre operele sale. Mare scofală, oricine e
în stare să se transforme în ceva scîrbos, dar ăsta nu-i motiv de
laudă. Eu, de exemplu, m-am transformat cîndva într-o reptilă,
însă nici prin gînd nu mi-a trecut să descriu aşa ceva. Acum îmi
pare rău, Kafka a ajuns celebru, iar eu nu prea...
 E mult mai greu să te faci înapoi om. Despre aceasta am
să vă povestesc deşi nu mă aştept să-mi aducă celebritate. Nu
există dreptate pe lumea asta.
Eram, aşadar, o reptilă, nu una pe care o poţi găsi în
clasificările consacrate, dar cu siguranţă eram. o dovedea din
plin coada, fără să mai vorbim de alte detalii ale înfăţişării
mele de atunci. Avea vreo doi metri lungime, era zimţată,
acoperită cu solzi. Pomenesc în primul rînd de coadă pentru
că cel mai greu mi-a fost să scap de ea. Din faţă mai arătam
eu a om, dar din spate şi din profil - reptilă şi basta.
In afară de faptul că nu corespundea din punct de vedere moral,
coada mă incomoda la propriu. Nu puteam să închid uşa ca un om
normal, fără să mă întorc cu faţa la ea; traversînd strada totdeauna
riscam să fiu călcat pe coadă; în aglomeraţie de multe ori mi-o
călca cineva. Dar cel mai mult sufe-ream sufleteşte, coada fund
ultima piedică în calea umanizării mele depline. Şi nu-mi făcea
nici o plăcere atunci cînd, la grădina zoologică, crocodilii se uitau
la mine ca la unul de-al lor.

110
Ce să mă fac? Mi-am dat seama că n-o să reuşesc de unul
singur să scap de coadă şi m-am adresat experţilor. Mai întîi celor
care susţin că a fi om ţine de suflet. Ai suflet - eşti om. Nu ai - eşti
reptilă sau în cel mai bun caz o vită. Au constatat că în principiu
aş avea suflet, dar cam redus. S-au chinuit un timp să mi-l
mărească, dar se pare că au exagerat, căci nici gînd să-mi dispară
coada, în schimb au început să-mi crească aripi de înger. Şi cu
aripi, şi cu coadă arătam şi mai rău ca înainte aşa că am renunţat
la
acest tratament.
Din fericire nu trăim în Evul Mediu, există şi
alternativa laică. Se zice că reptila a devenit om datorită culturii
minţii, fără nici o metafizică. M-am abonat la cîteva reviste
literare şi zi de zi îmi măsu-ram coada, ca să văd dacă nu s-a
mieşorat. Doar atît am obţinut - a început să ia formă de spirală.
In loc de o coadă normală, simplă, aveam ca şi pînă acum o coadă
de reptilă, dar în formă de tirbuşon.
Se pare că nici chestia cu cultura nu-i adevărată. Dar de ce să
nu recurg la teoria socială? Omul devine om datorită faptului că
trăieşte în grup, adică în colectivitate, cooperează, are activităţi
publice. Şi ce poate fi mai social şi mai public decît politica? Mi-
am înfiinţat propriul partid şi am devenit con-ducătorul lui.
Coada a rămas la locul ei, dar a început să-mi crească şi-un bot.
M-am retras, aşa-
dar, din politică.
Trist, îngrijorat, m-am dus din nou la grădina zoologică
să mai reflectez la toată chestiunea aceasta. Era o zi
obişnuită, cu puţinii vizitatori, puteam deci să am o oarecare
singurătate. M-am oprit în faţa cuştii cu reptile, dar n-am
fost lasat în pace. S-a apropiat îngrijitorul şi, legănîndu-se
de pe un picior pe altul, dîndu-şi cascheta pe o parte şi
scărpinîndu-se în cap, s-a holbat la mine.

111

- Dumneavoastră aici? - a întrebat în sfirşit, şi apoi, arătînd

cuşca: - Sau acolo?
- Eu? Eu doar aşa, treceam pe-aici... Mulţumesc, imediat mă
duc mai departe.
Şi am părăsit grădina zoologică. Din acel moment cred că
acest Kafka a ascuns totuşi ceva, nu ne-a spus totul. Dacă s-
a transformat în vierme ar fi trebuit să aibă ceva din acest
vierme dinainte. Ceva corniţe, antene, ceva caracteristic
speciei în orice caz. Şi la fel, mă gîndesc că nu e posibil să fi
devenit vierme în întregime, doar i-a rămas mîna de om cu
care a descris totul. Nu se poate ajunge la ceva de la care nu
s-a pornit, nici într-o parte, nici în alta. Totdeauna, la
început este ceva din ceea ce este şi la sfirşit, indiferent din
ce parte începi şi în ce parte termini.
Pe de altă parte, crocodilii sînt mai bine crescuţi decît
oamenii. Ei doar privesc şi nu pun întrebări.
Muzeul figurilor de ceară
M-am dus la muzeul figurilor de ceară. Eram singurul
vizitator, pentru că acest gen de distracţie este dat uitării,
nereuşind să concureze eficient cu mijloacele moderne ale
 comunicării vizuale. M-am învîrtit prin săli prăfuite,
semiobscure; erau lumi-nate doar fmdele din perete, asemenea
vitrinelor din magazine. M-am oprit lîngă Maria Antoaneta,
care stătea nemişcată sub tăişul ghilotinei, ce ar fi trebuit să
cadă dintr-o clipă într-alta, dar care n-a căzut, asa că n-am mai
stat să aştept în zadar şi am trecut la Marat, cel din cadă, dar
nici acolo nu se întîmpla nimic, deoarece cuţitul ridicat
deasupra lui de către Charlotte Corday a rămas şi el doar
ridicat. John Kennedy - aparent ceva mai bine, dar totuşi nu
foarte, pentru că acolo totul se întîmplase deja:
preşedintele zăcea într-o rînă pe pernele din maşină, deja
împuşcat, deci nu mai aveam ce să aştept. In sala filosofilor şi
inventatorilor, de-a dreptul plicti-seală crasă. Benjamin
Franklin tocmai descoperea paratrăsnetul însă doar expresia
feţei arăta că inventează şi măcar de-ar fi fost vreun trăsnet...
Dar nu, de unde-atîta! Charlie Chaplin e mai bun la cinema
decît din ceară, ce valoare are un Charlie Chaplin care nu se
mişcă? Descurajat, m-am întors spre ieşire, adică spre ultima
sală, cea dedicată epocii contemporane. Dar
contemporaneitatea o am la televizor, deci n-am aruncat chiar
nici o privire şi tocmai urma să ies, cînd... - Pssst... am auzit.

113

Şoapta venea dinspre Dictator, care pînă nu de mult încă mai

ocupa mult spaţiu în jurnalele de televiziune, dar mai tîrziu a
fugit dispărînd fără urmă, deoarece a izbucnit revoluţia.
Dictatorul era sud-american sau balcanic, nu-mi amintesc
exact,
pentru că văd multe lucruri dinfer-astea şi nu mă pricep la
uniforme.
— Psst... -- am auzit din nou, iar apoi - o chestie încă şi
mai ciudată în cazul unei figuri de ceară -mi-a făcut semn cu
degetul ca să mă apropii de el. Să fi folosit totuşi vreun truc
electronic, ca să însu-fleţească măcar un pic această morgă
învechită?
- Am o rugăminte, a rostit cu glas de om omul de
ceară.
Dacă asta-i electronică, nu e rău deloc! I-am tras
un picior în gleznă, ca să ma conving cu cine am de-a face.
— Sînt viu! Nu da! - a strigat şi apoi şi-a prins cu mîna locul
dureros. Aici mă ascund eu.
M-am gîndit că e în sfirşit o chestie interesantă, chiar
super.
— Cu ce vă pot ajuta?
— N-ati vrea să strigaţi „Trăiască!"?
- Cine să trăiască?
-Eu.
- Păi sînteţi viu.
- Nu-mi ajunge. Aş vrea să aud cum mi-o urează
cineva. Timp de atîţia ani toţi strigau „Trăiască!" şi m-
am obişnuit. Fără asta nu mai rezist.
Se vedea că nu mai rezista, din moment ce a
riscat să-şi piardă ascunzătoarea, Doar puteam să-l denunţ.
- Nu strig.
A căzut în genunchi în faţa mea.
- Măcar o dată, vă implor'
- Imposibil.

114
 - De ce, sînteţi cumva împotriva dictaturii?
- Nu, dar nu mă interesează politica.
- Atunci de ce nu vreţi? ~ Asta-i treaba mea.
Am ieşit pe stradă. Eram foarte mulţumit. Normal că n-am să-l
denunţ. Să se ascundă şi să sufere în continuare. Am uitat să
precizez că sînt
sadic. Cine altcineva se mai duce la muzeul figurilor de ceară?
115 Vorba şi fapta

Nowosgdecki, Majer şi cu mine stăteam în faţa unei sticle

începute. Deşi o băusem deja pe jumă-tate, era destul de
plictisitor.
- Asta fiindcă bem fără să ne gîndim - zise Nowosadecki. -
Haideţi să discutăm un subiect intelectual şi veţi vedea cum ne
vom înviora.
- Bine — a fost de acord Majer şi a căscat.
- De exemplu despre ce?
- Să zicem, despre problema acestei sticle. Oarc este pe
jumătate goală sau pe jumătate plină?
- Şi una, şi alta. Doar sînt două jumătăţi, nu? Una este
goală, iar cealaltă plină şi problema-i rezolvată.
- Asta-i doar o fugă în relativismul superficial, fuga de
responsabilitate. Omul trebuie să aleagă, cum ne învaţă Sartre,
trebuie, deşi are liber arbitru. Constrîngerea liberului arbitru -
iată un paradox existenţial.
- Ce să aleg? - a întrebat Majer.
- Punctul de vedere, respectiv concepţia despre lume.
Sau ne uităm la sticlă de sus, sau dejos. Dacă o privim de
sus, sîntem nişte nihilişti, deoarece această jumătate este
goală. Dar, dacă o privim de jos, avem o atitudine pozitivă
faţă de viaţă.
- o clipă — m-am băgat şi eu în vorbă. Dar cum rămîne
cu gîtul?
- Care gît?
- Gîtul sticlei. Doar se toarnă prin gît, iar gîtul
aparţlne'jumătăţii goale. Şi-atunci cum e, oare şi gîtul este
nihilist?

116
- Corect, s-a creat o nouă problemă.
- Propun să bem puţin. Atunci n-o să mai fie problema
jumătăţilor, căci va apărea inegalitatea şi, cel puţin, vom
scăpa de cele două jumătăţi.
Propunerea mea a fuyt, acceptată în unanimitate. într-
adevăr, nivelul lichidului din sticlă a coborît semnificativ
sub jumătate.
- Să ştii că eşti deştept — m-a lăudat Majer. -Deja
credeam că nu o vom mai scoate la capăt.
- în schimb avem altceva - observă Nowosadecki,
contemplînd sticla. Şi anume, problema orizonta-lităţii şi a
verticalităţii. Se pare că ele nu aparţin aceleiaşi categorii
conceptuale.
- Care problemă? - a întrebat Majer.
- Mai simplu spus, problema verticalului şi ori-
zontalului.
- Ai dreptate - fu de acord Majer. - A mai rămas puţin.
- Aşa e. Nivelul poate fi mai ridicat sau mai coborît, dar
verticalitatea rămîne întotdeauna aceeaşi. Observaţi,
domnilor, că verticalul nici nu s-a clintit. De aici deducem
că orizontalitatea apar-ţine fizicii, pentru că o putem
influenţa fizic reglînd nivelul, faţă de verticalitate,
bineînţeles. Insă verti-cahtatea este metafizică.
- Şi dacă aş înclina-o? - am propus eu.
 - Verticalitatea? Imposibil. Asta reiese din defi-niţie.
- Verticalitatea poate că nu, dar pot să înclin sticla.
- S-o încline - m-a susţinut Majer.
- Să vedem ce va ieşi din asta.
După înclinare, am văzut că şi această problemă s-a rezolvat.
Nivelul a dispărut de tot, deoarece a apărut fundul sticlei.

117
- Vezi, Nowosadecki? - am zis. - Doar acţiunea contează.
Tu deliberezi, discuţi, iar eu acţioncz. Dacă nu eram eu, am fi
tot discutat şi n-am fi rezol-vat nici o problemă. Să încetăm deci
să discutăm şi să trecem la acţiune.
- Aşa, să trecem la fapte ziasm. - Toarnă! La fapte!
- La ce fapte, proştilor -Aceasta - ţipă Majer cu entu-zise
a fost ultima sticlă.
Nowosadecki. -

118
Musafirul întîrziat
Era la sfirşitul petrecerii. Din cauza oboselii nu eram
în stare să văd corect acele ceasului, darjude-cînd după
zorii vineţii din geam şi ciripitul păsărilor din grădină - era
dis-de-dimineaţă. Tocmai înain-tam în patru labe în
direcţia garderobei cînd în sala de banchet intră cineva
care, pe lîngă că era biped, mai avea şi un aspect proaspăt,
obrajii rumeni şi
privirea lucidă.
- Dumneavoastră încă mai sînteţi aici? m-am mirat
traversînd parchetul.
- încă? De-abia am venit. Nu mi-au dat drumul pînă
acum pentru că nu am avut invitaţie.
- Fiţi atent, l-aţi călcat pe contele N.
- Cum? Şi contele N. este aici? Poate îmi faceţi
cunoştinţă?
- Cu plăcere, contele N., domnul... Se pare că nu
ne cunoaştem.
Nou-venitul a pronunţat un nume care nu-mi spunea
nimic şi a strîns piciorul contelui, deoarece mîna-i era
acoperită cu maioneză.
- Ce onoare! Cruciadele, secolul al treispre-zecelea.
 Atunci, poate şi prinţul P. este prezent?
- L-am văzut înainte de miezul nopţii, cînd se îndrepta
spre toaletă. Se pare că încă nu s-a mai
întors.
- Nu-i nimic, mai aştept. Şi profesorul R.?
- Acela cu cosmosul?
- Da! Este un geniu. Poate fi comparat doar cu
Copernic.
- Desigur, este. Sub masă. Vreţi să-l vedeţi?

119
- Sub masă n-aş îndrăzni să-l deranjez. Mai bine mă aşez la
masă.
S-a aşezat. Masa arăta ca de obicei la această oră şi în aceste
împrejurări, dar el părea să nu observe.
- Ce elegant e aici... Pentru prima dată mă aflu într-o
companie atît de selectă. Şi doamna de pe masă cine este?
- Zaza Şliţ, vedetă de cinema.
- o cunosc, o cunosc, bineînţeles că o cunosc! Dar n-
am recunoscut-o din prima fiindcă are faţa băgată într-un
tort, de ciocolată se pare. Şi nu-i e frig?
- Cam da.
- Şi atunci de ce s-a dezbrăcat?
- Pentru că mai devreme i-a fost cald. Poate beti ceva?
- Dacă se poate...
A turnat resturile din cîteva pahare într-unul şi a băut.
- Ce-i asta?
- Şampanie.
- Excelentă! Deja plecaţi? - s-a mirat văzînd că am
pornit-o din nou în patru labe.
- E timpul să plec. Tocmai lucrez la un nou roman.
- înţeleg, sînteţi un scriitor de talie mondială.
- Ei, să nu exagerăm. Am scris şi eu cîte ceva.
- Ce-aş vrea să fiu şi eu măcar un artist... Imi permiteţi
să mai rămîn un pic?
- Da, chiar vă rog, nu vă simţiţi stînjenit. Imi plac parveniţii,
au această prospeţime a pri-
virii de ansamblu, care nouă, celor din elită, ne
lipseşte uneori.
După care m-am tîrît fără alte incidente.

120
Progres si traditie

Anual, de ziua naţională avea loc în orăşelul nostru o defilare. Guvernatorul stătea la balcon, iar mulţimea defila pe sub balcon. Şi nu
existau nici un fel de probleme.
Dar în acest an a venit democraţia şi au început necazurile.
In principiu, acum mulţimea trebuia să stea la balcon, iar guvernatorul să treacă pe sub el. Dar era imposibil, pentru că nu mai era
guvernator, fiind pus în rîndul mulţimii. S-a ivit o problemă: cine trebuia să defileze prin faţa mulţimii?
în conformitate cu principiile democraţiei, mulţi-mea trebuia să defileze prin faţa ei înseşi. Dar cum să se procedeze? Poate doar
folosind o reprezentaţie. S-a decis aşadar că vor defila membrii Camerei Deputaţilor, adică reprezentanţii populaţiei aleşi în mod
democratic.
Cu toate acestea, balconul s-a dovedit prea mic ca să încapă mulţimea. Prin urmare s-a luat hotă-rîrea ca reprezentanţii să stea în
balcon, iar mulţi-mea pe sub balcon. In definitiv avînd în vedere că reprezentanţii reprezintă mulţimea, e totuna dacă reprezentanţii
defilează prin faţa mulţimii sau mulţimea prin faţa reprezentanţilor.
Veni şi ziua sărbătorii. Reprezentanţii populaţiei stăteau în balcon. Cei care nu reuşiseră să se îmbul-zească în primul rînd, se
îngrămădeau la uşă, iar cîţiva, care aveau mîini foarte puternice, atîrnau pe marginea balconului. Incepu defilarea.
 121

Şi totul ar fi fost bine, dacă balconul nu s-ar fi Dreptatea

prăbuşit. Din cauză că era putred. Rezistasc înainte, căci în
el stătea doar un guvernator, dar cînd a venit democraţia -
s-a prăbuşit.
Nu se poate nega faptul că sînt schimbări. Dar există şi
o continuare a tradiţiei. Mai precis, bani, aşa cum nu erau
altădată, nu sînt nici astăzi. Atît că înainte era suficient
doar să se susţină cu ceva balconul, iar acum trebuie
neapărat să se con-struiască unul nou.
M-am dus împreuncă cu Nowosadecki şi Majer la
fostul Director. Era în chiloţi cu mînecuţă şi făcea focul în
sobă deşi era caniculă mare.
- Cu ce vă pot ajuta? - a întrebat-
- Sîntem o delegaţie.
- Sînt ocupat.
- Dar noi am venit în numele societăţii.
- Şi eu, tot în numele societăţii.
- Aprinderea focului în sobă este o ocupaţie per-sonală.
- Depinde — a replicat acesta şi a mai aruncat pe foc
cîteva documente. Un teanc întreg de astfel de documente
era pe podea, ficeare avînd ştampila:
„Strict secret".
- Că staţi dezbrăcat ca acasă vă priveşte, dar noi avem o
problemă publică.
- Socială - a precizat Majer.
- Naţională - am adăugat eu,
- Atunci s-auzim.
- Am venit să vă ştrangulăm, domnule Director.
- Eroare, eu nu mai sînt Director. In privinţa
ştrangulării, vă rog să va adresaţi succesorului meu.
- Are dreptate, zise Nowosadecki către Majer.
- Atunci de ce ii mai spui Director?
- Din obişnuinţă. De fapt am vrut să zic: am venit să te
ştrangulăm, porcule.
- Aşa e, destul ne-ai chinuit.
- Tu, cu Partidul tău şi cu Guvernul tău.
- Acum a luat sfirşit puterea voastră.
- Şi a venit ceasul drept...

122 123

Majer se opri lajumătatea cuvîntului, Probabil a vrut să

zică „dreptăţii", dar n-a mai apucat să ter-mine. A holbat
ochh spre teancul de hîrtii de pe podea si, mai exact spus,
spre un manuscris aflat deasupra.
- Intr-adevăr e cald aici - a continuat, deja cu un alt ton.
- Pot să-mi dau jos haina?
- Vă rog frumos a fost de acord gazda. După care a luat
din teancul de hărţi manuscrisul şi l-a aruncat în foc. Majer
a răsuflat uşurat.
- Poate ardem şi asta? - a propus Nowosadecki scoţînd
din teanc o foaie cu scris mărunt.
- Da, bineînţeles.
Nowosadecki şi-a şters sudoarea de pe frunte. Haina şi-o
dăduse jos dinainte, fără să-şi ceară per-misiunea.
- Şi dumneavoastră? — mi s-a adresat gazda. Mi-am
dat jos haina şi m-am apucat de treabă. In sfirşit am găsit
ceea ce căutam: vechiul meu de-nunţ împotriva lui Majer şi
Nowosqdecki. în timp ce ardea, Nowosadecki se uita în
tavan, iar Majer în podea.
- Nu vă vine să vă Bcoateţi şi pantalonii?
 - Nu, de-acum ne ducem, nu vrem să vă mai deranjăm.
Am ieşit împreună. De-abia în stradă ne-am des-părţit
în tăcere. Ce-i drept, în diferite direcţii, dar simetric.

124
Vînătoarea

Dis-de-dimineaţă Primul Secretar al Comitetului

Comunal de Partid a primit o informaţie confiden-tială de la
Primul Secretar al Comitetului Judeţean de Partid, care la
rîndul său o primise de la Primul Secretar al Comitetului
Central de Partid- După amiază era deja în pădure.
Primul dintre toţi Primii Secretari i-a înştiinţat pe aceştia
că, socotind continuarea rezistenţei faţă de forţele revoluţiei
lipsită de speranţă (în tele-gramă folosi totuşi cuvintele
„lipsită de scop"), a hotărît să predea puterea
reprezentanţilor revo-luţiei şi să desfiinţeze Partidul. („Cu
scopul de a-l consolida mai tîrziu" - după cum se
exprimase). Predarea puterii urma să aibă loc a doua zi.
Expediţia Primului Secretar Comunal la pădure avea
doar o legătură indirectă cu această înştiin-tare. Nici pe
departe nu avea de gînd să continue rezistenţa de unul
singur şi cu arma în mînă. Era înarmat, dar cu o sirnplă
puşcă de vînătoare. Insă alta era motivaţia lui.
Fiind un vînător pasionat, decimase - el însuşi sau
împreună cu alţi demnitari invitaţi de el la vînătoare —
întreaga faună din pădurile aflate sub stăpînirea lui. Nu
avusese dificultăţi în acest sens, deoarece pădurile
respective erau considerate parc national, cu statut de
rezervaţie, în care vînătoarea era interzisă. Şi pentru că vîna
chiar şi în perioada de ocrotire, cînd vînătoarea era interzisă
chiar şi în afara rezervaţiei, în pădurile lui nu mai existau
animale.

125
Cu o singură excepţie. A rămas - în afară de mărunţişuri
nedemne de luat în seamă, cîţiva iepuri, sau păsărele
pricăjite - doar un singur cerb, unul, dar foarte arătos. Şi a
rămas doar datorită faptului că se afla sub ocrotirea directă a
stăpînului. Acesta avea intenţia să-l împuşte personal, dar
numai după cîţiva ani, în ziua cînd urma să împli-nească 5o
de ani, zi pe care dorea să o sărbătorească printr-o mare
vînătoare. Acum însă, din cauza acestei cotituri a Istoriei,
despre care ştia că va urma mîine, intenţia lui nu mai avea
viitor.
Traversa pădurea spre o poiană cunoscută. Acolo se afla
locul de hrană la care cerbul, aproape domes-ticit, trăgea la
oră fixă. Trebuia doar să-l aştepte
acolo.
Deja se apropia de poiană cînd a simţit o durere
la piciorul drept şi totodată imposibilitatea de a mai face
vreun pas. Maxilarelc dinţate ale capeanei i-au
străpuns talpa pînă la os.
„Braconierii! Ilegalitate şi anarhie!" - i-a trecut prin gînd şi l-
a cuprins deodată mînia. Dar realizînd că deja de mîine nu va
mai fi responsabil cu Legea şi Ordinea, l-au podidit lacrimi de
durere.
 126
Vacanţa

Am plecat în vacanţă la ţară, într-o localitate

amplasată frumos, lîngă un rîu. Nora gătea, copiii se
bucurau de aer curat, iar eu mergeam la pescuit.
Plăcut, ieftin şi sănătos.
Stau şi eu într-o zi uu undiţa pe podeţ, soarele
străluceşte, rîul susură, probabil am aţipit. Deschid ochii
şi-l văd pe losif Visarionovici Stalin cum mă priveşte. Am
vedenii, mă gîndesc eu, mă frec la ochi dar nu, se uită cît
se poate de clar. Direct spre mine, din adîncul străveziu. Şi
am leşinat, fiindcă stau
prost cu inima.
M-am trezit în pat, iar în jurul meu familia se
bucura că trăiesc. Am aflat că, văzînd că nu m-am întors
pînă seara, fiul meu s-a dus să mă caute şi
m-a găsit pe podeţ.
Am zăcut cîteva zile, după care mi-am revenit şi
stăteam numai în livadă sau pe prispă ori mă jucam cu nepoţii,
renunţînd la pescuit. Despre vedenia mea n-am spus nimănui.
La ce bun, ca să creadă că am
sărit de pe fix?
Uneori se aşeza lîngă mine gazda noastră, un om
în vîrstă, ca şi mine. Flecăream de una şi de alta. Adesea
despre vreme, ca la ţară. Odată, privind
cerul la apus, mi-a zis:
- Mîine iar va arde soarele. Este secetă şi a
scăzut nivelul rîului, vremea-i numai bună pentru raci. Vom
merge mîine după cină, cel mai bine la Mareşal, că acolo se
prind mai uşor.
- La care Mareşal?
- La Stalin, stă sub podeţ.
127
- Imposibil - am zis eu cu reţinere, deoarece cu nebunii
trebuie să ai grijă. - Deseori stau acolo cu undiţa, dar n-am
văzut nici un Stalin.
- Pentru că în mod normal nu se vede, ci numai cînd
scade rîul.
- Şi cum a ajuns acolo?
- îl duceau peste podeţ spre Muzeul Revoluţiei şi pe
drum l-au aruncat în rîu.
- Cine?
- Unii din camion. Cu macaraua, pentru că are pe puţin
trei tone. Probabil n-au avut chef să meargă mai departe.
- La muzeu ziceţi? Ce fel de muzeu?
- Nu vă uitaţi la televizor? Adună din toată ţara aceste
monumente şi le pun claie peste grămadă.
- Pentru ce?
- Nu ştiu, dar ziceau că pentru aducere-aminte. Mergeţi
cu noi?
Nu m-am dus. Au mers doar fiul şi nepoţii. Ei sînt
tineri şi sînt în stare. Au prins mulţi raci. Au gătit o supă de
raci, dar mie nu mi-a trebuit.
 1'28
Numai politica

După ce l-a învins pe Pompiliu în războiul civil, Cezar

i-a amnistiat pe toţi adversarii săi din Roma. Aceasta nu a
fost numai o manevră politică, ci şi un impuls al
generozităţii sale. în lupta cu barbarii, cînd considera
necesar, nu ezita să folosească cele mai crude mijloace, dar
faţă de inamicii interni folo-sea adesea metoda iertării. încă
de la începuturile carierei sale politice, Cezar îşi amintea
cît de nemilos îi persccuta Sulla pe confraţii săi învinşi şi
nu voia să-i urmeze exemplul. De aceea, nu numai că i-a
iertat pe toţi cei care îi fuseseră ostili, ci unora chiar le-a
oferit posturi înalte în noua conducere. Dintre aceştia, atît
Caius Cassius Longinus, cît şi republicanul Brutus se
numărau înainte printre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi.
Ceea ce nu înseamnă că toate cele şaizeci de cuţite care
l-au străpuns pe Cezar în timpul şedinţei Senatului ar fi
aparţinut foştilor săi oponenţi, deve-niţi actualmente
colaboratori. Printre complotişti erau mulţi politicieni care
pînă atunci îi fuseseră totdeauna fideli, dar acurn, din
motive politice, şi-au schimbat atitudinea. Cu toate acestea,
pe Cezar l-a mirat cel mai mult pumnalul lui Brutus.
Probabil pentru faptul că în acest om avusese o încredere
deosebită. Nu numai că l-a iertat, nu numai că i-a acordat
toate şansele, ci l-a şi plăcut personal în mod deosebit. Umi
chiar spuneau că Brutus i-ar fi fost fiu nelegitim.
- Şi tu Brutus, împotriva mea? - a mai apucat să întrebe
cu un glas în care era atît regret, cît şi surprindere.

129
- Da' de unde! Asta-i doar politica, în nici un caz afaceri
personale - a explicat Brutus, străpungînd-l încă o dată cu
pumnalul - Eu, personal, nu am nimic împotriva mataîe,
tăticule.
- Atunci, îrni cer scuze, n-am vrut să te ofensez -a zis Cezar
si a murit.

130
 Noua viaţă

M-am decis să încep o viaţă nouă. Definitiv şi

irevocabil- A mai rămaa să răspund la întrebarea — de
cînd?
Răspunsul nu lăsa loc pentru ezitări: de mîine. Cînd m-
am trezit a doua zi, am constatat că iarăşi este astăzi, exact
la fel ca ieri. Intrucît noua viaţă trebuia s-o încep de mîine,
astăzi n-am putut s-o încep.
„Nimic pierdut - m-am gîndit - va mai fi mîine şi
mîine,"
Şi, liniştit, am trăit acea zi ca şi pînă atunci. Nu numai
fără mustrări de conştiinţă, ci şi plin de gînduri bune şi
speranţe. Dar ce să-i faci că a doua zi iarăşi a devenit
astăzi, la fel ca ieri şi alaltăieri.
„Nu este vina mea - m-am gîndit — că un drac îşi bagă
mereu coada schimbînd mîine în astăzi. Hotă-rîrea mea
este fără obiecţie şi irevocabilă. Să încer-căm încă o dată,
poate acest drac va obosi şi mîine va fi în sfirşit mîine."
Din păcate nu a fost aşa. Mereu numai astăzi şi astăzi.
In final mi-am pierdut speranţa. „Acest mîine se pare că nu
va fi niciodată - mi-am zis. Atunci ce-ar fi sa încep noua
viaţă nu de mîine, ci de astăzi?"
Imediat însă am remarcat absurditatea unei astfel de
idei. Căci dacă astăzi se repetă invariabil de atîta vreme,
este deja foarte bătrîn şi orice viaţă astăzi este la fel foarte
bătrînă. Noua viaţă e noua viaţă, ea este posibilă numai ca
nouă, dacă într-ade-văr vrea să fie nouă, adică de mîine.
Şi mă culcasem cu o puternică hotărîre că de mîine voi
începe noua viaţă. întrucît, orice s-ar spune, totdeauna
există un mîine.

131
Calculatorul sănătătii

La recomandarea doctorului mi-am luat un calculator

portativ pentru diagnoză. Era de ajuns să mă conectez la el şi să
apăs cîteva hntoane şi din calculator ieşea o foaie cu aprecierea
stării melc de sănătate şi a potenţialului existenţial la momentul
respectiv.
Am dus calculatorul acasă, m-am conectat la el şi am apăsat.
A apărut o foiţă cu mesajul: „Ce mai caută şi paiaţa asta aici?".
Am realizat că este vorba despre mine, dar nu mi-a plăcut
forma în care mi s-a adresat. Am dus calculatorul la magazin.
- Nu aveţi unu1 mai bine educat? - l-am întrebat pe
vînzător.
- Să nu vă surprindă, este un dispozitiv deosebit de
sensibil. Nu-i de mirare că în cazurile disperate
reacţionează prin supraîncărcarea reţelei.
- N-are a face, doar nu-mi place să fiu jignit. N-aţi
putea să-l reglaţi într-un fel?
însă tot ce am obţinut de la calculator a fost faptul că a
devenit ironic.
Următoarea foaie cu diagnostic a fost: „Mai întrebi?".
- V-am rugat să-l reglaţi - am reclamat la ma-gazin.
- Mai mult de-atîta nu se poate - a declarat vînzătorul -
Am rotit şurubul pînă la refuz.
- Şi nu s-ar putea cu un ciocan?...
- Voi încerca.
,— Tu? la mine cu ciocanul, cadavrule? — mi s-a
adresat calculatorul.

132

L-am aruncat şi mi-am cumpărat o oglmjoara. leftină si simplu de

utilizat, totdeauna îmi spune dacă sînt îmbujorat sau palid. Şi,
înainte de toate,
nu mă jigneşte.
Rîul era primejdios, puţini erau cei care-l traversau înot
şi chiar cu barca. Cu toate acestea se mai găseau curajoşi
pentru că celălalt mal ii atrăgea pe toţi tocmai prin faptul că
era inaccesibil şi numai cei mai temerari se hotărau să
ajungă la el. Cei cărora le lipsea curajul îşi făceau veacul
pe mal oftînd:
„Ah, ce bine ar fi pe malul celălalt..."
Cînd se mai îneca un curajos, dădeau din cap cu
compasiune, bucuroşi însă în sinea lor că, încă o dată,
cineva dovedisc imposibilitatea trecerii şi că, în felul acesta
se demonstrase că au făcut bine neîndepărtîndu-se de malul
natal.
Comunitatea era însă mîndră de acei curajoşi şi acolo
unde malul era mai înalt le-a ridicat un mo-nument.
ÎN CINSTEA CELOR CARE AU TRAVERASAT
RÎUL.
Intr-un an rîul a început să sece. Nivelul apei scădea
din ce în ce mai mult şi în scurt timp acolo unde cîndva
erau adîncimi mari şi vîrtejuri de netrecut, au rămas mici
bălţi în care umblau copiii şi se bălăceau păsările.
Monumentul devenise pro-blematic, pentru că acum fiecare
trecea rîul cînd şi cum vroia, dus şi întors. Puteai să mergi
ca la plimbare de la un mal la celălalt, chiar şi beat.
Ce era de făcut cu monumentul? Bineînţeles, putea fi
demolat, dar asta presupunea nişte chel-tuieii, ca să nu mai
vorbim de faptul că şi ridicarea lui fusese o investiţie.
Consiliul comunal nu avea de
gînd să arunce banii pe apa sîmbetei. Mult mai leftin ar fi
ieşit să schimbe doar inscripţia. Atunci au acoperit cu
vopsea „ÎN CINSTEA CELOR CARE AU TRAVERSAT
RÎUL" şi au cioplit mai jos, în aceeaşi marmură:
„TRĂIASCĂ SPORTUL".
Sălbaticul

Ţăranii au prins în junglă un sălbatic. Era aproape gol

şi mînca numai rădăcini. Au aflat că el nu ştia nimic despre
căderea puterii comuniste, din cauza căreia odinioară se
adăpostise în junglă.
— Şi acum ce putere este? - l-a întrebat pe un ţăran.
Ţăranul s-a scărpinat în cap.
— Ei, una aşa...
— Cică, democratică - zise altul, mai educat. o să
ieşiţi?
— Gata, ies, numai să-mi daţi nişte haine.
— Ei, nu trebuie. Toată lumea umblă aproape goală şi
n-o să bateţi la ochi. Nu strică să luaţi şi cîteva rădăcini cu
dumneavoastră.
— Ei, atunci ies imediat. Mă duc în capitală, văd ce şi
cum. Poate chiar mă fac preşedinte, dacă trebuie.
Şi a plecat, iar ţăranii s-au apucat de treabă. Nu a trecut
mult timp, pînă cînd unul dintre ei, privind cu mîna
streaşină la ochi spre drum, a zis:
— Se pare că se mtoarce.
într-adevăr, cel care venea spre ei era sălbaticul.
— Aţi uitat ceva? l-au întrebat.
—Nu.
— Atunci de ce v-aţi întors? Nu vă place noua putere?
— Ba da, e chiar frumoasă, dar vedeţi dumnea-voastră,
eu deja m-am obişnuit cu jungla, prefer să rămîn aici. Dar
unde a dispărut?
— Nu mai este, am tăiat-o.

136
- Si atunci eu ce mă fac?
Unui tăran i s-a făcut milă de sălbatic.
- Am o cămăruţă pe care n-o folosesc, pun nişte
fin şi aşteptaţi acolo.
 Sălbaticul i-a mulţumit ţăranului şi s-a instalat în
cămăruţa lui. Fără confort, dar celpuţin avea un acoperis;
era mai bine decît în junglă.
Şi asteaptă din nou, dar de data aceasta nici el
nu ştie ce anume.
Podul

A venit la noi un expert din capitală împreună cu

reprezentanţi ai capitalului străin ca să investi-gheze
situaţia sub aspectul reformelor şi creditelor. Au investigat
cît au investigat, după care m-a chemat expertul pentru o
dlscuţie între patru ochi.
- Există o dificultate. în principiu, v-ar acorda credite,
dar îi împiedică primitivismul populaţiei locale.
- Care primitivism? Toţi se uită la televizor şi chiar se
pune problema deschiderii unui sex-shop.
- Dar podul?
- Care pod?
- Aveţi pod peste rîu, dar nirneni nu-l foloseşte. Ca
nişte sălbatici, treceţi rîul prin apă, deşi podul stă alături.
Cum să vă acorde credite pentru dez-voltare economică,
dacă voi nu ştiţi nici măcar cum se foloseşte un pod
obişnuit.
- Nu e din primitivism, ci din cauză că podul a fost
construit în timpul comunismului şi oamenii nu au
încredere.
- Şi care-i problema?
- Nu-i nici o problemă. Se clatină un pic, e ade-vărat,
dar oamenii nu au încredere din principiu.
- Capitaliştii nu vor înţelege aşa ceva. N-aţi putea, în
calitate de primar al comunei, să convingeţi cumva oamenii
să-nceapă să treacă pe pod?
- N-or să mă creadă. Mă vor suspecta că sînt nostalgic
după comunism şi atîta tot.
- Atunci nu veţi primi credite.
- Eventual, dacă dumneavoastră personal aţi da
exemplu. Aveţi maşină oficială şi nu riscaţi nimic.

138
Cînd vor vedea că podul a rezistat, vor începe să treacă şi
ei. Dumneavoastră credeţi că traversarea rîului prin apă
este atît de plăcută?
A ezitat puţin, dar a căzut de acord. Preotul a anunţat
din amvon că va avea loc traversarea podului de către
expert. S-a adunat un puhoi de oameni de pe ambele maluri
ale rîului şi totul ar fi fost bine dacă expertul nu s-ar fi
ciocnit cu o căruţă înainte de a apuca să ajungă pe pod. L-
au dus la spitalul comunal. Acum trebuie să ne trimită un
nou expert. Dar pînă una-alta, capitaliştii au plecat şi
credite tot n-am primit.
 139
Exorcisme

S-a terminat comunismul cel ateu şi parohia noastră şi-

a redobîndit proprietatea. Era o casă din cărămidă, cu etaj,
construită cîndva din contribuţiile populaţiei. Avea o sală
de adunări şi numeroase camere, unde puteau să se
desfăşoare diferite acţi-uni parohiale. Dar apoi Partidul a
luat casa şi a transformat-o în sediul Comitetului de Partid,
Acum respectiva casă trebuia să redevină Casă Parohială.
Dar înainte de aceasta se cuvenea să fie stropită cu apă
sfinţită pentru a îndepărta miasmele comu-niamului. A
stropit-o însuşi Părintele Episcop, venit apecial pentru
această gărbătoare. N-a terminat de stropit prima dată, cînd
ceva a chiţăit sub podea, materialismul dialectic a ieşit în
fugă dintr-o gaură, a sărit pe fereastră în grădină şi s-a
ascuns în tufiş. După el, Dzierzynski,* ascuns pînă atunci
în sobă, a ieşit prin hom şi a fugit pe acoperiş spre pădure.
— Să-i dai cu găleata! — a strigat cineva din mulţime,
se vede că nu a fost un catolic de soi, nu a ştiut că e permis
să foloseşti numai stropitoarea, cu atît mai puţin furtunurile
de pompieri, deşi se găseau în remiză şi cu ajutorul lor ar fi
mers mult mai repede.
După Dzierzynski au ţîşnit din toate colţurile doar
scîrboşenii mai mici, de genul unor Bierut"

1. Dzierzynski Feliks, comunist rus de origine poloneză, unul dintre

organizatori şi preşedinte al Poliţiei Politice Sovietice CEKA, care a
desfăşurat acţ.iuni de exterminare aistematică a adversarilor politici
(n.t.).
2. Bierut Boleskaw, prim-secretar al Partidului Comunist Polonez în anii
'4o, '5o (n.t.).

140
sau Gottwald1, însă erau atît de mulţi încît mai era puţin şi ni se
termina apa sfintită, şi am fi fost nevoiţi să aducem cu carul un
butoi din parohia vecină. Nu s-a mai arătat nici un strigoi mai
mare, ceea ce l-a neliniştit pe Părintele Episcop.
- Trebuie să fie undeva pe aici, să mergem în pivniţă. Şi
atunci s-a auzit un ţipăt.
- Nu stropiţi, ies îndată! Şi în uşă s-a arătat Engels, cu o
năframă albă în băţ.
- Mă predau - a zis.
- Bine, bine - a replicat Părintele Episcop - dar unde
este Mister Marx?
Dar înainte de a apuca Engels să răspundă ceva, s-au
cutremurat pereţii şi a căzut tencuiala din tavan. Lumea s-a
năpustit spre ieşire şi o clipă după aceea s-a prăbuşit toată
clădirea.
Acum unii susţin că şi Marx ar fi vrut să se predea, dar
ieşind din pivniţă, întîmplător s-a agăţat de tocul uşii. Alţii
afirmă că acesta a zguduit în mod deliberat fundaţia, luînd
exemplul biblicului Samson, ceea ce nu este exclus pentru
că Biblia îi era cunoscută cu siguranţă.
Orice s-ar spune, avea forţă.

1. Gottwald Clement, prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac

în anii '4o, '5o (n.t.).
 141
Libera concurentă

M-a chemat părintele paroh.

- E-adevărat că în centru s-a deschis un nou magazin
împotriva poruncilor a VI-a şi a IX-a?
- Sex-shop?
- Eu nici nu vreau să ştiu cum se numeşte por-căria
aceasta, ci doar dacă-i adevărat.
- E-adevărat, părinte.
- Şi oanienii vin?
- Şi-ncă cum! Nu poţi trece prin centru, aşa e de
aglomerat.
- Atunci, ar trebui să deschidem şi noi un astfel de
magazin pe lîngă Parohie.
- Un sex-shop parohial? Dar o astfel de marfă... e
păcat.
- Dar ce ar fi să apelăm la natură? Totul ar putea fi
reprezentat fără păcat, luînd ca exemplu feno-menele din
natură. Ştiţi, aşa, floricele, păsărele... Ele fac la fel, se
polenizează şi aşa mai departe... La noi va fi ca în acest
magazin din centru, dar fără nici un fel de pornografie, cu
virtute şi creştineşte. Dumneata, ca îngrijitor al bisericii, te
vei ocupa de organizarea magazinului.
-Dar de ce, dacă este deja unul în centrul?
- Nu înţelegi nimic. Trebuie să-i salvăm pe oameni de
la pierzanie. în centru este Sodoma şi Gomora, iar la noi va
fi după regulile Domnului. Dacă oamenii vor neapărat asta,
şi la noi o vor găsi, dar fără să se încarce de păcate şi fără
să rişte pierderca mîntuirii sufletului. Asta o să vă convină
tuturor şi lumea va veni la noi. Astfel, le vom fura
clientela.

142
 Am făcut ce-am putut. Am ales cîteva floricele care mi
s-au părut mai frivole, le-am plantat în ghivece şi le-am
dus la sediul firmei. Am agăţat şi o colivie cu doi canari,
care se arătau indiferenţi unul faţă de celălalt, şi nici eu nu
puteam să-i forţez să se împerccheze. După aceea m-am
aşezat la casă,
asteptînd clienti.
- Şi cum merge? - a întrebat a doua zi părintele.
- N-a venit nimeni.
- E vina dumitale, nu ştii să-ţi expui marfa.
- Ce să expun? De-aş avea-o măcar pe Maryska, menajcra
dumneavoastră...
- Ce anume?
- Nu, nimic, doar să stea undeva, într-un colţ,
îmbrăcată în întregime, şi să tricoteze.
Nu a fost de acord. Nici în următoarele zile nu a venit
nimeni şi după o săptămînă am renunţat la post. Nu numai la
postul de şef al sex-shop-ului parohial, ci şi la cel de îngrijitor
al bisericii. Maga-zinul din centru se extinsese şi avea nevoie
de personal. Deci m-am prezentat acolo.
E o muncă uşoară şi interesantă şi, ce-i mai important, mă
simt util societăţii.

143
Calul

- îl iau pe ăsta, a spus cumpărătorul în limba engleză,

arătînd spre armăsar.
- Zice că îl ia pe ăsta, am tradus eu şefului hergheliei,
conform rolului meu de translator.
- Nu se poate! Imposibil! Este vîndut deja.
- Nu sînt încă de tot vîndut, a intervenit calul în limba
noastră maternă.
- Ce-a zis? a întrebat cumpărătorul.
- Nu are importanţă, a răspuns şeful. Mai trăn-căneşte
şi el uneori.
- Acesta sau nici unul, a insistat americanul. Frumos
cal! în plus, ştie şi să vorbească... Şeful hergheliei m-a tras
deoparte.
- Tocmai acesta nu poate fi vîndut! Nici măcar nu este
cal...
- Dar ce este?
- Sînt... doi agenţi ai serviciului special deghizaţi în cal
încă dinainte de revoluţie. De fiecare dată cînd ilustrul
nostru general avea chef să facă o plimbare călare, se urca
pe el, adică... pe ei! Garda personală.
- Şi atunci ce mai caută ei aici?
- Se ascund. Acum, după revoluţie, foştii agenţi ai
serviciului secret nu duc o viaţă prea uşoară, dacă mă
întelegeţi. între timp, calul-ne-cal s-a apropiat de noi.
- Nu vă mai prostiţi, se adresă el proprietarului. Pentru
noi este singura şansă să ajungem în America.
 - Calul ăsta vorbeşte şi romăneşte? s-a interesat
americanul, apropiindu-se şi el de grupul nostru.

144
- Nu, doar limba polonă. Dar de ce întrebaţi?
-Sînt reprezentantul unei organizaţii care încurajează
economia ţărilor Europei de Est. Pe acest cal îl vom trimite
în Romănia pentru prasilă, în scopul ameliorării efectivelor
din părţile acelea.
- Mulţumesc frumos, a spus ofensat calul, înde-
părtîndu-se de noi.
- Ce-a zis? a întrebat americanul.
- Că revine imediat, am minţit eu. La urma urmei,
acestea sînt treburile noastre.

145
Emigrantul

Efectuînd cercetări asupra florei marine, mă aflam pe

Marea Bering care, după cum se ştie, se află între Alaska
şi Kameeatka. Acolo am întîlnit un om pe o plută mică.
Cînd iahtul nostru oceano-grafic s-a apropiat de plută, am
constatat că omul era un blond cu pomelii proeminenţi,
ceea ce putea să indice originea lui est-europeană. Pe plută
se găsea o valiză din carton şi un cartuş de ţigări de
provenienţă necunoscută mie. Blondul vîslea cner-gic spre
vest.
- Ahoe! Naufragiat? - am întrebat.
- Nu, emigrant.
- Şi unde anume emigraţi dumneavoastră? M-a privit
cu compasiune, ca pe cineva care nu ştie lucruri de bază.
- Cum adică unde, spre vest.
- Dacă-i aşa, sînteţi pe drumul cel bun. După linia de
orizont spre care înaintaţi se află Kameeatka, mai departe
Siberia, după care este minunata şi bogata Ţară a
Sovietelor. lar dacă aţi vrea să ajungeţi un pic mai departe,
aţi putea nimeri în Polonia.
- Isuse! Am deviat! - strigă şi înccpu să vîslească în
direcţia opusă.
 146
In grădină

Stăteam în grădină şi sorbeam aperitive înainte de prînz.

Discutînd, am ajuns la tema rasismului.
- Din puiict de vedere teologic - argumentă P., un
cunoscut predicator - nu există rasism, întrucît toţi ne
tragem din Adam şi Eva.
Deodată ceva a foşnit în gardul viu şi s-a stre-curat prin
gazonul tuns cu grijă.
- Ce-a fost asta? - am întrebat.
- Un şarpe.
- Dar nu vi se pare, Prea Sfinţia Voastră, că şarpele
zîmbea cumva ciudat?
- Nu - a replicat scurt teologul.

147
Comertul exterior

Pentru a cuceri pieţelc lumii, am început să producem

gumă de mestecat. Gumă am avut din belşug: garmzoana
Armatei Roşii, aflată în retra-gere, ne-a lăsat multe
cauciucuri vechi. Mai rămînea doar să le tăiem şi să le
ambalăm corespunzător.
Tăierea am efectuat-o pe cont propriu, iar în pri-vinţa
ambalajului, am comandat la tipografie nişte etichete de
efect în limba engleză: „Solidarity -Chewing Gum - Made
in Poland".
Contam pe faptul că produsul cu denumirea
„Solidaritatea" va fi solicitat în străinătate, mai ales în
ŞUA.
în curînd am trimis primul transport de marfă. Din
păcate, s-a întîmplat să apară pe etichetă o greşeală de
tipar. în loc de „Solidarity - Chewing Gum" s-a tipărit
„Saladerity - Gumming Chum". Nu-i de mirare că în
America nu cumpăra nimeni a noastră „Muma de
gestecat".
Din fericire ne-au mai rămas pieţele din est.
 148
Trei generatii

I-am spus tatălui meu la micul dejun:

- Dumneata nu crezi că bunelul ţine minte prea multe?
Tata, care mînca un ou moale, n-a apucat să-l ducă la
gură.
- Ce vrei să spui prin asta?
- Exact ceea ce spun. Trăieşte mult şi ştie multe despre
noi.
- Eu am conştiinţa curată.
- Nu mai spune! Şi cine a trădat Patria şi a aderat la
Comunism? Bunicul a prins asta.
- Şi cine a trădat Comunismul şi a aderat la Patrie?
- Eu. Ţi-am spus doar că bunelul ştie prea multe despre
noi amîndoi.
- Şi ce vrei acum, doar nu putem să-l lichidăm pe
bunclul.
- De lichidat nu, dar să-l trimitem într-o misiune
diplomatică, putem. Acum am cunoştinţe în noul guvem şi
aş putea rezolva-o. Dumneata ai fi de acord?
A fost de acord şi bunelul a fost numit ambasador la
Pernambuco. Se pare că îşi dă seama de ce, deoarece, pînă
una alta, stă liniştit.

149
Tranzactia

Călătorind prin ţară, m-am oprit într-un oraş de

garnizoană să iau prînzul. In restaurant a intrat un
locotenent al Armatei Imperiale şi s-a apropiat de mine.
- Cumpăraţi un tanc? - a întrebat.
- Dar unde este?
- Aici.
- Pot să-l văd?
- KOiieiHo!1
Am ieşit din restaurant. Pe stradă era un tanc.

- Cît vreţi?
A cerut o sumă ridicol de derizorie.
- Vă dau dublu, dar cu condiţia să mi-l trans-portaţi la
Moscova. în curînd voi fi acolo ca turist şi atunci îl voilua.
- Dar acum nu puteţi?
- Nu, sînt în voiaj şi conduc deja o maşină. La Moscova
e altceva. S-a întristat.
- Pînă la Moscova e departe... şi trebuie trecută
frontiera...
- Dar plătesc dublu, jumătate acum, restul la Moscova.
A suspinat.
- Ar merge ceva de băut înainte de călătorie... I-am dat o
bere, după care s-a suit în tanc şi a
pornit spre est, în direcţia patriei sale.
E clar că n-am de gînd să plec la Moscova. Tanc,
în principiu, nu-mi trebuie.
1. Desigur; în limba rusă, în original (n.t.). 150
 o călătorie diplomatică

în trenul de Bratislava era aglomeraţie, dar mi-am pus

mintea la contribuţie. Nu degeaba l-am avut pe Copernic.
Stăteam pe hol, dar în momentul în care am văzut că un ceh
a ieşit din compartiment îndreptîndu-se spre toaletă, i-am
luat imediat locul.
Cehul s-a întors şi vroia cu tot dinadinsul să-mi ia locul.
- Prosim was1...
N-are decît să mă roage. Cehii n-au fantezie şi se roagă.
lar eu aveam trei valize cu ţigări pentru bişniţă la Miinchen
şi n-aveam chef să stau în picioare. Oricum, era un om mai
în vîrstă şi nu mai avea mult de trăit.
Ce să-i faci, nu prea m-am bucurat de locul meu. Alţi
cehi şovini i-au luat apărarea conaţionalului lor şi m-au
scos pe hol.
Atîta se mai vorbeşte de ameliorarea relaţiilor polono-
cehe, dar cînd am încercat să le ameliorez, imediat mi-au
luat-o în nume de rău.

1. Vă rog; în limba cehă, în original (n.t.).

151
Partenerul

M-am hotărît să-mi vînd sufletul diavolului. Sufletul

este tul ce are omul mai preţios ai de aceea mă aşteptam să
fac o afacerc colosală.
Diavolul carc s-a prezentat la întîlnire m-a dez-amăgit.
Copitele din plastic, coada ruptă şi legată cu sfoară, blăruţa
decolorată şi cam mîncată de molii, corniţele micuţe,
pipernicite. Cît poate să dea aşa un sărăntoc pentru sufletul
meu nepreţuit?
- Sînteţi cu siguranţă diavol? - l-am întrebat.
- Da. De ce aveţi dubii?
- M-am aşteptat la un Prinţ al Intunericului, iar
dumneavoastră sînteţi aşa, cumva... de proastă
calitate, aş spune.
- La aşa suflet, aşa diavol - a răspuns. Să înce-
pem afacerea.
152
Musca

Mă necăjea o muscă. o tot alungam, dar revenea, şi iar

o alungam. In cele din urmă mi-a zis:
- Dacă nu, nu- Eu aştept pînă...
S-a dus mai încolo şi s-a aşezat pe un cîine mort.
- Pînă cînd? - am întrebat-o. Nu mi-a răspuns. N-am
insistat, temîndu-mă că şi-aşa ştiam răspunsul.

153
Hornul

Trebuia să vină o comisie ecologică pentru a analiza

dacă nu scoatem prea mult fum. Bineînţeles că scoteam,
cine nu scoate fum. Şi pe deasupra, fabrica noastră se află
chiar în pădure, şi-or să se lege de noi că distrugem mediul
natural. Dar pe care l-am putea distruge, pe cel nenatural?
Dar am găsit o ieşire. Comisia n-o să stea mult, doar cît
s-arunce o privire asupra hornului fabricii. Deci, vom
astupa hornul cît timp va sta comisia. Vor veni, vor vedea
că nu scoate fum şi vor pleca. Atunci vom destupa hornul
şi totul va reveni la normal.
Şi aşa a fost. Au venit, s-au uitat şi chiar ne-au lăudat
pentru nepoluarea exemplară. S-au mirat doar puţin că
pădurua este acoperită cu fumngine, dar era clar că nu din
vina noastră.
Din păcate, în loc să plece imediat, s-au instalat în
pădure la un picnic. Le-am explicat că nu-i sănă-tos din
cauza funinginii, dar n-aveam cui. Abia spre seară, cînd s-
au ameţit binc, au plecat. Ne-am repezit să destupăm
hornul, dar era deja prea tîrziu. Cheltuielile de
înmormîntare a fochistului, care între timp fusese intoxicat
cu gaze ca urmare a astu-pării îndelungate a hornului, au
fost suportate de fabrică.
Cică ecologia, adică ocrotirea mediului natural
înseamnă pentru om sănătate curată. Dar nu-i ade-vărat,
ecologia omoară.

1S4
Ursul

Oare cine se mai fotografiază astăzi lîngă un urs, chiar

şi la munte? Erau vremuri cînd, în staţiunile montane de
odihnă, ursul ca partener la o fotografie comună era foarte
solicitat de turiştii aflaţi în trecere şi de cei care îşi
petreceau concediul. Bine-înţeles că nu era un urs adevărat,
ci un partener de afaceri al fotografului ambulant, îmbrăcat
în blană de urs.
Era un astfel de fotograf şi la Zakopane, vestita
staţiune climaterică din Polonia. îl puteai întîlni pe
Krupowki, strada principală a staţiunii.
Odată a venit la Zakopane Jean-Paul Sartre, marele
filosof francez şi, mergînd pe Krupowki, involuntar s-a
atins uşor de urs.
- Pardon, Monsieur - s-a scuzat politicos.
- Nici un Monsieur, nenorocitule — a răspuns ursul
care era cam ameţit - ci: îmi cer scuze, ursu-leţule. Nu ştii
că etre - c'est paraître?
Atunci Sartre a avut o revelaţie şi a formulat celebra sa
afirmaţie „A fi înseamnă a părea". E timpul ca lumea să
afle cine este adevăratul autor al acesteia: un modest
necunoscut în cercurile intelectuale ajutor al fotografului
ambulant din Zakopane, cu siguranţă polonez.
Prea des geniul polonezilor trece neobservat.
 155
Viitorul

Viitorul nu este cunoscut, dar de ce să nu apelăm la

preziceri? Anticii preziceau după zborul păsărilor, aflînd
astfel ce îi aşteaptă. Şi eu aş putea să prezic aşa.
M-am dus în parc, unde sînt păsări din plin. Unele
zburau, altele stăteau în copaci, altele umblau prin iarbă.
Mă interesau însă doar cele care zburau.
Am ridicat capul şi am început să le observ. N-a trebuit
să aştept mult ca să simt un plescăit pe chelie, iar viitorul
meu a devenit clar.
Am primit o singură învăţătură atunci: niciodată să nu
prezic după zborul păsărilor fără a purta o pălărie.

156
Decizia

Stăteam în anticameră, aşteptînd să intru în audienţă la

o Persoană Foarte Importantă. In cuier atîrnau două
pardesie: unul era al meu şi unul aparţinea omului care
tocmai era primit în cabinetul Persoanei Foarte Importante.
Mi-a venit să ies pentru nevoi naturale. Dar dacă aş
ieşi, aş risca să-mi vină rîndul între timp şi să întrebe
Persoana Foarte Importantă: „Dar unde este următorul
solicitant?". „A ieşit" - ar răspunde secre-tara. „Cum? A
ieşit?! întîi îmi cere o audienţă şi după aceea iese? Nu
vreau să-l mai văd niciodată!"
Mai bine nu risc.
Dar ce să-i faci, nevoile deveneau din ce în ce mai
stringente. Poate ar trebui, totuşi, să ies. Cu cît voi ieşi mai
repede, cu atît mă voi întoarce mai repede şi cu atît
probabilitatea că voi reveni la timp va fi mai mare. Dar
audienţa din cabinet dura deja de mult şi ar fi putut să se
termine în orice clipă.
Atunci să nu mai ies?
Dar cum să nu ies, cînd nevoile mă apasă.
Să mă apese, doar am o voinţă puternică. De această
audienţă depinde cariera mea.
Pe de altă parte...
Uite aşa mă tot gîndeam, iar timpul trecea. Cu cît
nevoile deveneau mai apăsătoare, cu atît hotă-rîrea mea de
a nu mă supune lor era mai puternică.
în cele din urmă s-a deschis uşa cabinetului, s-a ivit
spatele predecesorului meu într-o plecăciune, iar după el,
însăşi Persoana Foarte Importantă.

157
- Vă rog, intraţi, a zis aceasta, invitîndu-mă în cabinet.
Atunci, am ţîşnit, do pe loc şi, fără un cuvînt, am luat-
o la goană pe hol.
Din păcate, nu aveam alternativă.

158
Inmormîntarea

Plimbîndu-mă, la un moment dat m-am alăturat unui

cortegiu funerar. Oricum era mai bine decît să umblu de
unul singur, fără nici un scop. Nu ştiam cine e mortul, dar
nu conta. Noi, oamenii, formă'm cu toţii o mare familie.
Totuşi, ce-ar fi să întreb. Nici veciAul meu, din partea
stîngă a cortegiului, nu ştia.
- Mă duc la curăţătoria chimică să-mi scot panta-lonii.
Am văzut cortegiul şi, fiindcă seîndreptă în aceeaşi
direcţie, m-am alăturat. Merg doar pînă la colţ, după care o
cotesc.
Atunci l-am întrebat pe vecinul din dreapta:
- A cui e înmormîntarea?! De unde să ştiu, doar mor
atîţia oameni. Banca se deschide abia la nouă, deci mai am
timp.
Nici al treilea, care mergea la doi paşi în faţa mea, nu
ştia să mă inforiîieze.
- Eu nu-s de pe-aici. Sînt turist. Dar s-o întrebaţi pe
doamna aceea cu voal negru, care merge în unna sicriului.
Pare a fi văduvă şi ar trebui să ştie.
în acel moment a început să plouă şi m-am des-părţit de
 cortegiu. De ce să mă plouă pentru cineva pe care oricum
nu-l cunosc personal?

159
Cinefilul

M-am dus la cinematograf ca să văd un film istoric. în

principiu nu-mi plac filmele istorice, doar cele despre
romanii din Antichitate, pentru că arată babe care umblă
dezbrăcate; dar pe afiş era o ghilotină şi mie îmi plac
uneltele ascuţite în acţiune. Cel mai mult îmi place tăierea
oamenilor cu ferăs-trăul, mai ales cu cel mecanic, dar la o
adică merge şi cu ghilotina.
Titlul era „Ludovic al XVI-lea". Ludovic - un pre-
nume oarecare, şi pe verişorul meu îl cheamă Ludovic, dar
care-i este numele de familie nu se ştie. Acest Ludovic era,
desigur, un analfabet şi aşa se semna.
Filmul a început chiar binişor. Multe lănci, baio-nete,
săbii, dar eu aşttiptam ghilotina. Tocmai urma să-i taie
capul unui rege cînd un Lip s-a aşezat în faţa mea şi mi-a
acoperit tot ecranul.
- Dă matale puţin capul mai la dreapta sau mai la
stînga, că nu văd nimic, i-am zis.
In loc să-şi dea capul într-o parte, tipul s-a apucat de
urechi, şi-a tras capul în sus, l-a luat de pe gît şi l-a pus pe
genunchi. Aveam din nou vizibi-litate, dar la ce bun, dacă
se terminase scena cu ghilotina. Pierdusem cel mai bun
moment din tot filmul, Şi asta din cauza acestui necioplit.
Unora ca el nu le-aş da drumul în cinematograf.

160
Disputa

La pensiunea „Cosmos" se servea tort de ciocolată în

alternanţă cu tort de vanilie. în fiecare zi, la masă, avea loc
o dispută între Profesorul Pyi. şi Conferenţiarul Lubke, doi
exegeţi ai lui Aristotel. Subiectul disputei era dacă în
fiecare zi se servea acelaşi desert sau dacă erau totuşi două
deserturi diferite. Profesorul Pyz susţinea că, deşi tortul
era o dată de ciocolată şi o dată de vanilie, era întot-
deauna un tort, adică acelaşi desert de fiecare dată. După
părerea Conferenţiarului, clasificarea deser-tului se realiza
în funcţie de vanilitatea sau ciocola-titatea sa, respectiv
erau două deserturi diferite.
Asadar, ei disputau categoriile sau, mai bine zis,
criteriile şi ierarhia categoriilor.
Indiferent de felul de tort servit, zilnic venea o muscă
şi se aşeza pe tort. însă nici Profesorul Pyz, nici
Conferenţiarul Lubke nu o luau în seamă. Pînă într-o zi
cînd musca nu a mai venit.
Profesorul şi Conferenţiarul îşi începuseră obiş-nuita
lor dispută cînd m-am ridicat şi am ţinut o scurtă
alocuţiune.
- Domnilor, tortul este de ciocolată, dar musca nu este.
Trăim în cosmos, unde există o anumită ordine. în acest
scop a fost creată musca; printre altele şi pentru ca aceasta
să se aşeze pe tort, întrucît, în înţelepeiunea ei, Providenţa
consideră imposibil ca nimeni să nu se aşeze pe tort. Dar
iată că, astăzi, musca nu a venit. Domnilor, nu e timp
peiltru discuţia dumneavoastră, nu facem decît să ne
afundăm în haos, unde totul este posibil, dar

161
nimic nu este sigur şi dacă ne vom afunda, subiectul
disputei va pierde orice sens. Veţi relua discuţia după o
clipă, cînd vom regăsi echilibrul cosmic.
După care m-am urcat pe masă şi m-am aşezat pe tort.

162
Sila fată de civilizatie

Stăteam pe hol şi priveam pe fereastră. Dincolo de

geam se derula peisajul natural, adică nişte cîm-puri
întinse cu cîte un pîlc de copaci din cînd în cînd.
Mă aflam în trenul care mă ducea din oraşul A în
oraşul B. Oraşul A era reşedinţa mea, iar în ora-şul B
aveann nişte treburi importante de rezolvat.
„Ce absurd - mă gîndeam - Mîine, după ce îmi voi
rezolva treburile importante în oraşul B, acelaşi tren mă va
duce înapoi, în oraşul A. Dar, dacă m-aş muta în oraşul B,
aceasta n-ar rezolva nimic, întru-cît, locuind în oraşul B, aş
avea treburi importante de rezolvat în oraşul A. într-un fel
sau altul, toată această mişcare eate doar o iluzie."
M-a apucat o silă faţă de civilizaţie şi dorul faţă de
natură. Aceasta, cel puţin, nu se preface.
La un moment dat, trenul ai-a încetinit viteza, iar eu -
fără să mă gîndesc prea mult, am sărit. Atrecut pe lîngă
mine şirul de vagoane, pînă cînd i-am văzut spatele
ultimului şi trenul a dispărut în depărtare. Am rămas
singur. Se auzea ciripitul păsărelelor, probabil nişte
ciocîrlii. în afară de aceasta, era linişte. Eliberat de
civilizaţie, am luat-o înainte. Lunci, pîlcuri de copaci, iar
după ce am trecut de ele, am dat tot peste lunci şi pîlcuri
de copaci.
încotro s-o iau? Singurul ţel vizibil era următorul pîlc
de copaci, aflat după următoarea luncă. Cum am ajuns la
el, a apărut o altă luncă, urmată de un alt pîlc de copaci.

163
M-am aşezat. Mi-am dat aeama ca iarba era udă, dar
eram prea obosit ca să mă ridic şi oricum pantalonii îmi
erau deja uzi.
Stînd aşa, m-am întors cu spatele la peisajul cu lunci şi
pîlcuri de copaci, avînd în faţă linia de tren.
încă mi-e frig şi sînt ud, nu mai am putere să mă duc
nicăieri, dar cel puţin ştiu că pe acolo trec trenuri.

164
Paranoia

De cîtva timp am senzaţia că sînt urmărit. Peste tot

simt în spatele meu o prezenţă. Oriunde mă duc, merge
după mine, iar cînd sînt acasă mă pîndeşte de după poarta
de vis-ă-vis. Crede că nu o văd, dar eu o văd foarte bine.
Ceea ce mă nelinişteşte nu este faptul că e o pasăre,
mai exact, un struţ australian. In definitiv, suprarealismul
nu mai reprezintă ceva ieşit din comun, ne-am obişnuit cu
el. Nu mă nelinişteşte nici măcar faptul că mă urmăreşte.
Să fii urmărit de un struţ este ceva normal în suprarealism.
Mă neli-nişteşte doar bănuiala că nu este un struţ, ci alt-
cineva, deghizat în struţ. De ce s-a deghizat? Aceasta e o
enigmă îngrijorătoare.
Odată, cînd mă pîndea iarăşi de după poarta de vis-ă-
vis, eu stăteam la geam, ascuns după perdea. Şi am
observat cum a zburat din poartă, nu a alergat, ci a zburat
dînd din aripi deşi struţul nu ştie să zboare, şi, desfăcîndu-
şi larg aripile, s-a înălţat la cer.
în poartă a apărut paznicul casei cu o puşcă cu două
ţevi. Probabil se săturase de prezenţa păsării în curtea sa şi
se hotărîse s-o alunge.
în presupusul struţ am recunoscut un uliu uriaş.

165
Televiziunea

M-am dus la o doamnă şi am întîlnit acolo un domn.

Stăteau împreună pe canapea şi se uitau la televizor.
- Pot să mă aşez şi eu? - am întrebat.
- E un program foarte plictisitor - a zis domnul acela. -
Pur şi simplu o pierdere de vreme. Aţi face mai bine să
mergeţi la plimbare.
- Am să rămîn. Nu sînt pretenţios, Mi-am pus un scaun
lîngă ei şi ne uitam toţi trei la televizor.
- Poate cumva ati ieşit din casă fără să închideţi
robinetul de la baie. Vă sfătuiesc să vă întoarceţi si să
verificaţi.
- Imposibil. Locuiesc într-o cameră închiriată, fără
baie.
 - Atunci, poate aţi lăsat fereastra deschisă.
- Fereastra oricum nu se închide, are un defect la
tîmplărie.
Stăteam în continuare în trei.
- $i n-aţi prefera să mergeţi la cinematograf?
- Nu, prefer televiziunea.
- V-aş plăti eu biletul cu plăcere, dacă aţi vrea să
mergeţi la cinematograf.
- Nu, televiziunea e mai bună. A mai trecut o oră. La
un moment dat ceva a trosnit în televizor şi acesta s-a
oprit.
- S-a stricat - a spus doamna, proprietara tele-vizorului.
- Si nu s-ar putea repara? - am întrebat.
- In nici un caz — a zis domnul.

166
- Păcat. Ei, atunci am să plec.
M-am ridicat şi mi-am luat rămas bun. Mie cu adevărat
îmi place televiziunea. Din păcate nu am televizor şi atunci
mă duc pe la cunoştinţe.
Şi dumneavoastră la ce v-aţi gîndit?

167
Greseala

Eram îndrăgostit. Şi, după cum vedeam eu, nu fără

reciprocitate. Eram deci fericit.
Dar nu pe deplin. Deoarece nu aveam o părere prea
bună despre mine şi nu-mi venea să cred că puteam să fiu
iubit aşa cum sînt,
In primul rînd nu-mi plăcea chelia. o dată am găsit un
 anunţ în ziar. Institutul de dermatologie promitea cheilor
un păr bogat în cazul în care s-ar supune unui tratament
corespunzător.
Tratamentul a fost scump, dar eficient. Ce bună
dispoziţie am avut cînd m-am dus la întîlnire cu iubita - nu
mai eram chel, ci dimpotrivă.
Mă aşteptam să mi se arunce în braţe. Da' de unde. Ne-
am aşezat pe o bancă în parc. Era o seară de mai, mirosea a
liliac şi luna plină strălucea pe cer.
Pentru o clipă s-a lăsat tăcerea.
- Ştii ce-mi plăcea cel mai mult la tine? Cînd luna plină
se reflecta în chelia ta. Erai aşa de romantic.
în curînd ne-am despărţit. Pentru totdeauna.

168
Bereta

M-am hotărît să intru într-un comando. în acest scop

mi-am cumpărat o beretă. La fel ca acelea pur-tate de
soldaţii din detaşamentele speciale. Cînd am ieşit din
magazin cu bereta pe' cap, am simţit privirile trecătorilor
aţintite asupra mea. li intriga bereta mea. înainte nimeni nu
mă băga în seamă, dar acum, datorită beretei, ce
schimbare. Bărbaţii se uitau la mine cu invidie şi cu
respect, iar femeile cu cochetărie. Se ştie că membrii
comandourilor sînt bărbaţi de elită. Cei mai puternici şi cei
mai viteji dintre toţi bărbaţii.
Deodată, vîntul mi-a zburat bereta. Am pornit în fugă
după ea, dar gîfiiam şi nu puteam s-o ajung. Bereta se
rostogolea pe aleea din parc, printre frun-zele toamnei
măturate de vînt. Eu după ea, dar nu destul de repede,
deoarece, în afară de gîfiială, m-a prins şi o crampă la
burtă.
Pe o bancă stătea o femeie tînără, lîngă care se juca un
copil. Femeia i-a zis copilului:
- Dă-i bereta lui nenea.
Copilul a prins bereta şi mi-a dat-o cu amabi-litate.
Fără să-i mulţumesc, am băgat bereta în buzunar si am
plecat de unde venisem.

169
Nobel

A venit la noi un poet, laureat al premiului Nobel, să

participe la o întîlnire cu publicul. A fost o mare onoare să
vină un poet atît de mare într-un orăşel atît de mic. Aşadar,
s-au ţinut multe alocutiuni, a fost întîmpinat cu fanfară, iar
apoi s-a organizat un banchet într-o sală împodobită cu
flori.
în timpul banchetului, laureatul a simţit nevoia să iasă
la toaletă şi a ieşit. Trecuse mult timp şi nu se mai întorcea.
Pînă la urmă, primarul s-a dus acolo personal să vadă dacă
nu cumva laureatului i s-a făcut mu. în holul toaletei i-a
găsit pe îngriji-toare cu laureatul.
- Nu-i dau drumul! - a strigat îngrijitoarea către primar.
N-are mărunt să plătească intrarea.
- Dar, bunică!, el are Nobel!
- Tocmai mi-a spus-o. Eu i-aş fi dat drumul chiar şi fără
taxă, e om în vîrstă, mi-e milă. Dar pentru că a recunoscut
că are această boală, nu-i dau dru-mul pentru nimic în
lume. Pentru ce, să-mi îmbol-năvească clienţii? Dacă are
nobel să se trateze şi să nu umble pe la toalete selecte.
N-o scoteai la capăt cu baba, laureatul a trebuit să
meargă în boscheţi. A zis el că nu-i nimic, dar se pare că se
supărase.
După ce a plecat, îngrijitoarea a fost concediată. Acum
lucrează la toalctă un tînăr cu studii univer-sitare, citit, ştie
ce înseamnă Nobel. Nu se ştie însă dacă vreodată va mai
veni vreun Nobel la noi.

170
Antichităti

Am intrat într-un anticariat şi, uitîndu-mă în stînga şi în

dreapta, am zărit într-un colţ figura unui tînăr cu barbă în
mărime naturală. Stătea între un orologiu Empire şi o vază
din epoca Ping.
- E din ceară sau din fildeş? - l-am întrebat pe
proprietarul magazinului.
- Nici din una, nici din alta. Este un veritabil
revoluţionar de la sfirşitul secolului douăzeci, au-tentic.
Poate-l cumpăraţi.
- Dar costă mult aşa un revoluţionar?
- Da' de unde, vi-l dau pe gratis. Acum revo-luţionarii
s-au ieftinit foarte mult. Mai am vreo douăzeci în magazie.
Sincer vorbind, ca antichitate nu mai are aproape nici o
valoare din cauza ofertei prea mari.
- Şi atunci de ce mi-l propuneti?
- Pentru că ar mai putea fi de folos, dacă doriţi.
- Şi oare ce folos?
- îl puneţi în casă şi o să vă revoluţioneze.
- Adică?
- Vă va sparge farfurhle, vă va smulge clanţele şi va
murdări covorul din sufragerie... Aşa, ca un revoluţionar.
- Şi susţineţi că acesta-i un folos? Doar mi-ar face
numai pagube.
- Dar dumneavoastră nu vă plictisiţi de obicei? De ce
nu recunoaşteţi?
Am închis ochii. Şi am văzut cu ochii minţii vasele din
bucătărie aranjate frumos, ca de obicei,

171
pe rafturi, clanţele din uşi la locul lor ca întotdeauna,
covorul din sufrageric curat... într--adevăr, ce lipsă de
perspectivă, ce monotonie...
- Bine, îl iau.
- Să vi-l împachetez?
- Nu, cîntăreşte pe puţin 7o de kg, să meargă singur.
M-a bătut imediat ce am ajuns în stradă. Şi deo-dată
am simţit că în viaţa mea se întîmplă ceva.
 172
Caietul

La începutul anului şcolar mi-am cumpărat un caiet.

Caietul cra frumos, copertele erau lucioase şi hîrtia de
calitate superioară. Pe prima pagină am scris:
ÎN NUMELE DOMNULUI.
Colegul meu de bancă şi-a cumpărat im caiet obişnuit:
coperţi gri, hîrtie obişnuită. Pe prima pagină a scris:
CAIET DE MATEMATICĂ.
Ne-am scris prima lecţie în caiete. Pe a doua a scris-o
numai el. Eu n-am mai scris-o, deoarece matematica i'nă
plictisca. Următoarele lecţii cîte-odată mi le scriam,
cîteodată nu, în funcţie de puterea vointei.
Colegul îşi scria toate lecţiile în mod sistematic.
In curînd nu mai înţelegeam nimic din notiţele mele
luate pe apucate. Aşadar, am aruncat caietul vechi şi mi-
am luat unul nou şi mai frumos. Pe prima pagină am
caligrafiat:
ÎN NUMELE DOMNULUI, SERIOS.
După aceea am împrumutat caietul de la coleg şi am
început să transcriu notiţele lui. Totuşi nu puteam să scriu.
lecţiile la zi, pînă cînd nu le ter-minam de transcris pe cele
din urmă. Şi nu puteam să le transcriu pe cele din urmă,
pentru că trebuia să le scriu pe cele la zi. Aşadar, m-am
dus la cinematograf.
Se apropiau sfirşitul anului şcolar şi examenele pentru
care nu eram pregătit. Trebuia deci să acţio-nez radical.
Aruncînd caietul vechi, mi-am luat unul

173
nou, cel mai frumos posibil şi am scris pe prima
pagină: „ . ÎN NUMELE DOMNULUI,
SERIOS, HOTARIT
ŞI IREVOCABIL.
După care, iarăşi am împrumutat caietul de la coleg,
dar l-am pierdut imediat.
Nu-i nimic, în curînd va începe vacanţa.
 174
Dracula

După ani de exil, cînd prinţul Dracula s-a întors la castelul său, localnicii l-au întîmpinat cu pîine şi sare, iar clopotele
bisericilor au răsunat în semn de recunoştinţă, deşi prinţul nu agrea nici clopotele şi nici bisericile. Acel crud domnitor,
vampirul sînge-ros din Carpaţi, a fost cîndva duşmănit de către supuşii săi, dar li s-a făcut dor de el cînd s-a instalat puterea
comunistă. în cele din urmă, această putere a căzut, iar Dracula a-a întors la proprietăţile sale.
Au luat sfirşit festivităţile de întîmpinare şi s-a lăsat noaptea. Una după alta, se stingeau luminile în colibcle de lîngă
castel, însă în castel tot mai era mişcare şi se auzeau nişte zgomote ciudate.
Pînă cînd, în zori, ciobanii care mînau vacile pe cîmp l-au văzut pe prinţ fugind din castel. Alerga în viteză în jos, pe
versant, scoţînd nişte urlete de spaimă, pînă a dispărut după linia orizontului. lar pe zidurile castelului a apărut stafia lui
Ceauşescu, ultimul prim-secretar al Partidului Comunist Romăn.
Acum toată speranţa e în turiştii străini. Cineva trebuie totuşi să preia puterea.

175
aceasta. Au promis că-mi vor răspunde telefonic, după ce le
instalcz telefon.
Din însemnările unui capitalist
Nu mă simt prea bine, am fost la medic şi acesta a constatat
un guturai la aparatul de supt, Mi-a recomandat să schimb clima.
în sfirşit! A venit timpul cînd iarăşi voi suge sîngele
popoarelor fară riici o grijă. Mă refer la popoarele Europei
de Est, întrucît pe cele din Vest le sugeam dintotdeauna în Ar urma să vizitez o fermă avicolă în care se cresc
voie. lar acum, nu mai e nici un obstacol, şi chiar ei mă păstrăvi. Dar aparatul de supt funcţionează din ce în ce mai
prost, aşa că îmi scurtez şederea şi mă întorc acasă,
invită la supt. îmi pun jobenul şi mă duc.

***
Deja am ajuns. Toată noaptea mi-am curăţat la hotel
aparatul de supt. L-am probat pe personalul din receptie, Deja am ajuns acasă, dar nici o schimbare. lar la medic.
nnerge ca nou. Atunci, de mîine - la o inflamaţie acută a aparatului de supt din cauza infecţiei.
Mi-a prescris analize.
treabă!
***
Vroiau să cumpăr o centrală atomică, care pînă Analizele nu spun nimic, e o boală misterioasă,
acum nu funcţiona bine din lipsă de atomi. Am necunoscută în Vest, mi se interzice să mai merg în
Est
refuzat, din acelaşi motiv. -

Mi s-a propus să mvestesc în agricultură pe prin-cipiul Mă conformez interdicţiei medicului.

cooperării. Cînd i-am rugat să-mi dea detalii, mi-au arătat o
groapă mică în pămînt şi mi-au propus să-mi depun capitalul
în ea, urmînd ca ei s-o acopere,

o mi
alt ie
ă se
pro di
pu n
ncr af
e... ac
să er
inv ea
est
esc 176
în
tele
- 177
co Saltul mortal
mu
nic
aţii
. Trecînd pe lîngă o fereastră de parter, am observat un
A anunţ, o bucăţică pătrată din carton
m
într după geam, scrisă cu creionul:
eba
t EXECUT SALT MORTAL ZILNIC ÎNTRE
ce- ORELE 9.0o şi 9.30. REDUCERE PENTRU ELEVI ŞI
 MILITARI, UŞA DIN STÎNGA. INTRAŢI FĂRĂ - Vă rog să rămîneţi. Credeţi că sînt nebun? Nici pe
SĂ BATEŢI. departe. Despre ce este vorba, în primul rînd? Despre saltul
Am intrat. Pe pat stătea un bătrînel. Vă- mortal. Doriţi să-l vedeţi şi-l veţi vedea, trapezul, orchestra şi
zîndu-mă, şi-a ridicat capul de pe pernă. reflectoarele, toate acestea sînt pe planul doi. Vedeţi, eu sînt
- Mă scuzaţi, unde este circul? bătrîn şi bolnav de inimă, pentru mine ridicatul din pat este ca
- Aici. un salt mortal pentru un acrobat, la fel de peri-culos, de
- Este o greşeală. fiecare dată poate fi ultimul. Deci?
- Nu e nici o greşeală. Luaţi loc. M-am aşezat.
M-am aşezat pe unul dintre scaunele care erau - Să aşteptăm o clipă. Poate mai vine cineva.
Am aşteptat în tăcere.
la perete, în faţa patului.
- Haideţi să începem.
- Sînteti militar?
-Nu. M-am ridicat de pe scaun ca să-l ajut. M-a oprit
- Elev? cu un gest al mîinh.
- Nu, civil de vîrstă medie. - Pot şi singur. Unde aţi mai văzut ca cineva din
public să-l ajute pe artist?
- Mă scuzaţi, dar nu văd bine fără ochelari. Veţi
Am închis ochii. Cînd i-am deschis, stătea lîngă
plăti aşadar bilet întreg.
pat gîfiind din greu.
-Dar...
- Voilă! - a zis şi s-a dezechilibrat. M-am ridicat brusc de pe
- Dar abia după spectacol. scaun, am aruncat bancnota pe masă şi am ieşit în fugă pe scări.
- Dacă aici e circul şi saltul mortal, atunci unde-i - Şi aplauzele? Unde sînt aplauzele pentru mine? - am auzit
trapezul? cum striga după mine. Am fugit în stradă.
- Nu-i nevoie de trapez, execut saltul mortal fără
, trapez, mi-ajunge pătuţuL
M-am ridicat, crezînd că am de-a face cu un
bolnav psihic.

179

178
Ancheta

les din supermarket şi mă abordează televiziimea cu

întrebarea:
- Există Dumnezeu sau nu?
- Imediat vă spun - îi zic celui cu microfonul. Numai
să-mi trec o dată pieptenul prin păr.
Am scos pieptenul din buzunar şi m-am picp-tănat.
Apoi mi-am adus aminte că am un coş pe nas.
- Poate mă luaţi mai bine din profil? - îi zic celui cu
camera.
M-am aşezat cu profilul spre cameră.
- Şi ce-ar fi să trag o fugă pînă acasă să mă schimb în
ceva mai elegant? Locuiesc aproape.
Nu mi-au răspuns. îmi întorc capul şi văd că au
dispărut de lîngă mine. Acum intervievează o hahă.
Era cît pe ce să mă bag între ei şi babă, de ce să-mi
sufle baba apariţia la telcvizor? Dar uitasem care fusese
întrebarea, şi m-am întors acasă.
 180
Realitatea realistă

Odată, în timp ce citeam ziarul, iar cîinele stătea întins

la picioarele mele, s-a auzit foarte aproape un mieunat de
pisică. M-am mirat, pentru că nu aveam nici o pisică prin
casă. M-am uitat la cîine, dar n-a reacţionat, pesemne că n-
a auzit. Dar e posibil să nu fi auzit? Nu. Şi atunci, se
prefăcea că nu aude? Absurd, de ce să se fi prefăcut? Şi
atunci, de ce a roşit?
Aş fi uitat de acest incident dacă, doar cîteva zile mai
tîrziu, în timpul plimbării, cîinele meu nu s-ar fi căţărat pe
copac. Cînd şi-a dat seama că mă uit la el, a sărit jos şi s-a
apropiat de alţi cîini. Aceştia însă s-au arătat ostili faţă de
el.
Cu toate acestea, nu erau suficiente dovezi. La urma
urmei, nu s-a căţărat prea sus, iar ostilitatea celorlalţi cîini
ar fi putut avea alte motive.
L-am dus la veterinar.
- Să-l consultaţi, vreau să văd dacă e cîine sau pisică.
- Astăzi nu mai consult, vă rog să veniţi altădată.
- Cînd?
- Nu ştiu, sînt foarte ocupat.
Ori a crezut că am înnebunit, ori realitatea nu are
numai un singur înţeles, cum ni se pare nouă. Nu vroiam
să am probleme în acest sens, aşa că am vîndut cîinele şi
mi-am cumpărat o maimuţă.
A doua zi maimuţa a dispărut. Am găsit-o abia după
lungi căutări. Stătea pe fotoliul meu şi citea
Phănomen.ologie Des Geistes a lui Hegel.

181
Aştept să termine cartea şi după aceea voi discuta eu ea.
Bineînţeles, dacă voi constata că eu nu sînt ea, iar ea nu
este eu.
 182
Interviul

Am bătut la uşa atelierului şi am auzit:

- Intraţi, vă rog.
Un acoperiş de sticlă, undeva sus, prin care trecea
puţină lumină şi plin de mizeria marelui oraş. Nu existau
ferestre în pereţi. In acest semiîntuneric am alunecat pe
ceva şi era cît pe ce să cad. Am auzit o voce:
- Aţi alunecat pe opera vieţii mele.
- E o modestie exagerată, Maestre.
- Deloc, şi imediat am să vă explic - a spus un bătrîn
aşezat pe fotoliu, învelit cu o pătură. - Cînd eram tînăr, am
sculptat Monumentul Universului şi atunci n-aţi fi riscat
nimic. o sculptură uriaşă în stil abstract, se înţelege, care
umplea tot acest hău pînă la acoperiş.
- Şi ce s-a întîmplat cu ea...?
- Ar fi trebuit mai degrabă să întrebaţi ce s-a întîmplat
cu mine; ce să zic, mi-am schimbat con-vingerile din
metafizice în ceva mai mici şi am transformat Universul în
Karl Marx. o sculptură în stil figurativ bineînţeles, încă
foarte mare, dar ajungea numai pînă acolo unde vedeţi
acum aceste dîre pe pereţi.
- Oare şi pe ea aţi.-.
- Aţi ghicit. Am transformat-o într-o operă cu titlul
„Umanitatea ca atare", fără ideologie. Relativ mică, chiar şi
numai din motive tehnice, trebuia să tai mult din ea ca să-i
schimb aspectul. în stil abstract, fireşte. Ajungea numai
pînă la ţeava de gaz, mai jos de dîre.

183
- Şi pe urmă?
- Dezamăgirea din cauza umanităţii şi ceva mult mai
puţin ambiţios.
- Care operă la rîndul ei aţi...
- Nu mai este nici un „la rîndul ei", este cea mai recentă
şi ultima, este aici.
- Mă scuzaţi, dar nu văd nimic.
- Mai uitaţi-vă.
M-am aşezat în patru labe şi pipăind, am găsit o sferă mică
din marmură.
- Ce titlu are?
- „Studiu în cinstea Ping-Pong-ului". M-am ridicat.
- Mulţumesc pentru interviu şi vă doresc succes în
continuare.
- N-aveţi pentru ce - răspunse Maestrul.
 184
Precautie

Nu-mi place să ies ultimul, De aceea, de fiecare dată,

număr cîţi am mai rămas la bar. Cînd văd că sîntem numai
doi, plec acasă. Las altora tristeţea unui bar aproape gol
după miezul nopţii.
Tocmai ieşise al treilea om şi, în afară de mine, mai
rămăsese un grăsan.
I-am dat o bancnotă barmanului.
- N-am rest - a zis barmanul. - Poate aveţi să
schimbaţi? - s-a adresat grăsanului. Acesta nu răspundea.
- S-a făcut criţă - i-am spus barmanului.
- S-ar părea că e mai rău de-atît - a zis barmanul,
privindu-l pe grăsan. — Pare mort, va trebui să chemăm
salvarea.

De atunci ies cînd la bar mai sîntem trei. Niciodată nu

strică prea multă precautie.

186
Asigurarea

Ingrijorarea mea creştea pe măsură ce mă apropiam de locul

în care codrul era cel mai întu-necat. Cică acolo pîndesc nişte
tîliari.
Tocmai treceam pe lîngă locul acesta periculos cînd deodată
trei tipi mi-au ieşit în cale.
- Dumneavoastră sînteţi tîliari? - i-am întrebat.
- Noi? Da' de unde. Silvicultori. Am răsuflat uşurat.
- Dar dacă tot aţi pomenit despre ei, trebuie să ştiţi că într-
adevăr pe-aici se-nvîrt diverşi indivizi. Vă propunem să ne daţi
toţi banii spre păstrare. De ce să riscaţi?
Le-am dat tot ce-am avut după care, fără grijă, am pornit
mai departe. Nu m-a mai acostat însă nimeni, nici urm.ă de
tîliari.
Dar eu sînt un om precaut.

186
Nomenclatura

- Domnilor - zise Preşedintele — n-are rost să ne mai

ascundem. Noi, Consiliul Cooperativei „Viitorul
Luminos", sîntem o organizaţie criminală.
- De cînd? - a întrebat direct Secretarul.
- De cînd ni s-au dovedit abuzul, delapidarea şi chiar
furtul avuţiei publice. Adică de curînd.
- Dacă-i aşa - a căzut de acord Secretarul - meri-tăm
cea mai mare sancţiune.
 - Tocmai - a aprobat Casierul — să ne sancţionăm şi
va fi pace.
- De data aceasta autocritica nu-i de ajuns. Societatea
aşteaptă de la noi ceva mai radical.
- Şi dacă ne-am sancţiona cu maximă severitate?
- Şi asta a mai fost şi tot e prea puţin. Acum ar trebui
ceva radical. Propun să ne desfiinţăm.
- Şi dacă ne vor prinde?
- Fii fără grijă. Ne vom înfiinţa din nou sub numele de
Comisia de Cercetare a Activităţii Criminale a Consiliului
Cooperativei „Viitorul Luminos".
în curînd Comisia de Cercetare a Activităţii şi-a
început activitatea. Reproşurile adresate membrilor ei, care
ar fi luat salarii mai mari decît pe posturile vechi, s-au
dovedit nejustificate. Nimeni nu avea calificări pentru
cercetare mai bune decît ei.

187
Revolutia bis

Nowosadecki, Majer şi cu mine ne-am dus la un

restaurant care ne era familiar.
- Uită-te, au schimbat denumirea - a observat Majer.
într-adevăr, în loc de „La Administraţia Centrală de
Stat", restaurantul se numea „Curcubeul hawaian".
Pentru că a avut loc reprivatizarea - explică
Nowosadecki - întreprinderea nu mai este proprie-tate de
stat, ci una particulară.
Am intrat şi ne-am aşezat la masă.
- Ce doriţi dumneavoastră? - a întrebat chel-nerul, care
nu ne recunoscuse, şi nici noi pe el. In afară de denumire
s-a schimbat şi personalul.
- Ca de obicei, jumătate de litru de căciulă, în total un
litru şi jumătate,
- Desigur, jumătate de litru, dar de ce?
- Dacă aceasta-i o glumă, eu am rîs deja - a răspuns
Majer. - Acum vă rog să treceţi la servit.
- Poate fi Chivas Regal, Johnny Walker, Black Label,
Bushmills Cutty Sark, Ballantines, Grose, Bordeaux,
Bourgogne, Beaujolais, Champagne...
- Dar simplă nu este? - a întrerupt Majer, care nu ştia
Umbi străine.
- Ba da, Smirnoff Vodka, Don Kozaken Vodka,
Crystal Vodka, Colossal Vodka şi Capital Vodka.
- Şi votcă obişnuită nu este?
- Aaa obişnuită de tot, nu avem.
- Poate luăm Don Kozaken? - propuse Nowos^decki.
— Cel puţin sună cumva cunoscut.

188
Dar văzînd că şi Don Kozaken depăşeşte posibilităţile
noastre fmanciare, am părăsit „Curcubeul hawaian".
- Simt cum mă apasăjugul capitalismului - a zis Majer pe
stradă,
- Şi pe mine - a fost de acord Nowosqdecki, -Trebuie să
reconstruim socialismul.
Ne-am apucat de treabă. Nowosqdecki a făcut rost de
aparatură, Majer de materie primă, iar eu am găsit spatiu, adică
un subsol. Deoarece pentru producţia de samagoncă1 poţi fi
aspru pedepsit şi, ca revoluţionari, trebuie să lucrăm în
ilegalitate.

1. Samagoncă = votcă, ţuică ete., produsă acasă (n.t.).

189
Mecena

Am devenit scriitor datorită lui Mecena K. Acesta era

un tip vulgar, cu o înfăţişare respingătoare, caracter urît şi
surse de venit dubioase. insă el a fost cel care mi-a
descoperit talentul şi m-a încurajat să scriu.
Creaţia mea a fost bogată sub aspectul formei, dar
limitată în privinţa conţinutului. Scriam poezii, romane şi
chiar piese de teatru, însă tema tuturor operelor mele era în
exclusivitate frurnuseţea, înţelepeiunea şi celelalte calităţi
ale lui Mecena K.
Toate operele melo erau editate prin implicarca
personală a lui Mecena K. Aceasta nu se datora vanităţii, ci
cunoştinţelor sale de literatură.
Deşi tirajul a fost mare, iar preţul cărţilor mele a fost
mic, Mecena K. era singurul lor cititor. întot-deauna însă
mă consideram un scriitor pentru elită.
După mulţi ani trăiţi în sănătate, Mecena a murit.
Aceasta s-a întîrnplat exact în momentul cînd i-am
terminat biografia. în această ultimă operă tocmai
demonstrasem că Mecena K. este nemuritor.
Am avut probleme cu găsirea editorului, ceea ce m-a
determinat să-mi schimb meseria şi să devin mic
comerciant. N-o duc rău, dar cîteodată mi se face dor de
artă.

190
Piata neagră

Am nimerit într-un cartier unde adesea indivizi dubioşi

se ivesc din fundături şi propun trecătorilor diverse
tranzacţii. Cel mai frecvent se cumpără biju-terii care, mai
tîrziu se dovedesc a fi false. Tocmai unul din ăştia mi-a
făcut semn cu capul ieşind pe poartă.
- Psst, cumpăraţi un sclav? Am stat pe gînduri.
Comerţul cu sclavi este ilegal, dar ar fi bine să am măcar
unul.
- Depinde, mai întîi aş vrea să văd marfa.
 - Doar o vedeţi.
- Nu înţeleg.
- Sclavul de vînzare sînt eu.
- Atunci aş vrea să vorbesc cu stăpînul.
- Imposibil.
- De ce?
- Fiind cetăţean al unui stat comunist, am fost
proprietatea acestuia, dar acum statul s-a prăbuşit şi am
rămas fără stăpîn.
- Dacă nu mai sînteţi proprietatea nimănui, în-seamnă
că nu mai sînteţi sclav, sînteţi un om liber. A izbucnit în
plîns.
- De ce îmi amintiţi de necazul meu? - a strigat.
Cumpăraţi sau nu, dar nu mă chinuiţi!
- Cum adică? Nu vreţi libertate? Işi şterse lacrimile.
- In libertate trebuie să munceşti, domnule. lar eu am
demnitatea mea.
M-am îndepărtat, fără a profita de ofertă. Sclavia este
imorală, iar eu sînt un om profund moral şi, oricum, nu mi-
ar plăcea să angajez personal imoral.

191

Vointă si actiune

Sînt un om de acţiune şi nu cedez în nici o situaţie.

Aşadar, chiar şi acum, cînd mă aflu pe o barcă, singur în
mijlocul oceanului, nu-mi pierd optimismul şi dorinţa de
acţiune.
Dar cum să acţionez dacă nu am nici vîsle, nici velă şi
nici cîrmă?
In buzunar am dat peste un tirbuşon, un lucru care nu-
mi serveşte la nimic. Dar de ce să nu-mi pun mintea la
contribuţie? Tirbuşonul este un soi de sfredel, şi, deci se
poate sfredeli ceva cu el. Orice activitate este mai bună
decît inactivitatea.
Barca este dintr-un lemn dur şi sfredelitul merge
anevoie. Din fericire, pe lîngă mai sus menţionatele
calităţi, mă disting, de asemenea, prin perseverenţă şi deja
pînă la asfinţitul soarelui s-a format pe fundul bărcii o
gaură frumoasă.
Se lasă întunericul şi trebuie să întrerup munca, deşi
nu-mi place deloc inactivitatea. Dar să am puţină răbdare.
Am să aştept pînă la răsăritul soarelui şi am să mă apuc de
următoarea gaură. Optimismul nu mă părăseşte, dar de
unde se-aude oare acest gîlgîit misterios şi cum de-mi
ajunge apa pînă la genunchi?

192
La frizer

M-am dus la frizer. M-am grăbit, şi, din fericire, coada

era scurtă. Unul deja era aşezat pe scaun, iar pe banca de
aşteptare stăteau numai trei.
Cel de pe fotoliu avea o barbă imensă, mai mult lată
decît lungă, ca un tufiş mare şi oval.
- S-o scurtez? - a întrebat frizerul.
- Nu, schimbaţi-i doar forma.
 - în formă de lopată sau cioc?
- Cum mă sfătuiţi?
- In formă de lopată, pentru că la cioc s-ar pierde prea
mult. Ar fi păcat de aşa o barbă frumoasă.
- Forma de lopată-i exclusă - s-a băgat unul dintre cei
care aşteptau, cel care avea o barbă la fel de mare ca şi cel
de pe scaun, dar alungită, în formă de lopată. - Eu, pe a
mea o transform în cioc, iar atunci tu ai risca, cu lopata, să
fii confundat cu mine. Mai bine, taie-o în formă de cioc
din start, Karl.
Bărbosul de pe scaun a oftat.
- Cioc, vă rog - s-a adresat frizerului.
- Aţi înnebunit amîndoi? - a ţipat al treilea, cu barba în
formă de cioc - Frederic are dreptate în ceea ce priveşte
lopata, dar nici ciocul nu vă sal-vează, că doar pe mine mă
cunoaşte lumea cu cioc şi presupun că nici unul dintre voi
nu vrea să-mi semene. Eu îmi rad ciocul, ca să nu fiu
recunoscut, şi-mi las numai mustăţi.
- în cazul acesta vei semăna cu losif - a spus Karl - El
îşi va rade mustaţa şi atunci pe tine,

193
Volodia, te vor prinde, cu tot cu mustaţă în locul lui. Nu-i
aşa, losif?
Al patrulea, care avea numai mustaţă, nu a răspuns. A
surîs enigmatic şi a pufăit din pipă.
- Fraţilor - concluzionă Frederic - Una peste alta, toţi
trebuie să radem tot.
o oră şi un sfert s-a consumat pentru Karl. Pentru
Frederic doar trei sferturi de oră, întrucît avea păr mai
puţin. Jumătate de oră pentru Volodia şi zece minute
pentru losif.
în total două ore şi patruzeci de minute.
în final s-a ajuns la plată. Dar cum aveau banii
împreună, s-au întins mult cu socoteala. între timp, pe
stradă a apărut o mulţime de manifestanţi. „Jos
cornunismul!" - strigau aceştia.
- Imediat vă dau restul - a zis frizerul - numai că nu am
mărunt. Trag o fugă pînă la colţ ca să schimb, aşteptaţi
puţin.
- Nu trebuie, e timpul să plecăm. Este vreo ieşire prin
spate?
Frizerul i-a condus prin spate şi s-a întors.
- Eu îi cunosc de undeva.
- Şi eu, dar nu-mi amintesc de unde.
- Probabil de pe nişte portrete...
- Nu contează, oricum voi întîrzia la meci din cauza
lor!

194
Academia

S-au întrunit membrii Academiei pentru a acorda un

premiu de literatură. Fiecare, pe rînd, îşi prezenta
candidatul şi alegerea se arăta destul de dificilă. La urmă a
luat cuvîntul Preşedintele. Un profesor deosebit de
competent.
- S-au rostit aici numele unor scriitori celebri, şi toţi
sînt demni de luat în considerare. însă nici una dintre
operele lor nu contribuie cu nimic nou la tezaurul
literaturii. Nimic, în afară de traditiona-lisme. Eu vă voi
prezenta o operă cu adevărat contemporană.
După care a sunat dintr-un clopoţel de argint şi la acest
semnal a intrat un om de serviciu, aducînd o scîndură
desprinsă dintr-un gard, pe care era scris:

„Kur".
S-a lăsat tăcerea, iar Preşedintele a zis:
- Deschid discuţia.
- Desigur, nu se poate contesta - a luat cuvîntul un
Academician cunoscut ca fiind obiectiv - că această operă
s-ar bucura de o mare popularitate socială, însă în ceea ce
priveşte noutatea, aş avea anumite îndoieli.
- Mă mir, domnule - a afirmat un al doilea - că nu
percepeţi noutatea. Probabil în privinţa conţi-nutului opera
nu este cu totul şi cu totul originală, dar avînd în vedere
forma... Nu vedeţi că este scris cu „k" în loc de „c"?
- Eu nu aş fi de acord cu afirmaţia că opera nu este
progresistă şi sub aspectul conţinutului - a comentat un al
treilea. Lăsînd la o parte valoarea

195
formală, cel mai important este faptul că reflectă realitatea
contemporană, merge în pas cu timpul, aşa cum susţinea şi
domnul Preşedinte.
- Da - a fost de acord un al patrulea. - Şi chiar mai mult
de atît. Sintetizînd, actualitatea este totodată o previziune
profetică a viitorului, fără a renunţa însă la tradiţie. Ca
atare este o îmbinare armonioasă de clasicism, realism şi
avangardism.
- Eu aş mai adăuga - a zis un al cincilea — că aceasta
conţine mari valori umaniste, ca să nu zic umanitare.
- Aşadar avem de-a face cu o Capodoperă - a
concluzionat Preşedintele - Acordîndu-i Premiul vom fi
împăcaţi cu propria conştiinţă şi în acest mod vom
neutraliza reproşurile, tot mai frecvente în ultima vreme,
care ne acuză de gusturi retrograde şi de lipsă de
receptivitate la nou. Vă mulţumesc în numele Academiei.
- Dar oare nu avem de-a face cu o operă ano-nimă? - s-
a îngrijorat Secretarul, responsabil cu problemele
organizatorice - Cum îl vom găsi pe autor?
- Nimic mai simplu - a replicat Preşedintele. -Este fiul
omului de serviciu. Eu însumi l-am văzut scriind.
A avut loc înmînarea festivă a Premiului. Conform
protocolului, Laureatul a rostit o alocu-ţiune constituită
dintr-un singur cuvînt şi de data aceasta cuvîntul a fost
vorbit, şi nu scris, ne-ştiindu-i-se ortografia.

196
Frontiera

A dispărut sîrma ghimpată, stîlpul de frontieră a

putrezit şi s-a înclinat ca o piatră funerară veche, fiind
acoperit de tufişuri tinere. Altfel, cu totul altfel arăta cîndva
 această frontieră.
Printre vîrfurile legănate ale molizilor se afla un tum de
veghe nemişcat. Pe urmele unei vechi cărări de altădată am
nimerit într-o poiană. Vîntul clătina iarba deasă şi trîntea
uşa turnului, care se des-chidea şi se închidea neputincios,
ca un bot ştirb. Pantoful meu a lovit o cutie ruginită de
conserve, acoperită de iarbă. S-a rostogolit anevoios, cu un
sunet scurt şi sec, oprindu-se brusc.
Sus, pe platforma turnului, nu era nimeni.
- Stai! Cine-i acolo? - s-a auzit o voce.
Era vocea mea. Eu ţipasem la mine. Nu mai suportam
tăcerea, aceste vuiete şi foşnete şi scîr-ţîitul uşn care se tot
trîntea. Doar traversasem frontiera, nu-i aşa?
Ce să răspund? înainte era uşor. Era suficient să spui:
numele, prenumele, sexul, data şi locul naş-terii, adresa,
înălţimea, culoarea ochilor, brunet, blond sau şaten,
profesia şi numărul de paşaport. Dar acum, cînd mă întreb
eu pe mine însumi?
Negăsind răspunsul, am luat-o la fugă înapoi prin
pădure, aşteptînd din clipă în clipă împuşcă-tura mortală.
Dar mi-am amintit că nu am nici o puşcă şi am încetinit
pasul.

197
Colectionarul

Umblînd prin mulţimea din bazar am dat peste o tarabă

unde se vindeau tablouri, adică opere de artă. Erau acolo
cerbi în poiană, nave în furtuna mării, trandafiri în vaze,
precum şi „Mona Lisa".
- Cît cereţi pentru acesta? - am întrebat arătînd spre
„Mona Lisa".
- Treizeci şi cinci.
- Treizeci şi cinci de milioane?
- Nu, treizeci şi cinci de mii.
- Inseamnă că e fals.
- Cum să fie fals? - s-a revoltat vînzătorul. - La noi
totul este pictat de mînă.
- E cam prea ieftin. Dacă tabloul ar fi adevărat, ar
trebui să coste cel puţin treizeci şi cinci de miliarde.
- Dacă vă temeţi că e prea puţin, daţi mai mult. Am dat trei
milioane şijumătate, dar oricum cred
că am fost păcălit. La inflaţia noastră, chiar şi trei
milioane şi jumătate e o nimica toată.

198
Scrisoare către redactie

Au trecut timpurile blestemate ale Faraonilor şi în

sfirşit ţara noastră păşeşte pe drumul Demo-craţiei. De la
vechiul regim ne-au rămas piramidele şi mumiile
conducătorilor, pe care nimeni nu mai vrea să-i cinstească.
Dimpotrivă, memoria lor a devenit stînjenitoare, cu atît
mai mult cu cît aceste mumii sînt perfect conservate.
Ce ne facem cu aceste mausolee gigantice? Piramidele
ar putea rămîne ca obiective turistice, dar conţinutul lor —
nici în ruptul capului. Ne-am săturat de Faraoni, fie ei şi
uscaţi.
Atunci ce-i de făcut?
Să-i exportăm la nişte canibali drept conserve de
calitatea întîi. Doar am devenit o ţară modernă, iar exportul
este o condiţie sine qua non a unei econo-mii moderne,
adică a pieţei libere. Ne vom echilibra balanţa comercială
şi cu această ocazie vom scăpa de o problemă ideologică.
 Dacă ni s-ar reproşa că o astfel de procedură ar fi
dubioasă din punct de vedere moral, etic, estetic şi chiar
gastronomic, am răspunde simplu: depinde doar de punctul
de vedere. Relativismul, numit şi pluralism, este baza
democraţiei, iar emiterea unor judecăţi categorice - o
formă a imperialismului.
în special cînd este vorba de export sau import şi noi n-
avem nimic altceva de exportat.

199
Sub pod

Stăteam sub un pod şi n-aveam ce mînca. Trecuse de

mult ora cinei. In întuneric gîlgîia rîul dinspre care veneau
aburi reci. S-a stins steaua în cinci col-ţuri de pe turnul
Kremlinului, iar de stelele obiş-nuite de pe cer - nici urmă.
— Ehei, de-am avea măcar o bucăţică de salam... - visa
Grişa, cu ochii deschişi.
— Ei, şi tu acuma... Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că
avem un pod deasupra capului.
— Duronezeu nu există.
— Dar aalam există?
Deodată un salam a coborît din cer oprindu-se drept în
faţa noastră.
— Se pare că există şi unul, şi altul - a zis Grişa. Şi a
deschis botul să muşte, însă salamul a urcat puţin şi s-a
oprit.
— Hei, voi acolo! - s-a auzit un glas de pe pod. -Sînteţi
pentru Democraţia Socialistă sau pentru Socialismul
Democrat?
— Ce să-i răspundem? - a întrebat Grişa în şoaptă.
— Tu îi spui că sîntem pentru Democraţia Socialistă,
iar eu - că pentru Socialismul Democrat. In felul acesta ne
vom asigura din ambele părţi şi va coborî salamul.
Aşa am şi făcut. Insă îndată ce ecoul convin-gerilor
noastre s-a izbit de malurile pietroase ale rîului Moscova,
salamul s-a suit la ceruri. Adică a dispărut de-a binelea. lar
pe pod s-au auzit paşi depărtîndu-se.

200
- Din cauza ta, dobitocule - a zis Grişa. - De ce ai zis să
strigăm lucruri atît de diferite în acelaşi timp?
- Nu eu sînt vinovat, ci pluralismul politic. Păi, tu ce-ai
fi vrut, poate „Za Rodinu, za Stalina"1?
- Cine ştie, poate era mai bine.
Flămînzi, ne-am întins să dormim. Toate ca toate, dar e
interesant de unde a luat Dumnezeu o sfoară aşa de bună şi
lungă şi care nu s-a rupt... La noi nu găseşti aşa ceva.
Poate i-au trimis-o din America.
 1. „Pentru patrie, pentru Stalin"; în limba rusă, în original

(n.t.).

201
Epilog

CĂTRE CONSILIUL SUPREM AL UNIUNII

REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE ÎN TUFIŞ

Imi cer scuze că scriu la o astfel de adresă, dar nu se

ştie unde se află acum Consiliul şi atunci tufişul pare cel
mai sigur.
Am auzit că nu ştie nimeni ce-i de facut cu arma
noastră atomică. Eu aş lua-o în păstrare.
La noi e strîmt, trei familii într-o odaie. Ivanovicii,
Pavlovicii şi noi, Alexievicii. Dar loc pentru armă s-ar
găsi, mai ales dacă am trimite-o pe Maria Antonovna
Ivanovici undeva, poate la canal, la Marea Albă... Se ştie
că e deja construit, dar poate că mai e ceva de reparat pe-
acolo. Maria Antonovna Ivanovici ar fi numai bună, pentru
că ieri a dat la o parte supa noastră, a Alexievicilor şi a
pus-o pe a lor, pe a Ivanovicilor, pe plită. Nu putea să dea
la o parte supa Pavlovicilor în loc de-a noastră, a
Alexievicilor? Marea Albă i-ar face bine, s-ar reeduca. Eu
scriu şi scriu mereu la Organe că Maria Antonovna
Ivanovici este o individă anti-socialistă şi... nimic, ea stă
tot acasă şi ne dă supa la o parte. Eu nu mă plîng de
Organe, ci de Maria Antonovna Ivanovici. Totuşi unde sînt
acestea?
Mie mi-ar fi de folos arma în cazul în care Maria Antonovna
Ivanovici nu ar înceta să ne dea supa la o parte.
Alexei Alexieuici,
, Eroul Marelui Război de Eliberare a Patriei c.u
decoratie

202
CĂTRE DEZUNIUNEA SOVIETICA

Cel mai mult loc ocupă la noi decoraţiile lui Alexei

Alexievici, veteran al războiului pentru eliberarea patriei. De
cîte ori soţia mea, Maria Antonovna Ivanovici, pune supa pe
plită, ele cad în ea şi apoi ne scrîşnesc în dinţi. Dar dacă le-am
atîrna după geam, împreună cu Alexei Alexievici, s-ar găsi loc şi
pentru bombă. Şi pentru noi, de asemenea, adică pentru familia
Ivanovici. De Pavlovici nici nu mai vorbesc, că sînt nişte
huligani.
Atunci eu mi-aş privatiza economiceşte acest stoc atomic.
Promit că n-am să-l folosesc decît dacă este absolut necesar,
adică dacă s-ar opune Alexei Alexievici.
Ivan
Ivanovici, Doctor
în Ştiinţe

Ceau!
Sînt Pavel Pavlovici, dar spuneţi-mi Alek Caponov.
Noi, împreună cu Luk Brando înfiinţăm Şoubiz. Poate nu-l
cunoaşteţi pentru că el, înainte de Gorbaciov, se numea Fiedia
Jopowski.
Putem lua vreo treizeci de megatoane şi cîteva ICBMS-uri.
Deocamdată nu ne trebuie mai mult, poate doar cînd se va mai
extinde firma.
De altfel, depinde şi dacă reuşim să-l terminăm în mod
convenţional pe Doctorul în Ştiinţe, Ivan Ivanovici. Alexei
Alexievici nu-i o problemă, e bătrîn şi oricum îl va rezolva mai
înainte Doctorul în Ştiinţe Ivanovici, cu supa.
Zenk you, so muci.
 203
Dezbateri

- Ce-ar fi să înfiinţăm un partid politic? - zise Majer.

- Dar sînt deja cîteva - a replicat Nowosadecki.
- în principiu sînt, dar nu-şi asumă totala
responsabilitate. Unul responsabil, aşa cum l-am face noi,
încă n-a existat.
- Şi mie ce-mi iese din asta? — s-a interesat
Nowosqdecki.
- Sacrificiul pentru Patrie - i-a explicat Majer.
- Doar mă sacrific! - s-a revoltat Nowosadecki, şi şi-a
mai turnat în pahar. - în Arestul Poliţiei mi-au zis că, dacă
am să continuu să beau, am să mă îmbolnăvesc de nolens
volens.
- Delirium tremens - l-am corectat pe Nowosadecki.
- E tot una, în orice caz, ceva în latină.
- Eu m-am gîndit la un sacrificiu de sus - a explicat
Majer. — Asta înseamnă...
- Şi ce, eu sorb de jos? — l-a întrerupt Nowosadecki.
- Fără scandal - i-am zis lui Nowosadecki şi l-am băgat
sub masă. - De asta a căzut Republica Polonă, Majer are
cuvîntul.
- Sacrificiul de sus, adică noi vom fi Preşedinţi şi asta
se merită oricînd. Vă amintiţi cum se sacrifica
Cyrankiewicz1.
- Ce vremuri - a oftat Nowosadecki de sub masă.

1. Cyrankiewicz Jozef, premier al Poloniei în anii '5o, •cunoscut ca un

beţiv notoriu (n.t.).

204
- Ideea nu-i rea - i-am spus lui Majer. — Dar nu e
nouă. Nowosadecki are dreptate. Partide sînt o grămadă.
- Dar nici unul nu e de masă. Noi sîntem trei, adică
relativ fbrmăm o masă.
- Dar cu programul cum rămîne? Fără program, e
imposibil.
- Eu am programul de la Parada Modei Poloneze, mi l-
au dat cînd le căram pachetele - a glăsuit Nowos^decki de
sub masă. - L-am lăsat acasă, dar pot să-l aduc. Insă nu
astăzi.
- Nu-i vorba de programul Modei Poloneze, ci de
programul reformelor poloneze - l-am luminat pe
Nowosadecki, ridicînd colţul feţei de masă ca să comunic
mai bine cu el. — Fără program de reforme n-avem nici o
şansă, fiecare partid are unul.
- Atunci am să-i întreb pe Părinţii Reformaţi, sîntem
vecini.
- Ce poţi să-i ceri, doar nu-i Kissinger1 - i-am spus lui
Majer, lăsînd în jos faţa de masă. Să ne întoarcem la
subiect; ce părere ai despre agricul-tură, de exemplu?
- Bună, nu mă deranjează.
- Dar despre industria grea?
- Dacă-i prea grea, s-o uşurăm.
- Şi atunci, ce facem cu cea uşoară?
- Simplu, cea uşoară va fi un pic mai grea, iar cea grea
- mai uşoară.
- Dar despre educaţie?
- Să-i educe, să-i lumineze, dar să stingă lumina la
ieşire. Şi să nu citească - se consumă curentul.
 - Şi armata? Stagiul militar?

Kissinger Henry Alfred, diplomat şi om politic american reprezentant

al SUA în tratativele de rezolvare pe cale politică a conflictelor
militare din Vietnam şi Orientul
Mijlociu (n.t.).

205
- Satisfăcut.
- Foarte bine - am apreciat. - Profesional, concis şi, ce-i
mai important, poate să cîştige popularitate. Dar nu e
suficient, ca să ne lansăm, trebuie să pro-punem ceva
radical, Nowosadecki, nu te mai mişca, că ti-o trag de nu te
vezi.
- Eu nu mă mişc, doar mă scarpin.
- Dar mişti masa.
- Ce să fac, dacă mă mănîncă?
- Dar se varsă din sticlă.
- A, atunci e altceva - a înţeles Nowosiidecki şi s-a
liniştit.
- Nu ţi-am zis? - a spus Majer - Moi vom fi partidul cu
responsabilitate totală. Nowosadecki ne dă un exemplu
înălţător. Nu se mişcă, deşi suferă. Fără nici un fel de
radicalisme.
- De centru?
- De centru, sigur că da, dar trebuie să avem în cadrul
nostru şi stînga, şi dreapta. Doar e vorba de unitate
natională doar.
- Cine va fi de centru?
- Eu, bineînţeles. Nowosadecki poate fi de stînga.
- Răstom masa imediat - ne-a ameninţat Nowosadecki
de pe podea.
- Atunci tu vei fi de stînga, iar Nowosadecki va lua
dreapta — mi s-a adresat Majer.
- In cazul acesta îi dau drumul lui Nowosadecki -l-am
ameninţat pe Majer.
- N-ai putea să mă scarpini? - mă întrebă Nowosadecki
de sub masă. - Mă mănîncă al dracului.
- Dacă nu iei stînga, nici vorbă de scărpinat -i-am zis. -
Ori stînga, ori... să te mănînce, alege.
- Scarpină-l doar un pic şi pe urmă să se mai gîndească
- a spus Majer — Nu putem să pretindem prea mult de la
om.
306
- Tocmai! - a strigat Nowosadecki. - în sfirşit trebuie
să beau şi eu.
- Ţine-l! - a ţipat Majer, dar era deja prea tîrziu.
Setea lui Nowosadecki a fost atît de violentă încît
încăierîndu-se cu mine a răsturnat masa şi s-a vărsat totul.
Am supt apoi faţa de masă pînă dimi-neaţa, dar nu era
acelaşi lucru.
Greşeala noastră consta în faptul că îl ţinusem prea
mult acolo, pe uscat. Stînga-i stînga, dreapta-i dreapta, dar
cele mai importante sînt Drepturile Omului.
Fără respectarea acestora, nu ne vor primi în Europa.
 207
Exagerarea

M-a sunat Nowosadecki.

— Majer se simte deja mai bine - a zis.
— Sigur? - l-am întrebat cu precauţie.
— M-a sunat acum un minut şi mi-a spus că nu mai
tuşeşte.
— Şi nu mai are crampe în burtă? - l-am întrebat cu
îngrijorare.
— Mai are, dar mai puţine,
— Şi febră? - întrebai eu fără să-mi pierd spe-ranţa.
— Nu ştiu, despre febră n-a pomenit nimic.
— Atunci, hai să trecem pe la el. Ne-am dus. Majer
ne-a întîmpinat într-un halat vietnamez cu fluturi mari. Era
vioi şi îmbujorat.
— Cum stai cu sănătatea? - l-am întrebat eu.
— Mulţumesc, bine. De fapt, nu mai am nimic.
— Dar ai febră.
— Nu mai am.
~ Nu? Poate totuşi îţi pui termometrul.
— L-am pus. N-am nici o febră.
— Atunci de ce eşti îmbujorat?
— Că am cîştigat un Mercedes.
— Cum adică ai cîştigat?
— La loz în plic. S-a lăsat tăcerea.
— Unul nou? - a întrebat Nowosqdecki mocnit.
— Nou-nouţ. La loz în plic se cîştigă numai lucruri
noi.
—, Ei, atunci, trebuie să mergem - a zis Nowosqdecki.

208
Am ieşit. în faţa casei era parcat un Mercedes auriu.
Ne-am oprit lîngă bordură.
- Ai un cui? - am întrebat. Nowosadecki s-a căutat prin
buzunare.
- Nu, doar un briceag.
Ne-am chinuit vreo jumătate de oră, deoarece
cauciucurile erau tari, iar briceagul prea mic. Dar le-am
străpuns şi am plecat.
Că îi este mai bine, mai merge. Dar de ce să-i fie prea
bine?
 209
Afaceri editoriale

Ne-am întîlnit cu Majer.

- Şî ce mai faceţi? - a întrebat.
- Ce-i cu tine, ai nasul înfundat? - m-am mirat.
- Nu, de ce?
- Că vorbeşti aşa, ciudat.
- De ce ciudat?
- Pronunţi „î" în loc de „i".
- Nu e ciudat, aşa e-n spaniolă, „i" în spaniolă este „î".
- Sigur?
- Poţi să verifici în dicţionar.
Ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit.
- N-am ştiut că Majer stăpîneşte spaniola - i-am zis lui
Nowosadecki.
- Şi eu o stăpînesc.
- Tu? De cînd?
- De astăzi. El vorbea în spaniolă şi eu înţele-geam
totul.
M-am gîndit un pic.
- De fapt, şi eu - am zis.
- Ei, vezi? Nu-i nici un bai. El credea că ne dă gata.
M-am apucat împreună cu Majer de traducerea memoriilor
generalului Franco.
Deja am primit un avans de la cditură.
Nici nu ştie omul de cîte e în stare.

210
Zwerg

Am ieşit din pădure. Lîngă pădure era o bancă lăcuită,

cu spătar, îndreptată spre vale.
Mi-am pus valiza pe bancă şi m-am aşezat, pentru că
făcusem o bucată bună de drum de la frontieră. Nu mai
trebuia să mă grăbesc, ci doar să mă uit atent în jurul meu
înainte de a pleca mai departe.
Mi-am pus mîna streaşină la ochi să văd mai bine.
Soarele apunea, iar eu, care veneam dinspre răsărit, mă
uitam acum la soare.
Am zărit în vale o casă zugrăvită frumos cu alb, tiglă
roşie, obloane verzi, muşcate la ferestre, gazon tuns la
acelaşi nivel, cărare galbenă de la poartă la casă, presărată
cu nisip curăţel. Exact pe gustul meu,
Pe gazon, în faţa casei stătea o figurină în panta-loni
scurţi cu bretelc şi în şosete albe trei sferturi. îmi scrisese
cumnatul care emigrase mai demult că ei pun asemenea
figurine din ipsos pe gazoane, aşa... de decor. Cică sînt
pitici tirolezi, se numesc Zwergi.
Se vede că gospodăria este bogată. înseamnă că s-o
găsi şi pentru mine cineva de lucru, şi mi-oi lua un
Mercedes.
Dintr-o dată s-a auzit în spatele meu un foşnet. M-am
întors şi am zărit un brunet cu valiză, care ieşise din
boscheţi. Mă uit la el, iar el s-a oprit şi se uită la mine.
Se vede că nu-i de prin partea locului, dar nici de-al
nostru. Are mutra negricioasă, iar noi sîntem blonzi. Un
turc, arab ceva.

2ll
— Ce cauţi aici? — întreb eu.
lar el nimic, doar se aşază pe banca mea ca si cum ar fi a lui.
Şi-a pus valiza pe genunchi, că nu mai încăpea pe bancă, o
valiză mizerabilă din carton, nici măcar din vinilin, ca a mea.
M-am înfuriat. Nu ştiu nemţeşte, dar îmi scria cumnatul că
la ei cele mai importante sînt ^Ausweis"1 şi ^apieren"2. Aşadar îi
zic turcului:
— Ausweis bitte3.
El nimic. Nu înţelege sau se preface că nu înţelege.
— Papieren.
lar nimic. E clar că se preface, sigur n-are paşaport. Nici eu
n-am, dar cu mine-i altă treabă, eu nu sînt brunet. Şi am pantofi,
nu nişte tenişi vechi.
— Hînde hochl* - mi-am amintit dintr-un film vechi.
Nici o mişcare. Se uită doar la casă, la muşcatele acelea
drăguţe, la gazonclul bine nivelat, la Zwerg... Le priveşte ca şi
cum ar fi ale sale.
M-am gîndit că dacă nu ştie nemţeşte, o-nţelege pe-a
noastră. M-am ridicat, mi-am suflecat mînecile ca să am
libertate la coate şi deodată am auzit alt foşnet în boscheţi. Mă
întorc şi...
Nu se poate! Din boscheţi a ieşit un negru. Fără valiză, doar
cu o sacoşă pe care era scris MARL ORO. Trebuia să fie
MARLBORO, dar se ştersese B-ul. Şi era desculţ.
— Sheisse5 - a fost reacţia arabului întorcîndu-se şi
văzîndu-l pe negru. Deci ştia nemţeşte, puţin, dar era
destul.

1. Legitimaţie, în limba germană, în original (n.t.).

2. Acte, în limba germană, in original (n.t.).
3. Actele, vă rog, în limba germană, în original (n.t.).
4. Mîinele sus! în limba germană, în original (n.t.).
5. Rahat, în limba germană, în original (n.t.).
212
Am simţit simpatie pentru arab. Nu că mi-ar fi plăcut
de el. Nu, nu, dar e mai bun un arab decît un negru. Şi
amîndoi am avut noroc că din boscheţi nu a ieşit un evreu.
De fapt nu se ştie care e mai rău, evreul sau negrul. Evreii
sînt mai puţin negri decît negrii, aproape ca nişte arabi, dar
l-au răstignit pe Isus. Negrii nu l-au răstignit, dar sînt mai
negri decît evreii şi arabh la un loc.
Şi-a pus MARL ORO-ul pe iarbă şi s-a aşezat pe vine.
Bine măcar că nu ni se vîră pe bancă.
Stau şi mă gîndesc că ne-am adunat cam mulţi aici. îmi
scrisese cumnatul că acum e greu de găsit de lucru, fiindcă
au venit prea mulţi arabi şi negri şi strică treaba. E timpul
s-o iau la vale, căci primul venit e primul servit.
Mi-am luat valiza şi fără să mă uit la ei am început să
cobor. Cu cît mă apropiam, cu atît casa părea mai
frumoasă. Cărăruia de la poartă avea scoici înşirate pe
margini. lar Zwergul de pe gazon părea viu, cu o mînă
pusă în şold şi cu cealaltă ridicată. Frumos pieptănat cu
cărare într-o parte, cu o mustăcioară pătrată. lar la şosetele
trei sferturi avea canafi.
M-am apropiat de el şi s-a mişcat brusc. Se întoarce,
iese de pe gazon şi se îndreaptă spre casă, ca şi cum m-ar
conduce. la te uită! Eu, fără să stau pe gînduri, o iau după
el.
Am intrat în holul casei, unde atîrnau coarne de cerb,
dar nu s-a oprit, însă mergînd tot înainte a deschis o altă
uşă, aflată vis-ă-vis de prima şi a intrat în grădină. lar eu,
după el.
Ciudat că din deal nu observasem grădina, probabil
fusese acoperită de casă.
Grădina aceasta era cam părăsită. Nici vorbă de cărare
cu scoici, doar o cale ferată îngustă, acoperită cu buruieni
şi ruginită care se afunda în grădină.

213
El pe calea ferată, eu după el.
Am intrat în tufişuri dese, printre copaci încîr-ligaţi. Şi
ce de-a pînze de păianjen întinse printre crengi şi străpunse
oblic de razele soarelui! Atmo-sfera a devenit neplăcufcă,
 ni-a luat cu frig, poate fiindcă soarele coborîse deja.
El a dat la o parte tufişul şi a ieşit într-o poieniţă. lar în
poienită... ruine.
Hornul încă mai era, îndesat şi pătrat, dar clădi-rea
arătajalnic. Geamurilc crau sparte, iar bucăţile de sticlă
rămaseră în formă de triunghiuri ascuţite, prăfuite şi
murdare. Cînd am intrat înăuntru, el primul, eu după el, am
văzut cerul întunecat deja prin cele cîteva bîrne rămase din
acoperiş.
în peretele din faţa intrării am zărit pe un suport o uşă
dublă din fier mai mult lată decît înaltă, ca de la un cuptor
de pîine. Zăvorul tras şi totul ruginit de-a binelea.
în faţa cuptorului se terminau şinele.
Zwerg s-a oprit, s-a întors spre mine şi a zis:
- Viel Arbeit1.
Dar eu în acel moment am alunecat, am scăpat valiza şi
am căzut. Mă întorc în patru labe ca să mă ridic şi văd în
faţa ochilor picioarele în tenişi vechi, îmi urc privirea pe
craci şi-l văd pe arabul cu valiza cum stă deasupra mea. lar
mai încolo negrul cu MARL ORO-ul său îmi rînjeşte. Nu-i
auzisem în urma mea pentru că unul era în tenişi, iar
celălalt desculţ, deci nu făcuseră nici un zgomot.
— Viel Arbeit fur allc drei2 — ne-a zis Zwergul. Ne-a
cazat într-o baracă, în spatele hornului. Erau acolo trei
paturi de fier supraetajate. Negrul

1. Multă muncă, în limba germană, în original (n.t.).

2. ^Iultă muncă pentru toţi trei, în limba germană, în original (n.t.).

214
s-a aşezat imediat pe cel dejos, iar arabul s-a băgat sus.
Abia cînd i-am arătat o bilă de fier pe un arc, a fost de acord
să doarmă mai jos, deşi mormăia ceva în arabă sau poate în
turcă. Mie mi-e totuna, arab sau turc, nu sînt rasist. Cel mai
important este să ştie unde-i c locul.
Era cam ciudat că nu era apă nici de băut, nici de spălat-
Cu atît mai ciudat că primeam din belşug toate celelalte. Ne
hrănea bine, nimic de zis. Ne aducea mîncare în baracă şi
de trei ori pe zi ne punea pe masă trei străchmi de lut cu cîte
trei compartimente, în fiecare fnnd: varză, mazăre şi pulpă
de porc. Apoi se aşeza într-un colţ pe un scău-nel şi se uita
cum mîncăm fără să scoată o vorbă. Doar îşi aranja freza
într-o parte. Nu mînca nimic. Apoi lua străchinile şi
dispărea.
Nu era o problemă cu apa de băut, în baracă se afla un
butoi cu bere care, oricît am fi băut, rămînea plin. Oare era
o vrajă? Dar omul mai vrea să se mai spele din cînd în cînd.
Ăştia doi probabil nu ţineau neapărat, se ştie doar că sînt
nişte mizerabili. Dar eu, înainte, în fiecare sîmbătă
mergeam la baia cu aburi. Ei bine, cînd mi-oi lua Mercedes,
m-oi spăla.
Că era de lucru, Zwergul nu ne păcălise. Era pentru toţi
şi încă mai rămînea. Deja la jumătatea lui septembrie,
brutăria era acoperită; înainte de sfirşitul lui octombrie am
renovat cuptorul! Mai rămăsese să punem geamuri, să
zugrăvim, să defri-şăm copach, să curăţăm şinele şi totul
înjur. Şi asta înainte de începerea iernii, de căderea zăpezh.
Bineînţeles că m-am făcut şef de brigadă. Cine altul,
dacă nu eu? îl mînam pe arab, arabul pe negru şi treaba
mergea. Zwergul venea în inspecţie să vadă cum merge. Era
încîntat de mine. Mă bătea pe umăr şi zicea:

215
 - Gut Kapo, gut'.
In afară de asta nu-l vedeam.
La sfirşitul lui noiembrie totul era gata. Zwerg s-a uitat, a
verificat dacă funuţionează uşa de la cuptor, dacă arzătorul era
dispus echidistant şi hornul curăţat. N-a zis nimic, doar se vedea
că e mulţumit de munca noastră pentru că îşi freca mîinile şi
dădea din picioruşe ca şi cum ar vrea să danseze de bucurie.
- Şi acum, toţi la baie - a zis în nemteste.
„In sfirşit am să mă spăl - mă gîndeam. - lar apoi banii şi
Mercedesul."
Ne-a condus înapoi pe acelaşi drum pe care venisem cu trei
luni înainte, dar acum totul arăta altfel. Copacii defrişaţi,
tufişurile fasonate, buruie-nile smulse, iar şinele străluceau; le
curătasem cu glaspapir.
Peste tot - ordine şi curăţenie.
Ne-am oprit în faţa casei. Deasupra uşii scria:
2
DUSCHE . Nu-mi amintesc dacă şi înainte scria aşa pentru
că atunci mă grăbeam după Zwerg şi nu m-am uitat în
spate.
Ne-a zis să aşteptăm afară, iar el a intrat înăuntru. A ieşit
după o clipă ţinînd în mînă o cutie de tablă mare şi rotundă. Pe
ea scria: CYKLON şi era desenat un craniu.
- E o chestie excelentă pentru baie - a zis. Prima
Reinigungsbad Mittel3.
Nu cunoşteam această marcă, dar denumirea mi-a
plăcut, deşi m-a surprins un pic craniul. Dar la

1. Bine kapo, bine, în limba germană, în original — Kapo erau prizonierii

din lagărele hitleriste, care îi supra-vegheau pe ceilalţi colaborînd cu
naziştii (n.t.).
2. Duşuri, în limba germană, în original (n.t.).
3. Eletergent pentru baie excelent, în limba germană, în original (n.t.).

216
urma urmei şi pe alcoolul sanitar este desenat un craniu, iar
alcoolul sanitar este bun de băut în lipsă de altceva.
- Dezbrăcarea! - a poruncit Zwerg. Ne-am uitat unul la
altul. Este sfirşitul lui noiembrie şi e prea frig ca să umbli
gol puşcă. Dar m-am gîndit: baie, apoi banii şi Mercedesul.
Se
merită.
M-am dezbrăcat primul. Ceilalţi mi-au urmat exemplul.
Mi-am împăturit hainele şi le-am pus pe şine. M-am
apropiat de uşa cu inscripţia DUSCHE.
- Halt\1 - strigă Zwerg - Erst der Schwarze2. Negrul era
bucuros că l-a chemat primul şi s-a băgat în faţa mea. I-am
tras un şut.
- Mai întîi negrul, Sage ich. Dan der Mittel-schwarz und
du, Blondkopf, ans Ende.3 Formaţi rîndul, aber schnell^
- Cum, eu după el? - s-a răstit arabul şi s-a băgat în faţa
negrului. Acum el a fost primul, negrul după el, iar eu la
sfirşit. M-am umplut de draci.
- Mi-e totuna - îi zlc cu amabilitate lui Zwerg -cine va fi
la sfirşit. Poate fi Bimbo sau acel Salem Aleikum, dar eu o
să fiu primul.
- Weg! Ans Ende!5 - a ţipat Zwerg la mine -Ordnung
muss sein!6
- Ans Ende, o poţi... pe bunică-ta, piticule căcă-cios. - Şi
m-am băgat în faţa arabului dar acesta nu s-a lăsat şi mi-a
tras una peste ureche.

1. Stai, în limba germană, în original (n.t.).

2. Mai întîi negrul, în limba germană, în original (n.t.).
3. Am spus. Apoi Aproape negrul şi tu, Cap Blond, la sfirşit, în limba
germană, în original (n.t.).
4. Dar repede, în limba germană, în original (n.t.).
5. La o parte! La sfirşit', în limba germană, în original
(n.t.).
6. Trebuie să fie ordine!, în limba germană, în original (n.t.).

217
L-am prins de mijloc şi am căzut împreună la pămînt. Era să-
l dobor, dar am văzut că negrul se bagă din nou în faţă şi atunci
l-am prins pe acesta din urmă de gleznă. Arabul s-a folosit de
ocazie şi mi s-a aşezat pe cap.
- Alle rrraiis\1 - a urlat Zwerg.
Şi aşa s-a terminat totul, ne-a dat afară. S-au dus duşul, banii,
Mercedesul.
Da' nu-i nimic. Eu am onoarea mea şi nu permit ca un arab
să fie primul, ce să mai vorbim de un negru. Am să mă spăl la
Armata Salvării şi apoi am să-mi mai caut de lucru.

1. Toţi afară!, în limba germană, în original (n.t.). 218

Fachirul
în regimul trecut urma să fie industrializată comuna
noastră. Adică trebuia să ne construiască o fabrică, pentru
că n-aveam nici una, iar fără fabrică, după cum se ştie, nu
merge. Au venit, au defrişat o poiană în pădure şi au
construit acolo un hom mare. Am întrebat ca tot omul
curios, ce fel de fabrică va fi şi ce va produce. Au zis că va
fi mare şi să nu ne doară capul ce va produce, căci va
produce ceea ce trebuie. După aceea au plecat şi nu s-au
mai întors pentru că s-a schimbat regimul, iar hornul a
rămas.
Ne era ruşine că cică era fabrică, pentru că aveam
horn, dar ea de fapt nu exista pentru că nu exista. Atunci l-
am angajat pe Jozek, cel de lîngă pădure, ca pînă una-alta
să facă focul la acest horn. Dacă tot este horn, să fie şi fum
şi am dat un anunţ în Wall Street Journal:
POSEDĂM HORN. POSIBILITATE DE A
CONSTRUI FABRICĂ.
Deocamdată totul era bine. Fumul ieşea din horn, forţa
de muncă, adică Jozek, avea de lucru, iar din Wall Street va
veni un capitalist şi ne va
construi o fabrică.
Trecea tirnpul şi capitalistul nu apărea. Abia spre sfirşitul
verii a venit un indian.
Ne-am bucurat foarte mult pentru că era capi-
talist şi mai ales că era din India.
Ne puseserăm deja problema că va veni vreun evreu sau
vreun neamţ. Indianul a văzut hornul şi a zis că era tocmai ceea
ce căuta şi că e nimica toata să construiască o fabrică, numai că
are nevoie de

219
putin timp. E clar că are nevoie, deci am semnat un contract că
va rămîne la noi pînă o va construi, iar între timp va primi casă
şi masă pe gratis.
Locuia la primar, lua masa la restaurantul din centru şi fata
primarului îi spăla din cînd în cînd turbanul. A fost amabil,
nimic de zis. Nu deranja pe nimeni, mînca ce primea şi-i plăceau
mai ales colţu-naşii cu brînză, cartofii şi berea. Doar părintelui
paroh îi stătea în gît, pentru că nu mergea la bise-rică. N-am fi
avut nimic împotrivă, căci e păgîn şi oricum se va duce în iad,
dar parohul susţinea că nu e nici o scuză, chiar dacă e păgîn, se
poate boteza.
Oricum, nu se prea arăta în lume, doar la restau-rant şi
înapoi. în principiu stătea acasă, lucrînd la construcţia
fabricii.
Eram curioşi cum îi merge, dar nu îndrăzneam să-l
întrebăm. Aşadar, am rugat-o pe fiica prima-rului să se uite
prin gaura cheii. lar ea ne-a spus că deja se uitase, dar nu
văzuse nimic interesant; ci doar cum stătea şi cînta din
fluieraş. Ne-a surprins mult acest lucru şi ne-am hotărît să
discutăm cu el. L-am aşteptat la restaurant, iar cînd a venit
să ia prînzul, l-am întrebat:
— Care-i treaba cu fluieraşul?
— La noi în India e ceva specific. Se stă şi se cîntă la
fluieraş. Atunci sfoara sau altceva spiralat pe jos se mişcă, i
se ridică vîrful, o trage în sus şi după o clipă stă ca o sîrmă.
— Ei bine, dar ce are a face cu fabrica?
— Cu fabrica e la fel. Cînţi din fluieraş şi fabrica e gata.
De fapt avea dreptate. Şi la noi fluieraşele joacă un rol
important, mai ales în viaţa economică. Dar ne-au rămas
nişte nedumeriri.
— Şi cît timp trebuie să cînţi aşa?
220
- Depinde de fabrică. Dacă-i rău. Nu avem fabrică, dar avem
mare, mai mult, dacă-i mică - mai spor natural, ceea ce e cel mai
puţin. Dumneavoastră doriţi una important. Un popor mare e un
mai mare sau mai mică? popor puternic.
Ne-am uitat unii la alţii. Am fi
vrut una mare, dar am văzut că la
cotletul de porc a comandat un
sfert de votcă şi încă din toamnă
mănîncă la acest restaurant. Pe de
altă parte... Trebuie să ajungem
din urmă Japonia sub aspect
economic şi asta nu e posibil fără
costuri.
- Să fie mare.
- Se rezolvă - a zis Fachirul şi
a comandat al doilea sfert, căci pe
primul deja-l băuse.
Ne-am luat rămas bun ca să
nu-l ţinem din treabă. Să
muncească. 221
De Paşti, fabrica încă nu Cuprins
apăruse. In schimb, fiica
primarului rămăsese însărcinată,
Valiza cu momente comice a călătorului
iar Fachirul dispăruse.
Nu i-am luat-o în nume de
 .
6
8

.
mtors 7 .................................. 57
laproză.....................................................
o Nedreptate ...............................
Candidatură..............................:........... .................................59
Ţ. Ispăşitor............................................ . Expresul de
noapte.............................................
Călătorie pe mare................................. 7
...... 61
Cea mai frumoasă privelişte din lume . 2
Visele ...................................................... Actorul......................................
................................. 65
... 5 .
Notă asupra 7 223
traducerii....................................... 4 Povestea
...... 13 evadatului...................
. Arta
Ketchup .................................. vizuală ................................
................................... 15 7
Comandoul...............................
Bim şi 7
...
Bom...............................................
Fecioara....................................
................. 17 . ...
Puterea..................................... 8 Sicriul Mareşalului
................................. 19 o Ciaibousan. Miracolul
Insula economic.....................
comorilor....................................... Zero..........................................
.
................. 21 ....
Preţul 8
Mizantropul .....................
celebrităţii ..................................... 2
Serviciul de sănătate.......
................ 22
Europeanul .......................
Descoperitorul . Metamorfoza....................
uitat ...............................................
8 Muzeul figurilor de
.. 24
5 ceară. Vorba şi
Drapelul ..................................
fapta....................
.................................. 26
. Musafirul întîrziat............
Gaura din
8 Progres şi tradiţie.............
pod ................................................
........... 28 8 Dreptatea ..........................
NoulŞah................................... Vînătoarea ........................
................................. 30 . Vacanţa..............................
Nebunul................................... 9 Numai politica ..................
.................................. 34 Nouaviaţă.........................
o
Ţigara...................................... Calculatorul sănătăţii......
.................................. 36
. Rîul ....................................
Schimbare de
9 Sălbaticul..............
tren ................................................
.... 38 4 Podul .....................
Răzvrătitul .............................. Exorcisme..............
..................................40 . Libera
concurenţă.
Dinjurnalul unui 9
arivist.......................................... Calul.......................
7
43
Prorocul .................................. .1
...................................45 0
Prostălăul................................. 2
................................. 47 ..
Valiza ..................................... 1
.................................... 49 0
Cineva ..................................... 6
.................................. 51 ..
Raiul ....................................... 1
................................... 54 0
Monumentul............................ 8
,.
1
1
o
 Emigrantul............................... Asigurarea ...............................
.... ...
în Nomenclatura ..........................
grădină .................................... ...
Comerţul
exterior........................
Trei
generaţii...............................
Tranzacţia ...............................
.....
o călătorie
diplomatică...............
Partenerul................................
....
Musca .....................................
......
Hornul.....................................
.....
Ursul........................................
.....
Viitorul ...................................
......
Decizia.....................................
.....
înmormîntarea ........................
....
Cinefilul...................................
.....
Disputa....................................
.....
Sila faţă de
civilizaţie.................
Paranoia...................................
...
Televiziunea............................
....
Greşeala ..................................
....
Bereta......................................
....
Nobel ......................................
.....
Antichităţi................................
...
Caietul.....................................
....
Dracula....................................
....
Din însemnările unui capitalist
Saltul mortal...............................
Ancheta ...................................
....
Realitatea
realistă......................
Interviul...................................
...
Precauţie..................................
...
224