ARGUMENT

Să vrei, să poţi, dar să nu ai dreptate,

Să-ncerci mereu să le cuprinzi pe toate –
E totul un pericol şi-o minciună,
Dar la un loc şi bun şi rău se-adună…
Ne străduim ades să facem faţă
La stricte ipoteze despre viaţă
Şi, exigenţi de felul nostru, noi
Visăm că lumea s-a-mpărţit la doi…
Rămânem şi cu visul şi cu ura,
Abandonaţi de noi, ca-ntotdeauna,
La margine de suflet şi de foc,
Plângând patetic lipsa de noroc;
Rămânem ce nici nu am fost vreodată,
Să suportăm amara fiere toată,
Cu vise îndrăzneţe, fără sens,
Trăind o parodie-n foc intens…
Şi ne-amăgim că viaţa înţelegem
Şi ne-ngrozim că nu ştim să alegem
Un dram de nepăsare pentru noi,
Purtaţi pe-un drum spre lumea de apoi,
Cu paşii hotărâţi către pieire,
Sperând s-ajungem la dumnezeire…
Patetici!… asta chiar ne-o merităm…
Deci, nu avem decât să tot visăm!

Şi trebuie să cred că facem faţă

Filozofiei crude despre viaţă
Precum că vai! neşansa ne-aparţine
Şi nici nu merităm să dăm de bine?
Suntem capabili de iubire şi-ură,
Cu şoapte reci să oferim căldură,
Capabili să trăim şi să murim,
Uitaţi de ei, noi să ni-i amintim…
Dar suntem obligaţi să n-avem scuză
Că ne-am trezit cu inima confuză
La ceasul dintre sufletele noastre,
Ades pătate de minciuni albastre.
Şi dacă poţi să ierţi, iubire-amară,
Că n-am visat de tine nici aseară,
Vei şti să uiţi, vei şti să mă urăşti?
Căci, dacă vii, tu n-ai să mă cunoşti…
Mă vei găsi lovit de îndoială,
Corupt de-o grea şi nostimă răceală,
Voind o taină veche să dezleg
Şi tot ce spui să nu mai înţeleg…
Aşa se schimbă-a noastră comedie,
Scăldată-ades în ora cea târzie,
Dar, ori de câte ori ne vom privi,
Acel final brutal parcă-l vom şti,
Acele umbre care cer iubire,
Filozofând un drept la fericire…
Căci groaza de a ne trezi-mpreună
Înseamnă şi tristeţe şi minciună…

2006