Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
Facultatea de Litere
Galați
2010
Cuprins
1. Considera ii generale 5
1.1. Importan a criticii. Câteva din func iile ei specifice 5
1.2. Particularită ile criticii literare române ti 6
1.3. Premise 7
1.3.1. Titu Maiorescu 7
1.3.2. Constantin Dobrogeanu-Gherea 8
3. Garabet Ibrăileanu 39
4. George Călinescu 41
1. Consideraţii generale
1.3. Premise
Bazele criticii literare româneşti au fost puse în secolul al XIX – lea de Titu
Maiorescu şi Constantin Dobrogeanu – Gherea, care au autorizat şi cele
două direcţii fundamentale în jurul cărora se vor defini demersurile critice ale
secolului următor: maiorescianismul şi gherismul. Prima denumeşte critica
estetică, cea de a doua – critica sociologică.
Deşi elementele de detaliu ale celor doi întemeietori îţi sunt bine cunoscute
din studiul perioadei anterioare, îţi propun să reluăm aici, în rezumat ,
principalele idei decurse din studiile lor fundamentale.
2.1.1. Sincronismul
Concept fundamental în sistemul doctrinar construit de Eugen Lovinescu,
sincronismul, chiar dacă nu în această formulare, reprezintă punctul de
sprijin al interpretării faptelor culturale vizibil încă din activitatea sa
foiletonistică.
El devine noţiune bine lămurită şi element operaţional decisiv o dată cu prima
operă de sinteză pe care o elaborează criticul: Istoria civilizaţiei române
moderne. Lucrarea este amplă şi a apărut în trei volume: Forţele
revoluţionare, în 1924, Forţele reacţionare şi Legile formaţiei civilizaţiei
române moderne, ambele în 1925.
Întreprinderea e suprinzătoare, căci criticul se avântă într-un domeniu pentru
care părea că-i lipsesc competenţele necesare. Este unghiul din care sunt
lansate, după apariţie, un număr considerabil de atacuri la adresa cărţii.
Nu e singurul.
Altele vor veni dinspre spiritul autohtonist contrazis, poate chiar rănit de ideile
lucrării, sau dinspre amatorii de originalitate absolută a oricărei întreprinderi.
Toate dovedesc însă că ideatica lovinesciană începe să se impună şi să
aşeze sub semnul precarităţii teoriile culturale predominant autohtoniste
(sămănătorismul şi poporanismul) ce se instalaseră cu autoritate în ideologia
epocii.
E limpede că prin această lucrare Eugen Lovinescu exprimă şi demonstrează
justeţea unei convingeri care, deşi discutabilă în unele privinţe, beneficiază
de argumente energice şi nu-l va părăsi niciodată.
Pe de altă parte, devine vădit că prin acest studiu sociologic, criticul
pregăteşte terenul pentru abordarea fenomenelor literare contemporane şi
influenţarea lor în direcţia modernizării.
Premisa de la care porneşte e simplă, iar “sociologul” îi dă o formulare fermă
încă din primele rânduri ale lucrării. Datorită circumstanţelor istorice
potrivnice, spiritul latin al poporului român a fost nevoit să se exprime în
forme orientale inadecvate şi a ieşit din fluxul evolutiv firesc al civilizaţiei
apusene, înregistrând mai totdeauna un deficit de civilizaţie substanţial în
raport cu ea.
Ideile nu sunt, fireşte, cu totul noi, dar problema decalajului faţă de gradul de
dezvoltare a societăţilor europene acum se afirmă cu mai mare accent:
2.1.2. Imitaţia
a. Factorii determinanţi
Temă
Anexează acestei pagini copia xerografiată a textului
lovinescian despre Caragiale.
2.1.5.Critica impresionistă
3. Garabet Ibrăileanu
Numele său se asociază – deja am vorbit despre asta – cu direcţia
poporanistă, mai întâi, apoi, în perioada dintre războaie, cu tradiţionalismul
„moderat”. Ambele susţinute, succesiv de revista „Viaţa Românească”. Este
explicabil de ce criticul nu va urma direcţia estetismului maiorescian, ci va
opta pentru gherism: doctrina „artei cu tendinţă” corespunde ideologiei
tradiţionaliste conform căreia opera literară exprimă un mesaj social prin
care influenţează cititorul. „Literatura – spune Garabet Ibrăileanu – este
expresia cea mai directă a sufletului unui popor”. Raţionamentul este simplu:
scriitorul, oricare ar fi datele individuale ale personalităţii sale, este purtătorul
unor caracteristici naţionale pe care, în mod natural, le va exprima în opera
sa. Pe de altă parte, observaţie complet neutră nu există. Orice constatare
presupune un raport participativ la procesul de constituire a unei imagini a
realităţii. Ca urmare, reflectarea acesteia în literatură este rezultatul unei
amprentări determinate de dimensiunea socială şi cea naţională a
creatorului: „Un suflet nu e niciodată curat individual, căci orice om este o
celulă a organismului numit societate. Un filosof a spus că mai întâi am fost
noi şi pe urmă eu. Cu toată dezvoltarea individualităţii de-a lungul vremii,
acest raport rămâne. Acest <noi> este un popor…”.
Pentru criticul de la „Viaţa Românească” conceptul de autonomie deplin a
esteticului este inoperant. Asta nu înseamnă că nu acordă preţuirea cuvenită
principiului estetic. Dimpotrivă, considerând în mod just opera literară drept o
unitate coezivă dintre conţinut şi formă, criticul e conştient de întâietatea
formei în aprecierea operei sub aspectul specificităţii ei artistice. Orice
demers critic care nu conduce aici este inutil: „Fără îndoială că opera literară
fiind o operă de artă, consideraţia estetică primează şi subordonează. Fără
îndoială că în definiţia unei opere literare importantă este diferenţa specifică,
adică arta. Şi desigur că, dacă nu ajută la adâncirea analizei şi nu deschide
orizonturi gustului, sociologismul şi psihologismul – şi ideile – nu şi-au
îndeplinit rolul”. („Greutăţile criticii estetice, Viaţa românească, nr. 1/1928 –
apud Ovid. S. Crohmălniceanu, op. cit.). Cât despre modalitatea
investigatoare menită să evalueze opera literară, Garabet Ibrăileanu este
potrivnic metodei „impresioniste” profesată de criticul de la „Sburătorul”.
Pentru el, adevărata critică trebuie să antreneze în analiză şi evaluare
psihologia, sociologia şi alte ştiinţe umane care pot elucida toate aspectele
operei. Prin mobilizarea acestor ştiinţe se tinde spre „critica completă”,
concept susţinut şi de ceilalţi critici de la „Viaţa Românească”: „O operă se
defineşte prin caracterele ei, şi un scriitor prin caracterele tuturor operelor
sale. Cercetarea acestor caractere e critica estetică. Pentru aceasta ajunge
estetica. Cauza esteticii stă în psihologia scriitorului, aşadar, dacă voim să ne
coborâm la cauză, trebuie să facem psihologie. La rândul ei, cauza
psihologiei scriitorului stă în ereditatea lui şi în mediul în care s-a dezvoltat.
Aşadar, dacă voim să ne scoborâm şi la această cauză, vom studia biografia
scriitorului şi mediul în care a trăit el. abia acum, prin studierea mediului,
ajungem la sociologie. Toate aceste îndeletniciri formează critica completă a
unui scriitor”.
Nu se poate nega justeţea multora dintre ideile critice ale lui Garabet
Ibrăileanu astăzi este aproape unanim acceptată ideea că o investigaţie
adecvată a operei literare trebuie să antreneze mai multe metode critice.
4. George Călinescu
„George Călinescu – spune Eugen Simion – este singurul critic român care a
avut geniu”. Calificarea are autoritate, din moment ce autorul ei aparţine el
însuşi galeriei celor mai strălucite spirite critice pe care le-a dat literatura
română.
Întemeierile teoretice ale concepţiei călinesciene despre critica şi istoria
literară sunt expuse şi clarificate în studiul Principii de estetică (1939), căruia
i se adaugă, în 1947, eseul Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică.
Deşi au putut surprinde într-o epocă (interbelică) în care încercările de
fundamentare pozitivistă a domeniului estetic nu erau deloc puţine (cele
datorate lui Tudor Vianu şi Mihail Dragomirescu sunt doar două dintre ele),
ideile formulate aici sunt în deplină corespondenţă cu vocaţia creatoare
debordantă şi admirabilă a criticului, cu o personalitate care nu se poate
manifesta sub apăsarea vreunor canoane. Premisa sa este că
fundamentarea ştiinţifică a esteticii e foarte dificilă, dacă nu imposibilă,
datorită faptului că sentimentul estetic are valori individuale, poate lipsi sau
se exprimă diferit.
Tot astfel, criteriile de măsurare a valorii operei literare sau de identificare a
capodoperei sunt greu de cuantificat şi cu atât mai greu de situat într-un
sistem valorizator cu valabilitate generală.
Estetica ar putea fi, la rigoare, însumarea unor principii rezultate din
experienţa receptoare şi investigativă individuală a criticilor şi din observaţiile
lor asupra faptului artistic.
Această premisă determină conţinutul celor două părţi din care se compune
studiul publicat în 1939: Curs de poezie şi Tehnica criticii şi a istoriei literare.
În rezumat, ideile cuprinse în prima parte sunt următoarele: poezia „nu e o
stare universală, ci un aspect sufletesc particular câtorva indivizi” şi, în
consecinţă, nu se poate spune ce este ea, nici alcătui un sistem de trăsături
(norme) care să-i definească domeniul, ci numai un tablou rezultat din
observarea (şi descrierea) concretă a marilor creaţii ale genului. Demersul
investigator nu are, deci valoare normativă, ci instructivă.
Din cercetarea manifestărilor poetice ale unor fenomene de avangardă
(dadaismul şi futurismul), George Călinescu formulează concluzia că „nu
există poezie acolo unde nu este nici o organizaţie, nici o structură, într-un
cuvânt, nici o idee poetică”. Hazardul (metoda de creaţie a dadaismului), se
înţelege de aici, nu conduce la sens, pe care criticul îl consideră o condiţie
esenţială pentru poezia autentică. La fel se întâmplă cu onirismul poeziei
suprarealiste care ignoră şi elimină emoţia dătătoare de sens.
Pe acelaşi temeiuri, Călinescu respinge poezia pură (teoretizată de Henri
Bremond), considerând că golirea de conţinut a poeziei nu are valoare în
ordine estetică „deoarece în mod normal, conştienţi sau inconştienţi, noi
avem un conţinut”. Mai îngăduitor e criticul cu poezia ermetică, pentru că,
chiar dacă, prin forma ei, ridică dificultăţi de înţelegere se organizează în
jurul unui sens sau provoacă spiritul să-l afle. În sfârşit, Călinescu admite ca
o caracteristică generală a poeziei, gratuitatea acesteia, capacitatea ei de a
determina o „emoţie nepractică”.
Din analiza celei de a doua părţi a studiului, ca şi din eseul Istoria ca ştiinţă
inefabilă şi sinteză epică, rămân, din nou, câteva idei majore care
Test de evaluare
Bibliografie selectivă
Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a
II-a, revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru. – Bucureşti; Editura
Minerva, 1985.