„Nu te închina până nu ştii cine–i sfântul!” (Proverbele Românilor, Iuliu A.

Zanne)
„Nimeni să nu ne stăpânescă
în credinţa noastră ortodoxă:
nici un împărat, nici un
ierarh, nici un mincinos „Sau ţara aceasta să fie în
adevăr Românească, sau
sinod, nici altcineva, ci numai nici nu trebuie să fie”.
Unul Dumnezeu, Care atât Mihai EMINESCU
prin El cât şi prin ucenicii Săi
ne–a fost dat nouă”.
Sfântul Marcu al Efesului
Anul III, numărul 45, 16 – 31 august 2010
ISSN: 1843–9179

5 Sfântul Munte Athos / Dohiariu - Mănăstirea lui Alexandru Lăpuşneanu şi a Mitropolitului Theofan
CUPRINS: preţ: 5 lei
ROMÂNIA SUB ASEDIUL PROSTIEI / CONTRA-ATAC / Nae Ionescu: ZECE CUVINTE PENTRU
Alina Glod: Adrian Botez: XVI. SCHIŢĂ ISTORICĂ A DUMNEZEIASCA PRONIE pagina 24 /
ROMÂNIA, CĂSUŢA ÎN CARE ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ PE FILOSOFIEI RELIGIEI pagina 18 Sfântul Iustin:
LOCUIEŞTE UN ELEFANT... pagina 2 PUNCTE pagina 9 ICOANA DIN ADÂNC / BISERICA ŞI STATUL pagina 28
ATENTAT LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ / JURNAL DE FRONT / Ioan Gându: SABIA DE FOC /
COMUNICAT - Centrul European de Theodor Codreanu: MEMORIA LUMINII (V). CREDINŢĂ, Oliveira Salazar:
Studii Covasna – Harghita pagina O NOUĂ STAFIE A „CORECTITUDINII ŞTIINŢĂ ŞI CONŞTIINŢĂ pagina 20 CUM SE RIDICĂ UN STAT pagina 32 /
3 / DISCRIMINAREA ÎMPOTRIVA POLITICE” pagina 12
MINORITĂŢII NAŢIONALE MAGHIARE GYRUL / Inedit: Dan Botta:
DIN ROMÂNIA pagina 4 OGLINDA VREMII / BALADA GRĂNICERULUI CU PRIMATUL ECONOMICULUI pagina 39
Florin Stuparu: FULGERE PE UMERI pagina 23
Centrul European de Studii HAIDUCI–M–AŞ ŞI N–AM CUI... /
Covasna – Harghita: PROOROCIILE APOCALIPSEI pagina 16 CETATEA CREŞTINĂ / HAIDUCI AI NEAMULUI ROMÂNESC
APEL pagina 8 CURS DE FILOSOFIE A RELIGIEI / Fericitul Theodorit: pagina 40

Înţelegem prin oceanografie ortodoxă o preocupare permanentă, vitală pentru înţelegerea lumii înconjurătoare, de la aspectele ei cotidiene, prozaice şi până la gesturile complexe, tainice, religioase; în acelaşi timp este o luare de poziţie,
o valorificare a lumii din perspectivă ortodoxă. Nu am anunţat–o ca pe o ştiinţă, nu temându–ne de rigoarea disciplinelor ştiinţifice, ci pentru că dorim ca oceanografia ortodoxă să fie un mod de a aprecia tot ce ne conţine; pe de altă parte,
o vedem ca pe o înlesnire a accesului la înţelesurile lumii româneşti – implicit, ortodoxe – nu ca la un fişier bibliografic ci ca la o părtăşie la viaţă, ca un răspuns la permanenta provocare a transcendentului în imediat. Aceasta presupune
existenţa apriorică a unui fel ortodox de a vedea lumea. Astfel, oceanografia ortodoxă înseamnă receptarea spiritului vremii prin folosirea unui anumit mod de interpretare şi totodată încercarea de a construi un mod de interpretare.
Alina GLOD
Î
n timp ce Preşedintele pocneşte
cetăţenii ţării, mai ales pe aceia
care au avut neobrăzarea să-i cea-
ră şi socoteală pentru dezastrul în
care a adus ţara şi pe deasupra, aceştia nici
măcar nu au vrut să-l voteze a doua oară,
România se zbate în criză, la fel de murda-
ră, săracă şi bolnavă ca de obicei. Una din-
tre problemele ei cele mai spinoase la
această oră fiind sistemul bugetar. Compa-
rat cu un elefant, sistemul bugetar din Ro-
mânia pare să dea serioase bătăi de cap
guvernanţilor. Şi dacă Sebastian Vlădescu
nu ştie ce să facă cu „elefantul”, Consiliul
Fiscal1 sfătuieşte ca sistemul bugetar să fie
trecut la un regim de…normalizare…adi-
că în primul rând să fie eliminate excepţiile
de la impozitare, să fie lărgită baza de im-
pozitare şi toată lumea să-şi plătească obli-
gaţiile. În viziunea acestui consiliu, evaziu-
nea fiscală din România este mai degrabă
promovată de lege, decât sută la sută ilicită,
aşa cum se vorbeşte. Deci, printre soluţii se
prefigurează: eliminarea excepţiilor şi creş-
terea bazei de impozitare, simplificarea sis-
temului de taxe, alinierea impozitelor pe
avere la standarde europene (creşterea im-
www.axa.info.ro
pozitelor pe stocul de avere), creşterea ve-
niturilor nefiscale şi elaborarea unei strate-
gii coerente de management a datoriei pu-
blice. De asemenea, Consiliul Fiscal nu
consideră oportună pentru perioada vii-
toare o relaxarea fiscală, datorită faptului
că, pe de o parte, trebuie îndeplinită ţinta
de deficit bugetar, iar, pe de altă parte,
această diminuare nu va avea nici un efect
asupra scăderii preţurilor. Consiliul Fiscal
consideră că s-ar putea reduce povara fisca-
lă asupra cetăţenilor prin reducerea contri-
buţiilor sociale2, aflate la un prag foarte ri-
dicat comparativ cu nivelul mediu euro-
pean. Totodată, pe lângă faptul că Româ-
nia se află în situaţia unei atrageri dezas-
truoase a fondurilor europene (fiind singu-
rul stat membru dintre cele zece ţări care
au aderat după 2004 aflată în poziţia de
plătitor net la bugetul comunitar, cu un
sold negativ de 455,9 milioane euro în pe-
rioada 2007-2009), este şi „beneficiara”
unui sistem de pensii complet dezechili-
brat. Astfel, la nivelul UE, România ocupă
unul dintre locurile fruntaşe în privinţa ra-
portului dintre cheltuielile cu pensiile şi
veniturile bugetare, reprezentând conform
specialiştilor, 36,8% din veniturile bugeta-
re în 2009, deşi dinamica numărului de
pensionari a avut clar o tendinţă descen-
dentă reducându-se de la 6,2 milioane
pensionari în 2004 la 5,68 milioane în
2009. De remarcat că România ocupă
penultimul loc în UE privind cheltuielile
cu asistenţa socială (incluzând pensiile), cu
13,5% din PIB, iar problema consider că se
regăseşte nu în numărul pensionarilor şi a
1
Consiliul Fiscal este o autoritate compusă din (economia României) în care locuieşte.
cinci membri cu experienţă în domeniul politicilor Probabil că după extirparea tumorii se va
macroeconomice şi bugetare, care va sprijini acti- vedea că „elefantul” nu a mâncat de luni
vitatea Guvernului şi a Parlamentului în procesul
de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare. bune, că este slab-mort şi că-i mai trebuie şi
2
Politică care deja s-a implementat în multe din perfuzii, însă cine va fi oare chirurgul? Şi ce
noile state membre din regiune, scopul fiind re- se va putea face ca, odată slăbiţi puternic,
ducerea impactului crizei asupra angajării.
2 www.axa.info.ro
ROMÂNIA, CĂSUŢA ÎN CARE
LOCUIEŞTE UN ELEFANT...
cheltuielilor cu pensiile, ci în scăderea dra-
matică a numărului de angajaţi, ponderea
salariaţilor în numărul de pensionari fiind
de numai 0,8 în 2009. În fond, problema
„elefantului” fiind lipsa de măsuri de sti-
mulare a economiei şi proasta distribuire a
fondurilor existente, căci deşi se ştie că sala-
riile bugetare sunt extreme de scăzute, cel
puţin la nivelul salariaţilor de rând, fondul
total de salarii publice în România repre-
zintă 33% din veniturile bugetare şi nu mai
puţin de 10,6% din PIB. Întrebarea legiti-
mă este: unde se află de fapt „grosul” bani-
lor? Şi dacă răspundem: la vârful pirami-
dei instituţionale, indiferent de instituţie,
atunci este clar despre a cărui restructurare
şi eficienţă ar trebui să vorbim! Astfel, ana-
lizând problema sistemului bugetar din
România ar trebui să vedem cel puţin două
abordări integrate: 1. Conceperea unui sis-
tem bugetar minimalist care să se confor-
meze în mai mare măsură veniturilor bu-
getare şi 2. Proiectarea unui sistem bugetar
care să răspundă cerinţelor actuale şi vii-
toare ale societăţii româneşti (ex. Un stat
cu un sistem educaţional şi de sănătate
adus la nivel european şi cu un aparat bu-
getar funcţionăresc, într-adevăr redus la
nivelul necesităţilor din sistem, un stat cu o
infrastructură modernă şi cu cel puţin
două trei ramuri ale economiei foarte bine
dezvoltate). Problemele grave apărute în
ultima perioadă în spitalele din România
(ex. Incendiul de la maternitatea Giuleşti,
cazuri aparente de neglijenţă etc.) se dato-
rează în principal supranormării, lipsei de
fonduri şi economiei de fonduri acolo unde
nu este cazul – într-un cuvânt, un manage-
ment extreme de prost. Aceleaşi trei ele-
mente se regăsesc la nivelul întregului apa-
rat bugetar, iar eşecurile nu întârzie şi nu
vor întârzia să apară. Stabilitatea şi perfor-
manţa nu apar niciodată cu zero lei, indife-
rent despre care domeniu sau palier insti-
tuţional vorbim. Reducerea strictă a chel-
tuielilor bugetare la nivelul veniturilor,
adică un buget care să limiteze aparatul bu-
getar nediscriminatoriu, printr-o nivelare
a tuturor micrositemelor, chiar şi acolo
unde nu este cazul (ex. educaţie, sănătate),
nu poate duce decât la dezastru. Singurele
reduceri de fonduri ar trebui să se facă aco-
lo unde a apărut risipa şi corupţia…adică
în principal în ministere, însă sistemul poli-
tic sau mai bine spus clientelismul politic,
extins până la vârful tuturor organismelor
statului, exact aceste două aspecte nu este
capabil să le elimine sau măcar să le norma-
lizeze. Atunci oare despre ce reformă este
vorba? Singura reformă care trebuie făcută
este aceea…ca „elefantului” (metafora
domnului Vlădescu) să-i fie extirpată tu-
moarea portocalie, de trei ori cât pârlitul de
elefant, astfel încât acesta întorcându-se să
nu mai dărâme toţi pereţii fragili ai căsuţei
pereţii casei să fie reconsolidaţi? Se mai
poate face oare ceva? Răspunsul poate fi da
sau nu în funcţie de oprirea sau continua-
rea păstrării actualului guvern. Astfel, lipsa
de măsuri în planul politicilor de susţinere
şi încurajare a economiei îşi va arăta „colţii”
cât de curând. Spre sfârşitul anului 2010,
mai bine de 800000 de români şi-ar putea
căuta un loc de muncă, numai în acest an
disponibilizările din mediul bugetar vor fi
de 67 de mii de bugetari şi din mediul pri-
vat de aproximativ 48 de mii de angajaţi,
potrivit calculelor Ministerului de Finanţe,
iar rata şomajului va ajunge la 8,5%. Toto-
dată, semnalele trimise investitorilor pri-
vind situaţia economiei româneşti nu fac să
se îmbunătăţească prognozele nici pentru
anul viitor, angajările vor întârzia să apară
şi investiţiile vor fi din ce în ce mai limitate,
pe fondul lipsei de măsuri active care să sti-
muleze consumul şi degringoladei privind
nivelul principalelor impozite şi taxe
(TVA-ul, cota unică etc.). Astfel, producă-
torii se vor vedea în situaţia restrângerii
capacităţilor de producţie şi implicit a con-
cedierii angajaţilor, reducându-se atât nu-
mărul cât şi plaja de opţiuni în ceea ce pri-
veşte locurile de muncă. Unul dintre as-
pectele defavorabile în restabilirea încrede-
rii oamenilor de afaceri este, pe lângă situa-
ţia delicată a cofinanţării, şi situaţia credită-
rii bancare la toate nivelurile. În loc să susţi-
nă redresarea economiei, băncile, asemeni
guvernanţilor, îşi transferă integral costu-
rile crizei asupra firmelor şi populaţiei.
Astfel, deşi BNR a păstrat încă din mai
rata dobânzii de referinţă la 6,25%, băncile
comerciale au majorat în iunie costul credi-
telor de consum în lei în medie cu 0,6
puncte, crescând totodată dobânda anuală
efectivă la noile credite, potrivit datelor
BNR. În aceste condiţii, pe fondul aşteptă-
rilor de creştere a inflaţiei în perioada vii-
toare, situaţia creditării în România nu se
va putea relansa. Mai mult, din cauza actu-
alelor „tăieri” bugetare şi concedierilor, nu-
mărul restanţierilor în privinţa rambursă-
rii creditelor bancare va creşte începând
din toamnă, îngrijorător fiind numărul
mare de persoane ce au cel puţin un credit
(aproximativ 4,5 milioane persoane), de-
păşind numărul de salariaţi ai României.
Astfel, pe lângă instabilitatea fiscală se poa-
te adăuga şi una bancară, începând cu
toamna anului 2010. Nu este de mirare că
firmele, de cele mai multe ori, caută eluda-
rea legii, căci orice modificare nefavorabilă
a fiscalităţii (impozite locale enorme, cele
mai mari contribuţii sociale din UE, TVA
foarte ridicat) este percepută ca un abuz
care conduce la răspunsuri tot la fel abuzi-
ve din partea firmelor, care caută măsuri
extreme de supravieţuire. Astfel, îngrijorări
produce şi înlocuirea de la 1 octombrie a
impozitului minim introdus în 2009 (ce a
condus la închiderea a peste 200000 de fir-
me) cu un impozit forfetar. Antreprenorii
sunt pe bună dreptate îngrijoraţi, neştiind
în ce măsură noul impozit le va afecta afa-
cerea, căci guvernul nu a dat nici un fel de
lămuriri privind modalităţile de calcul a
noului impozit. Tot la capitolul spaime şi
îngrijorări, ultimele modificări ale codului
fiscal privind veniturile persoanelor ce des-
făşoară activităţi independente3 a condus
la dezorientarea acestei categorii a popula-
ţiei, aceştia trebuind să depună declaraţiile
şi să achite impozitele aferente într-un ter-
men extrem de redus, iar funcţionarii pu-
blici nu au fost capabili să dea lămuririle
necesare modului de aplicare a respective-
lor norme. Şi tot la acest capitol de incon-
sistenţe şi aberaţii legislative, noua lege a
salarizării unitare, care va fi aplicată de la 1
ianuarie 2011, va lua bani din salariul cel
mai mic şi va adăuga la cel mai mare, sala-
riul minim urmând să fie redus la 640 lei
(de la 705 lei), iar salariul maxim va fi de 15
ori (şi nu de 12 ori, cât era prevăzut în pro-
iectul iniţial) mai mare decât salariul mi-
nim. În plus, guvernanţii continuă să arun-
ce minciună şi praf în ochi, când afirmă că
anul viitor vor fi majorări salariale, căci po-
trivit noi legi a salarizării unitare, salariile
cuprinse între 600 şi 800 lei vor creşte din
2011 cu doar 20%, în timp ce salariile mai
mari, de până la 2000 lei vor fi majorate cu
doar 1%, aplicate fiind la schilodirea abuzi-
vă a salariilor de 25% şi nu la salariile ante-
rioare acestei tăieri, aşa cum este de altfel
normal. Practic în 2011, salariile bugetari-
lor vor fi mult mai mici decât cele de la în-
ceputul anului 2009. În acest context, al
modificărilor legislative, mai ales a celor cu
impact asupra bugetelor companiilor şi po-
pulaţiei, cuvântul de ordine ar trebui să fie
stabilitatea, iar orice modificare legislativă
să fie dezbătută atât de mediul social cât şi
de Parlament şi să se producă la cel puţin
câţiva ani şi în nici un caz lunar sau zilnic
precum este în România. Unul dintre fac-
tori favorizanţi ai stabilităţii legislative este
proiectarea multianuală a bugetului de stat
şi nu elaborarea anuală, suprarealistă şi
deci supusă frecvent rectificărilor bugetare.
Fireşte că o programare bugetară multia-
nuală ar încurca planurile multor politici-
eni de Dâmboviţa în sensul că ar lăsa puţi-
ne marje de manevră pentru incertitudini
şi corupţie şi probabil că ar fi foarte dificil
să spui după aceea că n-ai ştiut cât ţi-e „pla-
puma” bugetară, ba mai mult, ar fi fost greu
să afirmi că, după 6 ani de guvernare, „o
ţară care se împrumută ca să plătească sala-
riile şi pensiile este o ţară de mâna a doua”...
şi dacă ar fi adevărat4, oare cum sunt cei
care ne conduc...de a câta mână??? g
3
Potrivit noilor modificări legislative, românii care
obţin venituri numai din activităţi independente
(PFA, drepturi de autor, convenţie civilă) vor fi ne-
voiţi să plătească lunar 0,5% din venituri la ANO-
FM, 10,5% din venituri la Casa Naţională de
Pensii, 0,85% la Casa Naţională de Sănătate (acest
ultim procent nu este însă obligatoriu, decât pen-
tru cei ce-şi doresc concedii medicale) şi alţi 5,5%
din venitul net tot la sistemul de  sănătate, însă
această contribuţie se va plăti anual sau trimestrial.
4
De altfel o minciună, căci ţara nu s-a împru-
mutat pentru plata salariilor şi a pensiilor, ci
pentru acoperirea greşelilor grave de guver-
nare!!! Doar în caz excepţional şi cu acordul
creditorilor (Comisia Europeană şi FMI etc.),
o parte din împrumut a fost direcţionat către
bugetul de stat, marea majoritate fiind direcţi-
onată către BNR pentru susţinerea cursului de
schimb, acoperirea deficitelor balanţei de plăţi
şi stabilizarea rezervelor valutare ale României.
 ATENTAT
LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ
Raportul mincinos şi criminal al maghiarimii înaintat către ONU
în sesiunea 2-27 august 2010 în vederea dezintegrării României
în care se arată ultima încercare a maghiarimii de a rupe o parte din teritoriul României; tot de aici mai reiese
şi incompetenţa şi complicitatea conducătorilor statului român referitoare la integritatea teritorială a României

www.forumharghitacovasna.ro
CONSILIUL DIRECTOR AL FORUMULUI CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA,
HARGHITA ŞI MUREŞ, PRINTR-UN COMUNICAT TRANSMIS ÎN DATA DE 9
AUGUST A.C. ŞI-A EXPRIMAT PUNCTUL DE VEDERE FAŢĂ DE INCLUDEREA PE
AGENDA CELEI DE A 77-A SESIUNI A COMITETULUI ONU PENTRU ELIMINAREA
DISCRIMINĂRII RASIALE, REUNIUNE CARE A AVUT LOC LA GENEVA, ÎN PERIOADA
2 – 27 AUGUST 2010, A RAPORTULUI INTITULAT „DISCRIMINAREA ÎMPOTRIVA
MINORITĂŢII NAŢIONALE MAGHIARE ÎN ROMÂNIA”, DOCUMENT ÎNTOCMIT DE
ASOCIAŢIA PRO REGIO SICULORUM (ANTAL ÁRPÁD), COMITETUL DE INIŢIATIVA
BOLYAI (DR. PÉTER HANTZ) ŞI CONSILIUL NAŢIONAL AL MAGHIARILOR DIN
TRANSILVANIA (ZSOLT SZILÁYI).
REDĂM MAI JOS COMUNICATUL FORUMULUI CIVIC AL ROMÂNILOR DIN
COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ ŞI CONŢINUTUL RAPORTULUI ADRESAT
COMITETULUI ONU PENTRU ELIMINAREA DISCRIMINĂRII RASIALE ÎNTOCMIT
DE CĂTRE ASOCIAŢIA PRO REGIO SICULORUM (ANTAL ÁRPÁD), COMITETUL
DE INIŢIATIVA BOLYAI (DR. PÉTER HANTZ) ŞI CONSILIUL NAŢIONAL AL
MAGHIARILOR DIN TRANSILVANIA (ZSOLT SZILÁYI):

Comunicat
AL FORUMULUI CIVIC AL ROMÂNILOR
DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

C
onsiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş a aflat cu surprindere că
pe agenda celei de a 77-a Sesiuni a Comitetului ONU pentru Eliminarea Discriminării Rasiale, reuniune

Centrul European de Studii COVASNA – HARGHITA

care are loc la Geneva, în perioada 2 – 27 august 2010, din cele 11 puncte la ordinea de zi privind discrimi-
nările rasiale la nivel mondial unul vizează raportul intitulat „Discriminarea împotriva minorităţii naţionale
maghiare în România”, document întocmit de Asociaţia Pro Regio Siculorum (Antal Árpád), Comitetul de Iniţiativa Bo-
lyai (Dr. Péter Hantz) şi Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (Zsolt Sziláyi).
Simpla lecturare a acestui raport vădeşte caracterul mincinos menit să aducă o gravă atingere credibilităţii României.
Documentul denaturează, într-un mod grosolan, realităţile privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţi-
onale din România, realităţi care depăşesc standardele europene şi internaţionale în materie.
Faptul că printre semnatarii documentului menţionat sunt şi lideri ai UDMR denotă că formaţiunea etnică maghiară
care guvernează România nu este străină de acest demers îndreptat împotriva statului român. Aceasta impune ca Preşe-
dintele României şi Prim ministrul Guvernului român să solicite UDMR-ului, sub sancţiunea scoaterii de la guvernare,
să-şi clarifice poziţia în această problemă gravă. Este încă un prilej pentru persoanele care ocupă funcţii de autoritate în
statul român să probeze responsabilităţile constituţionale ce le revin, iar pentru UDMR loialitatea faţă de România.
Solicităm Ministerului Afacerilor Externe să prevină intoxicarea organismelor internaţionale, prin acest demers min-
cinos, prin prezentarea, în spiritul adevărului, a unei poziţii ferme şi argumentate a statului român şi să informeze opinia
publică cu privire la rezultatul dezbaterilor.
Având în vedere că prin acest nou demers se urmăreşte internaţionalizarea falsei teme a discriminării maghiarilor din
România şi denigrarea statului român cerem partidelor politice, societăţii civile şi mass-mediei să devoaleze falsitatea şi
reaua credinţă a iniţiatorilor raportului. Documentul poate fi consultat pe adresele de internet a Agenţiei de ştiri Romani-
an Global News (www.rgnpress.ro) şi a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (www.forumharghi-
tacovasna.ro).
Reamintind că, în data de 14 august 2010, în programul celei de a X-a ediţii a Universităţii de Vară de la Izvorul Mure-
şului vor fi dezbătute temele Problematica comunităţilor româneşti din ţară care trăiesc în medii multietnice şi pluriconfesionale
în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş; Ce fac autorităţile locale? Ce face statul român? Segregarea etnică factor de instabilitate.
Problematica romano-catolicilor din Moldova. Este identitatea o marfă? În folosul cui?, invităm şi pe această cale reprezentanţii
Administraţiei Prezidenţiale şi ai Guvernului României să-şi exprime punctele de vedere faţă de aceste probleme priori-
tare ale societăţii româneşti.
Biroul de presă al FCRCHM

www.axa.info.ro 3
ATENTAT LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ Raportul mincinos şi criminal al maghiarimii înaintat către ONU
în sesiunea 2-27 august 2010 în vederea dezintegrării României
Discriminarea împotriva minorităţii
naţionale maghiare din România
A) TENTATIVE DE A
DEZBINA COMUNITATEA
MAGHIARĂ DIN ŢINUTUL
SECUIESC
Preambul
D
in punct de vedere geo-
grafic, Ţinutul Secuiesc
istoric se află în Ardeal,
în România. Se întinde
pe aproximativ 12.000 kilometri pătraţi
şi are o populaţie de aproape un milion
de locuitori, din care mai mult de trei
sferturi sunt de etnie maghiară. De-a
lungul secolelor, Ţinutul Secuiesc a evo-
luat într-o regiune omogenă, unitară sub
toate aspectele: geografic, istoric, econo-
mic, cultural şi politic. Cu toate acestea,
în sec. XX, au avut loc câteva schimbări
majore, teritoriul Ţinutului Secuiesc fi-
ind ciuntit. Actualmente, întregul teri-
toriu al judeţelor Covasna şi Harghita,
precum şi o parte semnificativă a jude-
ţului Mureş sunt locuite de către secui,
în vreme ce unele aşezări maghiare au
fost excluse din aceste judeţe. Sub aspect
istoric, începând cu sec. XIII, organi-
zarea teritorială a secuilor a constat în
aşa-numitele „scaune”. Astfel, scaunele
Marosszek, Udvarhelyszek, Csikszek,
Gyergyoszek, Kaszonszek, Sepsiszek,
Kezdiszek, Orbaiszek şi Bardocz-Mi-
klosvarszek au format, împreună, Ţinu-
tul Secuiesc istoric. Întocmai ca în cazul
scaunelor săseşti din Ardeal, autonomia
www.axa.info.ro
scaunelor secuieşti presupunea/însemna
o auto-guvernare, adică o structură ad-
ministrativă şi socială proprie, specifică,
drepturi speciale şi statut juridic special,
incluzând scutirea de taxe. Sistemul de
organizare scăunală a fost abolit dar cu
toate acestea, şi în ciuda celor aproape 50
de ani de opresiune cruntă a regimului
totalitarist comunist, identitatea emble-
matică a secuilor nu s-a pierdut iar efor-
turile acestora, generaţie după generaţie,
de a obţine autonomia, au continuat.
În prezent, potrivit practicii legislative
europene, ar fi posibil, din nou, ca Ţi-
nutului Secuiesc să i se acorde un statut
juridic special. În orice caz, hotărârea de
a distruge identitatea secuilor încă există
şi se manifestă, fie într-o manieră direc-
tă, vizibilă, fie într-una mai voalată.
Începând cu schimbarea de regim
din 1989, comunitatea maghiară din
România a dus o luptă continuă pentru
obţinerea de drepturi egale, depline, si-
milare celor de care se bucură românii,
ca majoritari. Mijloacele la care a ape-
lat comunitatea maghiară în vederea
atingerii obiectivelor sale au fost întot-
deauna democratice şi exclusiv paşnice
şi legale. Potrivit liderilor comunităţii
maghiare, soluţia ar fi înfiinţarea unui
cadru legal care să garanteze introduce-
rea unor forme diverse ale autonomiei
comunităţii, pe baza principiului auto-
determinării interne. În procesul de ob-
ţinere a autonomiei, cei mai importanţi
paşi făcuţi în ultimii 20 de ani de demo-
cratizare lentă au fost următorii:
4 www.axa.info.ro
1. UDMR-ul, organizaţia care re-
prezintă comunitatea maghiară în Par-
lamentul României, a dat glas, încă de la
înfiinţarea sa, din 1990, solicitărilor ma-
ghiarilor de a obţine autonomia, specifi-
când formele legale ale acesteia precum
şi tipurile variate ale auto-guvernării co-
munităţii. Declaraţia de la Cluj-Napoca,
semnată pe 24 octombrie 1992 formu-
lează, în mod expres, aceste solicitări.
2. Cu ocazia admiterii României în
Consiliul Europei ( 26 august 1993),
UDMR-ul a prezentat Adunării Par-
lamentare a Consiliului Europei un
memorandum prin care afirma, în mod
repetat, dreptul justificat al comunităţii
maghiare din România de a se bucura
de auto-determinare internă şi, totoda-
tă, solicita recunoaşterea faptului că ma-
ghiarii reprezintă o entitate constitutivă
a statului român. Cu acest prilej, opinia
Consiliului Europei(nr.176/1993) a
fost făcută publică iar România şi-a
asumat responsabilitatea deplină de a
respecta recomandările formulate în
acel document. Cu toate acestea, nici
până în ziua de azi n-a fost elaborat un
cadru legal menit să implementeze au-
tonomia comunităţii maghiare.
3. În toamna anului 1993(14 noiem-
brie) UDMR-ul a înaintat Parlamentu-
lui României propriul său proiect legis-
lativ privind minorităţile naţionale şi
comunităţile autonome. Acest proiect
de lege prezenta un model de auto-gu-
vernare pe trei nivele şi anume : nivelul
autonomiei culturale, nivelul autono-
miei locale cu statut special şi al treilea,
nivelul autonomiei teritoriale regionale.
Majoritatea română din Parlament nu a
votat acest proiect de lege, justificându-
şi gestul prin caracterul neconstituţio-
nal, chipurile, al documentului.
4. Încercarea UDMR-ului de a in-
troduce în Constituţia României -cu
ocazia modificării acesteia din 2003- şi
drepturile minorităţilor la autonomie
culturală şi teritorială a eşuat.
5. CNMA (Consiliul Naţional al
Maghiarilor din Ardeal) a fost înfiin-
ţată la data de 15 decembrie 2003, ca
o mişcare parţial civică, parţial politică,
având drept obiectiv exprimarea susţi-
nerii sociale pe plan larg a formelor de
autonomie preconizate de către comu-
nitatea maghiară.
6. În 2004, Parlamentul României a
respins proiectul de statut privind auto-
nomia teritorială a Ţinutului Secuiesc,
declarându-l neconstituţional(2004).
7. În 2004, UDMR-ul a elaborat un
proiect de lege privind Statutul Legal al
Minorităţilor Naţionale, care a fost salu-
tat/aplaudat chiar şi de către Comisia de
la Veneţia. Guvernul României a sprijinit
proiectul, subliniind/evidenţiind cadrul
legal al autonomiei culturale care urma să
fie garantat comunităţilor minoritare iar
în 2005 l-a înaintat Parlamentului. Oda-
tă ajuns acest document în Parlament,
diverse comitete/comisii permanente au
primit sarcina de a-l revizui. Totuşi,„mun-
ca” acestora vizavi de documentul în cauză
a ajuns într-un punct mort şi nici până în
ziua de azi nu a fost întocmit vreun raport.
8. 30 de administraţii locale secuieşti
au iniţiat referendumuri locale pentru
ca prin intermediul asocierii voluntare
a aşezărilor respective să fie creată regi-
unea administrativă „Ţinutul Secuiesc”
care urma să se bucure de un statut ju-
ridic special. ...(n.n. posibil „Hotărârile
de organizare ale referendumurilor”) au
fost anulate, fără excepţie, de către pre-
fecţi.(în 2006-2007)
9. În anul 2007, mai mult de 210 000
de votanţi din Ţinutul Secuiesc au votat
pentru autonomia teritorială a regiunii.
10. Pe de o parte, datorită măsuri-
lor luate în ultimii 5 ani, atât de către
Guvernul cât şi de Parlamentul Româ-
niei, dreptul de a folosi limba maternă
în învăţământ şi în administraţia locală
a fost consolidat. Pe de altă parte, chiar
dacă oamenii au dreptul să-şi foloseas-
că limba maternă la tribunal, judecăto-
rii din unele localităţi îi împiedică să-şi
exercite acest drept.
Cel mai important obiectiv, în ur-
mătorii ani, va fi recunoaşterea, în plan
legislativ, a drepturilor colective şi im-
plementarea acestora.
Acest memorandum îşi propune să
facă încă un pas ferm, mai departe, în
vederea atingerii obiectivelor propuse.
Acest memorandum afirmă că puterni-
ca comunitate maghiară din România
(1,5 milioane), incluzându-i pe secuii
care reprezintă majoritatea absolută în
Ţinutul Secuiesc, nu doreşte să renunţe
nici la pământul ei natal, nici la identi-
tatea ei comunitară specifică. Maghiarii
sunt majoritari în două judeţe, respec-
tiv Harghita(84,6%) şi Covasna(73,79)
şi sunt prezenţi în număr semnificativ
în Mureş(39,30%). Maghiarii sunt ma-
joritari(76,24%) în Ţinutul Secuiesc.
Probleme în Ţinutul Secuiesc: fac-
tori care pun în pericol dezvoltarea lui
regională unitară(?) şi identitatea speci-
fică a locuitorilor săi.
20 de ani după schimbarea de regim,
care a atras după sine/a determinat înfi-
inţarea instituţiilor democratice şi insti-
tuirea statului de drept, există încă nu-
meroşi factori care împiedică înflorirea
economică, socială, politică a Ţinutului
Secuiesc şi emanciparea locuitorilor săi.
Obstacole instituţionale
în folosirea limbii
materne
C u toate că legislaţia în vigoare,
care guvernează diverse dome-
nii ale sferei publice, permite persoane-
lor aparţinând minorităţilor naţionale
să-şi folosească limba maternă, limba
maghiară - care este limba maternă a
populaţiei majoritare din Ţinutul Se-
cuiesc - încă este considerată ca având
un statut inferior limbii române.
- documentele oficiale publicate de că-
tre autorităţile statului(cum ar fi institu-
ţiile administrative şi cele de învăţământ)
sunt redactate doar în limba română.
- în aşa-numitele instituţii deconcen-
trate din administraţia centrală, funcţi-
onarii vorbesc numai limba română.
Amânarea procesului de descentraliza-
re administrativă este o consecinţă directă
a principiului„statului naţional centralizat”.
Sistemul administrativ român este
încă extrem de centralizat. În cazul
unor servicii publice, cum ar fi învă-
ţământul, cultura, ocuparea forţei de
muncă, ajutorul social(?), ordinea pu-
blică şi controlul asupra activităţilor
economice, cele mai multe competenţe
administrative nu au fost transferate
organelor alese ci instituţiilor decon-
centrate conduse de directori executivi
numiţi în funcţie de oficiali ai statului
din administraţia centrală. În ce priveş-
te deciziile lor şi practicile de manage-
ment, aceşti directori reprezintă, cel
mai adesea, interesele statului român,
garantând că aceste interese prevalează
în faţa intereselor comunităţilor locale.
Reprezentarea etnică
disproporţionată
din cadrul birourilor
regionale ale
administraţiei centrale
P
revalenţa intereselor statului na-
ţional român asupra intereselor
comunităţilor locale poate fi observată
cel mai bine în numirea directorilor exe-
cutivi la deconcentrate. În timp ce popu-
laţia maghiară din regiune este în pro-
porţie de 80%, procentul funcţionarilor
maghiari numiţi în funcţii este sub 20%.
Discriminarea existentă în
economie şi privitoare la
bugetul de stat
E
ste demonstrabil faptul că atunci
când UDMR-ul participă la gu-
vernare, sprijinul financiar şi alocările de
buget pentru judeţele secuieşti sporesc.
Totuşi, dacă UDMR-ul se află în opo-
ziţie, ceea ce s-a întâmplat vreme de mai
mult de un deceniu, politica de izolare a
Ţinutului Secuiesc îşi reia avântul. Fon-
durile menite să sprijine sistemul insti-
tuţiilor culturale şi sociale din secuime
sunt reduse la un nivel la care funcţio-
narea lor normală nu mai poate fi asigu-
rată. Pe lângă aceasta, alocările de buget
pentru investiţiile în derulare continuă
să se diminueze în mod constant.
Întârzieri în procesul
de dezvoltare a
infrastructurii
D ezvoltarea infrastructurii Ţinu-
tului Secuiesc se face într-un
ritm voit lent iar în unele cazuri, este
neglijată cu totul. În schimb, alte regiuni
mai puţin dezvoltate, în special Moldo-
va sau partea sudică a României experi-
mentează o dezvoltare rapidă. În confor-
mitate cu practica politică tradiţională,
Raportul mincinos şi criminal al
maghiarimii înaintat către ONU
în sesiunea 2-27 august 2010 în
vederea dezintegrării României
transferul alocaţiilor bugetare pentru
dezvoltarea infrastructurii ar trebui să
fie perceput/considerat drept răsplată/
recompensă pentru comportamentul
politic „corect” al oficialilor locali, în timp
ce neacordarea unor asemenea fonduri
ar trebui percepută ca o pedeapsă/sanc-
ţiune pentru comportament politic „in-
corect”. În 2008, Guvernul nou format a
promis-probabil ca parte a propagandei
proprii- că dezvoltarea Ţinutului Secu-
iesc se va bucura de o atenţie specială.
Cu toate acestea, procesul masiv de dez-
voltare a infrastructurii, iniţiat în urmă
cu cinci ani, ca rezultat al prezenţei UD-
MR-ului în coaliţia de guvernământ, şi-a
pierdut, între timp, avântul(?). Mai mult
decât atât, ritmul lucrărilor s-a încetinit
atât de mult, încât până şi continuarea
reparaţiilor aflate în curs poate fi pusă
sub semnul întrebării.
Exploatarea şi vânzarea
resurselor naturale sunt
monopol de stat
Î n general, exploatarea resurselor
naturale ale României se află în
mâinile statului, mai precis, este monopol
de stat. Dacă cineva ar lua în considerare
specificul situaţiei, ar putea să realizeze cu
uşurinţă că în cazul rezervelor strategice
din secuime-în principal sare şi apă mine-
rală- intervenţia administraţiei centrale de
stat are conotaţii etnice. Pe lângă aceasta,
controlul statului asupra exploatării re-
surselor naturale înseamnă, de asemenea,
că licenţele şi contractele sunt atribuite
preferenţial, excluzându-i pe investitorii
locali. Mai mult decât atât, reglementările
şi legile ambigue creează proprietarilor, în
mod inutil, dificultăţi, în ce priveşte in-
vestiţiile. Totodată, taxele încasate pentru
exploatare reprezintă venituri la bugetul
central de stat. Situaţia nu se prezintă mai
bine nici în domeniul forestier. Contro-
lul statului caracterizează, de asemenea,
această ramură economică: activitatea
întreprinderilor private şi a ...(n.n. posibil
„asociaţiilor colective de proprietari”), pe
plan local, este stânjenită prin metode bi-
rocratice şi de altă natură.
Chestiuni/probleme
din domeniul protecţiei
mediului
Ş i în această privinţă, Ţinutul Se-
cuiesc este fără apărare în faţa
statului, din moment ce protecţia me-
diului înconjurător şi monitorizarea ac-
tivităţilor cu potenţial de risc nu intră
în sarcina organelor locale alese ci sunt
de competenţa celor numite şi contro-
late de către stat. Această practică de
protecţie a mediului, care deseori mer-
ge împotriva intereselor regionale, nu
numai că are un impact negativ asupra
calităţii vieţii dar pe termen lung, are
un efect negativ asupra principalelor ra-
muri economice ale Ţinutului Secuiesc,
anume turismul, procesarea lemnului....
www.axa.info.ro
Întârzieri în restituirea fost agresaţi verbal şi fizic, pentru singu- dividuale şi colective ale cetăţenilor din
proprietăţilor private rul motiv că au vorbit, public, în limba Uniunea Europeană, inclusiv protecţia
maghiară. Este inacceptabil ca cineva să identităţii lor comunitare, dreptul la au-
confiscate fie victima unor violenţe pentru faptul to-guvernare şi auto-determinare inter-
D eşi procesul de restituire a pro- că aparţine unui anumit grup etnic. Din
prietăţilor confiscate de către păcate, se întâmplă destul de des ca auto-
regimul comunist se desfăşoară extrem rităţile să nu bage în seamă aceste cazuri
nă, reprezintă o chestiune care se află în
atenţia şi preocuparea Uniunii Europe-
ne din perspectiva drepturilor omului, a
de lent în întreaga ţară, lucrul acesta este, sau şi mai rău, ca ele să fie agresorii. stabilităţii şi a politicii de securitate.
de departe, mai evident în Ţinutul Secu-
iesc, mai ales când este vorba de fostele Soluţia juridică a Statutul juridic special
proprietăţi ale bisericilor istorice ma-
ghiare şi aşa-numita Proprietate Privată problemelor: garantarea privind autonomia
autonomiei teritoriale administrativă
www.axa.info.ro
Csiki. Regimul comunist a confiscat de
pentru Ţinutul Secuiesc,
la bisericile istorice maghiare din Ardeal
2 140 proprietăţi. Dacă statul nu restitu- care astfel s-ar transforma
ie terenurile şi clădirile care au fost con-
L ocuitorii Ţinutului Secuiesc so-
licită statut juridic special-care
să fie garantat prin Constituţie şi prin-
fiscate ilegal de la cele patru culte religi- într-o regiune de tr-o lege specială-pentru regiunea în
oase istorice - cultul romano-catolic, cal- dezvoltare independentă, care trăiesc. Ei văd Ţinutul Secuiesc ca
vinist, luteran şi unitarian - bisericile nu având statul juridic special pe un teritoriu unde deciziile privitoare
O
vor mai avea cum să-şi continue munca bstacolul major aflat în calea la viitorul regiunii şi la viaţa lor de zi
spirituală şi caritabilă pe care au dus-o, dezvoltării unitare a Ţinutului cu zi să fie luate la nivel local, de către
timp de multe secole, pentru a asigura Secuiesc , precum şi cel mai important organe alese în mod liber şi democratic
supravieţuirea şi prosperitatea comuni- factor care împiedică Ţinutul Secuiesc de către locuitorii regiunii.
tăţii maghiare din Ardeal. Legile privind să experimenteze, să-şi conserve şi să Principalele caracteristici ale acestui
restituirea proprietăţilor confiscate ilegal se bucure de identitatea sa regiona- statut juridic special cu privire la auto-
au fost promulgate încă de acum 20 de lă şi naţională, este dorinţa istorică de guvernarea regională solicitată de către
ani. Şi cu toate acestea, mai mult de o supra-centralizare, o caracteristică a
treime din proprietăţile aparţinând bi- administraţiei româneşti. Toate dificul-
sericilor maghiare din Ţinutul Secuiesc, tăţile menţionate pot fi soluţionate prin
secui, includ, după cum urmează:
- Ţinutul Secuiesc, o regiune forma-
tă ca rezultat al unei dezvoltări unitare,
proprietăţi confiscate ilegal, nu au fost implementarea tradiţiilor europene ale de secole, ar trebui să devină o entitate
restituite proprietarilor de drept. Mai subsidiarităţii şi auto-guvernării. Altfel administrativă de sine stătătoare, uni-
mult decât atât, nu a fost demarat/iniţi- spus, ar trebui să fie adoptată o struc- tară-regiunea administrativă autonomă
at niciun proces de compensare, pentru tură organizaţională şi administrativă Ţinutul Secuiesc.
acele proprietăţi care nu pot fi restituite. specială, luându-se în considerare atât - Regiunea ar trebui să aibă propriile
caracteristicile de ordin geografic, isto- organe executive şi decizionale, organe
Pericolul şi practica ric, economic, social şi politic ale regiu- alese pe baze democratice de către cetăţe-
nii regiunii. Aceste organe şi-ar asuma ro-
modificărilor artificiale în nii cât şi caracterul cultural şi naţional lul autorităţilor administrative, exercitân-
proporţia etnică distinctiv/specific al populaţiei majo-
ritare care trăieşte în Ţinutul Secuiesc. du-şi puterea pe baza voinţei alegătorilor.
D eşi Convenţia pentru Protec- Aceasta înseamnă acordarea autonomi-
ţia Minorităţilor Naţionale, ei teritoriale Ţinutului Secuiesc.
ratificată de către România, interzice În general, autonomia comunitară a
De asemenea, aceste organe ar funcţiona
în interiorul sistemului administrativ al
statului, şi nu în paralel cu acesta.
ca compoziţia etnică a regiunilor unde minorităţilor şi, în special, auto-guver- - Numeroase competenţe vor fi trans-
minorităţile trăiesc în număr semnifi- narea teritorială a unei regiuni istorice ferate acestor organe, care ar trebui să le
cativ, să fie modificată artificial, în cazul care este patria-mamă a unui grup etnic exercite, în calitatea lor de autorităţi deci-
Ţinutului Secuiesc, acest tip de politică indigen ce trăieşte ca minoritate pe te- zionale, în conformitate cu o lege care să
şi practică totalitaristă continuă şi după ritoriul unui anumit stat, dar ca majo- reglementeze statutul juridic al regiunii.
două decenii de la căderea regimului. În ritate în regiunea respectivă, constituie Numai pe baza unor asemenea compe-
opinia unor politicieni români, faptul că soluţii care au fost implementate în di- tenţe, poate cineva să ofere soluţii legitime
„ majoritatea română” trăieşte ca o mino- verse sisteme administrative europene. problemelor prezentate în prima parte a
ATENTAT LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ
ritate locală într-o regiune dată, anume O Europă a statelor, a regiunilor şi a acestui memorandum, luând, totodată,
Ţinutul Secuiesc, este considerat ca fiind comunităţilor naţionale tinzând către în considerare, interesele locale, în special
incompatibil cu ideea de stat naţional normalizarea relaţiilor dintre minori- în domenii precum educaţia, cultura, in-
român. Această opinie este demonstrată, tăţi şi majoritari...(vezi Hotărârea/re- formarea publică, conservarea tradiţiilor
cu claritate, în faptul că acum, când UD- zoluţia 1334(2003) bazată pe raportul şi a monumentelor naţionale, chestiunile
MR-ul face parte din opoziţie, numărul întocmit de Consiliul Europei) sociale şi de ocupare a forţei de muncă,
funcţionarilor maghiari din Ţinutul Se- Ţinutul Secuiesc întruneşte criteriile exploatarea şi procesarea resurselor natu-
cuiesc este redus în mod drastic. Actu- ce trebuie îndeplinite de o regiune admi-
almente, proporţia etnicilor maghiari în nistrativă autonomă, atât dintr-o per-
instituţiile de stat din Ţinutul Secuiesc spectivă economică, cât şi prin caracterul
rale, protecţia mediului şi ordinea publică.
- Dreptul la liberă folosinţă a limbii
materne în viaţa privată şi publică este
este de departe mai mică decât proporţia său distinct din punct de vedere geogra- un drept colectiv, care protejează iden-
pe care o au în cadrul populaţiei regiunii. fic şi istoric. Acestea sunt completate titatea naţională şi garantează transmi-
printr-un sentiment de conştientizare .... terea acesteia către generaţiile viitoare.
Violenţe îndreptate (n.n. posibil „a apartenenţei la comunita- A devenit o practică europeană uzuală-
stipulată chiar şi în Carta Europeană
împotriva etnicilor te”) sentiment articulat atât sub aspect
politic cât şi regional, ceea ce-i îndeamnă pentru Limbi Regionale sau ale Mi-
maghiari pe secui să dea glas, cu diverse ocazii şi în norităţilor ca acelei limbi vorbite de o
T ensiunile sunt amplificate şi mai diverse forme, nevoii lor de autonomie.
tare prin violenţele etnice îndrep- Organizarea teritorială şi adminis-
tate împotriva maghiarilor din România. trativă a unui stat este o chestiune de
comunitate care alcătuieşte majoritatea
într-o regiune anume, chiar dacă comu-
nitatea respectivă trăieşte ca minoritară
Într-o succesiune de atacuri violente de- politică internă. Cu toate acestea, ob- în statul respectiv, să i se acorde statutul
rulate în ultimele două luni, maghiarii au servarea/supravegherea drepturilor in- de limbă oficială la nivel regional.
5
ATENTAT LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ
- Folosirea simbolurilor naţionale ma-
ghiare, precum şi folosirea liberă / fără
oprelişti a emblemelor specifice secuieşti
sunt parte integrantă a identităţii regionale
şi naţionale, aşa cum este şi limba maternă.
- Cheltuielile suplimentare ce derivă
din multiculturalism şi din statutul ju-
ridic special presupun(?) că o mai mare
parte din venitul încasat din taxe va rămâ-
ne în regiune. O independenţă economică
şi financiară mai mare constituie o condi-
ţie crucială pentru autonomia teritorială.
Ţinutul Secuiesc ca
regiune de dezvoltare
independentă
R egiunile de dezvoltare înfiinţate
în 1998, fără a lua în considera-
re caracteristicile economice, geografice,
de mediu, culturale şi istorice ale regiu-
nilor tradiţionale româneşti, nu asigură
progres economic şi social, nici o ocupa-
re mai mare a forţei de muncă. În plus,
aceste regiuni nu promovează o creştere
economică echilibrată şi susţinută. Da-
tele privind utilizarea unor fonduri de
pre-aderare(?) (PHARE, SAPARD
şi programele ISPA) arată că în aceste
regiuni de dezvoltare create artificial, ju-
deţele cele mai dezvoltate şi cu numărul
cel mai mare de locuitori obţin subvenţii
mai mari, în timp ce judeţele mai mici
şi mai sărace continuă să rămână într-o
poziţie economică defavorizată.
Operaţiunile instituţiilor regionale
răspunzătoare de elaborarea şi imple-
www.axa.info.ro
mentarea politicilor de dezvoltare sunt
neîndemânatice şi birocratice. De fapt,
aceste instituţii execută, docil, ordinele
venite din partea administraţiei centrale
de stat. Birourile agenţiilor de dezvolta-
re(?) nu îmbrăţişează nici ideea de par-
teneriat, nici principiul subsidiarităţii.
Pentru a satisface necesităţile comuni-
tăţilor locale şi pentru ca administraţii-
le locale să solicite şi să obţină fonduri,
este imperativ să se regândească, în vi-
itorul apropiat, competenţele agenţiilor
de dezvoltare, pe baza consideraţiilor
de ordin teritorial-geografic.
Mai mult decât atât, pentru asigu-
rarea prosperităţii Ţinutului Secuiesc,
este imperativ ca regiunile de dezvol-
tare, împreună cu instituţiile lor, să fie
redefinite şi reorganizate.
În prezent, unităţile administrative
care alcătuiesc Ţinutul Secuiesc(judeţele
Mureş, Harghita şi Covasna) aparţin de
Regiunea Centru de Dezvoltare împre-
ună cu alte trei judeţe(Braşov, Sibiu şi
Alba) Astfel, capacitatea administraţiilor
locale reprezentând aşezările maghiare
din această regiune de dezvoltare este se-
ver limitată/îngrădită în ce priveşte reali-
zarea intereselor lor. Această situaţie in-
fluenţează negativ comunitatea maghia-
ră. Se spune că judeţul Alba, fără a avea
vreo informaţie despre activităţile cotidi-
ene ale celorlalte 5 judeţe sau vreo influ-
enţă directă asupra acestora, găzduieşte
organismul de guvernare regional care
are ca sarcină distribuirea fondurilor de
dezvoltare provenind(?) de la Comunita-
6 www.axa.info.ro
Raportul mincinos şi criminal al
maghiarimii înaintat către ONU
în sesiunea 2-27 august 2010 în
vederea dezintegrării României
tea Europeană şi selectarea programelor Comunitatea maghiară şi-a expri- sprijinite financiar numai de către statul
considerate ca fiind apte de finanţare. mat, în repetate rânduri, intenţia fermă ungar. Chiar şi aşa, din cauza restricţiilor
Ţinutul Secuiesc îndeplineşte toate de a reînfiinţa Universitatea Bolyai care de ordin financiar, la aceste instituţii se
condiţiile/criteriile Uniunii Europene. fusese închisă în perioada regimului co- predă doar un număr limitat de cursuri/
Cerinţele de cumpătare şi eficienţă sta- munist. Reprezentanţii aleşi ai minori- specialităţi. Din punct de vedere statistic,
bilite de Uniunea Europeană cu privire tăţii maghiare au redactat numeroase statul român finanţează o universitate de
la utilizarea fondurilor de dezvoltare, declaraţii oficiale, comunicate, proiecte stat la fiecare 400 000 de locuitori. Prin
va modifica, în mod inevitabil, graniţele de lege şi decrete. Pentru a asigura exis- urmare, comunitatea maghiară ar trebui
regiunilor de dezvoltare. În ceea ce pri- tenţa învăţământului în limba maternă, să aibă 3-4 universităţi de stat. În prezent,
veşte crearea unei regiuni de dezvoltare UDMR-ul a venit cu un proiect de lege există câteva cursuri în limba maghiară,
secuieşti independente, oficialii aleşi dinpe învăţământ, proiect care a fost înaintat finanţate de stat, la Universitatea Babeş-
Ţinutul Secuiesc nu cer altceva decât re- Parlamentului ca o iniţiativă cetăţeneas- Bolyai, la Universitatea de Medicină şi
cunoaşterea şi observarea graniţelor care că, purtând semnăturile a mai mult de Farmaceutică din Tg. Mureş şi la Univer-
definesc regiunile istorice dezvoltate în 500 000 etnici maghiari. Oricum, Par- sitatea de Arte Dramatice din Tg. Mureş.
mod natural, în România, şi reorganiza- lamentul nu a trecut proiectul de lege. Seminarul teologic protestant este spriji-
rea corespunzătoare a instituţiilor res- Doar în 1999, Parlamentul român a tre- nit de către bisericile protestante, fără a
ponsabile de dezvoltarea regională. cut câteva din prevederile conţinute de avea vreun suport din partea statului.
respectivul proiect de lege. Acest lucru nu
Despre drepturile a fost, însă, suficient pentru reînfiinţarea
universităţii de stat în limba maghiară şi
1.2 Nemulţumirile
etnicilor români din nu s-a făcut nimic concret în sensul aces- comunităţii maghiare de
Ţinutul Secuiesc ta, în ciuda drepturilor omului garantate la Univ. Babeş-Bolyai
D in punct de vedere politic şi în de Constituţie şi de Legea Educaţiei, care
ceea ce priveşte coabitarea(?) nu contravin diverselor tratate internaţi-
interetnică, situaţia românilor care sunt onale semnate de România şi nici reali-
U niversitatea Babeş-Bolyai a fost
înfiinţată în 1959, prin fuziu-
nea coercitivă, forţată, a universităţii în
minoritari în regiune, deşi sunt mem- tăţilor Uniunii Europene. Dezavantajul limba maghiară Bolyai cu universitatea
brii acelui grup etnic-naţional care for- major îl constituie faptul că materiile de în limba română Babeş. Universitatea
mează populaţia majoritară a statului, studiu la nivel universitar, conectate la Babeş-Bolyai nu a fost niciodată în-
constituie o chestiune delicată. Acest cele mai importante ramuri ale economi- fiinţată în mod oficial şi nu are niciun
lucru stabileşte standardele pentru or- ei naţionale(inginerie şi agricultură) nu document/act de înfiinţare. Această
ganizarea democratică a unei regiuni pot fi predate în limba maternă. Justeţea operaţiune, care a subminat profund
administrative cu statut juridic special. solicitării maghiarilor de a avea universi- interesele comunităţii maghiare şi a
Problema poate fi soluţionată într-o tate în limba maternă este evidenţiată de condus la sinuciderea câtorva profesori
manieră mai mult decât satisfăcătoa- practica europeană: suedezii din Finlan- maghiari, a fost orchestrată de Nicolae
re, numai prin garantarea de drepturi da, populaţia sami din Norvegia, găgău- Ceauşescu, fostul dictator român şi Ion
egale românilor care trăiesc în Ţinutul zii din Republica Moldova, albanezii din Iliescu, fost preşedinte.
Secuiesc şi prin acordarea unei atenţii Macedonia, toţi au una sau mai multe Universitatea Babeş-Bolyai are
speciale situaţiei lor. universităţi proprii unde limba de preda- aproximativ 32 000 studenţi la zi, din
re este limba lor maternă. care circa 7 000 sunt etnici maghiari.
În continuare, vă prezentăm o privi-
Rezumat re de ansamblu care evidenţiază princi-
Conducerea universităţii pretinde că
această instituţie este una multicultu-
Î n ultimii 20 de ani, comunitatea palele domenii de discriminare îndrep-
maghiară din Ţinutul Secuiesc tată împotriva maghiarilor, în cadrul
şi-a exprimat, în mod repetat, dezide- sistemului de învăţământ românesc.
rală şi creează impresia falsă că asigu-
ră comunităţii maghiare autonomie şi
ratul ferm de a obţine autonomia teri- drepturi egale. De fapt, realitatea arată
cu totul diferit.
torială prin promulgarea unei legi care
să acorde regiunii statut juridic special. 1. Învăţământul superior
1.2.1 Comunitatea
În încercările lor, maghiarii au folosit
întotdeauna numai mijloace democra- C omunitatea maghiară este slab
reprezentată în sistemul de în-
tice, paşnice şi legale, precum declara- văţământ superior. Deşi maghiarii re-
academică maghiară nu
ţiile politice, petiţii, memorandumuri şi prezintă 6,6% din populaţia României,
se bucură de autonomie
proiecte de lege. numai 4,4% dintre studenţii care ur- în luarea deciziilor.
B) DEFICIENŢE ALE maghiari,
mează cursurile universitare sunt etnici
iar dintre aceştia doar 1,6%
se bucură de posibilitatea de a studia
P rincipalele probleme legate de
drepturile decizionale ale comu-
nităţii academice maghiare sunt cauza-
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ÎN în limba maternă. Acestea sunt cele mai te de legi şi reglementări contradictorii
LIMBA MAGHIARĂ DIN recente date statistice, Cea mai recentă aflate în carta universitară şi în alte do-
ROMÂNIA anchetă socială, în domeniu, s-a desfă- cumente. Orice propunere venită din
şurat în 2003 iar cifrele nu s-au modifi- partea liderilor maghiari are nevoie de
Prezentare generală cat de atunci, în mod semnificativ. aprobarea consiliilor directoare cu ma-
1
,5 milioane de persoane din joritate românească.
totalul de 21 milioane al po- 2. Discriminarea în Oficialii/reprezentanţii universităţii
pulaţiei României şi 7 mili- se bucură, în mod constant, de avanta-
oane de locuitori din Arde- ce priveşte accesul la jele care decurg din natura contradic-
al sunt maghiari, reprezentând astfel, educaţie torie a acestor legi şi reglementări, pre-
6,6% din populaţia totală a României
şi 21% din populaţia Ardealului. Co- N u există învăţământ superior de
stat în limba maghiară, într-o
munitatea maghiară este una dintre serie de domenii importante precum in-
zentând publicului numai acele părţi,
secţiuni care par să sprijine autonomia
decizională a comunităţii universitare
cele mai mari minorităţi naţionale tra- ginerie, agricultură, silvicultură, arte şi maghiare. În fapt, sunt aplicate doar
diţionale din Europa. Cu toate acestea, medicină veterinară. Cazul Universităţii acele secţiuni care slăbesc autoritatea
comunităţii maghiare din România îi Creştine Partium, înfiinţată în 1999 şi decizională a comunităţii academice
sunt refuzate drepturile care sunt ga- cel al Universităţii Sapientia, înfiinţată în maghiare. Din moment ce luarea de-
rantate aproape tuturor celorlalte mi- 2000, unde se predă în limba maghiară, ciziilor la universitate se bazează pe
norităţi naţionale în Europa. nu au precedent. Aceste instituţii sunt majoritatea de voturi, reprezentanţii
Raportul mincinos şi criminal al
maghiarimii înaintat către ONU
în sesiunea 2-27 august 2010 în
vederea dezintegrării României

maghiari pot fi întotdeauna reduşi la
tăcere prin această procedură.
În noiembrie 2005, 149 de profe-
sori maghiari(83% dintre cei impli-
caţi) au iniţiat înfiinţarea a 3 facultăţi
cu predare în limba maghiară(Ştiinţe,
Litere şi Ştiinţe Sociale). Solicitarea
lor a fost complet ignorată. Luaţi notă
de faptul că Legea Învăţământului în
România(nr.84/1995, modificată şi re-
publicată în 1999, art.123) permite în-
fiinţarea de facultăţi şi colegii maghiare.
Între decembrie 2006 şi ianuarie
2007, au fost iniţiate câteva acţiuni de
te a lor, publicaţiile oficiale ale universi-
tăţii sunt publicate în limba română.
Buletinul Informativ al universităţii
apare doar în limba română. De men-
ţionat că acest periodic publică deseori
scrisori şi articole care laudă conducerea
universităţii. În general, articolele critice
nu sunt publicate. În lunile recente, au
fost, totuşi, publicate câteva scrisori care
denigrează colectivul de cadre didactice
maghiare care luptă pentru autonomia
învăţământului în limba maghiară. Nu
s-a dat un drept la replică.
Limba maghiară nu poate fi folosită
versităţii Babeş-Bolyai a propus elimina-
rea lui Peter Hantz şi a lui Lehel Kovasc
(cei doi vicepreşedinţi ai Comitetului de
Iniţiativă Bolyai) din corpul profesoral.
Moţiunea a fost aprobată/adoptată de
senatul universităţii neavând niciun te-
mei legal, în condiţii anbigue şi prin în- didactic. Conducerea universităţii nu a
călcarea procedurilor legale. Demiterea
celor doi profesori maghiari a stârnit
proteste internaţionale la scară largă şi
a cauzat tensiuni serioase în cadrul uni-
versităţii, până în ziua de astăzi.
1.3 Nemulţumirile studenţi
maghiar a solicitat conducerii universi-
tăţii să înfiinţeze o facultate maghiară
adevărată, astfel încât atât facultăţii ro-
mâne cât şi celei maghiare să i se garan-
teze dreptul de a decide asupra proce-
sului de învăţământ şi asupra corpului
răspuns petiţiei, petiţie pe care n-a în-
aintat-o Senatului universităţii, după
cum cerea procedura, în astfel de cazuri.
În 2007, mai mult de 70% dintre stu-
denţii maghiari de la Univ. de Medicină
şi Farmaceutică, adică aproape 800 de
maghiari au înregistrat o petiţie

colectare de semnături, prin care 87%
dintre cadrele didactice interesate au
solicitat înfiinţarea facultăţii de Ştiinţe
şi a celei de Litere în limba maghiară.
La unele secţii, profesorii maghiari nu
pot să decidă singuri cu privire la subiec-
tele pe care le predau la clasă sau subiecte-
le de examen. Restricţia cu cele mai mari
consecinţe nefaste este aceea că progra-
mele şcolare pentru învăţământul primar
şi liceal în limba maghiară depind de pro-
gramele elaborate de profesorii români.
Este imposibil să ţii seama de aspectele
şi problemele specifice din învăţământul
primar şi liceal în limba maghiară, întru-
cât programele lor şcolare sunt traduceri
fidele ale programelor şcolare româneşti.
1.2.2 Lipsa autonomiei Până
financiare a comunităţii
academice maghiare să apară ca fiind pe scară mică, însă ele
în comunicatele oficiale ale universităţii.
Niciun formular de înscriere sau cerere
nu pot fi redactate în limba maghiară şi
niciun document oficial(cum ar fi di-
plomele universitare) nu sunt emise în
limba maghiară.
Cu intenţia clară de a umili comu-
nitatea maghiară, conducerea universi-
tăţii a instalat recent o placă comemo-
rativă în onoarea lui Ştefan Bathory,
regele Poloniei, Mare Duce de Lituania
şi prinţ al Transilvaniei. Niciun text
în limba maghiară nu este prezent pe
această placă comemorativă. Până şi
numele lui Bathory a fost scris cu orto-
grafie românească, fapt care a rănit pro-
fund comunitatea maghiară şi a stârnit
preocupare, datorită reacţiilor intense.
şi textul în limba latină a fost co-
piat incorect pe placă.
Unele dintre aceste probleme pot
www.axa.info.ro
cu zece puncte la Rectoratul universităţii
comunităţii academice şi la Ministerul Învăţământului şi Cerce-
maghiare de la tării, solicitând, printre altele, introduce-
Universitatea de Medicină şi rea de secţii(?) cu predare în limba ma-
Farmaceutică din Tg. Mureş. ghiară. În prezent, profesorii maghiari
de la universitate derulează o acţiune
S tudenţii maghiari de la Univ. similară, de strângere de semnături.
De Medicină şi Farmaceutică
au cerut independenţa secţiei maghia-
re din cadrul instituţiei, la câteva luni 2.Învăţământul primar şi
de la schimbarea de regim din 1989. liceal
Ca răspuns, un pogrom îndreptat îm- 2.1 Discriminare
potriva maghiarilor, purtând „semnele”
controlului serviciilor secrete, a apărut exercitată prin examenele
în oraş. În ultimii 17 ani, au fost făcute de limbă
câteva tentative de a înfiinţa în cadrul
universităţii, facultăţi în limba maghia- L imba română este predată copii-
lor de etnie maghiară din liceu nu
ră, de medicină generală, stomatologie ca a doua limbă ci ca şi cum ar fi limba
şi farmaceutică, însă fără succes. lor maternă. Testările şi examenele de
Proporţia profesorilor maghiari în absolvire sunt concepute în consecinţă.
cadrul corpului didactic este de numai Astfel, elevii maghiari cad în număr mai
34%, în timp ce proporţia studenţilor mare la examene decât colegii lor de la

C omunitatea maghiară de la uni- sunt emblematice pentru o cultură in-
versitate nu are autonomie finan- stituţională profund discriminatorie
ciară, având în vedere că doar facultăţile se care reflectă atitudinile monopoliste ale
bucură de autonomie în domeniu iar sec- majorităţii asupra minorităţii.
ţiile(?) maghiare sunt non-existente(cu În orice caz, măsurile luate de condu-
excepţia celor două mici secţii(?) de la cerea universităţii Babeş-Bolyai împotri-
teologie). Mai mult decât atât, Univer- va liderilor Comitetului de Iniţiativă Bo-
sitatea Babeş-Bolyai şi Universitatea de lyai ( o organizaţie civică a profesorilor
Medicină şi Farmaceutică din Tg Mureş maghiari care activează pentru egalitatea
nici măcar nu alocă secţiilor maghiare limbii şi pentru extinderea independen-
din cadrul lor fondurile special prevăzute ţei la nivelul învăţământului superior în
în bugetul de stat pentru învăţământul limba maghiară)nu mai pot fi considera-
superior al minorităţilor. te o problemă neglijabilă, din moment
ce seamănă cu ...(n.n. posibil „procesele
1.2.3 Discriminare în falseCadrele ale dictaturii comuniste”.)
didactice maghiare de la
folosirea limbii universitatea Babeş-Bolyai au cerut
maghiari ajunge la circa 50%. Acest ra- secţia română şi pleacă cu un dezavantaj
port între numărul profesorilor şi cel în ce priveşte şansele lor de a fi admişi
al studenţilor maghiari are o influenţă în instituţiile de învăţământ superior. În
negativă asupra nivelului profesional al decembrie 2005, un număr mare de inte-
învăţământului. Seminariile practice se lectuali a solicitat ca această situaţie să fie
ţin doar în limba română iar studenţii schimbată, adresându-se Agenţiei Naţio-
maghiari pot participa la numeroase nale Împotriva Discriminării. După exa-
cursuri care se ţin, de asemenea, numai minarea solicitării, agenţia a conchis că ea
în limba română. Profesorii maghiari este legitimă. În ciuda acestui lucru, nu
sunt slab reprezentaţi în posturile de s-a făcut nimic pentru a schimba situaţia.
conducere. În momentul de faţă, ni-
ciun decan al universităţii nu este etnic 2.2 Împiedicarea
maghiar; doar 3 din cei 14 conducători
au facultăţii sunt etnici maghiari. Mai comunităţii de ceangăi de a
mult chiar, doar o treime din comite- învăţa în limba maternă
tul senatului universităţii sunt etnici
C eangăii sunt un grup etnic având
ATENTAT LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ

maghiari. Ar trebui să se garanteze religie romano-catolică. Ei sunt

N u există absolut niciun însemn ca potrivit caracterului multicultural

maghiar la universitate. Rec- al universităţii, să fie plasate în clădi-
torul universităţii a luat decizia de a rile instituţiei inscripţii în mai multe
schimba această situaţie însă decizia nu limbi(română, maghiară şi germană),
a fost niciodată pusă în practică. pentru a o schimba pe cea existentă
Pe hol, se află agăţate de pereţi numai doar în limba română. Între 2005-
fotografiile foştilor rectori români, cei 2006, Rectorul şi Senatul universităţii
maghiari fiind „uitaţi”. Cu toate că istoria au luat câteva decizii contradictorii, în
universităţii începe undeva pe la 1581, această privinţă. La data de 6 noiembrie
prima reprezentare este aceea a rectorului 2006, profesorul Peter Hantz a aşezat,
din 1919, anul în care armata română a în trei clădiri ale universităţii, plăcuţe
ocupat Clujul. Universitatea Babeş-Bol- în limba maghiară dedesubtul celor în
yai nu a avut niciodată un rector maghiar. limba română. Peste câte ore, persona-
90% dintre sălile de cursuri poartă lul responsabil cu paza/securitatea au
numele unor personalităţi române; câ- dat jos plăcuţele în limba maghiară şi
teva poartă numele unor personalităţi le-a prezentat conducerii universităţii.
străine dar numai două dintre ele poartă În aceeaşi zi, universitatea a organizat
numele a două personalităţi maghiare, o expoziţie la Parlamentul European,
iar numele uneia dintre ele este scris cu unde anunţa că în incinta ei au fost in-
ortografie română(Samuil Brassai, în loc stalate plăcuţe în mai multe limbi.
de Brassai Samuel). În cea mai mare par- Pe 27 noiembrie 2006, Rectorul uni-
www.axa.info.ro
că reprezentanţii oficiali şi managerii vorbitori de limbă maghiară şi locuiesc
maghiari ai universităţii să fie aleşi, în în Moldova, în partea de est a României.
mod direct, de către corpul profesoral În aşa-numitul „ţinut al ceangăilor” nu
maghiar. Modalitatea actuală, potri- există instituţii publice de învăţământ...
vit căreia reprezentanţii maghiari sunt (n.n. posibil „în care materiile să fie pre-
aleşi de către organisme cu majoritate date în limba maghiară”.) Cu toate aces-
română(consiliile facultăţilor şi Senat) tea, învăţarea limbii maghiare a început
este inadecvată, întrucât practica a de- să se facă ...(n.n. posibil „de la zero, în
monstrat că oficialii aleşi de către ase- mod privat”). Limba maghiară este pre-
menea organisme rareori pot să repre- dată în 13 sate, la aproape 950 de elevi,
zinte, într-o manieră eficientă, interese- de către profesori navetişti. Extinderea
le comunităţii maghiare. acestui învăţământ este blocată de către
Folosirea limbii maghiare nu este per- intoleranţa conducerilor şcolilor.
misă în managementul instituţiei şi etni- Profesorii care predau copiilor în
cii maghiari reprezintă numai câteva pro- limba maghiară sunt plătiţi în funcţie
cente din personalul administrativ. Mai de numărul de ore predate, în loc să pri-
mult, studenţilor maghiari nu li se permi- mească un salariu lunar. Această situa-
te să-şi dea examenele finale în limba ma- ţie are câteva consecinţe negative care
ghiară sau să-şi elaboreze şi să-şi susţină îi pun pe aceşti profesori în dezavantaj
lucrarea de diplomă în limba maghiară. financiar comparativ cu colegii lor care
În 1999, 77% din corpul profesoral lucrează cu normă întreagă. g
7
Centrul European de Studii COVASNA – HARGHITA

APEL
AL FORUMULUI CIVIC AL ROMÂNILOR
DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

La împlinirea a 70 de ani de la Dictatul de la Viena solicităm clasei

politice româneşti, mediului academic, reprezentanţilor societăţii civile
şi ai mass-media să adopte o poziţie fermă faţă de prezenţa în spaţiul
public românesc a unor discursuri nostalgice, revizioniste, autonomiste
şi antiromâneşti

L
a împlinirea a 70 de ani de la Dictatul de la Viena, adoptat la 30 august 1940, în urma
hotărârilor lui Hitler şi Musolini, prin care Transilvania de Nord-Est a fost smulsă din trupul
ţării şi cedată Ungariei hortiste, Centrul European de Studii Covasna-Harghita (CESCH)
va tipări „Studiul documentar asupra atrocităţilor comise de unguri faţă de populaţia română din
Ardeal în perioada 1940 -1945”, document elaborat de Biroul Contrainformaţii din cadrul Marelui Stat
Major al Armatei Române, aflat în arhiva Ministerului Apărării Naţionale şi alte documente inedite
din fondurile arhivistice aflate în păstrarea Arhivelor Naţioanle. În paginile acestor documente, sunt
redate o cantitate impresionantă de informaţii despre manifestările de maximă intoleranţă ale armatei şi
populaţiei civile maghiare faţă de populaţia românească, instituţiile identitare – în primul rând bisericile
ortodoxe şi greco-catolice şi şcolile în limba română – instituţiile şi asociaţiile culturale, presa în limba
română, monumentele de for public şi tot ceea era românesc.
Datele concrete despre toate aceste manifestări sunt prezentate cronologic, sub forma unor tabele
grupate în următoarele capitole: pe timpul evacuării Ardealului de Nord (1940); pe timpul ocupaţie; pe
timpul retragerii armatelor germano-maghiare din toamna anului 1944; după retragerea trupelor germano-
maghiare, până în primăvara anului 1945. Tabelele cuprind următoarele rubrici: data şi locul unde s-a
produs faptul; natura abuzurilor şi atrocităţilor comise; numele şi adresa celui care a suferit; indicaţiile asupra
celor care au comis abuzuri şi atrocităţi; cine declară.
Mişcarea revizionistă maghiară, din perioada 1919 -1940, care a promovat ura faţă de români şi dorinţa
de răzbunare faţă de pretinsa nedreptate istorică cauzată prin tratatul de la Trianon, şi-a arătat pe deplin
roadele. Documentele consemnează atrocităţi de o cruzime inimaginabilă: jafuri, distrugeri, asasinate
în masă şi individuale, schingiuiri, expulzări, deportări, persecuţii, maltratări, arestări ilegale, internări
www.forumharghitacovasna.ro

în lagăre şi închisori, trimiterea în detaşamente de lucru, iar bărbaţii între 18-60 de ani pe front, în linia
întâi, profanări, jafuri şi distrugeri de biserici şi monumente istorice ş.a. Pe baza unor legi rasiale au
fost efectuate confiscări, exproprieri, rechiziţii ale proprietăţilor româneşti şi ridicarea autorizaţiilor de
funcţionare a firmelor româneşti.
Şcolile româneşti de toate categoriile au fost desfiinţate. Limba română s-a interzis cu desăvârşire în
toate instituţiile şi nu era permisă nici în localurile publice sau pe stradă. Aproape toţi preoţii ortodocşi şi
greco-catolici au fost expulzaţi, iar majoritatea credincioşilor români din localităţile etnic mixte, obligaţi
să treacă la confesiunile de expresie maghiară. Majoritatea bisericilor româneşti au fost profanate, jefuite
şi devastate, iar 23 de biserici ortodoxe şi greco-catolice din fostele judeţe Odorhei, Ciuc şi Treiscaune
au fost dărmate samavolnic.
În concluzie – se menţionează în documentele cercetate – în perioada celor 4 ani de ocupaţie maghiară,
s-a urmărit: „exterminarea românilor din Ardealul de Nord; sărăcirea completă şi înfometarea sistematică
şi totală a elementului românesc; constrângerea prin diferite mijloace barbare şi sub diferite pretexte la
părăsirea Ardealului de Nord; maghiarizarea românilor rămaşi.”
Vor fi de asemenea publicate materialele prezentate în cadrul simpozionului 70 de ani de la declanşarea
Marelui Refugiu Românesc, oragnizat la Sf. Gheorghe în 25 iunie 2010.
Consiliul director al CESCH face un apel la clasa politică românească, mediul academic, reprezentanţii
societăţii civile şi ai mass-mediei să adopte o poziţie fermă faţă de prezenţa în spaţiul public românesc a
unor discursuri nostalgice, revizioniste, autonomiste şi antiromâneşti.
La împlinirea a 70 de ani de la începutul acestui calvar românesc, făcând o paralelă cu vremurile
pe care le trăim, considerăm că asemenea mesaje prezente în principal în unele segmente ale mass-
media de limbă maghiară, în ultimii 20 de ani, pot produce acumulări la nivelul mentalului colectiv
maghiar care, formând o masă critică în rândul cetăţenilor, pot îndemna la violenţă, la conflicte cu
urmări incalculabile pentru convieţuirea paşnică a românilor şi maghiarilor, din această parte de
ţară, pentru multe generaţii viitoare.

Dr. IOAN LĂCĂTUŞU

Sf. Gheorghe,
25.08.2010

8 www.axa.info.ro
ACTUALITATEA
ROMÂNEASCĂ
PE PUNCTE
Î1
nainte de 1989, în România
oamenii/locuitorii se împăr-
ţeau în:
- „Conducătorul” – UNIC! – dar
deloc lipsit de hărnicie şi de spirit
gospodăresc, şi nici de oarece demnitate!
(ba chiar şi de isteţime şi de un patrio-
tism destul de „personal”, dar foarte be-
nefic pentru politica externă a României)
2 - politicienii (unii destul de abili
– dar fără coloană vertebrală!) şi
politrucii de la conducere (conducerea ţă-
rii: Comitetul Central, Marea Adunare
Naţională etc. – dar şi conducerile jude-
ţelor şi localităţilor/comunităţilor „până
la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii”, nu?);
3 - „clasa muncitoare”- proletariatul
„dictatorial” (?!) prevăzut de Capi-
talul lui Marx; da, bine, nu conducea nu
„dicta” nimic! - dar, chiar dacă nu „condu-
cea/dicta”, măcar avea unde şi ce munci!;
4 - „ţărănimea muncitoare” (castra-
tă prin colhozuri şi sovhozuri, în
proporţie de peste 80%!) – clasă cam
„nesigură” (pentru că mai păstra in-
stinctul pământului) – şi, în fine
5 - „pătura intelectualităţii” – cât pe
ce să fie, şi ea, recunoscută drept,
din „pătură” - „clasă socială” sadea! -
dar, între timp, s-a produs „accidentul”
bizar de la Târgovişte.
Până şi preoţii şi monahii aveau un
statut destul de bine delimitat, întru
„liber-profesionismul” lor! Şi noi, ro-
mânii, nu le-am dus lipsa, iar el, clerul,
precum şi sfinţiţii monahi – îţi făceau
datoria, cu destulă tragere de inimă!
Această împărţire, oricât de „lem-
noasă” şi de artificială, avea un mare
beneficiu: ORDINEA! Şi, consecinţa
firească: eficienţa (în ambele sensuri bun
şi rău!)! - aveai cui te plânge şi uneori,
pentru a sublinia paradoxul „miraculo-
sului ateismului” – se şi rezolvau plânge-
rile ba chiar (uneori, în perioada „ceau-
şistă”) în spiritul Justiţiei Autentice!
Organismul Comunist FUNCŢI-
ONA! (bine, prost dar FUNCŢIO-
NA!) – până la „defecţiunea” lui Pace-
pa şi a unei părţi a Serviciilor Secrete.
Haosul era exclus (precum în orice re-
gim autoritar), oamenii aveau stabili-
tatea existenţei Mai lipseau „libertatea
de exprimare”, „spiritul religios-creştin”
(după care am însetat mulţi, atunci!)
şi destui „fuştei” ai „autenticului Scării
Axiologice” Offf, da, mulţi!
Privim azi, „actualitatea româneas-
că”-2010, în ce priveşte struturarea şi
funcţionarea socială – şi lucrurile apar
mult mai tulburi (este şi firesc, după câ-
tămai „Revoluţia”!):
1 - „Derbedeul-Şef ” – UNIC („Il
Capo di Tutti Capi!”) în ce pri-
veşte „libertatea” comportamentului:
minte/înşală „UNICAT”, cafteşte
(scuipă şi înjură ca un birjar!) cetăţeni,
după bunul lui plac UNICAT MON-
AXA ESTE O ARMĂ PE CARE O POT FOLOSI DREPTCREDINCIOŞII
www.axa.info.ro
ATAC
unde se vorbeşte cu multă îndreptăţită supărare despre viaţa
actuală a românilor, în comparaţie cu situaţia dinaintea anului
1990; precum şi despre ticăloşia clasei conducătoare a României
DIAL! şi trădează interesul naţional
„GRUPA MARE”!
Fiind un derbedeu, nu ştie nimic
despre muncă - fiind un derbedeu, „îl
doare în bască” de popor (A BLOCAT
TOT CE SE PUTEA BLOCA, ÎNTR-
O SOCIETATE CÂT DE CÂT NOR-
MALĂ! – I-A ÎNCĂIERAT PE TOŢI
ÎMPOTRIVA TUTUROR NICI NU
ERA GREU ŞI DE NE-AŞTEPTAT,
DE LA UN BĂTĂUŞ DE PROFE-
SIE! – dar beneficiind şi de o opoziţie de
„cacao”!) numai să se ivească cineva şi
să stea „la cafteală”, când îl apucă pe el
„criza”-amocul – fiind un ŞEF-Derbe-
deu, se amestecă în tot felul de şuşanele
internaţionale PERDANTE ŞI LETA-
LE, PENTRU DESTINUL UNUI
NEAM - şuşanele care au prăbuşit TO-
TAL România au transformat Româ-
nia în Ţara lui „Donnez moi, s’il vous pla-
ît!” nimeni (dintre politicienii dinafară,
adică, dintr-ăia care au sprijinit, mai pe
faţă, mai pe dos, suirea pe tron a aces-
tui UBU-ROI!) nu-l respectă şi, prin el,
nimeni nu mai respectă poporul român
În definitiv, ce ar mai avea de respec-
tat, când Derbedeul-Şef şi acoliţii săi,
nu mai puţin derbedei, dar nu „UNICI”,
au distrus şi furat şi mistificat totul?!
NU ARE NICIUN DUMNEZEU!
– nici EL - Derbedeul-Şef, dar nici „gar-
nitura” lui!
A PUS ŞI PUNE, CONTINUU ŞI
EXTREM DE GRAV, ÎN PERICOL,
SECURITATEA NAŢIONALĂ A
ROMÂNIEI!
Din păcate, „Anti-Modelul Preziden-
ţial” a contaminat o mare parte din po-
pulaţia României-Grădinii Maicii Dom-
nului - ŞI MULT PREA MULŢI (din
„plebe”!) ŞI-AU PIERDUT „BUSOLA
DUMNEZEIASCĂ”!
Ard de vii copii, oamenii se sinucid de
„fericirea raiului băsesc” – ei bine, Traian
Băsescu şi banda lui RĂMÂN LA CON-
DUCERE ŞI SUNT INTANGIBILI
ba chiar îi „tangesc” ei, pe toţi! TUPEUL
– CA POLITICĂ DE STAT („stat” - pe
cale de dizolvare progresiv-accelerată!);
2 - palierul social nr. 2 este ocupat
de derbedeii ne-şefi/şefi de mâna
a doua (sau mai „şefuţi”, stând la mâna
şi mila Derbedeului-Şef cel Mare/
„DER OBER DERBEDEU”!): tot felul
de neamuri (de la frate şi fiice, până la
miniştri şi prefecţi şi tot soiul de „direc-
tori” şi „directoraşi” de tot soiul - care
ştiu/să ştie, naiba să-i ia! – MĂCAR
ATÂTA! - să dirijeze totul, spre PRĂ-
PASTIA finală!); unii sunt „partinici”,
adică „pedelei”, alţii sunt „transparti-
nici”, adică înjuraţi de Derbedeul-Şef
pe postul TV seara, şi mână în mână la
afaceri, dimineaţa, în zori de zi înainte
ca românul „s-apuce-a se trezi”; în aceas-
tă categorie, oricât veţi fi de revoltaţi,
noi introducem, alături de ipochimeni
ca Videanu, Berceanu, Udrea etc. – şi
indivizi precum Patriciu, Ţiriac etc. –
adică, mâinile lui, „dreaptă” şi „strângă”
(că banii n-au „culoare” politică, ori di-
recţionare şi nici miros de partid!), în
prăbuşirea şi sfărâmarea apocaliptică a
României contemporane;
3 - „proletariat”/clasă muncitoare?!
– de unde „muncitoare”, câtă
vreme Modelul Şef de Derbedeu a
decretat că, cine vrea să muncească, să
plece din ţară?! Şi, în definitiv, şi dacă
vrei să munceşti în ţară, nu prea mai
ai unde: totul a fost „privatizat”, adică
înstrăinat, către firme străine (majo-
ritatea „firmelor din spatele firmelor”
sunt israelite cazul „Gold Corporation
Roşia Montană”, care are în spate firma
lui Max Rich cel ce primit-a comandă,
de la propriul său „popor ales” – să nu
cumva să scape din gheare plutoniul/
uraniul pentru RACHETE NUCLEA-
RE, de la Roşia Montană, pentru viito-
rul război cu Iranul (în care Israelul o
va împinge, iar, pe sluga de serviciu/ „de
jurnă”, etern de disciplinat „de jurnă”,
pentru „beneficiarul” israelit – SUA! –
dar, se pare, după accidentul aviatic din
Carpaţi că israeliţii vor să-l pârpălească
PERSONAL pe Preşedintele Mahmo-
ud Ahmadinejad!); deci, „proletariatul”
românesc a devenit, de fapt, cea mai jal-
nică „arătare” socială: şomeri care se în-
vaţă cu ne-munca, până se dedau, mul-
ţi, la „fructul” ne-muncii: INFRAC-
ŢIUNEA tot soiul de „bizari” care „se
fac” că muncesc, pe cât dă Domnul, „la
negru” la noi, „la negru” la ei (în ORI-
CE străinătate!) NIŞTE APATRIZI
PERFECŢI! – majoritatea formând o
turmă/„masă” de manevră, şmecherită
şi „derbedeită”, după „Modelul Suprem
Naţional” al „Noii Epoci de Aur” – pe
care, dacă va fi nevoie şi se va modifica
nefericita asta de Constituţie, îl vor vota
„PE VIAŢĂ”! – ce „Nouă Epocă de
Aur?! - EPOCA LUI ZEUS, „băi, dobi-
tocilor” (cităm „versetele” prezidenţiale,
din „cazul Chitic” care urmează „cazu-
lui copilului de la Ploieşti”, care urmează
„cazului arabului tarabagiu, caftit cu ca-
pu-n gură”, care urmează!)!
N-au („neo-proletarii”) niciun
Dumnezeu, iar prin copiii lor, lăsaţi de
izbelişte, pe străzi, când ei sunt la crâş-
mă ori în străinătate pregătesc contin-
gentul „bombelor infracţionale amor-
sate ale viitorului”
Aşa de „grijulii” au devenit „părinţii
viitorilor proletari liberali”, încât nu mai
ştiu nici câţi copii au, nici ce nume au
(am întâlnit cazul unei familii care, dacă
te uitai în buletinele copiilor, părea o fa-
milie de ÎMPĂRAŢI AI BIZANŢU-
LUI!: Constantin I, Constantin al II-lea,
Constantin al III-lea - pentru că, în faţa
funcţionarului stării civile, afumatul
tată „proletar” uitase că mai are, acasă, pe
sub masă, încă vreo câţiva „constantini”!).
Ceilalţi „proletari”, de pe la „pa-
troni” – nu sunt, nici ele, altceva, de-
cât nişte uriaşe mase de sclavi, de care
patronul (deci, şi POLITRUCII-DER-
CONTRA
BEDEI! – pentru că nu există „econo-
mic” – „dezlegat” de „politic”!) dispune
absolut cum vrea!;
4 - „ţărănime muncitoare” păi, ar
cam fi, dacă s-ar uita cineva la ea
dar, cum toţi „şefii” şi „şefuţii” se uită,
COMANDAT, exact în direcţia opusă
ei „ţărănimea muncitoare” se strecoară,
ca nisipul, printre degetele patriei şi se
duce în străinătate, golind satele şi bi-
sericile şi, când se întorc, formând (de
fapt: ÎNGROŞÂND!) „mahalaua NE-
MUNCITOARE”! Căci nouă, spre
exemplu, ne vine extrem de greu să mai
deosebim (afară de acele locuri numi-
te, îndeobşte, „creierii munţilor”) pe
Guţă, Valy Vijelie, Adrian Copilul Mi-
nune – de „spectatorii” şi „ascultătorii”
lor, care, mulţi, nepermis de mulţi, se
recrutează dintre aceşti dezrădăcinaţi
„de la ţară”: ce n-a putut face comunismul,
desăvârşeşte „liberalismul” masonic!
www.axa.info.ro
Şi care dintre ţărani vrea să rămână
la ţară şi să muncească, e sabotat, NU
ajutat! Pentru că toate miile de comisi-
oane GRASE, pentru grâul turceasc şi
porumbul italian („polenta”!) şi roşiile
olandeze etc. nu pot fi „stoarse” de la
bietul ţăran („uscat” de tot!), care s-ar
vrea a se da, şi el „fermier”!
5
- „pătura intelectualităţii” Asta,
azi, nu se mai ştie ce-ar putea fi!
Nu mai e - ce pătură?! – nu mai e nici
cât un cearşaf!
Că Medici nu prea mai sunt (pentru
că niciun ban nu se mai investeşte în
tehnologia spitalicească, şi pacienţii sca-
pă cu viaţă numai prin Mila Domnului
şi din credinţa medicului, în Misiunea
lui cea Aleasă!), că 70% dintre cadrele
medicale „roiesc” spre „ţări mai calde”
ACESTA ESTE (DAR PUŢINI
ÎNDRĂZNESC A O SPUNE RĂSPI-
CAT!) CEL MAI GRAV ATENTAT
LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ! -
lăsată fiind Sănătatea Poporului Român
a fi girată de UDMR (cum tot UDMR-
ul girează dezastrul din Cultură şi, în
general, cam toată Apocalipsa Români-
ei, prin vicepremierul „morcovelul”!)! Şi
plătesc „acarii Păun” - PENTRU EXIS-
TENŢA ŞI ARMONIA, ÎN CONTI-
NUARE, A „ARCULUI GUVERNA-
MENTAL” - CONDUS, ÎNTR-UNA,
DE ACEEAŞI IRESPONSABILĂ ŞI
CINICĂ PAIAŢĂ - BĂSESCU!
Jurişti?! – păi, Zeus cum ar mai fi
rămas ZEUS, dacă toţi juriştii din
România chiar ar fi fost interesaţi de
„actul de Justiţie”, fără să întoarcă, me-
reu, capul, spre dreapta ori spre stânga,
după poziţionarea „teoretică” a „Şefu-
lui Derbedeu”?!
Ingineri?! Păi, pentru ce, când cam
toate obiectivele industriale s-au „spul-
berat” între fălcile derbedeilor locali/
Adrian BOTEZ
trădătorilor de ţară (supranumiţi şi
„guvernanţi!) şi miile de derbedei in-
ternaţionali, care au luat sute şi mii de
fabrici şi uzine „comuniste” („mormane
9
 ATAC
Adrian BOTEZ
CONTRA
de fiare”, răcnea Petre Roman-Neulan-
der!) – PE UN LEU! Poate să mai fi
rămas, aşa, „de sămânţă” dar majorita-
tea firmelor sunt ale foştilor „politruci”
şi securişti-trădători, îmbrăcaţi, azi,
în „pielea de oaie a DEMOCRAŢI-
EI”! Aşa că, şi inginerimea, a devenit
o categorie cu „două perechi de ochi”
cei buni, în CEAFĂ, spre străinătate!
Foarte puţini mai stau în regimul de
sclavie, IMPUS DE STRĂINII/PA-
TRONI „MULTINAŢIONALI”, ÎN
PROPRIA NOASTRĂ ŢARĂ!
Profesori NU! – pentru că (înafa-
ră de excepţii „excepţionale”, sau de cei
„bătrâni”, „intraţi în inerţie”, dinainte de
1989 sau de marile – şi tare puţinele! -
conştiinţe cărturăreşti, de pe la liceele pi-
lot sau de la Universităţile şi Politehnicile
cu mare tradiţie de STAT!) - cca 50% (cu
indulgenţă! altfel, „s-ar urca”!) au devenit
„tarabagii”, şi în clasă, unde nu mai pre-
dau (unii că nu ştiu ce şi cum, alţii pentru
că-şi aşteaptă „muşteriii” - elevi pe la uşi!,
pentru meditaţii!) – dar şi acasă: fabrică
diplome de toată „mâna” (diplome de ba-
calaureat, licenţe, doctorate).
Şi, cei mai oneşti dintre domniile
lor tot studiază, de zor, în ziare, „piaţa
muncii”! Eu zic că n-ar trebui să-i con-
damnăm cu atâta uşurinţă. Ia să vedem:
au un „Centru de Gospodărire”/Minis-
www.axa.info.ro
ter?! Unii ar zice, după placa „ţintuită”,
de la un anume „stabiliment” din Bu-
cureşti („MECTS”! – aproape că epui-
zează literele alfabetului românesc!), că
„DA”. Dar minister fără de ministru – nu
prea „se pune”! Or, să ai ca „gospodar”
pe o mandragoră hidoasă şi debilă (nu
mai zic de „lingău”!), precum dl Daniel
Funeriu, care, în virtutea funcţiei sale,
a căpătat şi dreptul de a da legi păi, e
cam „albastru”, şi-ţi poate face iertate
cel puţin 75% din păcatele săvârşite, în
toată viaţa ta - „cu voie ori fără de voie,
din neștiință sau din uitare, sau din prici-
na mulțimii numelor” Amin!
Ştim ce zice Legea Funeriu (şi mai
ştim că el şi madam Andronescu „pese-
dista” au desfiinţat ora de Dirigenţie şi,
drept consecinţă, AU DESFIINŢAT
EDUCAŢIA ŞI MORALA CREŞ-
TINĂ, DIN ROMÂNIA! – care va
să zică, Legea Funeriu se referă mai cu-
rând la „manageriat”, decât la învăţat şi
educat dar şi manageriatul ăsta „e cu
cântec” – MARE „SIMFONIE”! – ia
ascultaţi, un picuş - dimpreună cu co-
mentariul făcut de noi, acum câteva
luni – ŞI „REZONUL” LOR/CELOR
ZISE DE NOI ATUNCI, A RĂMAS
VALABIL PÂNĂ AZI, BA S-A FĂ-
CUT „MAI AL DRACULUI”! - acum
câteva luni, când se pretindea că nu-I
DECÂT PROIECT! – şi că, deci, vor fi
ascultate vocile critice ale TUTUROR
„dascălilor” din ţară - „dascăli” de bise-
rică, poate: cât despre „vocile” profesori-
lor „CANCI-ÎN-BOCANCI”!):
„E bine că, la Art. 9 (2) aţi stabilit,
clar: „Învăţarea limbii române, ca limbă
AXA NOASTRĂ: ÎNTRE DUMNEZEU ŞI NEAMUL ROMÂNESC
10
oficială de stat, este obligatorie”. Dar:
a- vorbiţi, la Art. 8 (1) d – despre
„nepolitizarea sistemului de învă-
ţământ” – când, în mai toate şcolile, col-
căie numai directori pedelişti, care, majo-
ritatea, sunt de o incompetenţă crasă! Unii
n-au nicio legătură cu învăţământul şi edu-
caţia (sunt de o imoralitate pe care, vorba
aia, „o ştie tot satul, dar n-o ştie bărbatul”),
alţii, cât au fost, vreo câţiva ani, dascăli,
n-au fost în stare să susţină MĂCAR O
SINGURĂ LECŢIE LA CLASĂ!;
b- vorbiţi, la Art. 7 (5) şi în Art. 9
(4) etc., de „şcolile confesionale”:
„elevii/preşcolarii din învăţământul de
stat şi confesional”, „în învăţământul de
stat, cel particular ca şi în cel confesional,
actele şi documentele şcolare, nominaliza-
te prin ordin al ministrului educaţiei, se
întocmesc în limba română” ( foarte bine!
– ÎN ROMÂNEŞTE SĂ SE ÎNTOC-
MEASCĂ, ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL
DIN ROMÂNIA! - păcat că adăugaţi
o prostie: „celelalte înscrisuri şcolare pot
fi redactate şi în limba de predare”); dar
câte şcoli confesionale ortodoxe au fost cti-
torite în România? Nu ştiţi?! Să vă dez-
văluim noi adevărul: UNA SINGURĂ!
– şcoala de la Constanţa, „Sfinţii Martiri
Brâncoveni”, ridicată de dl Marcel Bouroş
– DAR, ŞI ACEEA, NU AUTONO-
MĂ, CI ÎN CADRUL PROIECTLUI
UNUI COMPLEX COMERCIAL!
Că, de bună-seamă, altfel nici n-aţi fi ac-
ceptat-o/acreditat-o, iar strădania acelui
om de bine şi drept-credincios, în zadar
s-ar fi consumat Oare de ce?! Simplu: pen-
tru că Biserica Naţională, cea Ortodoxă,
care a ţinut fiinţa de Neam Românesc,
este, mai ales în zilele noastre, foarte prost
văzută de organismele internaţionale şi
europene, care nu-s formate din ortodocşi,
ci din catolici şi, mai cu seamă, din pro-
testanţi şi atei declaraţi! Iar ADEVĂRA-
TA Biserică a lui Hristos (nu cea slujită
SUNTEŢI INVITATE/INVITAŢI
LA TRĂDARE,
DOAMNELOR ŞI DOMNILOR!
de ierarhi obstinat-răufăcători, ori doar
nevrednici şi laşi), Biserică a Dreptei Căi
spre Mântuire, respinge acea mişcare cu
finalitate ateizatoare, de Duh prigonitoa-
re: ECUMENISMUL - CU - FORŢA -
ŞANTAJUL - ŞI - CU - ŞIRETLICUL
(o formă a sincretismului masonico-sata-
nist al lui New Age!);
c- măcar o vorbă să fi pomenit, dle
Ministru, în acest Proiect de Lege
a Educaţiei, despre DISCRIMINAREA
ROMÂNILOR, DIN HARGHITA-
COVASNA, dar şi din MUREŞ! Despre
necesitatea reducerii, dacă nu chiar anulă-
rii, a discriminării pozitive (le „închinaţi”
minorităţilor naţionale, de fapt stafiilor
udemeriste, cam 5 pagini din Proiect - e
mult prea mult!), a ungurilor şi secuilor,
din România Dvs. vorbiţi, la Art. 8 (1)
f – despre „nediscriminare” – făcându-vă
a uita că, în propria noastră ţară, trădări-
le succesivelor guverne (pentru votul ude-
merist! – pentru „obţinerea majorităţii
arcului guvernamental, prin UDMR”!),
din ‘90 încoace, i-au adus pe români în
halul de a fi discriminaţi „POZITIV”, în
propria lor ţară! – că românii strânşi, în
20 martie 2010, la Topliţa, au redactat
un Memorandum dureros, precum cele
din veacul al XVIII-lea, din interiorul
Imperiului Habsburgic (dar Memoran-
dumul cu pricina era adresat, de data
asta, nu Vienei imperiale, ci BUCUREŞ-
TIULUI!): „Noi, românii din Covasna,
Harghita şi Mureş, pe lângă problemele
cu care se confruntă toţi fraţii noştri de pe
cuprinsul patriei, la peste 90 de ani de la
Marea Unire, încă ducem cu greu povara
luptei pentru păstrarea identităţii şi a fi-
inţei noastre naţionale, se arată în memo-
randum, menţionându-se că în aceste trei
judeţe trăiesc peste 400.000 de români.
Semnatarii documentului susţin că
în judeţele Covasna, Harghita şi parţial
Mureş” – cf. Mediafax.ro.
Autorităţile locale au atâta putere, că
începe să „pută”, de departe, a politizare
dictatorial-pedelistă! - cf. Art. 11(2), Art.
33 (6), Art. 105 (4) etc.: „Şcolarizarea în
învăţământul terţiar non-universitar poa-
te fi finanţată din bugetele locale” - dar de
ce să nu fie co-interesaţi agenţii economici,
care să-şi asigure, prin acordarea burselor
către elevi, viitoarea forţă de muncă de
înaltă calificare?! Pentru că aşa s-a pro-
cedat sub Ceauşescu?! Păi, nu le-a mers
rău, cu acest sistem, nici elevilor, care nu
erau nemotivaţi în muncă şi exasperaţi,
încă de pe băncile şcolii, de spectrul şoma-
jului, dar nici unităţile/agenţii economici
nu intrau în pierdere, căci îşi „pliau” forţa
de muncă după nevoi şi se „pliau”, infinit
mai raţional, şi planurile de învăţământ
şi cerinţele de clase/număr de elevi de la
un anume profil, după necesitatea REA-
LĂ din economie!
Alegerea directorului de şcoală (Art.
92: „prin concurs” – vorbă să fie!), câtă
vreme nu se decide, definitiv, depolitiza-
rea şcolii româneşti, „pute” a aranjament
de gaşcă. Dar cum să decideţi dvs. altfel,
dacă însuşi ministrul Daniel Funeriu n-a
fost ales pentru competenţa sa educaţiona-
lă (DIMPOTRIVĂ! – pentru incompe-
tenţa sa desăvârşită, întru ale Educaţiei la
fel ca şi întru ale Sportului, fie vorba între
noi!), ci pentru apartenenţa sa la PDL?!
DE CE NU INTRODUCEŢI,
DOMNULE MINISTRU, ÎN CON-
SILIILE DE ADMINISTRAŢIE,
PE SINGURII RESPONSABILI RE-
ALI, CU MUNCA DE DASCĂLI?!
Mă refer, evident, la RESPONSABI-
LII COMISIILOR METODICE PE
ŞCOALĂ, SINGURII ÎN MĂSURĂ
SĂ DEA INFORMAŢII REALE
ŞI CONCRETE DESPRE MUNCA
DIN ŞCOALĂ?! Pesemne că dvs., dom-
nule Ministru Daniel Funeriu, fiind ve-
nit dinafara sistemului de învăţământ,
NICI NU ŞTIAŢI DE EXISTENŢA
ACESTOR TRUDITORI CONŞTI-
INCIOŞI ŞI RESPONSABILI, pe spi-
narea cărora se întemeiază, de fapt şi de
drept, munca şcolară!
Şi trebuie, musai, ca onor CONSI-
LIUL DE LINGĂI - să-l înscăuneze,
„smirna”!, pe „pedeleul”-Director, nu-i aşa?!
Art. 32(1): „Pregătirea în cadrul
educaţiei profesionale se realizează pe
baza standardelor de pregătire profesio-
nală aprobate de Ministerul Educaţiei,
în urma consultării partenerilor sociali”.
Cum adică, „consultare cu partenerii soci-
ali”?! Dar de ce nu CU SPECIALIŞTII
DIN DOMENIU?! Un Cizmar începe,
din nou, să dicteze, dacă are „rude la Ieru-
salim”! Nu, nu acceptăm să fim judecaţi de
„parteneri sociali pedelişti”, ci de profesorii
noştri, sau de alţi profesori, înzestraţi spi-
ritual similar cu formatorii noştri de Duh,
având cunoştinţe şi conştiinţe profesionale
pe măsura acelora care au făcut din noi-
cei-de-atunci, ceea ce suntem noi, azi!
Nu înţelegem, în ruptul capului, cum
www.axa.info.ro

un om care, chiar dacă este impostor
ca ministru, a trecut, totuşi, prin şcoală
– poate să pretindă (ca şi doamna prof.
univ. dr. Ecaterina Andronescu) că ciclul
liceal poate fi desăvârşit în 3 ani! Măi,
oameni buni, chiar uitaţi avertismentul
dat, PE CRITERII PUR MORAL-
EDUCAŢIONALE, încă din veacul al
XVIII-lea, de către autenticul pedagog
Jean-Jacques Rousseau: „Modul cum folo-
sim copilăria nu e mare lucru, răul care se
strecoară se poate îndrepta, iar binele care
se face acum poate să vină şi mai târziu.
Dar nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care
omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.:
Adolescenţa). Vârsta aceasta nu durează
niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe
care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei
pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce
stărui asupra artei de a o prelungi împie-
dicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, îm-
piedicaţi-l chiar în momentul în care nu-i
mai rămâne nimic altceva de făcut, decât
să devină asta (n.n.: bărbat/cetăţean/om
al Cetăţii!)!” – cf. J.J. Rousseau, Emil sau
despre Educaţie, EDP, Buc., 1960, p. 171.
De ce vreţi, cu orice preţ, să „livraţi”
societăţii contemporane, şi aşa aflată în-
tr-o mizerie moral-spirituală de nedescris,
nişte neisprăviţi, nişte avortoni, CA PE-
RICOLE SOCIALE LETALE?! MĂ-
CAR ACEST LUCRU, VĂ RUGĂM
SĂ-L PRICEPEŢI ŞI SĂ-L OPRIŢI!
NU e vorba de „lăcomia după catedre”
a bietului dascăl, şi cu atât mai puţin de
„îmbogăţirea” amărâtului de dascăl, ci de
PROCENTUL CRESCUT DE CRI-
MINALI FRUSTRAŢI, DIN ME-
DIUL SOCIAL - MEDIU, ŞI AŞA,
PESTE MĂSURĂ DE VICIAT!”
Ei bine, acum câteva zile, domnul
Daniel Funeriu (noi, subsemnatul,
am anunţat, oficial, din mai 2010, că
nu-l mai recunoaştem ca ministru al
MECTS!) a mai tras un glonţ (cel „de
graţie”!) în capul ŞCOLII ROMÂ-
NEŞTI, legiferând, practic, definitiv şi
pe faţă, comportamentul de derbedei al
pedeliştilor, inclusiv „pe ogorul” şcolii:
„Optiunea mea e sa mentin prevede-
rea care le interzice directorilor de scoli
sa faca parte dintr-un partid, dar trebuie
sa ne asiguram ca ea nu este neconstitu-
tionala, din punctul nostru de vedere nu
este. In prima mea intalnire cu inspectorii
le-am spus clar, in scoala trebuie sa pri-
meze calitatea resursei umane, profesio-
nalismul, desigur, dar loialitatea fata de
guvernare si fata de politicile ministerului
trebuie bine stabilite in cadrul sistemului.
Nimeni nu poate guverna in afara loia-
litatii fata de programul de guvernare.
„(cf. Dan Tapalagă, Interviu HotNews.
ro - RFI : Daniel Funeriu: Noua lege a
educaţiei va fi discutată în Guvern în ma-
xim două săptămâni).
Deci, ca să fie clar, pentru toată lu-
mea cea nedumerită: ORI PUPI ÎN
FUND, CU TOATĂ SFINŢENIA
TA LOIALĂ, PUTEREA POLITI-
CO-MAFIOTESCĂ A DERBEDEI-
LOR/PEDELEILOR, ORI „OUT”! -
NU AI CE CĂUTA ÎN „SISTEMUL
EDUCAŢIONAL” (de fapt, numele
corect ar fi: „SISTEMUL DE FĂCUT
www.axa.info.ro
ATAC
DERBEDEI, DIN OAMENI PO-
TENŢIAL NORMALI”!).
Eu ştiu că vor exista profesori adevă-
raţi, care vor refuza o astfel de clauză de
mafioţi şi hahalere şi cuţitari de mahala.
Şi nu se vor înscrie la concursurile de/
pentru „făcutul” de inspectori, respectiv
(în noiembrie) de directori de şcoli
Dar, din păcate, ştiu, la fel de bine, că
există aşa-zişi „colegi” de-ai mei care nu
numai că vor merge la concurs şi-şi vor
clama „loialitatea faţă de guvernare şi faţă
de politicile ministerului” ucigaş de Duh
Românesc – dar SE VOR PROCLA-
MA CEI MAI FIDELI! Mai fideli Der-
bedeului-Şef decât îşi este el, lui însuşi
6 -Au mai rămas, dintre „cei lumi-
naţi întru Duh” (câţi vor rezis-
ta DAR SIGUR, MEREU, SE VOR
GĂSI, FIE ŞI NUMAI DOI-TREI,
CARE VOR REZISTA, ÎN NUME-
LE LUI HRISTOS!) reprezentanţii
Bisericii Ortodoxe.
BISERICA ORTODOXĂ (prin
AUTENTICII slujitori ai Lui Hris-
tos! – nu prin ANTIHRIŞTI!) este,
în România contemporană, singura
Călăuză – de Duh, Morală, Socială
Nu-l voi uita, câtă viaţă se va îndura
Dumnezeu să-mi mai dea - pe Sfinţia
Sa părintele sihastru Cocan Cleopa,
de la Sihăstria Voroneţului, care, chiar
în vara asta, mi-a pus capul pe inima
lui, m-a pus sub patrafir şi sub fierbin-
te rugăciune - şi mi-a luat „precum cu
mâna”, durerea şi exasperarea pe care şi
le zbătea, el într-însul, sufletul meu
Să le dea Dumnezeu sănătate şi
îndelungă viaţă, Sfinţiei Sale şi celor
precum Sfinţia Sa, pentru că NUMAI
SFINŢIILE LOR AU MAI RĂMAS
ROMÂNULUI, CA APĂRĂTORI
AI NĂDEJDII! „Sunt tare trebuitori,
la astfel de vremi” – cum zicea bătrâ-
nul şi înţeleptul „hronicar” Neculce
Şi cu/prin Sfinţiile lor se fac „Punctele
Cardinale în Haos”, cum zicea marele
cărturar Nichifor Crainic - se re-face,
în haosul de azi, Biserica Duhului Lui
Hristos, şi se des-face răul oploşit în
cea doar de Zid
După mine, n-ar strica, deloc, o
TEOCRAŢIE, în lumea românească
de azi doar că atotveghetoarea soră a
diavolului, Masoneria Mondială, nu va
îngădui asta, în ruptul capului - şi, deci,
vom mai avea canon de răbdare, scris,
acolo, în ceruri, de Însuşi Dumnezeu
pentru păcatele noastre de mişelie şi de
laşitate şi de aroganţă şi de impostură
şi mi se termină hârtia, până să scriu
măcar a suta parte din ele belelele cu
care-l mâniem, zilnic, „în actualitatea
românească”, pe Atoatefăcătorul şi
Atotîndurătorul! „Mult prea mult în-
durătorul ” – crâcnesc şi cârtesc, cei ce
nu simt că-n toate ale Lumii este închis
un Plan de o Măreţie Nevisată, de ni-
ciun muritor nici măcar de SFINŢI!
În rest
„N il Admirari”. Nimic nou sub
soare. Actualitatea româ-
nească din 2010 se aseamănă, ca esen-
ţă (din păcate, nu şi economic şi chiar
MORAL!) cu aceea de dinainte de 1989
- ceva-ceva ca prin anii ‘50, de ocupaţie
sovietică, până să nu moară Stalin!
Am avut, de multe ori, nostalgia
unei dictaturi Ar fi instaurat, măcar,
Ordinea (în acest „haos organizat” de
Oculta Mondială!) etc. Dar cu Dicta-
tura Derbedeilor şi Trădătorilor DE-
SĂVÂRŞIŢI - „mai mersi”, vorba Chi-
riţoaiei! ASTA NU!
Ştiu că orice regim dictatorial re-
strânge drepturile cetăţenilor. Dar ăş-
tia („guvernanţii actuali”) ÎI URĂSC
PE CETĂŢENI, ÎI BAT ÎN PLINĂ
STRADĂ ORI MULŢIME ŞI MAR-
TORILOR LI-E FRICĂ SĂ ZICĂ
CEVA, MĂCAR DIN „BUZE”!
O dictatură, în sensul latin (deci,
CONTRA
evident „tare” antic!) – presupunea
patriotism din partea dictatorului.
Noi, în România acestor ani, nu avem
decât mahalagii şi trădători de ţară –
de la „liber-cugetătorul” ucigaş Iliescu
I (adică, din 1990-1996), continuând
cu cel care ne-a umilit cumplit, şi „do-
nând” aerodromurile Arad şi Timişoa-
ra americanilor (pentru a-i bombarda
pe aromânii din Novy Sad, şi pe sârbii
ce-şi duceau copiii pe podurile de peste
Drina şi Dunăre, de Paşte pe bombe
scriind, antihriştii americani, „Paşte fe-
ricit!”) – dar şi înecând în sânge dispe-
rările minerilor, în 1999, la Stoieneşti/
Olt - Emil Constantinescu! – dar to-
tul culminând cu ivirea, din buzuna-
rul „baştanilor” de la Washington, a
celui mai cumplit dinozaur, disimulat
sub „masca” de paiaţă: Derbedeul-Şef
Traian Băsescu. Toţi – înscăunaţi cu
„binecuvântarea” dracului – adică, a
www.axa.info.ro
Washington-ului masonilor! Iar SUA
şi Rusia sunt, iarăşi, „pe bune” de-a tre-
buit Băsescu să joace, săptămânile as-
tea, tot teatrul cu spionii ruşi expulzaţi
- ca să rămână credibil, („via” Putin!)
la Washington/NATO! Că, deh să fii
ajuns la sub 12% în sondaje şi să-i mai
prosteşti pe şmenarii şi pe mascalţo-
nii de masoni hârşiţi de la New York/
Washington (care vor să ne prostească,
în continuare, cu „democraţia” lor NU
cea ateniană!) - greu, teribil de greu,
chiar pentru un prestidigitator înmăr-
muritor de obraznic!
Trebuia pusă, în lucru „farsa” naţi-
onalistă!
Cine admite să trăiască, pe Pămân-
tul Sfânt al Grădinii Maicii Domnului,
cu acest monstru antediluvian, născut
de somnul mulţimilor de mahalagii ro-
mâni treaba lui!
Cine admite să rămână sau să de-
vină complicele TRĂDĂRILOR
trădătorilor (pentru că aşa se traduc:
TRĂDĂRI ALE INTERESULUI
NAŢIONAL! - toate aceste aşa-zise
„legi” ministeriale: „SUNTEŢI INVI-
TATE/INVITAŢI LA TRĂDARE,
DOAMNELOR ŞI DOMNILOR! – şi
nu ”Presa e de vină!”, decât în măsura
în care se lasă cumpărată şi minte/înşa-
lă, şi ea), care ne sfârtecă şi ne spulberă
Ţara Sfântă şi Neamul Românesc, cu
scopul ocult de a paraliza destinul de
Neam – va fi considerat, de noi, duş-
manul nostru personal!
Noi nu admitem – ŞI NU NE SU-
PUNEM! Dacă, Doamne fereşte! -
cumva, îl paşte păcatul pe Măscăriciul
şi Derbedeul-Şef să vină pe unde mer-
gem noi, şi să sară la bătaie – ei bine, îl
anunţăm că, cu tot cu gorilele lui, sare
în aer! Şi nu metaforic.
Noi nu avem decât un singur Dum-
Adrian BOTEZ
nezeu. Şi numai de El, Atotîndură-
torul, ne lăsăm judecaţi şi pedepsiţi,
loviţi ca de un Părinte Ceresc dojeni-
tor - dacă nu am ţinut cont de Vocea
Dumnezeiască a Conştiinţei, sădită de
Tatăl nostru - ca Duh al nostru.
Iar NU de orice boschetar de Con-
stanţa! RETRO, SATANAS! g
11
Theodor CODREANU
în care se arată lucruri tulburătoare din trecutul nu foarte îndepărtat şi despre urmările lor în viaţa noastră:
despre comunism, despre experimentul Piteşti, despre legionari, despre actuala corectitudine politică, şi despre
multe alte lucruri; toate văzute prin prisma consecinţelor pe care le-au avut şi le au prin cultura românească
D
e astă dată, stafia mar-
xismului pare complet
remaiată până la a se
pretinde altceva: o ideo-
logie de „dreapta”. Nu ne mai poate însă
înşela nimic după ce unul dintre stâlpii
bolşevismului, Iuri Andropov1, a elabo-
rat teoria celor patru stadii ale partidu-
lui comunist. O reamintesc: 1) partidul
îşi asumă deschis numele de comunist
şi ia puterea prin revoluţie, instaurând
dictatura proletariatului; 2) când nu-
mele de comunism se compromite, par-
tidul şi-l schimbă, dând impresia unei
noi revoluţii, reintroducând, aparent,
pluralismul; 3) prin pluralism, pierde
puterea şi se resemnează; 4) revine la
putere într-un cadru aparent demo-
cratic. Iar cea mai bună ascunzătoare
e să revină sub eticheta unui partid de
„dreapta”. O asemenea subtilă meta-
morfoză a cunoscut, în ultimii două-
zeci de ani, ceea ce s-a numit, la înce-
put, Frontul Salvării Naţionale. Tre-
buie amintit că ideea „fronturilor” s-a
manifestat pe întreg teritoriul fostului
imperiu sovietic. Interesant de obser-
vat că în Basarabia Frontul Popular a
www.axa.info.ro
eşuat, unioniştii adevăraţi fiind epuraţi,
deoarece au urmat calea organică a re-
naşterii naţionale. După ruptură, Iurie
Roşca a ţinut să sugereze neapărat că
aripa lui e de „dreapta”, chiar radicală,
ajungând să se numească Partidul Po-
pular Creştin şi Democrat, urmând
modelul Corneliu Coposu. Mai mult
de atât, şi-a anexat sprijinul Patriar-
hiei de la Bucureşti, diriguind politic
Mitropolia Basarabiei, ajunsă azi în-
tr-o confuzie stranie, care avantajea-
ză net Mitropolia Moldovei aflată sub
Patriarhia Moscovei. Momentul-cheie
al sinuciderii politice a lui Iurie Roşca
a fost alianţa la guvernare cu Partidul
Comunist din Moldova, contribuind
la alegerea ca preşedinte a lui Vladi-
mir Voronin. Trebuie spus că tot ce
mai era „naţional” în doctrina politică
a PPCD s-a compromis prin contami-
narea de către partidul comunist, căci
în spaţiul ex-sovietic doar în Basarabia
acest partid s-a iluzionat că poate su-
pravieţui păstrându-şi vechea denumi-
re. Şi a reuşit o vreme, fiindcă ţăranilor
şi bătrânilor le rămăsese în memorie o
anume lipsă de griji în ce priveşte traiul
în colhoz, având şi facilitatea gratuităţii
energiei electrice şi a gazului metan. De
aceea simbioza slavism-moldovenism, pe
care a pariat partidul comunist, a fost
atât de lesnicioasă.
Dar să revin la clipa când PPCD
a luat hotărârea sprijinirii lui Vladi-
mir Voronin, în a doua legislatură din
1
Iuri Andropov (1914 - 1984), fost şef al
KGB, iar de la 12 noiembrie 1982 – secretar
general al PCUS până la moarte, când i-a luat
locul Constantin Cernenko, iar acestuia, de la
11 martie 1985, Mihail Gorbaciov.
12
O NOUĂ
STAFIE A
„CORECTITUDINII
POLITICE”
2005. În anul de graţie 2009, când cri-
za relaţiilor dintre România şi Moldo-
va ajunsese pe culme, lui Traian Băses-
cu i-a scăpat o mărturie căreia nimeni
nu i-a dat importanţă: cuvântul decisiv
pentru realizarea alianţei dintre dreap-
ta creştină şi stânga comunistă l-a avut
el, Traian Băsescu, înşelat, chipurile,
de promisiunea voroniană că Republica
Moldova va duce o politică de integrare
europeană. Aşa că lovitura politică de
graţie dată lui Iurie Roşca a venit chiar
de la Bucureşti. Aici se ascunde enigma
andropoviană a supravieţuirii partidu-
lui comunist prin „dreapta” politică,
uzanţă de care bolşevicii au beneficiat
şi între cele două războaie mondiale, în
România, când au reuşit, după 1938,
să compromită Mişcarea Legionară,
scoţând-o definitiv din viaţa politică,
fiindcă şi astăzi rămăşiţele acestei miş-
cări naţionale sunt supraveghea-te cu
străşnicie, ideologic şi politic, pe întreg
mapamondul. Or, înlesnirea acestui
compromis are legătură de taină cu în-
săşi evoluţia politică a lui Traian Băses-
cu, evoluţie cuprinsă în sintagmele: de
la comunism la „corectitudine politică” şi
de la stânga la „dreapta”. Cuvintele din-
tre ghilimele arată perfidia antifrazică
a conceptelor utilizate.
Traian Băsescu este cel mai specta-
culos produs al comunismului trecut
sub masca Frontului Salvării Naţi-
onale. L-am putea numi comunismul
aventurier, de tip anarhic2. Traian Bă-
sescu nu are veleităţi doctrinare, dar
posedă o inteligenţă nativă colerică
ieşită din comun, care-l împinge spre
un comportament anarhic, fiind, prin
excelenţă, pescuitorul în ape tulburi,
care i-a adus porecla de preşedinte ju-
cător, aşa de jucător, încât scandalurile
politice au devenit norma din societa-
tea românească. Ne amintim, el a fost
iniţial membru de eşalon II în gruparea
fesenistă, care-i avea ca lideri pe Silviu
Brucan, Ion Iliescu şi Petre Roman.
Din clipa când FSN s-a declarat par-
tid politic, intrând în cursa alegerilor
din 1990, această formaţiune a fost
percepută ca fiind continuatoarea par-
tidului comunist, deşi îşi luase măsuri
de precauţie, scoţând în afara legii Par-
tidul Comunist Român, iniţiativă care
avea corespondent o hotărâre similară
dintre cele două războaie mondiale3.
În pofida metamorfozelor de numire
a partidului descins din FSN (de la
2
Anarhismul de stânga s-a cristalizat, doctri-
nar, mai ales prin scrierile lui Pierre-Joseph
Proudhon, Nestor Mahno, Enrico Malatesta
şi Piotr Kropotkin, iar anarhismul de dreapta
este o invenţie îndeobşte americană, prin Ben-
jamin Tucker, Murray Rothbord, Lysander
Spooner şi David Friedman.
3
După evenimentele de la Tatar Bunar din
1924, Partidul Comunist din România a fost
scos în afara legii de către liberali sub acuzaţia
subminării statului român.
FDSN, 1992, la PDSR, 1993, şi PSD,
2001), acesta a fost perceput statornic
ca urmaşul fostului partid comunist,
stigmat utilizat ca principală armă de
luptă a formaţiunilor care s-au auto-
proclamat cu adevărat democratice. În-
trucât partidul cominternist nu putea
avea succes decât limitat sub ideologia
social-democrată, rând pe rând FDSN
s-a scindat luând alte denumiri, pentru
ca din disidenţe să rezulte formaţiuni
politice care au pretins că sunt din ce
în ce mai apropiate de „dreapta”, acolo
unde nu exista pericolul identificării
comuniste. Cel mai abil cominternist,
Silviu Brucan, s-a retras strategic din
Front, erijându-se în comentator „ne-
utru” al politicii româneşti, dar după
ce a avut grijă să sprijine, prin George
Soros, înfiinţarea Grupului pentru Di-
alog Social, care s-a erijat în simbolul
„societăţii civile” postcomuniste. La
scurt timp, în urma primelor mineri-
ade, Petre Roman a înfiinţat Partidul
Democrat (1993), titulatură luată după
model american, capabilă să mascheze
bine continuitatea, sub alte obrăzare,
a partidului comunist în condiţii de
pluripartidism. Însă nici noul partid
nu şi-a putut masca suficient rădăci-
nile cominterniste, conservând în siglă
un trandafir şi intrând lesne, în 1996,
în Internaţionala Socialistă. În aceste
condiţii a intrat în prim-planul poli-
ticii Traian Băsescu. L-a detronat pe
liderul Petre Roman, în 2000, iar din
2005 PD se retrage din Internaţiona-
lă pentru a orienta partidul, în 2006,
spre popularii europeni, substituirea
stângii cu dreapta fiind aproape dusă la
capăt. Zic „aproape” deoarece denumi-
rea de „partid democrat-liberal” încă
mai aminteşte de stânga. În consecin-
ţă, nu e de mirare că un membru in-
teligent al partidului, Sever Voinescu,
a propus (în ianuarie 2010) ca sarcină
pentru apropiatul Congres schimbarea
siglei şi a denumirii, de la ultima roză la
Partidul Popular. Astfel, se desăvârşeş-
te traseul de la stânga la dreapta, ceea
ce, pe urmele lui Paul Goma, am numit
„experimentul Piteşti III”. În Patimile
după Piteşti, torţionarul Eugen Ţurca-
nu surprinde esenţa demersului educa-
tiv: „Aşa că n-o să vă ucidem trupuşo-
rul, legionari: o să vă umblăm olecuţă
la sufleţelul de culoarea găinaţului de
gâscă – ha-ha-ha, ce zici, Pop Cornel?
O să vi-l demontăm, frumuşel, o să vi-l
remontăm la loc după alte legi, după
aceeaşi schemă. Cu sămnul schimbat”.
Aceasta este esenţa: cu sămnul schim-
bat. Aşa a ajuns dreapta legionară la
stânga comunistă, iar stânga comunistă
la dreapta popularilor europeni! Cercul
se închide. Dar experimentul continuă.
Militanţii „corectitudinii politice”
au observat la timp „harisma” politică
a lui Traian Băsescu, singura în mă-
sură s-o concureze pe a lui Ion Ilies-
cu, după eşecul mediocru al lui Emil
Constantinescu. Şi au mai observat un
lucru esenţial: în vreme ce Ion Iliescu
era dublat şi de un ideolog social-de-
mocrat, Traian Băsescu făcea politică
doar dintr-o irezistibilă pornire nativă,
„haotic”, aventurier ca bătrân lup de
mare ce era. Traian Ungureanu spune
limpede că Traian Băsescu nu este ide-
olog, ci un populist nativ. Tocmai din
această pricină el poate fi manipulat în
favoarea unei doctrine la care nu are ac-
ces, fiind suficient a i se stimula orgoliul
personal că poate sta în dreapta preţuire
a elitelor intelectuale care nu l-au putut
„transforma” pe Ion Iliescu, rămas fidel
ideologiei de stânga. Şi tentative de an-
vergură au existat, cea de răsunet fiind
încercarea lui Vladimir Tismăneanu
de a-i intra în graţii, provocând o carte
de „convorbiri”4 derulate între 26 – 29
octombrie 2003, la Washington. În
schimb, acelaşi Vladimir Tismănea-
nu a reuşit deplin cu Traian Băsescu,
realizând ceea ce Traian Ungureanu
numeşte joncţiunea populismului băses-
cian cu elita GDS sau cuplarea cu elita
intelectuală, în frunte cu Gabriel Lii-
ceanu5. Această „joncţiune” a culminat
cu încredinţarea conducerii depline a
Comisiei Prezidenţiale pentru Cerce-
tarea Comunismului în România, în
2006, după ce cu un an mai înainte i
se refuzase această legitimitate lui Paul
Goma, înlăturat şi din Comisia Tis-
măneanu. Măgulirea orgoliului pre-
şedintelui a făcut ca „efectul Băsescu”
(Traian Ungureanu) să producă două
consecinţe importante: pe de o parte
numirea în funcţii-cheie a „elitei” (de
la consilieri prezidenţiali şi plasări pe
liste europarlamentare până la director
al Institutului Cultural Român), iar
pe de altă parte, a dat gir ideologilor
„corecţi” să-şi pună în practică ideile,
să „condamne” comunismul prin mis-
tificatorul Raport Tismăneanu, să-şi
extindă doctrina la întreg destinul is-
toriei şi civilizaţiei româneşti. Perfidia
este extraordinară dacă ţinem seamă că
în culise se lucrează sub umbrela apa-
rentului „naţionalism” din discursurile
preşedintelui, un populism pozitiv, cum
îl cataloghează Traian Ungureanu,
menit să schimbe din temelii istoria ro-
mânilor. Aceasta este şi tema, anunţată
încă din titlu, a cărţii lui Traian Ungu-
reanu, devenit, graţie aceluiaşi părinte
politic, europarlamentar: Încotro duce
istoria României.
Înainte de a schiţa traseul progra-
mat de „elitele corectitudinii politi-
ce” României, să mai fac o observaţie
4
Cf. Vladimir Tismăneanu, Ion Iliescu, Marele
Şoc – din finalul unui secol scurt, Editura Enci-
clopedică, Bucureşti, 2004.
5
Traian Ungureanu, Încotro duce istoria Români-
ei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 180.
www.axa.info.ro
Teoria celor patru stadii ale partidului comunist elaborată de Iuri
Andropov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
1982-1984, unul dintre strategii bolşevismului: 1) partidul îşi asumă
deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând
dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite,
partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând,
aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează;
4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Iar cea mai
bună ascunzătoare e să revină sub eticheta unui partid de „dreapta”.
esenţială: marxismul cultural moştenit
pe linia Georg Lukács, Antonio Gram-
sci, Lev Troţki, Şcoala de la Frankfurt
şi Noua Stângă Americană cunoaşte
o ultimă şi vicleană mascare sub eti-
cheta „dreptei”. După Jean Sévillia6,
această tendinţă se observă şi-n cele-
lalte ţări europene, dovadă că e vor-
ba de o strategie mondială. Ştiind că
political correctness descinde dinspre
stânga neotroţkistă şi culturală, elitele
Şcolii Resentimentului (Harold Blo-
om) condamnă, în ultima vreme, şi „co-
rectitudinea politică”! Dar au grijă să o
practice, ducând-o la desăvârşire. Atare
ultimă şmecherie tismăneano-patapie-
viciană a fost demonstrată de Mircea
Platon7 şi de Ovidiu Hurduzeu8. Într-
un articol, Minoritarii minţii, postat pe
internet, o autoare, Aurora Mihalcea,
se întreba: „Cum poţi să condamni o
procedură (cea a strategiei gramsciene)
pe care ar urma-o alţii, câtă vreme o ur-
mezi şi tu?” Aurora Mihalcea se referă
la ideologii GDS, cunoscuţi şi ca „boie-
rii minţii” sau ca „minoritarii minţii”.
Vom putea da un răspuns la întrebare
urmând traseul gândirii lui Traian Un-
gureanu, devenit, din comentator spor-
tiv, ideolog al istoriei românilor.
Teza filosofică centrală a „corecti-
tudinii politice” este minoritarismul.
Conceptul descinde din deconstructi-
vismul lui Jacques Derrida conform
căruia partea deconstruieşte întregul şi i
se substituie. În varianta lui Virgil Ne-
moianu, minoritarul este numit secun-
dar9. Este o lipsă de precauţie că susţi-
nătorii români ai corectitudinii politice
mascate îşi spun „minoritarii minţii”.
Într-adevăr, doctrina politică a corecti-
tudinii proclamă în locul majorităţilor
democratice care au întemeiat Europa
modernă – minorităţile de orice fel.
Dar dacă ne întoarcem la marxismul
economic, constatăm că, politiceşte, el
s-a fundat tot pe criteriul minorităţii:
partidul comunist a fost o minoritate
care s-a substituit majorităţii, încăl-
când regula democraţiei occidentale. O
spune negru pe alb Vladimir Volkoff:
„Maximaliştii (bolşevicii), care erau în
realitate minoritari, n-au devenit ma-
joritari decât în urma unei scamatorii
electorale; ei au eliminat apoi din sânul
lor pe oricine nu era la fel de maxima-
list ca ei”10. La alegerile din 5 ianuarie
6
Vezi Jean Sévillia, Corectitudinea morală. Că-
utăm cu disperare valori, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2009, p. 79, trad. din franceză de
Alina-Daniela Marinescu şi Paul Marinescu.
7
Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura
vremii: îndemn la normalitate, Editura Preda-
nia, Bucureşti, 2009.
8
Ovidiu Hurduzeu, Antiamericanismul corectitu-
dinii politice, în „Convorbiri literare”, nr. 12/2002.
9
Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului,
1989, trad. din engleză la Editura Univers, Bu-
cureşti, 1997.
10
Vladimir Volkoff, Treimea răului, Ed. Anast-
www.axa.info.ro
1918, bolşevicii obţinuseră doar 24%
din locuri (175 din 707), în Adunarea
Constituantă, ei fiind, de fapt, „men-
şevici”, adică minoritari. Lenin însă di-
zolvă Adunarea numai după o zi, încât
partidul acţiona ca o „aristocraţie”, „o
grupare a celor mai buni, din rândul
cărora trebuiau excluşi în mod sistema-
tic ceilalţi. Nucleul unificat, centralizat
şi clandestin care-şi impusese voinţa
guvernării legale – iată secretul victori-
ei lui Lenin asupra rivalilor săi. Conce-
put în acest fel, Partidul avea întâietate
în faţa indivizilor, a clasei muncitoare şi
a doctrinei”11, adică asupra majorităţii.
Partidul Comunist din România
a urmat cu fidelitate această strategie.
Era, cum se ştie, o minoritate cu totul
neglijabilă, numărând între 800-1000
de membri care s-au substituit popo-
rului român prin falsificarea alegerilor
din 1946 şi prin teroare.
Cum corectitudinea politică e mar-
xism cultural, în locul minorităţii pro-
letare s-a venit cu minoritatea culturală.
În intenţia tacită a lui Gabriel Liiceanu,
liderul GDS, „minoritarii minţii” sunt
cei 22 de filosofi pe care voia să-i antre-
neze Constantin Noica la Păltiniş12.
Numai că filosoful gândea un aseme-
nea discipolat în perspectiva renaşterii
naţiunii române, fiind străin cu totul de
„corectitudinea politică”. Peste toate,
Noica este declarat, după 1989, incorect
politic chiar de către „boierii minţii”
din România şi de aiurea13. În schimb,
Grupul pentru Dialog Social n-a ezitat
să facă uz de cifra nicasiană 22, dând
titlul revistei grupării. Neştiutorii au
crezut că e vorba de ziua de 22 decem-
brie 1989, a fugii lui Nicolae Ceau-
şescu. O coincidenţă fericită, desigur,
şi pentru asumarea revoluţiei române.
Cert e că Noica e acuzat de „corecţi”
de „naţionalism”, cum sună şi titlul căr-
ţii Alexandrei Laignel-Lavastine. Iar
această ostilitate furibundă la adresa
specificului naţional şi a naţiunilor este
una din moştenirile Kominternului,
moştenire trecută intactă în rescrierea
istoriei româneşti de către noul Rol-
ler, Vladimir Tismăneanu, în faimosul
său Raport, asumat, fără să fie citit, de
către Traian Băsescu. Exact pe aceeaşi
asia, Bucureşti, 1996, pp. 45-46.
11
Ibidem, p. 46. Am reprodus comentariul la ci-
tatul din Volkoff din cartea mea A doua schim-
bare la faţă, Princeps Edit, Iaşi, 2008, carte al
cărei suport filosofic este şi teza eminesciană
a interacţiunii dintre majoritari şi minoritari
în istoria civilizaţiilor, teză preluată, în 1975,
tacit de Neagu Djuvara, devenit, între timp, un
antieminescian şi un „corect politic şi istoric”.
12
Cf. Constantin Noica, Cei douăzeci şi doi
sau cultura de performanţă, în Despre lăutărism,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
13
Vezi, între altele, cartea anti-Noica a Alexan-
drei Laignel-Lavastine, Filozofie şi naţionalism.
Paradoxul Noica, tradusă din franceză şi publi-
cată cu largheţe de Gabriel Liiceanu la Editura
Humanitas, în 1998.
linie merge şi Traian Ungureanu.
Deşi preţios14, pe spaţii importante,
scriitura lui Traian Ungureanu pare
alertă, amestecând observaţii pertinen-
te, unele chiar adevărate, cu o sofistică
aiuritoare, menită să-i confirme tezele
„corecte politic”, dar care se autopre-
zintă ca fiind de „dreapta”. Se ştie că
dreapta conservativă (termenul aparţi-
ne lui Nicu Filipescu, cel care a urmat
în profunzime gândirea eminesciană)
transcende ideologismul, apărând valo-
rile naţionale şi refuzând extremismele
de orice fel. Traian Ungureanu se vrea
un radical de dreapta, dar care, de fapt,
e radicalismul stângii postcomniternis-
te. Ca să pară credibil, el creionează un
tablou apocaliptic al specificului naţi-
onal, atribuindu-i tot răul din istoria
românească. Se recunoaşte, altminteri,
un discipol al lui Lucian Boia, cel care
vede peste tot „mituri” blamabile în
istoria naţională. Se pot distinge două
direcţii în a sesiza defecte în firea ro-
mânilor: una care pleacă din Dimitrie
Cantemir, trece prin Dimitrie Bolinti-
neanu, prin Eminescu, prin Titu Ma-
iorescu, prin Dumitru Drăghicescu,
Constantin Rădulescu-Motru, Emil
Cioran, Paul Goma ş.a., direcţie pro-
fund ataşată emancipării naţiunii, şi o
a doua care ţinteşte spre spulberarea
oricărui sentiment naţional, ca anacro-
nic, incorect politic, antieuropean, fas-
cistoid etc., atitudine dezvoltată pe linia
Lev Troţki, Mihail Roller, Z. Ornea,
Horia-Roman Patapievici15, Alexandra
Laignel-Lavastine ş.a. Aici se plasea-
ză şi Traian Ungureanu, deşi pretinde
contrariul. El trece în revistă relele con-
stante ale românităţii: latinitatea într-o
mare de slavi, doina, dorul, râsu-plânsu’,
„ca la noi la nimeni”, „damnaţi, dar spe-
ciali”, un popor kitsch, autarhie: „Istoria
lumii româneşti e cercetată într-o izo-
lare ermetică”16; „ţara e plină de proşti,
de rebuturi umane şi industriale”17,
suntem regresivi, conservatori, inerţi la
nou, ipocriţi („Instituţia fundamentală
şi principala piesă a memoriei sociale
româneşti e ipocrizia”18), xenofobi, ne
pretindem viteji, isteţi, ospitalieri, cu-
minţi, dar suntem isterici, grandomani,
ne victimizăm, delir de persecuţie, fugă
de realitate, ne iluzionăm că am stat în
calea barbarilor, că suntem talentaţi, dar,
în realitate, superficiali şi lirico-dema-
gogi: „Discursul public şi istoric româ-
nesc e prizonierul unei operaţii masive
de camuflare a conţinuturilor adânci şi
14
Autorul vorbeşte de „dependenţa dură de
oglindirea în ego”, de „rutină minoră şi nega-
tivă”, „nivel de rafinament şi plauzibil”, „motoa-
rele nichelate ale industriei politico-mediatice”
etc. (pp. 63-65).
15
Cf. Horia-Roman Patapievici, Politice, Edi-
tura Humanitas, Bucureşti, 1996.
16
Traian Ungureanu, op. cit., p. 10.
17
Ibidem, p. 16.
18
Ibidem, p. 35.
lucrează, cu o capacitate lirico-demago-
gică remarcabilă, la legenda justificativă
naţională, la realitatea alternativă de
care ne rezemăm alibiurile”19. Şi el reia
clişeul Mioriţei care ne nenoroceşte prin
„resemnare”, „delăsare”, ca dominante
ale specificului românesc, la care adau-
gă vinovăţia ortodoxiei. Şi ca să nu pară
subiectiv, afirmă că toate ţările ortodoxe
sunt vai de capul lor, toate „au intrat în
tranziţii defectuoase şi dezvoltă regi-
muri de continuitate comunistă”20. Bi-
neînţeles, comunismul n-a fost adus de
tancurile cominterniste ale Moscovei, ci
www.axa.info.ro
de Biserica Ortodoxă Română, cea mai
putredă şi mai inertă dintre biserici,
ajutată de mentalitatea naţionalismului
românesc: „şocul şi eşecurile celui de-al
Doilea Război Mondial sunt provoca-
te şi adjudecate de o logică de aseme-
nea subordonată valorilor naţionale”21.
„Blestemata” chestiune naţională, încât,
în comunism naţionalul a devenit „han-
dicapul major”, ne-a prins cu „himere
naţionale”, în loc să cultivăm un comu-
nism cu adevărat internaţionalist, civic.
Abia în anul 2000, „Societatea a scăpat,
în sfârşit, de condiţionările naţionale”,
prin înfrângerea la alegeri a lui Corneliu
Vadim Tudor. În schimb, a rămas Bise-
rica Ortodoxă Română, cu toate că pa-
triarhul Teoctist a murit, dar a apărut
un altul, Daniel. „Ei şi?” se întreabă ne-
retoric Traian Ungureanu, răspunzând:
„Nimeni nu dă doi bani pe pilda (sic!)
Bisericii şi toată lumea se înghesuie să
ia brevet de bună-credinţă”. Mai mult:
„Bisericismul nostru ritual e un spec-
tacol ipocrit, iar Biserica e beneficiar al
farsei. Ipocrizia din afară ascunde bine
mizeria dinăuntru”22. Biserica e vino-
vată şi de eşecul învăţământului româ-
nesc, deoarece popi blestemaţi fac „ma-
nuale de blesteme şi descântece” şi ace-
eaşi Biserică, „pitită în spatele dodiilor
din manuale, are o răspundere grea”23.
Urmarea acestei intruziuni a religiei în
şcoala românească a dus la inexistenţa
unei culturi în România. Pur şi simplu,
cultura românească nu există: „nu a re-
uşit să se nască”24. Iar, mai departe, nici
statul român nu s-a născut. Ce-i drept,
am avut trei state (1918, 1947, 1989),
dar niciunul reuşit. Nici chiar al trei-
lea, oblăduit de UE, fiindcă în zadar a
intervenit ambasadorul american Ni-
cholas Taubman să-l aducă pe calea cea
Theodor CODREANU
bună. Nu a reuşit. Din cauza celor 322
din Parlament! Consecinţa: „Ne rezu-
măm la identitatea lingvistică şi cultu-
rală (care „n-a reuşit să se nască”, n.n.).
Identitatea politică nu s-a născut”25. În
19
Ibidem, pp. 37-38.
20
Ibidem, p. 18.
21
Ibidem, p. 97.
22
Ibidem, pp. 123-124.
23
Ibidem, pp. 138, 139.
24
Ibidem, p. 138.
25
Ibidem, p. 141.
13
Theodor CODREANU
asemenea condiţii, destinul României
e pecetluit: „Istoria României se apro-
pie de sfârşit”, deoarece românii „şi-au
surclasat statul”, l-au ucis, ceea ce „E o
tragedie fără seamăn”, dat fiind că ţara
„se autodistruge” şi, în consecinţă, „nu
mai are timp. Timp istoric. Trecutul e
inutil. Poate fi ras, demolat, îngropat,
într-o noapte, ca un hoit”26. Apocalipsa
e cutremurătoare. Asemănarea cu Poli-
ticele lui H.-R. Patapievici merge până la
mimetism, cu toate că de rang secund.
Totuşi, deşi Corneliu Vadim Tudor
a căzut din parlament, apocalipsa n-a
ras de pe faţa pământului pe toţi dino-
zaurii naţionali; au mai rămas trei, doi
economici şi altul socialist: Dinu Patri-
ciu, Ion Ţiriac şi Adrian Păunescu. Ei
mai sunt care ne împiedică să intrăm
în postistorie. Însă orice apocalipsă e de
recunoscut prin apariţia unui Salvator.
În sfârşit, terorizata noastră nerăbdare
este răsplătită: aflăm numele Salvato-
rului – Traian Băsescu.
Pentru ca optimismul final, fră-
mântat pe cel mai negru fond istoric,
să se înalţe cât mai strălucitor, auto-
rul ne pregăteşte cu instrumentarul
unei teorii ingenios halucinatorie. El
www.axa.info.ro
pleacă, destul de abil, de la secolul al
XVII-lea englezesc al disputei pentru
putere dintre monarhie şi parlament.
În 1648, Carol I a fost doborât de Oli-
ver Cromwell, devenit Lord Protector,
instituind dictatura parlamentară până
la 1660, când monarhia revine prin Ca-
rol al II-lea. Rezultatul: monarhia par-
lamentară, formă de guvernământ care
a dat forţă mondială Marii Britanii.
Autorul vrea să spună că prin această
ecuaţie s-a reglementat, în spiritul de-
mocraţiilor moderne, raportul dintre
stat şi societate. Parlamentarismul a slă-
bit tendinţele despotice ale monarhiei,
iar monarhia s-a adaptat exigenţelor
democratice parlamentare. Dacă Trai-
an Ungureanu ar fi cunoscut gândirea
eminesciană, el ar fi putut conveni că e
un exemplu de echilibru între antiteze,
ca esenţă a statului de drept. Numai
că el face parte din rândul acelora care
sunt condamnaţi să redescopere roata,
acuzându-l pe Eminescu de toate rele-
le din lume, fie şi tacit, fiindcă aşa văd
lucrurile comilitonii, deşi se pretind de
„dreapta”. Atitudinea faţă de Eminescu
este o altă dovadă a mistificării acestor
„dreptaci de stânga”. De aici înainte,
Traian Ungureanu se vede pus în si-
tuaţia de a urma calea „teoriei păturii
superpuse” – şi bine face – însă el o
denaturează, fatalmente, asimilând-o
troţkistei „oligarhii a fărădelegii”, îm-
potriva căreia Lev Troţki îşi fundează
nu numai doctrina „revoluţiei mon-
diale”, ci atacă România însăşi, ca re-
porter de război pe frontul balcanic27.
Ibidem, pp. 143, 145, 146.
26
Cf. Lev Troţki, România şi războiul balcanic,
27
Editura Polirom, Bucureşti, 1999, trad. de
Radu Parpauţă, col. „Hexagon”.
14
Sub pretextul că şi-l ia ca aliat pe I.L.
Caragiale (ceea ce face şi Traian Ungu-
reanu, pe urmele altui comiliton, Dan
C. Mihăilescu28), Lev Troţki îşi ca-
naliza ghiuleaua ideologică împotriva
„oligarhiei fărădelegii”, erijându-se în
apărător al întregii populaţii româneşti
oprimate, sperând, cu ajutorul îndoc-
trinării armatei, să declanşeze revo-
luţia proletară în Carpaţi, aşa cum va
reuşi cu Ungaria lui Béla Kun, în 1919.
Traian Ungureanu vede bine că nodul
gordian al nefuncţionalităţii statului
de drept în România vine din antiteza
eşuată dintre stat şi societate, acele an-
titeze monstruoase despre care vorbea
Eminescu, între statul monarhic pa-
tronat de Carol I şi „pătura superpusă”,
rod al mentalităţii de clan, mentalitate
care împiedica partidele politice să fie
altceva decât facţiuni de interese. Este
ceea ce şi Traian Ungureanu numeşte,
corect, biruinţa societăţii asupra statului.
De aici încolo însă Traian Ungurea-
nu se desparte de Eminescu şi adoptă
integral doctrina lui Troţki. În vreme
ce Eminescu este conştient că pirami-
da statului conţine şi „pătura super-
pusă”, Troţki şi Traian Ungureanu o
identifică a fi răul suprem care trebuie
extirpat prin „revoluţie”. În marxismul
economic, „oligarhia” se suprapune
peste burghezie, iar în marxismul cultu-
ral din varianta dâmboviţeană nucleul
dur al „oligarhiei” îl constituie cei 322
din Parlament (reduşi, în 2009, la 254,
apoi, prin presiuni, la împingerea în mi-
norat!), care au declanşat destituirea lui
Traian Băsescu. Eminescu îl numea, pe
Carol I, Îngăduitorul, fiindcă acesta nu
putea ţine în frâu lăcomia anarhică a
„păturii superpuse” din ambele facţiuni
politice şi din societate, deşi monarhul
se străduia s-o facă, dovadă că ţara a
cunoscut o perioadă de stabilitate şi de
dezvoltare. Niciodată Eminescu nu a
îndemnat, cu tot spiritul său critic hi-
perlucid, la o răsturnare revoluţionară
a „păturii superpuse”, aşa cum vor face
Troţki, Lenin sau Traian Ungurea-
nu. În locul revoluţiei, care, în istorie,
urmează totdeauna legea ciocanului ce
cade pe ilău, în sensul schimbării zadar-
nice de roluri, Eminescu venea cu teoria
compensaţiei, care, în esenţă, se confun-
dă cu rolul antrenorial, nu antrepreno-
rial al statului liberal democratic29. În
schimb, pariul doctrinar al „minorita-
rilor minţii” care-l înconjoară, astăzi,
pe Salvator, este revoluţia, declarată,
tot pe urmele lui Troţki30, trădată sau
furată de „oligarhie”, de „moguli”, de
„baroni”. „Trădătorul” revoluţiei mar-
xist-leniniste ar fi fost Stalin, ceea ce-i o
minciună contrazisă până şi de Vladi-
28
Dan C. Mihăilescu, Între Caragiale, Troţki şi
Stalin, în „Evenimentul zilei”, nr. 5686 din 21
martie 2008.
29
Vezi Jean-François Revel, Revirimentul demo-
craţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
30
În 1936, Troţki publica, în exil, lucrarea Re-
voluţia trădată.
mir Tismăneanu31, care se recunoaşte,
la origine, troţkist. În România, tră-
dătorii revoluţiei mondiale sunt cotaţi
a fi Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar mai
ales Nicolae Ceauşescu, ceea ce iarăşi
este o minciună. Traian Ungureanu
consideră că în România au fost două
revoluţii: cea reală, 1945-1989, şi cea
formală, în 1989. El pare să nu fi auzit
de singurele revoluţii cu adevărat na-
ţionale, cea a lui Tudor Vladimirescu,
care a pus capăt secolului fanariot, şi
cea de la 1848, care a pregătit mental
şi ideologic Unirea Principatelor, iar, în
perspectivă, Marea Unire de la 1918.
De altfel, a auzit, însă consideră că de
fiecare dată a rezultat un stat slab, ceea
ce, dintr-un anume punct de vedere,
este adevărat, dovadă că atunci când
anumiţi politicieni au încercat să-l în-
tărească s-au instaurat dictaturi: Carol
al II-lea, Mareşalul Ion Antonescu, pe-
rioada socialistă.
Invazia sovietică şi instalarea regi-
mului bolşevic i se par lui Traian Un-
gureanu a fi fost singura revoluţie reală
din istoria României, teză care coincide
perfect cu doctrina marxist-leninistă
şi troţkistă. Or, e de toată evidenţa că
regimul comunist a fost unul imperial,
fără nicio aderenţă la mentalitatea po-
porului român, cu consecinţe dezastru-
oase şi ireparabile. Ideologul recunoaş-
te, în definitiv, aceste consecinţe şi de
aceea rămâne o enigmă de ce consideră
perioada 1945-1989 ca fiind o „revoluţie
reală”, când ea nici măcar cu Marea Re-
voluţie Franceză nu poate fi asemuită.
Urmările rele el nu le pune pe seama
invadatorului şi a sistemului instaurat
prin forţă, ci pe seama specificului româ-
nesc şi a Bisericii Ortodoxe Române,
asociindu-le cu „stalinismul” lui Nico-
lae Ceauşescu. De aici insistenţa, până
la saturaţie, a ideologilor pseudo-disi-
denţei care au pus mâna pe putere după
1989, de a da întreaga vină pe naţionalis-
mul lui Ceauşescu, născocind hibridul
„naţional-comunismului”. Naţionalism
şi comunism sunt antiteze monstruoa-
se, imposibil a se concilia, iar dacă Ni-
colae Ceauşescu a încercat să le împace
s-a dovedit că el n-a putut fi niciodată
naţionalist prin incapacitatea de a ieşi
din sistemul care l-a adus la putere şi la
care nu a renunţat până în clipa mor-
ţii. Oare nu l-a avertizat el, acuzator,
pe Mihail Gorbaciov că „perestroika”
duce la distrugerea comunismului? Şi
aşa a fost. „Dreptatea” a stat de partea
lui Nicolae Ceauşescu şi Gorbaciov în-
suşi a recunoscut-o când a spus, în faţa
destrămării imperiului comunist, că
n-a luat în calcul componenta naţiona-
lă, cea care a decis apariţia noilor state
post-sovietice. Curajul lui Ceauşescu
în faţa plutonului de execuţie (pe care
nimeni nu i-l poate nega) nu s-a mani-
31
Vladimir Tismăneanu, Luciditate, cinism şi
comunism: Kolakovski, Zizek şi Troţki, eseu
postat pe internet la 28 iulie 2009.
festat prin cântecul Deşteaptă-te, româ-
ne, asumat de revoluţionarii din 1989,
ci prin Internaţionala. Aşadar, căderea
lui Ceauşescu a însemnat biruinţa im-
nului revoluţionar-naţional de la 1848
împotriva Internaţionalei. Or, tocmai
această biruinţă a căzut ca o catastro-
fă peste cei care au profitat, din umbră,
de jertfele tinerilor căzuţi în revoluţie.
Ecuaţia revoluţiei din decembrie, de
aceea, s-a complicat brusc, căci fredo-
natorii, în surdină, ai Internaţionalei
s-au simţit în primejdie şi au renăscut
în conformitate cu testamentul lui Iuri
Andropov şi al lui Troţki. De aceea,
aceşti fredonatori32 au reluat vechea
obsesie troţkistă a revoluţiei trădate şi
furate, pe câtă vreme singurii îndrituiţi
să apeleze la un asemenea adevăr sunt
cei care s-au jertfit în decembrie 1989.
În viclenia lor istorică, marxiştii
culturali au preluat ei refrenul revoluţi-
ei furate. Nu e de mirare că lui Traian
Ungureanu revoluţia din 1989 i se pare
„formală”, nu „reală”. Interesant că, pe
lângă „demascarea” naţionalismului, a
culturii naţionale şi a Bisericii Orto-
doxe Române, ca principalii vinovaţi
de „trădarea” revoluţiei, el mai găseşte
nişte vinovaţi: chiar pe cei care au cân-
tat Deşteaptă-te, române, pe tinerii şi
pe demonstranţii din Bucureşti şi din
ţară, ca produs al politicii demografice
a lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, Traian
Ungureanu ţine să-şi încununeze doc-
trina cu un element de originalitate.
De astă dată, el comentează nişte sta-
tistici prezente în Raportul ONU asu-
pra populaţiei (2007). Şi face o desco-
perire jubilantă: raportorii au constatat
că din 1989 populaţia României a în-
ceput să scadă constant, încât până în
2050 vom rămâne, din 23 de milioane,
cu cel mult 15 milioane. Dacă autoh-
tonii dispar câte un milion pe deceniu,
în 200 de ani nu vor mai exista români
în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Atunci, în locul băştinaşilor, vor fi alte
naţii, afro-asiatice, probabil, cu o altă
identitate decât cea românească şi,
deci, se va termina cu specificul naţional
şi cu Biserica Ortodoxă Română. Ro-
mânia va deveni, în cel mai bun caz, loc
de petrecere al ultimilor ani de viaţă ai
pensionarilor din ţările nordice, unde e
cam frig33, sau din Spania, Germania,
Italia, unii dintre ei români cu oarece
32
Diferenţa dintre ei şi Ceauşescu este că tira-
nul a cântat Internaţionala cu glas tare, în faţa
plutonului de execuţie, pe când ei îl fredonează
în culisele puterii, deranjaţi că încă n-au reuşit
să interzică imnul de stat Deşteaptă-te, române.
Speră că vor reuşi, în numele corectitudinii po-
litice, prin preconizata revizuire a Constituţiei,
existând, în acest sens, o comisie prezidenţială
în sânul căreia s-a născut ideea că art. 1 din le-
gea fundamentală este anacronic şi trebuie re-
formulat pentru a nu jigni minorităţile etnice,
în frunte cu cea maghiară.
33
Traian Ungureanu nu crede în previziuni-
le privind încălzirea globală, considerând-o o
diversiune împotriva democraţiei economice
americane şi a celei chineze.
www.axa.info.ro
nostalgie după locurile natale ale buni-
cilor şi părinţilor. Cum tabloul poate să
dea fiori românilor (şi deja a dat până şi
preşedintelui Traian Băsescu), Traian
Ungureanu, cu o ultimă revelaţie, ne
asigură că vinovat pentru actualul dez-
astru demografic este tot Nicolae Cea-
uşescu. Pentru a ne convinge, el pleacă
de la statisticile aceluiaşi Raport ONU:
între 1950 – 1989, populaţia României
a crescut constant cu 500 000 şi chiar
cu un milion pe an datorită interzicerii
avorturilor. Şi aici politica demografică
a lui Ceauşescu a consonat cu Biserica,
dat fiind că şi azi, în anacronismul ei,
aceasta nu e de acord cu libertatea avor-
turilor. Această creştere demografică,
declarată monstruoasă şi „criminală”,
ar fi adus „o lipsă de sensibilitate şi va-
riaţie socială ieşită din comun”34. Tot ce
e rău în perioada comunistă e pus şi pe
seama celor născuţi între 1950 - 1989.
Mai mult, existenţa unei revoluţii în
1989 este negată şi fiindcă a fost făcută
de tinerii „decreţei” ceauşişti: „o clipă
de recalculare drastică, nu un cutremur
social”35. Au murit prea puţini români
în decembrie 1989 ca să existe o violen-
ţă fondatoare de democraţie36. „Drepta-
cii de stânga” planificaseră 60 000 de
morţi, imputaţi deja la „proces” lui
Ceauşescu, dar n-a fost să fie, vărsarea
de sânge adunând doar 1142 de morţi.
Dacă a existat o „recalculare drastică”,
aceea nu poate fi pusă pe seama tineri-
lor care au ieşit în stradă, ci pe a comi-
litonilor lui Traian Ungureanu. Expli-
caţiile năucitoare continuă: „Nimic din
construcţia socialistă nu rezistă, ca for-
mă de civilizaţie”37. Fireşte, ar fi trebuit
distrus chiar totul, nu doar sistemul de
irigaţii, în care fuseseră investiţi vreo
60 de miliarde de dolari, ci şi metroul,
Casa Poporului, locuinţele din toată
ţara, industria decretată „morman de
fiare vechi”, pădurile şi bogăţiile sub-
solului etc. S-o luăm de la început cu
toatele, cu acei minunaţi „oameni ai
începutului de drum” preconizaţi, în
înţelepciunea lui, de Paul Cornea, in-
vocat de Traian Ungureanu38.
Aflăm din nou şi cine e acel dintâi-
stătător al oamenilor „începutului de
drum”, pentru a crea o nouă Românie,
cu o identitate occidentală, nu naţională:
Traian Băsescu. Altfel spus, adevărata
revoluţie postcomunistă abia cu Trai-
an Băsescu începe, un Traian Băsescu
înconjurat de „minoritarii minţii”, cei
care l-au ajutat să condamne comu-
34
Traian Ungureanu, op. cit., p. 77.
35
Ibidem, p. 79.
36
Nefiind creştin, ci ateu, autorul nu înţelege
că violenţa fondatoare e anticreştină şi pre-
creştină chiar din momentul când Dumnezeu-
Iisus s-a jertfit pentru mântuirea neamului
omenesc. Iisus-Paracletul a pus capăt istoriei
victimei ispăşitoare, deschizând o nouă eră în
istoria omenirii, singura revoluţie spirituală
care a reuşit vreodată.
37
Traian Ungureanu, op. cit., p. 78.
38
Ibidem, p. 81.
www.axa.info.ro
nismul, prin Raportul Tismăneanu,
cei „22” de la 22, singurii în stare să
demaşte şi să spulbere pe cei 322 de
parlamentari care stau în spatele ma-
rilor oligarhi naţionali Dinu Patriciu,
Ion Ţiriac şi Dan Voiculescu. „Boierii
minţii” au constatat că populismul po-
zitiv al lui Traian Băsescu este o carte
câştigătoare, că a înlocuit cu brio „naţi-
onalismul” populist negativ (cu adevă-
rat nechibzuit, gălăgios şi iresponsabil,
adesea) al lui Corneliu Vadim Tudor.
În ecuaţie, „violentul” (sic!) Ion Iliescu
a rămas la stânga, pe când dreapta s-a
ales cu Traian Băsescu. Dreapta a avut,
după 1989, doar trei oameni de excep-
ţie: Corneliu Coposu, Valeriu Stoica
şi Traian Băsescu. Marele ideolog este
Valeriu Stoica, singurul care a salvat
liberalismul (în urma ruperii de PNL)
prin fuziunea cu PD, realizând, adică,
„joncţiunea cu teritoriul Băsescu”, ma-
rea personalitate „non-ideologică, prin
care realitatea socială românească îşi
vine în fire”39. „Populismul pozitiv” bă-
sescian „rupe incendiar cu obişnuinţele
comunismului, dar le foloseşte pentru
a crea raporturi noi”. Gura păcătosului!
Autorul nostru recunoaşte că arsenalul
de luptă băsescian e cel comunist. Nu
ne-am îndoit nicio clipă de asta. Iar în
acest arsenal stă „legea” nedemocratică
a câştigării puterii cu minoritatea care se
substituie majorităţii, fie prin demagogie
populistă, fie prin fraudarea alegerilor,
metode combinate abil odată cu răs-
turnarea raportului dintre menşevici şi
bolşevici în revoluţia sovietică şi odată
cu venirea la putere a lui Hitler în 1933,
ca să nu mai reamintim de comuniştii
români în alegerile din 1946. Pentru
a crea impresia aderenţei la prestigiul
moral al lui Corneliu Coposu, „minori-
tarii minţii” l-au sfătuit pe Traian Bă-
sescu să atragă neapărat într-o alianţă
cu PD-L rămăşiţa din PNŢCD ajunsă
pe mâinile lui Marian Miluţ. Cu ajuto-
rul acestui insolit lider PNCŢD, ob-
serva comentatorul politic Andrei Bă-
din, într-un articol intitulat Băsescu şi
planul lui Troţki (14 septembrie 2009),
partidul preşedintelui a reuşit prelua-
rea „identităţii internaţionale creştin de-
mocrate”. Cristian Preda, alt farseur de
„dreapta”, antieminescian, a şi decretat
imediat că oamenii lui Băsescu sunt ur-
maşii lui Corneliu Coposu, iar Monica
Macovei continuatoarea Doinei Cor-
nea. „Confiscarea dreptei anticomunis-
te, conchidea Andrei Bădin, este una
dintre cele mai mari minciuni ale isto-
riei noastre recente”. Corneliu Coposu
şi Volodea Tismăneanu – ce potrivire!
Cu aceste arme preluate din „obiş-
nuinţele comunismului”, decretează
Traian Ungureanu, „efectul Băsescu”
şi-a împlinit menirea mesianică, răstur-
nând cutumele democraţiei occidenta-
le, prin impunerea criteriului „elitar” în
locul celui majoritar. Cu „geniul” său
39
Ibidem, pp. 118-119.
politic, Traian Băsescu a creat „treimea
de aur”, care l-a votat la preşedinţie
împotriva „majorităţii tăcute” de 75%,
cea care formează inerta specie a „ru-
mânilor”: „Aici a fost norocul (muncit)
al României”40. El singur, cu ajutorul
„treimii de aur” (care a început să de-
cidă şi-n restul Uniunii Europene), a
reuşit să învingă românismul, dându-le
„rumânilor” iluzia că îl apără: „Aceas-
tă minoritate puternică e aliatul direct
sau indirect al curentului Băsescu”. Ea
a pecetluit triumful împotriva majori-
tăţii: „Minoritatea prezentă la urne a
stabilit noua ierarhie politică internă…
”41. Traian Ungureanu crede că aceasta
va fi noua lege a „democraţiei” în UE:
minorităţile elitare vor decide în locul
majorităţilor naţionale: „Forţa majori-
tăţilor e în scădere şi pierde teren odată
cu statul naţional”42. Înţelegem acum
efortul uriaş al „corectitudinii politi-
ce” de a compromite statul naţional
şi de a-l scoate din istorie. Populaţiile
majoritare, cu mentalitate naţională,
sunt scârbite de politicieni şi nu mai
merg la vot, lăsând democraţia pe sea-
ma unei minorităţi de aur care va avea
câmp liber de distrugere a civilizaţiei şi
culturii europene tradiţional-creştine.
În 1919, Georg Lukács, ajuns comisar-
adjunct al învăţământului şi culturii în
guvernul cominternist al lui Béla Kun,
îşi punea întrebarea-cheie cine ne va
scăpa de civilizaţia şi cultura occidenta-
lă, marele obstacol în calea revoluţiei
mondiale. Marxismul cultural a gân-
dit şapte decenii la soluţie: minoritaris-
mul corectitudinii politice. Iată-l, acum,
întrupat în noul „geniu” din Carpaţi,
Traian Băsescu, Salvatorul descoperit
la timp de „minoritarii minţii”. De la
Carol I, România n-a mai avut noroc
de un om politic providenţial ca Traian
Băsescu, apreciază Traian Ungureanu.
Cuplarea lui cu elita este evenimentul
cel mai important din istoria ultimelor
două secole româneşti. În plus „e un
etic”, lucrează cu supremă răspunde-
re pentru binele general, fiind „primul
politician român care reuşeşte ceva”, de
unde şi invidia „rumânilor”, denigrarea
violentă a lui Traian Băsescu. În sfârşit,
cu el începe noua eră a statului puternic,
detronând „tirania parlamentului” cu
ajutorul „treimii de aur”.
Trebuie să recunoaştem că Traian
Ungureanu, ajuns cu ajutor băsescian
în Parlamentul Europei, avea, în 2008,
putere de oracol: actualul preşedinte
a transformat relaţia dintre Executiv
şi Legislativ într-o antiteză monstru-
oasă, departe la ani-lumină de echili-
brul depistat în democraţia britanică,
pe care o lăuda. Or, arăta Eminescu,
a cărui gândire neideologică oglindea
cu adevărat conservatismul dreptei,
monarhul sau preşedintele reprezintă,
40
Ibidem, p. 170.
41
Ibidem, pp. 161-162.
42
Ibidem, p. 168.
în piramida statului de drept, centrul
gravitaţional sau arheal care echilibrează
antitezele. Este chiar ceea ce stipulează
şi constituţia României, adică rolul de
mediator între puterile statului. Aici,
nu încape nici un soi de partizanat, fi-
indcă orice intruziune de acest fel duce
fie la dictatură oligarhico-prezidenţia-
lă, fie la despotism monarhic, în cazul
regalităţii, fie la o lipsă de compensaţie
din partea „păturii superpuse”, recte
a parlamentului. Preşedinţia lui Trai-
an Băsescu nu a adus nimic din echi-
librul amintit43. Dimpotrivă, în loc să
joace rol de arbitru, el s-a declarat pe
faţă arbitru-jucător, ceea ce este una
www.axa.info.ro
dintre invenţiile logicii maniheiste, cu
atât mai devastatoare în politică. Este
exact ceea ce se petrece pe scena poli-
tică din toamna lui 2009, ca oglindă
fidelă a „mesianismului” băsescian. Cei
ce susţin un asemenea comportament
politic numai „boieri ai minţii” nu se
pot numi! Poate mai „corect” – boieri ai
smintirii naţiunii.
Mă întreb însă ce-ar fi făcut „mi-
noritarii minţii” dacă retorica popu-
listă nu i-ar mai fi păcălit pe români,
iar regimul Băsescu ar fi căzut pe şase
decembrie 2009? Mă gândesc că ar fi
pregătit cuplarea cu alţi învingători.
Deja Andrei Pleşu a reuşise să-l irite
pe Traian Băsescu. Iar la întâlnirea de
marţi, 27 octombrie 2009, de la GDS,
Gabriel Liiceanu i-a stricat voia bună
preşedintelui, acuzându-l că, prin com-
portamentul său din 2009, i-a împins
în „mlaştină” pe „minoritarii minţii”!
Corabia lui Matei Vişniec44, deşi foar-
te înceată, continuă să se scufunde, la
nesfârşit, pe mlaştină. Ca şi a lui Tra-
ian Băsescu-Marinarul, scufundătorul
flotei naţionale, pus acum de elite să
scufunde şi poporul „rumân”. Şobo-
lanii minţii, dincolo de văicăreli şi de
fanatisme gen Cătălin Avramescu, vor
părăsi însă Corabia la vreme.
(„Oglinda literară”, Focşani, anul
VII, nr. 96, decembrie 2009, nr. 97, ia-
nuarie 2010)
Preluat din volumul „POLEMICI INCO-
RECTE POLITIC”, Editura Rafet - Râmnicu
Sărat, 2010 g
43
Să ne înţelegem: nici ceilalţi doi preşedinţi
postdecembrişti, Ion Iliescu şi Emil Constan-
tinescu, n-au ştiut să-şi ducă până la capăt me-
nirea de „punct gravitaţional” al societăţii româ-
neşti. Primului preşedinte i s-ar fi putut spune
Iliescu Îngăduitorul, de pildă. Sub ochii tuturor
Theodor CODREANU
s-au produs legi care au nenorocit ţara, legi ne-
drepte care puteau să nu fie ratificate, încât în
România, aşa cum am demonstrat în A doua
schimbare la faţă, s-a instaurat mai degrabă un re-
gim cleptocratic decât unul democratic. Drumul
ales de Traian Băsescu, el însuşi artizan al acestei
realităţi, nu face decât să adâncească neaderenţa
la statul de drept, fiindcă political correctness este
ideologia care ne-a adus aici şi care va adânci cri-
za şi-n Uniunea Europeană dacă cei responsabili
nu se vor scutura la timp de ideologism.
44
Corabia este poemul-parabolă al comunismu-
lui, care i-a adus lui Matei Vişniec notorietatea
în Occident, în preajma autoexilului din 1987.
15
Florin STUPARU
PROOROCIILE
APOCALIPSEI
CAPITOLUL X :Despre
Îngerul cel învăluit
într-un nor, avînd pe
cap un curcubeu, care a
vestit dinainte sfîrşitul
S
tih 1: Şi am văzut alt Înger puter-
nic, pogorîndu-se din cer învăluit
într-un nor; şi pe capul lui era
curcubeul, iar faţa lui strălucea ca
soarele şi picioarele lui erau ca stîlpii de foc.
„Norul”, „curcubeul” şi „soarele” arată
lumina Sfîntului Înger, cea asemenea
cu aceste stihii. Astfel, se arată firea
îngerească cea cerească şi felurită întru
bunătăţi, şi luminată şi ştiinţa ei. Iar „st-
îlpii de foc” însemnează groaza şi mun-
ca asupra celor ce săvîrşesc rele, adică
asupra celor ce tîlhăresc pe pămînt şi
a celor ce ucid pe mare. De aceea are
piciorul cel drept peste mare, iar peste
pămînt pe cel stîng, arătînd prin aceasta
munca celor fără de lege.
[„Aşezarea lui cu picioarele pe mare
şi pe pămînt – adaugă Sfinţitul Aver-
chie – arată stăpînirea asupra stihiilor
lumii pămînteşti.”]
www.florinstuparu.wordpress.com
S tihurile 2, 3: Şi în mînă avea o car-
te mică, deschisă. Şi a pus piciorul
lui cel drept pe mare, iar pe cel stîng pe pă-
mînt. Şi a strigat cu glas puternic, precum
răcneşte leul. Iar cînd a strigat, cele şapte
tunete au slobozit glasurile lor.
Cartea cea mică mi se pare a cuprin-
de numele şi faptele celor ce sînt prea-
răi, care au tîlhărit pe pămînt şi ale celor
ce au făcut necurăţii şi au ucis pe mare,
a căror muncă o arată Îngerul, întinzîn-
du-şi picioarele ca nişte aripi de foc pe
pămînt şi pe mare. Iar glasul Îngerului,
cel asemenea cu răcnirea leului, arată
spaima şi groaza lui de nesuferit, a că-
ror mărturie e Daniil (capitolul 10). Iar
prin cele „şapte tunete” socotim că se în-
ţeleg şapte glasuri grăite de un Înger sau
sînt ale celor şapte Sfinţi Îngeri care au
trîmbiţat pentru cele viitoare. Şi aceşti
Îngeri se trec după Îngerul cel mai înalt,
şi de acolo iau pricină şi bun prilej de a
prooroci, după buna lor rînduială, cum
zice dumnezeiescul Dionisie1.
[La acestea, cuviosul Averchie adau-
gă: „Unii socotesc că acestea sînt şapte
perioade din istoria omenirii: 1) biruin-
ţa Creştinismului asupra păgînismului;
2) marea migraţie de popoare şi căderea
Împărăţiei Romane, în locul căreia s-au
ridicat noile stăpîniri creştine; 3) naş-
terea Islamului şi năruirea Împărăţiei
Bizantine; 4) răstimpul cruciadelor; 5)
împuţinarea credinţei în Bizanţul deja
supus Islamului şi în vechea Romă,
unde domnea duhul papistaş, care a
avut drept urmare apariţia apostaziei
în Biserică prin mijlocirea Reformei; 6)
revoluţiile şi aşezarea pretutindeni în
lume a anarhiei sociale, din care va ieşi
«fiul pierzării», Antihristul; 7) refacerea
«Împărăţieiei Romane» – adică a noii
împărăţii a toată lumea, avîndu-l drept
cap pe Antihrist – şi sfîrşitul lumii.”]
S tih 4: Şi, cînd au vorbit cele şapte
tunete, voiam să scriu, dar am auzit
1
Vezi în Despre ierarhia cerească.
16
un glas care zicea din cer: „Pecetluieşte cele
ce au grăit cele şapte tunete şi nu le scrie!”
„Pecetluieşte cele ce au grăit cele şapte tu-
nete şi nu le scrie!”/ Prin zicerea aceasta, se
arată că cele grăite sînt neştiute şi că nu se
vor cunoaşte decît numai după dovedirea
şi plinirea lucrurilor. De aici, Evanghelis-
tul a învăţat să însemneze numai glasu-
rile tunetelor, iar tălmăcirea şi ştiinţa cea
arătată s-o ascundă pînă la vremea plini-
rii. Nişte cuvinte de acestea, pecetluite şi
ascunse, a învăţat cîndva şi Daniil.2
S tihurile 5, 6: Iar Îngerul pe care
l-am văzut stînd pe mare şi pe pă-
mînt şi-a ridicat mîna dreaptă către cer şi
s-a jurat pe Cel care este viu în vecii ve-
cilor – Care a făcut cerul, şi pămîntul, şi
cele ce sînt pe pămînt, şi marea şi cele ce
sînt în mare – că timp nu va mai fi.
„Şi Îngerul s-a jurat pe Dumnezeul
cel viu (…)”/ Dumnezeu, neavînd pe
nimeni mai mare pe care S-ar putea
jura, Se jură pe Sine Însuşi.3 Şi zic că
Îngerul se jură că nu va mai fi vreme din
pricina necredinţei noastre. Şi vorbeşte
fie de veacul viitor, în care nu va mai fi
vreme măsurată cu soarele, fie zice că
vremea pînă la plinirea glasului celui
de-al şaptelea Înger nu va fi prea lungă.
S tih 7: Ci, în zilele cînd va grăi al
şaptelea Înger — cînd va fi să trîm-
biţeze — atunci săvîrşită este taina lui
Dumnezeu, precum bine a vestit robilor
Săi, Proorocilor.”
Mi se pare că aici însemnează cum
– după trecerea a şapte veacuri, în zile-
le veacului al şaptelea, ce se arată prin a
şaptea trîmbiţă – se vor plini desăvîrşit
cele spuse de sfinţii Prooroci. Şi numeş-
te împlinirea acestor lucruri „bună-ves-
tire”, pentru odihna cea vestită sfinţilor.
Capitolul XI
S tihurile 1, 2: Apoi, mi-a dat o tres-
tie, asemenea unui toiag, zicînd:
„Scoală-te şi măsoară biserica lui Dumne-
zeu, şi jertfelnicul şi pe cei care se închină în
el! Iar curtea cea dinafară a bisericii scoate-
o din socoteală şi n-o măsura, pentru că a
fost dată păgînilor, care vor călca în picioa-
re cetatea sfîntă patruzeci şi două de luni.
Prin „trestia” dată lui, zicîndu-i-se:
„Scoală-te şi măsoară biserica lui Dum-
nezeu”, arată că aceasta se măsoară prin
mintea îngerească şi prin limpezimea
conştiinţei. […]
Se cade să ştim că alţii au înţeles
că „biserica lui Dumnezeu” ar fi Legea
veche, iar „curtea dinafară” Legea cea
nouă, care, pentru mulţimea celor ce se
mîntuiesc în ea, este fără de măsură. Iar
prin cele „42 de luni” ei zic că se închi-
puie scurtarea vremii care cuprinde tai-
nele legii celei noi pînă la a doua venire
a lui Hristos. Însă noi socotim că „Bise-
rică” se numeşte casa Dumnezeului ce-
lui viu, în care noi Îi aducem lui Dum-
nezeu jertfa cea cuvîntătoare. Iar prin
2
„Iar tu, Daniile, ţine ascunse cuvintele şi pecetlu-
ieşte cartea pînă la sfîrşitul vremii” (Daniil 12:4).
3
Astfel, „Dumnezeu - cînd i-a dat făgăduinţă lui
Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare
pe care să Se jure - S-a jurat asupra Sa” (Evrei 6:13).
„curtea dinafară” socotim că se înţeleg
neamurile necredincioase şi Evreii, şi
de aceea este nevrednică a se măsura de
către Înger, pentru necurăţia acestora.
Căci Domnul i-a cunoscut pe cei ce sînt
ai Lui, iar pe cei fără de lege Cel ce le
ştie pe toate zice că nu-i cunoaşte, căci
nu vrea să mai ispitească scornirile lor.
Şi socotesc că cele 42 de luni cît va fi
călcată cetatea sfîntă, adică Ierusalimul
cel Nou sau Biserica Sobornicească, de
către păgîni, închipuie că pe vremea lui
Antihrist credincioşii şi cei aleşi vor fi
călcaţi şi prigoniţi trei ani şi jumătate.
S tihurile 3, 4: Şi voi da putere celor doi
martori ai mei şi vor prooroci, îmbră-
caţi în sac, o mie şi două sute şaizeci de zile.”
Aceştia sînt cei doi măslini şi cele două sfeşni-
ce care stau înaintea Domnului pămîntului.
Prin aceşti „doi martori”, mulţi dascăli
i-au înţeles pe Ilie şi pe Enoh, căci ei vor
lua vreme de la Dumnezeu să prooro-
cească la sfîrşitul lumii timp de trei ani şi
jumătate, fiecare an socotindu-se de 360
de zile. Iar prin îmbrăcarea în sac, arată
tînguirea şi multa plîngere pentru cei
călcaţi şi amăgiţi de înşelarea lui Anti-
hrist. Pe aceştia, Zaharia Proorocul (ca-
pitolul 4) i-a asemănat cu doi măslini şi
cu două sfeşnice, pentru că ei aduc hrana
lumii celei înţelegătoare, prin untdelem-
nul faptelor bune plăcute lui Dumnezeu.
S tihurile 5, 6: Şi, dacă voieşte cine-
va să-i vatăme, foc iese din gura
lor şi-i mistuie pe vrăjmaşii lor; deci, dacă
ar voi cineva să-i vatăme, acela va trebui
ucis. Aceştia au putere să încuie cerul, ca
ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor,
şi putere au peste ape să le schimbe în sîn-
ge şi să bată pămîntul cu orice fel de băta-
ie, ori de cîte ori vor voi.
„Şi de va vrea cineva să le facă rău
(…)” / O, minunată bunătate şi facere
de bine a lui Dumnezeu! – fiindcă El
aduce leacul întocmai potrivit cu rana.
Căci – aşa cum hristosul cel mincinos
(Antihrist) va lua toată puterea diavolu-
lui şi va fi cel mai slăvit dintre toţi vrăji-
torii şi fermecătorii, întru toate semnele
şi minunile cele mincinoase – tot astfel
Dumnezeu îi va înarma pe sfinţii aceş-
tia doi cu puterea adevăratelor semne
şi minuni, care, prin adevăr şi lumină,
vor vădi minciuna şi întunericul, adică
îi vor întoarce pe cei rătăciţi cu cuvîn-
tul învăţăturii sau cu bătăile muncilor:
nu vor da ploaie, îi vor bate cu foc şi cu
schimbarea stihiilor şi cu alte semne.
Iar pe amăgitorul (Antihrist) îl vor face
cunoscut şi acesta nu-i va putea vătăma
pînă nu-şi vor împlini proorocia.
[„Foc iese din gura lor şi-i mistuie pe
vrăjmaşii lor (…)”/ La aceasta, Sfîntul
Ambrozie zice aşa: „Din gura lor, iese
foc şi-i nimiceşte pe vrăjmaşi, căci Du-
hul Sfînt vorbeşte prin gura sfinţilor
(Matei 10:20)4.”]
S tihurile 7, 8: Iar cînd vor isprăvi
cu mărturia lor, fiara care se ridică
din adînc va face război cu ei, şi-i va birui
şi-i va omorî. Şi trupurile lor vor zăcea
4
Căci zice Domnul: „Fiindcă nu voi sînteţi ace-
ia care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Cel
care grăieşte întru voi.”
pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă
duhovniceşte „Sodoma” şi „Egipt”, unde a
fost răstignit şi Domnul lor.
Despre mărturie, spune că va fi fă-
cută pentru întoarcerea celor înşelaţi de
„fiară”, adică de Antihrist, care va ieşi
din locuri întunecoase şi din prăpăsti-
ile pămîntului (acolo unde este diavolul
osîndit la muncă). [Fiara] îi va omorî
pe Ilie şi pe Enoh după slobozenia lui
Dumnezeu şi le va lăsa trupurile neîn-
gropate în Ierusalimul cel vechi şi răz-
vrătit, unde a pătimit şi Iisus Hristos.
Pentru că Antihristul aici îşi va pune
scaunul împărătesc, după asemănarea
lui David. Căci David L-a avut ca ur-
maş după trup pe Hristos, adevăratul
nostru Dumnezeu, ca prin aceasta să se
arate că Hristos este Cel care împlineşte
cuvîntul proorociei, precum zice: „Ridi-
ca-voi cortul lui David cel căzut şi cele
surpate ale lui iarăşi le voi zidi” (Amos
9:11).5 Iar Iudeii cei amăgiţi vor tîlcui
aceasta pentru venirea Antihristului.6
5
Căci Biserica cea veche era căzută într-ade-
văr, precum vedem nu numai în Evanghelii, dar
în toată Sfînta Scriptură a Vechiului Testament.
Astfel, cine citeşte cărţile Cronicilor sau pe ale
Împăraţilor vede că Evreii au fost în cea mai
mare parte a vremii idolatri, avînd, pe lîngă
biserica lui Dumnezeu din Ierusalim, şi jert-
felnice şi capişti păgîneşti aşezate pe aşa-zisele
„locuri înalte”, pe dealuri şi munţi. Din cînd în
cînd, cîte un împărat bine-credincios (au fost
doar cîţiva) nimicea aceste aşezăminte şi oprea
pentru o vreme închinarea idolească. Aşa a fost
acel Iosia (vezi Cartea a patra a Împăraţilor, ca-
pitolele 22, 23, şi Cartea a doua a Cronicilor,
capitolele 34, 35). Iar apoi aşezămintele Sata-
nei răsăreau din nou, surpînd în inima Evreilor
credinţa în Dumnezeul cel viu, Acela care era
cu ei în fiecare clipă. Fiindcă ei au rămas legaţi
pururea, pînă azi, de păgînismul egiptean (la
care s-a adăugat apoi acela babilonian), „Egip-
tul fiind încununat de demult cu stăpînirea
păgînătăţii”, după cum zice Teodorit, care tîl-
cuieşte stihul „întru Tine m-am întărit din pîn-
tece, din mitrasul maicii mele Tu eşti acoperi-
torul meu” (Psalmul 70:6) aşa: „«Naştere» şi
prăsire numeşte ieşirea din Egipt. Şi Dumne-
zeul tuturor ne învaţă aceasta, prin prea-dum-
nezeiescul Iezechiil, cînd mustră păgînătatea
Ierusalimului şi zice: «Tatăl tău este Amoreu,
iar mumă-ta Heteancă», adăugînd: «În ziua în
care te-ai născut, buricul tău nu s-a tăiat, şi cu
sare nu te-ai sărat şi cu apă nu te-ai spălat spre
mîntuire.» Căci - de vreme ce buricul este ca o
rădăcină pruncului, căci prin acela se creşte şi
se hrăneşte, iar Israil avea sădită întru sine pă-
gînătatea Egiptenilor şi după ieşirea din Egipt
- după cuviinţă a zis: Nu ţi s-a tăiat buricul,
căci tot din pîntecele maicii [păgînătatea egip-
teană, n. m.] tragi hrana, şi petreci întru meş-
teşugirile mai dinainte” (în tîlcuirea Psalmilor).
6
Aşadar, Antihristul îşi va întemeia împărăţia
www.axa.info.ro
 Însă nouă ni se cade să ne rugăm Dom-
nului, zicînd aşa: Bine este nouă că ne-ai
smerit, ca să ne învăţăm îndreptările Tale,
şi întoarce-ne pe noi, Dumnezeul mîntu-
irii noastre, întoarce mînia Ta de la noi!
Să nu intri la judecată cu robii Tăi!8 Căci,
fiind judecaţi de Tine, Stăpîne iubitorule
de oameni,„sîntem certaţi ca să nu ne osîn-
dim odată cu lumea” (1 Corinteni 11:32)9.
Pentru puţine munci, să scăpăm de munca
cea veşnică, fiindcă bogat eşti întru îndu-
rări, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie
ţi se cuvine toată mulţumirea, mărirea,
cinstea şi închinăciunea, împreună şi Tată-
lui şi Duhului celui de viaţă făcător, acum,
şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!
că arată şi schimbarea duhovnicească a
celor ce se vor clăti spre lucrul cel stă-
tător şi tare. Iar prin „a zecea parte din
cetate” care va cădea se înţelege căderea
păgînătăţii, a celor ce nu vor învăţa nici
din răpirea la cer a acelora, iar ceilalţi
sînt cei ce se vor mîntui peste puţină
vreme. Iar cei „şapte mii” ucişi arată că
cei ce s-au lipit de cele şapte veacuri ale
vieţii de acum şi nu mai aşteaptă veacul
al optulea, al învierii, se vor omorî cu
moarte veşnică. Sau poate că „şapte mii”
vor fi din Iudeii ce se vor supune şi-l vor
crede pe Antihrist.
„(…) s-au înfricoşat şi au dat mărire
Dumnezeului ceresc.”/ După ce necre-
dumnezeire a stăpînit-o de la început.
„Şi păgînii s-au întărîtat (…)”/ Nea-
murile păgîne s-au mîniat de aceasta ca
şi cum ar fi o învăţătură nouă şi străi-
nă. Iar Dumnezeu, răbdînd mult, mai
pe urmă a adus muncă asupra lor, şi de
aceea zice: „(…) dar a venit mînia Ta”.
„(…) vremea ca cei morţi să fie ju-
decaţi (…)”/ Arată vremea învierii şi
a judecăţii morţilor, cînd fiecăruia i
se vor da răsplătiri după fapte şi după
vrednicie. Iar prin „prooroci”, prin „sfin-
ţi” şi prin „cei ce se tem de Dumnezeu”
se arată trei cete care aduc roadă unii o
sută, alţii şaizeci şi alţii treizeci (Matei
13:23). Iar Apostolii au dobîndit soarta

www.florinstuparu.wordpress.com
dincioşii se vor munci şi mucenicii lui cea dintîi şi şed pe 12 scaune. Iar „mici

S tihurile 9, 10: Şi din noroade, din

seminţii, din limbi şi din neamuri
S tihurile 11, 12: Însă, după cele trei
zile şi jumătate, duh de viaţă de
la Dumnezeu a intrat în ei, şi au stat pe
Hristos se vor proslăvi, cei vrednici de
mîntuire vor da slavă lui Dumnezeu.
şi mari” socotim că îi numeşte pe sfin-
ţii mai mici şi pe cei care i-au întrecut.
vor privi la trupurile lor trei zile şi jumă- „Al doilea «vai» a trecut (…)”/ După Sau, „mici” îi numeşte pe păcătoşii cei
picioarele lor şi frică mare a căzut peste al doilea „vai”, vine al treilea, care e vestit
tate şi nu vor îngădui ca ele să fie puse cei care se uitau la ei. Şi din cer au auzit defăimaţi, iar „mari” pe cei drepţi.
în mormînt. Iar locuitorii de pe pămînt de a şaptea trîmbiţă.
glas puternic, zicîndu-le: „Suiţi-vă aici!”
se vor bucura de moartea lor, şi vor fi în
veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia,
Şi s-au suit la cer, în nori, şi au privit la ei Despre prigoanele cele
pentru că aceşti doi prooroci i-au chinuit
duşmanii lor. Despre a şaptea trîmbiţă dintîi împotriva Bisericii
pe locuitorii de pe pămînt. După trei zile şi jumătate, zile în- şl despre sfinţii ce-L vor şi despre cei ce vor fi pe
„Şi din noroade, din seminţii, din
tocmai la număr cu anii proorociilor, lăuda pe Dumnezeu lîngă Antihrist
în care au zăcut morţi, zice că iar se vor
limbi şi din neamuri vor privi (…)” pentru judecata cea
Zice: Cei odată stăpîniţi de minunile
mincinoase ale lui Antihrist – care şi-
scula şi se vor sui la cer în carul Stă-
pînului, pe nori, frică şi groază făcîndu- viitoare S tih 19: Şi s-a deschis biserica lui
Dumnezeu cea din cer, şi s-a văzut
au scris în inimile lor numele cel urît de
li-se celor ce-i vor vedea.
S tihurile 15-18: Şi a trîmbiţat al
şaptelea Înger, şi s-au pornit în
în biserică chivotul legămîntului Său; şi
au fost fulgere, şi vuiete, şi tunete, şi cutre-
Dumnezeu al lui Antihrist, care nu se
mai şterge, ori Evrei, ori păgîni – aceştia
nu vor lăsa să fie îngropate sfintele tru-
S tihurile 13, 14: Şi în ceasul ace- cer glasuri puternice care ziceau: „Împă-
la s-a făcut cutremur mare, şi a răţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi
zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au a Hristosului Său, şi va împăraţi în vecii
mur şi grindină mare.
Prin deschiderea cerului şi vederea
puri ale celor doi, bucuroşi că au scăpat pierit în cutremur şapte mii de oameni, vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrîni chivotului, se arată descoperirea bu-
de bătăile primite de la ei. Şi se vor veseli iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă care şed înaintea lui Dumnezeu pe scau- nătăţilor gătite sfinţilor, bunătăţi care
pentru această întoarcere [a lucrurilor] Dumnezeului cerului. Al doilea „vai” a nele lor au căzut cu feţele la pămînt şi s-au – după Apostolul Pavel – sînt ascunse
(Psalm 12:6), neaducîndu-şi aminte că trecut; al treilea „vai”, iată, vine degrabă. închinat lui Dumnezeu, zicînd: „Mulţu- toate în Hristos, „în Care locuieşte tru-
„pe care-l iubeşte, Dumnezeu îl ceartă; peşte toată deplinătatea dumnezeirii”
„Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur mim Ţie, Doamne Dumnezeule Atotţii- (Coloseni 2:9)10. Iar cînd acestea se vor
şi-l bate pe tot fiul pe care-l primeşte”
(Pilde 3:11, 12; Evrei 12:67). Şi cu ză- mare (…)”/ Mi se pare că acestea vor fi torule – Cel care eşti, şi Cel care erai şi Cel descoperi, asupra celor necredincioşi, a
bale şi cu frîu îi va înfrîna pe cei amăgiţi cu adevărat văzute atunci, dar socotesc care vii – că ai luat puterea Ta cea mare şi celor fără de lege, vor veni glasuri groaz-
prin lucrarea lui Antihrist, ca măcar prin 8
„Şi să nu intri la judecată cu robul Tău, că nu se ai început să împărăţeşti. Şi păgînii s-au nice, fulgere şi grindină. Iar „cutremu-
silă să se întoarcă la calea cea dreaptă. va îndrepta înaintea Ta tot cel viu!” (Psalm 142:2). întărîtat, dar a venit mînia Ta şi vremea rul” arată schimbarea acestei lumi şi
9
„Pe noi, Creştinii, Dumnezeu nu ne ceartă cu ca cei morţi să fie judecaţi şi să-i răsplă- închipuie munca gheenei. g
la Ierusalim, dîndu-se drept Mesia cel înainte- nemilostivire şi cu urgie, ci ne pedepseşte aici, teşti pe robii Tăi – pe prooroci, şi pe sfinţi
vestit de Prooroci. ca să ne miluiască acolo. Căci – zice – aici sîn- şi pe cei care se tem de numele Tău, pe cei 10
„Prin urmare, aşa cum L-aţi primit pe Hris-
7
Căci „este cu neputinţă – zice Teofilact - a-l tem pedepsiţi de Dumnezeu, adică ne înţelep- mici şi pe cei mari – şi să-i prăpădeşti pe tos Iisus Domnul, aşa să umblaţi întru El, în-
afla lipsit de necazuri şi is­pite pe vreunul din ţim ca de către un tată, şi nu ne muncim, «ca rădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Însul, întăriţi în
cei pe care îi iubeşte Dumnezeu şi îi are de fii. să nu fim osîn­diţi împreună cu lumea», adică cei care prăpădesc pămîntul.” credinţă aşa cum aţi învăţat-o şi prisosind în
[…] Deci să nu socoteşti tu – o Creştine! – că pentru a nu ne munci acolo veşnic, împreună Aici, iarăşi se spune că Îngerii şi cei ea cu mulţumire. Luaţi aminte ca nu cumva ci-
bătaia fiului e ca o cercare şi o plată a răutăţii, cu necredincioşii şi păgînii. Căci Creştinii, fi- care au trăit ca Îngerii Îi vor aduce mul- neva să facă din voi o pradă prin filosofie şi prin
ci ca o pe­deapsă şi o întreagă-înţelepţire părin- ind iubiţi lui Dumnezeu, cei mai mulţi primesc deşartă înşelăciune din predania omenească
tească. Aşadar zice: Pe care îl primeşte şi pe pedeapsa pentru păca­tele lor aici, dacă nu vor ţumire lui Hristos-Dumnezeu pentru după stihiile lumii şi nu după Hristos. Căci
care îl are al Său mai mult decît pe toţi ceilalţi, face păcate mari şi de nevindecat” (Sfinţitul că din dragoste pentru noi a binevoit întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea
pe acela Dumnezeu îl pedepseşte.” Teofilact, în tîlcuirea epistolelor lui Pavel). a primi ca om împărăţia pe care după dumnezeirii” (Coloseni 2:5-9).
Florin STUPARU

www.axa.info.ro 17
Nae IONESCU
XVI.
SCHIŢĂ ISTORICĂ
A FILOSOFIEI RELIGIEI
15 mai 1925
Catalogare a curentelor şi În ceea ce priveşte bibliografia fran- D-voastră ştiţi din alte studii, de la ordonând pe una celeilalte, şi lăsând pe
a poziţiilor ceză, ea se poate împărţi cam în două: alte ştiinţe filosofice, ce a fost în fapt şi una să treacă cu totul în cealaltă.

V
este o literatură filosofico-religioasă, cum se împacă, în tot, personalitatea Vasăzică, poziţiunea kantiană a în-
om face în prelegerea de care nu este decât o interpretare dog- aceasta a spiritului kantian cu toată acti-
azi un fel de schiţă istori- matică; adică, nu tinde la constituirea găduit, chiar în cadrul kantianismului
vitatea. D-voastră ştiţi, prin urmare, că se - deşi începe prin afirmarea specificităţii
că, în care să înfăţişez deo- unei discipline speciale, separate, ci este găseşte în filosofia kantiană şi un sistem
sebitele curente din filoso- un fel de apologetică, un fel de descriere şi a autonomiei vieţii religioase -, a sfâr-
de filosofie a religiei. Evident, nu se gă- şit prin a face să meargă şi să contopeas-
fia religiei, aşa cum s-au prezentat ele, şi pe calea filosofiei a punctului de vede- seşte el tocmai unde-l caută lumea, adică
să clasez în cadrul acestei schiţe punctul re religios al diferitelor confesiuni care că religia şi morala, adică viaţa religioasă
nu se găseşte în cartea cunoscută, Critica şi viaţa practică, cum îi zicea el.
de vedere pe care l-am urmat în prelege- existau. Aşa, am pune de o parte lucra- raţiunii pure, ci opera lui de religiune se
rile pe care le-am făcut anul acesta. Cele două laturi ale problemei puse
rea lui Sabatier, care este teoretician al găseşte răspândită în toate cele trei Cri- de Kant desemnează două curente în
Să precizăm de la început că schiţa protestantismului francez, de altă parte tice ale lui. Ce spune, în definitiv, Kant?
aceasta nu se raportează propriu-zis la lucrările aşa-numitei şcoalei neotomis- speculaţiunea postkantiană.
Poziţia lui este netă. El spune că omul Curentul care face să cadă accentul
religie şi nici la filosofia religiei, aşa cum te franceze, în care cei mai însemnaţi ia cunoştinţă despre divinitate, cunoaş-
întâmplător a fost făcută de un gânditor reprezentanţi ar fi Blondel şi Maritain. fundamental pe viaţa practică se conti-
te, cu alte cuvinte, pe Dumnezeu, prin nuă prin Fichte şi Schelling, care pleacă
sau de altul, ci este vorba de o înfăţişare Vasăzică, este grupa de filosofie a credinţă. Vasăzică, există un domeniu
a diferitelor curente şi poziţii în cadrul religiei de o parte; cealaltă grupă este de la regulile faptului moral şi, printr-o
specific al faptelor religioase, al faptului speculaţiune mai degrabă mistică de-
disciplinei filosofiei religiei, în cazul în rezumată în opera filosofico-religioasă religios, a cărui cunoaştere nu este nu-
care discipline de acestea sunt înfăţişate a lui Durkheim. N-are legătură directă cât raţională, filosofică, cum ar avea ei
maidecât la-ndemâna raţiunii pure. Ar pretenţia, să fi ajuns la o poziţiune oa-
în chip conştient ca discipline închegate cu preocupările noastre, pentru că este
fi un instrument special de cunoaştere, recum exterioară, logică, obiectivă, care
şi de sine stătătoare. Vasăzică, nu este o încercare sprijinită pe o metodă po-
vorba de gândirea filosofică religioasă zitivistă; este, ca şi şcoala engleză, mai care se numeşte credinţă, şi care credin- se poate caracteriza în istoria filosofiei
a omenirii, care formează o problemă mult un fel de a urmări faptele religioa- ţă dă omului posibilitatea de a cunoaşte prin denumirea aceasta de mistică a
distinctă, ci este vorba pur şi simplu de se însele în diversitatea lor şi a le studia divinitatea. Acesta este primul element faptei. Adică, rădăcinile faptei, care sin-
o catalogare a sistemelor de filosofie a nu în esenţa lor, ci în manifestarea lor. Al doilea, că, totuşi, această credinţă gure sunt în conştiinţa umană, ajung
religiei apărute în gândirea omenească Prin urmare, în adevăr, şcoala aceasta este în cadrul cunoştinţei umane şi în să fie identificate cu un fel de origine
însăşi, adică lucrări tipărite şi titluri de sociologică a lui Durkheim, atunci când cadrul raţiunii umane (el întrebuinţează divină. Adică, omul nu ar face, în toată
cărţi tipărite. chiar cuvântul „raţiune”) şi că, ceva mai viaţa lui morală care conduce activita-
www.axa.info.ro

atinge probleme religioase, se ţine mai mult, religiunea, ca ceva constituit, adică tea lui practică, decât să reproducă în-
ales la obiectivarea actului religios. Ea atunci când se formulează, când se în- tr-un fel oarecare întinderea divinităţii.
Câteva încercări sporadice urmăreşte foarte de aproape, de pildă, cheagă, când devine unitate organică de Deci, rădăcinile vieţii practice sunt în
(engleze, franceze, problemele cultului, problemele de
superstiţie religioasă, întru cât ar fi în
sine stătătoare, religia aceasta nu poate divinitate. Aceasta este teza generală a
depăşi limitele raţiunii pure. lui Fichte şi Schelling. Acei care aţi ci-
italiene) stare să trădeze un fond religios, dar nu tit celebra Atheismusstreit ştiţi că, la un
Vasăzică, este o specificitate, este pe
T rebuie să mărturisesc că aseme- tinde să facă o teorie a religiei plecând
nea încercări de filosofic a re- de la o analiză a actului religios.
ligiei nu datează de prea multă vreme;
de o parte, o recunoaştere a specificită-
ţii vieţii religioase, dar este, pe de altă
moment dat, Fichte a şi fost dat afară de
la Universitate pentru ateism.
Rămâne şcoala italiană, pe care o parte, o îngropare a vieţii acesteia religi- Latura cealaltă a problemei, adică
numai către sfârşitul veacului al XVIII- numim aşa mai mult ca un concept ge- oase în cadrul raţiunii. Veţi vedea către
lea au început să se codifice, şi anume în ografic decât ca unul filosofic sau logic; afirmarea unui caracter de sine stătător,
sfârşitul acestei lecţii ce semnificaţie are afirmarea autonomiei vieţii religioase
filosofia kantiană. Vasăzică, Germania şcoala italiană, care este foarte intere-
aceasta. este reluată de un urmaş al lui Kant, de
este ţara de origine a acestei discipline. santă prin manifestările ei foarte vioaie,
Şi, nu numai atât, Germania este chiar cu foarte multe preocupări, dar care nu Kant, prin poziţiunea aceasta pe Fries. Acesta pune originea vieţii religi-
şi punctul unde a înflorit şi s-a dezvoltat ajunge propriu-zis la o cristalizare şi la care a pus-o, a îngăduit o mulţime de oase nu în raţiune, ci în sentiment.
disciplina aceasta în tot decursul veacu- o sistematizare a unui punct de vedere. speculaţii. Unele dintre acestea au fost Un urmaş al lui Fries, şi anume, van
lui al XlX-lea şi până astăzi, încercările Chiar în Italia, preocupări de acestea, trase chiar de el, altele, de urmaşii lui. Calker (un olandez), urmează teoria
celorlalte ţări de a face filosofic a religiei de filosofie a religiei, se grefează şi ele Problema este în adevăr pusă la Kant în aceasta a lui mai departe, transformând
sunt mai mult sporadice, nu sistemati- pe anumite interese, nu filosofice, ci re- toată forma ei şi de aceea nu m-am je- ceea ce era „Glauben”, adică ceea ce era
ce. Se găsesc câteva încercări la englezi ligioase, cum ar fi cazul baptiştilor din nat nici eu să spun că, în adevăr, gândi- „credinţă” la Kant şi ceea ce era „Gefiihl”
şi la francezi şi, la începutul veacului al Roma, care întreprinseseră o foarte in- rea filosofico-religioasă începe cu Kant. la Fries, adică ce era la acesta din urmă
XX-lea, foarte interesante, deşi încă nu teresantă mişcare religioasă. Dacă în adevăr Kant este el figu- „sentiment”, într-un proces specific care
destul de închegate, în Italia. ra centrală în toată filosofia religioasă ar fi un fel de întrepătrundere mistică
În ceea ce priveşte însă bibliografia germană, aceasta are neapărat nevoie redată printr-un cuvânt înrudit logiceş-
engleză a chestiunii, mie mi se pare că Germania - ţara de origine de cercetare. Dar, termenii generali ai te cu „Ahndung”. „Ahnen” însemnează „a
simţi”, „a bănui, nu a vedea sau a pricepe.
problema este tratată dintr-un punct şi patria înfloritoare a problemei sunt puşi în Kant cu destu-
Dar, [prin] acest cuvânt, „Ahndung”
de vedere cu mult prea exterior; nu lă preciziune; numai că el, introducând
este deocamdată vorba în lucrările en-
filosofei religiei oarecum viaţa religioasă în domeniul sau „Gefuhl”, şcoala aceasta a lui Fries nu
glezilor de un sistem al preocupărilor
filosofico-religioase; este mai ales vorba R ămâne, prin urmare, vrând sau ne-
vrând, ca domeniu special al preo-
raţiunii, face să înceteze propriu-zis
autonomia vieţii acesteia religioase şi el
este propriu-zis o scoală fundamental de-
osebită de cea kantiană, pentru că simţul
de lucrări cu caracter, aş zice, statistic, cupărilor filosofico-religioase, Germania. însuşi, în încheierile mai depărtate pe acesta trăieşte tot în cadrul conştiinţei raţi-
lucrări care deocamdată să sistematize- Pentru uşurarea d-voastră mai mult, care le trage, plecând de la această bază, onale umane şi este şi el pasibil de a fi apa-
ze, nu faptele de gândire asupra religiei, adică pentru a nu ieşi prea tare din ca- care este în fapt numai o teoretizare a rent în anumite formule intelectualiste.
ci faptele religioase însele. Vasăzică, bi- drul în care priviţi d-voastră, de obicei, lutheranismului, a protestantismului Vă spuneam şi altă dată că în adevăr
bliografia engleză a chestiunii cuprinde evenimentele filosofice decât pentru în- german, plecând de la aceasta, poate Kant este un filosof intelectualist, cu
mai ales un fel de inventar al actelor făţişarea realităţii, o să spun şi eu ca toa- ajunge la un fel de identificare a religiu- toate cele trei Critici ale lui; este un filo-
religioase şi, prin urmare, poate să iasă tă lumea că filosofia religiei sau filosofia nii cu morala, adică la atribuirea acelo- sof cu cele mai bune tradiţii carteziene,
afară din preocupările noastre de astăzi. religiunii începe în Germania, cu Kant. raşi scopuri moralei şi religiunii, nesub- tocmai pentru că el pretinde că toată

AXA ESTE UN ÎNDEMN LA ATITUDINE

18 www.axa.info.ro
 CURS DE FILOSOFIE A RELIGIEI
viaţa noastră spirituală este, la urma ur-
melor, pasibilă de a fi fixată, aparentă în
anumite formule ale raţiunii.
În legătură cu Fries trebuie să mai bă-
găm pe Otto, şi în legătură cu Fichte şi cu
Schelling, procedând de la Kant, pe Sim-
mel şi pe Natorp, care ajung la aceleaşi
concluzii oarecum intelectualiste.
Pentru aceştia doi din urmă este o
mică distincţie care trebuie stabilită, şi
anume: Kant zicea că există o viaţă raţi-
onală şi o viaţă alături de cea raţională,
dar reducea aceste două vieţi, le punea
sub clopotul de sticlă, sub egida acele-
iaşi acţiuni, a aceleiaşi puteri. Şi, atunci,
vedeţi ce se întâmplă când ai două căi
deosebite care, totuşi, au ceva comun:
este aproape de mintea omului discu-
tarea posibilităţii dacă nu cumva aceste
două căi sau se reduc una la alta, sau
este una dintre ele singura valabilă.
Spiritul omenesc are totdeauna
această necesitate de simplificare.
Deci, în faţa celor două grupe de
fapte, filosofii posteriori [lui Kant] s-au
gândit dacă nu cumva una se poate re-
duce la cealaltă, în adevăr, Simmel şi
Natorp sunt de părerea aceasta, că pro-
priu-zis religia nu face decât să fie un fel
de construcţie raţională care nu lucrea-
ză, însă, cu fapte precise de observaţie
şi nu lucrează cu fapte raţionale, ci pur
şi simplu cu un fel de vize, cu un fel de
aluzii ale umanităţii. Aceasta este pozi-
ţia lui Natorp şi a lui Simmel, care nu
este, în fapt, decât o continuare a unui
punct de vedere al lui Herder.
În afară de direcţia aceasta, tot por-
nind de la Kant, s-a desfăşurat o nouă
filosofie a religiei, care este cea hegelia-
nă. Hegel consideră religia ca un fel de,
nu pregătire, ci ca un fel de fază premer-
gătoare a filosofiei. Pentru el, a fi filosof
înseamnă a avea o activitate spirituală
prin excelenţă. Ea este stăpânită de toa-
te legile raţiunii. Filosofie propriu-zis
însemnează ideea care ia cunoştinţă de
ea însăşi, deci ultima treaptă posibilă de
dezvoltare spirituală, iar religia n-ar fi
decât un fel de anticameră a filosofiei
acesteia, o treaptă pe care spiritul ome-
nesc, logosul cel absolut, spiritul uman
în genere, trebuie să treacă pentru ca
să ajungă la filosofic. Cu alte cuvinte,
în esenţă, filosofia şi religia trebuie să
fie unul şi acelaşi lucru, sunt amândo-
uă tot metafizică, numai că metafizica
aceasta în formă religioasă reprezintă
o treaptă inferioară. Şi aci, [ca] un fel
de ironie a istoriei, se înnoadă imediat
propoziţia lui Schopenhauer în istoria
filosofiei, care spune că religia nu este
decât un fel de metafizică pentru proşti.
Schopenhauer spune că este metafizică
CE CITEŞTI ÎN AXA – POŢI DUCE CU TINE!
www.axa.info.ro
pentru oameni care nu înţeleg metafi-
zica propriu-zisă, sau, cum zice Hegel,
[pentru] mentalităţile care n-au ajuns
încă să facă metafizică propriu-zisă, în
cadrul şi după metodele filosofiei.
Cu această ramificare a problemati-
cei filosofiei religiei epuizăm aproxima-
tiv veacul al XIX-lea. Îl epuizăm însă
numai sistematic, nu şi de fapt, pentru
că încă nu am spus nimic despre Schle-
iermacher. El este cea mai importantă
figură şi, am putea spune, fondatorul
filosofic religiei.
Evident că şi el se leagă de Kant. Se
leagă întru atât întrucât Kant şi Schle-
iermacher sunt oarecum reprezentanţii,
cristalizatorii, formulatorii unei filo-
sofii a religiei în legătură cu structura
spirituală a protestantismului. Altfel,
Schleiermacher este o figură cu mult
prea de sine stătătoare, pentru ca să
nu avem nevoie de antecedentul isto-
ric pe care îl numim existenţa lui Kant.
Schleiermacher afirmă, cu o preciziune
fără de pereche până la el, independen-
ţa, autonomia vieţii religioase. Există,
prin urmare, o grupă de fapte spiritu-
ale omeneşti care nu se poate deduce
din alte fapte, a căror natură - zice el
- este oarecum asemănătoare cu aceea
a simţurilor şi în care rezultatele ei pot
să ajungă la o formulare raţională, la o
formulare adică în funcţie de reprezen-
tare. Acum, evident, şi Fries a făcut ace-
eaşi afirmaţiune; adică, şi Fries a spus
că simţul este la baza actului religios,
la baza legii religioase, numai că simţul
acesta al lui Fries - şi aceasta se vede la
urmaşul lui, Otto - este tot ceva în ca-
drul raţiunii. De aceea şi Otto, care pre-
cizează punctul de vedere al lui Fries, a
spus lucrurile cam încurcat şi nu destul
de sistematic. Otto este un raţionalist
pur. El zice: sunt urmaşul lui Fries, fac
parte din acea Friessische Schule, însă
am legătură, prin Fries, cu Kant şi cu
toţi raţionaliştii din filosofia germană.
Pe câtă vreme Schleiermacher zicea:
simţul este la baza vieţii religioase, dar
simţul acesta este în afară de conştiinţa
raţională. Aici stă importanţa cea mare
a lui Schleiermacher, în afirmarea auto-
nomă, necondiţionată a vieţii religioase
faţă de întreaga viaţă logico-obiectiv-
spirituală a omului în genere.
În afară de Fries am mai putea să
amintim figura importantă a lui Rit-
schl. El este mai mult teolog şi s-a păs-
trat mai mult în cadrul teologic.
În legătură cu filosofia religiei ur-
mează teoria pe care v-am înfăţişat-o
odată aci, anume teoria valorificării.
Ritschl este - hai să zicem - inventato-
rul, descoperitorul realităţii spirituale,
judecată pe care a absolvit-o pe urmă
aşa-numita şcoală de la Baden. Prin
urmare, peste Ritschl putem să trecem
foarte uşor.
Privire generală asupra
poziţiilor istorice
D acă băgăm de seamă, în toate
lucrurile pe care vi le-am expus
până acum sunt două elemente puse faţă
în faţă, elemente pe care le-a înfăţişat şi
Kant: în primul rând, conţinutul vieţii re-
ligioase, şi, în al doilea rând, expresiunea
sau formularea vieţii acesteia religioase.
Toate punctele de vedere pe care vi
le-am schiţat până acum se pot rezuma
în următoarele cuvinte: există o viaţă
religioasă deosebită de viaţa noastră
logic-obiectivă. Adică, există o viaţă
religioasă care se sprijină pe altceva în
structura ei intimă decât pe cunoaşte-
rea logică. Dar rezultatul acestei vieţi
religioase, adică rezultatele acestei cu-
noaşteri sunt, toate, pasibile de a fi re-
date în formule obişnuite, logice, în care
să intre elementul reprezentării.
Tipuri logic-obiective ale
religiei contemporane:
protestantismul,
catolicismul şi ortodoxia
V asăzică, toată viaţa noastră re-
ligioasă se poate formula în
funcţie de reprezentare de natură di-
ferită cu viaţa logic-obiectivă. Această
viaţă religioasă intră în tiparurile logic-
obiective.
Aceasta, în fond, nu este decât enun-
ţarea protestantismului, direct în felul
cum se prezintă; adică, în dogmatica lui
- aş zice -ar trebui să punem accentul
fundamental pe elementul raţional.
Dacă însă mergem la izvor, adică la
Luther, ar trebui atunci să facem ca ac-
centul fundamental să cadă pe elemen-
tul acesta extraraţional.
Este foarte ciudat cum un cunoscut
al meu, crescut în şcoala catolică, la ie-
zuiţi, la Viena, doctor de la nu ştiu câte
facultăţi teologice şi filosofice, a părăsit
catolicismul şi a trecut la protestan-
tism. La întrebarea mea, cum explică el
această trecere, ce înţelege prin această
schimbare, mi-a răspuns: Luther reîn-
viază pe Augustin. Bietul om, îi ştia şi
pe Luther, şi pe Augustin, din cărţi, nu
din realitatea lumească, nici din viaţa
bisericească. Organizarea şi realizarea
lui Augustin înseamnă biserica aceasta
catolică, sprijinită pe conceptul de tra-
diţiune, de teorie, iar cealaltă înseamnă
protestantism sprijinit pe raţiunea pro-
priu-zisă, pe făurirea tuturor lucrurilor,
pe înlăturarea misterelor, pe sprijinirea
tuturor întâmplărilor.
Vasăzică, este drept că există în Lu-
ther acest grup de fapte de natură extra-
raţională, pe care l-am subliniat şi care am
arătat unde a ajuns, care însă, totuşi, nu
este caracteristic pentru protestantism.
Dar, în afară de protestantism, mai
există în Europa confesiunea catolică
şi cea ortodoxă. În confesiunea catoli-
că, iată cum se dozează cele două mo-
mente kantiene. Eu zic: Dumnezeu se
poate cunoaşte raţional, existenţa lui
se poate deduce raţional. Sfântul Toma
d’Aquino nu are decât să asculte de ce
spune biserica pentru ca să meargă pe
www.axa.info.ro
calea mântuirii. Vasăzică, biserica sta-
bileşte dogmele, pe cale raţională, şi
credinciosul se supune dogmelor aces-
tora nu în virtutea raţiunii, ci în virtutea
conceptului de teoretizare.
Vasăzică, acolo unde protestantismul
zicea: există viaţă de sine stătătoare, via-
ţă extraraţională, care în viaţa religioasă
catolică organizează biserica (întrucât
această mistică se găseşte şi în catolicism),
aci se zice: nu, există o viaţă religioasă,
care este perfect în cadrul raţiunii, în
privinţa părţii a doua, unde şi la protes-
tantism această viaţă religioasă se poate
formula în termeni de reprezentare, aci se
zice: această viaţă religioasă este codifica-
tă în dogme, care, fiind imuabile, nu sunt
pasibile de control. Deci, ele se impun.
Punctul acesta de vedere, al treilea,
este cel al Bisericii Ortodoxe, cum zic eu
şi cum cred şi eu, de fapt. Există o viaţă
religioasă de sine stătătoare, care nu are
nimic comun cu viaţa noastră raţională,
logic-obiectivă. Conştiinţa pe care noi,
pe alte căi decât cele raţionale, o aducem
din această viaţă religioasă, nu este pasi-
bilă de interpretare în funcţie de repre-
zentare, ci este pasibilă de reducere prin
analogie la reprezentările domeniului
logic-obiectiv. Adică, noi cunoaştem
pe Dumnezeu în viaţa religioasă, dar
atribuim lui Dumnezeu, pe care noi în
viaţa aceasta religioasă îl credem divi-
nitate, calităţile pe care le-am văzut. Şi
atributele acestea nu sunt reprezentarea
limbajului logic obişnuit, ci este un lim-
baj, nu simbolic - aceasta ar fi altceva -,
ci este un limbaj prin analogie.
Acesta este punctul de vedere pe
care l-am urmat eu şi în expunerea fă-
cută acum câţiva ani şi deosebirea între
acest punct de vedere şi toată istoria fi-
losofiei religiei, aşa cum am expus-o în
câteva linii, în ora de faţă.
Nae IONESCU
Cu aceste consideraţiuni, am înche-
iat cursul pe care mi-am propus a-l face
cu d-voastră în acest an. g
19
Ioan GÂNDU
Cuvântul Mântuitorului,
Sfânta Predanie şi
mărturiile sfinţilor ne sunt
călăuze
Î
n ceea ce priveşte, mântuirea su-
fletească, creştinii, indiferent de
treapta divino-umană pe care se
află, ancoraţi temeinic în învăţă-
tura creştină străbună, autentic dreptslă-
vitoare, şi în Sfânta Predanie, pe aceasta
o încredinţează cu mare grijă, smerenie
şi îndelungă răbdare, numai arhiereilor,
preoţilor şi duhovnicilor vrednici de în-
credere, care la rândul lor sunt credin-
cioşi pe deplin învăţăturii Mântuitoru-
lui Hristos, drept învăţând şi săvârşind
cuvântul Adevărului Său, doar după
voia Lui cea dumnezeiască şi nu după a
noastră cea omenească. Cum ar putea fi
altfel, de vreme ce miza este însăşi soarta
sufletului nostru în veşnicie?
Cine ar comite imprudenţa greu re-
versibilă, câteodată şi ireversibilă, de a
încredinţa călăuzirea sa sufletească unor
păstori în care nu-L văd deloc pe Dom-
nul Hristos, ci observă în ei nişte simpli
www.axa.info.ro
manageri, care vorbesc despre Dumne-
zeu, uneori cu mult meşteşug ritoricesc,
sacrificând fondul evanghelic inestima-
bil, în favoarea unor forme persuasive de
elocinţă amăgitoare, fiindcă în mod vă-
dit nu-L cunosc pe Dumnezeul Cel veş-
nic Viu, ci doar, o spunem cu durere, se
folosesc nesăbuit de numele Lui! Însuşi
Mântuitorul ne-a prevenit pe toţi să nu
fim ca cei care Îl slăvesc doar cu buzele,
dar cu inimile stau departe de El…
Acestea sunt cuvintele Mântuitoru-
lui, iar El nu ni le-ar fi spus, dacă nu ar
fi existat şi pericolul strecurării fraţilor
înşelători în mijlocul Bisericii Sale, pre-
cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel,
«gura şi trâmbiţa lui Hristos» şi Aposto-
lul neamurilor. Dacă închinătorii simpli
sunt atât de exigenţi cu mântuirea lor,
cunoscut fiind faptul că toţi credincioşii
în duh şi adevăr cunosc şi recunosc gla-
sul inconfundabil al Păstorului Cel Bun,
apoi cu cât mai mult oamenii de ştiinţă
şi conştiinţă vor aştepta din partea du-
hovnicilor timpului nostru să fie adevă-
rate modele de trăire hristocentrică şi
reală iubire şi devoţiune pentru misiu-
nea lor sacerdotală de-o importanţă co-
vârşitoare, dar să fie şi capabili, cu harul
lui Dumnezeu, să întindă către ei punţi
cognitive luminate, morale şi durabile,
printr-o cunoaştere duhovnicească pro-
fundă, pe care unii dintre marii călăuzi-
tori ai neamului nostru, cu viaţă sfinţită
şi sfinţitare, au avut-o şi o au?
Iată o mărturie, extrem de încura-
jatoare şi scumpă tuturor creştinilor
înviaţi lăuntric,  a Cuviosului Sofronie,
făcută spre sfârşitul vieţii:”Nu există o
luptă duhovnicească mai anevoioasă, mai
dureroasă decât lupta triumfului Iubirii
lui Hristos. Ea începe în noi înşine, şi
20
apoi trece în lumea întreagă. Ca origine
această Iubire nu este de pe pământ, ci din
Cer. Într-însa se află sensul Fiinţei Dum-
nezeului Însuşi, Care ne-a dat porunca să
iubim. Ascensiunea duhovnicească în Îm-
părăţia Iubirii Necreate a lui Dumnezeu
necesită o foarte îndelungată nevoinţă as-
cetică. Acestei «ascensiuni» îi întrezărim
o oarecare analogie în urcuşul obositor pe
un munte abrupt, în munca creatoare a
artiştilor talentaţi în toate domeniile artei,
în munca asiduă de mulţi ani pentru do-
bândirea cunoştinţelor ştiinţifice, ca şi în
alte domenii asemănătoare.
Şi dacă oamenii, în majoritatea cazu-
rilor, merg cu bună inimă către jertfele de
tot felul pentru dobândirea unor valori
materiale temporare sau pentru o situaţie
socială privilegiată, atunci nu-i cazul să
ne mirăm de necesitatea unor sforţări şi
mai mari pentru dobândirea valorilor ne-
trecătoare ale Împărăţiei lui Dumnezeu,
după cuvântul Domnului: «Împărăţia lui
Dumnezeu se ia cu sila şi cei ce se silesc
o răpesc» (Matei XI, 12). Lumina m-a
cercetat în Sâmbăta Mare (1924) după
împărtăşire şi eu am simţit-O ca pe o
atingere a veşniciei divine de duhul meu.
Liniştită, plină de pace şi iubire, Lumina
a rămas în mine trei zile. Ea a risipit întu-
nericul care stătea în faţa mea, întunericul
nefiinţei. Eu am înviat, şi în mine, odată
cu mine a înviat toată lumea. Cuvintele
Sfântului Ioan Gură de Aur de la sfârşitul
Liturghiei pascale mi s-au înfăţişat în pu-
terea cutremurătoare:«A înviat Hristos,
şi nici un mort nu este în groapă» (N. n.
- Sau cele al Sfântului Ioan Damaschin:
«Moarte, moarte, mai bine te-am numi
noi pe tine viaţă»).
Obosit până atunci de de vedenia mor-
ţii obşteşti, începeam să retrăiesc în acel
moment, zicând: da, şi sufletul meu a în-
viat şi eu nu mai văd pe nimeni mort…
Dacă astfel este Dumnezeu, atunci mai
degrabă trebuie să lăsăm repede toate şi
să căutăm numai unirea cu El. Cu toate
că sunt neînsemnat din toate punctele de
vedere, dar faptul este fapt: Dumnezeu
Tatăl a avut milă de mine, cum în general
Îi este milă de toţi cei cu inima zdrobită
(Psalm 50, 19). El, Tatăl, m-a dus pe
mine la iubitul Său Fiu, iar Fiul m-a ridi-
cat din căderea mea nenorocită (Ioan VI,
37 - 40; 44 - 47), Duhul Sfânt, Care din
Tatăl purcede mi-a dat să trăiesc «marea
taină a dreptei credinţe: Dumnezeu S-a
arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul».
Acum ştiu că, înafară de această credin-
ţă, stările trăite de mine ar fi fost excluse.
Şi chiar într-o experienţă insuficientă este
posibilă credinţa, care creşte în continuare
în puterea revărsării harului asupra omu-
lui. Mărturisesc că, atunci când, printr-o
puternică repulsie faţă de mine însumi
aşa cum sunt, toată fiinţa mea se afunda
în rugăciunea către Mântuitorul Hristos,
smulgându-mă din ghearele de menghină
ale patimilor şi materiei, atunci simţirea
Memoria
Luminii
(V)
veşniciei divine era atât de clară, încât nici
o logică sau psihanaliză nu pot clătina evi-
denţa. De ce vorbesc despre logică şi psiha-
naliză? Pentru că prima nu dă voie să crezi
decât în omul istoric, care se poate vedea
şi pipăi (I Ioan 1, 1), care poate fi omo-
rât, spânzurat pe cruce, ca un tâlhar, fie El
chiar Creatorul cosmosului nemărginit.
A doua, psihanaliza, ne încredinţează
că nu este necesar să dăm crezare trăiri-
lor proprii (N. n. - Deşi ea dă o crezare
entuziastă propriilor postulate, vai, atât
de nesigure, din moment ce mărimile
nemăsurabile ale fiinţei umane rămân
înafara mijloacelor psihanalitice!). Dar,
după cum spune Stareţul Siluan: o ase-
menea lumină, o asemenea iubire, o ase-
menea putere de viaţă şi o asemenea în-
ţelepciune nu pot proveni decât dintr-un
Început adevărat al tuturor celor existen-
te. Stareţul Siluan a fost un om neobişnuit
de dotat; dar şi eu, cu toate că sunt de o
mediocritate vrednică de plâns, pot oare-
cum judeca cele ce sunt accesibile duhului
omenesc şi, de asemenea, gândirii noastre
şi psihicului nostru”.
Astfel de mărturii ale unor mari
nevoitori creştini, îndelung cumpănite
prin filtrul extrem de exigent al expe-
rienţei bimilenare a Bisericii dreptslă-
vitoare şi altele asemănătoare (Sfântul
Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie
Palama, Fericitul Arhiepiscop Antonie
Mărturisitorul, Sfântul închisorilor Va-
leriu Gafencu şi mulţi alţii), precum şi
trăirile duhovniceşti reale ale unor creş-
tini trăitori contemporani cu noi, care
din smerenie şi luminată ascultare nu
vorbesc despre experierile lor sufleteşti,
dar prin viaţa lor hristocentrică cultiva-
tă cu grijă, ne sunt îndemn şi întărire
în mijlocul încercărilor de tot felul şi ne
dovedesc că Biserica strămoşească este
vie, ridicând mereu alţi sfinţi din mijlo-
cul neamului nostru, sfinţi descoperiţi
de Sus, în tradiţia Sfintei Predanii, prin
descoperire dumnezeiască şi îndelun-
gă cercetare duhovnicească şi sfătuire
sinodală; nicidecum crezuţi fericiţi şi
sanctificaţi, după criterii omeneşti, în
regim de urgenţă, căci ceea ce este de la
Dumnezeu durează, iar ceea ce este de
la oameni dispare.
Singurul criteriu valabil al stării
noastre lăuntrice ne este oferit de cu-
vintele Mântuitorului: «Iar Eu vă spun:
iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce
vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc
pe voi şi rugaţi-vă pentru cei care vă va-
tămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui
vostru Celui din ceruri (...) Fiţi, dar, voi
desăvâşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este» (Matei V, 44 - 48). Oare
savanţii autentici nu cer şi aşteaptă ace-
laşi lucru din partea emulilor şi discipo-
lilor lor? Nu le doresc în mod generos
desăvârşirea, pe cât posibil omeneşte,
fiecăruia în domeniul său de activitate,
îndemnându-i în acelaşi timp spre o
mare rezistenţă la adversităţile de tot
felul? „Avem de ales una dintre aceste
două căi: ori, să ne îndepărtăm de Dum-
nezeu, şi să murim duhovniceşte; ori, în
năzuinţa spre El, să murim pentru lumea
aceasta. În această «murire» se află crucea
noastră, răstignirea noastră. În eforturile
lor pentru a ajunge la realizarea idealului
pe care şi-l reprezintă, mulţi pier, cu toate
că e vorba numai de un triumf vremelnic.
Dar creştinul, cu libertatea duhului său
nemuritor dobândită în Dumnezeu, este
gata să sufere pentru realizarea adevăru-
lui suprem. În aceasta constă demnitatea
creştinului, căci ceva asemănător nu se în-
tâlneşte în lumea naturală… „.
Numai în acest fel, mergând pe calea
împărătească, cu smerită cugetare, băr-
băţie duhovnicească, dreaptă socoteală
şi îndelungă răbdare, noi toţi putem afla
că există şi o ştiinţă a Duhului (ca şi o
cultură a sa, precum bine zice Părintele
Rafail Noica) mai presus de toate şti-
inţele pământului, întrucât ne poartă
sufletele spre Ţările de Sus.
Originea transcendentă a
sufletului omenesc
Î n «Teologia dogmatică ortodoxă»,
vol I, scrisă de Părintele Profesor
Dumitru Stăniloae, găsim aceste adânci
limpeziri, expuse cu simplitate, deşi nu
e deloc simplu să fi simplu, mai cu sea-
mă în teologie, dar şi în ştiinţă:
„…De câte ori licăreşte pentru conşti-
inţa noastră transcendenţa divină, ea ni se
impune în această calitate a sfinţeniei co-
borâtă la noi, greu de definit prin concepte
şi prin cuvinte, dar experiată în oarecare
fel. Însăşi sfinţenia e ceva transcendent lu-
mii şi de aceea însăşi transcendenţa o ex-
periem ca sfântă, deşi e coborâtă la noi şi
ne atrage în sus. Sfinţenia însăşi prezentă
în lume e dovada unei ordini ordini trans-
cendente. Poate că în nimic nu se trăieşte
acel cu totul altfel, acel mister producător
de teamă al realităţii divine, ca sfinţenia
care îmbracă revelarea Sa.
Şi mai departe:…Lucrurile sunt raţi-
onale cu acest dublu scop: de a fi de folos
omului pentru a se întreţine biologic, dar
şi în scopul de a spori spiritual prin cu-
noaşterea sensurilor şi al conformităţii tot
mai înalte a lor cu el şi al ultimului sens
al lor care este Dumnezeu, Care răspunde
cel mai deplin setei de împlinire infinite a
omului. Sensul lucrurilor i se lărgeşte prin
faptul că ele constituie conţinutul gândirii
comune şi al comunicării verbale cu cei-
lalţi, deci al comuniunii tot mai intime în
general, al acordului pe care îl realizează
cu ceilalţi pe baza lor, al îmbogăţirii şi
unirii spirituale reciproce.
În ceea ce priveşte originea sufletu-
lui, Părintele Dumitru Stăniloae, soco-
tit nu doar de ortodocşi, ci şi de catolici,
poate cel mai important teolog al seco-
www.axa.info.ro
„Dragostea nu cade niciodată. Cât despre
proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor
va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în
parte cunoaştem, în parte proorocim. Dar
când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci
ceea ce este în parte se va desfiinţa…
Când eram copil, vorbeam ca un copil,
simţeam ca un copil; Dar când m-am făcut
bărbat, am lepădat cele ale copilului…”
(I Corinteni - 8,9,10,11)
lului al XX-lea, scria: „E drept că Gene-
za ne spune că Dumnezeu a format întâi
trupul omenesc din ţărână şi apoi a i-a
insuflat sufletul. Dar aceasta trebuie s-o
înţelegem în sensul că de când a început
să se formeze trupul omenesc, cu o com-
plexitate biologică maximă, a avut în el
sufletul insuflat de Dumnezeu, prin care
Dumnezeu a contribuit în mod special la
realizarea organismului biologic uman de
maximă complexitate. De aceea, forma-
rea trupului e considerată în Geneză ca
un act creator special al lui Dumnezeu.
Aici lucrarea creatoare a Logosului dum-
nezeiesc nu a mai constat numai într-un
nou impuls şi într-o nouă putere dată ra-
ţionalităţii generale a lumii create, pentru
a produce noi forme analoage ale raţiona-
lităţii Sale divine, ci a intrat El Însuşi ca
subiect în relaţie dialogică creatoare cu un
subiect creat ce este chip văzut al subiec-
tului său sufletesc, aducând la existenţă
sufletul omenesc odată cu trupul. În acest
fel s-a putut concentra în noul subiect nu
numai expresia întregii raţionalităţi plas-
ticizate a lumii, ci şi calitatea de purtător
conştient al acestei raţionalităţi.
Logosul divin a început să vorbească
cu un chip creat al Său, ca subiect, ca ipos-
tas, creându-l sau chemându-l la existenţă
şi acest chip s-a manifestat de la început
într-un organism biologic, care a început
să se formeze. Prin aceasta omul stă în-
tr-o relaţie conştientă, într-un dialog con-
ştient pentru a produce în lume tot felul
de transformări voite, după asemănarea
cu Dumnezeu. Noile persoane umane se
nasc apoi dintr-o pereche de alte persoane
umane, prin puterea lui Dumnezeu care
intră în dialog cu ele.
Datorită faptului că nici o clipă nu
există nici sufletul singur, nici trupul, în-
văţătura creştină preferă să vorbească nu
de spiritul omului, ci de suflet. Căci prin
spirit s-ar înţelege o entitate care n-are
nici o calificare ce s-ar datora coexisten-
ţei cu trupul. De aceea, pentru învăţătura
creştină spiritul nu este în om o entitate
deosebită de suflet, ci, funcţiile superioare
ale sufletului, dedicate mai puţin îngrijirii
trupului şi mai mult gândirii care se poate
înălţa până la gândirea Creatorului Său”.
În «Ambigua», Sfântul Maxim Măr-
turisitorul, poate cel mai profund, clar
şi subtil teolog al Bisericii dreptslăvi-
toare, „consideră că omul e constituit de
la început din suflet şi trup, pentru că el
este de la început ipostasul om, constituit
din amândouă. Nici o parte a ipostasului-
om nu vine la existenţă mai târziu, căci
aceasta aceasta ar transforma pe amân-
două când s-ar uni, iar omul nu ar fi om
înainte de unirea lor. Pe altă parte, Sfân-
tul Maxim declară că sufletul şi trupul nu
se pot uni sub presiunea unei forţe exteri-
AXA AFIRMĂ – NU RĂSTĂLMĂCEŞTE ŞI NU ÎŞI ÎNCHIPUIE
www.axa.info.ro
oare, nici a unei afinităţi naturale, căci în
ambele cazuri unirea lor s-ar datora unei
forţe impersonale lipsite de libertate, şi în
acest caz nici omul n-ar fi o fiinţă liberă.
Sufletul şi trupul vin la existenţă deoda-
tă, la început prin creaţie, iar după aceea
prin naştere şi prin voia lui Dumnezeu,
dar nu ca o unitate de substanţă, ci ca o
unitate formată din amândouă”.  Dumnezeu cunoaştem doar energiile
„De altfel, însuşi sufletul viu, insuflat
omului, este văzut de Sfântul Grigorie
Palama ca veşnic viu, nemuritor şi în-
zestrat cu harul dumnezeiesc (…) Dar
ce înseamnă viu ? Veşnic viu, nemuritor,
adică raţional (cuvântător). Căci nemuri-
torul este raţional. Şi nu numai aceasta, ci
înzestrat cu harul dumnezeiesc. Căci aşa
este cu adevărat viu sufletul. Iar aceasta
este identic cu după chipul, iar, de voieşti,
şi după asemănare. Raţiunea are tendinţă
să continue în veci a cunoaşte, cuvântul
are tendinţa să vorbească în veci”.
După Sfântul Grigorie de Nazianz
„noi suntem din neamul lui Dumnezeu” ;
Sfântul Maxim Mărturisitorul „explică
aceasta în sensul că noi avem ca principiu
şi cauză Raţiunea Divină sau Cuvântul
lui Dumnezeu”, iar Sfântul Grigorie de
Nyssa „leagă participarea de înrudire”,
spunând:”E ceva care înrudeşte pe om
cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la
Dumnezeu este indispensabil să posede în
fiinţa sa ceva ce corespunde Celui parti-
cipat”. În sfârşit, „Patriarhul Calist leagă
de participare şi de înrudire, dialogul în
iubire, spunând că lui Dumnezeu ca iubi-
tor Îi corespunde din partea omului: «Iu-
besc, deci sunt om»”.
Aşadar, putem constata, cu relativă
uşurinţă, cum teologia autentic drept-
slăvitoare cheamă omul la iubire, teolo-
ghisire, sfinţire şi teoforie, iar ştiinţa lu-
minată de Dumnezeu invită la cunoaş-
terea sublimităţii Creaţiei, ajungând
în cazurile fericite tot la cunoaşterea,
iubirea şi slujirea închinate lui Dumne-
zeu, pe când filosofiile autonomiste, an-
titrinitariste, panteiste, impersonaliste
şi solipsiste, oricât de persuasive, fasci-
nante şi perseverente ar fi în formă, eşu-
ează în cele din urmă în spaţii tot mai
virtuale, vecine cu alienarea fiinţei uma-
ne şi chiar proiectarea ei în întunericul
cel mai dinafară, fiindcă din nefericire
şi în mod tragic «cei care se joacă prea
mult de-a fantoma, ajung sigur fantome!»
(Villiers de L”Isle-Adam).
După Paul Evdokimov, «în chipul
nostru (nealterat) vedem reproducerea
misterului trinitar negrăit, până la nivelul
profunzimii unde omul devine o enigmă
pentru sine însuşi». «Căci e mai uşor să
cunoşti cerul decât pe tine însuţi» (Sfân-
tul Grigorie de Nyssa), atât de mare
este taina persoanei umane, omul fiind
cununa creaţiei lui Dumnezeu, chemat
fiind la ranguri divino-umane de ne-
grăit, la preoţia sfinţitoare (prin arhierei,
preoţi şi diaconi), la preoţia lucrătoare
(prin toţi creştinii cu fapta) şi la preoţia
împărătească, pe care o dăruieşte Dum-
nezeu cui vrea, când vrea, cum vrea, cât
vrea şi unde vrea, pentru că precum din
Lui necreate, aşa şi din om cunoaştem
numai energiile umane, şi pe acelea ne-
deplin şi numai printr-o anevoioasă şi
adeseori chinuitoare experienţă perso-
nală…
Pe unii cugetul smerit şi «voinţa li-
beră îi păzesc în cele Sus», chemându-i
spre o negrăită bucurie duhovnicească
şi înţelepciune, pe alţii cugetul trufaş
şi «libertatea alegerii» îi împing spre o
cumplită şi «indefinită adâncime tene-
broasă» (Părintele Dumitru Stăniloae),
fiindcă răul cel mai mare este înstrăinarea
de Dumnezeu!
Am auzit cu toţii, de nenumăra-
te ori, această confesiune dureroasă,
aparţinând unor oameni de toate ran-
gurile sociale, de la vlădică şi până la
opincă:”Am tot ce vreau pe plan mate-
rial şi profesional, îndeplinindu-mi orice
dorinţă în lumea aceasta, dar pacea lă-
untrică şi bucuria sufletească îmi lipsesc”.
Mai rar, dar auzim şi o mărturisire di-
ametral opusă: „Am doar atât cât mi-a
dăruit Dumnezeu, dar cu mila Lui pacea
şi bucuria nu-mi lipsesc!”. La o sumară
cercetare, aflăm că primii oameni sunt
necredincioşi, puţin credincioşi sau rău
credincioşi, iar ceilalţi sunt toţi credin-
cioşi cu fapta, pe diferite trepte ale slu-
jirii creştine caritabile.
Dimensiunile exhatologiei
particulare şi universale
S e spune, printr-o străveche ex-
periere creştină, că intrările şi
ieşirile în lume aparţin în întregime lui
Dumnezeu, iar în intervalul dintre ele
omul îşi poate pregăti fericirea veşnică
sau nefericirea veşnică, după cum su-
fletul său va alege, prin liber-arbitrul
cu care a fost înzestrat; dar ontolo-
gic inestimabil, pe care numai în acest
scurt timp terestru îl putem valorifica la
maxim în sens mântuitor, fiindcă după
moarte nu mai există căinţă, ci doar o
aşteptare înfrigurată a sufletelor, pleca-
te la cele veşnice fără pregătire, la Mi-
lostivirea lui Dumnezeu şi la rugăciuni-
le Maicii Cuvântului şi ale tuturor Sfin-
ţilor, care i-au bineplăcut Lui din veac
Învăţătura creştin-ortodoxă ne vor-
beşte limpede despre „evenimentele le-
gate de sfârşitul vieţii omului pe pământ
şi de mântuirea lui (eshatologia particula-
ră), precum şi despre realităţile ultime ale
sfârşitului lumii (a doua venire a Domnu-
lui, învierea morţilor, judecata universală,
cer nou şi pământ nou, viaţa veşnică şi
chinurile veşnice), când lumea începe din
nou, având ca scop nu sfârşitul, ci eterni-
tatea (eshatologia universală)”.
În «Teologia dogmatică ortodoxă»,
vol. III, «patriarhul teologiei ortodoxe»,
cum atât de inspirat îl numea vredni-
cul de amintire Patriarh Teoctist pe
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae,
scria: „Dumnezeu a creat lumea ca să o
desăvârşească, nu ca să o lase veşnic într-o
formă relativă. El nu a creat pe oameni,
www.axa.info.ro
ca să-i desăvârşească numai pe unul câte
unul trecându-i prin moarte, şi numai în
sufletul lor, ci pe toţi împreună şi în fiin-
ţa lor întreagă, deci şi în trupul legat de
cadrul lumii. Numai aşa va fi desăvârşit
deplin omul ca om. În aceasta va consta
împlinirea ultimă a scopului unirii inti-
me a Fiului lui Dumnezeu cu lumea prin
întruparea şi prin învierea Sa cu trupul,
ca parte a lumii. Numai ducând-o la de-
săvârşire, Dumnezeu împlineşte, planul
creaţiunii lumii şi al îndumnezeirii ei în
Hristos, după ce prin ajutorul dat de El
s-a împlinit în forma actuală a ei tot ce
se putea împlini pe pământ, pentru a face
străvezii raţiunile ei divine. Viaţa noas-
tră îşi găseşte sens numai dacă trece prin
moarte la plenitudinea unei vieţi eterne.
Dar această plenitudine nu o poate obţine
omul dacă nu o poate trăi şi în trupul său
înviat şi eliberat de coruptibilitate. Căci
viaţa completă umană e viaţa în trup,
care dă o complexitate specifică existenţei
umane şi îl face pe om apt să dea vieţii spi-
rituale o frumuseţe în bogăţia şi armonia
formelor văzute.
Valoarea unică şi completă a vieţii
umane în trup a pus-o în lumină Fiul lui
Dumnezeu care a asumat trupul omenesc
şi l-a înviat pentru veşnicie. Dumnezeu a
justificat astfel crearea materiei pe care,
prin asumarea trupului şi prin învierea
lui, o ridică pe planul participării cul-
minante la spiritualitatea Lui, nelăsând
trupul individual pradă descompunerii
eterne. Dar învierea cu trupul a persoa-
nei omeneşti individuale nu poate avea loc
decât în solidaritate cu prefacerea întregii
substanţe a cosmosului, adică la sfârşitul
chipului actual al lumii. Mântuitorul
Hristos a înviat pentru a pune în faţa
noastră perspectiva şi nădejdea învierii şi
a Se face izvorul puterii de transfigurare a
cosmosului actual şi al învierii trupurilor
Ioan GÂNDU
noastre. Hristos cel înviat este prin El în-
suşi începutul şi profetul sfârşitului vieţii
actuale a lumii şi al ridicării ei în plenitu-
dinea vieţii în Dumnezeu.
Componentele eshatologiei universale
sunt deci acestea: desăvârşirea lumii tre-
21
Ioan GÂNDU

credinţă,
ştiinţă şi
conştiinţă

cute prin sfârşitul formei actuale; a doua condiţii cu totul diferite. Viaţa viitoare, Hristos este mântuirea noastră şi toţi cei roage, în duh şi adevăr, cu vreme şi fără
venire a lui Hristos; învierea generală a după obşteasca Înviere, este o continuă ce o venerează şi se aşează sub scutul ei vreme, printr-o adevărată mucenicie
morţilor şi schimbarea trupurilor celor sporire în bine pentru cei drepţi, prin ha- sunt salvaţi de distrugerea veşnică. sufletească, eroică şi istovitoare, smerită
de pe pământ; Judecata universală din rul lui Dumnezeu. «Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi tăcută, responsabilă şi larg cuprin-
urmă; viaţa veşnică întru fericire sau ne- Prin substanţa sa, sufletul este o fiinţă iar sufletul nu-l pot ucide» ne spune zătoare, iubitoare şi învietoare, com-
fericire Dintre ele, cel puţin primele trei individuală şi nemuritoare, ca şi Creato- Mântuitorul Hristos, ci «temeţi-vă de cel pătimitor-nepătimitoare, pentru toate
vor avea loc într-un fel de simultaneitate. rul său, Care este veşnic. Ideea că există ce poate ucide şi trupul şi sufletul», adică sufletele omeneşti care încă se chinuie
Dar cauza tuturor va fi a doua venire a viaţă viitoare este intim legată de de ideea de cel rău, care ispiteşte necontenit pe om, cumplit în noaptea grea şi apăsătoare
lui Hristos. Sau Hristos va veni a doua veşniciei şi a nemuririi sufletului. Cel ce până la capăt. Cel ce nu crede în Dumne- a necredinţei, pentru ca toţi să vină la
oară întru slavă pentru a le produce pe crede, îşi începe viaţa sa veşnică pe pă- zeu, nu crede nici în viaţa viitoare şi nici cunoştinţa Adevărului şi să învieze su-
toate celelalte. Întrucât la vedere, prima mânt şi va trăi veşnic, iar cel ce nu crede în răsplata viitoare. (…) De pe pământ, fleteşte, precum stă scris în Evanghelii.
componentă a lor va fi sfârşitul lumii, deşi este condamnat deja de pe pământ şi este deci, începe veşnicia!”. În puţinăciosa noastră înţelegere
cauza ascunsă a ei este Hristos care vine mort pentru viaţa veşnică. Din «Istoria Bisericească Universală» teologico-culturală, de acum un mare
a doua oară, e bine să se vorbească întâi Aceste idei, de nemurire a sufletului scrisă de Părintele Profesor Mircea Pă- rol în salvarea sufletelor îl pot avea oa-
despre sfârşitul lumii”. Acest sfârşit al lu- şi de viaţă dincolo de mormânt, sunt idei curaru, dar şi din cântările pascale din menii de ştiinţă, creştini cu fapta, care
mii trebuie conceput în sensul arătat de inerente spiritului omenesc, idei ce apar- Duminica a doua după Paşti (a Sfân-
Sfântul Grigorie Palama: „Fără să dis- în văzul lumii, cu prestigiul lor intelec-
ţin omenirii întregi şi sunt intim legate de tului Apostol Toma) aflăm un detaliu tual imens, pot deveni adevărate făclii
pară material, lumea va fi atât de scălda- religia tuturor popoarelor pământului, a copleşitor de-o măreţie sfântă, dincolo
tă în spiritualitate, încât nu spiritul va fi călăuzitoare pentru cei mici, mulţi şi
tuturor timpurilor şi a tuturor gradelor de de orice sublimitate umană, precum împovăraţi de grijile vieţii, uneori până
văzut prin materie, ci materia prin spirit”. civilizaţie. Toate religiile păgâne recunosc au fost atâtea altele în istoria Creşti- la limita insuportabilului, pe care atât
locuri de recompensă şi pedeapsă după nismului sfinţitor, slujitor şi luptător, de mult îi iubeşte Împăratul Vieţii! Şi
Moartea pentru cei înviaţi moarte. Omenirea Vechiului Testament consemnate în «Actele martirice»: Sfân- oare ce motiv raţional, moral şi real l-ar
tul Apostol Toma, care a propovăduit
nu există şi-a întemeiat convingerile pe revelaţia
divină conţinută în Sfânta Tradiţie. (…) Evanghelia prin ţinuturile Indiei, a avut
putea împinge pe oricare dintre noi să
aleagă în locul vieţii veşnice în bucuria
A rhimandritul Paulin Lecca, Moise este primul care a scris despre ele în
om cu o viaţă dostoievskiană Pentateuhul său, fiind inspirat de Dum-
şi unul dintre cei mai luminaţi ieromo- nezeu. Sfântul Ioan Hrisostomul spune
o moarte mucenicească de-o cruzime
înfricoşătoare din partea torţionarilor
săi; după ce a fost jupuit de piele pe viu,
cea neînserată, osânda veşnică despre
care Sfântul Teofilact scria cu durere:
«Viermele şi focul ce muncesc pe păcătos
www.axa.info.ro

nahi ai noştri, duhovnic iscusit cu o via- că ideea de viaţă viitoare a fost comună a fost aruncat pradă crocodililor.
ţă hristocentrică reală şi cu o inteligenţă omenirii dintotdeauna.«Credinţa în re- în gheenă sunt conştiinţa sa!».
Atunci, Sfântul Apostol a strigat cu
teologico-culturală vie, scria într-o lu- munerarea fiecăruia după faptele sale în o certitudine de foc dumnezeiesc, pe În urmă cu mulţi ani, un frate al nos-
crare a sa intitulată «Ce este moartea?» viaţa viitoare, este împărtâşită de eleni, de care nu o au decât cei înţelepţiţi prin tru care primise o inimă nouă din lumi-
aceste gânduri-lumină, pe care ni le co- barbari, de poeţi şi de filosofi în general, harul lui Dumnezeu, ce şi-au ars toate na vie şi veşnic cugetătoare în locul celei
munica cândva cu o simplitate şi linişte de tot neamul omenesc». Socrate, marele iluziile omeneşti, Hristos a înviat! Aces- vechi, ce-i ajunsese un lac de lacrimi,
patericale în cimitirul mânăstirii Arno- filosof păgân, spunea: «Am buna nădej- te cuvinte au un singur răspuns până ne-a încredinţat un poem alcătuit din
ta, pe vremea în care era stareţ: de că pe cei care s-au săvârşit din viaţă îi în zilele noastre, cu serioase temeiuri esenţele tari şi nebiruite ale jertfelniciei
„Oamenii încă de pe pământ sunt mor- mai aşteaptă ceva, şi anume ceva mai bun teologico-culturale, din partea tuturor binecuvântate şi lucrătoare:
ţi sau vii sufleteşte. Deci, ce este moartea, pentru cei buni decât pentru cei răi». creştinilor înviaţi lăuntric, dar şi al tu-
ca fenomen? Doar o parte a fiinţei omului, Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul turor celor chemaţi la Ospăţul acesta Mireasma liniştii – în noi şi-n jur –
care nu mai activează, este pusă la păstra- şi izvorul tuturor cunoştinţelor. Mântui- ceresc unic, mai presus de orice înţele- fără măsură!
re, ca un tezaur ce se îngroapă, ca un gră- torul Hristos spune: «Eu sunt Lumina gere şi bucurie pământească: Adevărat
unte ce se seamănă în pământ până îi so- lumii; cel ce-mi urmează Mie nu va um- a înviat! Şi gânduri albe, moi, tăcute,
seşte ceasul de germinare. Sufletul este însă bla în întuneric, ci va avea lumina vie- „Să nu uităm, deci, că numai celor ce Acoperind întreagă vremea:
viu, căci Dumnezeu «nu este un Dumne- ţii». Moise, cel dintâi care pune în scris L-au iubit pe Dumnezeu şi pe aproape- Zburând, smerite, insulele vii
zeu al morţilor, ci al viilor» ne spune Iisus. revelaţia divină, scrie: «Dumnezeu i-a le. Dreptul Judecător le va spune:«Veniţi, Din apa Cerului desprinse
Deci toţi sunt vii înaintea lui Dumnezeu. zis lui Avraam: vei trece la părinţii tăi», binecuvântaţii Tatălui Meu,moşteniţi îm-
Dacă n-ar fi viaţă dincolo de mormânt, la adică sufletul se va alătura sufletelor stră- părăţia cea pregătită vouă de la întemeie- Înnăbuşesc, albind durerea…
ce ar sluji virtuţile? Care este scopul vieţii moşilor săi care sunt în şeol. Şi aşa scrie rea lumii» (Matei, 25, 34).Dumnezeu să Sunt singur, alb păzit, lângă cereştile
pe această lume? Aşa-zisa civilizaţie mo- Moise şi despre Isaac. Şi Ecclesiastul zice: ne ajute tuturor să auzim la Ziua Judecă- hoare,
dernă nu vrea să mai creadă în viaţa vi- «Mai înainte de a se întoarce pulberea ţii acest cuvânt dulce şi sfânt, care ne dă În inimă-mi întru mirare ajuns!
itoare, în nemurirea sufletului. Ea a adus în pământ, cum a fost, iar sufletul să se dreptul să fim în veci în lumea sfinţilor şi
o înlesnire a traiului de toate zilele, dar i-a întoarcă la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat în lumina pururea veşnică. Amin”.
răpit sufletului credinţa şi nevinovăţia. Iluminat de linişti prin Adevăratul
pe el». Iov, de asemenea vorbeşte despre Acesta este răspunsul mântuitor, Soare
Dumnezeu nu a creat pe om numai ca nemurire, în Vechiul Testament. luminat, limpede, sincer, generos, tran-
să apară în lume, să-şi satisfacă poftele şi Dovada incontestabilă şi definitivă a şant şi nenegociabil al Bisericii drept- Nimic nu mă mai doare,
apoi să piară. Un asemenea Creator, care nemuririi sufletului este Mântuitorul Iisus slăvitoare şi al tuturor creştinilor cu Durându-mă mai tare!
a dat fiecărui om creat de el un rost, un Hristos însuşi, învierea Sa, baza creştinis- fapta, din toate timpurile şi din toate Vă dărui totul, mă topesc pe mine,
sens,o lege, un echilibru, nu putea să-l cre- mului. El este noul Adam, întemeietorul locurile pământului, adresat întregii Alin din vechi izvoare…
eze pe om la voia întâmplării, doar pentru unei noi generaţii de oameni. El a înviat umanităţi, ca o chemare divino-umană
satisfacerea instinctelor lui. Dumnezeu din morţi şi a dat prin aceasta universu- copleşitare la Taina Învierii, precum cea
i-a dat gândire, această forţă creatoare lui întreg proba vizibilă, de necontestat, a a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cine a făcut măcar o parte din dru-
asemenea Lui, ca s-o folosească numai unei vieţi dincolo de mormânt. Moartea Care a rostit pentru toţi, până la sfâr- mul acestui fericit frate al nostru asediat
pentru corpul său pieritor? Ar fi cumplit nu există pentru cei care cred în Domnul şitul veacurilor, şi acest cuvânt nebiruit de har, va înţelege cu bucurie totul, chiar
să credem aşa şi numai un om complet su- Iisus Hristos. Vechea glorie a morţii este şi tainic: «Cerul acesta şi pământul vor şi sensul adânc regenerator al tradiţiona-
pus viciilor poate admite aceasta. Omul a distrusă şi viaţa viitoare îşi găseşte expre- trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!». lismului său simplu, ferm şi tranşant…
fost creat pentru nemurire, pentru veşni- sia vizibilă pe mormântul fiecărui creştin, Acum, în această răscruce vădită a Sfânta Mânăstire Frăsinei
cie, iar viaţa pământească nu este decât în simbolul pe care îl întruchipează crucea istoriei umanităţii şi a cercetării noas- 8 mai 2010
o pregătire a nemuririi. Viaţa viitoare nu de la căpătâi. Crucea este arma care a dis- tre lăuntrice, oamenii rugăciunii care
este de fapt decât continuarea celei de pe trus moartea, crucea ne-a adus învierea şi i-au bineplăcut lui Dumnezeu din veac, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan,
pământ, într-o formă şi o lume nouă, în viaţa veşnică. Crucea Mântuitorului Iisus au mai mult ca oricând misiunea să se Cuviosul Arsenie cel Mare g
22 www.axa.info.ro
 Balada Grănicerului
cu fulgere pe umeri
Isbucnit din piatră şi furtună,
GYRUL
viforos şi mare grănicer,
fulgerul îl aduna cu-o mână,
trăznetul îl culegea din cer.
Gloanţele veneau să-i ciugulească
piuind, din pumni, surâs viteaz.
Generalul Gheorghe Cantacuzino El trecea pe lângă moartea ostăşească,
Grafică de Alexandru Basarab cu lumini de cântec pe obraz,

O poftea, râzând, cu el, la cină, —

şi cum sta la braţ cu moartea, drept,
cer valah, de-asupra, pe obcină,
îi punea medalii noui pe piept...

ox ă
Anii, brumă... Neamul, subt prigoane,

n o g ra f i e o r to d
sângera băut de guşteri mari.

7
Lângă piepturi verzi de legionari

3
pogorâ viteazu ‚n uragane.

o ce a
De subt lespezi îl chemară voevozi,

de
ca să crească ‚n fruntea gărzilor, parâng.

ta
vis
AX
Oase de vlădici gemeau sub bozii, A e
-b -r
veacurile Ţării — oftau adânc. i lun
a r a l re v i s t e i S C A RA

www.axa.info.ro
...Şi-a trecut prin temniţe... grămadă.
Ţara-a stat cu el, legată ‘n fier,
Temniţa-a prins aripi de baladă
Şi s’a ridicat, de-atunci, la cer...
Gratiile au plesnit ca o vioară,
şi legiunile, cu clocot de prier,
au pornit cântând în primăvară
după Căpitan şi Grănicer.
Cântecul, pe umăr, cât un soare,
jertfele, în ochi, ca nişte zări...
gărzile tunau, despicătoare, —
Ţara toată, braţe şi chemări...

Doamne, azi ni-l chemi şi-l urci pe-o rază...

Poate, sus, Arhanghelul Mihai
vrea să-l pună grănicer de pază
la hotarele cu fulgere din Rai.
Sau l-aşteaptă, poate, sus, în strane
Mucenicii'n mâini cu verde ram, —
ca să ne vegheze, din icoane,
Sfânta noastră luptă pentru Neam!
Radu GYR

www.axa.info.ro 23
 CETATEA
CREŞTINA
Cuvînt asupra ediţiei de faţă fin cunoscător al literaturii clasice Elline, care vorbeşte intenţionat în graiul unor

Î
n ediţia din 1828 a celor 10 cuvinte despre Dumnezeiasca Pronie, traducătorul Herodot, Thukydide, Sofokle şi Homer, pentru a aduce pe înţelesul intelectualilor
acestora, Mitropolitul Grigorie Dascălul (1765-1834), spunea că Fericitul vremii sale, dar mai ales celor păgîni, Adevărul, Calea şi Viaţa cea veşnică.
Theodorit s-a născut în Antiohia, unde a şi intrat într-o mănăstire, unde l-a Putem bănui că unei astfel de audienţe i-a fost dedicată, la 1828, şi cartea de
cunoscut pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, căruia i s-a făcut următor. Acestea faţă. Din sursele vremii cunoaştem că, pe lîngă felurite erezii şi imoralităţi ale ace-
erau informaţiile, puţine şi imprecise, aflate la dispoziţia cercetătorilor din spaţiul or- lor ani, combătute cu fermitate de Sfîntul Grigorie Dascălul prin scrierile şi tradu-
todox de acum 200 de ani. cerile sale 2
, începuse să prindă teren nebunia ateistă, pe care vrednicul mitropolit
Fericitul Theodorit (aprox. 393 – 458/466) s-a născut în Antiohia, unde a şi s-a străduit să o curme cu armele cele mai eficiente cu putinţă, oferind zdrobitorul
dobîndit educaţia sa atît de aleasă, dar a murit la Kyr, unde era eparh, sau într-una cuvînt al Adevărului celor ce boleau de necredinţă.
din mănăstirile de lîngă Apameea. Acest mare ierarh nu s-a bucurat de foarte mare În ceea ce priveşte ediţia prezentă, ea a fost începută în anul 2001, după un ori-
atenţie în ultimii 100 de ani din partea patrologilor occidentali. Abia cercetările ginal tipărit la 1828, dar proiectul editării sale a fost suspendat în acel an din cîteva
ultimilor 15-20 de ani au mai adus puţină lumină în ceea ce îl priveşte. Pînă de cu- motive, între care unul din ele a fost dat de dificultăţile textului Ellin al cărţii. În
rînd se trecea cu uşurinţă peste viaţa şi scrierile acestui puţin cunoscut episcop, în ceea ce priveşte originalul folosit la traducere, bănuiala noastră este că, spre dife-
general opus de critici Sfîntului Kyrill al Alexandriei şi amintit mai ales ca exeget al renţă de cele mai multe dintre traducerile sale, făcute mai ales de pe manuscrise
şcolii din Antiohia. Nici contribuţia sa la hotărîrile dogmatice ale Sinodului al IV- greceşti din spaţiul răsăritean şi mai puţin de pe cărţile tipărite, Sfîntul Grigorie
lea Ecumenic nu a fost luată în seamă, nici faptul că cea mai mare parte a scrierilor Dascălul a tradus, de data aceasta, direct din ediţia tipărită de J. Sirmond şi J. Gar-
sale (în primul rînd exegetice, dar şi dogmatice, catehetice, aghiografice) s-a păstrat nier, în 1642, respectiv 1684 3
, sau din cea reeditată de J. L. Schulze şi J. A. Noesselt
integral (spre diferenţă de opera exegetică a Sfîntului Kyrill, rivalul său, păstrată între 1769 şi 1774 4
. Am căutat să păstrăm, pe cît s-a putut, vocabularul original,
fragmentar), nici faptul că biografia pe care i-o face Sfîntului Symeon Stîlpnicul din menţionînd ori de cîte ori a fost nevoie, schimbările făcute pentru uşurarea lecturii
Apameea este principala sursă de informaţii pentru viaţa acestui uriaş al rugăciunii şi verificînd traducerea sfîntului ierarh al Bucureştilor cu textul din P.G., care îl
şi al nevoinţelor, nici faptul că Istoria bisericească ce îi aparţine rămîne poate prima reproduce pe cel tipărit în secolele XVII şi XVIII.
sursă de istorie bisericească pentru secolele IV şi V d.Hr. Fericitul Theodorit a fost Lucrarea de faţă se poate cu uşurinţă constitui nu doar în tratat apologetic, ci şi
şi rămîne, pentru lumea ortodoxă, unul din cei mai iubiţi scriitori ai veacurilor de într-unul exegetic sau dogmatic sau cosmologic, şi credem cu tărie că au găsit folos
aur ale patristicii, iar pentru lumea occidentală un scriitor prolific, dar neînţeles. în ea nu numai creştinii, ori cei însetaţi de cunoaştere, dar bolind de necredinţă, ci
Cartea „Despre Pronie” însumează 10 cuvîntări dedicate celor slabi în credin- şi bătrînii şi tinerii, şi chiar copiii care iubesc adevărul şi cele ascunse ale înţelep-
ţă – ereticilor şi ateilor –, prin care aceştia, citindu-le, să se întoarcă la Biserică, ciunii dumnezeieşti.
la Viaţă, la Credinţă, la Mîntuire. Acesta bănuim că a fost şi motivul pentru care Cu bucuria şi recunoştinţa de a fi lucrat pe un text sfînt, scris de un autor
cartea de faţă a fost tradusă de Sfîntul Grigorie Dascălul, Mitropolitul Bucureş- cu viaţă sfîntă şi tradus tot de un sfînt, cerem cititorului iertare pentru greşe-
tilor, aflat, încă de mai înainte de a ajunge arhiereu, în luptă cu rătăcirile veacului lile pe care mintea cea pămîntească şi mîna cea de ţărînă le-a săvîrşit pînă la
său. Majoritatea cercetătorilor1 opinează că lucrarea de faţă a fost scrisă în jurul acest sfîrşit de carte. g
anilor 425-435, datorită lipsei din ea a argumentelor hristologice abordate de Fe- 2 Dar mai ales printr-o lucrare unicat, scrisă în limba Ellină clasică, intitulată Ἀντίρρησις εἰς
ricitul Theodorit în vremea dintre Sinoadele III şi IV Ecumenice. „Despre Pronie” τούς ἐν τῷ βιβλιάριῳ τοῦ Αἰσχίνου προσκολληθέντας Διαλόγους τοῦ διδασκάλου Νεοφύτου
este una din lucrările cele mai reprezentative pentru stilul şi elocvenţa Fericitu- 3Δούκα, Bucureşti, 1817.
lui Theodorit, care s-a adresat, de cele mai multe ori în scrierile sale, unui public Theodoretus, Episcopus Cyrensis. Opera omnia ex recensione Jac. Sirmondi denua edd., graece et
latine, et variantes lectiones adiecit. 5 voll., Halle, 1769-1774
foarte bine educat. Stilul, elocvenţa şi vocabularul autorului sînt acelea ale unui 4 Makariou Theodoritou Episkopou Kyriou Apanta. Beati Theodoreti Episcopi Cyri Opera Omnia in
1
Vezi lista lor la J. Quasten, Patrology, Ave Maria Press, 2005, vol.III, p.545 Quatuor Tomos Distributa.

CUVÎNTUL VIII
în care se arată că pe cei care au bună
socotinţă nu-i vatămă nici a sluji la stăpîni răi

Ş tiu bine şi luminat că cel ce se

ispiteşte a primi o aşa mare
pricină de cuvînt are trebu-
inţă şi de limbă şi de minte
mare, fiindcă s-a obişnuit oarecum ca
slava lucrurilor să se primejduiască în cu-
vinte. Căci cei ce nu voiesc a lua aminte
la firea lucrurilor obişnuiesc a le judeca
pe acestea după neputinţa sau puterea
cuvintelor. Dar eu, îndrăznind la puterea
pricinii, nu am măsurat naşterile minţii
[mele] cu aceasta [cu puterea cuvîntului],
nici nu am socotit zămislirile cele mici
şi veştede ale ei, ci mi-am pus în minte
numai că lumina adevărului este arătată
celor ce voiesc să o cunoască precum soa-
rele [este arătat] celor sănătoşi cu ochii.
Căci, chiar dacă nimeni nu ar ajuta cu cu-
vîntul, strigă pronia Făcătorului şi Mîn-
tuitorului nostru, încît nu am socotit a
face ceva cu necuviinţă ori vrednic de pri-
hănire dacă voi da limba mea spre slujbă
glasului ce se aduce dinspre toate părţile
şi [dacă] îl voi răsuna pe acesta în urechile
cele astupate ale nemulţumitorilor.
Deci, avînd noi ca ajutător darul cel
dumnezeiesc, am arătat de ajuns că să-
24
răcia şi bogăţia sînt de nevoie şi de folos
în viaţa aceasta şi că Doctorul sufletelor
a adus rînduiala de a fi slugi şi stăpîni ca
o doctorie pentru rănile păcatelor. Iar că
slugăria sau argăţia nu-i vatămă pe cei
care o lucrează, ci şi foarte bine le face
acelora care o voiesc, se va arăta îndată,
cu ajutorul lui Dumnezeu, căci aceasta
ne-am făgăduit ieri a spune. Fiindcă, afa-
ră de pildele vechi, celui ce voieşte îi este
cu putinţă să-i cerceteze pe cei împreună
cu el slugi şi să vadă că mulţi se grijesc
de fapta bună şi împodobesc slugăria cu
dragostea şi cu cugetarea cea bună; şi că
nu au trebuinţă de silă, ci cu voinţă lu-
crează ceea ce se cuvine şi aleg odihna
stăpînilor, încît pentru aceasta şi de slo-
bozenie se învrednicesc, şi se fac domni
peste multe lucruri şi culeg plăţile bunei
slujiri. Totuşi nu este poate de prisos a-i
aduce în mijloc şi pe cîţiva din cei ce au
fost slugi de demult şi a descoperi visti-
eria bunei credinţe pe care au adunat-o
aceia, spre mustrarea celor ce se ispitesc
să defaime slugăria şi argăţia şi să o facă
pe aceasta pricină a celei mai mari huliri,
căci de aici îndrăznesc a-şi slobozi săgeţi-
le asupra proniei lui Dumnezeu.
Deci, întîiul dintre toţi, să vină în
mijloc cea dintîi slugă a Patriarhului
Avraam. Aşadar patriarhul – cînd a
văzut că a îmbătrînit, ştiindu-şi hotarul
firii şi văzîndu-şi sfîrşitul vieţii (căci bă-
trîneţele sînt mai-nainte vestire a mor-
ţii) – a poruncit [acestei slugi] pentru
fiul său. Şi a rînduit să-i aducă lui muie-
re din seminţia sa şi a aşezat să fugă de
rudenia Hanaaneilor, crezînd vechilor
blesteme şi blagosloveniei [lui Dum-
nezeu]. Atunci, această slugă minuna-
tă întîi cearcă cu de-amăruntul toate
cuvintele stăpînului şi, înfricoşîndu-se
de jurămîntul cel dat şi temîndu-se de
ochiul Celui a toate văzător, întreabă
întîi dacă se cuvine a-l duce pe fiul lui la
casa părintească [a fetei], dacă muierea
se va lepăda de înstrăinare. Iar după ce
Avraam l-a oprit şi i-a zis că nu trebuie
să-l ducă – ci să îndrăznească la Dum-
nezeu, Cel ce l-a chemat, şi să creadă
ocîrmuirii Aceluia – sluga purcede din
casa stăpînului şi, multe conacuri1 călă-
torind, ajunge într-un tîrziu în Harran.
1
σταθμός: unitate de măsură pentru distanţă, pe fiecare din cele ce s-au zis? Fiindcă
cale de o zi de mers, marcată de un „conac” sau este cu putinţă a-i vedea rugăciunea îm-
caravan-serai (150 de stadii / 27km) (n.ed.).
Şi aşează cămilele, aducînd ca doctorie
a ostenelilor odihna. Şi, lăsînd [jos] da-
rurile aduse şi toată strălucirea bogăţi-
ei, îşi întinde mîinile spre cer şi Îl roagă
pe Dumnezeu să Se facă înainte-logo-
ditor fiului stăpînului său şi să-i aducă
lui în cale copilă potrivită cu dorinţele
aceluia. Şi este cu cuviinţă a auzi şi cu-
vintele acelea cu bună credinţă:
„Doamne Dumnezeul stăpînului
meu Avraam – zice – scoate-mi-o în
cale astăzi şi fă milă cu stăpînul meu
Avraam! Iată eu stau la fîntîna aceasta
şi fetele locuitorilor cetăţii au să iasă să
scoată apă. Deci fata căreia îi voi zice:
Pleacă ulciorul tău să beau! şi care-mi
va răspunde: Bea, încă şi cămilele toate
le voi adăpa pînă se vor sătura! – ace-
ea să fie pe care Tu ai rînduit-o robului
Tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte
că faci milă cu stăpînul meu Avraam”.
Cine nu se va minuna de bărbatul
acesta, pentru buna lui credinţă? Iar
mai vîrtos cine va lăuda după vrednicie
podobită deodată cu credinţa şi cu în-
www.axa.info.ro

Fericitul
Theodorit
ţelepciunea şi cu buna cucernicie. Căci
cum nu este lucru al bunei cucernicii şi
al înţelepciunii celei prea-înalte a lăsa el
toate şi a spînzura pricina plecării sale
la purtarea de grijă a lui Dumnezeu?
Iar a îndrăzni la dreptatea stăpînului –
şi Dumnezeu al acestuia a-L chema pe
Dumnezeul cel de obşte al tuturor, şi
pentru acesta a nădăjdui că rugăciunea
va primi sfîrşit şi cererea se va împlini
negreşit – pe care înălţime a credinţei
nu o lasă în urmă?
Iar dobîndind el acelea pe care le-a
cerut, s-a arătat iubitor de Dumnezeu.
Căci nu le-ar fi dobîndit el aşa cu lesnire
dacă nu era foarte prieten Celui ce le-a
dat, prietenie pe care a zidit-o fapta bună
a sufletului. Iar că le-a dobîndit îndată,
ne învaţă istoria. Fiindcă, la sfîrşitul ru-
găciunii, a şi ajuns Revecca şi a arătat
semnele iubirii de străini: căci, cerîndu-
i-se puţină apă, ea se sileşte să adape şi
toate cămilele; şi, scoţînd cu osteneală
apa, vindecă şi setea celor cuvîntători, şi a
celor necuvîntătoare, arătînd deopotrivă
bărbăţie şi iubire de oameni. Şi [aşa] s-a
arătat ea întîi chip al copilei celei zugră-
vite în cuvîntul rugăciunii şi s-a dovedit
vrednică de casa lui Avraam şi avînd so-
coteala unită cu a socrului cel iubitor de
străini. Căci aceasta ceruse şi sluga aceea
credincioasă cînd se ruga: nu chip, nu
mărime, nu floare a obrazului, nu fru-
museţe a ochilor, nu dungi bine întocmi-
te ale sprîncenelor, nu strălucire a nea-
mului, nu avere de bogăţie – ci socoteală
iubitoare de străini, nărav blajin, vorbă
blîndă şi măsurată, obicei lin şi iubitor de
oameni, vrednic de casa stăpînului său
care era deschisă tuturor străinilor, care
primea multe feluri de oameni şi tuturor
le dădea cele cuviincioase.
Acestea a cerut, acestea a luat. Şi nici
nu a luat îndată, fără cercare; ci, cercet-
înd pe fiecare din cele ce se făceau, voia
să cunoască – zice – dacă a îndreptat
Domnul calea lui sau nu. Şi, după ce a
văzut toate semnele pe care le-a cerut,
nici aşa nu a dat semnele logodirii mai-
nainte de a-L slăvi pe Dumnezeu. Căci
nici biruit de bucurie nu L-a uitat pe
dăruitorul Dumnezeu: ci, văzînd darul
(adică pe copilă), credea că-L vede şi pe
Dătătorul de dar şi mai-nainte pe Acela
L-a lăudat după putere, abia apoi pri-
mind darul. Căci – întrebînd-o [pe Re-
vecca] cine este şi din cine s-a născut şi
înştiinţîndu-se că este fată a lui Batuil şi
are şi loc de sălăşluit, şi fîn de ajuns pen-
tru cămile – sluga „s-a închinat cu gră-
bire şi a zis: Bine este cuvîntat Domnul
Dumnezeul stăpînului meu Avraam,
Cel ce nu a părăsit dreptatea Sa şi adevă-
rul de la stăpînul meu şi pe mine m-a în-
dreptat la casa fratelui stăpînului meu!”
Căci – luînd încă mai multe decît
ceruse (fiindcă nu numai apă a dat co-
pila, ci singură de sine s-a făgăduit că
va da şi loc de sălăşluit, şi hrană lui şi
cămilelor lui) şi văzînd-o adusă împre-
ună cu cele cerute şi pe rudenia pe care
el nu o ceruse – mulţumea Dătătorului
www.axa.info.ro
de dar cu laudele care putea şi mărtu-
risea că dumnezeieştile făgăduinţe sînt
nemincinoase. Căci zice: „Bine este cu-
vîntat Domnul Dumnezeul stăpînului
meu Avraam, Cel ce nu a părăsit drept-
atea Sa şi adevărul de la stăpînul meu
Avraam!” Adică zice: Drept eşti, făcînd
mai multă purtare de grijă pentru cei
cu bună credinţă şi învrednicind-o [de
aceasta] pe sluga Ta cea cu bună cuge-
tare, iar pe al meu bun stăpîn de toată
mîngîierea şi odihna. Iar adevărul cu-
vintelor Tale îl propovăduiesc lucru-
rile: pentru că, întru slugi, adevereşti
făgăduinţele pe care le-ai dat stăpînului
meu. Şi, aşa lăudîndu-L pe Dătătorul
de daruri, aduce copilei semnele logodi-
rii: şi îi împodobeşte cu aur urechile, ca
pe acelea ce primesc cu lesnire şi foarte
degrabă cererile străinilor; îi împodo-
beşte mîinile asemenea, ca pe acelea ce
bine au slujit mărimii de suflet a minţii.
Iar după ce a intrat în casă – şi i-a
văzut pe părinţii aceleia, şi le-a desco-
perit poruncile stăpînului său, şi a îm-
plinit slujirile ca un ucenic şi a cunoscut
ajutorul lui Dumnezeu, încît prea-mult
s-a bucurat – oare l-a uitat pe stăpînul
său? Şi, îmboldindu-se de griji, oare a
trecut-o cu vederea pe aceea a stăpînu-
lui său şi a cinstit odihna sa mai mult
decît slujirea ce i se cuvenea aceluia?
Nicidecum! Ci – rugîndu-l cel ce o
crescuse pe copilă şi cea care o născuse
să mai rămînă, ca măcar puţine zile să
se bucure înaintea plecării ei de acasă –
acesta a zis: (Fc 24:56) „Nu mă opriţi,
căci Domnul a îndreptat calea mea!
Sloboziţi-mă să merg la stăpînul meu!”
Şi pretutindeni îşi împodobeşte cu-
vintele cu dumnezeiasca numire, şi de
acolo trage darea bunătăţilor şi de pur-
tarea aceea de grijă le atîrnă pe cele ale
sale. Deci spune-mi cu ce l-a vătămat pe
acesta slugăria? Cine din cei crescuţi şi
hrăniţi întru slobozenie şi care se laudă
cu strămoşi slobozi a arătat atîta faptă
bună? Şi care înălţime a vîrfului bunei
credinţe nu o lasă [acesta] în urmă?
Dar poate cineva din cei ce ştiu să
alcătuiască năpaste şi sînt învăţaţi să
prihănească cele bune va zice că filosofia
stăpînului l-a învăţat aşa pe acesta din
copilărie şi, către acela privind ca întru
o oglindă, a tras de acolo chipurile fap-
tei bune. Şi că cei care au stăpîni răi trag
la rîndul lor urmarea de la chipul cel
dintîi şi, de acolo luînd pricinile şi înce-
puturile răutăţii, se fac lucrători ai aces-
teia. Veniţi aşadar să vădim minciuna
lor şi să arătăm că şi dobîndirea faptei
bune, şi a răutăţii este de sine-şi voită şi
că, pe sluga care nu voieşte să trăiască
întru răutate, nici un stăpîn rău nu o
poate sili. Şi să se aducă în mijloc prea-
dumnezeiescul Iosif, nepot al muierii
aceleia [Revecca] şi strănepot al Patri-
arhului Avraam. Care – fiind în puterea
vîrstei şi în frumuseţea primăverii (căci,
din cele patru vremi ale anului, primă-
vara este cea mai frumoasă); fiind, zic,
în floarea vîrstei şi strălucind cu frumu-
CETATEA
CREŞTINA
seţea trupului – (v. Fc 37) avea sufletul
mai strălucit decît trupul. Şi era dorit şi
foarte iubit tatălui nu numai ca unul ce
era născut mai pe urmă, ci şi ca unul ce
era blînd la năravuri şi se făcuse chip al
faptei celei bune părinteşti.
Acesta, auzind fraţii săi că văzuse
visurile acelea (Fc 37:11) şi le povestise
tatălui său, a fost războit îndată de ei
din zavistie şi a primit ocările născute
de aceasta. Şi, puţină vreme trecînd şi
văzîndu-l ei pe copilaş venind către dîn-
şii, cei ce nu sufereau fericirea visurilor
au năvălit ca fiarele asupra mielului celui
despărţit de turmă şi lipsit de purtarea
de grijă a păstorului. Şi – nici de cărun-
teţea tatălui lor cucerindu-se şi nefiin-
du-le milă nici de bătrîneţea lui care se
rezema întru acela ca într-un toiag, nici
de legea firii, nici de dreptul rudeniei,
nici de aceeaşi rădăcină a frăţimii, nici
de vîrsta lui cea tînără şi neîmpărtăşită
de vreo răutate, nici de auzirea domni-
ei care era [doar] în visuri şi mai slabă
decît toată stăpînirea umbrei – s-au
ispitit cu adevărat să-l dea pe el îndată
junghierii şi să-şi pîngărească mîinile
în sînge de frate. Apoi, oprind Ruvim
junghierea şi poruncind să se ferească
de această întinăciune, ei l-au ascuns în-
tr-o groapă puţină vreme. Iar ceva mai
pe urmă l-au vîndut acelor neguţători
Ismailiteni, cu vînzarea vindecînd uci-
derea, nesuferind ei a-l vedea pe cel ce se
făcuse domn [asupra lor] după vis.
Deci, suferind pentru visuri aces-
te osînde, Iosif (Fc 37:36) este dus în
Egypt şi se vinde iarăşi lui Pentefri
(Putifar), mai marele peste bucătarii
împăratului. Dar şi aici venind, el a pă-
zit slobozenia cea părintească, şi a ferit
nestricat bunul neam al strămoşului
şi nu şi-a schimbat socoteala odată cu
vremea, nici năravurile nu şi le-a pre-
făcut după primejdiile ce-i urmau, nici
voinţa nu şi-a schimbat-o ca pe o vop-
sea [culoare]. Ci, şi viaţa prefăcîndu-şi
şi căzînd din slobozenie în robie, stătea
întărit pe socoteala cea dinainte şi, orice
zicea şi făcea, avea strălucind pe frun-
te ruşinea şi cucernicia. Pentru aceasta
s-a şi învrednicit îndată de toată cinstea
şi i s-a încredinţat ocîrmuirea casei ce-
lei stăpîneşti. Şi, către stăpîni, aducea
dragostea şi buna cugetare; iar către cei
împreună cu el robi, blîndeţea. Şi era
mulţumitor şi cunoscător de bine către
cei ce l-au cinstit, iar pentru cei supuşi
făcea cuviincioasa purtare de grijă. Şi
era foarte îndrăgit şi acestora, şi acelora.
Căci după măsura faptei bune primea
el darul de la Dumnezeu, iar mai vîrtos
cu mult mai înmulţite culegea roadele
ostenelilor. Pentru aceasta, cîte făcea el,
Domnul le sporea în mîinile lui.
Ci, de aici, iarăşi alt vifor îl primi pe
el şi mai cumplită furtună cuprinse ia-
răşi întreitul val al robiei; căci un val îl
lăsă pe el, iar altul îl ajunse. Şi, călăto-
rind prin atîtea valuri şi vînturi, a păzit
corabia neafundată. Era (precum s-a
zis) tînăr, împodobindu-se cu vremea
cea bună a vîrstei ca o floare ce acum
se iveşte din boboci, rază a frumuseţii
slobozind perişorii ce-i avea răsăriţi pe
bărbie şi încununînd obrazul ca o cu-
nună; avînd şezătoare pe frunte sfială şi
ruşine amestecată cu frumoasă cucer-
nicie şi împreunată cu slobozenie, iar
pe buze stîndu-i înduplecarea. Acestea
văzîndu-le stăpîna sa totdeauna, [deşi]
i se cuvenea a trage folos de aici, ea a
căzut în prăpastia înverşunării curviei.
Căci – după ce flacăra poftei [s-a aprins]
în lăuntru prin materia vederii şi s-a
ridicat la înălţime, fiindcă gîndul nu a
stins îndată scînteia – pe urmă nu a mai
putut stinge focul, prea mare făcîndu-se
acesta. Şi atunci, luînd ea ca ajutătoare
www.axa.info.ro
neruşinarea, s-a ispitit să-l vîneze pe
tînăr prin cuvinte. Iar după ce vînatul
s-a arătat mai presus de mreje şi lesne
a sărit peste laţurile cele înfipte şi cu
poftă vopsite ale cuvintelor curveşti pe
care le aducea cu rugăminte, ea s-a dus
nelucrătoare şi fără folos. De aici, lăsînd
cuvintele, aduce ispitirea cu lucrul: şi,
luînd ca împreună ajutătoare pustiirea
iatacului, îl ţine pe tînăr, socotindu-l pe
el rob al patimilor, iar nu stăpîn.
Iar el nu a luat îndrăzneală de la lip-
sa oamenilor, ci a căutat la ochiul [lui
Dumnezeu] ce este de faţă pretutindeni
şi n-a voit să slobozească frîiele patimi-
lor ca şi cum nimeni nu ar fi văzut cele
omeneşti şi nu i-ar fi pedepsit pe cei ce
voiesc să nedreptăţească. Încît n-a pus
în minte nici robia lui, nici de stăpîni-
rea aceleia nu s-a spăimîntat, nici mări-
mea primejdiei ce avea să pătimeacă n-a
socotit-o. Ci a pus gîndul şi împotriva
robiei şi a stăpînirii, şi împotriva schim-
bării vieţii, şi împotriva pornirii poftei,
şi împotriva vîrstei celei înfocate, şi îm-
potriva cuvintelor celor înduplecătoare
şi momitoare care se aduceau robului de
către stăpîna, şi împotriva lipsei pîrîşi-
lor, şi împotriva năpăstuirii ce se aştep-
ta, şi împotriva nenumăratelor primej-
dii ce răsăreau de aici.
Şi întîi, lăsînd legile robiei şi luînd
rînduiala de învăţător şi sfătuitor, se
face apărător al întregii înţelepciuni şi al
curăţiei şi prihănitor al curviei. Şi tînă-
rul aduce sfătuire pentru întreaga înţe-
lepciune şi curăţie către cea mai bătrînă,
şi robul către stăpînă, şi cel ce nu pri-
mise jugul nunţii (ci primea cumplitele
bîntuieli ale poftei) către cea înjugată
cu bărbat şi care putea să-şi împlineas-
că pofta după lege. Şi cu cuviinţă este
a auzi şi înseşi acele sfinţite graiuri ale
Fericitul THEODORIT
celui întreg înţelept, care zice (Fc 39:9):
„De cînd sînt aici, stăpînul meu nu
poartă grijă de nimic în casa lui, ci toa-
te cîte are le-a dat pe mîna mea. În casa
aceasta, nu-i nimeni mai mare decît
mine şi de la nimic nu sînt oprit decît
numai de la tine, pentru că tu eşti feme-
ia lui. Aşadar cum să fac eu acest mare
rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumne-
zeu?” Tu nu-L vezi – zice – pe Cel văzut
de mine, căci tu eşti beată de patimă; dar
eu nu am primit beţia aceasta, ci-L văd
25

Fericitul THEODORIT
pe Ocîrmuitorul lumii acesteia, Care
vede fiecare din cele ce se fac. Căci aco-
perămîntul şi zidul şi uşile încuiate nu
opresc ochiul Aceluia a vedea cele ce vo-
ieşte, nici întunericul nopţii nu I se face
împiedicare vederii. Acesta ştie curat şi
zămislirile minţii şi vede cu de-amărun-
tul cuvintele mai-nainte de naşterea lor,
încă zămislindu-se ele. Pe Acesta văzîn-
du-L, mă tem şi mă cutremur şi nu sufăr
a ocărî nunta, izvorul firii şi uşa intrării
în viaţa aceasta; aceea pentru care nu
a lipsit neamul omenesc, care nu lasă
moartea să stingă firea [omenească], ci
biruieşte cu lucrarea sădirii mîinile ace-
leia ce taie şi întrece cu odrăslirea secera
celei care seceră; [nunta], care se asemă-
nă cu primăvara ce se arată după tîlhăria
iernii şi le îmbracă iarăşi pe cele golite de
aceea. Ai primit jug – o, muiere! Ţine
jugul, nu rupe tînjala, nu iscodi cele de
afară, ci ia aminte la cel ce este sub un
jug cu tine! Împreună cu acela te-ai rîn-
duit să tragi plugul lucrării de pămînt;
nu necinsti legile nunţii şi hotarele firii,
nici nu ocărî patul cinstit de Dumne-
zeu! Te-ai rînduit a-i stăpîni pe alţii, nu
te face roabă a poftelor, nu ocărî stăpînia
cu această rea robie! Să nu arăţi doam-
ne ale sufletului poftele pe care le cugetă
robii, să nu schimbi rînduiala şi să ridici
domnia cugetelor, să nu dai frîiele în
www.axa.info.ro
mîna patimilor! Eu cu adevărat voiesc ca
şi tu să fii slobodă de patimă. Iar dacă
nu te pleci şi nu voieşti să te izbăveşti de
beţie, atunci eu nu voi suferi a face fă-
rădelege; căci cu trupul m-am făcut rob,
dar nu cu sufletul. Iar pe de altă parte
– zice – mă îngreţoşez şi de nedreptatea
lucrului. Căci – cu multe faceri de bine
fiindu-vă eu dator vouă, o, stăpînă! – nu
voi suferi să răsplătesc stăpînului meu cu
cele împotrivă. Căci, fiind eu cumpărat
cu arginţi, am fost ales şi m-am cinstit
mai mult decît cei născuţi ai casei. Şi,
ieri-alaltăieri intrînd în casa voastră, am
primit frîiele a toate: stăpînul m-a hiro-
tonit purtător de grijă peste toţi din casă
şi bărbatului cumpărat de curînd i s-a
poruncit să domnească peste toţi; numai
pe tine te-a lăsat în hotarele stăpînirii
[tale], cucernicindu-se de legile nunţii.
Deci cu ce ochi îl voi vedea pe cel ce m-a
cinstit aşa, dacă cu unele ca acestea mă
voi face lui răsplătitor? Urît lucru este –
o, stăpînă! – şi foarte urît uitarea daru-
rilor şi neaducerea aminte a facerilor de
bine. Iar mai cumplit lucru decît acestea
şi foarte cumplit este nedreptatea, şi încă
nedreptate ca aceasta, care se face împo-
triva făcătorului de bine. M-am rînduit a
păzi, nu a fura averile stăpînului. Nu mă
fac tîlhar, în loc de păzitor credincios:
nu mă ating de cele ce au rămas afară de
stăpînirea mea, nici nu mă asemăn stră-
moşului Adam, care, peste toţi pomii
luînd stăpînirea, a întins mîna la acela ce
era afară de stăpînirea lui şi, pe cel unul
poftindu-l, s-a lipsit de toţi.
Acestea grăieşte robul acela către
acea rea stăpînă. Şi nu l-a vătămat pe el
nici robia, nici răutatea stăpînei, ci mai
vîrtos l-a arătat mai strălucit decît aurul
26
CETATEA
CREŞTINA
sau piatra [scumpă]. Şi – fiindcă nu a în-
duplecat-o cu graiul şi, silit fiind, a fugit
aruncîndu-şi şi haina – [tînărul Iosif]
a sărit de la dînsa avînd [pe el] numai
veşmîntul întregii înţelepciuni şi al cu-
răţiei. Căci nu se ruşina, precum Adam
după călcarea de poruncă; ci acesta a ie-
şit [din iatacul stăpînei] avînd aşezarea
către goliciunea trupului pe care o avea
acela mai-nainte de călcarea poruncii.
Atunci, aceea îl năpăstuieşte [către]
bărbatul său şi îl înduplecă pe acela [să-l
osîndească], numindu-l vrăjmaş al cură-
ţiei pe apărătorul curăţiei. Iar el primeş-
te hotărîrea stăpînului tăcînd şi nu sufe-
ră să descopere răutatea stăpînei sale, ci
alege mai binesă întărească năpăstuirea
cu tăcerea decît să vestească nenorocirea
şi izvodirea vrăjmăşiei şi să vădească în
chip arătat desfrînarea stăpînei. Pentru
că a adus sfătuirea care trebuia, iar pîra
nu a adus-o; ci – ca şi cum ar fi fost pus-
tiu şi lipsit de răspuns, ca şi cum nu ar fi
fost de faţă înaintea judecătorului şi n-ar
fi auzit pîra – aşa a primit munca cea
scoasă asupra lui. Şi a locuit în temniţă,
şi s-a legat împreună cu făcătorii de rele
şi toate relele cu vitejie le suferea. Şi ne-
voile cele dese şi unele după altele nu i-au
jefuit tăria sufletului, nici nu au mutat
bărbăţia lui întru frică. Ci, atîta bucurie
şi veselie avea chiar întru nevoi şi primej-
dii, încît şi pe ceilalţi legaţi îi mîngîia şi
le făcea mîngîiere cînd îi vedea mîhniţi.
Căci chipul feţelor însemnează de
multe ori aşezarea sufletului şi, împreu-
nă cu mişcările minţii, se preface nu nu-
mai culoarea feţei, ci şi mişcarea ochilor
şi strîngerea şi întrepătrunderea sprîn-
cene lor. Şi căutătura cea aspră a ochilor
însemnează scularea asupră a părţii celei
mînioase, iar zbîrciturile tîmplelor arată
împuţinarea mîhnirii cînd se face zîmbi-
rea; iar adunarea sprîncenelor în mijloc
însemnează grijile, iar încovoiata fugă în
sus a acestora arată mîndria. Deci, pen-
tru că ce cele mai multe din mişcările
sufletului se arată în feţele chipului, mi-
nunatul acela nevoitor îi mîngîia pe cei
mîhniţi întrebuinţînd feţele ca pe nişte
vestitori ai sufletului. Şi odată – văzînd
pe două slugi ale împăratului aflîndu-
se întru mîhnire, pe cel mai mare peste
paharnici şi pe cel mai mare peste fă-
cătorii de pîine (căci erau închişi acolo
pentru oarecare greşeli) – se apropie că-
tre amîndoi, şi întreabă şi cearcă pricina
mîhnirii. Şi nu a luat în minte că e om
înconjurat de atîtea nevoi: că – strănepot
al lui Avraam fiind, şi nepot al lui Isaac
şi fiu al lui Iacov; şi mai iubit decît toţi
ceilalţi feciori, fiind văzut ca o lumină şi
pricină a bucuriei – a căzut în robie şi a
suferit această primejdie nu oarecari bar-
bari luîndu-l rob, ci fraţii ce se robiseră
de zavistie; şi nu pentru vreo nedrepta-
te, ci luînd ca pricină a pizmuirii numai
visurile. [Aşadar] nimic dintru acestea
luînd el în minte – şi nici cele ce i s-au
întîmplat după [întîia] robie: nici luptele
pentru întreaga înţelepciune şi curăţie, şi
osînda [primită] după biruinţă, şi mun-
ca [primită] în loc de cununi şi temniţa
[primită] în loc de proslăviri – se apropie
să-i mîngîie pe ceilalţi care erau în scîr-
be şi, pe cei împreună legaţi, îi întrebă
zicînd (Fc 40:10): „Pentru ce sînt astăzi
triste feţele voastre?” Iar aceia zicîn-
du-i că au văzut visuri şi că li se tulbu-
ră gîndul pentru neştiinţa tîlcuirii, acel
dumnezeiesc bărbat nu a plîns auzind
visurile, nici nu s-a văitat aducîndu-şi
aminte de nevoile sale, nici nu a slobozit
lacrimă copilărească, nici nu a suspinat
şi n-a adus în mijloc jalnica întîmplare
a patimilor [sale]. Iar mai vîrtos nu a rîs
tare auzind de visuri, a căror minciună
o vedea acum arătată, şi nu a zis către
legaţii aceia: Precum se vede – o priete-
nilor! – nu cunoaşteţi minciuna visurilor
şi, negustînd voi din amăgirea acestora,
doriţi tîlcuirea lor. Iar eu, avînd ca dascăl
ispitirea lor, vă poruncesc să rîdeţi de ele;
căci nimic adevărat nu ne vestesc acestea,
ci toate le spun mai-nainte împotriva
adevărului. Crezînd oarecînd visurilor,
eu am nădăjduit să domnesc peste fraţii
mei şi să stăpînesc casa părintească; şi
nu doar că n-am dobîndit domnia, ci şi
rob m-am făcut, căzînd din slobozenie,
ticălosul [de mine]. Şi, chiar rob fiind, nu
am fost purtat de vînturi bune; ci, şi aici
căzînd întru nenumărate valuri, sînt silit
a locui în temniţă. Deci să nu vă tulbure
pe voi nălucirile cele de noapte, căci de-
parte de adevăr este neamul viselor.
Nimic dintru acestea nu a zis şi nu
a pus în minte acel viteaz bărbat, ci a
zis către dînşii (Fc 40:8): „Oare nu este
prin Dumnezeu arătarea lor? Spuneţi-
mi, aşadar, mie!” Şi pretutindeni adu-
ce dumnezeiescul nume şi cu acesta îşi
împodobeşte şi sufletul, şi cuvintele. Şi,
zicînd că tîlcuirea este de la Dumnezeu,
îndrăzneşte la aceasta ca unul ce s-a fă-
cut pe sine lăcaş dumnezeiesc. Deci ace-
ia spuneau, iar el tîlcuia şi le descoperea
pe cele întunecoase şi umbrite. Iar după
sfîrşitul tîlcuirii, a zis către mai marele
peste paharnici (Fc 40:14): „Ci adu-ţi
aminte de mine cînd îţi va fi bine că cu
furtişag sînt furat din pămîntul Evrei-
lor şi aici nu am făcut nimic rău, şi m-au
aruncat în groapa ţarinii acesteia.” Iată
că, şi nevoia cerînd, n-a descoperit rău-
tatea fraţilor, ci arată ca pricină [a robi-
ei sale] fapta furtişagului. Şi, pe cei ce
l-au făcut rob cu lucrul, nu suferă să-i
ocărască cu cuvîntul, ci le acoperă ne-
dreptatea pentru cucernicia firii. Şi nu
doar asupra fraţilor nu a voit să aducă
pîră, ci nici răutatea stăpînei sale n-a fă-
cut-o arătată celor ce nu o ştiau; măcar
că într-adevăr ştia la dînsa atîta înverşu-
nare, desfrînare, minciună, năpăstuire,
vrăjmăşuire. Nu a adus în mijloc nimic
dintru acestea, ci aduce îndreptarea nu-
mai pentru sine: „Cu furtişag – zice –
sînt furat din pămîntul Evreilor şi aici
n-am făcut nimic rău, şi m-au aruncat
în groapa ţarinii acesteia.”
Vezi filosofie a cuvintelor, vezi mă-
rime de suflet a minţii, vezi cuget ne-
robit şi neînspăimîntat! Vezi suflet care
totdeauna este acelaşi şi nici întru în-
destulări nu se înalţă şi nu se trufeşte,
nici întru nevoi şi lipsuri nu se micşo-
rează şi nu se biruie, ci de toate rîde – şi
de cele de întristare ale vieţii acesteia,
şi de cele de bucurie – şi numai de fap-
ta bună se minunează şi întru aceasta
se sîrguieşte a petrece. Cu ce l-a stricat
pe acesta scîrnăvia stăpînei? Cu ce l-a
vătămat pe el răutatea aceleia? Deci nu
hotărî că răutatea stăpînilor este vătă-
mare a slugilor, căci este cu putinţă ca
şi cel ce robeşte răilor stăpîni să fugă de
urmarea răutăţii cu toată puterea.
Iar că nu stăpînirea este învăţătoa-
re a răutăţii, nici bogăţia făcătoare a ei,
vezi la însuşi acesta care se izbăveşte de
robie, şi se face al doilea după împăratul
şi nu se înalţă pentru cinstea scaunului,
ci amestecă stăpînirea cu blîndeţea şi pe
domnie o arată purtare de grijă. Şi, pe
fraţii care îi gătiseră ucidere, îi întîlneşte
cu adevărat, dar nu voieşte să-i omoare;
şi îşi aduce aminte de visuri, dar uită za-
vistia cea pentru visuri. Căci foametea
i-a adus pe fraţi în Egipt şi nevoia îi silea
să se închine lui, necunoscînd pe ace-
la căruia i se închinau. [Şi aşa] visurile
împotriva cărora luptau îşi luau sfîrşitul
prin [înşişi] cei ce le vrăjmăşuiau. Şi cei
ce îl vindeau pe fratele lor pentru visuri,
ca să nu se închine lui precum mai-nain-
te arătaseră acelea, prin vînzare au gătit
închinăciunea. Căci, fiind vîndut, s-a ro-
bit; robindu-se, a urît înverşunarea spre
curvie a stăpînei; urînd aceasta, a suferit
năpăstuire; năpăstuindu-se, a fost pus
în temniţă; închizîndu-se întru aceasta,
a tîlcuit slugilor împăratului visurile. De
acolo, se face cunoscut împăratului, care
îl slobozeşte, fiind el tulburat de acele vi-
suri; şi, luminat tîlcuindu-le şi sfătuind
ceea ce se cuvenea să facă, se hirotoneşte
de aici iconom al acelora pe care îi sfă-
tuise. (Fc 41:34) Amestecă cu îndestu-
larea roadelor nerodirea pămîntului cea
aşteptată şi buna rodire păzeşte vinde-
carea foametei. Şi se face hrănitor nu
numai al Egiptenilor, ci şi al fraţilor care
îl făcuseră pe el hrană altora.
Aşadar i s-au închinat într-adevăr cei
care îl zavistuiseră pentru visuri; cei care
nu primiseră închinăciunea din vis au
făcut închinăciunea cea adevărată. Iar
el primeşte închinăciunea, dar nu răs-
plăteşte fraţilor cu cele întocmai; ci îi şi
hrăneşte, şi îi mîngîie şi le dăruieşte grîul
în dar. Şi mai apoi de toate – văzîndu-l
pe fratele lui cel de un pîntece şi urzind
acea pricinuire de furtişag (Fc 44:1-2),
după ce i-a văzut pe ei că se luptă pentru
tînărul şi cinstesc ocrotirea şi mîngîierea
bătrînului tată mai mult decît sloboze-
nia lor (Fc 44:34) – a ridicat chipul cel
prefăcut al îngrozirii şi, poruncind să
iasă toţi [ceilalţi] afară din divan, le-a zis
(Fc 45:4): „Eu sînt Iosif, fratele vostru
pe care l-aţi vîndut în Egipt.” Şi – ca să
nu pătimească ei pierzarea morţii cea de
năprasnă, spăimîntîndu-se deodată de
frică – a adăugat îndată zicînd (Fc 45:5):
„Şi acum să nu vă temeţi, nici să vă pară
www.axa.info.ro
Fericitul
Theodorit
cu greu că m-aţi vîndut aici, căci spre
viaţă m-a trimis Dumnezeu înaintea
voastră.” Căci, de vreme ce îi ştia pe ei
că sînt lipsiţi de tot cuvîntul de îndrep-
tare şi că limba lor e legată de păcat, el
însuşi, cel ce pătimise acele nenumărate
rele, lasă prihănirea şi aduce îndrepta-
rea: „Căci spre viaţă m-a trimis Dumne-
zeu înaintea voastră, ca să se hrănească
norod mult.” Nu al vostru – zice – este
lucrul, ci al lui Dumnezeu. Nu vă supă-
raţi pentru robia mea, ea fiind iconomie
dumnezeiască. Lepădaţi spaima! Nici
un rău nu s-a făcut de aici: prin robie
am primit stăpînirea a tot Egiptul, prin
aceasta sînt al doilea în împărăţie şi mi
s-au încredinţat frîiele atîtor neamuri.
Într-acest fel era acesta şi cînd era
rob, şi cînd era împărat; într-acest fel
era şi întru îndestulare, şi întru ticălo-
şie [sărăcie]; într-acest fel era şi cînd pă-
timea rău, şi cînd era foarte îndestulat.
Aşadar nu bogăţia şi stăpînirea, nici
sărăcia şi robia nasc răutatea, ci pretu-
tindeni stăpîneşte voia cea slobodă. Iar
că răutatea stăpînilor nu vatămă fapta
cea bună a slugilor, este cu putinţă a
cunoaşte şi din alte pilde. Cine din cei
învăţaţi întru cele dumnezeieşti nu ştie
răutatea lui Ahav şi păgînătatea şi tur-
barea Izavelei împotriva lui Dumne-
zeu? (3 Îm 18:3-16) Totuşi Avdie, slu-
jind acestora şi oarecare iconomie fiin-
du-i încredinţată de la dînşii, nu numai
că nu a mers pe urmele stăpîneşti, ci a
călătorit pe însăşi calea cea împotriva
lor. Pentru că aceia, turbîndu-se asupra
prorocilor lui Dumnezeu, se sileau să-i
junghie pe toţi şi socoteau o desfătare
omorîrea robilor lui Dumnezeu, silin-
du-se ei să stingă cu totul scînteia bunei
credinţe. Iar acesta se lupta împotriva
faptelor celor necuvioase ale stăpînilor
săi, şi se silea să păzească întreagă vă-
paia bunei credinţe şi, ascunzînd o sută
de proroci în două peşteri, îi hrănea.
(3 Îm 18:13) Fiindcă toată lumea era
cuprinsă atunci de o foamete cumpli-
tă, pe care o adusese asupra oamenilor
marele Ilie, pedepsindu-i pe ei pentru
păgînătate. Şi nici socoteala cea de fiară
a stăpînilor nu l-a înfricoşat pe Avdie,
nici junghierea celor bine credincioşi
nu l-a speriat, nici nevoia foametei şi
lipsa celor de nevoie nu l-a arătat pe el
scump către mîngîierea şi odihna pro-
rocilor. Ci de aceia [de împăraţi] se scîr-
bea, pentru cruzimea lor; iar acestora le
aducea trebuinţa cea de ajuns, alegînd
mîntuirea lor mai mult decît păzirea sa
şi moarte socotind viaţa fără de aceia.
Şi, întru cele ce nu se da vreun război
asupra lui Dumnezeu, aducea stăpîni-
lor cuviincioasa slujire; dar, socotind de
rîs legile cele puse împotriva Făcătoru-
lui a toate, pe cei ce le puneau îi ura, iar
de cei ce erau siliţi să facă cele porunci-
te îi era milă. Şi, socotind pierzătoare
o slujire ca aceasta, pe cei pentru care
se poruncea să fie omorîţi îi învredni-
cea de mîntuire, socotind moartea cea
cu bună credinţă mai cinstită decît via-
ţa întru păgînătate. Aşadar spurcăciu-
www.axa.info.ro
CETATEA
CREŞTINA
nea stăpînilor nu l-a vătămat pe acesta,
ci răutatea domnilor l-a arătat vestit şi
[re]numit. Căci nimic nu este mai tare
decît mintea care alege să petreacă în-
tru buna credinţă, nimic nu este mai
puternic decît sufletul ce nu voieşte să
robească răutăţii.
Ci nu ştiu ce să fac, fiindcă fapta
bună a bărbaţilor celor prea-buni şi aleşi
sileşte cuvîntul şi aduce nevoia de a-l
lungi peste măsură. Veniţi aşadar ca, în-
tinzîndu-l pe acesta, să ne mutăm la altă
pildă. (4 Îm 24, 25) Oarecare Sedechia a
fost cel mai de pe urmă împărat al Iude-
ilor, care a bolit şi el cu multă păgînătate
şi nu suferea a auzi dumnezeieştile pro-
rocii. Acesta l-a pus pe dumnezeiescul
Ieremia, care prorocea atunci şi arăta
oamenilor aşezămintele lui Dumnezeu,
întru o groapă cu noroi puturos, pentru
că mai-nainte spunea lucruri foarte în-
tristătoare şi mîhnitoare. (Ir 45:7-9) Iar
oarecare Avdemeleh, rob famen Etiopi-
an – nepunînd în minte mărimea împă-
rătească, nici păgînătatea care îl cuprin-
sese [pe Sedechia], nici turbarea [acestu-
ia] asupra prorocului, nici nevoia robiei
– a mustrat hotărîrea cea nedreaptă a
împăratului, şi a osîndit nelegiuirea cea
îndrăznită asupra prorocului şi l-a în-
grozit pe împăratul cu munca cea dreap-
tă. Şi astfel sluga se face sfetnic al împă-
ratului; scopitul, al bărbatului; străinul,
al localnicului; Etiopianul ce răsărise
din Ham, al Israilitului ce îşi trăgea nea-
mul din Sem. Şi îl înduplecă pe împă-
ratul cu cuvintele cele bine credincioase,
şi-l scoate pe prorocul din acea temniţă
amară şi întunecoasă, şi puturoasă; şi îi
dă lui hrana cea de nevoie în toată vre-
mea închisorii, şi ia binecuvîntare de la
Dumnezeu ca plată a bunei credinţe. Şi,
cînd se robise cetatea şi locuitorii pala-
telor împărăteşti se junghiau, acesta do-
bîndeşte mîntuirea, după dumnezeiasca
făgăduinţă. (Ir 46:14)
Din cele ce s-au zis, este arătat aşa-
dar că stăpînii cei răi nu doar nu le vată-
mă pe slugile bune, ci chiar le pricinuiesc
mult folos. Şi aceasta este cu putinţă a
o cunoaşte încă şi din alt loc. Căci, cînd
cetatea aceea [Ierusalimul] s-a spart şi
s-a risipit pentru multa ei nelegiuire,
pe mulţi [Iudei] i-a mistuit foametea şi
pe mulţi i-a dat morţii războiul, iar pe
ceilalţi ce au rămas i-a dus robi în Ba-
bilon împăratul Haldeilor2. Atunci –
despărţindu-i pe cei ce erau născuţi din
părinţi de bun neam, şi străluceau cu
frumuseţea trupului şi erau tineri cu
vîrsta – [împăratul Haldeilor] a porun-
cit ca aceştia să petreacă în palatele îm-
părăteşti, plinind slujba împărătească.
Însă mai întîi le-a poruncit lor să lepede
de la dînşii reaua pătimire cea din robi-
re şi din călătorie, prin petrecerea cea
strălucită şi prin mîncări şi bucate care
2
Împăratul babilonian Navuhodonosor (602-
562 î.Hr.) a cucerit Ierusalimul în anul 597 şi l-apuns de apărare, şi au strigat cu mare
pus împărat al evreilor pe Sedechia. Acesta s-a
răzvrătit împotriva lui Navuhodonosor şi în anul
587 î.Hr. Ierusalimul este iarăşi cucerit şi jefuit, avea voie să intre, şi numai o dată pe an (n.ed.). Îl ruga pe Dumnezeu la arătare, rîzînd
templul distrus, iar evreii duşi în robie (n.ed.).
se aduceau lor de la masa împărăteas-
că. Şi aici vezi-mi bunul neam al acelor
dumnezeieşti tineri! Căci nici robirea
cetăţii, nici arderea dumnezeieştii bise-
rici [a lui Solomon], nici pustiirea celor
neumblate şi neatinse3, nici vasele cele
dumnezeieşti care se făcuseră jafuri ale
barbarilor, nici uciderea împăraţilor,
nici junghierea preoţilor, nici locuinţa
cea departe de cele sfinte, nici petrece-
rea în pămînt străin, nici lipsa dascălilor,
nici păgînătatea stăpînilor, nici nevoia
robiei, nici jugul cel greu al împăratului,
nici vîrsta cea tînără, nici pofta vieţii,
nici frica morţii, nici nimic altceva din
cele de acest fel nu i-a înduplecat să lase
ceva oricît de mic din poruncile Legii şi
să le calce. Ci ei se roagă celui ce se fă-
cuse purtătorul lor de grijă să le dea lor
hrana cea din seminţe, fiindcă se îngre-
ţoşau de mîncarea împărătească şi urau
ospăţul acela cu multe feluri, văzîndu-l
[pe împăratul] că se pîngărea cu slujirea
idolilor. Şi atîta îndrăzneală şi dragos-
te şi credinţă aveau ei către Dumnezeul
părinţilor, încît se făgăduiau purtătoru-
lui de grijă că hrana cea din seminţe îi va
arăta pe ei mai străluciţi decît cei ce se
hrăneau cu bucatele împărăteşti. Şi n-au
greşit întru nădejdea lor, ci au cules roa-
dele credinţei. Căci s-au arătat precum
s-au făgăduit: cu mai multă strălucire
decît toţi cei ce se hrăneau mai vîrtos şi
mai bine, şi străluciţi cu mai multă fru-
museţe şi împodobiţi cu mai multă pu-
tere a trupului.
Şi – după ce vremea, călătorind, i-a
făcut să vină la vîrsta bărbăţiei şi dînd
ei semne ale faptelor lor bune – au luat
[slujba de] a-i oblădui pe cei robiţi ai
locului. Atunci, iarăşi li se deschid lor
porţile altei arene4. Căci trufaşul acela
[împărat], care cu trufia urma tatălui
turbării [Satana], ridică acel mare chip
făcut din aur şi porunci ca toţi să se
închine chipului ca lui Dumnezeu; iar
celor ce nu voiau să se închine, le-a pus
înainte chinuirile acelui cuptor, pe care
mai mult le crescuse cu nesaţul hrăni-
rii [cu lemne]. Aşadar mulţi împlineau
atunci porunca făcînd hatîrul împăra-
tului, iar mulţi îi aduceau chipului cin-
stea făcînd lucrurile cele obişnuite, ca
unuia din ceilalţi idoli. Şi erau alţii care
îşi vindeau sufletele de frica focului şi,
chiar dacă se împungeau de conştiinţă,
mutau dumnezeiasca cinste către chi-
pul acela. Iar acei viteji Anania, Azaria
şi Misail – ucenicii Legii, moştenitorii
credinţei lui Avraam, nevoitorii bunei
credinţe, înainte-mergătorii Darului,
apărătorii credinţei; cei robi cu trupu-
rile, dar slobozi cu cugetele; cei robiţi,
dar mai înalţi cu sufletele decît împă-
raţii – nu numai că nu s-au închinat de
voie chipului ci, şi pîrîţi fiind ca unii ce
nu făcuseră porunca, au tăgăduit arătat
închinăciunea, fără a aduce nici un răs-
3
Sfînta Sfintelor, locul unde numai arhiereul iar după ce s-a pus legea cea păgînească
4
În original: „stadii” (n.ed.).
glas (Dn 3:17-18):
„Este Dumnezeu în cer Căruia noi
Îi slujim, puternic să ne scoată pe noi
din cuptorul ce arde cu foc şi să ne iz-
băvească din mîinile tale, împărate. Şi
de nu, să ştii – o împărate! – că dum-
nezeilor tăi nu vom sluji şi nu ne vom
închina chipului celui de aur pe care
l-ai ridicat!” Căci – zic ei – nu slujim
Făcătorului nostru pentru plată, nici
nu ne cumpărăm mîntuirea cu buna
credinţă, nici nu poftim să ne păstrăm
viaţa oricum, ci primim voinţa Stă-
pînului. Şi, dacă ne va izbăvi de rele, Îi
mulţumim; iar dacă ne va slobozi să că-
dem într-însele, ne închinăm Lui. Căci,
aceea că poate să ne arate mai presus
www.axa.info.ro
de muncile ce ni se îngrozesc, o ştim
arătat şi nicidecum nu ne îndoim; iar
dacă şi voieşte, aceasta nu cunoaştem,
căci neajuns este adîncul proniei celei
dumnezeieşti. Deci nu zăbovi, ci tri-
mite-ne în muncile cele gătite, căci mai
dulce ne este nouă moartea cea cu bună
credinţă decît viaţa întru păgînătate!
Şi ei ziceau acestea, iar el [tiranul] nu
a zăbovit, ci i-a trimis pe tineri legaţi
în cuptor. Iar focul a topit legătura cea
de fier, dar a păzit firea perilor [capului
lor] cea lesne de ars. Şi nu a suferit a se
atinge de hrana dată lui, ci a fugit şi a
dat dosul; şi a năvălit asupra închină-
torilor lui, iar pe slugile lui Dumnezeu
le-a păzit nevătămate. Încît minune
nouă şi prea-slăvită s-a făcut: căci cei
ce erau în mijlocul focului şi umblau
deasupra pe jăratec n-au gustat flacăra,
iar cei care stăteau împrejur afară şi dă-
deau cuptorului hrana s-au făcut hrană
a focului. Şi aceia ţipau şi se văitau ar-
zîndu-se, iar aceştia cîntau în lăuntru şi
săltau; şi chemau toată zidirea spre îm-
părtăşirea laudei şi stihiilor cărora cei
fără de minte le aduceau închinăciune
le porunceau a-L lăuda pe Făcătorul de
bine. Şi atîta era puterea minunii acele-
ia, încît însuşi acel trufaş şi nebun tiran
a alergat la dînşii, şi s-a închinat celor
ce se lepădaseră de închinarea chipului
şi către toţi supuşii a trimis [poruncă]
să-L cinstească pe Dumnezeul acesto-
ra. (Dn 3:96)
Tot aşa şi marele Daniil – suferind
aceeaşi primejduire împreună cu aceştia,
şi rob făcîndu-se şi silit fiind a-şi petrece
viaţa cu barbarii – păzea cu de-adinsul le-
gea părintească. Şi, după aceea petrecînd,
îşi păzea sufletul curat şi neîntinat şi at-
îta rază a faptei bune slobozea, încît şi pe
sălbaticul tiran l-a spăimîntat cu nişte
Fericitul THEODORIT
fulgerări ca acestea. Şi întîi i-a făcut ară-
tate visurile cele neştiute, apoi i-a spus şi
ceea ce se cuvenea să facă, şi i-a arătat şi l-a
sfătuit ce urma să-i fie de folos. Şi pentru
ce trebuie a spune toate cele ce s-au făcut
în chip luminat de acela? Cum împăra-
tul i-a oprit [pe Evrei] a se ruga şi a cere
de la Dumnezeu; şi cum acesta [Daniil]
mai-nainte se ruga după Lege într-ascuns,
de acea lege şi defăimîndu-l pe legiuitor.
27
Iustin POPOVICI
Apoi, cum s-a dat leilor; cum şi pe aceia
i-a spăimîntat cu razele bunei credinţe şi,
cu semnele dumnezeiescului chip, a legat
gurile lor cele turbate precum cu nişte
zăbale; cum l-a tras spre privirea minunii
pe păgînul împărat, cum l-a învăţat pe el
că Dumnezeul Evreilor este Făcătorul şi
Stăpînul a toate, vădind înşelarea idolilor.
Căci este cu putinţă a ne învăţa toate aces-
tea din istorie şi a cunoaşte luminat că ci-
neva poate sluji la stăpîni răi fără a primi
nici o răutate de acolo, ci [chiar] a ajunge
la vîrful cel desăvîrşit al faptei bune, izbă-
vindu-i pe aceştia de înşelare, şi povăţuin-
du-i către adevăr şi multor altora punîn-
du-se înainte drept chip de mîntuire.
Aşadar nimeni să nu defaime robia,
nici să judece că stăpînirea cea rea biruie
fapta cea bună a robilor, ci pretutindeni
să vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Dar poate ar fi zis cineva: Dacă Dumne-
CETATEA
CREŞTINA
zeul a toate i-a supus împăratului Babilo-
nenilor pe cei ce trăiau întru fărădelege,
pentru ce a lăsat ca şi drepţii să se facă
robi? Al cărei purtări de grijă este lucrul
acesta? Al cărei drepte hotărîri? Şi care
nerînduială şi nepotrivire şi tulburare nu
este întru aceasta? Ci acestea se ispitesc a
le zice cei care nu ştiu adîncul dumneze-
ieştii iconomii. Iar cei învăţaţi şi care au
gustat dumnezeieştile taine ştiu pricina
şi rădăcina acestora. Pentru că Iubitorul
de oameni poartă grijă de cei ce greşesc,
şi îi învaţă şi nu voieşte a lăsa fără purtare
de grijă pe nici unul din oameni. Prici-
nă pentru care şi [atunci], trimiţînd acei
robi la călcătorii de lege, a trimis împre-
ună cu ei, ca pe nişte învăţători şi dascăli,
şi pe cei ce trăiau întru fapta bună. Ca,
luminîndu-se ei şi povăţuindu-se ca de o
făclie de viaţa şi cuvîntul acestora, să că-
lătorească astfel oarecum pe cărarea cea
nerătăcită. Iar că robirea acestora s-a fă-
cut pricinuitoare de mîntuire nu numai
celor de un neam [cu ei], ci i-a luminat cu
lumina cunoştinţei de Dumnezeu şi pe
cei de alt neam, martoră este istoria. Deci
– dacă aceştia au strălucit prin nevoinţe,
şi s-au făcut luminaţi şi vestiţi, şi au lăsat
chip de folos celor din urmă, şi s-au făcut
pricină de mîntuire celor împreună ro-
biţi şi au folosit pe barbari, curată păzind
buna credinţă şi printr-însa lucrînd mari
minuni – pentru ce prihăneşti pronia
care face nişte purtări de grijă ca acestea?
Pentru ce mai degrabă nu-L lauzi pe Ico-
nomul sufletelor şi Ocîrmuitorul zidirii,
Care astfel le ocîrmuieşte pe toate cu în-
ţelepciune şi spre folos?
Deci eu am arătat din dumnezeieşti-
le cuvinte că este cu putinţă ca [slugile],
chiar slujind la stăpîni răi, să fugă de ră-
utate, şi să se îndeletnicească întru fapta
cea bună şi multe pricini de folos să le dea
stăpînilor. Iar tu socoteşte-i cu dinadin-
sul pe cei ce sînt acum slugi şi vei vedea că
mulţi, slujind şi argăţind celor neînfrîn-
aţi119, urăsc neînfrînarea5 şi cinstesc cu-
răţia trupului, şi nu primesc vreo răutate
de la stăpîni şi urmează viaţa bărbaţilor
de care am povestit acum. Şi aşa – şi din
cele ce s-au grăit, şi din cele ce se văd învă-
ţîndu-te stăpînirea de sine [libera voinţă]
a firii noastre şi cunoscînd înţelepciunea
proniei lui Dumnezeu – răspunde împo-
trivă cu cîntare, şi schimbă întru laudă
hula care se grăia de tine pînă acum! Şi
sunetele limbii tale care se făceau împo-
triva lui Dumnezeu să se facă spre slava
lui Dumnezeu şi să laude pronia Făcăto-
rului, a lui Hristos Dumnezeului nostru!
Acestuia, slava în veci, amin! g
5
În original: „înverşunaţi” (n.ed.).

Biserica şi statul
Sfântul Iustin
www.axa.info.ro

Despre poziţia Bisericii zeieşti, Biserica trebuie să se împotri- zeu - celor omeneşti, cele cereşti - celor îndrăznească să se supună mai degrabă
vească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu pământeşti. Nu ea urmează a se adapta oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai
fată de stăpânire

A
procedează astfel, ce Biserică mai e şi la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cu seamă oamenilor potrivnici Dumne-
ceastă maximă este sufletul asta? iar reprezentanţii Bisericii - dacă cuvine să potrivească timpul la veşnicie, zeului adevărat şi Evangheliei Lui.
şi inima însăşi a Bisericii nu procedează astfel, oare mai sînt ei vremelnicia - veşniciei, cele omeneşti La început stăpânirea fusese dată, în
Ortodoxe, lată Evanghelia reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? - Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin principiu, de la Dumnezeu. Când însă
ei, Evanghelia a toate, lată A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa această lume: mai întâi - Dumnezeu, stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi
prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte, iconomie (condescendenţă) bisericeas- apoi omul; în fată- Dumnezeu, iar în se ridică împotriva lui Dumnezeu, în
lată din ce se zideşte nemurirea şi veşni- că înseamnă nu altceva, decât a-L trăda urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel acest caz ea se transformă în silnicie şi
cia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. dintâi întru toate” (Col.1,18). prin aceasta încetează de a mai prove-
netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu O astfel de iconomie este pur şi simplu Ca atare stăpânirea este de la Dum- ni de la Dumnezeu şi este de la diavol.
mai mult decât oamenilor” - acesta este o trădare a Bisericii lui Hristos. nezeu (Rom. 13,1-6): şi ierarhia valori- Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina
principiul principiilor, sfinţenia sfinţeni- Biserica reprezintă o veşnicie în lor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea
ilor, măsura tuturor măsurilor. timp, în această lume vremelnică. Lu- este. De aceea, în principiu, trebuie să este binecuvântată de Dumnezeu, silni-
Această Atot-Evanghelie cuprinde mea se schimbă, dar Biserica nu se ne supunem stăpânirii care pune or- cia însă, este blestemată de Dumnezeu.
esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bise- schimbă; nu se schimbă veşnicul ei dine, normalizează şi care păstrează Tot ce vine de la Dumnezeu este bine,
ricii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Bise- adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dum- această ordine divină dată de Dumne- iar dacă acest bine este întrebuinţat în
rica nu poate face nici un fel de concesii nezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, zeu în lume. Altminteri survine căderea rău este de la diavol, întrebuinţarea în
nici unor regimuri politice, nu pot fi ad- veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se şi decăderea în anarhie. rău a celor dumnezeieşti - iată unde stă
mise nici un fel de compromisuri - nici cu schimbă, fiindcă nu se schimbă Dom- Stăpânirilor trebuie să ne supunem, diavolul, şi toată diavoliada lumilor toa-
oamenii, nici cu demonii, nici cu prigoni- nul Hristos, Carele aşa este şi aşa lu- în măsura în care ele menţin ordinea di- te, la un loc cu lumea oamenilor. Stă-
torii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii. crează. Acesta este adevărul şi realitatea vină în lume, pentru că ele sînt „slugile pânirea vine de la Dumnezeu, şi până
„A se supune lui Dumnezeu mai mult evanghelică: „lisus Hristos ieri şi azi şi în Domnului” şi - ca unor slugi ale Dom- când ea rămâne în Dumnezeu şi sub
decât oamenllor” - acesta este statutul vecii vecilor este Acelaşi” (Evrei 3,8). nului. Stăpânirilor trebuie să ne supu- Dumnezeu şi cu Dumnezeu - este bi-
Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic Prin veşnicie Biserica este prezentă nem, pentru că ele, ca slugi ale Domnu- necuvântată. Părăsindu-L pe Dumne-
şi neschimbător - statutul atotcuprin- în timp pentru ca timpul să se sfinţeas- lui, poartă sabie, cu care pedepsesc răul zeu, ea se transformă în violenţă - prin
zător, starea ei veşnică şi neschimba- că prin ea, să se înnoiască prin ea, să se şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să aceasta supunându-se pe sine puterii
tă - stare atotcuprinzătoare, lată care înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă ne supunem, pentru că ele, slugile Dom- antidumnezeieşti - diavolului.
este mai întâi de toate răspunsul dat cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas nului, sînt „înfricoşătoare pentru faptele Aceasta este învăţătura dreptmări-
primilor prigonitori ai Bisericii: Fapte- cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, toare şi apostolică, patristică, evanghe-
le apostolilor 5, 29. Acesta este şi răs- timpul trebuie să se alinieze după ea, când stăpânirile devin periculoase pentru lică despre natura şi valoarea stăpânirii.
punsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor - faptele bune, când stăpânirile prigonesc Aceasta este.sfânta şi infailibila învăţătură
veacurilor până la Judecata de Apoi. după ea, ca fiind purtătoare a duhului binele dumnezeiesc, şi mai mult decât ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost
Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. toate, binele şi atotbinele acestei lumi - pe de la început şi până acum, şi de acum în
e pe primul loc, iar omul, lumea, tot- Pentru că ea este de-a pururi sfântă, lisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, vecii vecilor. Şi cine sînt martorii ei? Toţi
deauna pe locul doi. Trebuie să ascul- de-a pururi apostolească. Ea este de-a atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi
tăm de oameni cât timp nu sînt împo- pururi duhovnicească, de-a pururi ne supunem, nici să le ascultăm. Creşti- sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii
triva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. dumnezeiască, de aceea niciodată ntei nul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lup- mucenici, începând cu Sfântul şi întâ-
Dar când oamenii se ridică împotriva nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vre- te anume prin binecuvântatele mijloace iul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri
lui Dumnezeu şi a poruncilor dumne- melniciei, ceea ce aparţine lui Dumne- evanghelice. Niciodată creştinul să nu mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vre-
28 www.axa.info.ro
Sfântul
Iustin
murilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru
Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împă-
raţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stă-
pânirile luptătoare contra lui Dumnezeu
ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori
nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei
toţi sînt sfinţi şi nemuritori ca martori ai
adevărului divino-uman: creştinii trebuie
să se împotrivească poruncilor nelegiuite
şi necredincioase ale împăraţilor, domni-
torilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriun-
de s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt
mărturisitor al credinţei lui Hristos re-
prezintă o întruchipare vie şi o perso-
nificare nemuritoare a preasfintei Atot-
Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Tre-
buie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult
decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut
de această Atot-Evanghelie dumnezei-
ească cu tot sufletul, cu toată inima, cu
tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi
la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost
omorâţi de către stăpânitorii apostaţi
din veac în veac.
lată câţiva dintre aceşti nenumăraţi
şi nemuritori martori:
1) Sfântul mucenic Glicherie presbi-
terul (†303), aşa i-a vorbit împăratului
Maximian, care îl ameninţa să dea foc
bisericii din Nicomidia: „Nici darurile
tale cele făgăduite nu le poftim, o! împă-
rate, nici de îngrozirile tale nu ne temem,
pentru că toate câte sînt în lume, le avem
ca pe un vis şi chiar ne-am mâhni, dacă
nu am suferi cele mai cumplite chinuri
pentru Hristos, crezând că-i pedeap-
sa lui Dumnezeu... Deci nu ne temem
de prigoana ta, pentru că avem arme
de sus, de la împăratul a toate, cu care
ne înarmăm şi ne îngrădim, precum te
înarmezi tu acum. Nădăjduim că stând
împotrivă, vom dobândi minunata biru-
inţă, căci, bătuţi fiind, noi învingem, şi
căzând-biruim” (28 decembrie).
2) Sfântul mucenic lacov Persul
(†421) şi împăratul Izdigherd. împă-
ratul se adresează către mucenic: „Află
că eşti vinovat de moarte, dar nu te voi
ucide cu sabia, ca să nu mori de moarte
uşoară, ci te voi preda la chinuri groaz-
nice”. (Sfântului i s-au tăiat degetele
şi toate membrele, unul câte unul - n.
trad.). Sfântul lacov i-a răspuns: „Fă ce
pofteşti, împărate, şi cât mai curând,
dar să ştii că nu mă înfricoşează cuvin-
tele tale, ce sînt aidoma vântului care
suflă asupra unei stânci de piatră. Nu
mă tem de moarte, ştiind că moartea
cea vremelnică nu-i decât un vis, fiindcă
toţi oamenii se vor ridica din mormin-
tele lor la a Doua Venire înfricoşătoare
a Stăpânului meu Hristos”, adică vor
învia (27 noiembrie).
3) Sfântul mucenic Tiburtie (†230) i-a
zis lui Favian, eparhul: „Tu mă îngrozeşti
cu munci? Oare nouă, creştinilor, ne este
frică a pătimi pentru Dumnezeul nostru
prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega
de temniţa cea trupească şi vom dobândi
cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi,
mai mare văpaie poftind, am stins văpaia
în trupurile noastre, iar de acest foc nu ne
www.axa.info.ro
CETATEA
CREŞTINA
vom împlini niciodată porunca voastră,
pentru că noi sîntem închinători drept
credincioşi ai adevăratului Dumnezeu
din Ceruri” (16 septembrie).
10) Sfânta muceniţă Nimfodora cu
sfintele ei surori Minodora şi Mitrodora
(au pătimit în jurul a. 305-311) i-au zis
lui Fronton, dregătorul păgânului îm-
părat Maximian: „Gândeşti oare că e vei
înfricoşa cu chinurile şi cumplitele răni?
Poţi aduce din toată lumea uneltele tor-
turii: săbii, ţepe, căngi de fier: poţi che-
ma din toată lumea pe toţi casapii; gră-
mădeşte toate chinurile şi supune-le lor
trupurile noastre slabe; vei vedea că mai
curând toate acele unelte se vor sfărâma,
mâinile prigonitorilor vor obosi şi toate
felurile de chinuri vor slăbi mai înainte
de a ne lepăda de Hristos al nostru, pen-
www.axa.info.ro
tru care amarnicele chinuri vor fi pentru
noi rai dulce, iar vremelnica moarte - via-
5 Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Iustin Popovici ta veşnică ne va fi nouă” (20 septembrie).
vom teme. Sau de surghiun? Dar Dum- 6) Sfinţii mucenici: episcopul 11) Sfântul mucenic episcopul Filip
nezeul nostru este pretutindeni şi oriun- Achepsima, presbiterul losif şi diaconul (†304) îi răspunde lui Iustin, eparhul
de sîntem noi cu Dumnezeu, acolo este Aitala (martirizaţi în jurul a. 376) şi pri- împărătesc: „Sînt creştin şi nu pot să fac
locul nostru” (18 decembrie). gonitorul lor, vrăjitor şi preot al perşilor. ceea ce îmi ceri; poţi să mă dai la cazne,
4) Sfântul mucenic Mina (†304) şi Vrăjitorul zicea către mucenici: „Vă mai dar nu mă poţi înfrânge!”
Ermogen eparhul, prigonitorul creşti- împotriviţi voi împăratului?” - iar ei răs- Când peste şapte luni acelaşi eparh îl
nilor (devenit mai târziu el însuşi mu- pundeau: „Cel ce face voia împăratului întreabă iarăşi pe sfânt: „Dar de ce te îm-
potriveşti atât de necugetat voinţei împă-
cenic - n. trad.). Ermogen cerea înde- vostru celui fără-de-lege, este potrivnic
răteşti?” Sfântul îi răspunde: „Nu mă port
plinirea poruncilor împărăteşti. Sfântul lui Dumnezeu” (3 noiembrie). necugetat, ci împlinesc voia lui Dumne-
Mina răspunde: „Sfânt lucru este a-i 7) Sfântul mucenic Trofim (†303) şi
zeu, Ziditorul şi Judecătorul tuturor.
cinsti pe împăraţi, pentru autoritatea judecătorul Atic, eparhul împăratului. Sfânta Scriptură spune: „Daţi cezarului
şi stăpânirea lor, dar când împăraţii Judecătorul Atic îl întreabăpe mucenic: cele ce sînt ale cezarului şi lui Dumnezeu
nu cinstesc drept şi cu bună credinţă „Ai citit oare edictele împărăteşti des- cele ce sînt ale lui Dumnezeu”. Tocmai asta
pe Dumnezeu, Carele este începutul a pre creştini?” Sfântul mucenic răspunde: şi facem. Poruncilor îndreptăţite ale îm-
toate, nici nu-l dau cinstea cuvenită, pe „Le-am citit. Şi ce ne interesează ele pe păratului m-am supus totdeauna”.
aceia nu este drept a-i cinsti”. noi? Căci între dreapta credinţă şi înşelă- 12) Bătându-şi joc de stăpânitorul
A doua zi, şezând în divan şi punând ciunea diavolicească este aceeaşi deosebi- ce-l chinuia şi de caznele la care fusese
înainte uneltele de tortură, a poruncit re, ca între zi şi noapte” (19 septembrie). supus, Sfântul mucenic Calinic (†250)
să aducă pe sfânt legat şi a zis către dân- 8) Sfântul şi cuviosul mucenic An- i-a strigat: „M-ai ameninţat cu chinuri
sul: „Spune-mi, cum ai îndrăznit a în- drei Criteanul (1767) răspunde îm- groaznice, dar n-ai pus asupra mea
demna poporul, făcându-l să nu se su- păratului Constantin Copronim (ico- decât chinuri uşoare. Răneşte-mă mai
pună împăratului, ci mai vârtos să hu- noclast): „Să nu dea Dumnezeu să mă tare, iscodeşte chinuri mai cumplite; nu
lească pe zei?” Iar sfântul a zis: „Nu eu lepăd de Hristosul meu... Iar tu, împă- mă tem nici de foc, nici de sabie, moar-
am îndemnat poporul să nu se supună rate, mai bine ai face de te-ai ocupa de tea mă face să râd, în aşteptarea vieţii
poruncii împăratului, ci râvna lui pen- treburile milităreşti şi de cârmuirea po- veşnice de la Domnul meu.”
tru Dumnezeu. Căci creştinii râvnesc porului, decât să prigoneşti pe Hristos 13) Sfântul mare mucenic Panteli-
după Domnul lor, Cel cunoscut prin şi slugile Lui” (4 iulie). mon (†305) îi răspunde împăratului,
semne şi minuni. Iar dacă am vorbit de 9) Sfânta mare muceniţă Eufi- care cumplit îl chinuia: „O, împărate!
rău pe zeii împăratului tău, apoi fiecă- mia dimpreună cu cei 48 de mucenici Toţi cei ce au murit pentru Hristos
rui om, care are înţelegere dreaptă şi ju- (†304) şi Prisc Antipatul, eparhul îm- n-au murit, ci şi-au aflat viaţa veşnică.
decata sănătoasă, i se cuvine nu a iubi, păratului. Antipatul le-a zis: „Oare voi Şi dacă Antim, fiind bătrân şi şubred cu
ci a urî ceea ce va vedea şi va cunoaşte sînteţi cei ce vă împotriviţi poruncii timpul, a fost în stare să îndure groza-
că este minciună. Iar adevărul se cuvine împărăteşti şi poruncii noastre, defăi- vele chinuri pentru Domnul nostru, cu
a-l iubi şi a-l cinsti, căci pentru oameni mând jertfele aduse în cinstea marelui atât mai mult eu, cel tânăr şi puternic
adevărul, de care nu este îndoială, este zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii îm- cu trupul, voi răbda neînfricat toate
singur Hristos” (10 decembrie). păratului sau poruncii tale, Antipate, se chinurile la care mă vei supune, căci voi
5) Aripin, eparhul împăratului, cade a ne supune, de nu va fi potrivnică socoti viaţa mea deşartă, dacă nu voi
îl mustra pe Sfântul mucenic Pla- lui Dumnezeu, iar de va fi potrivnică, se muri pentru Hristos, iar când voi muri
ton(†306): „Cum îndrăzneşti tu să în- cade nu numai a nu ne supune acestei îmi va fi răsplată”.
câlci legile împărăteşti şi să răzvrăteşti pe porunci, dar şi a ne împotrivi. De ne- 14) Sfintele muceniţe, călugăriţe fe-
alţii7”. Iar Sfântul Platon răspunde: „Eu aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care cioare (†305) aşa i-au răspuns vrăjito-
Sfântul IUSTIN
ştiu aşezămintele Dumnezeului meu şi sîntem datori a ne supune stăpânirilor, rului care le chinuia: „Noi ne închinăm
fac precum poruncesc sfintele şi de via- apoi am fi dat cezarului cele ce sînt ale Domnului nostru lisus Hristos, iar de
ţă dătătoarele Lui porunci, care ne po- cezarului (Matei 22,21). porunca împărătească nu vom asculta
runcesc să lepădăm jertfele idoleşti şi să Însă, de vreme ce porunca ta este po- -fă ce vrei cu noi”.
slujim adevăratului Dumnezeu. Iar tu, trivnică şi urâtă lui Dumnezeu, pentru 15) Sfântul mucenic Antipa, epi-
după porunca împăratului, chinuieşte- că ne porunceşti să cinstim făptura mai scopul Pergamului (ucenicul Sf. Ap.
mă precum voieşti, că la voi nu este lucru mult decât pe Creator, şi ne siliţi să ne loan Teologul) îi răspunde voievodului:
nou acesta de a chinui pe creştini, pentru închinăm şi să jertfim diavolului, şi nu „Aceasta să o ştii, ighemoane, că sînt
credinţa în Hristos” (18 noiembrie). lui Dumnezeu Celui Preaînalt, noi nu creştin, iar împărăteştii porunci celei
29
Sfântul IUSTIN
nebune şi păgâneşti niciodată nu mă voi
supune” (11 aprilie).
16) Evpsihie, eparhul împăratului,
îl întreabă pe Sfântul mucenic Teodul
(†300): „Oare nu ştii că eşti dator să as-
culţi de poruncile împăraţilor ce stăpâ-
nesc lumea?” Sfântul Teodul a răspuns:
„Pe cele ce le porunceşte Stăpânul Ceru-
lui şi al pământului, pe acelea cu adevărat
trebuie a le asculta mai întâi şi cu lucru
a le îndeplini. Iar ce poruncesc domni-
torii cei vremelnici, numai acele porunci
trebuiesc îndeplinite care vor fi drepte
şi neprotivnice Ziditorului Ceresc; po-
runcile cele nedrepte, însă, nicidecum nu
trebuiesc îndeplinite” (5 aprilie).
17) Sebastian, voievod al împăratului
roman Antoniu (Marc Aurelian, a. 161-
180) îl înştiinţează pe ostaşul Victor,
Sfântul mucenic: „Primit-am poruncă
împărătească, ce porunceşte să silim pe
voi creştinii, să aduceţi jertfe zeilor noştri,
iar cei ce nu se vor supune, vor fi predaţi
la chinuri groaznice”. Sfântul Victor răs-
punde: „Nu voi asculta de porunca ne-
legiuită a împăratului muritor şi nu voi
îndeplini voia lui, pentru că eu sînt rob al
împăratului nemuritor, Dumnezeul şi Iz-
băvitorul meu lisus Hristos, a Cărui îm-
părăţie este fără de sfârşit, şi cei ce fac voia
www.axa.info.ro
Lui vor avea viaţă veşnică; iar împărăţia
împăratului vostru muritor este vremel-
nică, şi cei ce ascultă de voia lui nelegiuită
vor pieri în veci” (11 noiembrie).
18) Sfânta muceniţă luliana (†275)
îi răspunde împăratului Aurelian: „Eu
de muncile tale nu mă tem şi nici nu-
mi pasă de ameninţările tale, că în Ce-
ruri este Dumnezeu, Carele poate să ne
izbăvească din mâinile tale păgâneşti.
Deci, câte cazne ai, pune-le asupra mea
şi vei cunoaşte ajutorul dat mie de la
Domnul meu lisus Hristos” (4 martie).
19) Sfântul mucenic Codrat din Ni-
comidia (†250) la porunca proconsulului
împărătesc Perenie: „Supune-te legilor
împărăteşti şi nu legilor lui lisus Hristos”,
răspunde: „Eu mă supun legilor împăra-
tului Ceresc, şi nu poruncilor nebuneşti
ale oamenilor care nu-L cunosc pe Dum-
nezeu. De aceea şi Sfânta Scriptură ne
îndeamnă să ne rugăm pentru ei, ca aceş-
tia să se întoarcă şi să afle adevărul”.
Să citim în continuare viata Sfântului
mucenic Codrat, deoarece „argumentele”
autorităţilor ateiste şi idolatrice nu s-au
schimbat în mod deosebit:„Dacă tu te rogi
pentru împărat, eşti dator să îndeplineşti
şi poruncile lui, doar în Scripturile voastre
scrie: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezaru-
lui, şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dum-
nezeu”... L-a întrebat proconsulul: „Vezi
câtă mulţime de creştini au adus jertfă ze-
ilor noştri? Oare ti se pare că eşti mai bun
decât dânşii?” Apoi, mucenicul Codrat
i-a mustrat cu îndrăzneală pe creştinii ce
se lepădaserâ de Hristos, întorcându-i la
pocăinţă, în continuare, Sfântul mucenic
Codrat se adresează lui Perenie ighemo-
nul cu următoarele cuvinte: „Eu mă închin
adevăratului Dumnezeu-Tatăl şi Unuia-
Născut Fiului Său şi Sfântului Duh...nu
mă tem nici de diavoli, nici de tine, care
30
CETATEA
CREŞTINA
ai stăpânire de scurtădurată. Peste câteva
zile mă voi duce la Dumnezeul meu, iar
tu amar vei suspina în veci, pentru că n-ai
voit să-L cunoşti pe Dumnezeu, Cel ce
ţi-a dăruit viata. Fiu al satanei eşti, frate al
diavolului, părtaş al necuraţilor demoni,
mai necuvântător decât dobitoacele, câine
turbat, băutor de sânge, şarpe care mănân-
că spurcatele cărnuri jertfite în capiştele
diavoleşti, mai sălbatic decât fiarele... O,
voi, pierduţilor, singuri aţi căzut în groapa
pierzării şi vreţi acum să ne târâţi şi pe noi
împreună cu voi” (10 martie).
20) Sfântul mucenic Vlasie, epi-
scopul Sevastei (†376) aşa îi răspunde
ighemonulut Agricola: „Nu mă tem de
îngrozirile tale, n-ai decât să mă chi-
nuieşti cum vrei - iată, pentru Hristo-
sul meu îţi predau trupul meu. Singur
Dumnezeu are putere asupra sufletului
meu” (11 februarie).
21) Sfântul Teodor Studitul, egume-
nul (1826) îi spune împăratului Leon
Armeanul: „în Biserică Dumnezeu i-a
pus pe unii apostoli, pe alţii prooroci,
pe alţii evanghelist!, pe alţii păstori şi
învăţători, spre desăvârşire a sfinţilor”
(Efes. 4,11-12). Apostolul n-a zis: „pe
alţii împăraţi”. Ţie, împărate, ţi s-a încre-
dinţat să cârmuieşti treburile cetăţii, să
te ocupi de afacerile lumeşti şi operaţiile
militare. Cu acestea să te îndeletniceşti,
iar cele bisericeşti lasă-le în seama păs-
torilor şi dascălilor, după cum învaţă şi
Apostolul. Iar de nu, să ştii că nu vom
asculta de învăţătura care este potrivnică
credinţei noastre dreptmăritoare, chiar
dacă ar fi adusă de către un înger din cer.
Deci, cum să te ascultăm pe tine-om pă-
mântesc şi supus putreziciunii?”
22) Strălucitul stâlp al Bisericii Or-
todoxe, Sfântul Vasile cel Mare (†379)
răspunde ameninţărilor voievodului
Modest: „Averile mele voieşti să le iei?
Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine
nu mă vei sărăci. Socotesc că aceste ha-
ine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi,
în care stă toată bogăţia mea, nu-ţi tre-
buiesc; de izgonire nu mă tem, că al
meu este tot pământul, mai bine-zis, al
lui Dumnezeu; de chinuri nu mă îngri-
jorez, căci mă vor duce la doritul sfârşit,
şi cu aceasta îmi faci bine, trimitandu-
mă mai curând la Dumnezeu, către
Carele de mult mă grăbesc”. Modest se
miră: „Nimeni până acum n-a vorbit cu
mine atât de îndrăzneţ!” Sfântul Ierarh
răspunde: „Asta pentru că nu ţi s-a în-
tâmplat niciodată să vorbeşti cu un epi-
scop. Noi întru celelalte arătăm sme-
renie şi blândeţe, dar când e vorba de
Dumnezeu, şi se încearcă a se răzvrăti
împotriva Lui, atunci noi celelalte ca un
nimic socotindu-le, căutăm numai cele
ale lui Dumnezeu”. La sfârşit, Modest
i-a zis mânios: „Să te gândeşti până di-
mineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar
Sfântul Vasile a răspuns: „Eu dimineaţa
acelaşi voi fi”, în cele din urmă, Sfântul
Ierarh a fost lăsat în pace.
23) Dumnezeiescul soare al adevăru-
lui dreptmăritor, râvnitorul heruvimic al
credinţei apostoleşti, prealuminatul ochi
Biserica
şi statul
al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Simeon
Noul Teolog, egumenul (†1020) îi decla-
ră în faţă episcopului său, patriarhul Con-
stantinopolului, care îl surghiunise şi-l
prigonise cu perfidie şi viclenie: „învaţă-ne
pe noi după Sfânta Scriptură, urmând
pe Sfinţii Părinţi din vechime, şi te vom
primi ca pe unul egal cu apostolii, şi vom
fi praf şi cenuşă sub picioarele tale sfin-
te; şi ne vei călca în picioare, iar noi vom
socoti acestea ca o sfinţire pentru noi. Şi
nu numai atât, ci şi poruncile tale le vom
păstra până la moarte. Dacă însă nu ne vei
călăuzi în aşa fel încât să ne supunem de
bunăvoie poruncilor tale... atunci noi nu
vom putea să-ţi răspundem decât prin cu-
vintele ucenicilor lui Hristos: „Trebuie să
ascultăm de Dumnezeu mai mult decât
de oameni” (Fapte 5, 23).
Aceasta este rânduiala, aceasta este
calea, acesta este adevărul Bisericii Or-
todoxe a lui Hristos, începând cu Sfin-
ţii Apostoli până-n zilele noastre, şi de
azi înainte până la sfârşitul acestei lumi
pământeşti. Privitor la aceasta rânduia-
la, această cale, acest adevăr, nu sînt cu
putinţă nici concesiile, nici compromi-
surile, nici retragerile. Nimeni nu ne
poate sili, nici chiar un Sobor Ecume-
nic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă
loc.” Cu aceste cuvinte se încheie prima
parte a broşurii părintelui Iustin. Din a
doua parte a broşurii părintelui Iustin:
„Treptat Biserica se distruge din
interior şi din afară, ideologic şi ca aşe-
zământ; sînt folosite toate mijloacele:
cunoscute şi necunoscute, făţişe şi tai-
nice, rafinate şi grosolane, de salon şi
tiranice, cinice şi fariseice, aparţinând
lui Diodeţian şi lui Pilat, lui Neron şi
lui luda. Şi toate acestea dizolvate cu is-
cusinţă într-o soluţie siropoasă, în fapt
otrava otrăvurilor, având doar un gust
dulceag...”-aşa sfârşeşte părintele arhi-
mandrit Iustin, analizând în partea a
doua a lucrării sale feluritele aspecte ale
prigoanei contra Bisericii în Iugoslavia.
Ca şi în Rusia, persecuţiile s-au abătut
şi asupra celor credincioşi din societate,
şi asupra vieţii bisericeşti în domeniul
activităţii de iluminare, asupra acade-
miilor şi seminarelor, a învăţământului
teologic primar, a corurilor bisericeşti, a
mănăstirilor. Dar scopul lichidării Bise-
ricii Sârbe indude în sine şi descompu-
nerea dinlăuntru, scrie părintele Iustin:
„Uniunea preoţilor”. Această uniune
este pur şi simplu o agentură a securită-
ţii, întâlniri, mese, călătorii, bancheturi,
delegaţii - plătite de către dictatura ate-
istă. Ziarul acestei Uniuni, „Vestitorul”
este din acelaşi cazan. Sută la sută din
clerici, membri ai Uniunii, au aderat
sub presiunea securităţii, excepţie fă-
când doar clica de năimiţi în frunte cu
preoţii-comunişti. Această Uniune tn
totalitate, şi dintr-o parte şi dintr-alta,
apare ca antidogmatică, antievangheli-
că şi antibisericească: un monstru apo-
caliptic, diform, prefăcut într-un înger
„social”. Iar periodicul „Vestitorul” nu
este altceva decât o „evanghelie” a sa-
tanei camuflat; un potir cu otravă, la
suprafaţă acoperit cu o pojghiţă subţi-
re de miere. Această alianţă a clericilor,
şi după natura ei şi conform activităţii
sale, nu aparţine de Biserică, deoarece
prin însăşi existenţa sa activează îm-
potriva Bisericii, batjocoreşte Biserica,
întrucât această alianţă acţionează sa-
mavolnic în numele Bisericii, în cazul
acesta ea funcţionează ca un cal troian
comunist introdus în curtea Bisericii.
Alegerea patriarhului. Până acum
dictatura ateistă a ales doi patriarhi...
În acest mod călcând în picioare cu ci-
nizm sfintele drepturi ale Bisericii, în
consecinţă şi sfintele canoane. Referitor
la problema colaborării cu un astfel de
stat, părintele Iustin scrie: „Din cealaltă
lume, Diodeţian cedează cu uşurinţă co-
muniştilor atei întâietatea în ce priveşte
prigoana creştinilor... Pentru un sârb
dreptcredincbs sub dictatura ateismului
comunist toate zilele s-au transformat
în Vinerea Patimilor: are loc o defăimare
necontenită a lui Hristos, o profanare cu
scuipări şi ocară, o răstignire necontenită
a lui Hristos. Fiece luptător împotriva lui
Hristos şi ucigaş al lui Hristos conlucrea-
ză metodic şi conştient în această direcţie,
în urma lor se târăsc binecunoscuţii vân-
zători şi asasini ai lui Hristos în mantiile
lui luda. Şi colaborează cu ei! în ce fel? În
injurii proferate la adresa lui Hristos, în
maltratarea lui Hristos, în răstignirea lui
Hristos, în uciderea lui Hristos, în înde-
sarea unor nenumărate cununi de spini
pe minunatul Cap Dumnezeiesc, Care
preţuieşte mai mult decât toate lumile lu-
ate la un loc, toate universurile luate la un
loc, decât toate cele văzute şi nevăzute!
Cuptorul babilonic a fost aprins - aces-
ta-i regimul comunist şi ateist îndreptat
contra Bisericii Ortodoxe Sârbe. Numai
cei tari în credinţa Sfântului Sava (rege al
Serbiei) nu vor arde în acest nou cuptor
babilonic, în prezent, zi şi noapte umblăm
prin mijlocul focului. Faptul că mai sîn-
tem în viaţă ţine doar de milostivirea lui
Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu.
Iar de jur împrejur se învârtejeşte cea mai
ticăloasă minciună universală legiferată în
educaţia ateistă: „Hristos este un mort”,
„Hristos n-a existat”, „Hristos este o înşe-
lăciune”. Iată programul de educaţie. Oare
aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva
se poate colabora? Şi după aceea să te mai
consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi de-
clarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaz-
nică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă
hulă, pe care gura omenească a formulat-o
vreodată împotriva celei mai perfecte, mai
minunate, mai încântătoare, mai iubitoare
Fiinţe omeneşti de sub Cer, Care a păşit pe
planeta denumită Pământ. Vom sta lângă
El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cu-
getul, cu toată puterea noastră, şi aceasta
-cu preţul oricăror pedepse cu moartea în-
dreptate asupra noastră de toţi luptătorii
contra lui Hristos din întreaga lume, nu
numai cei ce uneltesc în patria noastră.
Dictatura ateiştilor luptători contra
lui Hristos şi a Iudelor trădători de Hris-
tos - iată cine-i vinovat de viaţa noastră
mucenicească. Dictatura Iudelor! Există
www.axa.info.ro
Sfântul
Iustin
oare ceva mai respingător pentru Biseri-
ca lui Hristos şi pentru creştinism?...
Cea mai rudimentară şi mai elemen-
tară logică dezvăluie şi dovedeşte: cola-
borarea între ateiştii făţişi, blestemaţii
luptători împotriva lui Hristos şi Bise-
rica dreptmăritoare a lui Hristos este cu
desăvârşire ilogică şi antilogică. Cei ce
stăruie în a căuta o astfel de colaborare,
sau deja colaborează, sau - e îngrozitor
s-o spunem! - silesc pe alţii la aşa ceva,
îi întrebăm prin cuvintele Apostolului:
„Ce însoţire are dreptatea cu fărădele-
gea? Sau ce împărtăşire are lumina cu
întunericul? Şi ce învoire este oare între
Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6,14-15).
Nu-l auziţi oare pe Apostolul purtă-
tor de Hristos, care tună: „Dar, chiar dacă
noi sau un înger din cer v-ar vesti altă
Evanghelie, decât aceea pe care v-am ves-
tit-o, să fie anatema!” (Gal. 1, 8). Sau, în
vacarmul dictaturii ateiste, aţi asurzit de
tot pentru adevăruJ şi legământul dum-
nezeiesc: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumne-
zeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).
Nu colaborare ci coexistenţă. „Daţi ce-
zarului cele ce sînt ale cezarului şi lui Dumne-
zeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu.” Iată ce fel
de coexistenţă a Bisericii şi statului a fost
stabilită şi prescrisă de Atotştiutorul Dom-
nul nostru şi Mântuitorul Hristos (Matei
22, 21). De aceea ea rămâne în veci obliga-
torie şi nestrămutată pentru Biserică.
Cezarului - moneda, banii, cu efigia
cezarului.
Lui Dumnezeu? - şi sufletul şi trupul:
căci pe trup şi în suflet este întipărit chi-
pul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu
se află şi pe trup şi în trup, pentru că tru-
pul trăieşte prin sufletul asemănător lui
Dumnezeu. Deci, şi unul şi altul aparţin
lui Dumnezeu - veşniciei, vieţii veşnice,
Adevărului veşnic, Dreptăţii veşnice, Ra-
ţiunii veşnice. Prin urmare, cele ce aparţin
lui Dumnezeu nu pot fi jertfite de dragul
cezarului, şi aici întâietatea îi revine tot-
deauna lui Dumnezeu.
În Dumnezeu - Omul, în lucra-
rea şi trupul Lui - Biserica, Dumnezeu
to.tdeauna se află pe primul loc, iar omul
- pe-al doilea; Dumnezeu totdeauna ho-
tărăşte totul, şi nu omul. Acestea sînt
atotvaloarea şi măsura a toate în Biserica
universală, lată de ce ea se apleacă asupra
oricărei probleme „cu frică de Dumnezeu,
cu credinţă şi cu dragoste.”
Biserica apare ca un organism divino-
uman, şi abia după aceea - ca organiza-
ţie. Ea este trupul Dumnezeului-Om:
de aceea, mai întâi se cuvine ca toate să
fie cercetate şi măsurate de Dumnezeu,
apoi de om. Şi niciodată doar de om, şi
după „cele omeneşti”, iată de ce „trebuie
să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât
de oameni”. Când vine timpul, în această
privinţă trebuie să-i stăm împotrivă chiar
şi lui Petru, primului dintre apostoli. Aici
veşnic rămâne în vigoare apostoleasca
metodă şi început al zidirii Bisericii „pă-
rutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15,
28): mai întâi Duhul Sfânt, apoi noi - noi
după Duhul Sfânt şi în Duhul Sfânt şi
împreună cu Duhul Sfânt.
www.axa.info.ro
CETATEA
CREŞTINA
5 Icoana Sfântului Iustin
„Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului
şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumne-
zeu” - acesta este principiul coexistenţei
dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci
coexistenţă între Biserică şi stat. Nu cola-
borare, cu atât mai mult atunci când „ce-
zarul” prigoneşte toate cele ce sînt ale lui
Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele
ce sînt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar
să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu.
Aici lipsesc condiţiile principale pentru
colaborare. Sau coexistenţa egală în drep-
turi a aşezămintelor, şi a persoanelor uma-
ne, sau calvarul Bisericii cauzat de către
prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii, care
tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi
cele ale lui Dumnezeu* Iar prin dictatură
impun pe potrivnicul lui Dumnezlu şi cele
potrivnice lui Dumnezeu, în acest caz Bi-
serica şi statul se despart, se separă fiecare
cu ale sale. Nimeni să nu îndrăznească să
se amestece în treburile lăuntrice ale Bise-
ricii, să nu se atingă de sfintele şi veşnicele
ei îndatoriri şi drepturi evanghelice.
Este limpede că Biserica sub orice
regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi gă-
sească un mod de a convieţui (modus vi-
vendi), dar întotdeauna In duhul şi limi-
tele principiului evanghelic de convieţui-
re: „cezarului cele ce sînt ale cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu”, şi
asta sub controlul suprem al Atot-Evan-
gheliei: „să ascultăm pe Dumnezeu mai
mult decât pe oameni”. Dacă însă acest lu-
cru este cu neputinţă, nu-i rămâne Bise-
ricii ca „modus vivendi”, decât principiul
evanghelic: să pătimească pentru Dom-
nul Hristos, să rabde, să sufere, luptând
astfel pentru drepturile fundamentale ale
credinţei conştiinţei şi ale sufletului.
Minciuna cosmică. Inimile sârbilor
din Serbia cerească şi cea pământească
s-au cutremurat de durere şi de groază,
şi încă mai sângerează: fetele sârbilor
s-au aprins de ruşine şi de groază, şi
încă mai ard de ruşine, de când pe ‚pă-
mântul sârbesc s-a răspândit minciuna,
care se răspândeşte în continuare-min-
ciuna cosmică: că în Iugoslavia comu-
nistă Biserica Ortodoxă Sârbă este li-
beră, şi că relaţiile ei cu statul sînt bune,
foarte bune, ba chiar minunate. Această
minciună cosmică a fost împrăştiată pe
toată suprafaţa pământului de către co-
munişti şi vârcolacii lor. Iar aceştia tot
mai tare, tot mai gălăgios, tot mai neru-
şinat, tot mai obraznic răspândesc fără
încetare această minciună şi în răsărit,
şi în apus, şi în nord, şi în sud, pe pă-
mânt şi în cer, aşa, de parcă luda a intrat
în ei pe de-a-ntregul.
Însă evenimentele de pe fiecare me-
tru pătrat al pământului nostru vestesc şi
strigă împotriva acestei minciuni oarbe şi
obraznice a lui luda. Ele aduc la cunoştinţă
plânsul şi vaietul şi tristul adevăr tuturor
celor ce au urechi să audă: Biserica Orto-
doxă Sârbă rămâne merea în mijlocul are-
nei dictaturii ateiste a lui Diocleţian.
Participarea activă la acest sistem de
mituri şi ficţiuni al regimului ateist, făurit
de către „partidul de tip nou”, înseamnă
pângărirea prin închinarea la idoli, deoa-
rece, după cum scrie părintele Iustin, „în
Iugoslavia comunistă ateismul a devenit
realmente religie de stat, impusă de către
dictatura comunistă prin toate mijloacele
cetăţenilor acestei ţări”. De aici părintele
Iustin extrage un nou capitol:
Renaşterea idolatriei păgâneşti. „A
fost inventat un nou zeu suprem, un
nou idol suprem - statul (comunist).
Acestui idol dictatura ateistă cere să i
www.axa.info.ro
se aducă ca jertfă totul: conştiinţa, cre-
dinţa, memoria, trupul, cele văzute şi
nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu
suprem, noul Zeus s-a înconjurat ime-
diat de noi zei, de noi idoli.
Aceştia sînt - „ştiinţa” pozitivistă,
filozofia materialistă, etica comunistă,
estetica anarhistă*, literatura social-re-
alistă ş.a.m.d. Toţi trebuie să se închine
acestor idoli şi să le aducă ca jertfă pe
sine şi tot ce le aparţine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi
simplu idolatrie vampirică, politeism pă-
gânesc vampiric, fetişism vampiric, în lo-
cul Unicului şi Singurului Dumnezeu şi
Domn lisus Hristos adevărat -o masă de
idoli, zeităţi şi zeişori impostori, în aparen-
ţă se forţează să pară ateişti, iar în realitate
sînt nişte închinători la idoli, nişte polite-
işti. Ei îşi meşteresc întruna noi idoli, inclu-
zându-i în noul lor panteon, în sălbatecul
lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul
ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă
şi să-l silească pe fiecare să se închine noi-
lor zei, să le aducă jertfe, să menţină „cultul
personalităţii”, în acest fel, ce se întâmplă:
se instalează vampirismul modului de gân-
dire păgânesc, a cunoştinţei păgâneşti, a
modului de viaţă păgânesc. Şi astfel se trece
viaţa însăşi „în neiertate slujiri idoleşti” po-
trivnice lui Dumnezeu (I Petru 4,3).
Postfaţă la „Biserica şi
statul”
Î ncheind cu aceste cuvinte apostolice
extrasele noastre din broşura marelui
teolog sârb - părintele arhimandrit Iustin
Popovici, deducem că şi în zilele noastre
societatea suferă în continuare de idolatrie
cu toate urmările ei multiple şi fatale, şi am
văzut cum explică părintele Iustin această
chestiune referitor la Biserică.
Sfânta chemare evanghelică de a o
rupe cu moştenirea idolatrică şi cu îndrep-
Sfântul IUSTIN
tăţirile ei, a răsunat odinioară şi la Atena
din gura dumnezeiescului Pavel: „Aşadar,
Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile
neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi
de pretutindeni să se pocăiască, pentru că
a hotărât o zi în care va să judece lumea
întru dreptate” (Fapte 17, 30-31).
Părintele Nicolai Artemov Munchen-
Moscova 1992 g
31
Oliveira SALAZAR
15
Textul de faţă este un text inedit pentru cititorii români. El a fost tradus în 1938 şi publicat în serial în revista „Sfarmă Piatră”. Din păcate
textul tradus nu este integral – s-ar părea că lipsesc câteva pagini – iar traducerea a fost făcută pe fugă. Am crezut de cuviinţă să
publicăm acest text la „Sabia de foc” din mai multe motive. Mai întâi pentru că este un text antologic, scris de cel care a redresat şi
condus Portugalia pentru 40 de ani, Oliveira Salazar; apoi pentru că situaţia în care era Portugalia seamănă în mare parte cu situaţia
în care este România acum, de unde ar putea decurge cumva că totuşi se mai poate face ceva şi acum; nu în ultimul rând deoarece
contemporanii cunosc foarte puţin istoria ţării şi cu atât mai puţin istoria ţărilor europene, iar în acest fel le oferim prilejul să observe şi
poate să înţeleagă situaţia în care ne aflăm noi, acum şi aici. Textul a fost scris la opt ani după ce a fost instituită Dictatura din 28 mai 1926.
Î
nainte de-a se întreprinde opera
de reorganizare, un singur cu-
vânt - dezordine - definea, în toa-
te domeniile situaţia portugheză.
Dezordinea politică
Î n vârful tuturor - o mică cauză, un
mic efect al tuturor celorlalte dezor-
dini, - funcţionarea neregulată a puterilor
publice. Oricare ar fi fost valoarea oame-
nilor şi dreptatea intenţiilor lor, partidele,
facţiunile, grupările politice, credeau că
reprezintă de drept democraţia şi exerci-
tau de fapt suveranitatea naţională, orga-
nizând dealtfel sediţiunile. Preşedenţia
Republicii n-avea nici forţă, nici stabilitate.
Parlamentul oferea în permanenţă specta-
colul dezacordului, tumultului, incapaci-
www.axa.info.ro
tăţii legislative sau al obstrucţionismului şi
scandaliza ţara prin procedeele sale şi prin
calitatea inferioară a muncii. Ministerele
erau lipsite de o coeziune puternică; ele nu
puteau guverna, chiar când membrii săi
ar fi dorit s-o facă. Administraţia publică,
inclusiv aceea a autarhiilor şi a coloniilor,
în loc să reprezinte unitatea şi acţiunea
progresivă a statului, era dimpotrivă, sim-
bolul viu al lipsei de colaborare generală,
al neregularităţii, al necoordonării, - dând
naştere la scepticism, la indiferenţă, la pe-
simism celor mai alese spirite.
Dezordinea financiară
S trâns legată de această dezordine
care învenina toată viaţa portu-
gheză, mai erau, în metropolă şi în colo-
nii, dezordinea financiară şi dezordinea
economică, care agravându-se pe tăcute,
agravau şi dezordinea politică în cercul
vicios al dezastrelor naţionale. Departe
da mine intenţia de-a examina minuţios
această stare de dezechilibru financiar
care absorbea toate încasările normale,
toate noile impozite şi noile taxe pe care
le votase parlamentul, fără a risca măcar
să astupe deficitul care devora emisiuni-
le în bilete ale Băncii Portugaliei şi dis-
ponibilităţile naţiunii, mobilizate prin
emisiunile de bonuri de tezaur şi prin
repetatele apeluri făcute la Casa gene-
rală de depuneri, în timp ce în budget,
în trezorerie, exagerarea autonomilor
legale sau ilegale şi întârzierile de pla-
tă, de lichidare, de scripte, de statistică,
stabileau nesiguranţa şi confuzia. Re-
nunţ de-a vă obosi cu cifre, însă există
una care merită a fi citată. Chiar după
război, şi cu toate eforturile interesante
dar izolate care fuseseră făcute pentru
a se îndrepta situaţia, deficitul anual,
32
Cum
se ridică
un stat
redus în aur la schimbul mijlociu al fi-
ecărui exerciţiu, se ridicase la aproape
30 milioane livre, adică trei milioane de
contos în moneda noastră actuală.
Şi se ştie că din aceste atît de mari
sume depăşite, partea destinată verita-
bilei îmbogăţiri şi valorificări a activu-
lui naţional, a fost destul de modestă.
Dezordine: dezordine financiară.
Dezordinea economică
N eputincios din cauza dificul-
tăţilor politice, împiedecat de
greutăţi financiare, Statul nu antrena, el
devora bogăţiile naţiunii, consuma sau
lăsa să se consume capitalul colectiv ca-
re-i venea din trecut şi sumele enorme cu
care greva viitorul. Nu a avut şi nu putea
să aibă nici grija şi nici fondurile necesare
pentru a restabili şi lărgi reţeaua comuni-
caţiilor terestre şi maritime, pentru a sti-
mula expansiunea agriculturii, industriei
şi comerţului, pentru a rezolva problema
electricităţii şi pentru a face să se nască o
nouă activitate, fecundă şi bine ordonată,
în metropolă şi în domeniile coloniale.
Cât de extraordinar, dacă procentele de
interese, date fiind asemenea rele, erau
de 11% pentru biletele tezaurului şi de
15, 20 şi chiar 25% pentru contractele
private în ţară! Pentru ce ar fi de mira-
re că producţia naţională era dificilă şi
scumpă, învinsă de concurenţa străină
pe piaţa internă? Că erau atât de puţini
oameni dispuşi să-şi rişte banii spre a-şi
lărgi sau ameliora proprietăţile urbane
sau rurale? Scumpirea vieţii pe care am
cunoscut-o, era logică; neîncrederea cu
privire la viitorul Portugaliei era fatală la
noi şi în străinătate, unde creditul nostru
se restrângea lamentabil; era inevitabil ca
emigranţii să părăsească ţara în număr
mai mare şi ca indicele mişcării populaţi-
ei să scadă. În ameţeala biletelor, preţuri-
lor şi schimburilor, spiritul de speculaţie
şi de aventură a înlocuit grija de afaceri
bine studiate şi corect întreprinse, ca-
măta neînfrânată a înlocuit remuneraţia
legitimă şi măsurată a capitalului, nume-
roase parazitisme o substituiră câştigu-
rilor licite în crearea bogăţiilor. Dezordi-
ne: dezordinea economică.
Dezordinea socială
M izeria puţin, foarte mult in-
disciplina, slăbirea guverne-
lor, camaraderiile şi complicităţile echi-
voce, dădură naştere anarhiei în uzine,
în servicii, în stradă. Un regim de nesi-
guranţă, de revoltă, de greve, de atenta-
Oliveira Salazar
te, se stabilise în ţară. Când slăbiciunea
guvernelor nu le mai permite să mai fie
pentru cetăţeni garanţia eficace a drep-
tului fiecăruia, aceştia îşi iau asupra lor,
anarhic, dreptul de a-şi apăra ei înşişi
viaţa, interesele şi bunurile, spre a nu
se lăsa învinşi, prăvăliţi, înlănţuiţi de
teroarea de care se serveşte o minori-
tate îndrăzneaţă, spre a viola justiţia la
adăpost de sancţiuni. În tot cazul, dez-
ordine: dezordine socială.
Acestea erau aspectele cele mai bă-
tătoare la ochi ale gravei crize pe care
o traversa naţiunea. Acestea erau fap-
tele care explicau că se reclama din toa-
te părţile, în ajunul dictaturii, efortul
pentru salvarea naţională care să adu-
că acestei sărmane ţări condiţia fun-
damentală a muncii şi a prosperităţii:
ordinea. Atunci începe marea bătălie,
neangajată încă pe toate punctele şi nici
în întregime câştigată de acei care au
desfăşurat-o. Dar, graţie patriotismului
poporului şi sprijinului forţei fizice, se
poate afirma că fundamentele operei de
reorganizare sunt deja fixate şi că cele
mai solide coloane au fost ridicate.
Revoluţia portugheză
R evoluţia naţională, care a înce-
put la 28 Mai 1926, şi s-a des-
făşurat aproape de îndată sub înalta
direcţie a preşedintelui Republicii n-ar
fi de explicat nici de apărat, dacă ea nu
era profundă în obiecţiunile sale, cin-
stită în procedee, esenţial populară. Ea
mai trebuia să asigure sufletului naţi-
onal continuitatea misiunii noastre is-
torice. Voi spune câteva cuvinte asupra
acestor diferite puncte.
Europa şi lumea întreagă se agită în
experienţe politice şi sociale, în revolte,
revoluţii, crize, dificultăţi, aspiraţie de
viaţă nouă; se încearcă sisteme; se caută
drumuri de viaţă şi de echilibru pentru
societate; principii şi instituţiuni secu-
lare se prăbuşesc şi altele care ar trebui
să fie menţinute, sunt trecute prin con-
fuzia tragică a momentului; popoarele
simt din ce în ce mai mult legăturile
care le ataşează la solidaritate.
În acest mic colţ occidental, nici
prea apropiat nici prea îndepărtat, în
centrul unuia din marile drumuri ale
civilizaţiei, această ţară care nu există
de ieri de alaltăieri, care are o fiziono-
mie şi o istorie, este chemată să-şi mar-
cheze poziţia. N-am fi înţeles nimic din
lecţiile epocii noastre şi n-am fi profitat
nicicum, dacă armata portugheză ar fi
rămas numai instrumentul prin care
se înlocuiesc câţiva oameni prin alţi
oameni, particularisme prin alte parti-
cularisme, ambiţii şi vanităţi prin alte
vanităţi şi alte ambiţii.
În faţa naţiunii, - rău deşteptată din
amorţeala sa, ridicându-se penibil din-
tr-un pesimism bolnăvicios, forţată de
circumstanţe să-şi apere numele, viaţa,
istorica sa misiune civilizatoare, - acel
care guvernează nu poate găsi interes
în schimbările superficiale care lasă in-
tactă cauza relelor, ci numai în trans-
formările economice, sociale şi politice
profunde, pe care noi obiceiuri şi noi
concepţii de viaţă socială le provoacă şi
le garantează. Din înălţimile de unde
trebuie să fie examinată problema, nu
se văd bine nici susceptibilităţile per-
sonale, nici interesele meschine, nici
rivalităţile, nici grupările, nici parti-
dele. Singură naţiunea se distinge şi
contează în viaţa sa, în necesităţile şi-n
dorinţa sa de progres; de aci această în-
cercare îndrăzneaţă a unei politici fără
politică, sau mai bine zis, a unui guvern
fără politică care deşi pare o nebunie - a
fost o fericire pentru toţi. Era cel puţin
o teză nouă, demnă de a fi încercată,
printre diviziunile oamenilor şi exis-
tenţa dezolată a unei ţări care continua
să aibă foarte mulţi oameni care s-o iu-
bească dar, prin fatalitatea evenimente-
lor, foarte puţini care s-o servească.
Dacă presupunem că s-a făcut totul
sau, dimpotrivă, că nu s-a făcut nimic,
nu înţelegem ceea ce se petrece, nici
dificultatea a ceea ce încercăm. O revo-
luţie atât de mare şi atât de profundă,
sau nu ajunge niciodată la nimic, sau se
face prin lenta absorbţie a principiilor
noi care inspiră viaţa oamenilor şi ea va
fi cu atât mai înaintată, cu cât o vom
resimţi mai mult în noi înşine.
Revoluţia nu trebuie numai să fie
profundă în obiectivele sale, ci şi seri-
oasă în procedee. Înţeleg prin aceste
două lucruri: sinceritate şi gravitate.
Lucrul serios este mai întâi con-
formitatea sentimentelor cu ideile şi
conformitatea actelor cu principiile. În
viaţa publică, ca şi în viaţa privată, lipsa
de sinceritate oboseşte: nici un regim
politic care întrebuinţează minciuna
ca metodă de guvernământ sau care se
mulţumeşte cu adevăruri convenţionale
nu poate avea credit în sufletul popular.
Pentru noi nu există false acuzaţii
ca armă politică, nici fapte în afară de
cele care au fost controlate, nici pro-
misiuni care să nu fie anticiparea unui
plan cu siguranţă realizat.
www.axa.info.ro
 Oliveira Salazar
Dacă suntem împotriva abuzurilor,
nedreptăţilor şi neregularităţilor ad-
ministraţiei, în contra favoritismului,
dezordinii, imoralităţii, aceasta-i din
cauză că faptul acesta corespunde unei
serioase idei de guvernământ şi nu unei
atitudini politice, la a cărei umbră noi
să comitem aceleaşi abuzuri şi aceleaşi
nedreptăţi. Vai de acei care încearcă să
îmbrăţişeze aceste principii de salvare
naţională, declarând că ne urmează în
opera revoluţionară şi ştim că voim să
ridicăm îndrăzneţ, cu ajutorul reforme-
lor sociale, nivelul economic şi moral al
poporului, şi care în fond nu urmăresc
decât să adoarmă, în speranţă, revendi-
cările cele mai vii şi să profite de pacea
pe care am încheiat-o cu ei, spre a uita
exigenţele Justiţiei. Aceştia nu sunt de-
ai noştri, nici nu sunt cu noi.
Partea serioasă este, în al doilea
loc, greutatea gândirii şi a acţiunii.
D’Ormesson a scris, cu privire la rege-
le Belgiei şi la moartea sa, aceste fraze
frumoase: „Albert I era serios. Iată
cuvântul care spune totul. El era con-
ştiinţa făcută rege şi aceasta-i ceea ce
poporul său şi toate popoarele au sim-
ţit. Căci poporul este serios. Viaţa este
serioasă. Munca este un lucru serios.
Este serios să-ţi câştigi viaţa, să mun-
ceşti sau să mânuieşti unealta, să creşti
copii, să lupţi contra bolii, contra încer-
cărilor, să economiseşti pentru a-ţi asi-
gura bătrâneţea. Credeţi-mă, masele au
intuiţii profunde. Ele ştiu să distingă
şi pe cel care posedă această concepţie
a seriosului şi pe cel care nu o posedă
deloc”. Să ne explicăm: lipsa de serios
în viaţa publică, este la baza mai mult
decât a unei mişcări politice.
În semi-izolarea muncii mele, caut
să ies din mine însumi şi să asist ca sim-
plu spectator la opera guvernamentală;
m-aş simţi nenorocit dacă, complet ab-
sorbit de acţiune, aş ajunge să-mi pierd
facultăţile critice. Viaţa ţării trece prin
faţa guvernanţilor în procese, reclama-
ţiuni, cercetări, proiecte şi legi - tristă
sau bucuroasă, optimistă sau dezolată,
umilă sau orgolioasă, - cum este în reali-
tate. Şi lucrul acesta este grav. Pacea sau
războiul, ordinea, autoritatea, discipli-
na, creditul statului, onoarea naţiunii,
munca, educaţia, bătrâneţea, tinereţea,
omul care-şi paşte vitele, muncitorul
care-şi conduce maşina, femeia care-şi
alăptează copilul, - totul este prea seri-
os, pentru a nu fi o preocupare constan-
tă şi a nu lăsa în suflet urme adânci.
Gravitatea vieţii nu implică neapă-
rat doliul tristeţii, pesimismul, des-
curajarea; ea este, dimpotrivă, foarte
compatibilă cu bucuria poporului, cu
jocurile, graţia şi râsul. Ea pretinde
simplu, ca lucrurile serioase să fie trata-
te serios. Iată pentru ce micile conspi-
raţii de promenadă, planurile revoluţi-
onarilor şomeri, proiectele de la care se
aşteaptă să aducă fericire şi abundenţă,
doar pentru că ele sunt publicate în
Jurnalul Oficial, cabinetele de prieteni,
combinaţiile nepotismului, împărţirea
www.axa.info.ro
locurilor şi crearea haosului de unde
vor ieşi apoi, spontane, ordinea şi lumi-
na; toate acestea lasă deoparte realităţi-
le naţionale şi nu sunt, în general, decât
jocuri copilăreşti, mici tragedii familia-
re, sub ochiul vigilent al părinţilor.
În sfârşit, revoluţia de la 28 Mai este
curat populară prin preocuparea sa de
a fi în contact direct cu sufletul popo-
rului şi aceea de a satisface nevoile sale
cele mai urgente.
Un ziarist francez a fost primul,
cred, în a afirma cu îndrăzneală în faţa
Europei, că decadenţa parlamentară şi
aceea a discuţiilor sale sterile, nu în-
semnau deloc o cât de mică ingerinţă
a naţiunii în treburile publice, şi că
era chiar perfect compatibilă cu o mai
strânsă alianţă a guvernanţilor şi a po-
poarelor.
Cazul portughez ilustrează el sin-
gur această teză.
SOLUŢIA POLITICA
PREALABILĂ
N ici o problemă de administraţie
publică n-ar fi putut să fie înce-
pută şi nici o reformă socială sau etică
întreprinsă, în condiţiile politice în care
se găsea Portugalia în 1926. Trăiam
sub regimul Constituţiei republicane
din 1911, ale cărei modificări ulterioare
nu ştiuseră decât să întărească caracte-
rul parlamentar. Dar este important de
subliniat ceea ce era în realitate acest
regim politic şi de semnalat defectele
acestei constituţii ca şi acelea ale funcţi-
onării instituţiilor atunci existente.
Lăsând deoparte numeroasele revo-
luţii - care isbucniră în cursul perioadei
ce se întinde între stabilirea Republicii
în octombrie 1910 şi răscoala armatei
în Mai 1926, - neţinând chiar socoteală
de perturbarea vieţii publice provenind
dintr-o stare revoluţionară endemică,
iată care este soarta noastră în timpul
acestor ani de republică parlamentară:
instabilitatea şi slăbirea celei mai înalte
magistraturi a statului; instabilitatea şi
neputinţa guvernamentală, din faptul
că guvernanţii erau supuşi omnipoten-
ţei constituţionale a Camerelor care
nu puteau să mai guverneze. În spatele
acestor Camere, sau aproape totdeauna
deasupra lor, se aflau numeroasele par-
tide politice şi comitetele lor de direcţie,
sprijinindu-se pe o masă electorală pe
care o mânuiau şefii locali - importanţi,
interesaţi şi fără idealism, izvor suprem,
până la urmă, al puterilor statului. În
aceste condiţii, este foarte greu să se
susţină că am avut vreodată alegeri libe-
re, şi că electorii au putut înţelege asu-
pra cărui lucru trebuiau să se pronunţe.
Departe de mine gândul să susţin că
nu au fost, în partide sau în afară de par-
tide, oameni de o înaltă valoare morală
sau intelectuală, animaţi de dorinţa de
a fl utili naţiunii; vreau să spun simplu,
că instituţiile politice şi condiţiile vieţii
politice din Portugalia, trebuiau să ani-
hileze în mod fatal toate eforturile.
15
De aici necesitatea de a permite acţi-
unea unui guvern oarecare, a unei soluţii
politice, chiar provizorie. Această solu-
ţie fu dictatura naţională stabilită fără
împotrivire de armată, la 28 Mai 1926.
Această dictatură a precedat - şi era după
orice logică politică - opera de reorgani-
zare de întreprins în diferite domenii,
începând prin cea financiară. Şi iată în ce
a constat: închiderea şi dizolvarea Came-
relor, dizolvarea partidelor, instituirea
unui guvern forte şi independent, plus
câteva restricţiuni necesare, atingând li-
bertatea presei şi a întrunirilor.
Experienţa trecută, demonstrase că a
slăbi frâna vechilor partide, însemna să
li se permită coruperea opiniei publice
şi împiedicarea oricărei acţiuni eficace,
graţie partizanilor şi funcţionarilor la
ordinele lor. Dar nu se văzură nici revo-
cări de funcţionari, nici băgări la închi-
soare, nici deportări şi nici o altă restric-
ţie violentă, nici persecuţii din acelea
care împiedică munca paşnică sau re-
strâng libertatea individuală - domeniul
politic fiind, natural, exclus - a învinşilor
din ajun. Revoluţia, esenţial naţională, a
făcut apel la buna voinţă a tuturor por-
tughezilor. În noua ordine politică deve-
nise posibil să se lucreze şi se începu prin
reforma financiară, pentru motivele pe
care le voi expune mai jos.
ASANAREA FINANCIARĂ
C
u tot ceea ce s-a realizat în ma-
terie financiară în cursul aces-
tor din urmă ani, nu-mi pare, mie mi-
nistru de finanţe, că se poate vorbi aici,
de o operă remarcabilă prin noutatea
sa sau prin principiile sale de bază. Re-
forma financiară întreprinsă în Portu-
galia, este foarte puţin originală şi mai
puţin revoluţionară decât anumite ten-
tative făcute altcândva decât în zilele
noastre. Singura caracteristică a acestei
opere stă în clasicismul său. Ea consti-
tuie totuşi o victorie de mare amploare
şi o veritabilă muncă de Hercule.
A spune că, în ciuda crizei care a
devastat lumea, bugetul nostru este
echilibrat de opt ani încoace şi că aceşti
şapte ani de gestiune s-au încheiat prin
importante solduri creditoare, pare a te
lăuda cu lucruri aproape ridicule, fiind-
că ele aşa ar trebui să fie întotdeauna.
Este adevărat că istoria noastră admi-
nistrativă arată un dezechilibru atât de
constant, că în cursul unui întreg secol,
ar fi fost destul de greu să descoperi
trei ani de conturi sănătoase. Deficitul
avea o constituţie cronică şi prin aceasta
chiar, foarte greu de dezrădăcinat. Lip-
să de seriozitate în calculele bugetare,
bugete dezechilibrate în serie, impozi-
te prea uşoare, incertitudini şi haos al
unei politici până la urmă ineficace, to-
tul se explică prin slăbiciunea economi-
ei noastre, prin fragilitatea guvernului,
prin dezordinea politică şi dezorgani-
zarea administrativă care decurgea din
aceasta, în sfârşit, prin instabilitate şi
prin lipsa de perseverenţă - defect capi-
tal al rasei noastre - în executarea unui
plan determinat. A trebuit să se ţină
seama de toate acestea, pentru a asigura
succesul politic al reformei financiare.
Odată echilibrul şi aceste impor-
tante solduri creditoare obţinute, a fost
posibil să nu se mai recurgă la emite-
rea de bilete ale băncii Portugaliei, nici
la subscripţie cu azvârlirea continuă
de bonuri de tezaur, nici la depozitele
Casei generale de Depuneri - izvoare
principale ale datoriei noastre flotan-
te a căror rambursare se întreprinse.
Datoria flotantă exterioară, fu repede
rambursată şi în interior, angajamen-
tele tezaurului sub toate formele sale
(conturi debitoare la banca Portugaliei,
bonuri cu termen scurt) fură progresiv
anulate. Dobânda a fost redusă de la 11
www.axa.info.ro
la 3.3%; conversiuni succesive ale dato-
riei, toate facultative, au fost făcute şi
titlurile de valori mobiliare, căpătară o
importantă plus-valută.
Este evident că foarte multe alte
reforme au fost necesare pentru a con-
solida echilibrul financiar: acelea ale
impozitelor şi contabilităţii, creditului,
băncii Portugaliei şi Casei generale de
Depuneri. Astfel a fost asigurată sta-
bilizarea monetară, regularizarea regi-
mului circulaţiei biletelor, organizarea
creditului agricol şi industrial pentru
partea care este în sarcina statului.
Încă de la început, aceeaşi inteli-
genţă procedează, la elaborarea acestei
opere şi aceleaşi mâini o execută. Baza-
tă pe principii foarte simple, cu judeca-
tă, de o impecabilă cinste şi de o eco-
nomie rigidă, opera realizată a putut
face faţă tuturor criticilor şi, mai ales,
tuturor evenimentelor care au ruinat
alte state în lume.
Bugetul şi conturile, sunt atât de cla-
re, încât nu lasă nici o urmă care să per-
mită îndoieli asupra bunei întrebuinţări
a banului provenind din impozite. Dar
există nemulţumiţi - mai ales printre
aceia care nu ştiu care este greutatea
impozitelor în străinătate. Fondul ches-
tiunii se reduce la aceea că statul are în
spatele lui un trecut în cursul căruia,
din lipsa unei bune administraţii şi din
lipsa de resurse, s-a demis din funcţiile
sale esenţiale: drumuri, porturi, telegraf
şi telefon, lucrări publice, hidraulică, in-
strucţie, totul era paralizat. În schimb,
dobânzile ridicate şi inegalităţile sau
modicitatea impozitelor, făceau unora o
viaţă particulară foarte uşoară. Astăzi,
spre a face să recâştige utilajul naţional
timpul pierdut, Statul se vede obligat să
angajeze mari cheltueli şi să comprime
economiile private, mai ales acelea care
Oliveira SALAZAR
prezintă un caracter parazitar; însă,
dimpotrivă, starea actuală a lucrurilor
este mai avantajoasă pentru aceia care
posedă interese directe în producţie.
Acest conflict între interesul general şi
interesul particular al unora, se găseşte
la baza acestor vane nemulţumiri.
Deficitul anual a fost înlocuit prin
excedente importante care nu se vor pu-
tea menţine aşa de ridicate - poate - dar
cu care s-au făcut stabile condiţiile unui
33
Oliveira SALAZAR
15
echilibru solid al finanţelor publice. Da-
toria flotantă externă, a fost plătită în
întregime; datoria flotantă internă scade
progresiv prin rambursare şi consolidare
şi va fi stinsă complet peste doi sau trei
ani cel mult, dacă se continuă aceeaşi
politică. Tezaurul are astăzi disponibi-
lităţi considerabile care-l pun integral la
adăpost de operaţiile ruinătoare reali-
zate sub imperiul necesităţilor presante.
Statistica, pe cale de a se regulariza şi
accentua, se îndreaptă spre perfecţiunea
dorită. Creditul Portugaliei creşte de la
o zi la alta, procurându-ne baze de ope-
raţiuni de credit, ce va fi indispensabil de
efectuat pentru a termina restaurarea fi-
nanciară, consolidarea monetară şi pen-
tru a da impuls producţiei, comunicaţii-
lor şi bogăţiei generale. Se achită datorii
vechi, se lichidează chestiuni dezagre-
abile care au trenat timp de ani de zile,
se caută a se face o mai bună repartiţie a
impozitelor, se accentuează regularitatea
încasărilor şi plăţilor, se întăreşte supra-
vegherea, pentru ca votul să meargă în
ordine şi după lege. Concentrare, uni-
tate, simplificare, regularitate, apărare
a contribuabilului, caracter intangibil al
contractelor, dominaţia absolută a legii -
acestea sunt principiile fundamentale ale
administraţiei şi ale tuturor reformelor.
www.axa.info.ro
Acestea din urmă traduc, de la cele care
au ca obiect bugetul şi datoria publică,
până la cea a contabilităţii, drumul neîn-
trerupt către ordinea financiară. Iată, în
câteva linii, problema financiară.
Reforma economică
N u ar fi servit la nimic reorga-
nizarea finanţelor publice,
dacă s-ar delăsa economia generală,
unde ele vin să se alimenteze. Iată câ-
teva din principiile fundamentale ale
reconstituirii noastre economice. Noul
stat portughez colaborează cu particu-
larii la reconstituirea economică a ţării.
Dar trebuie să subliniem înainte de ori-
ce, că se consideră ca eronată tendinţa
modernă care este de a lărgi fără limite
intervenţia statului. Nu se ignoră că,
condiiţiile economice speciale epocii
noastre şi mai ales politica câtorva sta-
te, reacţionând asupra noastră, ne obli-
gă să intervenim mai larg chiar decât
am fi dorit-o. Totuşi, după noi, când
statul se substituie particularilor, el
înăbuşe forţa creatoare a oricărei ini-
ţiative private, şi de aci nu pot rezulta
decât inconveniente.
Există un anumit număr de atribu-
ţii şi de sarcini care incumbă statului
prin chiar propria sa constituţie şi, în
fapt, se ajunge ca statul să se substituie
particularilor lipsiţi de capacitate fi-
nanciară, de valoare tehnică sau chiar
de o autoritate suficientă. Câmpul este
cu atât mai vast, aici, cu cât s-au negli-
jat mai mult interesele cele mai presan-
te ale economiei naţionale.
Reforma financiară a procurat ele-
mente indispensabile şi, mai ales de
şapte ani, se lucrează susţinut. Suntem
34
pe cale să realizăm prima parte a pla-
nului de ansamblu, care trebuie să fie
executat în cincisprezece ani: apărarea
terestră, aeriană şi navală, drumuri, căi
ferate, porturi, hidraulică agricolă, reţea
electrică naţională, telegraf şi telefoane,
comunicaţii şi credite coloniale, instala-
ţii de servicii publice şi şcoli. La sfârşitul
acestui termen, dacă nu ne îndepărtăm
de calea trasată, ţara îşi va schimba faţa
şi statul se va putea lăuda că a contribuit
serios la reconstrucţia economică a naţi-
unii. Dar acestea nu sunt decât condiţii-
le materiale ale muncii.
Nu există în lumea de astăzi o sin-
gură ţară care să-şi poată spune că-i
partizană a liberului schimb; totuşi, a
noastră figurează printre acelea al căror
protecţionism este mai moderat. Soco-
tim ca o gravă eroare protecţionismul
înverşunat, pe care-l vedem desfăşu-
răndu-se pretutindeni, făcând tabula-
rasa de condiţiile naturale de existenţă
a popoarelor şi deformând, în prejudi-
ciul umanităţii, caracterul particular al
diferitelor economii naţionale.
În loc de a rezolva problemele momen-
tului, crearea de economii autarhice, la
care procedează cea mai mare parte a na-
ţiunilor - fie ca reacţiune contra unor alte
autarhii, fie în scopul de a-şi organiza apă-
rarea militară, - nu va servi decât la pune-
rea altor probleme pentru viitor. În aceste
conjuncturi grele, rezistăm mai mult de-
cât putem restricţiilor, tarifelor vamale,
contingentărilor, limitării comerţului de
devize şi constituim astfel, cu alte câteva
ţări, una din rarele părţi ale globului unde
să fie respectată libertatea de import, de
export şi aceea a comerţului de devize.
Unul dintre principiile fundamen-
tale ale reconstituirii noastre econo-
mice, este că economiile metropolei
şi ale coloniilor trebuie să fie unele
complementul celorlalte şi să tindă la
constituirea unui tot. Această politi-
că, definită constituţional în actul co-
lonial din 1930, nu poate fi o cauză de
mirare pentru nimeni. Cât despre rest,
principiul comunităţii economice în li-
mitele imperiului, nu este altceva decât
extensiunea principiului comunităţii
politice tradiţionale a Portugaliei, între
metropolă şi colonii, care sunt provin-
ciile noastre de dincolo de mare. Din
acest principiu esenţial, decurg relaţii
speciale între metropolă şi colonii. Mai
mult, zisa integrare pune obstacol la
aceea că nici una din coloniile noastre
să nu poată fi considerată - în detri-
mentul ansamblului căruia aparţine -
ca făcând parte dintr-o economie străi-
nă oarecare: adică activităţile străinilor
exercitându-se în coloniile portugheze,
trebuie să se desfăşoare numai în profi-
tul economiei noastre naţionale.
Iată în ceea ce priveşte statul; dar
reconstituirea economiei nu ar putea
fi - cu atât mai puţin la noi - numai o
operă publică; mai mult, ea trebuie să
fie sarcina particularilor reuniţi într-o
organizaţie corporativă. Corporaţia re-
prezintă în domeniul economic, social
şi politic, principiul de bază. Republica
portugheză este deci prin definiţie un
stat corporativ, ceea ce nu însemnează
că organizarea corporativă se găseşte în
fapt deja realizată în toate domeniile în
care se recunoaşte că-i posibilă şi c-ar
fi binefăcătoare. Dimpotrivă: în locul
unui mers accelerat, un mers lent dar
sigur, ca şi cum s-ar încerca un sistem
care n-ar fi fost niciodată practicat într-
un mod atât de general, pentru ca să se
poată activa fără o extremă prudenţă.
Deşi nu s-a constituit încă integral
nici măcar o singură corporaţie, spi-
ritul corporativ începe să pătrundă
în economia naţională - şi aceasta-i
esenţial pentru triumful regimului. Se
întâmplă chiar câteodată să facem cu-
noştiinţă cu organisme pre-corporati-
ve, înainte de a înfăţişa organizări tipic
corporative - aceasta pentru a deschide
calea în sensul soluţiei dorite, în loc de
a recurge la riscul de a compromite sis-
temul prin lipsa de pregătire a condu-
cătorilor sau a mediului social.
Criza economică a redus într-un mod
extraordinar, - când nu le-a eliminat, -
dificultăţile care, într-o ţară atât de indi-
vidualistă ca Portugalia, nu puteau să nu
se îndrepte împotriva realizării sistemu-
lui corporativ. Începând din 1930 excesul
de concurenţă şi scăderea preţurilor, au
adus astfel de ravagii, încât organizarea
corporativă a apărut ca singura posibi-
litate de salvare. Din lipsă de organisme
corporative sau pre-corporative - şi unele
şi celelalte, regulatori de pieţi - s-ar vedea
în imposibilitate să protejeze eficace anu-
mite produse naţionale făra să recurgă la
tarife vamale exagerate. Avantajele sis-
temului corporativ se vor face mai bine
simţite dincolo de epoca noastră: atunci
când dificultăţile actuale vor fi depăşite,
altele vor surveni poate, însă obiceiul ar
fi atunci creat în producţie şi în relaţiile
sale cu munca, o a doua natură. E sigur
că aceasta nu va fi dispusă să respingă un
instrument de progres social, şi lucrul
acesta va fi de ajuns pentru ca ansamblul
activităţilor care posedă interese în pro-
ducţie să continue a se adăposti la um-
bra organizării corporative. Problema se
pune în termenii următori: în condiţiile
actuale ale lumii, este îndoielnic ca un
stat să poată să treacă de la organizarea
economiei sale naţionale, la o alta. Ori,
dacă nu vrea ca statul să organizeze şi
să dirijeze el însuşi economia naţiunii,
transformând-o astfel în economie de
stat, nu mai rămâne decât o singură so-
luţie - organizarea corporativă, graţie
căreia statul poate trage un beneficiu din
toate forţele producătoare, menţinând
în totul principiile proprietăţii private,
iniţiativei particulare, concurenţei mo-
derate şi uzând de autoritatea sa pentru
a reprima abuzurile.
Pentru noi, care dorim să salvăm
principiile pe care le-am indicat - pen-
tru că din punct de vedere social noi le
considerăm ca superioare acelora care
le-au fost opuse - organizarea corpo-
rativă va sta sub înaltul control al pu-
Oliveira Salazar
terilor publice, tipul de economie au-
to-dirijată: pentru fiecare ramură de
producţie, ea va asigura în acelaşi timp
solidaritatea intereselor capitalului şi
muncii în ansamblul producţiei şi echi-
librul între ramurile diferite.
Organizarea corporativă nu este
obligatorie în Portugalia în afară de
cazuri destul de rare în care, fără ea,
producţia s-ar găsi paralizată. Statul
doreşte ca o concurenţă salutară să-şi
găsească totdeauna locul şi vrea pe dea-
supra ca în flecare domeniu, iniţiative-
le private să poată să se deschidă liber.
Statul se abţine deci de a dirija el însuşi
corporaţia; el nu-şi rezervă decât drep-
tul (pe care-l consideră ca o datorie) de
a veghea la aplicarea legilor şi de a pro-
teja interesele colectivităţii. A merge
mai departe, ar fi - după părerea sa -,
complicând sarcina guvernământului,
a aduce prejudiciu vieţii sociale.Dacă
suntem întrebaţi care sunt rezultatele
obţinute, vom răspunde simplu: pose-
dăm în câteva mari ramuri de activitate
economică, o organizare încă modestă
dar pe care putem conta pentru a regu-
lariza producţia şi comerţul, preţurile
şi condiţiile muncii; cu toată criza, tră-
im pentru a spune astfel, fără şomaj şi,
cu toate exemplele foarte rele şi sugesti-
ile deplorabile, avem pacea socială.
PRINCIPIILE UNEI NOI
ORDINI
Sinceritatea puterii.
A re noul stat portughez o poli-
tică ideologică, adică admite el
adevărul unei anumite doctrine şi îi ia el
apărarea? Răspund net că da, în certitu-
dinea că singur pretinsul stat liberal ar
putea adopta o atitudine contrară. Ori
liberalismul în sensul absolut al cuvântu-
lui, nu există şi n-a existat niciodată: din
punct de vedere filosofic este un contra-
sens şi în ordinea politică, o minciună.
Statul este prin el însuşi - indife-
rent de formă, - o construcţie politică
derivată dintr-un sistem de concepte
fundamentale: concept de valoare a na-
ţiunii, concept al persoanei umane şi a
drepturilor sale, al scopurilor omului,
al prerogativelor şi limitelor autorităţii.
De aici decurge în mod logic restul. Şi
cum este de însăşi esenţa puterii de a
căuta să se menţină, va fi totdeauna un
număr mai mult sau mai puţin mare de
principii pe care puterea nu le va lăsa
să se discute, adică în privinţa cărora
libertatea nu există. Nici o negare nu
valorează faţă de acest fapt.
Dacă statul este o doctrină în acţiu-
ne, nu ar fi logic ca el să se dezinterese-
ze de propria sa ideologie: dimpotrivă,
el are obligaţia de a o apăra şi propaga,
în vederea propriei sale consolidări.
Dacă statul se consideră, pe anumite
puncte, ca deţinătorul adevărului, neu-
tralitatea sa ar fi de neconceput. Indife-
renţa faţă de un principiu, echivalează
în realitate cu negaţia acestui principiu
şi, destul de adeseori, tăcerea cântăreş-
www.axa.info.ro
 Oliveira Salazar
te tot atat cât şi eroarea. Dar anumite
persoane vor gândi că această teză îm-
piedică progresul ştiinţei şi libertatea
educaţiei. Iată pentru ce noi trebuie să
lămurim poziţia pe care am luat-o.
Pentru ceea ce este progres al ştiin-
ţei, principiile fundamentale care con-
stituie ideologia statului nou, nu sunt
şi nu pretind să fie un tratat de drept
politic. Ele nu traduc ceea ce este, ci
ceea ce trebuie să fie; şi ceea ce trebuie
să fie,scapă ştiinţei.
În al doilea rând, statul nu este, în
Portugalia, educatorul prin excelenţă;
funcţia educativă este, înainte de toate,
de resortul familiei, cu care statul cola-
borează nesubstituindu-se decât în caz
de inexistenţă sau incapacitate. În mate-
rie de educaţie, libertatea există deci şi
este respectată - sub rezerva de asculta-
re a unei jumătăţi de duzină de principii
fundamentale, formulată de altfel în fa-
voarea familiei însăşi şi a comunităţii de
care aceasta este legată. Astfel pusă, ar fl
ridicol ca statul să se teamă de a învăţa
principii opuse pe funcţionarii învăţă-
mântului, pe care familiile nu le aleg,
dar pe care sunt obligate să le accepte. În
al cărui nume ar avea acest drept?
Dealtfel, în această privinţă nu pre-
tindem mare lucru: noţiune şi sens al
patriei şi solidarităţii naţionale; familie
- celula socială prin excelenţă, autorita-
te şi ierarhie; valoare spirituală a vieţii
şi respectului datorat persoanei uma-
ne; obligaţie a muncii; superioritate a
virtuţii; caracter sfânt al sentimentelor
religioase - iată esenţialul pentru for-
marea mintală şi morală a cetăţeanului
statului nou. Suntem deci contra tutu-
ror internaţionalismelor, contra comu-
nismului, contra socialismului, contra
sindicalismului libertar, împotriva a tot
ce diminuează, divide, dizolvă fami-
lia, contra luptei de clasă, contra celor
fără patrie şi fără Dumnezeu, contra
sclavajului muncii, contra concepţiei
pur materialiste a vieţii, contra forţei
ca origine a dreptului. Suntem contra
tuturor marilor erezii din timpul nos-
tru, cu atât mai mult cu cât n-am avut
niciodată proba că ar exista un singur
loc în lume unde libertatea de a propa-
ga asemenea erezii să fi fost o sursă de
bine; această libertate, când se acordă
baroarilor timpurilor moderne, nu ser-
veşte decât la minarea fundamentelor
civilizaţiei noastre.
Totuşi, dacă prin politica spiritului
se înţelege apărarea valorilor spirituale
contra valului crescând al materialis-
mului, declarăm că suntem partizani
ai acestei politici. Ne gândim că naţi-
unile sunt pe cale să-şi risipească patri-
moniul moral şi să schimbe pe un „blid
de linte” marea moştenire spirituală pe
care le-au lăsat-o secolele.
Unitatea morală şi religioasă nu mai
există, din nenorocire, în nici o parte,
dar fiecare naţiune mai posedă o re-
zervă de sentimente a căror nobleţe ar
trebui exaltată, pentru a nu o lăsa să se
piardă. Elita care deţine aceste senti-
www.axa.info.ro
mente, va scădea în fiecare zi mai mult
în nebunia timpului nostru, în care se-
tea de bucurii materiale şi dizolvarea
moravurilor au corupt bogăţia şi izvoa-
reie sale, munca şi aplicaţiile sale, fami-
lia şi valoarea sa socială.
Dacă lumea nu cunoaşte o lungă pe-
rioadă de idealism, de spiritualism, de
virtuţi civice şi morale, nu mi se pare
că va fi posibil şi înfrângem dificultăţile
timpului nostru.
Fiind de o absolută necesitate pentru
a începe acţiunea, dictatura naţională,
stabilită în Mai 1926, nu a fost decât o
soluţie politică provizorie. Totuşi, ea a
pus în joc elemente şi a arătat tendin-
ţe ale căror avantaje erau prea evidente
pentru că Constituţia din 1933 să nu
ţină seama de ele. Această constituţie,
la care trebuie să se adauge Actul co-
lonial, cuprinde principiile fundamen-
tale ale organizaţiei politice şi sociale.
Aparţinem astfel grupului ţărilor care
dispun de o constituţie scrisă şi rigidă,
adică de o constituţie care nu poate fi
modificată de puterea legiuitoare or-
dinară, căreia şeful statului îi poate
conferi, dacă găseşte că o schimbare e
oportună, puteri constituante.
În tot cazul, Constituţia portughe-
ză se distinge prin acest fapt, că posedă
o parte pur dogmatică; ea nu se mulţu-
meşte să stabilească organizarea statului
şi să definească drepturile cetăţenilor: ea
consacră un anumit număr de principii
care orientează reforma politică, econo-
mică şi socială. Şi să se ştie că noi consi-
derăm această parte ca mai importantă
decât capitolele în care se tratează despre
competenţa organelor statului şi modul
lor de formare. Constituţia portugheză
se va distinge de celelalte şi mai mult prin
partea sa ideologică, ca şi prin construc-
ţia sa politică. Anume, în această parte
ideologică se găseşte gândirea revelato-
rie a naţiunii şi a statului în funcţiune;
pe când în cealaltă, sunt numai câteva
formule de construcţie politică, care vor
putea şi vor trebui chiar să fie modificate
în măsura în care conştiinţa colectivă se
va pătrunde mai mult chiar de această
gândire şi vor înceta de a mai fi necesare
dispoziţiile care traduc un fel de comple-
zenţă, faţă de stările de spirit încă foarte
răspândite şi instituţii a căror existenţă
tind, fără îndoială, spre sfârşit.
În examinarea Constituţiei portu-
gheze, interesează, deci să ştii să dis-
tingi aparenţele de realităţile profun-
de. Ce aflăm, citind superficial această
constituţie? Nimic altceva, decât ceea
ce se vede şi în majoritatea celorlalte
ţări: un şef de stat ales prin sufragiu
direct; două Camere, dintre care una
este de asemenea aleasă prin sufragiu
direct; un guvern numit de preşedinte-
le republicii şi nedepinzând de voturile
adunării naţionale; tribunale, cărora le
este asigurată completă independenţă.
Dar, în spatele acestei faţade, există un
spirit constituţional care dă instituţii-
lor şi organelor statului un aspect dife-
rit de acela care de obicei li se atribuie.
15
Suntem anti-parlamentari, anti-de-
mocraţi, anti-liberali şi voim să consti-
tuim un stat corporativ. Astfel de afir-
maţiuni sunt în stare să facă să tremure
anumite popoare - pe unele chiar să
vorbească de oroare - mai deprinse să
corijeze prin virtuţile formaţiunii lor
sociale, defectele sistemului lor politic,
decât să înfăţişeze pagubele cauzate de
aceste instituţii în ţările care au o for-
maţie diferită. Dar, sincer, n-au de ce să
tremure; căci în definitiv, noi suntem în
căutarea aceloraşi obiective ca şi ei, însă
pe calea procedeelor care se adaptează
mai bine la felul nostru de a fi. Dorim
ca cel mai mare merit al instituţiilor
noastre să fie acela de a purta marca
originii lor portugheze.
Una din marile greşeli ale secolului
al XIX-lea a fost de a considera că par-
lamentarismul englez şi democraţia en-
gleză, constituiau un regim capabil de a
se adapta tuturor popoarelor europene.
Iată care a fost rezultatul: democraţia
parlamentară a dus peste tot la insta-
bilitate şi la dezordine sau chiar s-a
transformat într-un fel de dominaţie
absolută a partidelor asupra adevăratei
naţiuni, afară, poate, de Elveţia şi câte-
va ţări din nord - unde condiţiile speci-
ale ale vieţii şi istoriei, au permis insti-
tuţiilor democratice de a se aclimatiza,
şi de a funcţiona. Se iviră ici şi colo şi
guverne dictatoriale când răul devenise
insuportabil; restabileau ordinea, reor-
ganizau viaţa, reparau stricăciunile, şi
apoi totul era ca de la început.
În general, democraţiile continen-
tulul n-au făcut pentru popor ceea ce
regimurile nedemocratice ar fi putut să
îndeplinească şi nu-i adevarat că regimu-
rile calificate drept liberale ar fi salvagar-
dat în mod real libertăţile publice. Noi
suntem antiliberali, pentru că voim să
garantăm aceste libertăţi, pe când libe-
ralismul ne-a privat de unele dintre ace-
lea pe care le posedăm şi s-a arătat inca-
pabil să ne asigure pe cele pe care le-am
fi putut obţine. Suntem antidemocraţi
pentru că democraţia noastră, care se
sprijinea în aparenţă pe popor şi pretin-
dea să-l reprezinte, ajungea să nu-şi mai
amintească de popor, decât în momen-
tul alegerilor; pe când noi voim să ridi-
căm poporul, să-l educăm, să-l protejăm,
să-l smulgem din sclavajul plutocraţiei.
Pe de altă parte, imaginaţi-vă, cum se
face adeseori, că libertăţile publice sunt
legate de democraţie şi de parlamenta-
rism, înseamnă să nu se ţină seama de
cele mai evidente realităţi ale vieţii poli-
tice şi sociale din toate timpurile.
Că grija de popor ne ţine de adân-
curi şi că suntem apărătorii ascensiu-
nii sale continuă în ordinea materială
şi morală, pentru noi nu implică deloc
nevoia de a crede că în masă se găseşte
originea puterii şi că guvernul poate fi
opera mulţimii şi nu a unei elite, căreia
îi incumbă datoria de a conduce colec-
tivitatea şi de a se sacrifica pentru ea.
A voi să garantezi libertăţile reputate
esenţiale vieţii sociale şi însăşi demni-
tăţii umane, nu implică obligaţia de a
considera libertatea ca element pe care
trebuie să se ridice toată construcţia
politică. Liberalismul a sfârşit prin a
cădea în următorul sofism: nu există
libertatea împotriva libertăţii. Dar, în
armonie cu esenţa omului şi realităţile
vieţii, noi vom spune: numai împotriva
interesului comun nu există libertatea.
STATUL PORTUGHEZ NU
ESTE FASCIST
Î n capitolul precedent, se găsesc
expuse câteva din noţiunile ca-
racteristice ale noului stat portughez.
Totuşi, pentru a înţelege mai bine, ar
trebui să-l confruntăm, deoparte cu re-
www.axa.info.ro
gimurile care de obicei se confundă cu
al nostru, dictaturi sau state autoritare
europene şi,pe de altă parte, cu regi-
muri ca parlamentarismul englez, care
par a-i fi net opuse.
Putem de acum înainte să punem
sovietismul rus la o parte: îmi pare
că nu posedă nici un punct comun cu
niciun alt sistem politic. Foarte multă
lume îşi imaginează că comunismul re-
prezintă un progres faţă de starea actu-
ală a umanităţii; mie îmi este clar că nu
este altceva decât un recul. La diferite
epoci, lumea a cunoscut numeroase ex-
perienţe comuniste şi, într-un sens cert,
se poate spune că ordinele religioase
sunt încă şi astăzi la fel.
Istoria demonstrează următorul
fapt: comunismul nu este compatibil
decât cu o economie puţin dezvoltată
şi puţin diferenţiată şi care pretinde, fie
o autoritate forte şi absolută, ca în Ru-
sia, unde se va putea menţine astfel încă
câtva timp, fie acele înalte virtuţi care
i-au permis să dureze în ordinele mă-
năstireşti. Iată pentru ce se poate dori
comunismul; clar este imposibil să se
voiască în acelaşi timp comunismul şi
libertatea. Aceasta nu există în Rusia;
dacă, cel puţin, în lipsa libertăţii, soarta
claselor muncitoreşti ar fi fost amelio-
rată, această pierdere de libertate ar fi
avut compensaţia sa. Vai! S-ar părea
însă că nu-i cazul: din cauza opresiunii,
egalitarismului, a lipsei de iniţiativă,
regimul economic este aici de un foarte
prost randament.
N-am deloc intenţia să neg realiză-
rile statului sovietic: mari fabrici sau
vaste construcţii. Totuşi, să ne amin-
tim că Rusia n-a recunoscut datoria
publică contractată înainte de revoluţie
şi, dacă înfăţişăm o clipă ipoteza unei
atitudini asemănătoare luată de o naţi-
Oliveira SALAZAR
une europeană oarecare, nu vom ajunge
la concluzia că, fără nici o schimbare de
regim, toate statele ar fi capabile să în-
deplinească imediat misiuni? Problema
astfel pusă, se va găsi fără îndoială, că
opera realizată este destul de mică.
La drept vorbind, comunismul rus
nu reprezintă astăzi nici un regim poli-
tic, nici un sistem economic: este o doc-
trină, o filozofie, o morală, o „religie”.
Prin intermediul apostolilor săi şi a
35
Oliveira SALAZAR
15
agenţilor săi revoluţionari, are pretenţia
să înlocuiască prin altele, în lumea în-
treagă, concepţiile pe care majoritatea
popoarelor civilizate le-au primit mai
mult sau mai puţin direct de la Roma şi
de la creştinism. Dar se pare că puţini
îşi dau seama în ce măsură principiile
unora şi altora sunt absolut ireconcilia-
bile; într-adevăr, afară de german şi ita-
lian net anticomuniste, celelalte state
vor să ne facă să credem că toleranţa lor
faţă de o propagandă subversivă - sau
asentimentul lor tacit - este comandată
numai de respectul datorat instituţiilor
politice ale altor popoare.
Deşi comunismul a dat faliment în
Rusia, mai sunt încă unii care caută să-l
instaureze la ei, sub pretext de a salva
democraţia, libertatea, pacea şi justiţia
socială - şi lucrul acesta ne duce la con-
cluzia că spiritul oamenilor este destul
de întunecat, sau că declaraţiile lor sunt
prea cinice.
Pe de altă parte, fascismul şi naţi-
onal-socialismul, care se deosebesc de
cormunism prin concepţiile lor econo-
mice şi exigenţele lor spiritualiste, îi sea-
mănă prin conceptul lor de stat totalitar.
Pentru unul ca şi pentru celălalt, parti-
dul este statul, la sfârşitul căruia se află
subordonată toată activitatea cetăţeni-
www.axa.info.ro
lor; oamenii înşişi nu există decât pentru
grandoarea şi gloria statului. Dacă statul
posedă în el însuşi sfârşitul şi raţiunea sa
de a fi, nu poate exista nici regulă exteri-
oară pentru a-i limita activitatea, şi nici
un alt drept în afară de el. Drepturile pe
care statul le defineşte sau le acordă, sunt
acelea care convin reuşitei scopurilor sale
proprii. Dacă, în practică şi în cea mai
mare parte a cazurilor, un astfel de regim
se comportă faţă de indivizi ca oricare alt
regim, este că există între ele o fericită
concordanţă de interese, dar aceasta nu
însemnează deloc că principiile puse nu
pot conduce şi nu conduc câteodată la
concluzii complet deosebite.
Acel care observă de departe naţio-
nal socialismul, observă că partea naţi-
onalistă a mişcării are cu mult mai mult
relief decât partea socialistă. Oricare ar
fi activitatea şi grija cu care s-ar ocupa
de reformele sociale, acestea nu poar-
tă pecetea socialismului propriu-zis,
cu atât mai puţin pentru moment. Nu
acelaşi lucru e pentru naţionalism, care
se exprimă aşa de clar în exaltarea sen-
timentală a întregului popor; ea se răs-
pândeşte de-a lungul naţiunii, conştien-
tă de grandoarea şi de forţa sa, şi reiese
din opera de unificare politică, care este
cu mult mai mare şi mai completă de
cât s-ar putea imagina. Poate este regre-
tabil că - fără îndoială, ca urmare a ati-
tudinii speciale pe care a fost forţat s-o
ia în interiorul ţării - acest naţionalism
să fie pătruns de caracteristici rasiale
atât de bine marcate, încât s-a impus,
din punct de vedere juridic, distincţia
între cetăţean şi subiect şi aceasta cu
riscul unor consecinţe periculoase.
Este natural ca, în statele aşa de
absorbitoare, toate activităţile având
36
un interes politic direct sau un interes
în formarea conştiinţei naţionale, să
se găsească în mâinile statului sau să
fie dominate de el: educaţia, presa, în-
trunirile publice, organizările sportive
sau de simplu amuzament, şi chiar câ-
teodată cele cu caracter religios; toate
acestea nu pot rămâne în afară de stat
şi se va admite şi mai puţin ca ele să fie
contra statului. În caz de nevoie, un
stat aşa de puternic nu va şovăi chiar în
faţa violenţei celei mai exagerate şi, în
logica sistemului său, în loc de a con-
sidera această violenţă ca un atentat
contra dreptului, el o va considera ca
manifestarea unui drept mai înalt.
ÎNTĂRIREA PUTERII
EXECUTIVE
N u există stat puternic, acolo
unde puterea executivă nu este
la fel şi slăbirea acesteia este caracteris-
tica generală a regimurilor politice do-
minate de liberalismul individualist sau
socialist, de spiritul de partid şi de exce-
sele şi dezordinile parlamentarismului.
Principiul sanitar al diviziunii, al
armoniei şi indpendenţei puterilor este
practic violat de obiceiurile parlamen-
tare şi chiar de regulile înserate în con-
stituţiile care au legătură cu alegerea
prezidenţială şi cu numirea ca şi cu de-
misia miniştrilor. În fapt, aceste reguli
supun puterea executivă celei legisla-
tive, exersată de majorităţi variabile şi
ocazionale şi mulţumită sufragiilor de
partide care rămân străine de responsa-
bilităţile puterii. Este o necesitate fun-
damentală să se dea acestui principiu o
bază reală şi efectivă şi, observând eve-
nimentele politice din Europa în cursul
acestor din urmă ani, evenimente de-
venite inevitabile de către dezordinea
acestor angrenaje, se poate afirma că
totul aici se mişcă în jurul preocupării
dominate de a descoperi sistemul care
va da puterii executive independenţa,
stabilitatea, prestigiul şi forţa.
Oricare ar fi compoziţia şi proce-
deul formării Camerelor, trebuie să li
se recunoască atribuţia exclusivă de a
controla guvernul, de a da orientarea
sa generală mersului politic al statului
şi de a face legile. În această privinţă,
nu se ridică nici o dificultate de prin-
cipiu; dar, pe de altă parte, nevoile mo-
derne ale legislaţiei, în mod excepţional
abundentă şi, dealtfel, încetineala unor
organisme aşa de complexe cum sunt
Camerele, vor opera de îndată, sunt
convins de asta, o mare transformare
în metoda lor de lucru. Presimt că par-
lamentele, chiar dacă n-ajung să se con-
vertească în viitor în organe pur politice
şi străine de funcţiunea legislativă, vor
fi forţate să aprobe numai bazele mari-
lor legi lăsând puterii executive, atât de
responsabilă de administraţie, atribu-
ţiuni mai vaste decât acelea de simplă
reglementare pe care o exercită astăzi.
Lucrând în felul acesta sau altfel,
ceea ce nu se poate recunoaşte Came-
relor legislative, este dreptul de a numi
şi de a demite pe miniştrii şi de a face
obstrucţie vieţii publice. Şi, încetând de
a fi combinaţii fortuite ale câtorva gru-
pări pentru cucerirea puterii, ele vor fi
susceptibile de disciplină şi de bun ran-
dament în funcţia lor, lucrând numai
timpul necesar, pentru a o executa bine.
Puterea executivă, exercitată de şe-
ful statului, cu miniştri liber aleşi de el,
fără să depindă de nici o indicaţie parla-
mentară, are ca misiune de a guverna cu
Dreptul, obligaţia şi responsabilitatea de
a menţine existenţa şi onoarea naţiunii,
de a asigura ordinea şi liniştea publică,
de a respecta şi de a face să se respecte
legile, de a veghea la tot ceea ce este in-
dispensabil pentru conservarea şi func-
ţionarea statului. Pentru a face aceasta
el are nevoie să fie tot aşa de indepen-
dent şi tot aşa de legitim reprezentant al
naţiunii, ca şi puterea legislativă.
În trista noastră istorie contempo-
rană, s-ar spune că cele două puteri
n-au putut coexista niciodată cum se
cuvine echilibrate; câteodată domină
legislativul, supunând guvernele, câte-
odată reacţionează executivul, substi-
tuindu-se în întregime celuilalt. Şi ceea
ce este mai rău, este că experienţa a
demonstrat că pentru a face operă utilă
pentru ţară în guvernare, trebuie să pui
la o parte constituţia.
Ei bine! trebuie să se prepare o con-
stituţie care să poată fi viaţa normală a
statului şi-n care să se obţină armonia
puterilor, fără a se retrage competenţa
şi prestigiul puterii legislative, nici sta-
bilitatea şi forţa acelei executive.
Coordonarea socială:
Naţiunea în stat.
C u toate cele spuse până aci,
n-am face decât să trecem de la
un text la altul, de la o ficţiune la alta,
dacă n-am căuta să coordonăm cum se
cuvine, în Stat, toate elementele politi-
ce ale societăţii.
Liberalismul politic al secolului al
XlX-dea a creat „cetăţeanul”, individ
dezmembrat de familie, de clasă, de
profesiune, de mediul de cultură, de
colectivitatea economică, — cărora le
aparţinea şi i-a conferit, pentru ca să-l
exerseze facultativ, dreptul de a interve-
ni în constituirea statului. Aici se găsesc
plasate sursele suveranităţii naţionale.
Dacă se examinează bine lucruri-
le, suntem în prezenţa unei abstracţii,
— concept eronat sau insuficient — şi
mergând către grupurile naturale ne-
cesar vieţii individuale şi din care este
constituită în mod real societatea po-
litică, se va găsi mai sigur punctul de
sprijin pe care-l căutăm.
Iată, la bază familia, celula socială
ireductibilă, nucleul originar al parohi-
ei, al comunii şi prin urmare, al naţiunii.
Ea este deci, prin natură, primul dintre
elementele politice organice ale statului
constituţional. Protejată eficace în for-
maţia sa, conservarea şi desfăşurarea sa,
Oliveira Salazar
familia trebuie să exercite, prin vocea
şefului său, dreptul de a alege pe mem-
brii corpurilor administrative, cel puţin
aceia ai parohiei, pentru că aceasta nu
este în esenţă decât expresia naturală
a menajelor sau căminelor cu interese
comune. Astfel găsim că cetăţeanul are
drepturi politice destul de întemeiate.
Corporaţiunile morale şi economice,
ca universităţile, academiile ştiinţifice,
cercurile literare, artistice şi tehnice,
asociaţiile agricole, industriale, comer-
ciale, coloniale şi muncitoreşti, sunt
organisme pe care civilizaţia le creează
prin instinct, pe măsura necesităţilor
sociale. Reprezentând interese legitime
ce ar fi util să se încorporeze la colecti-
vitate, este o tendinţă a timpurilor şi un
bine pentru stat, ca ele să se multiplice
şi să se lărgească în federaţii şi confe-
deraţii pentru ca să constituie factorii
naţiunii organizate. Astfel, ele trebuie
să concure prin votul sau reprezenta-
rea lor la constituirea Camerelor unde
se doreşte să se găsească o delegaţie cu
adevărat naţională. Odată mat mult, se
părăseşte o ficţiune — partidul — pen-
tru a utiliza o realitate — asociaţiunea.
Corporaţiile nu trebuie numai să
posede prerogativele de administraţie
locală şi regională, aşa de descentrali-
zată pe cât o permit condiţiunile ţării,
dar ele trebuie de asemenea să posede
drepturi politice cu influenţă în orga-
nizarea statului. Provenienţa şi poziţia
lor în organismul naţional, determină
logic faptul că ele constituiesc de ase-
menea colegii electorale indicate pen-
tru a desemna pe membrii Camerelor
legislative, alături de voturile corpora-
ţiunilor morale şi economice.
În rezumat: se pretinde a se con-
strui statul social şi corporativ în ra-
port strâns cu constituirea naturală a
societăţii. Familiile, parohiile, comu-
nele, corporaţiunile, în care se găsesc
toţi cetăţenii, cu libertăţile lor juridice
fundamentale, sunt organismele care
compun naţiunea şi, astfel, ele trebu-
ie să intervină direct în constituirea
corpurilor supreme ale statului; iată o
expresie mai fidelă ca oricare alta a sis-
temului reprezentativ.
NOUL STAT
Reprezentanţa naţională
C onstituţia a făcut guvernul in-
dependent de Adunarea Legis-
lativă şi pe lângă aceasta, de întregul
corp electoral, pentru ca el să nu aibă a
se preocupa de încrederea sau de teama
Camerelor, nici de artificialele mişcări
de opinie, nici de păstrarea clientelelor
de partid. Organ de suveranitate atât de
legitim ca oricare altul, prin situaţia sa
şi prin funcţiunile sale legitim învestit
cu puterea fecundă de iniţiativă, Consti-
tuţia a voit ca, sub direcţia superioară a
preşedintelui republicii, în el să rezideze
marele centru propulsor al vieţii de stat.
Iată principiile şi realizările deja
consacrate prin experienţa noastră:
www.axa.info.ro
 Oliveira Salazar
fără a aduce prejudiciu celor dintâi,
vom îndeplini pe viitor pe cele din
urmă care vor deveni necesare. Acum
este momentul să ajungem la viitoarea
constituţie a Camerelor.
Cea mai mare problemă politică a
epocii noastre, o va constitui nevoia de
a organiza naţiunea, pe cât posibil pe
planul său natural, adică respectând
grupările spontane ale oamenilor în ju-
rul intereselor sau activităţilor lor, pen-
tru a le încadra în stat, astfel ca aceasta
să nu fie - pentru a spune astfel - decât
reprezentarea naţiunii cu organele pro-
prii, spre a realiza scopurile colective.
Aceasta este problema care conferă o
importanţă politică capitală organiză-
rii corporative.
Pe un plan inferior, este o altă pro-
blemă, devenită presantă în timpurile
actuale: existenţa unor adunări care să
aibă puterea de a legifera şi aceea a ra-
porturilor lor cu guvernele. Sunt con-
vins că peste 20 de ani, - afară, de un
recul în evoluţia politică, - nu vor mai
exista adunări legislative în Europa.
Suntem în prezenţa unor fapte ce se
pot verifica în mod curent şi pretutin-
deni: necesităţi noi, cu un caracter ur-
gent, care cer de la Adunarea legislativă
o mare promptitudine; incapacitatea
unui organ colectiv numeros pentru
orice muncă de calitate superioară, in-
dependent de calităţile şi cunoştinţele
personale ale legiuitorilor; necesitatea
de a asigura iniţiativa guvernului, jude-
cătorul cel mai autorizat al oportunită-
ţii şi orientării legilor şi muncii căruia
puterea legislativă trebuie să servească
drept complement şi nu obstacol.
Pe de altă parte, a încredinţa pur şi
simplu puterea de a face legile guvernan-
ţilor, nu pare a fi o soluţie suficientă. Le-
gislaţia, în dictatură, vine de la centrele
oficiale, de la însuşi ministrul, dacă aces-
ta este un tehnician al postului pe care îl
deţine, sau de la colaboratorii particulari,
în ceea ce priveşte munca de preparaţie;
aprobarea textului aparţine consiliului
de miniştri. Se observă punctele slabe ale
sistemului: centrele oficiale, spunem în
deosebi birocraţia, n-au totdeauna pre-
gătirea sau timpul suficient pentru a stu-
dia problemele care sunt străine de sfera
lor de acţiune; dealtfel, dacă nu se fac ofi-
ciale colaborările private, - şi e cazul cel
mai frecvent, - acestea trec cu necesitate
pe planul al doilea; în sfârşit, problemele
guvernului absorb un astfel de timp, în-
cât munca de a legifera, inclusiv prepara-
rea decretelor, devine o sarcină prea grea.
Iată, în toată simplicitatea, princi-
palele aspecte ale problemei. Cum să se
rezolve dificultăţile?
Cred c-am citit că Mussolini se
gândea să abolească Camera deputaţi-
lor, transferând competenţa legislativă
Consiliului general al corporaţiunilor.
Eu nu cred în eficacitatea acestei so-
luţii, mai întâi pentru că, oricare ar fi
extensiunea intereselor organizate în
corporaţii, va lipsi totdeauna reprezen-
tarea de interese naţionale, de aceste
www.axa.info.ro
interese de stat chiar care nu sunt opera
cetăţenilor luaţi individual; şi în sfârşit,
pentru că ar fi extrem de periculos de
a încredinţa, fără prepararea unei lungi
experienţe, definiţia sau apărarea anu-
mitor interese faţă de înţelegeri posibi-
le între alte interese organizate.
Fără să dispreţuim lecţiile trecutu-
lui, noi vom încerca să învingem difi-
cultăţile şi ezitările care se prezintă şi
să preparăm soluţiile de viitor cu ur-
mătoarea experienţă constituţională:
a restrânge conţinutul legii la bazele
fundamentale ale regimurilor juridice
spre a scurta discuţia şi a o face mai
accesibilă; a conferi astfel guvernului
facultatea de a face şi de a promulga de-
cretele-legi şi chiar de a modifica legile
în anume cazuri prin simple decrete
spre a evita imperfecţiunile scurtelor
şedinţe legislative, pentru ca să se ocu-
pe de cazurile cele mai urgente şi să tre-
zească administraţia din amorţeala sa;
apoi, să prepare în adunare, pe cât po-
sibil de caracter corporativ şi compusă
din technicieni, studiile ce trebuie să
servească de bază la discuţiile şi votul
Adunării naţionale. În afară de avan-
tajul de a face să intervină în structura
statului organismele corporative prin
studiile şi consultaţiile ce li se vor cere,
nimic nu ne spune că nu aceasta va fi
viitoarea soluţie a problemei, secţiunile
respective fiind organele consultative
care vor asista guvernul, de aici încolo
şi sub această formă, singurul investit
cu funcţia de a legifera.
Adunării naţionale îi revine de ase-
meaea misiunea de a controla viaţa ad-
ministrativă - şi cred că singurul avan-
taj pe care-l trage naţiunea, în fapt, din
această atribuţie constituţională, este
garanţia unei publicităţi fără margini
pentru actele guvernului - se înţelege că
faptul de a recunoaşte existenţa de ma-
jorităţi, de minorităţi şi de reprezentări
particulare de interese, de regiuni sau
de curente doctrinare este incompati-
bil cu principiul de unitate naţională,
eficacitatea organelor de suveranitate
şi spiritul de opoziţie al partidelor fiind
proprii revoluţiei.
MUNCA
B ogăţia este fiica muncii şi cel
care furnizează munca este
muncitorul.
Dăm acestui termen - muncitorul -
semnificaţia cea mai largă şi facem să
se ţină în această categorie economică,
orice efort de ordin intelelctual sau fi-
zic care are o intervenţie şi o utilitate în
procesul de producţie - de la profesor
până la guvernant, de la agentul de or-
dine pană la muncitor. Munca nu este
numai singur efortul manual, sarcina
pur mecanică de a supraveghea maşina,
de a i se substitui; multe alte feluri de
muncă colaborează la producţie, va-
lorificând, multiplicând randamentul
acesteia ; munca ce creează, aceea către
întreprinde, cea care orientează, care
dirijează sau controlează. Poporul nos-
15
tru spune adesea această frază adân-
că: „Cea care face munca, este grija,...”
- frază simplă care conţine un adevăr
bine observat.
La baza muncii se găseşte necesita-
tea fundamentală de a conserva şi de a
transmite viaţa: la baza muncii se gă-
seşte viaţa muncitorului. Când atâţia
oameni nu dispun, pentru a trăi, decât
de produsul muncii lor, se impun două
concluzii: una, este că trebuie să se or-
ganizeze economia naţională în aşa fel
încât muncitorii să aibă de lucru; cea-
laltă, că munca să fie organizată în aşa
fel, încât salariile să permită muncitori-
lor să trăiască.
Remuneraţia cea mai adecvată a
muncii este salariul. Muncitorul poate
fi asociat la întreprindere, interesat în
rezultatele sale, adică la beneficii, însă
cei care n-au din ce trăi, nu pot nici să
aştepte, nici să speculeze, nici să rişte
să nu primească; iată pentru ce formula
ideală care trebuie să fie la baza nume-
roaselor combinaţii posibile, este salariu
îndestulător. Restul este prea vag, prea
îndepărtat şi prea abstract, pentru a ofe-
ri un veritabil interes. Nu există limită
în ceea ce priveşte ridicarea nivelului de
viaţă a aceluia care munceşte: şi nu este
niciun rău în faptul că se ridică din ce
în ce, atâta timp cât nu depăşeşte deloc
posibilităţile ansamblului economic al
ţării. Salariul, prin urmare nu are nevoie
să aibă o limită maximă, însă trebuie să
i se fixeze un minimum, pentru a nu co-
borî sub ceea ce-i este impus de cerinţele
unei vieţi îndestulătoare şi demne.
FAMILIA
S ă considerăm acum de mai sus
această problemă: producţia,
care este în contact cu muncitorul, poate
ignora ea familia? Omul care munceşte
nu este singur - el trăieşte încadrat în-
tr-o societate naturală, care, în general,
nu este familia din care a ieşit, ci aceea
pe care el a constituit-o. Când producţia
nu ţine seama de familie, ea începe prin
a invita la muncă pe toţi aceia dintre
membrii săi care sunt capabili s-o furni-
zeze - femeia şi copiii minori - şi se pare
că aceste salarii suplimentare constituie
un beneficiu apreciabil; dar realitatea
este cu totul diferită. Cine spune familie,
spune cămin; cine spune cămin, spune
atmosferă morală şi economică proprie
- economie mixtă de consumaţie şi de
producţie. Munca femeii, în afara cămi-
nului, îl dezagregă, separă pe membrii
familiei, îi face străini unii de aţii. Viaţa
în comun dispare, opera educativă a co-
piilor suferă din cauza aceasta, numărul
acestora scade; prin reaua sau imposibi-
la funcţionare a economiei domestice în
aranjarea casei şi în pregătirea mesei sau
a veştmintelor, se face simţită o pierdere
importantă, şi foarte rar se întâmplă ca
ea să fie materialmente compensată prin
salariile încasate.
Din timp în timp, se pierde din ve-
dere importanţa factorilor morali în
randamentul muncii. Excesul de meca-
nicism, neprofitând decât de munca bra-
ţelor, duce la neglijarea dispoziţiei inte-
rioare. În tot cazul, pentru cea mai mare
parte a producţiei, rămâne încă adevărat
astăzi că bucuria, buna dispoziţie, plă-
cerea de a trăi, constituiesc energii care
ridică calitatea şi cantitatea muncii pro-
duse. Familia este cel mai curat izvor al
factorilor morali ai producţiei.
Aşa că noi socotim ca logică în viaţa
socială şi ca utilă economiei, existenţa
regulată a familiei muncitorului, con-
siderăm ca fundamental ca muncitorul
să fie acela care s-o hrănească; susţi-
nem că munca femeii căsătorite şi, în-
tr-un mod general, chiar aceea a femeii
celibatare, cuprinsă în familie, - a cărei
www.axa.info.ro
responsabilitate n-o poartă - nu trebuie
să fie încurajată; nu a existat niciodată
o bună gospodină care să nu aibă foarte
multe de făcut în propria-i gospodărie.
Familia pretinde prin ea însăşi alte
două instituţii: proprietata privată şi
moştenirea. Mai întâi proprietatea -
proprietatea de bunuri de care să se
poată bucura şi chiar aceea de bunuri
care aduc un venit. Intimitatea vieţii
familiale cere comfort, izolare; într-un
cuvânt ea cere casă, casă independentă,
casă proprie, casa noastră. Este imposi-
bil, este chiar inconvenabil în anumite
cazuri, ca muncitorul să posede mijloa-
ce de producţie şi să nu lase să se di-
vizeze pământul în parcele minuscule,
dând tuturor o bucată de cultivat. Dar
este foarte util ca instinctul de proprie-
tate, inerent omului, să se poată exerci-
ta în posesia părţii materiale a căminu-
lui său. Familia care se adăposteşte sub
propriul său acoperiş este, natural, mai
economică, mai stabilă (...).
Iată pentru ce marile falanstere,
colosalele case muncitoreşti, cu resta-
urantele lor anexe şi masa lor comună,
nu ne interesează. Toate acestea sunt
bune pentru întâlnirile întâmplătoare
ale vieţii, pentru populaţiile deja semi-
nomade ale înaltei civilizaţii actuale;
pentru natura noastră independentă şi
cu gusturi foarte simple, ne place mai
mult căsuţa independentă, locuită de
familia a cărei proprietate este.
Moştenirea este reflexul instinc-
tului de perpetuare în proprietate; cu
sânge se transmite fructul muncii, ade-
seori datorat unor mari privaţiuni. Do-
rinţa naturală de a face economii este
stimulată de posibilitatea randamen-
tului şi liberei lor dispoziţiuni şi con-
tribuie pentru foarte mulţi la stabilita-
tea familiei, pentru că aceste economii
Oliveira SALAZAR
constituie elementul de echilibru in-
dispensabil în viaţă. Sunt foarte multe
lucruri, împotriva cărora cea mai bună
şi cea mai completă din instituţiile de
prevedere, nu va putea lupta niciodată,
care trebuie să le urmeze organizarea
corporaţiilor.
Această organizare se întinde de la
interesele materiale până la interesele
intelectuale şi morale pe care le urmă-
resc indivizii în sânul naţiunii; pentru
37
Oliveira SALAZAR
15
această raţiune şi pentru ca din ce în ce
se apropie ceasul când munca remune-
rată va fi, în afară de o datorie socială,
un fapt ce priveşte toată populaţia acti-
vă şi liberă, urmează că prin interme-
diul organizaţiei corporative, viaţa eco-
nomică este un element de organizare
politică. Nu numai că statul suprave-
ghează viaţa economică, se interesează
de ea, o protejează, o conduce de acord
cu propriile sale scopuri sau interesele
sale politice actuale, dar încă şi elemen-
tele economice - forţe productive - intră
în viaţa-organism a statului şi fac parte
din constituţia sa. Aceasta se produce
nu numai printr-un fel de punere în
valoare politică a muncii, dacă mă pot
exprima astfel, şi pentru că se aspiră la
o reprezentare naţională mai perfectă
decât aceea ce o poate imagina indivi-
dualismul, dar mai ales prin forţa unei
noi concepţii de ceea ce este statul, sau
de ceea ce trebuie să fie în viitor.
Sub acest aspect, suntem în pra-
gul unei epoci noi, încă înfăşurată de
umbre — aurora unei zile noi - şi nu
putem utiliza ca ghid modele străine
din cauze diversităţii câtorva concepţii
fundamentale. Iată prima dificultate.
Mai ridic vălul unei alte dificultăţi,
pentru a ajunge la o concluzie. Vechea
www.axa.info.ro
concepţie de stat, care corespunde încă
organizării sale actuale, îl transformă
în maşină cu caracter pur şi exclusiv
politic şi administrativ. Când cerem
de la el activitate sau randament eco-
nomic, suntem obligaţi să grefăm pe el
principii, elemente, instituţiuni de-ale
vieţii economice, aşa cum au organizat-
o particularii, şi toată lumea vede bine
că în afară de sincronismul cu funcţio-
narea celorlalte servicii publice, această
acţiune nu-i convine. Într-un cuvânt: el
nu este apt să dirijeze economia, deci
trebuie să se transforme.
Problema poate fi atunci rezolvată
prin organizarea corporativă şi chiar în
acest caz: în locul unei economii dirija-
te de guvernanţi, putem avea economia
auto-dirijată, formulă, incontestabil,
superioară. Oricare ar fi rolul organe-
lor corporative în structura legilor —
studiu şi preparaţie ca în constituţia
noastră politică deliberare pentru alte
sisteme — adevărul este că chiar exis-
tenţa unor precepte generale şi numai
graţie unor acorduri bilaterale asupra
cantităţilor şi condiţiilor producţiei, pe
preţurile şi privilegiile muncii, econo-
mia naţională poate fi suficient dirijată.
Totuşi, nu poate fi îndoială că la anu-
mite momente, autoritatea supremă nu
poate interveni, căci a dirija economia
sau a voi ca ea să satisfacă interesul ge-
neral, sunt lucruri diferite.
Cum în toate epocile asemănătoare
am văzut generalizându-se, deasupra
masei confuze o populaţie care suferă şi
nu simte, cu fatalitatea lucrului, slăbi-
ciunile vieţii colective, cele mai vulgare
două tipuri de decadenţe: beneficiarii
dezordinii, întinzându-şi din ce în ce
mal mult firele afacerilor, exploatările
38
şi compromisurile lor echivoce, şi aceia
pe care mersul lucrurilor îl face să trea-
că de la disperare la indiferenţă şi scep-
ticism: Printre aceştia, se găseau, pier-
zându-şi credinţa în ridicarea patriei o
mare parte a elitei noastre intelectuale.
În asemenea circumstanţe, toate
forţele sociale găsindu-se dezorgani-
zate şi în disoluţie, cea mai mare pro-
blemă este de a găsi punctul de sprijin
necesar la reacţia cea mai potrivită.
Armata a fost bătută de toate in-
temperiile ultimelor timpuri - războ-
iul, revoluţiile şi reformele - şi nu este
încă ceea ce noi toţi dorim să fie; dar,
prin însăşi constituţia sa, ea trăieşte
la adăpost de politică, supusă ierarhiei
sale şi obişnuită cu executarea, senină
şi fermă - garanţie de ordine publică
şi de siguranţă naţională. Disciplina,
existând în această forţă organizată
pentru onoarea şi mărirea patriei, era
singurul agent capabil de a îndepărta,
cu cât mai puţine convulsii şi pericole
posibile, obstacolele ce se ridicau şi să
sprijine noua putere, pentru opera de
salvare şi de redresare a patriei.
Calea pe care au fost dirijate toate
aspiraţiile vieţii noi, de ordine, de jus-
tiţie, de muncă paşnică, de prosperitate
materială, de renovare a mentalităţii
portugheze, a fost deschisă de acţiunea
armatei; ea a ferit naţiunea de lupte sân-
geroase, de predominarea unor facţiuni
victorioase, de foarte mari divizări şi
nenorociri şi a dat mişcării angajate
chiar de la originea sa, o extensiune şi o
amploare cu totul altele decât cele voite
şi obţinute de numeroase revoluţii: ca
om de stat şi în convingerea de a servi
onoarea armatei, am luptat totdeauna
pentru intervenţia forţei armate, în
momentul când a voit să asigure spri-
jinul său necesar la o operă care, fără
ea, nu era realizabilă, să nu fie diminu-
ată, calomniată, redusă la proporţiile
unui pronunciamiento militar sau ale
unei revoluţii de partid. Am susţinut
totdeauna, contra tendinţelor strecura-
te ici şi colo, că gândul iniţial al lui 28
Mai nu putea fi - şi în tot cazul, aces-
ta ar fi contrar îndatoririlor armatei şi
prestigiului său - de a reduce problema
portugheză la o combinare de forţe de
partid, de a înlocui guvernarea unei
facţiuni prin guvernarea alteia, dar că
scopul era de a obţine stabilirea de con-
diţii politice, administrative, econo-
mice, sociale, susceptibile de a garanta
printr-o veritabilă revoluţie, renaşterea
naţiunii portugheze.
Din acest punct de vedere, singurul
lucru pe care-l cred adevărat, este că ar-
mata nu trebuie să facă politică, nu este
obligată să sprijine cutare sau cutare gu-
vern, însă trebuie să fie, până la capăt,
garanţia şi gajul revoluţiei naţionale.
POLITICA COLONIALĂ
Î mi pare că acesta trebuie să fie un
principiu superior de orientare
în restaurarea naţională : să nu se facă
nimic care să fie un obstacol la ceea ce
alte ţări rezolvă problemele lor vitale.
Credincioşi, voi spune aproape pană la
sacrificiu, acestei doctrine, suntem în
materie de muncă, de comerţ exterior,
de schimb, de comunicaţii internaţi-
onale, una din rarele ţări care pretind
să se dezvolte fără să molesteze sau să
restrângă bogăţia altora şi drepturile în
general recunoscute drept cuceriri ale
civilizaţiei moderne.
Iată teza şi poziţia noastră: naţio-
nalism intransigent dar echilibrat, care
simplifică soluţia problemelor mondia-
le, utilizând cadrul natural al diviziunii
în naţiuni, care munceşte cu sentimen-
tul solidarităţii internaţionale la care
contribuie prin activul sau de realizări
şi ale carei interese superioare nu le
ofensează şi nici nu le contrariază, prin
activitatea desfăşurată pe plan naţio-
nal. Acesta este spiritul cu care muncim
şi astăzi, aceasta nu este numai o idee a
mea sau a guvernului, ci un precept al
constituţiei noastre. După foarte mult
timp pierdut, foarte multe dificultăţi
şi unele deziluzii, spiritele vor reveni
la judecata sănătoasă - şi acest curios şi
suspect comunism internaţional care,
pentru unii ar consta în a dispune de
bunuri şi, pentru alţii, ar rezida în bu-
năvoinţă... de a distribui, ar dispărea
astfel. Sensul realităţilor sociale, pro-
fundelor realităţi naţionale, va sfârşi
prin a se impune viziunii conducători-
lor şi va imprima noi directive mersului
lucrurilor. Vom fi găsiţi atunci lucrând
în linişte la unitatea politică şi econo-
mică a Portugaliei şi a imperiului său,
din care voim să facem un puternic fac-
tor de pace şi de progres al lumii.
În adevăr, cu acelaşi concept de na-
ţiune, agregat social diferenţiat, inde-
pendent şi suveran, care statuează după
cum înţelege, asupra diviziunii şi orga-
nizării teritoriului său, fără distincţi-
une de situaţie geografică, cum consi-
derăm, administrăm şi dirijăm colo-
niile portugheze. Angola, Mozambic
sau India, sunt sub autoritatea unică a
statutului, exact ca şi Minho sau Bei-
ra. Suntem o unitate juridică şi politică
şi, prin desfăşurarea producţiei şi prin
schimbul materiilor prime, a produse-
lor manufacturate între diferitele părţi
ale acestui tot, dorim să mergem către
o unitate economică pe cât posibil com-
pletă şi perfectă. Regimurile economi-
ce ale coloniilor trebuie să fie stabilite
în armonie cu necesităţile dezvoltării,
cu justa reciprocitate între ele şi ţările
vecine şi cu drepturile şi interesele le-
gitime ale metropolei şi ale imperiului
colonial portughez. Noi constituim va-
rietatea unităţii, câmp de lucru comun,
în condiţiile definite de interesele tutu-
ror; în raport cu alte ţări, noi suntem o
unitate, una singură şi aceeaşi peste tot.
Nici în metropolă, nici în vreuna
din coloniile noastre, nu ne găsim în-
chişi, nici agresivi faţă de capitalul,
faţă de munca şi iniţiativele altuia. Mai
deschis decât multe alte naţiuni, accep-
Oliveira Salazar
tăm şi primim cu simpatie colaborarea
străină în tot imperiul; mii de străini
şi multe milioane de capital străin, lu-
crează, prosperă, beneficiază de gene-
rozitatea legilor şi autorităţii noastre.
Dar elementele care pătrund pe teri-
toriul naţional pentru punerea lor pro-
prie în valoare, trebuie să fie închise în
opera comună, în interesul portughez,
ca factori, nu ai unei economii străine,
ci ai propriei noastre economii. Res-
pectul nostru pentru naţionalitatea
subiectelor şi pentru, produsul muncii
lor, nu poate fi luat ca o limitare a su-
veranităţii statului portughez: lucrul la
care ţinem, este de a defini noi înşine
interesul comun, şi să determinam po-
ziţiile de luat pentru perfecta realizare
a scopurilor noastre.
Ceea ce am expus în chip rezumativ,
este ideea centrală a operei care a fost
eboşată şi care, graţie conferinţei gu-
vernatorilor coloniali, are să primească
acum un impuls considerabil. Trebuie
să se adapteze legile politice şi adminis-
trative ale coloniilor la principiile Con-
stituţiei politice şi ale Actului colonial.
CRIZA GÂNDIRII
ECONOMICE
S untem a doua zi după catastro-
fa dolarului, puţin mai departe
de catastrofa lirei şi, probabil, în ajunul
prăbuşirii a tot ceea ce mai pare că se
păstrează în picioare. Aceste fenome-
ne ar părea deja mari pentru un întreg
secol, dacă evenimente considerabile,
succedându-se în scurte intervale, n-ar
fi biciuit sensibilitatea noastră. Ne este
dat să asistăm la falimentul succesiv al
unor orgolioase întreprinderi economi-
ce ale timpului nostru: politica puter-
nicelor carteluri, politica formidabilelor
trusturi, politica salariilor ridicate, po-
litica supraproducţiei, politica marilor
cheltuieli publice, politica consumaţiilor
excesive, politica naţionalismelor exclu-
siviste, politica statului-poliţie, care nu
face nimic şi aceea, în sfârşit, a statului
producător care pretinde să facă totul.
Sub toate climatele şi în toate continen-
tele, măsurile cele mai opuse, orientările
cele mai contrarii n-au adus decât ruine
în finanţele publice, în credit, în capital,
în proprietăţi, în salarii, în lumea mun-
cii, se îngrămădesc ruinele unei devas-
tări fără pereche. Se pare că n-au fost
niciodată atâtea nenorociri şi mizerii şi
chiar cei ce credeau că pot să dispreţu-
iască lumea prin imensitatea teritorii-
lor lor şi a munţilor de aur a bogăţiilor
lor n-au putut să-i scape. Am deformat
noţiunea de bogăţie, am detaşat-o de
scopul său care este de a susţine demn
viaţa umană, am făcut din ea o categorie
independentă care n-are nimic de a face
cu interesul colectiv, nici cu morala şi
ne-am închipuit că destinul indivizilor,
statelor sau al naţiunilor ar putea fi de
a acumula bunuri fără utilitate socială,
fără reguli de justiţie în achiziţionarea
şi întrebuinţarea lor. Am deformat no-
www.axa.info.ro
Oliveira Salazar împreună cu Franco
ţiunea de muncă şi am uitat personali-
tatea lucrătorului, demnitatea sa de a fi
uman; nu ne-am gândit la valoarea sa
de maşină productivă, am măsurat sau
cântărit energia sa şi nu ne-am amintit
că este un element al familiei şi că viaţa
nu este numai în el, ci la fel şi în soţia
sa, în copiii şi în căminul său. În ceea ce
priveşte ultimul, am mers mai departe:
l-am disociat, am făcut apel la femei şi
la copil ca valori productive, mai mici
dar o foarte bună afacere – unităţi de-
taşate, elemente deopotrivă indepen-
dente unele de altele, fără legături, fără
afecţiuni, fără viaţă în comun, şi practic,
am distrus familia. Dintr-o singură lo-
vitură, am dezmembrat nucleul familial
şi, crescând concurenţa între muncitori
evaluare intelectuală sau morală, nici
perfecţionare tehnică, nici instrumente
de prevedere, nici spirit de cooperaţie, -
nimic decât ură, ură distructivă.
La început am împins statul către o
pasivitate absolută, indiferentă, - cu vo-
inţă sau nu – la organizarea economiei
naţionale, şi apoi spre un intervenţio-
nism absorbant, care regula producţia,
împărţirea şi consumaţia bogăţiilor.
Prin acest intervenţionism, totdeau-
na şi pretutindeni unde s-a uzat de el,
statul a sterilizat iniţiativele, s-a supra-
încărcat de funcţionari, a mărit peste
măsură cheltuielile şi impozitele, a re-
dus producţia, a secătuit de mari sume
bogăţiile private, a restrâns libertatea
individuală, devenind un fel de greu
15
singur: să se înlocuiască gravele erori
care au viciat viziunea conducătorilor
de oameni în lume prin idei echilibrate,
juste, umane, în ceea ce priveşte bogă-
ţia, munca, familia, asociţia, statul.
NOI PRINCIPII
ECONOMICE
Bogăţia
O mul este esenţia vanitos, şi se
spune – dar mi se pare inexact
– că femeia este încă şi mai mult. Din
acest defect natural, provine dorinţa de
a place, tendinţa spre ostentaţie, căuta-
rea superfluului. Cineva a afirmat că nu
există nimic mai normal ca superfluul,
şi spunând acest lucru a emis un adevăr
constată o mare disproporţie între apa-
rentul exterior şi adevăratul nostru fel
de a trăi.
Odată problema livrată tendinţelor
vicioase ale umanităţii i s-a dat o solu-
ţie în parte absurdă: producţia a dez-
voltat şi exploatat acest dezechilibru în
profotul său; ea a exagerat consumaţiile
artificiale şi a creeat din abundenţă ne-
cesităţile fictive; de aici se întâmplă că,
lipsiţi încă de ceea ce este strict necesar
vieţii, avem şi astăzi exces în producţia
superfluului.
Dar s-a mers şi mai departe, şi pe
un drum rău; odată bogăţia detaşată
de interesul vieţii omeneşti, producţia
a mers cu îndrăzneală către condiţii
care o ignorează, o trădează şi o ucid,

prin aportul muncii feminine, nu i-am
acordat în salarii echivalente producti-
vităţii unei bune gospodine şi utilitatea
socială a unei mame de familie exempla-
ră. Am deteşat pe muncitor din cadrul
natural al profesiunii sale: eliberat de
legăturile de asociaţie, el a rămas singur;
fără disciplina asociaţiei, a devenit liber
dar fragil. În sfârşit, am permis să se
alăture altora şi el a făcut-o prin reacţie,
nu pentru un scop de solidaritate şi con-
ştient de nevoia de a coordona toate ele-
mentele în opera producţiei bogăţiei, ci
contra cuiva sau împotriva a ceva: contra
statului care-i garanţia ordinii; contra
patronilor, consideraţi ca o clasă inami-
că; chiar contra altor muncitori, în fata-
la repercusiune a violenţelor şi exceselor
comise sau a obligaţiilor contractate faţă
de muncitorii care, realizate pentru o
singură categorie, dezechilibrează ade-
seori, şi în detrimentul muncitorilor în-
şişi, celelalte ramuri ale producţiei. Nici
şi insuportabil inamic al naţiunii. Cei
care, împinşi orbeşte de logica falselor
lor principii, au voit să meargă până la
ultimele concluzii, au ridicat maşina
cu fastul tuturor planurilor mari, cu
rigoarea aparentă a ştiinţei şi a celei
mai bune tehnici, dar muncitorul liber,
„omul”, a dispărut, antrenat în colo-
salul angrenaj, fără elasticitate şi fără
spirit: s-a văzut muncitori mobilizaţi
ca maşini sau transportaţi ca animale,
pentru că în cutare regiune a lipsit iar-
ba păşunilor.
Da, criza de care suferim o să treacă
cu siguranţă, însă esenţialul este de a
şti dacă boala care infectează economia
societăţilor moderne nu va fi în sfârşit
eliminată, căci dacă se face înaintea
ochilor noştri procesul democraţiei şi al
individualismului, procesul economiei
materialiste este deja făcut: vedem cu
toţii că este în faliment. Acest drum ne
este, deci, închis şi eu nu văd decât unul
relativ la convenţiile sociale. Dar dacă
se consideră lucrurile la lumina bunului
simţ, această expresie înseamnă o de-
viaţie în viaţa economică, căci ordinea
naturală a necesităţilor omeneşti este
striată sau inversată de faptul că ceea
ce este absolut indispensabil pentru a
trăi cedează locul la ceea ce se poate în-
tâmpla. Dezechilibbrul între diferitele
părţi ale îmbrăcămintei noastre – cele
de pe dedesupt cu mult mai modeste
decât cele vizibile – şi între aparenţe-
le caselor noastre unde confortul se
concentrează mai ca în saloane, pecâtă
vreme igiena rămâne inexistentă în ce-
lelalte camere, sunt aspecte banale, pi-
toreşti, dacă voiţi, ale unei probleme de
fond foarte gravă. Cultura şi educaţia
corijează de obicei, până la un anumit
punct unele din defectele noastre, dar
de secole întregi, viaţa socială în Por-
tugalia are o tendinţă spre exteriorizări
mincinoase şi de secole de asemenea se
www.axa.info.ro
fără ca statele, păzitori şi diriguitori ai
popoarelor să-şi fi dat osteneala de a re-
acţiona faţă de această economie de si-
nucidere. Există absurditate mai mare
decât de aminci spre a muri, decât de a
da ca scop vieţii tocmai destrămarea ta?
În rezumat: bogăţia, bunurile, pro-
ducţia nu există ca scopuri de atins
prin ele însele; ele trebuie să realizeze
interesul individual şi interesul colec-
tiv; ele nu înseamnă nimic dacă nu sunt
apropriate conservării şi ridicării vieţii
umane. Spre acest obiectiv trebuie să se
îndrepte producţia naţională şi activi-
tatea administrativă a statului, dispuse
şi una şi alta pe cât posibil, după ordi-
nea raţională a nevoilor celor mai nece-
sare ale indivizilor şi ale naţiunii. Iată
pentru ce afirmăm că organizarea eco-
nomică trebuie să realizeze maximum
de producţie utilă şi statul trebuie să
vegheze asupra moralei, asupra salubri-
tăţii şi igienei publice. g

Primatul economicului
Suntem fii celui mai trist
dintre secole
năm spre glie, fiindcă am uitat, acolo sus ia biblică a unui om capabil să mute din
Dan Botta
servitute în care ne zbatem. Dar sunt sigur
în ceruri, principiile frumuseţii, formele loc munţii, să arunce munţii în mare, nu că odată răsturnată prejudecata lui, într-o

U
altitudinii morale. Suntem incapabili să
n imens crepuscul adie ne salvăm sufletul.
asupră-ne. Ne înclinăm cu Un avânt spre cer, o undă din aerul
o blândă resemnare spre munţilor, o flacără să ne cuprindă. Nu
pământ. Suntem robiţi putem înălţa fruntea dacă sufletul ne e
pământului, lipiţi pământului... inert, dacă gândul ne este fără aripi...
Economicul! Acesta e mult lăuda- Primatul economicului! Dar aceasta
tul mister al mizeriei noastre, al decă- se pronunţă de trei secole, de când în-
derii noastre, al scăderii noastre mo- cepe de fapt istoria ştiinţei economice.
este o parabolă. Ce spun? E un cumplit
adevăr. Dar pentru aceasta se cuvine să
ne armăm de credinţă, de frumuseţe
morală, să ne facem suflete tari...
Prins în tristul vârtej al materialis-
mului, omul a început să caute legile
sale, legile sufletului său, tot mai jos,
din ce în ce mai jos. Numărul noilor şti-
umanitate însetată de frumuseţe, de flacă-
ra unui intens ideal, ecnomicul se va modi-
fica printr’un farmec. El nu se va manifesta
ca o stihie rebelă, aşa cum se arată azi.
Aceste lucruri sunt spuse nu de un
ignorant. Ci de unul pe care această faţă
a materialismului îl pasionează. Cu ţesă-
tura ei de enigme, cu pseudo-legile ei...
Oliveira SALAZAR

inţe care invadau laboratoarele, uzinele, Şi cel ce scrie acestea este mirat, nu de
rale. Primatul economicului! Aceasta De pe atunci - adusă ca un val de tristul universităţile creştea enorm. O ploaie incompetenţa acelor ce lucrează cu enti-
e lozinca zilei de azi. A tragicei zile pe materialism al secolelor XVII şi XVIII satanică de “isme” s’a abătut asupră-ne. tatea economică - o, nu! - ci de imensa lor
care o îndurăm... - economia politică a putut răsări ca o Toate solicitau intrare în cugetul nos- competenţă, de sinistra lor competenţă.
Ce rătăcire ne poate face să luăm ul- preocupare. Furia de a descoperi un sens tru, toate se obligau să ne modifice. Ex- Toţi aceşti fervenţi ai economicului,
tima, cea mai palidă dintre feţele răului, tristei incoherenţe a lucrurilor economice presii ale unei implicări tot mai adânci atenţi la realitatea lui, orbiţi de câteva
dintre expresiile decăderii drept cauza lui? a sporit azi la maximum. Şi adevărul este a sufletului în materie. Economia însăşi fenomene de repetiţie se cred posesorii
Cauza acestei mari depresiuni cu că ele n’au nici unul. Nici unul, dacă nu cunoaşte atâtea derivaţii minore... unor soluţii, unui hic miraculos. Şi nu
multiple aspecte este, incontestabil, acela pe care suntem capabili să l-il dăm. Primatul economicului! Atâta timp pot crede - n’ar putea-o crede niciodată -
morală. Pierim din cauza abjecţiei care Noi împrumutăm materiei un sens. cât îl vom afirma e semn că nu ne-am li- că mărirea sau decăderea economicului
ne-a cuprins. Pierim fiindcă ne încli- Materia depinde de sufletul nostru. Ide- berat de condiţia materiei, de starea de e o problemă de frumuseţe morală. g
www.axa.info.ro 39
Haiduci ai neamului românesc Gravuri de Alexandru Bassarab

Ionel MOŢA Vasile MARIN

Gen. Cantacuzino GRĂNICERUL Văcăreştenii Nicolae TOTU

Căpitanul HOREA Căpitanul AVRAM Căpitanul TUDOR Căpitanul CORNELIU

axa.info.ro / twitter: twitter.com/axaromania / facebook: AXA Romania / youtube: youtube.com/user/axaromania

Redacţia:
Ciprian BOJAN - redactor, Marius CARAMAN - fotografii, Costin C. - consultant, Eleodorus ENĂCHESCU - redactor, Ioan GÂNDU - redactor
Alina GLOD - secretar general de redacţie, Cristian IORDAN - difuzare, Grigore OPRIŢA - consultant, Ioana MIHAI - difuzare,
Dragoş NICU - redactor şef adjunct, Ştefan PLĂMĂDEALĂ - redactor, Ionuţ RUSE - director difuzare, SACCSIV - redactor,
Florin STUPARU - redactor şef, Şerban TEODORESCU - IT, Mugur VASILIU - director.

Puteţi să vă abonaţi la publicaţia noastră - BUCUREŞTI: Cristian IORDAN / 0722.457.023 / cristi@axa.info.ro - TOATĂ ŢARA: Ionuţ RUSE
/ 0721.094.447 sau 0762.538.342 / ionut@axa.info.ro. Costul unui abonament: - pe 6 luni este de 45 de lei; - pe un an este de 90 de lei.
www.axa.info.ro