Aurelius Augustinus, De Civitate

Dei (fragmente)
Cartea a XIV-a, cap. 28
Despre felul celor două cetăţi, pămînteană şi
cerească
Două iubiri au construit două cetăţi: iubirea de sine pînă la dispreţul
faţă de Dumnezeu a făcut cetatea terestră; iubirea de Dumnezeu pînă
la dispreţul de sine a făcut cetatea cerească. Una se slăveşte în ea
însăşi, cealaltă în Dumnezeu. Una îşi cerşeşte oamenilor slava;
Dumnezeu, martor al conştiinţei, este cea mai mare slavă a celeilalte.
Una, sprijinită pe propria-i slavă, ridică capul, cealaltă îi spune
Dumnezeului ei: “Tu eşti slava mea şi ridică-mi capul” (Ps. 3, 4). La
principii şi neamurile cărora una li s-a supus, precumpăneşte pasiunea
puterii; în cealaltă, toţi se fac slugile aproapelui în milostenie,
conducătorii veghind la binele supuşilor, aceştia ascultîndu-i. Prima
cetate, în persoana propriului ei conducător, îşi admiră propria-i tărie.
Cealaltă îi spune Dumnezeului ei: “Te voi iubi, Doamne, pe tine, tăria
mea” (Ps. 17, 2). Astfel, în prima, înţelepţii duc o viaţă prea
omenească, căutînd bunurile trupului ori ale sufletului ori pe amîndouă;
acei dintre ei care l-au cunoscut pe Dumnezeu “nu L-au proslăvit ca
Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gînduri deşarte şi
inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sînt înţelepţi (adică
stăpîniţi de propria lor trufie şi făcînd caz de înţelepciunea lor) şi au
înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană,
care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi
tîrîtoare”. La adorarea acestor icoane au ajuns ei, conducători sau
conduşi “şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care
este binecuvîntat în veci [! Amin]” (Romani, I, 21-25). Dar în cealaltă
cetate toată înţelepciunea omului este în pietate, care singură dă
adevăratului Dumnezeu un cult îndreptăţit şi care aşteaptă ca
recompensă societatea sfinţilor, pe aceea a oamenilor şi, de
asemenea, a îngerilor, “pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi”
(Corinteni I, XV, 28).

(Henri-Irénée Marrou (avec la collaboration de A.-M. La Bonnardière), St.

Augustin et l’augustinisme, Paris, Éditions du Seuil, 1955, p. 124-127).
Cartea a XIX-a, cap. 17
Ce aduce pacea şi dezbinarea între cetatea cerească
şi cetăţile pămînteşti
Dar cei care nu trăiesc din credinţă caută pacea casei lor în bunurile şi
înlesnirile acestei vieţi; în schimb, cei care trăiesc din credinţă
aşteaptă bunurile veşnice ale celeilalte vieţi, care le-au fost promise, şi
se slujesc de [bunurile] temporale ca nişte călători şi străini, nu pentru
a-şi pune în ele inima şi a se întoarce de la Dumnezeu spre care tind, ci
pentru a fi uşuraţi de ele şi a face, într-un fel, mai uşor de suportat
povara acestui trup muritor care îngreunează sufletul. Astfel, este
adevărat că folosinţa lucrurilor necesare vieţii este comună şi unora şi
altora în guvernarea casei lor, dar ţelul la care leagă această folosinţă
este foarte diferit. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu Cetatea pămînteană
care nu trăieşte din credinţă. Ea caută pacea temporală; şi este unicul
ţel pe care şi-l propune în împăcarea pe care caută s-o instituie printre
cetăţenii ei, pentru a fi între ei o unire de voinţă, ca să se bucure mai
uşor de odihnă şi plăceri. Dar Cetatea cerească sau, mai curînd,
această parte a Cetăţii care este străină aici jos şi care trăieşte din
credinţă nu se slujeşte de această pace decît de nevoie, aşteptînd ca
tot ce este muritor în ea să treacă. Aceasta este cauza ca, în timp ce
ea este ca şi prizonieră în Cetatea pămînteană, unde ea a şi primit deja
promisiunea mîntuirii şi darul spiritual ca o chezăşie a promisiunilor ei,
ea nu face nici o greutate în a asculta de legile acestei Cetăţi care
slujesc la potrivirea lucrurilor necesare vieţii; pentru ca, de vreme ce
ea este comună cu aceasta, să fie în această privinţă o împăcare
deplină între cele două Cetăţi. Dar, pentru că Cetatea terestră a avut
unii Înţelepţi a căror înţelepciune este condamnată în Scriptură,
[înţelepţi] care, prin false imaginaţii sau înşelaţi de diavoli, credeau că
trebuie îmbunaţi mai mulţi zei, fiecare guvernînd peste diverse lucruri,
unul asupra trupului, altul asupra sufletului şi în trupul însuşi, acesta
asupra capului, acela asupra gîtului şi tot aşa şi peste celelalte
mădulare şi, de asemenea, în suflet, unul asupra spiritului, altul asupra
doctrinei sau a mîniei sau a iubirii, în acelaşi fel în lucrurile care slujesc
vieţii, acesta asupra turmelor, celălalt asupra grînelor, ori a viilor şi aşa
mai departe; şi că, pe de altă parte, Cetatea cerească nu recunoştea
decît un singur Dumnezeu şi nu credea decît că lui singur îi este
datorat cultul […], ea nu a putut avea o religie comună cu Cetatea
pămînteană şi a fost obligată să nu fie de acord cu ea în această
privinţă; astfel încît, ea ar fi fost în pericol să fie mereu expusă urii şi
persecuţiilor duşmanilor ei, dacă aceştia nu ar fi fost înspăimîntaţi de
numărul celor care îmbrăţişau cauza ei şi de protecţia evidentă a
cerului. În timp ce, aşadar, această cetate cerească călătoreşte pe
pămînt, ea atrage la sine cetăţeni din toate neamurile şi strînge din
toate locurile lumii o societate care este, ca şi ea, străină aici, jos, fără
să se îngrijească de diversitatea moravurilor, a limbii şi a obiceiurilor
acelora care o compun, cu condiţia ca acestea să nu-i împiedice a sluji
aceluiaşi Dumnezeu. Cetatea cerească se foloseşte, deci, şi ea, în
timpul pelerinajului ei, de pacea temporală şi de lucrurile care sînt în
mod necesar legate de firea noastră muritoare; ea se simte bine că
oamenii trăiesc în bună înţelegere, atît cît o pot îngădui credinţa şi
Religia; şi ea aduce pacea pămînteană celei cereşti, care este într-atît
adevărata pace, încît creatura gînditoare nu poate avea o alta şi care
constă într-o unire foarte bine potrivită şi foarte perfectă pentru
bucuria întru Dumnezeu şi a unora cu alţii întru Dumnezeu. Cînd noi
vom fi ajuns aici, viaţa noastră nu va mai fi muritoare şi nici trupul
nostru animal; ci vom avea o viaţă nemuritoare şi un trup spiritual fără
nici o sărăcire şi pe deplin supus voinţei. Ea are această pace aici jos
prin credinţă, cînd ea aduce, pentru cîştigarea acestei păci, tot ceea ce
ea a făcut ca fapte bune în această lume, atît în privinţa lui Dumnezeu,
cît şi în privinţa aproapelui, cu atît mai mult cu cît viaţa Cetăţii este o
viaţă de societate.

(Henri-Irénée Marrou (avec la collaboration de A.-M. La Bonnardière), St.

Augustin et l’augustinisme, Paris, Éditions du Seuil, 1955, p. 124-127).

Cartea a XV-a, cap. 4

Despre conflictul şi pacea cetăţii pămîntene
Dar cetatea pămînteană, care nu va dura în veci (fiindcă nu va mai fi o
cetate cînd va fi încredinţată pedepsei ultime) îşi are bunul ei [folos] în
această lume şi se bucură în ea cu atîta bucurie pe cît o îngăduie
asemenea lucruri. Dar, de vreme ce acesta nu este un bun care îi
poate despovăra pe fidelii ei de toate necazurile, această cetate este
adesea dezbinată împotriva ei însăşi de dispute, războaie, certuri şi de
biruinţe care fie că sînt distrugătoare de vieţi fie că sînt efemere.
Pentru că, fiecare parte a ei care se înarmează împotriva altei părţi
caută să triumfe împotriva neamurilor prin sine însăşi, în servitutea
viciului. Dacă, după ce a făcut cuceriri, este umflată de mîndrie,
biruinţa ei este distrugătoare de viaţă; dar dacă îşi întoarce gîndurile la
pierderile obişnuite ale condiţiei noastre muritoare şi este mai curînd
îngrijorată de dezastrele care s-ar putea abate asupră-i, atunci, jubilînd
pentru succesele deja obţinute, această biruinţă, deşi de un fel mai
înalt, este totuşi, încă efemeră; pentru că ea nu poate guverna trainic
peste cei pe care i-a subjugat biruitoare. Dar lucrurile pe care această
cetate le doreşte nu pot fi, pe bună dreptate, considerate ca fiind rele,
deoarece ea este în sine însăşi, în felul ei, mai bună decît orice alt bun
omenesc. Pentru că ea doreşte pacea pămînteană pentru a se bucura
de bunurile pămîntene şi face război cu scopul de a reuşi să ajungă la
această pace; de vreme ce, dacă a cucerit şi nu mai rămîne nimeni să-i
reziste, ea se bucură de o pace pe care n-o avusese în timpul în care
erau [cele] două părţi care se confruntau pentru a se bucura de acele
lucruri care erau prea mici pentru a le mulţumi pe amîndouă. Această
pace este cumpărată prin războaie trudnice; se obţine prin ceea ce ei
numesc o biruinţă glorioasă. Acum, cînd biruinţa rămîne la partea care
a avut motivul mai drept, cine ar ezita să-l felicite pe învingător şi s-o
denumească o pace dorită? Aceste lucruri, deci, sînt lucruri bune şi,
fără îndoială, darurile lui Dumnezeu. Dar, dacă ei neglijează lucrurile
mai bune ale cetăţii cereşti, care sînt asigurate prin biruinţa eternă şi
pacea veşnică şi, astfel, fără măsură, rîvnesc la lucrurile bune
prezente, pe care ei le cred drept singurele lucruri dezirabile, ori le
iubesc mai mult decît pe acele lucruri care sînt considerate mai bune,
dacă se întîmplă aşa, atunci este necesar ca nefericirea să urmeze şi
să crească mereu.