De ceva vreme am inceput sa ma gandesc serios la viata mea.

Adica nu sa ma iau in serios, ci sa iau in

serios, ca-i mult, foarte mult de dobandit.

Mi se zice des, cand ma invinovatesc ca n-am facut mai multe pana acum, ca am timp, ca sunt tanara,
am “de abia” 21 de ani. Si totusi, cate putea insuma “21” pana acum.

Ma socot o nestiutoare. As vrea sa ma socot macar putin o stiutoare. Ma stiu o stiutoare, insa in
lucruri ce n-as fi vrut sa le stiu.

Am nevoie de un umar. Cred ca am sa-mi fac unul, pentru ca-mi lipseste.

As fi vrut sa am flamanzeala asta mai de timpuriu. Am pierdut timpul incarcat sa rezolv lucruri ce nu-
si au rezolvare. Acum incerc sa-l recasting, dar sunt asa flamanda, ca mananc pana mi se face rau.

Eu raman uimita, fascinate, stupefiata. Aproape ca nu-mi vine sa mai creez eu ceva cand vad cate
minuni s-au creat inaintea mea. As sta in fata istoriei ca la cinema, o viata-ntreaga.