INSTITUŢII MEDIEVALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

Conf. univ. dr. MIHAIL M. ANDREESCU

Obiective
Aprofundarea definiţiei şi a domeniului de activitate al „institu-
ţiilor”. Clasificarea instituţiilor şi evoluţia lor în spaţiul Evului
Mediu. Tradiţie şi continuitate în formarea şi evoluţia instituţiilor
medievale româneşti. Influenţele externe asupra instituţiilor româ-
neşti. Instituţiile fundamentale ale statului.
Inovaţii şi modificări în evoluţia instituţiilor româneşti din
secolul al XVII-lea. Tranziţia spre modernitate a instituţiilor medieva-
le româneşti în secolul al XVIII-lea.

Introducere

1. Ce sunt instituţiile. Definiţii şi domeniul de activitate.

Evoluţia studiului lor
Din cele mai vechi timpuri oamenii au simţit nevoia de a
reglementa relaţiile dintre ei şi de a organiza comunitatea în care
trăiau în funcţie de necesităţi: condiţii de climă şi relief, posibilităţi de
hrană şi de apărare, număr de membri, raportul numeric dintre sexe
etc. Pe măsură ce grupurile umane s-au dezvoltat, formele de
reglementare au devenit tot mai complexe şi mai specializate, luând
astfel naştere un sistem social cu o structură bine definită, fiecare
element al acestei structuri purtând numele de instituţie. Instituţiile au
la bază un suport întemeiat pe tradiţie sau obicei sau pe un statut
(lege), unanim acceptat de membrii comunităţii.
Conceptul şi termenul de instituţie apar încă din antichitate.
Romanii au folosit termenul de instituto, - ere, pentru a desemna acţiunea
de instituire şi organizare a relaţiilor sociale: institutio, - onis, pentru
aranjarea lucrurilor, a sistemului şi instituirea regulamentului; institutum,
- ii, desemnând aşezământul, obiceiul, principiile, sistemul; constitutio,
-onis, aşezarea cu temei, organizarea întregului sistem instituţional.
84
 În timp au fost formulate mai multe definiţii privind instituţiile.
Unii cercetători definesc instituţia ca pe o „formă de organizare a
raporturilor sociale, repetate şi tipizate potrivit normelor juridice
stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al
orânduirii societăţii respective”. Alţii au definit instituţiile în funcţie
de sensurile social şi juridic. În sens social instituţia reprezintă „un
ansamblu de relaţii relativ stabile, făcând parte din suprastructură şi
îndeplinind funcţia de promovare, de apărare, de conservare a unor
interese sociale”. În sens juridic ea reprezintă „ansamblul normelor
juridice care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale şi
care se aplică în temeiul unor anumite acte juridice”.
Alţi cercetători au respins conceptul de instituţii juridice păstrând
doar pe cel de instituţii sociale pe care-l definesc drept „un complex de
relaţii organizaţionale de tip formal în cadrul vieţii sociale, constituite
spontan sau conştient, având un caracter relativ stabil, care mediază
relaţii (interindividuale, intergrupale sau inter-comunitare) şi acţiuni
umane şi prin intermediul cărora sunt apărate, conservate şi promovate
anumite interese sociale şi personale ale oamenilor”.
Faţă de cele arătate mai sus, putem spune că instituţia reprezintă
orice formă de organizare sau de practică socială care se manifestă
la nivelul indivizilor, grupurilor sociale şi al societăţii şi care este
recunoscută şi acceptată de indivizi prin consens, tradiţie, obicei,
nevoi interne şi externe, norme juridice, practici religioase şi care
contribuie la reglementarea raporturilor dintre indivizi şi la evoluţia
generală a societăţii. Ni se pare că această definiţie răspunde atât
sensurilor termenilor latini, cât şi sensurilor termenilor moderni,
eliminând separările şi limitele. În ce priveşte evoluţia instituţiilor
precizăm că unele din ele pot să apară ori să dispară – indiferent de
natura şi importanţa lor – într-o perioadă scurtă, în funcţie de
necesităţi, şi pot să reapară în timp fie cu aceleaşi denumiri, fie cu
altele, dar având acelaşi sens şi urmărind servirea aceloraşi scopuri.
Cu alte cuvinte, instituţiile vizează structura însăţi a societăţii pe o
perioadă de timp şi evoluţia acestei structuri în timp.
Problema originii instituţiilor a fost abordată de pe două poziţii.
A. Prin impunerea unor norme de conduită de către cei puternici
faţă de cei slabi, care s-au statuat şi perpetuat ulterior prin norme
juridice unanim acceptate sau prin tradiţie.
B. Prin acceptarea benevolă a unor reguli de comportare de către
toţi membrii societăţii şi crearea unor ierarhii şi funcţii interne menite
să vegheze la respectarea lor, impunând sancţiuni celor care le

85
încălcau. În funcţie de interesele social-economice şi politice în jurul
celor două poziţii au luat naştere două grupări distincte de cercetători.
Unii cercetători au redus conceptul de instituţie şi domeniul de
definiţie aferent la drept şi sociologie. Ei vorbesc de structuri sociologice
bazate pe drept şi structurile juridice, precum E. Willams, G. le Brass etc.
Alţii au pornit de la studiile de antropologie sociale ale lui Lévi-Strauss şi
Herbert Spencer şi au extins domeniul instituţiilor la ansamblul structural
al societăţii, precum F. Braudel, G. Gurvitch, Gérard Model.
Punctele de vedere diferite au determinat o criză, care nu s-a
rezolvat nici până astăzi, privind definirea conceptului de instituţie.
Este vorba de raporturile sale cu noile categorii de structură pe de o
parte şi de mode şi modele de diacronie structurală pe de altă parte.
Pentru rezolvarea acestor dispute în România s-a creat, din 1976, o
Asociaţie de istorie comparativă a instituţiilor şi a dreptului. Dar, pe
lângă istorie şi drept, de studiul instituţiilor în România se ocupă cu
rezultate notabile sociologia, religia, etnografia şi folclorul etc., dar
între aceste discipline nu există totdeauna puncte de vedere
convergente şi o colaborare permanentă şi eficientă.

2. Geneza instituţiilor: în plan general şi în spaţiul românesc.

Influenţele exercitate pe parcursul formării şi evoluţiei lor
Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de geneza instituţiilor
europene medievale au fost de acord că ea trebuie căutată în Orientul
Antic, unde au apărut primele reglementări instituţionale. Studii mai
vechi ori mai noi au insistat pe prezentarea civilizaţiilor antice şi pe
sintezele realizate în timp în cadrul lumii mediteraneene. Astfel, istoricul
şi arheologul italian Sabatino Moscati, prezentând civilizaţiile Orientului
Antic, a insistat pe sinteza persană, Constantin Daniel a atras atenţia
asupra legăturilor Egiptului cu civilizaţiile mediteraneene, Nicolas Platon
s-a oprit asupra civilizaţiei egeene şi greceşti, iar François Chamoux a
prezentat pe larg civilizaţia elenistică şi rolul ei în evoluţia Europei. Alţii
au insistat asupra civilizaţiei greco-romane şi romane pe care au
considerat-o fundamentul civilizaţiei medievale europene.
Peste aceste fundamente antice s-au suprapus formele instituţio-
nale ale migratorilor germanici şi slavi. Din amestecul lor cu cele
greco-romane, peste care s-au suprapus instituţiile religioase mozaice,
creştine şi musulmane, în secolele IV-X s-au cristalizat noile instituţii
specifice lumii medievale europene, împărţite şi ale în două mari
categorii: bizantino-ortodoxe şi orientale şi romano-catolice occiden-
tale. Apariţia şi răspândirea creştinismului a accentuat caracterul
86
religios al instituţiilor medievale europene până la Reformă, în
Occident Biserica impunându-şi autoritatea asupra laicului. Ortodoxia,
deşi s-a pus sub protecţia şefilor laici, în speţă împăratul de la
Constantinopol, a fost la fel de prezentă în organizarea instituţională,
mai ales în domeniul juridic, unde hotărârile ei s-au contopit cu cele
imperiale. Procesele şi fenomenele la care a fost supusă lumea
europeană în secolele IV-XIII şi legăturile ei cu Orientul au însemnat
tot atâtea prilejuri de contacte şi influenţe instituţionale care au dus,
mai ales după 1054, la definirea modelelor instituţionale occidental şi
bizantin, desigur, cu anumite particularităţi locale ori cu unele
interferenţe date de poziţia geografică a unor ţări şi popoare.
În ce priveşte spaţiul românesc, el nu a făcut excepţie de la
procesul de organizare instituţională care a afectat Europa până în
secolul al XIII-lea, cu atât mai mult că s-a aflat tot timpul la graniţa
dintre catolicism şi ortodoxie – cu tot ce a însemnat aceasta – şi la
confluenţa dintre Europa şi Asia. La fel ca şi la celelalte popoare, în
societatea românească instituţiile au apărut mai întâi datorită unor
necesităţi de organizare, bazate pe o seamă de tradiţii şi cutume locale
(obiceiuri) la care s-au adăugat influenţele unor migratori sau
stăpânitori vremelnici.
Subliniem că românii s-au aflat la graniţa dintre catolicism şi
ortodoxie, dar şi dintre creştinism şi islam, situaţia având consecinţe
importante în plan instituţional prin influenţele receptate. O altă
problemă este cea a tradiţiilor romane şi bizantine. În special tradiţiile
instituţionale romane s-au regăsit atât în influenţele romano-catolice, cât
şi în cele ortodoxe bizantino-slave, care sunt diferite între ele, deşi au o
rădăcină comună. Cum s-a observat de unii cercetători, utilizarea
terminologiei romano-bizantine ar putea exprima doar continuarea
instituţiilor romane prin cele bizantine, dar în nici un caz identitatea lor,
cum s-a considerat de către unii. Corect ar fi să se utilizeze termenii
separat – romane şi bizantine. Dacă vrem să utilizăm forma instituţii
romano-bizantine, atunci vorbim de nişte forme instituţionale hibride
care au suferit în egală măsură influenţe occidentale şi bizantine.

3. Istoriografia problemei
Referitor la instituţii, în istoriografia şi cercetarea românească în
general s-au conturat, de la finele secolului al XIX-lea până astăzi, mai
multe curente; dintre acestea trei ni se par a fi mai importante:
87
 1. Analiza unor instituţii fundamentale şi prezentarea evoluţiei
lor separat de altele ori în legătură cu ele: Biserica, armata, dreptul,
legislaţia, organizarea socială, organizarea economică privind separat
meşteşugurile şi comerţul, tradiţii şi obiceiuri etc.
2. Analiza globală a organizării interne, referitoare numai la
români, omiţându-se ori prezentându-se sumar şi fără legătură cu
românii, decât în anumite situaţii, organizarea instituţională a etniilor
conlocuitoare şi raporturile lor cu instituţiile româneşti.
3. Analiza şi prezentarea globală doar a instituţiilor politice
româneşti, restul instituţiilor fiind doar menţionate în treacăt – curent
îmbrăţişat de mulţi dintre cei care se ocupă de studiul instituţiilor.
1. Încă din secolul al XVIII-lea, unii boieri şi reprezentanţi ai
Şcolii Ardelene s-au preocupat de păstrarea şi perpetuarea unor tradiţii
ori de analiza, după puterile lor, a unor instituţii fundamentale ale
românilor. Amintim aici pe logofătul moldovean Gheorgachi şi pe Petru
Maior. La cumpăna secolelor XIX-XX s-au afirmat Dimitrie Onciul şi
Nicolae Iorga, ultimul trasând un adevărat program pentru urmaşi. În
secolul XX s-au ocupat de instituţiile fundamentale ale românilor:
Gheorghe I. Brătianu, P.P.Panaitescu, H. Stahl, Valentin Al. Georgescu,
Constantin C. Giurescu, Nicolae Stoicescu, Ştefan Ştefănescu etc.
2. În prima sinteză de istorie a românilor, apărută la finele
secolului al XIX-lea, A. D. Xenopol a alocat capitole distincte privind
organizarea internă a societăţii româneşti, încercând să diferenţieze
formele tradiţionale şi autohtone de influenţele externe. Pe aceeaşi
linie s-au situat mai târziu Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu,
Constantin Cihodariu şi alţii.
3. Încă din perioada interbelică, dar mai ales din anii’60 ai
secolului XX, o atenţie tot mai mare a fost acordată de specialişti
instituţiilor politico-juridice, militare şi administrative, care au început
să fie tratate global şi unitar pentru Ţara Românească şi Moldova,
separat pentru Transilvania. În general s-au urmărit doar instituţiile
româneşti şi numai tangenţial ori cu totul superficial cele ale etniilor
din Transilvania. Au fost neglijate, aproape complet cele ale românilor
din Balcani, ca şi ale altor etnii aflătoare la sud şi est de Carpaţi sau în
Dobrogea. În schimb, s-a căutat pe orice cale să se evidenţieze
unitatea instituţională a românilor, mergându-se până la identitate,
prin impunerea unui singur model instituţional, cel bizantin, deşi au
existat şi excepţii.

88
 I. PROBLEMATICA PRIVIND CLASIFICAREA
ŞI PREZENTAREA INSTITUŢIILOR MEDIEVALE

O problemă permanentă care a stat în atenţia cercetătorilor şi

specialiştilor a fost aceea a stabilirii unor criterii de clasificare şi
prezentare a instituţiilor.
1. Criterii privind clasificarea instituţiilor. Cercetătorii perioa-
dei antice au ajuns la concluzia că, cel puţin pentru Europa în perioada
târzie a antichităţii romane, se ajunsese la o separare şi specializare
instituţională pe care nu o vom mai regăsi decât în epocile moderne,
pornind tocmai de la fundamentele instituţionale antice. Lumea
medievală – cel puţin în Evul Mediu timpuriu şi dezvoltat – a cunoscut
o restrângere drastică a specializărilor despre care vorbeam. S-a ajuns la
folosirea unor forme instituţionale străvechi în care organizarea socială,
religia şi dreptul acopereau întreaga gamă de nevoi a societăţii.
Pe măsură ce societatea evoluează, aceste forme instituţionale se
specializează şi se diversifică, ansamblul în sine devenind tot mai
complex. Nevoia de ierarhizare, de organizarea instituţională în
funcţie de criteriile noi apărute în timp devine tot mai evidentă. Între
instituţiile de tot felul trebuie stabilită o ordine fără de care ele nu ar
mai putea fi înţelese şi utilizate ca atare. Se creează astfel grupuri
instituţionale aparţinând aceluiaşi domeniu de activitate, aceleaşi
categorii sociale sau etnii.
Diferenţieri pot apărea chiar în cadrul unor instituţii deja
consacrate, precum biserica şi armata. Divizarea Bisericii în ortodoxă
şi catolică, după 1054, şi apariţia confesiunilor protestante după
Reformă, au însemnat tot atâtea momente şi motive de restructurare
internă a instituţiei religioase într-o puzderie de forme instituţionale
asemănătoare şi totuşi atât de diferite. La fel s-a petrecut cu armata
unde, în locul infanteriştilor ţărani, care urmau şi ajutau cavaleria
nobilă, au apărut ostaşii de profesie specializaţi în armele de foc şi
fortificaţii, care au impus o restructurare a fostei instituţii militare pe
criterii noi, ceea ce a dus la apariţia altor instituţii cu caracter militar.
Acelaşi proces de structurare şi specializare internă l-au suferit
aproape toate instituţiile medievale, în special după constituirea şi
organizarea statelor medievale româneşti, mai precis după secolul al
XIV-lea. Ne ferim de a face referire numai la instituţiile româneşti în
situaţia în care aici au existat şi au evoluat şi alte etnii, precum
maghiarii, saşii şi secuii; aceştia au receptat alte modele instituţionale
şi au transmis peste munţi unele forme instituţionale specifice.
89
 Faţă de cele arătate, încercând stabilirea unor criterii de
clasificare a instituţiilor, am stabilit următorul model de clasificare:
A. După natura lor instituţiile pot fi: laice, religioase, civile,
militare, speciale, comune,
B. După importanţa lor pot fi: centrale, teritoriale şi locale;
C. După caracter ele sunt: publice, administrative, juridice, pri-
vate, politico-militare, juridico-religioase, tradiţionale;
D. După gradul de interes pe care îl provoacă sunt: generale,
particulare, locale, etnice;
E. După atribuţiile pe care le presupun: politico-administrative
şi militare, social-economice şi fiscale, cultural-religioase şi juridice;
F. După domeniul pe care îl reprezintă ele pot fi grupate în:
− instituţii sociale: ţărani, orăşeni, nobili – fiecare dintre
categorii suferind structurări interne în funcţie de ierarhie, importanţa
socială, economică, fiscală, militară etc.;
− instituţii politice centrale: Domnia, Consiliul domniei, Sfatul
domnesc, Adunarea Ţării, Voievodatul, Principatul, Congregaţiile, Dieta;
− instituţiile administrative centrale: care cuprind dregătoriile,
structurate şi ele după importanţa şi poziţia lor faţă de domn ori de
caracterul funcţiei;
− instituţiile administrativ-teritoriale: diferite ca nume şi specifice
unităţilor teritorial-administrative existente în evul mediu românesc;
− instituţiile administrative locale: sat, oraş (târg), şi conducă-
torii lor;
− instituţiile etnice: care-i privesc pe români, maghiari, saşi şi
secui şi care pot fi structurate, în funcţie de autonomie, în forme
structurale teritorial-administrative, social-economice, politico-milita-
re, religioase şi juridice;
− instituţii religioase: care se împart într-o primă fază în
ortodoxe şi catolice, cu precizarea că saşii aveau şi autonomie
religioasă reprezentată prin instituţii specifice; în a doua fază se
adaugă formele instituţionale aparţinând confesiunilor reformate şi
cele specifice „Bisericii unite” greco-catolice;
− instituţiile militare: care şi ele sunt diferite, în funcţie de
modelul occidental ori bizantino-oriental; ulterior, ele se vor restructura
după răspândirea armelor de foc şi modificarea tacticii militare;
− instituţiile juridice: care au cuprins iniţial formele primare de
drept şi instanţele ori formele de procedură; ulterior, ele se vor
diversifica prin legislaţie, drept religios şi laic, dreptul public şi privat,
dreptul militar, civil etc., tot mai complexe pe măsură ce ne apropiem
de epoca modernă;
90
 − instituţiile fiscale: cu referire specială la aspectele institu-
ţionale juridice (amenzi, taxe, ispaşe etc.), dările faţă de stat şi
obligaţiile faţă de biserică şi armată şi fiscalitatea economică;
− instituţiile economice: unde subîmpărţirea este mult mai
complexă datorită categoriilor specifice de activitate – agricole,
meşteşugăreşti, comerciale –, ocupaţiilor adiacente şi complementare şi,
mai ales, categoriilor sociale şi profesionale, în cadrul fiecărei categorii
economice fiind vorba de instituţii sociale specifice care asigură legătura
între acestea şi instituţiile sociale, de unde şi tratarea lor comună;
− instituţiile culturale: destul de greu de definit datorită
complexităţii problematicii legată de scriere, limba de cult, de
cancelarie şi limba vorbită; ele se află în strânsă legătură cu Biserica şi
unele instituţii social-economice, politico-religioase şi etnico-militare;
− instituţiile educative: legate de învăţământ, formarea
profesională, deprinderi practice etc.; încep să se dezvolte încă din
secolele XV-XVI;
− instituţiile ştiinţifice: se află în strânsă legătură cu cele
cultural-educative şi sunt condiţionate de tipar şi circulaţia cărţii: până
în secolul al XVII-lea sunt de reţinut realizările unor etnici, în special
saşi, în domeniile tehnicii, dar şi unele creaţii tehnice populare ale
românilor din sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei;
− instituţiile artistice: desigur arta nobilimii şi a bisericii, care
se subîmpart pe domenii de activitate în: arhitectură, sculptură,
pictură, costum, miniaturistică, iconografie, orfevrărie etc.;
− instituţiile etnografice: sau populare care, deşi nescrise, tind
să se transforme într-o structură instituţională paralelă cu cea oficială
deoarece îmbracă, în forme specifice, toate celelalte grupuri
instituţionale despre care am vorbit. Atragem atenţia că în ce priveşte
instituţiile etnografice, ele de multe ori se interferează cu cele
„oficiale-culte” fiind foarte greu de stabilit hotarul dintre cele două
tipuri instituţionale. Exemplificăm cu o lucrare apărută recent şi care
priveşte instituţia blestemului. O asemenea instituţie extrem de pre-
tenţioasă şi de complexă implică, deopotrivă , laicul şi religia, realul şi
irealul, biserica şi statul, dreptul şi tradiţia, izvoarele referitoare la
instituţie fiind dintre cele mai diverse, iar pentru societatea
românească încă needitate şi chiar inedite (ne referim la doua jumătate
a secolului al XVII-lea şi secolele XVIII-XIX).
O altă problemă privind tratarea instituţiilor o reprezintă
perioada de studiu. Există şi aici o varietate de păreri şi metode.
Potrivit lor, instituţiile se pot trata pe perioade (secole, etape etc.), pe
91
influenţe şi modele instituţionale, prin comparaţie între epoci, dar şi
între instituţii similare din aceeaşi epocă, pe regiuni sau state
medievale, dar şi în forme unitare care pot genera erori sau omisiuni.
Nu există un punct de vedere unitar nici în istoriografia universală,
nici în cea românească. Metoda se impune în funcţie de modul de
abordare a instituţiilor şi scopul demersului ştiinţific.
2. Câteva modele de prezentare şi tratare a instituţiilor medie-
vale. În volumul I al Istoriei românilor din Dacia traiană, Alexandru
Xenopol, analizând situaţia societăţii româneşti în secolele XI-XIII, a
intitulat un subcapitol Starea românilor la începutul stăpânirii
maghiare în care s-a ocupat de prezentarea şi analiza proprietăţii
nobilimii române, cnezilor şi voievozilor, dreptului obişnuielnic,
congregaţiilor şi organizării militare, dar a exclus din preocupările sale
prezentarea şi analiza comparativă a instituţiilor maghiarilor, saşilor şi
secuilor şi a influenţelor acestora asupra celor româneşti. În volumul II
a tratat separat organizarea socială insistând asupra rumâniei şi
veciniei, alocând două capitole importante organizării interne:
voievodatul şi domnia, boieri şi dregători, administraţia oraşelor,
organizarea economică şi militară. În volumul III, în capitolul intitulat
Fenomene generale ale vieţii româneşti în perioada slavonismului
sunt prezentate evoluţiile instituţiilor economice şi sociale, ale celor
politico-administrative, trecându-se apoi la biserică şi instituţiile
culturale, pentru ca în volumul IV să continue cu analiza globală şi
unitară a instituţiilor româneşti din secolul XVII, accentul căzând pe
drept, legislaţie şi bresle, în final reluându-se analiza instituţiilor
împărţite în trei grupe: politice, economice şi culturale. Se constată o
limitare a studiului instituţiilor numai la o parte a lor şi, chiar dacă se
încearcă o analiză critică a genezei şi evoluţiei lor, lipsa instituţiilor
celorlalte etnii ale Transilvaniei voievodale şi princiare a limitat
demersul ştiinţific al autorului şi a generat erori privind concluziile,
care au fost semnalate la momentul potrivit de exegeţii operei sale.
În volumele III-V din Istoria românilor, Nicolae Iorga a insistat
mai mult pe influenţele externe asupra societăţii româneşti în general,
fără a disocia clar instituţiile de istoria politică. El tratează unitar
civilizaţia românească pe care o integrează deopotrivă în contextul
regional şi universal. Volumul VI insistă mai mult pe raportul dintre
instituţiile politico-militare şi cultural-religioase şi în special pe
efectele influenţelor externe asupra românilor.
Constantin C. Giurescu a tratat diferenţiat instituţiile, utilizând
două metode distincte. În volumul I al sintezei sale, care se încheie cu
92
domniile lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, a analizat
instituţiile pe epoci şi în funcţie de apariţia lor, fără a le despărţi de
istoria politică, prezentându-le problematizat. Totodată, el a prezentat
situaţia instituţională specială a Transilvaniei voievodale şi princiare
în care a cuprins atât caracteristicile instituţionale ale etniilor, cât şi
instituţiile de suprapunere impuse din afară, cum a fost cazul cu cele
austriece în secolul al XVIII-lea. De asemenea a prezentat instituţiile
economice şi culturale ale românilor din Balcani. Mai trebuie spus că
autorul amintit a făcut şi o prezentare pe epoci stabilite astfel: secolele
XI-XIV, XV-XVI, XVII-XVIII, adică a încercat să prezinte instituţiile
sub mai multe forme, despre care am discutat mai sus, pentru ca ele să
poată fi înţelese mai uşor.
Un alt model de abordare şi prezentare a instituţiilor medievale
din spaţiul românesc îl oferă tratatul de Istorie a României, vol. II
(1962) şi III (1964). Mai întâi se remarcă faptul că instituţiile sunt
prezentate gradat, în evoluţia lor şi în contextul politic general,
capitolele privind instituţiile alternând cu cele de istoria politică şi
economică ori fiind subsumate lor. O a doua observaţie generală este
aceea că ele sunt prezentate grupat pe state astfel: pentru Ţara
Românească şi Moldova în subcapitole şi capitole separate, la fel şi
pentru Transilvania. De asemenea sunt prezentate instituţiile etniilor
din spaţiul românesc alături de organizările instituţionale ale
otomanilor şi austriecilor, adică ale puterilor care şi-au impus
dominaţia şi stăpânirea asupra unor teritorii româneşti.
O alt fel de tratare a instituţiilor a fost utilizat în noul tratat de
Istorie a românilor, IV (2001), unde sunt analizate instituţiile între
secolele XIV-XVI. S-a dorit prezentarea succintă a domenilor institu-
ţionale structurate în trei capitole distincte astfel:
1. Economie şi societate;
2. Instituţii şi viaţa de stat;
3. Cultura.
Precizăm că raportările sunt preponderent la Ţara Românească şi
Moldova şi doar tangenţial la Transilvania, fiind omise instituţiile
etniilor şi organizarea lor religioasă. Deşi structura celor trei părţi
sugerează o condensare a modului de prezentare din vechiul tratat,
suntem de părere că s-a reuşit mai mult o mediere între stilul folosit de
Xenopol şi cel utilizat de Constantin C. Giurescu, fără a se opta clar
pentru vreunul din ele.
Prezentăm aici, pentru o mai bună înţelegere a problemei, felul
în care sunt prezentate instituţiile de către unii istorici occidentali.

93
Analizând formarea şi evoluţia civilizaţiei occidentului medieval în
secolele V-XV, Jacques La Goff îşi structura lucrarea în zece capitole:
1. Instalarea barbarilor;
2. Încercarea de organizare germanică;
3. Formarea creştinătăţii;
4. Criza creştinătăţii;
5. Lumini în noapte;
6. Structuri spaţiale şi temporale;
7. Viaţa materială;
8. Societatea creştină;
9. Mentalităţi, sensibilităţi, atitudini;
10. Permanenţe şi noutăţi.
Este bine de ştiut şi modul în care se tratează o singură instituţie
ori un grup instituţional, adică o tratare monografică a instituţiilor.
Analizând Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în Principalele
Române, Gheorghe I. Brătianu a utilizat următorul plan, împărţind
lucrarea în trei părţi şi şase capitole astfel:

A. Temeiuri politice şi sociale

I. Caracterul constituţional al domniei: caracterul domniei în
ţările româneşti; domnie şi „Ţara”, domnie şi stări;
II. Stările sociale în Bulgaria medievală şi în ţările româneşti;
evoluţia claselor sociale în Bulgaria medievală; originile feudale ale
stărilor sociale în ţările româneşti; clasele sociale în evul mediu
românesc; clasele sociale în veacul al XVII-lea; restrângerea stării
privilegiate.

B. Mărire şi decădere a Adunărilor de Stări:

III. Stările şi adunările lor în Ţara Românească (până la 1755);
problema în istoriografia română mai nouă: domni şi boieri în
veacurile XIV-XVI; pacta et conventa sub Mihai Viteazul; regimul
de stări în veacul al XVII-lea; criza regimului de stări; către reformele
lui Constantin Mavrocordat;
IV. Stările şi adunările lor în Moldova (până la 1750): problema
în istoriografia română mai nouă; feudalitatea înainte de descălecat;
Domnia şi Stările în veacul al XV-lea; politica socială a lui Ştefan cel
Mare şi a urmaşilor săi direcţi; regimul de stări sub influenţa polonă şi
ardeleană; regimul de stări în veacul al XVII-lea; domnia autoritară a
lui Vasile Lupu; Domnia şi Stările în luptele dintre turci şi poloni;

94
teoria şi practica politică sub Dimitrie Cantemir şi Nicolae
Mavrocordat; adunările de Stări sub fanarioţi.

C. Sfârşitul regimului de stări:

V. Regimul de Stări în Principate până la Regulamentul Organic
(1750-1829): hegemonia Protipendadei; privilegiile stărilor în timpul
războaielor dintre turci, ruşi şi austrieci; primele atingeri cu ideologia
revoluţionară în jurul anului 1800; „Adunarea Norodului” lui Tudor
Vladimirescu; proiectele de reformă constituţionale, 1821-22, întărirea
privilegiilor, 1823-27;
VI. De la regimul de Stări la parlamentarismul modern (1829-
1858): organizarea regimului de Stări prin Regulamentul Organic;
reformele constituţionale ale revoluţiei din 1848; desfiinţarea privile-
giilor şi a reprezentării Stărilor.
În lucrarea noastră privind Puterea domniei în Ţara Românească
şi Moldova în secolele XIV-XVI am utilizat planul următor:
− Introducere: obiectul cercetării; istoriografia problemei;
regalitate şi monarhie în Europa; evoluţia structurilor politico-juridice
medievale euro-asiatice;
− I. Domnia. Originea. Atribuţii şi etape în evoluţia instituţiei;
− II. Titulatura domnilor: elementele componente şi semnifica-
ţia acestora; puterea domniei şi mijloacele de manifestare; ideologia;
dominium eminens;
− III. Domnia şi adunările de stări: domnia şi biserica; domnia
şi boierii;
− IV. Domnia şi sfatul domnesc;
− V. Domnii români în familia principilor creştini.
Rezultă din cele prezentate că nu există nişte modele precise,
unanim acceptate, de prezentare şi tratare a instituţiilor medievale, nici în
istoriografia românească, nici în cea universală. Ordinea de prezentare şi
tratare, ca şi stabilirea importanţei unor instituţii, precum şi modul de
critică a lor ţin de personalitatea şi priceperea fiecărui autor, instituţiile
constituind, după părerea noastră, un prilej de a proba cunoştinţele şi
priceperea cercetătorului în munca de investigare istorică.

II. ORGANIZAREA LOCALĂ ŞI TERITORIAL-ADMNISTRATIVĂ

Problema organizării vizează mai întâi comunităţile locale, rurale şi

urbane. Mai întâi, satele şi apoi oraşele s-au constituit în modele de
organizare şi convieţuire pentru întregul ansamblu de instituţii şi forme
95
care este statul. Constatările cercetătorilor apuseni, care vizează întreaga
Europă medievală sunt, desigur, valabile şi pentru societatea românească.
Dincolo de aceste aspecte ale evoluţiei interne a comunităţilor locale,
trebuie adăugate influenţele externe şi modelele împrumutate de unele
comunităţi fie de la vecini, fie de aiurea. De aici şi diferenţele mari
privind organizările locale şi teritoriale în spaţiul românesc.
În perioada interbelică cercetătorii de istorie socială şi nu numai
au fost unanimi în a evidenţia că societatea românească, în ansamblul
ei, a fost una rurală, urbanizarea în sensul real şi modern al cuvântului
fiind un proces nou impus la noi prin străini şi prin saşii stabiliţi în
Transilvania, purtătorii civilizaţiei urbane de tip occidental. După
război, lucrările vizând caracterul rural sau urban al societăţii
româneşti nu au dus la nişte concluzii categorice. Cu toate încercările
unor specialişti de a utiliza termeni moderni pentru a justifica unele
aspecte ori pentru a le conferi un caracter românesc, nu s-a reuşit în
mod convingător impunerea tezei că românii ar fi avut deopotrivă
caracteristici rurale şi urbane proprii în formele lor de organizare. Şi
Ştefan Pascu şi Ştefan Olteanu ori Constantin Şerban, în lucrările lor
vizând organizarea meşteşugurilor şi comerţului, sfârşesc prin a arăta
că urbanizarea nu a fost un proces caracteristic societăţii româneşti,
deşi târgurile şi oraşele nu au lipsit, dar ele au fost în mare măsură
create sau influenţate de străini. Desigur, aceasta nu dovedeşte că
românii nu ar fi avut oraşe ori nu le-ar fi întemeiat, ci numai că ele nu
au reprezentat o caracteristică la fel de puternică, precum au fost
aşezările rurale, satele.
În cazul satelor, de asemenea, au existat diferenţe privind forma
şi mărimea lor. De la cătune şi sate mici până la sate mari
asemănătoare unor târguri, cu populaţie relativ numeroasă. În privinţa
formei lor satele au fost răsfirate, înşirate sau adunate. Majoritatea
satelor din Ţara Românească şi din Moldova de câmpie au fost
răsfirate prin păduri ori înşirate pe firul unor văi pentru a nu constitui
o atracţie pentru eventualii duşmani. În Transilvania satele au fost mai
ales adunate, având acelaşi aspect urban impus în special de saşii care
aduseseră cu ei din Occident modelul propriu de civilizaţie. De aici
alte diferenţe în ce priveşte construcţia locuinţelor şi materiale
folosite, care şi până atunci fuseseră diferite în funcţie de formele de
relief şi natura materialului de construcţie.
Potrivit specialiştilor în arhitectura populară şi în artă, în spaţiul
românesc s-au manifestat în Evul Mediu mai multe stiluri şi influenţe
arhitecturale impuse de contactele românilor cu vecinii. Modelele

96
preluate de la străini, ca şi cele impuse de unele aşezări de colonizare s-au
menţinut până în zilele noastre, oferind privirii, mai ales în zonele rurale,
o mare varietate de forme şi stiluri arhitecturale, între care se mai menţine
însă – potrivit arhitecţilor – şi un stil caracteristic românesc, păstrat în
regiunea Subcarpaţilor şi în părţile mărginaşe ale Transilvaniei.
Dacă există atâtea forme şi stiluri privind habitatul, datorate
influenţelor, dar şi coloniştilor stabiliţi în spaţiul românesc, trebuie să
acceptăm şi existenţa unor forme diferite de organizare teritorial-adminis-
trativă datorate, de asemenea, influenţelor şi coloniştilor deopotrivă.

A. Organizarea locală şi teritorial-administrativă a voievodatului

Transilvaniei: sate şi oraşe, „ţări” (districte), scaune, comitate
Pentru a înţelege mai bine care erau formele specifice de
organizare teritorial-administrativă şi locală ale etniilor din Transilva-
nia şi pentru a observa mai uşor asemănările şi deosebirile dintre ele
vom face o prezentare pe etnii a fiecărei forme locale de organizare.
1. Sate şi oraşe în Transilvania voievodală şi princiară. Satele
româneşti, indiferent de mărimea lor, erau compuse din obştea satului,
adică locuitorii maturi ai satului, fiind de două categorii: libere şi
iobăgeşti. Satele iobăgeşti erau conduse de juzi, villicus, sind, care
proveneau din cnezii aserviţi, ori erau numiţi de nobili (cler) chiar dintre
slugile de curte. Ei împărţeau dreptatea şi menţineau ordinea între
rustici, populi, iobagiones sau jeleri, stabilind cuantumul dărilor şi
asigurând strângerea lor. Satele libere, locuite de cnezi erau conduse de
cnezi de stat, primari, villici aleşi, care împreună cu „oameni buni şi
bătrâni” împărţeau dreptatea, menţineau ordinea, stabileau obligaţiile
faţă de autorităţi. Cnezii satelor libere s-au menţinut până în secolul
al XVII-lea în Făgăraş, Maramureş şi Banat, fiind ulterior aserviţi.
Satele ungureşti erau populate de rusticii, populi sau iobagiones
împărţiţi în servi (iobagiones) şi jeleri. Erau conduse de un villicus
care răspundea de strângerea dărilor.
Satele saşilor constituiau cea mai mică unitate administrativă şi
erau arondate oraşelor şi reşedinţelor scaunelor, fiind mici – 10 case şi
50 locuitori – şi mari – 50-100 case cu 250-500 locuitori. Erau
conduse de un villicus ajutat de sfatul bătrânilor şi de obştea satului.
Obştea adopta hotărâri, alegea juzii satului, stabilea cuantumul dărilor,
trimitea reprezentanţi în adunările scăunale şi ale comitatului
supunându-se hotărârilor acestora. În unele situaţii, cu acordul
obştilor, juzii orăşeni puteau fi şi juzii satelor.
97
 Satele secuieşti aveau aceeaşi mărime şi organizare ca şi satele
româneşti, maghiare şi săseşti libere. Erau conduse de căpetenii şi de
adunarea obştii. Căpeteniile locale conduceau obştile săteşti în
virtutea drepturilor militare sau ereditare. Nu erau alese. Puteau fi
numite de rege sau recunoscute tacit de obşti datorită poziţiei lor
materiale şi capacităţilor lor fizice.
Oraşele erau unităţi administrative locale mai mari, organizate
după modelul apusean atât în voievodat, cât şi în restul regatului
Ungariei, saşii fiind cei care au contribuit decisiv la formarea şi
organizarea lor. Populaţia oraşelor era împărţită în trei categorii:
patriciatul compus din nobili, clerici, patronii breslelor şi prăvăliilor,
staroştii de bresle şi ghilde; plebea, adică orăşenii de rând, compusă din
calfe, ucenici, funcţionari, mici negustori, oameni liberi care plăteau
impozite şi aveau obligaţii militare; calicimea alcătuită din oameni fără
ocupaţii şi fără venituri a căror situaţie era asemănătoare cu a jelerilor.
Oraşul era condus de un magistrat (sfat) compus din 12 juraţi în
frunte cu un iudex (jude). Din a doua jumătate a secolului XIV apare
un Bürgermeister, magister civium (primar) ales de orăşeni. Pe lângă
jude şi Bürgermeister a existat în unele oraşe şi un Hann villicus
(administrator). Din secolul al XV-lea s-a creat centumviratul (o sută
de bărbaţi) care alegea pe jude şi pe juraţi.
2. „Ţări” şi districte româneşti. Până în secolele XII-XIII
românii şi-au păstrat vechile forme de organizare de tipul ducatelor şi
cnezatelor, numite şi ţări, conduse de voievozi, duci, precum Banat,
Făgăraş, Haţeg, Maramureş, Zarand etc. Din secolul XIII cele mai
multe ţări au fost transformate în districte – forme existente de pe
vremea romanilor – în cadrul comitatelor. Între 1248-1597 sunt
amintite documentar 50 districte româneşti răspândite pe tot cuprinsul
Transilvaniei. Erau conduse de cnezi şi voievozi români aleşi, asimilaţi
nobilimii mari şi mijlocii, având rosturi administrativ-judecătoreşti şi
militare. În fiecare district exista o adunare districtuală care alegea
juzii confirmaţi de comiţi, voievod şi rege, hotăra în probleme
administrative, fiscale, militare, de hotărnicii. Hotărârile lor erau
confirmate de instanţele superioare: comite, voievod, rege, principe.
3. Scaunele săseşti (sedes). Saşii au venit în Ungaria şi
Transilvania de la mijlocul secolului al XII-lea sub numele de ospites
regni, theutonicii. S-au bucurat de o largă autonomie având forme de
organizare proprii în scaune şi comitate (districte). Între 1302-1377
s-au înfiinţat 15 scaune: Sedes Cibini (Sibiu), Sedes Sebeş, Mediaş,
98
Şeica Mare, Şeica Mică, Cincu, Bistriţa, Sighişoara, Saschiz,
(Miercurea), Ruzmargt, Orăştie (Waras), Norich (Neuskyrch), Altina
(Nocrich), Rupea. Scaunele cuprindeau teritoriul unui oraş şi al satelor
vecine ori un sat mai mare şi mai multe sate mici. Erau conduse de
juzii scăunali aleşi de Universitas (Adunarea scăunală) şi confirmaţi
de Universitas Saxonum (Adunarea comitatului) şi de comite. Juzii
judecau în numele comitelui şi al regelui în prezenţa adunării
scăunale ori în lipsa ei. Hotărârile puteau fi atcate în Adunarea co-
mitatului, în faţa voievodului, regelui, principelui. Adunarea scăunală
(Universitas sedes) era compusă din nobilii şi fruntaşii scaunului.
Hotăra în probleme de interes general, făcea judecăţi, stabilea
distribuirea şi strângerea dărilor, alegea juzii, prepoziţii şi decanii nu
avea autoritate asupra nobililor şi locuitorilor de altă etnie.
4. Scaunele secuieşti (Sedes siculorum) erau asemănătoare
obştilor teritoriale, scaunelor săseşti şi districtelor româneşti. În peri-
oada 1224-1448 s-au creat scaunele: Sepsi, Telegd (Orbai, Odorhei),
Chezd, Arieş, Ciuc, Mureş. Fiecare scaun avea o adunare şi juzi
scăunali. Adunarea scăunală se compunea din reprezentanţii obştilor
săteşti şi nobili. Hotăra în probleme de dări şi treburi locale, convoca
oastea, alegea doi-patru juzi de scaun şi un jude scăunal (căpitan de
scaun) confirmaţi de Adunarea generală a secuilor. Se întrunea de
două ori pe an în reşedinţa scăunală, funcţiona ca instanţă intermediară
de apel putând ataca hotărârile juzilor. Judele căpitan avea şi atribuţii
militare. Judecau în numele regelui asistaţi de capitluri, făceau
anchete, hotărnicii, confirmau acte, urmăreau respectarea privilegiilor,
îndemnau adunările la alianţe politico-militare.
5. Comitatele sau districtele săseşti au fost în ordine: Comi-
tatus Cibiniensis (Districtus Cininiensis), Sedes Bezturche (Comitatul
Bistriţei), Comitatul Kronstadt (Brassoviensis). Erau conduse de un
comite ales de Universitas Saxonum şi confirmat de rege. El conducea
Adunarea, dar se supunea hotărârilor ei, apăra drepturile saşilor în faţa
nobililor, bisericii, regelui, principelui, împăratului, era comandant
militar. În secolul al XVIII-lea comiţii Sibiului au fost şi guvernatorii
Transilvaniei.
Universitas Saxonum (Adunarea generală a saşilor) era compusă
din nobili, fruntaşii obştilor săteşti, ai oraşelor şi ai scaunelor. Adopta
hotărâri, judeca procese, confirma juzii de scaune, alegea comitele. În
cazul proceselor mixte judecata era asistată de voievodul Transilvaniei.
După 1689 rolul adunărilor s-a redus la atribuţii pe plan local.
99
 6. Comitatul secuilor era format din toate scaunele secuieşti şi
avea în frunte un comite care putea fi şi un nobil ungur ori voievodul
Transilvaniei. Comitele era propus de Adunarea scaunelor (Congre-
gatio Siculorum) şi numit de rege. Putea fi numit de rege şi fără
consultarea Adunării dintre nobilii secui ori dintre baronii regatului.
Avea atribuţii militare, mai rar judecătoreşti. Nu conducerea Adunarea
decât în anumite condiţii, cu acordul ei şi al regelui, dar nu se supunea
hotărârilor Adunării, ci doar regelui şi juzilor regali.
Adunarea secuilor era alcătuită din reprezentanţii scaunelor
secuieşti şi din reprezentanţii nobililor unguri şi ai saşilor care aveau
moşii în teritoriile secuilor. Se întrunea anual. Hotăra în problemele
generale ale secuilor, făcea propuneri pentru comite, alegea coman-
dantul militar, confirma în funcţii juzii scăunali, funcţiona ca instanţă
de apel. Până la 1400 s-a întrunit la Odorhei, Sfântu Gheorghe sau
Ciuc, mai rar la Târgu Mureş. Din secolul al XVI-lea autonomiile
secuilor au scăzut continuu, la fel şi le Adunării.
7. Comitatele ungureşti ale voievodatului şi principatului.
Preluate după modelul apusean comitatele ungureşti s-au înfiinţat în
Transilvania în secolul al XII-lea: Bihor, Dăbâca, Solnoc, Crasna, Cluj,
Alba, Timiş, Satu Mare, Cenad, Caraş. Graniţele voievodatului nu au
inclus, până în secolul al XIV-lea, şi teritoriile saşilor şi secuilor.
Autoritatea voievodului s-a restrâns la şapte comitate: Solnocul Interior,
Dăbâca, Cluj, Turda, Târnava, Alba şi Hunedoara. Celelalte comitate,
inclusiv Maramureşul, au primit alte forme de organizare.
Din secolul al XIII-lea comitele de Timiş şi-a extins autoritatea
asupra Banatului şi a comitatelor Caraş, Cenad, Arad şi Zarand. Din
secolul al XV-lea comitatele: Bihor, Solnocul Exterior, Satu Mare,
Ugocsa, Bereg şi Ung au format comitatele exterioare sau Partium care
au intrat în componenţa principatului după 1541, la fel ca şi Banatul. În
1555 Banatul până la Mureş va deveni Paşalâcul de Timişoara, iar din
1661 Paşalâcul de Oradea va cuprinde Partiumul. În 1687 Habsburgii vor
ocupa Paşalâcul de Oradea, în 1689 Principatul Transilvaniei şi în 1716
Paşalâcul Timişoarei. Principatul Transilvaniei a cuprins 11 comitate în
afara celor săseşti şi al secuilor. În 1735 numărul lor a sporit la 17, dar
după 1770 a scăzut la 14, includeau şi autonomiile saşilor şi secuilor.
Fiecare comitat era condus de un comite ajutat de un vicecomite,
numiţi iniţial de rege din rândurile baronilor regatului, mai târziu aleşi
de adunările comitale (congregaţii) din rândurile nobililor voievoda-
tului, apoi ale comitatului. Cei doi aveau atribuţii juridico-administra-
tive şi militare şi conduceau adunările nobililor din comitat, în
100
prezenţa lor fiind făcute judecăţile. Conduceau şi adunările cnezilor
români din comitat şi asistau la judecăţile acestora pentru pricini
minore. În caz contrar, participau la judecăţi numai cu încuviinţarea
voievodului sau a regelui.
Comiţii şi vicecomiţii erau ajutaţi de doi judecători ai comi-
tatului, aleşi de congregaţia locală şi confirmaţi de voievod şi rege.
Din secolul al XV-lea rolul adunărilor locale s-a restrâns, atribuţiile
lor fiind preluate de alte organisme cu atribuţii juridico-administrative
sau de altă natură.

B. Organizarea teritorial-administrativă a Ţării Româneşti

şi Moldovei: sate şi oraşe, judeţe şi plaiuri, ţinuturi şi ocoale
Satele muntene şi moldovene, la fel ca şi astăzi, erau înşirate şi
răsfirate în zonele de şes, adunate şi risipite la deal şi munte, cu
subdiviziuni numite cătune – compuse din doar trei-cinci gospodării
cu 15-25 locuitori. Satele puteau fi: mici, cu 10-30 gospodării şi
50-100 locuitori: mijlocii, cu 30-50 gospodării şi 50-150 locuitori;
mari, cu 50-100 gospodării şi până la 500 locuitori. Predominau satele
mici şi mijlocii. Erau conduse de primari, numiţi ispravnici de sat ori
vătafi în Ţara Românească şi vornici în Moldova. În prezenţa obştii
judecau pricinile dintre săteni şi răspundeau în faţa stăpânirii de plata
dărilor sau alte obligaţii. Vătafii şi vornicii puteau fi aleşi de obşte sau
numiţi de ispravnicii de judeţ, boieri şi cler în Ţara Românească şi de
pârcălabi, boieri şi cler în Moldova, pentru satele dependente. Din
secolul al XVII-lea vătafii şi vornicii satelor dependente erau numiţi
de stăpânii satelor fie dintre ţărani, fie dintre slujitorii care trăiau
acolo. În satele răzăşeşti şi moşneneşti obştea era cea care hotăra
alegerea. Tot ea stabilea dările, amenzile şi alte obligaţii care puteau fi
plătite în cislă (solidar) sau pe cap (individual). Aceeaşi situaţie era şi
în satele dependente privind plata dărilor. Până la desfiinţarea cislei
sătenii aveau grijă să nu fugă nimeni după ce satul fusese „scris la
visterie”, adică se stabilise cuantumul birului ce trebuia plătit de obşte.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în satele mari din Ţara
Românească au apărut căpitanii cu atribuţii militare.
Satele de margine din Ţara Românească, indiferent de statutul şi
mărimea lor, s-au bucurat în secolele XVI-XVII de anumite avantaje
în schimbul păzirii graniţelor şi a prinderii răufăcătorilor. Populaţia
săsească şi maghiară din satele moldovene, potrivit relatărilor
călătorilor străini, s-a bucurat de autonomie internă până târziu în
secolele XVII-XVIII.
101
 În secolele XVI-XVIII datorită războaielor, dărilor şi molimelor
multe sate din Ţara Românească şi Moldova „s-au spart” şi „s-au
bejenit”, oamenii mutându-se în alte regiuni ori emigrând în
Transilvania, la sud de Dunăre ori peste Nistru, ceea ce a condus la
scăderea populaţiei. De aici fenomenul de colonizare urmărit periodic
de domni. Oferind scutiri de dări şi alte privilegii pe timp de trei-şapte
ani ei au urmărit aducerea unor colonişti din afară prin crearea de
slobozii domneşti, boiereşti şi mânăstireşti sau prin repopularea satelor
„sparte”, adică a siliştilor. De aici, desele topice de Slobozia şi Siliştea.
Oraşele erau unităţi administrative locale dezvoltate din târguri
şi iarmaroace, din reşedinţe voievodale, mai rar din vechile aşezări
antice sau din canabele de pe lângă castrele romane. În Ţara
Românească cele mai vechi aşezări urbane s-au edificat la întretăierea
drumurilor comerciale, în punctele de vamă, în jurul unor reşedinţe
voievodale. La întemeierea, organizarea şi dezvoltarea lor o contribu-
ţie importantă pare să fi avut saşii din Transilvania, mai ales pentru
secolele XII-XIV. Cercetări arheologice mai vechi şi mai noi ca şi
studiile întreprinse au atestat prezenţa saşilor, parţial şi a maghiarilor,
în oraşele: Câmpulung, Târgovişte, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Piteşti,
Turnu Severin, Tismana, Buzău, Brăila, Focşani.
În Moldova saşii şi maghiarii sunt atestaţi pentru secolele XV-
XVI în aşezările: Civitas Moldaviensis (Baia), Siret, Suceava, Trotuş,
Bacău, Roman etc. În restul Moldovei s-au aşezat şi alte etnii în oraşe:
greci, armeni, evrei, polonezi, ruşi, tătari etc.
Nu se poate pune semnul egalităţii între oraşele din Transilvania
şi cele din Ţara Românească şi Moldova. Cu excepţiile arătate când
saşii, ungurii şi polonii au intervenit în secolele XIII-XV grăbind
întemeierea şi organizarea unor oraşe de peste munţi, restul aşezărilor
urbane munteano-moldovene din secolele XV-XVII au semănat cu nişte
sate mai mari sau târguri, unde reşedinţele negustorilor şi meşteşugari-
lor bogaţi şi ale boierilor ieşeau în evidenţă prin amplitudinea lor,
indiferent din ce materiale erau edificate. Până târziu în secolul al XIX-lea,
oraşele româneşti au semănat cu nişte aşezări rurale mai întinse în care
au predominat ocupaţiile agrare: viticultura, pomicultura, grădinăritul,
stupăritul, păstoritul şi meşteşugurile legate de ele.
La sud de Carpaţi până la finele secolului al XIV-lea au
predominat instituţii apusene: castelani în cetăţi şi reşedinţe domneşti,
pârcălabi şi căpitani la oraşe, comiţi în judeţe şi oraşe (vezi mormântul
lui Comes Laurentium de Longo Campo de la 1300). După 1374
instituţiile apusene au fost parţial abandonate făcând loc celor slavo-

102
bizantine şi orientale. Au fost menţinuţi pârcălabii – comandanţi
militari de inspiraţie germano-maghiară – care, împreună cu juraţii,
juzii şi ispravnicul judeţului menţineau ordinea, administrau şi
împărţeau dreptatea. Ei nu erau aleşi, ci numiţi şi controlaţi permanent
de domn. Din secolul al XVI-lea se impun la conducerea oraşelor unul-
doi ispravnici cu atribuţii juridico-administrative, iar de la mijlocul
secolului al XVII-lea vătafii de târg sau căpitanii subordonaţi lor.
Din secolul al XVI-lea apar în oraşele muntene breslele
meşteşugăreşti ale unor străini – saşi, unguri, bulgari, sârbi, armeni –,
purtând numele turcesc de isnafuri (esnafuri) care s-a menţinut în
secolele următoare. Denumirile unor isnafuri din oraşele mari arată atât
originea, cât şi obiectul lor de activitate şi influenţele instituţionale:
covaci (fierari), clopotari, blănari, şelari, cavafi (cizmari), harabagii
(conducători de harabale), chirigii (vizitii), Chiristigii (negustori de
cherestea), cihodari (croitori), tichigii (confecţioneri de tichii), zarafi
(cămătari), mămulari (negustori de mărunţişuri), masalagii (purtători de
torţe) etc. Breslelor li s-au adăugat organizările negustoreşti: case,
companii, frăţii purtând şi ele denumiri diverse: toptangii (negustori en
gros), boccegii (vindeau mărunţişuri cu bocceluţa), mătăsari (negustori
de mătăsuri), marchitani (negustori ambulanţi). Conducătorii breslelor
şi companiilor formau „cetăţenii” – târgoveţii sau orăşenii – cărora li se
adăugau militari, boieri, cler, slujitori domneşti. Restul populaţiei: calfe,
ucenici, săraci, cerşetori alcătuiau gloatele, calicimea sau sărăcimea
oraşelor. După modelul otoman oraşele muntene şi moldovene erau
împărţite în cartiere numite mahalale, denumirea lor fiind dată de
specificul breslei sau companiei: şelari, blănari, covaci, gabroveni,
zarafi, lipscani, mămulari etc., care se păstrează încă în numele unor
străzi.
În Moldova oraşele dispuneau de un hinterland numit ocol care
era uneori considerabil. La conducerea lor se afla şoltuzul (din
germanul schulteiss = „primar”) ajutaţi de 12 pârgari sau juraţi, după
modelul oraşelor săseşti. În fiecare oraş erau câte doi-patru juzi care
soluţionau pricinile dintre orăşeni şi străini. Din secolul al XVII-lea
s-a impus hatmanul de târg care răspundea de menţinerea ordinii şi
apărarea oraşului.
Judeţele. Din punct de vedere teritorial-administrativ Ţara
Românească a fost împărţită în unităţi numite judeţe. Cele mai vechi
apar în Oltenia (1374-1400). Unele judeţe erau situate de-a lungul
râurilor, păstrând forma uniunilor de obşti săteşti ori a fostelor cnezate
şi voievodate. În secolele XV-XVIII în Ţara Românească au existat

103
următoarele judeţe: Jaleş, Motru, Judeţul de Baltă (dispărute încă din
secolul al XV-lea), Mehedinţi, Jiul de Sus (Gorj), Gilortul (poate tot
Gorjul), Jiul de Jos (Dolj), Romanaţi, Vâlcea, Olt, Argeş, Teleorman,
Pădureţi (ulterior Muscel-Pădureţi), Dâmboviţa, Ilfov, Vlaşca,
Ialomiţa, Prahova, Saac, Buzău, Râmnicu-Sărat (Slam-Râmnic),
Brăila (va dispare în secolul al XVI-lea). Până în secolul al XIX-lea
Ţara Românească a avut un număr de 17 judeţe.
Încă de la întemeiere în judeţele de margine, iar din secolele XVI-
XVII şi în cele din interior, au apărut unităţi administrative mai mici
numite plaiuri sau plăşi. În fruntea judeţelor erau reprezentanţii
domnului, ispravnicii de judeţ recrutaţi dintre foştii mari dregători sau
dintre dregătorii mai mici. Din secolul al XVII-lea apar câte doi
ispravnici de judeţ cu atribuţii administrative şi judecătoreşti care
trebuiau să înainteze domnului rapoarte periodice (anaforale). Din
secolul al XVI-lea la judeţe şi în oraşe, iar din secolul al XVII-lea şi în
satele mari apar căpitanii de judeţ cu rosturi militare şi judecătoreşti:
făceau arestările, menţineau ordinea în judeţ şi în târguri, apărau satele.
La nivelul plaiurilor funcţionau căpitanii de margine sau vătafii de plai
cu rolul de a păzi graniţele şi a ajuta la vămuirea mărfurilor.
Ţinuturile apar ca unităţi teritorial-administrative ale Moldovei
din secolul al XV-lea. Multe din ele vor dispare în secolele XVI-XIX
datorită pierderilor teritoriale şi reorganizării administrative. În
secolele XV-XVIII sunt atestate ţinuturile: Putna, Adjud, Trotuş,
Bacău, Tecuci, Covurlui, Olteni, Horincea, Bârlad, Tutova, Fălciul,
Roman, Vaslui, Neamţ, Suceava, Cârligătura, Hârlău-Botoşani, Iaşi,
Dorohoi, Cernăuţi, Ţeţina, Hotin, Soroca, Lăpuşna, Tighina, Cetatea
Albă, Chilia, Ciubărciu, Tigheci (Chigheci). În secolele XV-XVII au
fost 31 ţinuturi, în secolul al XVIII-lea – 26, iar după 1812 au rămas 17.
Ţinuturile erau împărţite în unităţi administrative numite ocoale
pe care unii cercetători le confundă cu ocoalele orăşeneşti, alţii le
aseamănă cu scaunele de judecată. Ocoalele orăşeneşti erau uneori de
mărimea ţinutului însuşi pe când ocoalele ţinutale erau mai mici.
Ţinutul era condus de pârcălabi (căpitani, recrutaţi dintre marii
boieri), cu dreptul de a face parte din sfatul domnesc, având atribuţii
juridico-administrative şi militare, asemănătoare cu ale ispravnicilor.
Numărul pârcălabilor a fost de doi-patru pentru fiecare ţinut, în funcţie
de importanţa militară a acestuia. Erau ajutaţi de patru juzi de ţinut
numiţi de voievod, asemănători biloţilor (juzii regali în Ungaria). La
nivelul ocoalelor erau hotnogii (căpitanii de ocol), ajutaţi de doi-patru
juzi domneşti de ocol. Juzii domneşti funcţionau separat de juzii
oraşelor, boiereşti şi mânăstireşti.
104
 Din cele prezentate rezultă complexitatea organizării instituţio-
nale teritorial-administrative în cele trei principate şi deosebirile
existente ca şi asemănările dintre instituţii.

III. INSTITUŢIILE SUPREME ALE PUTERII: VOIEVODATUL,

PRINCIPATUL ŞI DOMNIA

Prin instituţiile supreme ale puterii înţelegem, potrivit normelor

juridico-organizatorice medievale, doar acele instituţii care înmănunchiau
în realitate cele trei forme ale puterii: legislativă, administrativ-executivă
şi judecătorească. Cu alte cuvinte, reprezentanţii acestor instituţii erau
deopotrivă suzerani şi suverani, dacă statul era independent, sau numai
suzerani supremi, dacă statul era autonom.
1. Voievodatul a reprezentat prima formă a instituţiei supreme la
români. Termenul de origine slavă, voivoditi = „a conduce oastea în
luptă”, era sinonim cu cel roman şi bizantin de dux, duces =
„comandant militar”. Instituţia voievodatului se întâlneşte la români
din secolele X-XIII şi va continua să existe şi după întemeierea şi
organizarea statelor româneşti, dar va avea sensuri diferite în interiorul
arcului carpatic şi în afara lui. Până la instituirea oficială a
voievodatului ca formă de organizare statală a Transilvaniei instituţia
similară a românilor viza rosturi militaro-politice, dar şi atribuţii
specifice şefilor de stat. După 1176 instituţia va avea două sensuri
distincte: atribuţii militare şi juridico-administrative pentru voievozii
românilor transilvăneni din secolele XII-XVII; şef de stat autonom
pentru voievodul Transilvaniei.
Voievodul Transilvaniei era numit de rege şi avea autoritate
asupra comiţilor din voievodat, ocupând locul patru în Consiliul regal.
De la 1200 ei deţin şi demnitatea de comiţi de Alba, dar nu aveau
autoritate asupra saşilor şi secuilor. După 1206 dispun de slujitori
proprii. Ei puteau fi schimbaţi oricând de rege. După 1218 Andrei II
instituie funcţia de vicevoievod cu rosturi judecătoreşti şi militare.
Între 1257-1270 a fost creată demnitatea de Duce al Transilvaniei care
avea autoritate asupra saşilor şi secuilor, dar şi asupra Banatului,
demnitatea de voievod fiind suspendată. În 1271 a fost restabilită
instituţia voievodatului, voievodul având atribuţii şi autoritate sporite.
După 1285 voievodatul Transilvaniei a acţionat ca un fel de
regnum, stat separat de regatul Ungariei, saşii şi secuii considerându-l
pe voievod conducătorul lor firesc. Ladislau Khan-Apor, ales voievod
în 1291, a făcut din Transilvania un stat aproape independent faţă de

105
Ungaria, situaţie care a durat până în 1320. După 1320 Carol Robert de
Anjou a restrâns autoritatea voievodului Transilvaniei restabilind
funcţia de vicevoievod care fusese desfiinţată. Voievodul va dispune de
o curte şi o cancelarie, după modelul curţii regale, având în subordine
magiştri, castelani, juzi şi comiţi care îi executau ordinele şi-i trimiteau
rapoarte de îndeplinirea lor. Au fost reluate Congregaţiile (Adunările
generale ale voievodatului) care cu timpul au tins să devină un fel de
parlament după modelul celui englez sau al Adunărilor de Stări din
Franţa, având atribuţii legislative şi judecătoreşti, putând alege
voievodul şi vicevoievodul care erau confirmaţi de rege. Ele încep să
ţină la Turda de două ori pe an. S-au instituţionalizat adunările nobililor
din comitate, cu un număr de doi-patru juzi, având competenţe în toate
pricinile vizând locuitorii comitatelor, cu excepţia condamnărilor la
moarte care trebuiau aprobate sau infirmate de rege. După 1438 a
început procesul de transformare a Congregaţiei generale a nobililor din
Transilvania în Dietă, organism permanent cu caracter legislativ creat
pe principiul lui Unio Trium Nationum.
În secolele XV-XVI voievodul şi-a extins autoritatea asupra
secuilor şi parţial a saşilor care au reuşit totuşi să-şi păstreze
autonomia internă. După întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei
voievodatul şi Transilvania, în ansamblul ei, s-au orientat mai mult
spre românii de peste munţi contribuind astfel la deosebirea
Transilvaniei de Ungaria ca entitate statală.
2. Principatul Transilvaniei s-a constituit în secolul al XVI-lea,
între 1529-1541, pe ruinele regatului maghiar distrus de otomani. Până
în 1541 el a cuprins, teritorial, partea centrală şi estică a Ungariei,
Banatul, Transilvania şi comitatele exterioare acesteia – Partium –, în
ideea continuării regatului Ungariei ca stat tributar Porţii, dovadă şi
titlul de „rege al Ungariei” purtat de Ioan Zápolya. După moartea sa,
Soliman I Magnificul a considerat că fiul lui Ioan Sigismund, care era
minor, ar fi fost o pradă uşoară pentru Austria sau Polonia. De aceea,
el a creat Paşalâcul de la Buda (partea centrală şi estică a Ungariei),
iar Transilvania, Banatul şi Partium au constituit Principatul
Transilvaniei (1541) care se dorea o continuare a regatului ungar.
Noul stat păstra caracteristicile unei regalităţi de tip occidental, dar era
vasal Porţii bucurându-se de o largă autonomie.
Principele era un suveran ales de Dietă şi confirmat de Poartă.
El păstra însemnele regalităţii: coroana şi sceptrul, iar succesiunea la
tron era electiv-ereditară, depinzând de Dietă, la fel ca domnia din
Ţara Românească şi Moldova. Era desfiinţat voievodatul, dar se
menţineau autonomiile locale ale saşilor, mai puţin ale secuilor.
106
Principele era acum suveran şi suzeran devenind ultima instanţă a
statului. Dispunea de o curte proprie condusă de un cancelar care era
şeful guvernului. Dieta era organul legislativ suprem care hotăra în
toate problemele interne şi externe asistată de principe sau împreună
cu el. Principii Transilvaniei care au păstrat bune legături cu Ţara
Românească şi Moldova, şi-au arogat unele drepturi faţă de domni, în
special în secolul al XVII-lea când au încercat refacerea „Regatului
Daciei” sub conducerea lor. După încorporarea Transilvaniei la
Imperiul Habsburgic (1689), împăratul şi-a luat titlul de „Principe al
Transilva-niei”, care va fi condusă de un guvernator. În 1765
Transilvania a devenit Mare Principat, împăraţii luând titlul de Mari
Principi ai Transilvaniei, situaţie care s-a menţinut până la 1848.
3. Voievodatul şi domnia în Ţara Românească şi Moldova.
Conducătorii statelor româneşti de peste munţi au purtat titlul de
voievozi moştenit de la antecesori, care exprima atât tradiţia, cât şi
realitatea politico-militară a momentului. Titlul semnifica principala
atribuţie a şefilor de stat români, aceea de comandanţi militari, şi se va
menţine în titulatura lor până în secolul al XVIII-lea având un caracter
ereditar, calitatea de voievod păstrându-se şi după moarte.
În Ţara Românească, o dată cu întemeierea Mitropoliei ortodoxe de
la Argeş, Patriarhia de la Constantinopol, cu acordul împăratului, a
acordat voievozilor munteni titlul de „mare voievod şi domn”, stăpânirea
lor căpătând un caracter imperial care amintea de Dominatul roman de
odinioară. Acordarea titlului de domn voievozilor munteni a însemnat nu
numai recunoaşterea independenţei politice a Ţării Româneşti, ci şi
calitatea de locţiitor al împăraţilor de la Constantinopol, în eventualitatea
că împăraţii nu şi-ar mai fi putut exercita atribuţiile de şefi şi ocrotitori ai
Ortodoxiei, cu care fuseseră investiţi.
Titulatura domnilor munteni a evoluat până la Mircea cel Bătrân
în timpul căruia s-a definitivat şi s-a impus sub două forme: extinsă
(solemnă), restrânsă (nesolemnă). Titulatura solemnă utilizată de
Mircea cel Bătrân şi urmaşii săi reprezintă şi îmbină două modele
instituţionale: bizantino-ortodox şi romano-catolic. Partea înflorită a
titulaturii, legată de credinţă şi de caracterul puterii, este de inspiraţie
bizantino-ortodoxă fiind asemănătoare cu titulatura împăraţilor
bizantini şi a ţarilor bulgari; partea a doua a titulaturii, de inspiraţie
romano-catolică, imită forma titulaturii regilor maghiari prin
enumerarea stăpânirilor avute şi calitatea de şef al fiecăreia.
Impunerea stăpânului absolut, a împăratului autocrat era un
stăpânitor absolut numai virtual nu şi real, puterea absolută a lui
disipându-se prin dregătorii şi slujitorii din jurul său.
107
 Domnii munteni aveau ca prerogative principale acelea de: şef de
stat, comandant suprem, legiuitor suprem, cea mai înaltă instanţă de
judecată, dreptul de dominium eminens. Domnul era stăpânul întregii
ţări cu drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor, putea declara
război şi încheia pace, era şeful şi ocrotitorul suprem al bisericii,
numind ierarhii care erau consacraţi de Patriarhia din Constantinopol.
În Moldova unde statul a evoluat dintr-o „marcă” de inspiraţie
angevină, „o căpitănie” spunea Ureche, conducerea a fost asigurată de
voievozi români din Maramureş, vasali ai regelui Ungariei, la fel ca şi
boierii veniţi o dată cu el din Transilvania şi Maramureş. Voievodul
era deci un „primus inter pares”, un princeps faţă de ceilalţi nobili.
Înconjurată de Ungaria şi Polonia, Moldova nu a evoluat la fel ca Ţara
Românească, ci a menţinut şi confesiunea catolică alături de cea
ortodoxă, voievozii trecând de sub suzeranitatea maghiară în cea
polonă păstrând sistemul instituţional de inspiraţie occidentală.
Statutul conducătorilor moldoveni va fi fixat de biserica romano-
catolică în 1369-1371, când Papa a acordat lui Lascu şi urmaşilor săi titlul
de Duce al Ţării Moldovei. Prin această recunoaştere conducătorii
Moldovei vor deveni nişte principi de inspiraţie apuseană, ducatul
moldovean evoluând o vreme către sistemul politic regalian spre
deosebire de domnia imperială a Ţării Româneşti. Ducele Moldovei era
un princeps între nobilii cu care împărţea puterea şi guverna ţara.
Titlul de domn pe care şi-l atribuie Roman I şi urmaşii săi nu
trebuie să surprindă. El nu exprima o realitate care să fi fost consacrată
şi recunoscută în plan internaţional, ci un deziderat care se va realiza
târziu în secolul XVI. După 1541 şi mai ales din timpul domniei lui
Alexandru Lăpuşneanu voievozii moldoveni vor primi oficial titlul de
domn, asemenea celor munteni, dar caracterul puterii lor nu s-a
modificat. Ei au rămas controlaţi de boieri şi biserică şi au guvernat cu
aceştia tot secolul al XVII-lea. Modelul de guvernare în Moldova a fost
la început cele francez impus de angevini în Ungaria, iar din secolul
al XV-lea s-a trecut treptat la modelul de guvernare polono-german
unde regele şi împăratul erau controlaţi şi militaţi în puterea lor de
nobilime şi biserică.

IV. INSTITUŢIILE CENTRALE ALE PUTERII

ŞI ADMINISTRAŢIEI DE STAT

Instituţiile centrale ale puterii şi administraţiei de stat au fost

acele organisme cu ajutorul cărora şefii statelor româneşti au guvernat
şi şi-au impus autoritatea în teritoriu.
108
 1. Consiliul domniei este un organism administrativ-executiv cu
rol consultativ pe lângă domn. A fost creat de Mircea cel Bătrân la
finele secolului al XIV-lea după modelul Consiliului regal din
Ungaria, dar diferit de acesta. S-a menţinut până la finele secolului al
XVII-lea. Consiliul era compus din 8-12 oameni ai domnului, „curteni
şi dregători”, dar şi mari boieri numiţi şi revocaţi de domn după voinţă
şi după credinţa manifestată faţă de el. Ei îl reprezentau în teritoriu şi
îi ofereau consilium (sfat) la nevoie. După ce boierii munteni au
acaparat dregătoriile, Consiliului domniei a început să fie dominat de
ei sau de reprezentanţii facţiunilor boiereşti.
2. Sfatul domnesc era un organism reprezentativ în Ţara Româ-
nească şi Moldova, un fel de mini-parlament al ţării compus din
reprezentanţii boierimii şi clerului, mai rar din reprezentanţii altor
categorii. În Moldova, sfatul domnesc a avut un caracter deliberativ,
membrii săi împărţind puterea cu voievozii şi domnii pe care-i
controlau în Ţara Românească; importanţa sfatului a fost mai scăzută
datorită caracterului puterii domniei şi Consiliului domniei, păstrând
mai mult un caracter consultativ, doar în alegerea domnului şi în unele
probleme de politică externă având caracter deliberativ. A avut un rol
important ca instanţă supremă, situaţie în care s-a numit Divan.
Sfatul domnesc se întrunea într-o formă restrânsă – Sfatul cel Mic,
Sfatul de Taină care nu depăşea 20 persoane în Ţara Românească şi 50
în Moldova – şi în formă lărgită – Sfatul cel Mare, Divanul cel Mare,
Sfatul de obşte compus din 100-300 persoane. În Ţara Românească,
când îndeplinea funcţia juridică, Divanul cel Mic şi Divanul cel Mare
judeca în prezenţa domnului, fiind prezidat chiar de el şi ghidându-se
după sugestiile sale ori aplicând întocmai hotărârile personale ale
domnului. În lipsa domnului, Divanul era condus de un mare dregător
numit de domn şi care urmărea să fie aplicate dorinţele domnului. Până
la mijlocul secolului al XVII-lea Sfatul domnesc (Divanul) a fost
prezidat, în lipsa domnului, numai de mari dregători laici: ban, vornic,
spătar, logofăt, postelnic, agă, armaş, stolnic. Din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea la conducerea lui încep să apară mitropoliţii şi unii
patriarhi aflaţi în vizită la noi. Din secolul al XVIII-lea mitropolitul a
devenit preşedintele de drept al Sfatului domnesc (Divanului).
În Moldova, Sfatul domnesc (Divanul) se întrunea atât în
prezenţa domnului, cât şi în lipsa lui, fiind prezidat de domn,
mitropolit sau un alt dregător şi orice pricină se rezolva în plenul şi în
faţa divanului. Deşi se ţinea cont de recomandările domnului,
hotărârea aparţinea divanului. Deciziile Sfatului (Divanului) s-au luat
109
de cele mai multe ori în numele voievodului (domnului), dar nu „din
voia” ori „după voia lui” ca în Ţara Românească.
Sfatul domnesc, Divanul a fost un organism central complex cu
atribuţii multiple atât în politica internă, cât şi în cea externă ori în
plan juridic. Ca organ reprezentativ al societăţii, atribuţiile şi rolul său
au fost diferite în Ţara Românească şi Moldova. În Ţara Românească,
Sfatul a păstrat multă vreme un caracter consultativ în problemele
politice şi mai mult executiv în cele judecătoreşti, din secolul al XVII-lea
devenind exponentul facţiunilor la putere. În Moldova el a fost un
organism deliberativ care şi-a impus controlul asupra voievozilor şi
domnilor, veghind la respectarea angajamentelor asumate de către
aceştia în plan intern şi extern.
3. Dieta Transilvaniei a fost un organism reprezentativ, un
„parlament” organizat după modelul instituţiilor similare din lumea
germană şi s-a constituit treptat în secolele XIII-XV, evoluând din
Congregaţiile generale ale Transilvaniei care includeau unguri,
români, saşi, secui. Organizarea Dietei s-a făcut după 1438 pe
principiul lui Unio Trium Nationum, adică reprezentanţii nobililor,
fruntaşii saşilor şi secuilor fără a include Biserica, aceasta având
organizare proprie. Dieta a contribuit la eliminarea treptată din viaţa
politică a românilor majoritar ortodocşi. După 1541 Dieta a devenit
principalul organism legislativ de politică internă şi externă, luând
hotărâri împreună cu principele sau independent de acesta, dar pe care
el trebuia să le respecte. După 1691 rolul Dietei s-a restrâns drastic,
atribuţiile sale fiind preluate de Curtea Aulică, guvernator şi guberniu.
4. Facţiunile boiereşti şi nobiliare. Au fost grupări politico-
militare ale nobililor şi boierilor care, susţinând un pretendent sau altul
la tron, s-au bazat pe sprijinul politic, material şi militar al unor puteri
vecine. În Transilvania facţiunile s-au instituţionalizat la sfârşitul
dinastiei arpadiene căutând susţinere la Roma, în Imperiul german şi
în regatul Poloniei, ulterior şi la Poartă. În Ţara Românească
boierimea s-a împărţit în facţiuni de la începutul secolului al XV-lea
căutând ajutor în Ungaria, la Poartă, în Austria şi chiar Polonia şi
contribuind la pierderea independenţei politice şi la restrângerea
autonomiei interne. Rivalitatea dintre facţiuni a dus deseori la lupte
civile. În Moldova, unde boierii controlau deja voievodul (domnul),
facţiunile nu au fost iniţial rivale, ele conlucrând pentru păstrarea
controlului asupra instituţiei puterii supreme în stat. În general,
activitatea facţiu-nilor a fost dăunătoare independenţei politice a
110
statelor româneşti şi au restrâns autonomia internă, dar au şi limitat
puterea şefilor de stat impunându-le politica lor.
5. Adunarea Ţării sau Adunarea Stărilor a fost o instituţie larg
reprezentativă la care, teoretic, puteau participa toate categoriile
sociale libere. Era asemănătoare Congregaţiilor generale ale Transil-
vaniei din secolele XIII-XIV. Această instituţie cu caracter extraordi-
nar care nu a avut state clare până în epoca modernă, se întrunea în
situaţii cu totul speciale: primirea, stabilirea, desfiinţarea sau sporirea
unor dări, chestiuni privind pacea şi războiul, chemarea la oaste,
„închinarea” sau intrarea în vasalitate, recunoaşterea suzeranităţii,
confirmarea unor tratate de interes general, alegerea domnilor. Ultimul
atribut devenea funcţional doar dacă în perioada Adunării Ţării era
declarată vacanţa tronului. Convocarea lor nu a fost periodică şi bine
reglementată, ci a avut un caracter extraordinar, spontan şi chiar local
atunci când pe lângă boieri şi cler a mai cuprins „norodul capitalei şi
al satelor vecine”. Până la 1802 în ambele state româneşti au fost
convocate ceva mai puţin de 100 de adunări.
6. Dregătoriile. Dregătorii, directores, diriguitores, vlasteli,
vlastelini, ureadnici erau marii boieri care deţineau funcţii importante
pe lângă domn, guvernau împreună cu acesta, având atribuţii
administrative, judecătoreşti, politice şi militare. Din secolul al XV-lea
în interiorul fiecărei dregătorii s-a produs o ierarhizare în patru-cinci
sau mai multe categorii, în funcţie de importanţa şi complexitatea
dregătoriei. În secolele XVI-XVII s-au creat noi dregătorii, numărul
lor sporind în secolul al XVIII-lea. Originea lor este diversă, cele mai
multe venind dinspre Bizanţ şi Poartă prin filieră sud-slavă sau direct.
Cercetătorii au împărţit dregătoriile în trei categorii:
1. Dregătorii publice, cu atribuţii administrative şi fiscale: bănia,
logofeţia, vornicia, pârcălăbia, vistiernicia, armăşia, portăria, uşăria,
vornicia de poartă;
2. Dregătorii militare: spătăria, hătmănia, agia, serdăria, şetrăria;
3. Dregătorii de curte: postelnicia, medelniceria, păhărnicia,
stolnicia, cluceria, jitniceria, pităria, slugeria, comişia. Fiecare dregă-
torie avea însă mai multe atribuţii.
Bănia, dregătorie de origine slavă venită prin filieră maghiară, a
avut mai întâi rosturi militare, asigurând paza ţinuturilor de margine.
În Ţara Românească funcţia de ban a fost deţinută iniţial de domn
pentru Banatul Severinului. Ulterior s-a creat Bănia Olteniei şi a
Craiovei în secolul al XV-lea. Banul era reprezentantul domnului în
111
Oltenia având Curte şi Divan propriu, oaste şi steag, dar şi cancelarie.
Din secolul al XVII-lea banii vor sta mai mult pe lângă domn pentru a
se preveni trădările. În Moldova bănia a apărut din secolul al XVII-lea,
dar nu a avut importanţa celei muntene.
Logofeţia este de origine greacă, logothetes, Megas logothetes
cu atribuţii administrative şi militare. A evoluat către cancelarie sau
şefia guvernului. Logofătul răspundea de toate actele interne şi externe
ale ţării emise sau primite de domn.
Vornicia de origine slavonă a fost sinonimă cu majordomia,
administratorul curţii. Vornicii aveau atribuţii juridico-administrative şi
militare. În Moldova toate dregătoriile se vor dubla din secolul al XV-lea.
Pârcălăbia, dregătorie militară de inspiraţie germano-maghiară,
desemna comandanţii unor cetăţi şi oraşe în Ţara Românească,
comandanţii cetăţilor şi ai ţinuturilor în Moldova.
Vistiernicia. Reprezentantul instituţiei se ocupa cu strângerea şi
cheltuirea veniturilor ţării şi ale domnului, având ca ajutor pe
cămăraş, care răspundea de veniturile domnului.
Portăria a avut o importanţă deosebită în Moldova unde portarul
cetăţii de scaun era similar banului muntean. În Ţara Românească
importanţa era minoră, portarul păzea apartamentele domneşti şi sala
tronului. Ulterior, funcţia va căpăta şi atribuţii juridice.
Spătăria, dregătorie de origine bizantină. Spătarul purta armele
domnului la ceremoniale şi comanda cavaleria, funcţia fiind mai
importantă în Ţara Românească decât în Moldova.
Hătmănia, dregătorie de origine tătaro-slavă, desemna pe
comandantul militar, şeful cavaleriei, apoi al întregii armate,
dregătorie care a apărut în Moldova din secolul al XVI-lea.
Armăşia pare a fi de origine românească. Armaşul ducea la
îndeplinire poruncile şi hotărârile domnului şi ale Sfatului.
Agia a fost o dregătorie militară preluată de la turci. Aga era
comandantul infanteriei.
Serdăria, tot o dregătorie de origine otomană. În secolul
al XVIII-lea marele serdar din Ţara Românească era comandantul
arnăuţilor domneşti.
Şetrăria, de la şatră = „tabără”, „bivuac”. Marele şătrar se ocupa
de organizarea taberelor militare şi paza lor.
Postelnicia (stratornicia), de origine slavă şi română. Postelnicul
şambelan, camerier răspundea de apartamentele domnului şi de patul lui.
Medelniceria apare întâi în Moldova (sec. XV), din secolul XVI
în Ţara Românească. Medelnicerul turna apă domnului pentru spălarea
mâinilor la masele oficiale.
112
 Paharnicia are o dublă origine: slava şi latina. Paharnicul
răspundea de băutura domnului la ospeţe şi-i pregătea cupa cu vin.
Stolnicia, dregătorie de origine slavă. Stolnicul se îngrijea de
masa domnului, luând credinţa bucatelor, adică gusta primul din ele.
Cluceria, tot de origine slavă. Clucerul sau chelarul se ocupa de
aprovizionarea curţii domneşti.
Jitniceria de origine slavă. Jitnicerul se ocupa de strângerea
grânelor şi căruţele domnului.
Pităria, tot de origine slavă. Pitarul se ocupa de aprovizionarea
cu pâine a curţii în Moldova. În Ţara Românească răspundea de
trăsurile şi căruţele domnului.
Slugeria (sulgeria), de la tătărescul sulgiu = „impozitul pe
carne”. Slugerul era şeful măcelarilor domneşti.
Comişia, de origine latină sau bizantină. Comisul răspundea de
grajdurile domneşti şi de caii domnului.
Alte dregătorii au fost înfiinţate la finele secolului al XVII-lea şi
în secolul al XVIII-lea, multe dintre ele fiind preluate aidoma de la
Poartă. Altele erau creaţii interne pentru a satisface nevoia de dregătorii
şi ranguri pentru boieri. Între acestea amintim: serdarul de mazili se
ocupa de organizarea boierilor care deţinuseră funcţii: cihodarul se
ocupa de încălţămintea domnului; vornicul de Vrancea cu atribuţii
juridico-administrative în Ţara Vrancei; mataragiul ţinea ligheanul de
spălat al domnului; ibrictarul purta ibricul de spălat al domnului;
peşchergi-başa purta prosopul de şters pe mâini al domnului;
caimacamul Craiovei era locţiitorul marelui ban al Olteniei; căminarul
strângea impozitele pe unele produse: vin, mied, rachiu, carne, ceară
etc.; căpitanul de poduri (nazirul) răspundea de întreţinerea străzilor
podite cu bârne de lemn; edeclii erau dregătorii personali ai domnului,
între care se numărau: caftangiul (garderobier), babeingiul (îngrijea
apartamentul domnului), becerul (răspundea de beci), rahtivanul se
ocupa de harnaşamentele cailor, ciubucci-başa (narghelegi-başa,
cafegi-başa) se ocupa de cafeaua şi narghileaua domnului, şerbegi-
başa se ocupa de şerbeturi şi dulceţuri, samdangi-başa răspundea de
lumânări, sofragi-başa îngrijea de vesela domnului, geamaşirgi-başa
ţinea socoteala rufelor domnului, cavaz-başa părea uşa sălii tronului,
perdegi-başa se ocupa de perdelele de la camera domnului, ceauş-başa
era şeful aghiotanţilor domneşti, divictarul răspundea de călimări şi
tocuri, defterdarul era secretarul domnului, mehtupciul (chiesadarul)
era arhivarul domnului, muhurdarul punea pecetea pe actele domneşti,
icoglan-başa, şeful pajilor de la curte (copii de casă).

113
 V. ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ÎN EVUL MEDIU

Creştinismul a pătruns la noi din două direcţii: sud şi vest. În

secolele XII-XIII catolicismul era puternic în Transilvania şi mai slab
în Ţara Românească şi Moldova, în vreme ce ortodoxia era mai
puternică la sud şi est de Carpaţi decât în Transilvania.
1. Catolicismul a pătruns în Transilvania prin intermediul regilor
maghiari. În secolele XII-XIII au fost prezente ordinele călugăreşti:
dominicanii, franciscanii (predicatorii), cistercienii, eremiţii şi minoriţii,
dar şi ordinele militaro-călugăreşti: ioaniţi, templieri, teutoni; din secolul
al XVI-lea s-au impus iezuiţii. Episcopia Transilvaniei s-a înfiinţat în
1111 cu sediul la Alba Iulia. Episcopul se ocupa de ordinele călugăreşti
cu acordul Romei, prezida conventurile şi capitlurile, confirma preoţi,
diaconi, arhidiaconi, decani, prepoziţi cu acordul arhiepiscopului ori al
Papei, făcea propuneri de prebende (slujbe, funcţii), diaconate şi
arhidiaconate, putea face judecăţi în pricini religioase, hotăra interdictul şi
excomunicarea, fixa dijmele pentru biserică, putea ataca hotărârile laice,
era nobil şi servea în armata regelui.
Prepoziturile erau asemănătoare episcopiilor sufragane, funcţiile
fiind deţinute de abaţi-stareţi în calitate de episcopi sufragani
(votanţi). Au fost create trei prepozituri libere ale saşilor: Sibiu (1161-
1180), Bârsa (1212), Bistriţei (1250). Prepoziţii erau aleşi de
Universitas Saxonum din rândurile preoţilor şi erau confirmaţi de
Papă. Ei confirmau decanii şi erau instanţe supreme în diecezele lor.
Arhidiaconatele erau asemănătoare protopopiatelor româneşti şi
decanatelor săseşti. Arhidiaconii erau numiţi de Papă ori legatul său la
propunerea episcopului, luau parte la adunările comitatelor, participau
la procesele de erezie şi la adunările conventurilor.
Diaconatele erau subordonate arhidiaconatelor. Diaconii
răspundeau de 5-8 parohii sau de o parohie mare având aceleaşi
obligaţii ca arhidiaconii, făcând parte din clerul înalt.
Decanatele erau unităţi administrative bisericeşti şi instanţe
religioase la nivelul scaunelor, constituite din 10 parohii. Decanii erau
aleşi de adunarea scaunală şi confirmaţi de preopoziţi şi Papă.
Capitlurile funcţionau pe lângă bisericile catedrale din dieceza
Transilvaniei, fiind instanţe clericale şi laice. Membrii lor erau
desemnaţi de episcop, aleşi de călugări sau numiţi de Papă. Îşi
desfăşurau şedinţele în prezenţa nunţiului papal sau a trimisului
episcopal, dar ţineau seama doar de recomandările Papei. Îndeplineau
funcţia de notari regali, cu acordul Papei, legalizau, păstrau şi
114
autentificau actele, făceau anchete, audiau martori, făceau hotărnicii şi
puneri în posesie.
Conventurile se constituiau la nivelul marilor abaţii, membrii lor
fiind propuşi de călugări şi confirmaţi de Papă. Erau independente faţă
de episcopi, arhiepiscopi şi laici. Aveau aceleaşi atribuţii cu cele ale
capitlurilor, putând funcţiona şi ca instanţe superioare. Se verificau
între ele şi cu capitlurile şi trimiteau rapoarte Papei.
Biserica Romană a deţinut poziţii importante în regatul Ungariei
fiind singura instituţie care se sustrăgea aproape total autorităţii laice
impunându-şi controlul asupra acesteia, clerul înalt făcea parte din
Consiliul regelui şi al voievodului. În Ţara Românească catolicismul a
fost slab reprezentat după 1359, deşi în 1381 s-a creat o episcopie catolică
la Câmpulung subordonată Episcopiei Transilvaniei. În Moldova
catolicismul s-a organizat din 1370 prin crearea Episcopiei de Siret
subordonată episcopilor poloni, ulterior episcopia s-a mutat la Bacău. A
fost mult mai bine reprezentat şi în secolele XIV-XV a participat şi la
viaţa de stat, ulterior rolul catolicismului s-a redus şi în Moldova.
2. Reforma. După 1520 ideile Reformei iniţiate de Martin Luther
şi Jan Calvin au pătruns în Transilvania dând naştere unor noi
confesiuni: luteranismul sau evanghelismul în rândul saşilor;
calvinismul sau protestantismul în rândurile ungurilor şi ale românilor;
unitarianismul sau trinitarianismul în rândurile nobilimii maghiare.
Împreună cu catolicismul ele au constituit religiile recepte (oficiale)
din Transilvania. După „unirea” din 1698 s-a creat o altă confesiune,
cea a greco-catolicilor devenită religie receptă din 1735 în vreme ce
ortodoxia a fost considerată tolerată.
3. Ortodoxia a fost confesiunea populaţiei majoritare din spaţiul
românesc. S-a bazat pe organizare specifică: mitropolii, episcopii,
protoierii (protopopiate), mânăstiri organizate după sistemul isihast şi
principiul samovlastiei (autonomiei interne). În Ţara Românească s-a
creat în 1359 Mitropolia cu sediul la Argeş, apoi la Târgovişte şi
Bucureşti. În 1370 s-a creat a doua Mitropolie la Severin, devenită
ulterior Episcopia Râmnicului. În secolul al XVI-lea a fost înfiinţată
Episcopia Buzăului, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea Episcopia
Argeşului. Între cele mai vechi şi importante mânăstiri au fost: Vodiţa,
Tismana, Cozia, Cotmeana, Snagov, Dealu, Argeş. Pentru o vreme
mitropolia a fost subordonată Patriarhiei din Constantinopol. Ulterior
domnii numeau sau destituiau ierarhii care erau hirotoniţi de patriarhie.

115
 În Moldova Mitropolia s-a întemeiat în 1376 la Suceava, fiind
nerecunoscută de Patriarhie până în 1402. În secolul al XV-lea au fost
organizate episcopiile de Rădăuţi şi Roman, iar în secolul al XVI-lea
cea de Huşi. Din secolul al XVII-lea mitropolia s-a mutat la Iaşi. Cele
mai vechi mânăstiri moldovene au fost: Bistriţa, Neamţ, Probota,
Moldoviţa, Putna şi Voroneţ.
În Transilvania a existat o organizare ortodoxă încă din secolele
X-XI, desfiinţată de catolicism în secolele XII-XIII. Din secolul al XIV-lea
s-a trecut la organizarea bisericii ortodoxe din Transilvania. În 1376 la
Râmeţ (Alba) s-a înfiinţat o „episcopie” înfrunte cu un Ghelasie; în
1391 mânăstirea din Perii Maramureşului a devenit stavropighie
(depindea direct de Patriarhie), stareţii de aici fiind adevăraţi episcopi
ai Maramureşului. Ulterior s-au întemeiat episcopii efemere la Vad,
Muncaciu, Gherla, Feleac, Banat, Geoagiu. Între 1566-1577 a existat
şi o episcopie calvină a românilor. După 1578 unii episcopi şi-au luat
titlul de mitropoliţi. Între 1597-1599 s-a creat la Alba Iulia Mitropolia
Ardealului care, până la 1700, a funcţionat la Alba Iulia şi Făgăraş. Un
rol important l-au jucat în Transilvania protopopiatele asemănătoare
decanatelor săseşti. În momentul „unirii” din 1698 erau peste 40 de
protopopiate româneşti în Transilvania.
În Ţara Românească, în secolul al XIV-lea, clerul s-a implicat în
viaţa laică şi politică la fel ca peste tot în Europa. Mircea cel Bătrân a
interzis participarea clerului la viaţa politică, situaţia menţinându-se
până în secolul al XVI-lea, când marii ierarhi încep să apară în sfat. Din
secolul al XVII-lea prezenţa lor devine permanentă, iar din secolul al
XVIII-lea preiau conducerea Sfatului domnesc. În Moldova, după
modelul catolicismului ierarhii s-au implicat de la bun început în viaţa
politică, participând la guvernare alături de domn şi boieri, situaţie care
s-a menţinut permanent. Mitropoliţii au alternat cu marii dregători la
conducerea Sfatului domnesc, din secolul al XVIII-lea preluând
definitiv conducerea acestuia. În Transilvania clerul ortodox a fost
exclus din viaţa politică a voievodatului şi principatului, dar s-a afirmat
în plan cultural prin editarea de cărţi bisericeşti. Un important rol
cultural şi juridic a jucat Ortodoxia în Ţara Românească şi Moldova,
mulţi ierarhi numărându-se printre cărturarii români de seamă.
Aflate în zona de contact dintre estul şi vestul Europei şi dintre
Orient şi Occident statele româneşti au primit, în mod firesc, influenţe
din cele două direcţii şi în privinţa organizării instituţionale. Datorită
împrejurărilor politico-militare şi religioase şi a situaţiei etnice
influenţele occidentale au fost mai puternice şi mai bine conturate în

116
Transilvania şi parţial în Moldova şi mai slabe în Ţara Românească. În
schimb influenţele orientale au fost mai puternic la sud şi est de
Carpaţi şi mai slabe în Transilvania, cum s-a văzut.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Andreescu, Mihail, M., Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova în

secolele XV-XVI, Bucureşti, 1999.
Andreescu, Mihail, Instituţii medievale în spaţiul românesc, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
Brătianu, Gheorghe, I., Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele
Române, Bucureşti, 1996;
Brătianu, Gheorghe, Adunările de stări în Europa şi în ţările române în evul
mediu, Bucureşti, 1996.
Giurescu, Constantin, C., Istoria românilor, I-III, Bucureşti, 2000.
Iorga, Nicolae, Istoria românilor, III-VVII, Bucureşti, 1993-2002.
xxx Istoria românilor, III-VII, Bucureşti, 2001-2002.
Stoicescu, Nicolae, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească
şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968.
Ştefănescu, Ştefan, Istoria românilor, I-IV, Bucureşti, 1990-1998.

117