8.

ASAMBLĂRI ELASTICE (ARCURI)

8.1. Definire, clasificare, domenii de folosire
Arcurile sunt organe de maşini care realizează o legătură elastică între
anumite piese sau subansamble ale unei maşini. Prin forma lor şi prin
caracteristicile mecanice deosebite ale materialelor din care se confecţionează,
arcurile au capacitatea de a se deforma sub acţiunea unei forţe exterioare,
preluând lucrul mecanic al acesteia şi înmagazinându-l sub formă de energie de
deformaţie. La dispariţia sarcinii exterioare, energia înmagazinată este restituită
sistemului mecanic din care face parte arcul.
Clasificarea arcurilor se face după o serie de criterii, prezentate în
continuare.
 După forma constructivă, se deosebesc: arcuri elicoidale, arcuri bară de
torsiune, arcuri spirale plane, arcuri în foi, arcuri inelare, arcuri disc şi
arcuri bloc.
 După modul de acţionare a sarcinii exterioare, clasificarea se face în:
arcuri de compresiune, arcuri de tracţiune, arcuri de torsiune şi arcuri de
încovoiere.
 După solicitarea principală a materialului, se deosebesc arcuri solicitate
la torsiune, la încovoiere şi la tracţiune-compresiune.
 După natura materialului din care este executat arcul, se deosebesc arcuri
metalice şi arcuri nemetalice.
 După variaţia rigidităţii, arcurile pot fi cu rigiditate constantă sau cu
rigiditate variabilă (progresivă sau regresivă).
 După forma secţiunii arcului, se deosebesc arcuri cu secţiune circulară,
inelară, dreptunghiulară, profilată sau compusă.
Domeniile de folosire ale arcurilor sunt variate, cele mai importante fiind:
 amortizarea şocurilor şi vibraţiilor (la suspensiile autovehiculelor,
cuplaje elastice, fundaţia utilajelor etc.);
 acumularea de energie (la ceasuri cu arc, arcurile supapelor etc.), care
apoi poate fi restituită treptat sau brusc;
 exercitarea unei forţe permanente, elastice (la cuplajele de siguranţă prin
fricţiune, ambreiaje prin fricţiune etc.);
 reglarea sau limitarea forţelor (la prese, robinete de reglare etc.);
 măsurarea forţelor şi momentelor, prin utilizarea dependenţei dintre
sarcina exterioară şi deformaţia arcului (la cântare, chei dinamometrice,
standuri de încercare etc.);
 modificarea frecvenţei proprii a unor sisteme mecanice.
 8.2. Materiale şi tehnologie
Materialele utilizate în construcţia arcurilor se aleg astfel încât să
îndeplinească o serie de condiţii generale, cum sunt: rezistenţă ridicată la rupere,
limită ridicată de elasticitate, rezistenţă mare la oboseală (uneori şi rezistenţă la
temperaturi înalte, rezistenţă la coroziune, lipsa proprietăţilor magnetice,
dilataţie termică redusă, comportare elastică independentă de temperatură etc.).
Materialele feroase dedicate construcţiei arcurilor sunt oţelurile. Acestea
pot fi oţeluri carbon de calitate (OLC 55A, OLC 65A, OLC 75A, OLC 85A) sau
oţeluri aliate (cu Si, pentru rezistenţă şi tenacitate; cu Mn sau Cr, pentru
călibilitate şi rezistenţă la rupere; cu V, pentru rezistenţă la oboseală; cu Ni,
pentru termorezistenţă). Oţelurilor pentru arcuri li se aplică un tratament termic
de calire şi revenire medie, obţinându-se în acest mod o elasticitate mărită în
toată masa materialului. Mărcile de oţeluri pentru arcuri sunt standardizate.
Materialele neferoase se folosesc, de regulă, la arcuri care lucrează în
câmpuri electrostatice, pentru care se doreşte lipsa proprietăţilor magnetice. Cele
mai utilizate materiale neferoase pentru arcuri sunt alama şi bronzul, dar şi
anumite aliaje speciale (Monel, Inconel etc.).
Materialele nemetalice utilizate la arcuri sunt cauciucul, pluta etc.
Tehnologia de obţinere a arcurilor depinde, cu precădere, de forma
constructivă a acestora.
Semifabricatele pentru arcuri elicoidale se prezintă sub formă de sârme,
bare, benzi etc.. Forma elicoidală se obţine prin înfăşurare la rece (la arcuri cu
secţiune mică) sau prin înfăşurare la cald (la arcuri cu secţiune mai mare).
Tratamentul termic se efectuează, în general, după înfăşurare. La arcuri
înfăşurate la rece, puţin solicitate, tratamentul termic se poate face înainte de
înfăşurare, urmând ca după înfăşurare să se efectueze doar operaţii de revenire.
Calitatea suprafeţei arcurilor este determinantă pentru rezistenţa acestora la
oboseală. În scopul creşterii durabilităţii arcurilor supuse la solicitări variabile,
măsurile care se iau sunt: rectificarea suprafeţei arcului (după tratamentul
termic), durificarea stratului superficial (dacă nu este posibilă rectificarea),
acoperirea suprafeţei (pentru protecţie împotriva coroziunii), evitarea
decarburării suprafeţelor în timpul tratamentului termic etc.
 8.3. CARACTERISTICA ELASTICĂ
Caracteristica elastică a unui arc reprezintă dependenţa dintre sarcina
exterioară ( forţă sau moment de torsiune) care acţionează asupra sa şi
deformaţia elastică (săgeată sau rotire) pe direcţia sarcinii. În funcţie de tipul
sarcinii exterioare, caracteristica elastică se poate exprima prin una din
expresiile F = F(δ) sau Mt = Mt(θ), în care δ reprezintă deformaţia liniară a
arcului pe direcţia forţei F (săgeata), iar θ – deformaţia unghiulară a arcului pe
direcţia momentului de torsiune Mt (rotirea). În fig. 8.1 sunt prezentate cele două
tipuri de caracteristici elastice liniare corespunzătoare celor două tipuri de
sarcini exterioare.
Panta caracteristicii elastice a arcului indică rigiditatea c a arcului, care se
detrmină cu una din relaţiile (v. fig. 8.1):
F M
c = tgα = ; c′ = tgα = t .
δ θ

a b
Fig. 8.1 Caracteristici elastice liniare
Caracteristica elastică liniară este întâlnită doar la arcuri care lucrează fără
frecare, executate din materiale care respectă legea lui Hooke. Aceste arcuri sunt
caracterizate de rigiditate constantă c = const.
O altă mărime care caracterizează funcţionarea unui arc este energia de
deformaţie acumulată, egală, în absenţa frecărilor, cu lucrul mecanic al forţei
care a provocat deformaţia. În fig. 8.1, suprafeţele haşurate reprezintă lucrul
mecanic de deformaţie al arcului încărcat cu forţa F3 (v. fig. 8.1,a), respectiv cu
momentul de torsiune Mt3 (v. fig.8.1,b). Expresiile lucrului mecanic de
deformaţie sunt:
1 1
1 1 2 L= Mtθ
= c′
θ2
.
L= Fδ
= cδ, respectiv 2 2
2 2
 Deşi arcurile cu caracteristică
elastică liniară (rigiditate constantă) sunt
cele mai întâlnite, în practică se
utilizează şi arcuri cu rigiditate variabilă,
la care caracteristica elastică este
neliniară (fig. 8.2).
Rigiditatea acestor arcuri se exprimă
prin una din relaţiile:
Fig. 8.2 Caracteristici elastice neliniare
∂F
c = tg α = ≠ const . ;
∂δ

∂M t
c ′ = tg α = ≠ const .
∂θ

Caracteristicile cu rigiditate progresivă au panta crescătoare, iar

caracteristicile cu rigiditate regresivă au panta descrescătoare.
Lucrul mecanic de deformaţie al arcurilor cu caracteristica elastică neliniară
se exprimă sub una din formele (v. fig. 8.2):
δ θ

∫Fd δ; ∫
n n
L = L = M t dθ.
0 0

Caracteristica elastică la descărcare se suprapune exact peste caracteristica

elastică de la încărcare doar dacă nu există frecări între elementele componente.
Dacă arcurile sunt realizate din mai multe
Caracteristica
teoretică elemente suprapuse (arcuri în foi, arcuri inelare,
arcuri disc) sau dacă arcul este realizat dintr-un
material cu frecări interne considerabile (arcuri din
cauciuc), caracteristica elastică (fig.3.3) prezintă o
diferenţă între încărcare şi descărcare (aşa-numitul
„histerezis”).Lucrul mecanic absorbit de arc în
timpul încărcării (suprafaţa de sub caracteristica de
încărcare) este diferit de lucrul mecanic cedat de
Fig. 8.3 Caracteristică elastică cu
arc în timpul descărcării (suprafaţa de sub
“histerezis”
caracteristica de descărcare). Diferenţa dintre
aceste lucruri mecanice o reprezintă lucrul mecanic consumat prin frecare
(supraţa închisă de bucla „histerezisului”), care se transformă în căldură şi
încălzeşte arcul. Datorită acestui fenomen, arcurile care prezintă o caracteristică
elastică cu „histerezis” au capacitate mai mare de amortizare a şocurilor şi
vibraţiilor.
 8.4. ARCURI ELICOIDALE
Arcurile elicoidale se obţin din sârme sau bare de diverse profile, înfăşurate
pe o suprafaţă directoare.
Arcurile elicoidale se clasifică după o serie de criterii, prezentate în
continuare.
 După forma secţiunii spirei, arcurile elicoidale pot fi cu secţiune rotundă, cu
secţiune pătrată sau dreptunghiulară, cu secţiune profilată;
 După forma suprafeţei directoare, arcurile elicoidale se împart în arcuri
cilindrice, arcuri conice, arcuri dublu conice, paraboloidale, hiperboloidale,
prismatice etc.
 După modul de acţionare a sarcinii, se deosebesc arcuri elicoidale de
compresiune, de tracţiune şi de torsiune.

a b c d

e f
Fig. 8.4 Arcuri elicoidale

Standardele reglementează, pentru arcuri elicoidale, clasificarea,

terminologia şi reprezentarea în desenul tehnic.

8.4.1. Arcuri elicoidale cilindrice de compresiune

În fig. 8.4 sunt prezentate câteva soluţii de arcuri elicoidale de compresiune,
iar în fig.8.5 sunt prezentate elementele geometrice ale arcurilor cilindrice
elicoidale de compresiune cu secţiunea spirei rotundă (fig. 8.5, a) şi
dreptunghiulară (fig. 8.5, b).
 a b c

Fig. 8.5 Arcuri elicoidale cilindrice de compresiune. Elemente geometrice

Terminologia utilizată pentru arcurile elicoidale cilindrice de compresiune
cu secţiunea spirei rotundă (aplicabilă şi la secţiune dreptunghiulară a spirei)
este:
 d - diametrul spirei;
 Di - diametrul interior de înfăşurare;
 Dm - diametrul mediu de înfăşurare;
 D - diametrul exterior de înfăşurare;
 t - pasul spirei;
 H0 - lungimea arcului în stare liberă;
 α 0 - unghiul de înclinare al spirei în stare liberă.
Suprafeţele de aşezare ale arcurilor elicoidale de compresiune se prelucrează
plan, perpendicular pe axa arcului. Spirele de capăt, prelucrate astfel, nu se
deformează elastic.
Numărul total de spire, nt , ale unui arc elicoidal de compresiune se
determină cu relaţia nt = n + nr , în care n reprezintă numărul de spire active
(care participă la deformaţia elastică a arcului), iar nr este numărul de spire de
reazem (de capăt), reglementat în standarde în funcţie de numărul de spire
active: nr = 1,5, dacă n ≤ 7; nr = 1,5...3,5, dacă n > 7.
 Calculul de rezistenţă al arcului elicoidal cilindric de compresiune
Schema de calcul a arcului elicoidal cilindric de compresiune cu secţiunea
spirei rotundă este prezentată în fig. 8.6. Forţa F, care acţionează în axa arcului,
se descompune în două componente:

Fig. 8.7 Distribuţia de tensiuni

tangenţiale pe spira arcului
Fig. 8.6 Schema pentru calculul de rezistenţă al arcului elicoidal
elicoidal cilindric de compresiune cu spira rotundă
• • F cosα -
perpendiculară pe planul spirei - determină solicitările de torsiune (dată
Dm
de momentul de torsiune M t = F cosα ) şi de forfecare (dată de forţa
2
tăietoare T = F cosα );
• F sinα - aflată în planul spirei - determină solicitările de încovoiere (dată
Dm
de momentul de încovoiere M i = F sinα ) şi de compresiune (dată de
2
forţa normală N = F cosα ).
Deoarece unghiul de înclinare a spirei are valori mici (α = 6…9 o), deci
cosα ≅ 1 şi sin α ≅ 0, iar tensiunea de forfecare este neglijabilă, în calcule
Dm
se consideră doar solicitarea de torsiune, cu momentul M t = F .
2
Tensiunea de torsiune care apare în spira arcului – considerată de forma unei
bare drepte – este
Dm
F
M 2 = 8FDm .
τt = t =
Wp πd 3 πd3
16
Dm
Notând cu i = indicele arcului, relaţia tensiunii de torsiune poate fi scrisă
d
8Fi
sub forma τt = .
πd 2
 Deoarece distribuţia tensiunii de torsiune nu este uniformă pe circumferinţa
spirei, având valori mai mari pe partea de la interiorul curburii (fig. 8.7),
verificarea arcului la solicitarea de torsiune se efectuează cu una din relaţiile
8FDm 8Fi
τ t max = kτ t = k ≤ τ at şi τ t max = kτ t = k ≤ τ at ,
πd 3
πd 2

în care k reprezintă coeficientul de formă al arcului, dependent de indicele i al

arcului şi se poate determina cu relaţia
1,6
k =1+ .
i

Pentru dimensionarea spirei arcului rezultă:

8kFDm 8kFi
d=3 sau d= .
π τat πτat

Rezistenţele admisibile la torsiune τ at se aleg [5, 14] în funcţie de

materialul arcului, tratamentul termic aplicat, caracterul sarcinii (statică sau
oscilantă), condiţiile de funcţionare, importanţa arcului în cadrul ansamblului
din care face parte, luând valori în intervalul τ at = 500…800 MPa.

Calculul la deformaţii al arcului elicoidal cilindric de compresiune

Calculul la deformaţii (denumit şi calcul de rigiditate) este un calcul specific
arcurilor şi constă in determinarea deformaţiei arcului corespunzătoare unei
anumite încărcări.
Deformaţia arcului elicoidal cilindric de compresiune (săgeata) este
reprezentată de deplasarea punctului de aplicaţie al forţei care îl încarcă, pe
direcţia acesteia. Prin desfăşurarea spirei arcului sub forma unei bare (fig. 8.8)
de lungime l = π Dmn, deformaţia este dată de lungimea arcului de cerc de-a
lungul căruia se deplasează forţa F. Răsucirea totală a spirei arcului este

Fig. 8.8 Schema de calcul la deformaţii a arcului elicoidal cilindric de compresiune

 Dm
F πnDm 16nFD2
M l 2
θ= t = = m
,
GI p πd4 Gd 4
G
32
iar deformaţia arcului este
3
Dm 8FnDm 8 Fni 3
δ=θ = , sau δ= ,
2 Gd 4 Gd

unde: n reprezintă numărul de spire active, G – modulul de elasticitate

transversal şi Ip – momentul de inerţie polar al secţiunii spirei arcului.
Relaţia de determinare a săgeţii demonstrează rolul determinant al indicelui
arcului asupra elasticităţii acestuia. Arcurile cu indice mare sunt elastice (uşor
deformabile), iar cele cu indice mic sunt rigide.
Caracteristica elastică
În fig. 8.9 este prezentată caracteristica
elastică a unui arc elicoidal cilindric de
compresiune. Notaţiile folosite în
definirea acesteia sunt:
• H 0 – lungimea arcului în stare
liberă;
• F1 – sarcina iniţială, de
precomprimare (de montaj);
• δ 1, H1 – săgeata, respectiv
lungimea arcului montat,
pretensionat cu forţa F1;
• Fmax – sarcina maximă de
funcţionare;
Fig. 8.9 Caracteristica elastică a arcului elicoidal • δ max, Hmax – săgeata, respectiv
cilindric de compresiune lungimea arcului sub acţiunea forţei
Fmax;
• h – cursa de lucru a arcului;
• Fb – sarcina limită de blocare a arcului;
• δ b, Hb – săgeata, respectiv lungimea arcului blocat (comprimat spiră pe
spiră).
Datorită neuniformităţii pasului spirelor, la încărcare, unele spire intră în
contact mai repede decât altele şi, în consecinţă, porţiunea finală a caracteristicii
devine progresivă. Pentru evitarea funcţionării pe această porţiune neliniară a
caracteristicii se recomandă limitarea sarcinii maxime de funcţionare Fmax ≤
(0,8…0,9) Fb.
Algoritm de proiectare
Dimensionarea unui arc elicoidal cilindric de compresiune se efectuează
atât prin adoptarea unor parametri geometrici şi funcţionali ai acestuia, din
considerente tehnologice şi funcţionale, cât şi în urma calculelor de rezistenţă şi
la deformaţii.
Datele de intrare generale sunt: forma secţiunii spirei, sarcina maximă care
încarcă arcul, săgeata maximă sau numărul de spire active sau rigiditatea impusă
şi condiţiile de funcţionare.
Etapele de proiectare ale unui arc elicoidal cilindric de compresiune sunt
prezentate în continuare.
1. Se alege materialul arcului în funcţie de condiţiile de funcţionare şi se
stabileşte rezistenţa admisibilă la torsiune.
2. Se efectuează calculul de rezistenţă, în urma căruia se determină
diametrul d al spirei, care trebuie să corespundă unei sârme standardizate.
3. Se efectuează calculul la deformaţii – alegându-se sau adoptându-se
numărul de spire active – astfel încât arcul să asigure condiţiile de
rigiditate şi de gabarit impuse.
4. Se stabilesc dimensiunile geometrice ale arcului şi parametrii
corespunzători caracteristicii elastice.
5. Se întocmeşte desenul de execuţie, în conformitate cu rezultatele etapelor
anterioare şi cu prescripţiile cuprinse în standarde.

8.4.2. Arcuri elicoidale cilindrice de tracţiune

Arcul elicoidal de tracţiune preia o sarcină axială care tinde să îl întindă.

Sarcina se aplică prin intermediul unor ochiuri de prindere, de forma unor
cârlige realizate prin deformarea spirelor de capăt ale arcului (fig. 8.10, a, b, c şi
d) sau prin intermediul unor piese separate (fig. 8.10, e şi f).
Spira arcului elicoidal de tracţiune este solicitată, în principal, la torsiune la
fel ca spira arcului elicoidal de compresiune. Calculul de rezistenţă al arcului
elicoidal de tracţiune se efectuează pe baza relaţiilor prezentate în subcap. 8.4.
În calculul arcurilor elicoidale de tracţiune se recomandă să se lucreze cu
rezistenţe admisibile micşorate cu 12% faţă de cele utilizate la calculul arcurilor
elicoidale de compresiune.
 Calculul la deformaţii se bazează pe relaţiile stabilite în subcap. 8.4, pentru
arcul elicoidal cilindric de compresiune.

a b

c d

e f

Fig. 8.10 Sisteme de prindere a arcurilor cilindrice elicoidale de tracţiune

Teoretic, arcurile elicoidale cilindrice de tracţiune au caracteristica elastică

liniară, identică cu a arcurilor elicoidale cilindrice de compresiune (v. fig. 8.9).
Practic, arcurile elicoidale de tracţiune se realizează, de regulă, cu spirele
înfăşurate strâns. Prin aceasta, spirele nu numai că sunt în contact în stare liberă,
dar sunt şi apăsate reciproc, datorită unei forţe iniţiale de pretensionare.
Caracteristica elastică a acestor arcuri şi parametrii care o definesc sunt
prezentate în fig. 8.11. Notaţiile utilizate sunt:
 •HC – înălţimile ochiurilor de prindere;
•H – lungimea activă a arcului în stare liberă;
•H0 – lungimea arcului în stare liberă;
•F1 – forţa de montaj;
•δ 1, H1 – săgeata, respectiv lungimea arcului montat, încărcat cu forţa F1;
•Fmax – sarcina maximă de funcţionare;
• δ max, Hmax – săgeata, respectiv lungimea arcului sub acţiunea forţei Fmax;
• h – cursa de lucru a arcului;
• Flim – sarcina limită de încărcare, sub acţiunea căreia tensiunile din arc se
apropie de limita de curgere a materialului;
• Hlim – lungimea arcului sub acţiunea forţei Flim, deformaţiile ulterioare
impunându-se a fi limitate prin limitatoare speciale.
Datorită imperfecţiunilor de montaj, apăsarea iniţială dintre spire nu este
uniformă. Ca urmare, la începutul încărcării, caracteristica elastică nu este
liniară (urmăreşte linia întreruptă din fig. 8.11).

8.4.3. Arcuri elicoidale cilindrice de torsiune

Arcurile elicoidale cilindrice de
torsiune preiau un moment de
torsiune aplicat pe direcţia axei
arcului. Forma acestor arcuri este

Fig. 8.12 Arc elicoidal cilindric de torsiune

Fig. 8.11 Caracteristica elastică a arcului elicoidal cilindric de tracţiune

asemănătoare cu a arcurilor elicoidale cilindrice de compresiune, diferenţa fiind
dată de construcţia spirelor de capăt, îndoite astfel încât să permită fixarea la un
capăt şi aplicarea momentului de torsiune la celălalt capăt.
În fig. 8.12 este prezentată o schemă a arcului elicoidal cilindric de torsiune,
din care se observă încărcarea realizată prin aplicarea unei forţe F cu braţul R. În
urma încărcării cu momentul de torsiune Mt = FR, capătul activ al arcului se
roteşte cu unghiul θ .
Calculul de rezistenţă
Asupra spirei arcului acţionează momentul de torsiune Mt, care se
descompune în două componente (fig. 8.13):
• Mt cosα - perpendiculară pe planul spirei - determină solicitarea de
încovoiere a spirei;
• Mt sinα - aflată în planul spirei determină solicitarea de torsiune.
Deoarece unghiul de înclinare α a
spirei arcului are valori mici (cosα ≅ 1 şi
sinα ≅ 0), în calculul de rezistenţă se ia în
considerare doar solicitarea de încovoiere.
Calculul de verificare a spirei la
încovoiere se efectuează cu relaţia
Mi Mt
σi max = k i = 32k i ≤ σ ai ,
Wz πd 3

în care: ki este coeficientul de corecţie a Fig. 8.13 Schema pentru calculul de

tensiunii de încovoiere, se alege în funcţie rezistenţă
Dm
de indicele arcului i = şi ţine seama de faptul că distribuţia tensiunii de
d
încovoiere este influenţată de curbura spirei, tensiunea maximă de încovoiere
apărând în partea interioară a spirei; σ ai – rezistenţa admisibilă la încovoiere, se
stabileşte în funcţie de rezistenţa admisibilă la torsiune σ ai = 1,25τ at [14].
Prin prelucrarea relaţiei, rezultă relaţia de dimensionare a spirei arcului
elicoidal cilindric de torsiune
32 k i M t
d =3 .
π σai

Calculul la deformaţii
Deformaţia arcului se
determină corespunzător

Fig. 8.14 Schema de calcul la deformaţii a arcului

elicoidal cilindric de torsiune
barei drepte - de lungime l = nπ Dm - obţinută prin desfăşurarea spirei arcului,
încastrată la un capăt şi încărcată cu un moment de încovoiere Mi = Mt = FR (fig.
8.14).
Relaţia de calcul a unghiului de rotire a arcului este
M i l M t πnD m 64 nD m M t
θ= = =E ,
EI z πd 4 Gd 4
E
64

unde n reprezintă numărul de spire active, E – modulul de elasticitate

longitudinal al materialului arcului şi Iz – momentul de inerţie axial al secţiunii
spirei arcului.
8.5. ARCUL BARĂ DE TORSIUNE
Definire, caracterizare
Arcul bară de torsiune este, aşa cum îi arată numele, de forma unei bare
încărcată cu un moment de torsiune. Constructiv, arcul se poate prezenta sub
aspectul unei bare încastrate la un capăt, încărcată cu o forţă aplicată prin
intermediul unui levier la celălalt capăt (fig. 8.15, a) sau ca o bară liberă,
încărcată la ambele capete cu forţe, prin intermediul unor leviere (fig. 8.15, b).
Pentru evitarea solicitării de încovoiere, bara se montează pe lagăre cu alunecare
amplasate cât mai aproape de levierele de acţionare.

a b
Fig. 8.15 Arcuri bară de torsiune
Secţiunea arcului poate fi rotundă (fig. 8.16, a), inelară, pătrată, dreptunghiulară
(fig. 8.16, b), hexagonală, compusă din mai multe bare rotunde (fig. 8.16, c) sau
dintr-un pachet de lamele (fig. 8.16, d). Cel mai frecvent se întâlnesc barele cu
secţiune rotundă, care asigură
uniformitatea distribuţiei tensiunii
tangenţiale şi simplitate
tehnologică.

Fig. 8.16 Secţiuni posibile ale arcurilor bară de

torsiune
 Avantajele arcurilor bară de torsiune sunt:
• dimensiuni de gabarit reduse;
• construcţie simplă;
• montaj şi întreţinere uşoară;
• lipsa frecărilor interioare;
• tehnologie de execuţie relativ simplă;
Arcurile bară de torsiune se utilizează la suspensia autovehiculelor, cuplaje
elastice, chei dinamometrice, aparate de măsură, instalaţii de încărcare a standurilor
de încercare etc.

Calculul de rezistenţă al arcurilor bară de torsiune de secţiune circulară se

efectuează la solicitarea de torsiune, conform schemei de calcul prezentate în fig.
8.17. Relaţia de verificare la torsiune este
M t 16 Fa
τt = = ≤ τat ,
Wp πd 3

în care momentul de torsiune se

determină în funcţie de forţa F şi
braţul a la care este aplicată pe
levier Mt = Fa.
Din relaţia tensiunii de torsiune
se obţine relaţia de dimensionare a Fig. 8.17 Schema de calcul a arcului bară de
torsiune
arcului bară de torsiune
16 Fa
d =3
πτat
.
Rezistenţa admisibilă la torsiune se alege în funcţie de materialul arcului,
caracterul solicitării (statică sau variabilă), diametrul barei şi starea suprafeţei
acesteia, luând valori în intervalul τ at = 500…800 MPa.
Calculul la deformaţii (v. fig. 8.17) se efectuează pe baza relaţiei
M tl 32 M t l
θ= = ,
GI p Gπd 4

în care: l reprezintă lungimea de lucru a barei, G – modulul de elasticitate transversal

al materialului arcului, Ip – momentul de inerţie polar al secţiunii arcului.
Dacă deformaţia este impusă, se poate determina lungimea necesară a arcului
Gπd 4
l= .
32 M t θ
 Conform relaţiei (3.21), caracteristica elastică a arcului bară de torsiune
este liniară (v. fig. 3.2).
Elemente constructive

Fig. 8.18. Elemente constructive ale arcurilor bară de torsiune

Capetele de încastrare şi cele pe care se asamblează levierele se pot realiza

cu aplatisare, dc = 1,6d şi d1 = 1,2d (fig. 8.18, a), cu contur hexagonal (fig.
8.18, b), cu contur pătrat (fig. 8.18, c), canelate (fig. .18, d) etc. Între porţiunea
de lucru - cu diametrul d - şi capetele barei, se prevăd raze de racordare mari (r
≅ 2d), astfel încât să se micşoreze concentratorul de tensiune şi să se mărească
rezistenţa la oboseală. În acelaşi scop, suprafaţa barei se rectifică şi se acordă o
atenţie deosebită tratamentului termic.
8.6. ARCURI SPIRALE PLANE

Arcurile spirale plane preiau momente de torsiune, numele lor venind de la

faptul că banda din oţel de arc, din care sunt confecţionate, este înfăşurată după
o spirală arhimedică (fig. 8.19).
Asemănător cu construcţia arcului
elicoidal de torsiune, un capăt este
fixat, iar la capătul opus se aplică
momentul de torsiune. În fig. 8.19 s-a
notat cu: 1 - arcul spiral plan, 2 -
arborele de încărcare prin intermediul

Fig. 8.19 Arcul spiral plan

căruia se aplică momentul de torsiune Mt, 3 - carcasa în care se încastrează
capătul exterior al arcului.
Arcul spiral plan se utilizează, în principal, ca element motor, având
capacitate mare de deformaţie şi de înmagazinare de energie – la armare –
energie pe care o poate ceda ulterior, în timp. Este întâlnit, cu precădere, la
mecanisme de ceas şi aparate de măsură.
Calculul de rezistenţă se efectuează la solicitarea de încovoiere, momentul
de încovoiere care solicită spira arcului fiind egal cu momentul de torsiune
preluat de către arc Mi = Mt. Relaţia de verificare la încovoiere este
M i 6M t
σi = = ≤ σ ai ,
Wz bh 2

unde: b reprezintă lăţimea benzii, h – grosimea benzii, σ ai – rezistenţa

admisibilă la încovoiere a materialului arcului.
Relaţia de mai sus poate fi rescrisă, pentru dimensionarea arcului, sub forma
6M t
b= .
h 2 σai

Grosimea h a benzii se poate adopta în funcţie de diametrul d al

arborelui de încărcare h = (0,003…0,004) d.
Calculul la deformaţii se efectuează cu relaţia
M il M tl 12 M t l
θ= = 3
= ,
EI z bh Ebh 3
E
12

în care: l reprezintă lungimea arcului, E – modulul de elasticitate longitudinal al

materialului arcului; Iz – momentul de inerţie axial al secţiunii spirei arcului.
Relaţia de deformaţii a fost obţinută prin asimilarea arcului spiral plan, prin
desfăşurare, cu o bară încastrată, încărcată cu un moment de încovoiere Mi = Mt
– similar schemei de calcul la deformaţii a arcului cilindric de torsiune (v. fig.
8.14) – rotirea la capătul barei fiind aceeaşi cu unghiul de rotire al arborelui de
încărcare a arcului spiral plan. Din relaţia de deformaţii rezultă liniaritatea
caracteristicii elastice a arcului spiral plan.
 8.7. ARCURI LAMELARE

Arcurile lamelare se prezintă în două forme constructive principale: formate

dintr-o singură lamelă şi formate din mai multe lamele suprapuse (arcuri în foi
multiple).

8.7.1. Arcuri monolamelare

Arcurile monolamelare se regăsesc, de regulă, sub formă de lamelă încastrată la
un capăt şi liberă la celălalt capăt. Se utilizează ca arcuri de apăsare, în construcţia
instrumentelor de măsurare, la mecanisme cu clichet, mecanisme de zăvorâre etc.
Secţiunea lamelei este dreptunghiulară, cu grosimea h, de regulă, constantă. În
funcţie de variaţia pe lungime a lăţimii b a benzii, arcurile lamelare se clasifica în
( fig. 8.20): a - arcuri dreptunghiulare, b - arcuri triunghiulare, c - arcuri
trapezoidale etc. Arcurile triunghiulare şi cele trapezoidale au forma mai apropiată
de cea a grinzii de egală rezistenţă la încovoiere.
Calculul de rezistenţă constă în limitarea tensiunii de încovoiere, maximă în
secţiunea de încastrare a lamelei,
Mi Fl
σi = = 2 ≤ σ ai ,
Wz bh
6
a unde l reprezintă lungimea activă a
lamelei.
Relaţia poate fi rescrisă, pentru
b determinarea laţimii necesare a lamelei,
sub forma
6 Fl
b= ,
c h 2 σai

grosimea h a lamelei adoptându-se din

considerente constructive.
d Calculul la deformaţii urmăreşte
Fig. 8.20 Forme constructive de arcuri determinarea dependenţei săgeţii δ la
monolamelare capătul liber al arcului lamelar, sub
acţiunea forţei F. Relaţia de calcul este
Fl 3 Fl 3 4 Fl 3
δ= = = ,
3EI z bh 3 Ebh 3
3E
12
unde E reprezintă modulul de elasticitate longitudinal al materialului arcului.
Conform acestei relaţii, caracteristica elastică a arcului monolamelar este liniară.

8.7.2. Arcuri în foi

Arcurile în foi sunt compuse din mai multe arcuri lamelare suprapuse, de
lungimi diferite, asamblate astfel încât toate să participe la deformaţie. Arcurile în
foi sunt frecvent folosite la suspensia vehiculelor (rutiere şi feroviare), în
construcţia amortizoarelor, instalaţiilor de forjare, la tampoanele ascensoarelor etc.
În fig. 8.21 sunt prezentate câteva variante constructive uzuale: a - cu un singur
braţ (sfertul de arc); b - cu două braţe, cu preluarea sarcinii la mijlocul arcului (arc
semieliptic); c - cu două braţe, cu preluarea sarcinii la un capăt al arcului (arc
cantilever); d - format din două braţe suprapuse (arc dublu sau eliptic). O variantă
mai nouă este cea prezentată în fig. 8.21, e, cu lamele cu grosime variabilă, această
construcţie reducând greutatea arcului cu cel puţin 30% . Prin separarea lamelelor
cu garnituri din material plastic (v. fig. 8.21, e), frecarea dintre lamele se poate
reduce cu 80% .

c d

e
Fig. 8.21 Forme constructive de arcuri în foi

Frecarea dintre lamelele arcurilor cu foi este dorită, în special atunci când arcul
se utilizează ca element de amortizare. O parte din energia preluată de arc este
transformată, prin frecare, în căldură şi nu mai este restituită sistemului din care
face parte arcul, după dispariţia încărcării. Dacă sarcina exterioară acţionează
asupra arcului cu şocuri mici, care nu înving frecarea din arc şi nu îl deformează,
acestea se vor transmite integral sistemului din care face parte arcul. În aceste
cazuri, frecarea are un efect nedorit.
Frecarea dintre foi depinde de o serie de elemente, cum sunt: calitatea
suprafeţelor în contact, starea de ungere a suprafeţelor în contact, numărul şi
lungimea foilor.
Uneori, foile de arc se execută cu o curbură iniţială, cu atât mai mare cu cât
lungimea lor este mai mică, astfel încât să se asigure participarea tuturor foilor la
transmiterea sarcinii.
Calculul arcurilor în foi se efectuează prin asimilarea acestora cu un arc
monolamelar cu grosime variabilă. Elementele de calcul ale arcurilor în foi sunt
prezentate în literatura de specialitate, precizia calculului având de suferit din cauza
complexităţii fenomenelor întâlnite.

8.8. ARCURI INELARE

Arcurile inelare se obţin prin înserierea unor inele tronconice interioare sau
exterioare, asamblate alternant, cu contact pe suprafreţele conice (fig. 8.22).
Arcurile inelare preiau o sarcină
exterioară de compresiune, sub
acţiunea căreia inelele interioare tind să
îşi micşoreze diametrul, comprimându-
se, iar inelele exterioare tind să îşi
mărească diametrul, întinzându-se.
Între inele apar forţe de frecare mari,
lucrul mecanic de frecare ajungând la
60…70% din lucrul mecanic al forţei
a b exterioare, ceea ce conduce la
Fig. 8.22 Arcuri inelare capacitate mare de amortizare. Datorită
acestei caracteristici, arcurile inelare se
utilizează ca arcuri tampon, la preluarea unor sarcini foarte mari (la arcurile tampon
de la materialul rulant). Unghiul α (v. fig. 8.22) al suprafeţelor conice (α ≅ 15°)
se alege astfel încât să se evite înţepenirea arcurilor şi să permită revenirea acestora
la forma iniţială, după încetarea acţiunii sarcinii exterioare.
Pentru mărirea elasticităţii arcului, inelele interioare şi cele exterioare se pot
realiza sub forma prezentată în fig. 8.22, b.
 Inelele de dimensiuni mari se execută prin forjare, iar cele de dimensiuni mici
prin matriţare, suprafeţele conice de contact prelucrându-se prin aşchiere.

8.9. ARCURI DISC

Arcurile disc sunt formate

din una sau mai multe plăci
inelare, de formă tronconică,
fiind supuse la sarcini axiale
de compresiune. Elementele
geometrice ale arcului disc,
b
prezentate în fig. 8.23, a, sunt: a
• Di – diametrul interior;

• De – diametrul exterior;

• s – grosimea plăcii;
• h – înălţimea arcului.
Sub acţiunea forţei c
exterioare F, arcul se d

deformează cu săgeata δ , în Fig. 8.23 Arcuri disc

sensul micşorării înălţimii h.

Conform prescripţiilor standar-dizate, compunerea arcurilor disc se poate
realiza:
• în coloană, prin aşezarea alternantă a discurilor (fig. 8.23, b), mărindu-se
elasticitatea;
• în pachete de discuri suprapuse pe aceeaşi parte (fig. 8.23, c), rigiditatea
obţinută fiind mai mare şi frecările mai pronunţate;
• în coloană de pachete (fig. 8.23, d), cu rigiditate intermediară celor două
moduri de compunere prezentate anterior.
Arcurile disc se utilizează ca arcuri tampon la instalaţiile de matriţat sau ştanţat,
la fundaţia maşinilor grele, la tampoanele unor vehicule etc., acolo unde trebuiesc
preluate şocuri rare şi mari sau sarcini statice foarte mari, cu deformaţii relativ mici.
Discurile se obţin din tablă de oţel de arc, prin ştanţare, bombare conică ( prin
presare la cald), urmate de tratamentul termic.
Calculul arcurilor disc este dificil, datorită complexităţii solicitărilor şi
modificării geometriei în timpul încărcării. Metodica de calcul presupune
distribuţia uniformă a presiunii pe circumferinţa discurilor şi consideră invariantă
geometria arcului. Caracteristica elastică a arcului disc este, în general, neliniară,
depinzând de raportul h s şi de modul de combinare a discurilor.

8.10. ARCURI DIN CAUCIUC

Arcurile din cauciuc se utilizează datorită unor caracteristici particulare
speciale, determinate de proprietăţile cauciucului. Aceste caracteristici sunt:
capacitate mare de amortizare, capacitate mare de deformare, construcţie şi
tehnologie simple, funcţionare sigură şi silenţioasă, preţ redus.
Capacitatea mare de amortizare a arcurilor din cauciuc se datorează frecărilor
interne prin care se preia aproximativ 40% din lucrul mecanic al forţei exterioare.
Aceasta poate duce la fenomenul nedorit de încălzire a arcului, ceea ce impune
prevederea unor măsuri suplimentare pentru evacuarea căldurii.
Arcurile din cauciuc se utilizează, în special, pentru amortizarea şocurilor şi
vibraţiilor, la suspensia vehiculelor sau instalaţiilor, la compensarea erorilor din
unele lanţuri cinematice şi la modificarea turaţiei critice a unor sisteme mecanice.
Arcurile pot fi realizate sub formă de blocuri sau prevăzute cu cavităţi.
Arcurile bloc, prezentate în fig. 8.24, sunt realizate prin vulcanizarea
cauciucului pe elemente metalice şi pot fi folosite pentru preluarea de sarcini
verticale şi orizontale (soluţiile constructive din fig. 8.24, a) sau numai pentru
preluarea de sarcini verticale (soluţiile constructive din fig. 8.24, b).
Arcurile cu cavităţi sunt prevăzute cu sisteme de centrare în structuri rigide (fig.
8.25), care să împiedice deformaţia transversală asimetrică a arcului.
Alte forme de arcuri, realizate prin vulcanizare pe elemente metalice, sunt
prezentate în fig. 8.26.

a b
Fig. 8.24 Arcuri bloc din cauciuc

Fig. 8.25 Arcuri cave din cauciuc

Fig. 8.26 Arcuri din cauciuc vulcanizat între elemente metalice

 Calculul arcurilor din cauciuc este deosebit de dificil, datorită complexităţii
fenomenelor care se petrec la deformarea cauciucului şi formelor constructive
extrem de diverse. Relaţiile de calcul prezentate în literatura de specialitate sunt
valabile doar pentru domeniul cvasiliniar al caracteristicii elastice a arcurilor.