Autonomia regională în statele europene-cadrul instituţional

Regionalizarea este rezultatul dezvoltărilor instituţionale şi politice caracteristice

fiecărei ţări UE în parte, în raport cu propriile lor politici de dezvoltare regională, care
la rândul lor sunt corelate cu reglementări supranaţionale, întrucât “guvernarea
supranaţională, naţională, regională şi locală se împletesc într-o complicată reţea
teritorială” (Marks, 1993), menite să reducă disparităţile regionale şi să asigure
coeziunea economică şi socială.

Din anul 1993, autorităţile locale şi regionale au instituţionalizat implicarea în

procesul decizional comunitar prin crearea Comitetului Regiunilor, dar şi prin
posibilitatea de a avea propriile reprezentanţe la Bruxelles. Comitetul Regiunilor
exercită o funcţie consultativă pe lângă Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi
Comisia Europeană şi este constituit din reprezentanţi ai comunităţilor regionale şi
locale.
Politica de dezvoltare regională este cea mai importantă componentă a Politicii de
coeziune economică şi socială şi include un ansamblu de măsuri planificate şi
promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale, în parteneriat
cu diferiţi actori economici, în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale
dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional.

Obiectivul principal al PDR îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile
repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor acestora.
Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea şomajului, creşterea nivelului de
trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii, echilibrarea şanselor
şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.

Pe fondul acestor realităţi, respectiv din nevoia de a pune capăt disparităţilor

regionale din interiorul Comunităţii, dar şi pentru a compensa poziţia Marii Britanii în
cadrul PAC, a fost creat în 1975 Fondul European de Dezvoltare Regională
(FEDER) - fond care a fost şi rămâne principalul instrument de intervenţie în cadrul
PDR (Drăgan, G,).
Mai jos sunt prezentate câteva modele de dezvoltare a autonomiei regionale în state
europene, atît unitare, cît şi federale.

Austria
8,1 milioane locuitori – 83 949 km2 – Capitala: Viena. Republică federală –
Constituţia din 1920, revizuită – Democraţie parlamentară (1 cameră) – 9
Landuri

În Austria, federalismul are o lungă tradiţie, caracterizată prin autorităţile de Land

bine înrădăcinate la nivel politic, însă slabe din punct de vedere constituţional. După
dispariţia monarhiei austro-ungare, şapte regiuni istorice existente şi două regiuni nou
create s-au constituit într-un stat federal compus din 9 Landuri autonome. Cele nouă
state federale înglobează 15 oraşe cu statut special, 84 arondismente politice şi 2.359
comune.
Conceptul statului federal nu este chiar atît de puternic fixat, deoarece există un
dezechilibru de competenţe în favoarea federaţiei şi deoarece influenţa landurilor
asupra legislaţiei federale este minimă. Potrivit Constituţiei, anume Federaţia trebuie,
în principiu, să împartă competenţele între ea însăşi şi Land, prin intermediul unei legi
constituţionale.1 Spre deosebire de legea fundamentală germană, Constituţia federală
austriacă nu include clauza de întîietate în favoarea legilor federale, astfel încît se
aplică principiul „dreptul federal primordial dreptului Landurilor”. O altă
caracteristică federală reiese din competenţa acordată Landurilor, ca membre ale unei
Federaţii, de a avea o Constituţie proprie. În cadrul dreptului constituţional federal,
Landurile se bucură de o autonomie constituţională relativă.
Limitarea sferei de reglementare a instituţiilor regionale este accentuată de o
centralizare flagrantă în domeniul financiar deoarece suveranitatea fiscală îi revine, în
principiu, federaţiei. În ceea ce priveşte veniturile bugetare ale Landurilor, partea care
provine din impozitul colectiv federal este cea mai importantă. Sumele fiscale

1
Christine Leitner, Christine Neuhold, Nivelul intermediar de administrare în Austria // Nivelul intermediar
al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 323.
încasate de la Landuri nu reprezintă decît circa 1% din total,2 ceea ce este extrem de
puţin, în raport cu alte state federale. Impozitele pot fi ridicate doar de autorităţi
federale speciale.

3.4.4 Belgia
10,2 milioane locuitori – 30 518 km2 – Capitala: Bruxelles. Monarhie –
Constituţia din 1831, revizuită – Democraţie parlamentară (2 camere) – 3
regiuni: Bruxelles, Flandra, Walonia, împărţite în 10 provincii – 2 limbi
oficiale

Începînd cu 1970, Belgia a cunoscut un proces de reforme instituţionale care a

plasat în mod progresiv ţara dintr-o structură unitară clasică într-o complexă structură
federală. În Belgia unitară instituţiile teritoriale erau constituite în nouă provincii şi
mai bine de 3000 de comune la o populaţie de mai puţin de 10 milioane locuitori. În
rezultatul unei vaste operaţii de fuzionare, realizată în anii 1970, pentru a da
entităţilor comunale o dimensiune adaptată la necesităţile unei gestiuni politice şi
administrative moderne, numărul comunelor a ajuns în prezent la 589, repartizate în
subiecţii federali după cum urmează: 308 în Flandra, 262 în Walonia şi 19 în capitala
Bruxelles.
Dorinţa regiunilor (flamandă, valonă, Bruxelles-Capitala) şi comunităţilor
(flamandă, francofonă, germanofonă) de a lărgi şi mai mult competenţele lor a condus
la realizarea unei reforme constituţionale, în urma căreia, potrivit art. 1 din
Constituţie: „Belgia este un stat federal compus din comunităţi şi regiuni”. Această
federalizare a transferat „puterea reziduală” a guvernului central către regiuni şi
comunităţi. Potrivit acestui principiu, autorităţile federale nu pot avea alte competenţe
decît cele care le sunt atribuite de Constituţie şi legile consfinţite de ea. Competenţele
regiunilor şi comunităţilor dispun de competenţe numite reziduale (adică ceea ce a
rămas), dat fiind faptul că statul şi le-a definit pe ale sale în art. 35 din Constituţie.3
2
Op. cit., pag. 328.
3
Robert Polet, Nivel intermediar în Belgia? Participarea regiunilor şi comunităţilor la exercitarea puterii în
stat // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 36.
 Fundamentul pe care se constituie comunitatea este criteriul lingvistic raportat la
dimensiunea teritorială. Competenţele de care dispun acestea conform Constituţiei şi
a legilor speciale sunt: cultura (limba, presa, politici de tineret, artele, educaţia fizică
şi de cultură generală, pregătirea cadrelor etc.), în problemele care se referă la viaţa şi
sănătatea persoanei (politici de sănătate, poliţie, politici familiale şi sociale, asistenţă
imigranţilor etc.), învăţămîntul în limitele competenţei comunităţilor. Comunităţile
reglează ele însele utilizarea limbilor în domeniul administrativ, în învăţămînt şi în
relaţii sociale dintre patron şi salariat.
Dacă competenţele comunităţilor sunt „personalizate”, cele ale regiunilor ţin de
gestiunea economică şi colectivă. Aceste competenţe pot fi grupate în patru blocuri:
1) economia (politici agricole (afară de cele ce ţin de guvernul federal), politica
economică (cu excepţia uniunii economice şi monetare), politica energetică şi politica
de plasare în cîmpul muncii); 2) lucrări publice şi transport; 3) urbanism şi amenajare
a teritoriului; 4) puterea administrativă.
Finanţarea comunităţilor şi a regiunilor se sprijină pe două principii: autonomia
financiară şi solidaritatea federală ireversibilă. Prima implică responsabilitatea
financiară a entităţilor federale precum şi libera dispunere de resursele disponibile. A
doua este realizată prin mecanisme de solidaritate referitoare exclusiv la regiuni şi
este realizată în folosul regiunilor defavorizate din punct de vedere al produsului de
impozitare a persoanelor fizice.
Comunităţile dispun de trei surse de finanţare: 1) cote atribuite din produsele
impozitare colectate de guvernul federal; 2) venituri nefiscale rezultate din exercitarea
competenţelor sau transferuri de stat; 3) împrumuturi. Regiunile dispun de cinci surse
de venituri: 1) o cotă din impozitarea persoanelor fizice; 2) venituri fiscale sau
impozite regionale; 3) venituri nonfiscale; 4) intervenţii de la solidaritatea federală; 5)
împrumuturi.
Cotele de impozit colectate de guvernul federal şi atribuite comunităţilor şi
regiunilor sunt stabilite în baza unor criterii obiective determinate de Legea specială a
finanţelor4 ceea ce exclude orice discriminare pe considerente politice, orice fel de

4
Op. cit. pag. 44.
negocieri dintre diferite puteri şi permit fiecărei comunităţi şi regiuni să anticipeze cu
precizie, la pregătirea bugetului, resursele de care va dispune.

3.4.11 Danemarca
5,3 milioane locuitori – 43 070 km2 – Capitala: Copenhaga. Monarhie –
Constituţia din 1953 – Democraţie parlamentară (1 cameră) – 14 comitate

Este un stat unitar structura politică şi administrativă a căruia este foarte

descentralizată şi include 14 consilii de comitat (Amtskommuner) la nivel regional şi
275 municipalităţi principale la nivel local.
Cu excepţia anumitor spitale specializate, administrate de guvernul central,
comitatele sunt responsabile de toate serviciile de spital din Danemarca. Comitatele
sunt responsabile de învăţămînt în şcolile medii şi învăţămîntul superior. În plan
cultural, acestea susţin teatrele, acordînd subvenţii teatrelor regionale, muzeele,
orchestrele şi bibliotecile, cît şi proiectele culturale speciale. Atribuţii importante
revin comitatelor în planificarea şi localizarea principalelor infrastructuri în
transporturi şi în domeniul protecţiei naturii şi mediului, urbanism şi amenajarea
teritoriului, dezvoltării economice regionale. În comparaţie cu alte state europene,
regiunile Danemarcei sunt puternic descentralizate autorităţile regionale dispunînd de
mai multe competenţe decît autorităţile centrale.
Gestionarea spitalelor constituie cea mai onorifică funcţie a consiliilor de
comitat, fiindcă aceasta reprezintă 50 % din totalul cheltuielilor.5 Veniturile
comitatelor provin din trei mari surse: 1) impozite directe; 2) subvenţii generale ale
statului; 3) taxele de redevenţă. Consiliile de comitat şi consiliile municipale sunt
libere să fixeze propriile lor coeficiente de impozit şi să decidă asupra nivelului de
servicii ce urmează să fie prestate. Astfel, în fiecare an, consiliile de comitat decid
care va fi coeficientul fix ce trebuie aplicat veniturilor impozabile ale persoanelor
fizice.

5
Magne Langset, Administraţia intermediară în Danemarca // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările
europene, Chişinău, 2002, pag. 71.
 Nu există mecanisme oficiale care ar permite guvernului central să influenţeze
nivelul de taxare sau cheltuieli pe treptele inferioare ale administraţiei, fapt ce
corespunde conceptului liberal al colectivităţilor locale autonome.

3.4.2 Elveţia
7,3 milioane locuitori – 41.290 km2 – Capitala: Berna. Republică federală –
Constituţia din 1848, revizuită – Democraţie parlamentară (2 camere) – 23
cantoane. Nu este membră a UE

Federaţia Elveţiană se formează prin unificarea mai multor state (cantoane) care
la origine erau independente (pînă la 1948). Deoarece termenul de federalism denotă
în mod tradiţional repartizarea sarcinilor de stat pe unităţi politice de nivel inferior şi
superior, în cazul Elveţiei este valabil principiul:
• Ceea ce afectează întreaga Elveţie este o chestiune a statului federal
(mai ales în ce priveşte politica externă, exportul, apărarea ţării, problema
monetară, circulaţia, politica economică, politica energetică, asigurările
sociale, impozitul pe consumaţie, probleme juridice în toate domeniile);
• Ceea ce se poate rezolva la nivel de canton rămîne în totalitate sau parţial
problema cantonului (învăţămîntul, construcţiile, sănătatea, respectarea
legalităţii, politica socială).6

6
Traducere: Eva Pop, Sistemul elveţian, Tîrgu-Mureş, 1993.
 Cantoanele sunt elemente statale autonome care prin acordul populaţiei pot avea
propriile legi şi propria constituţie atîta timp cît acestea nu vin în contradicţie cu
legislaţia federală. Fiecare canton se compune la rîndul său din comune, acestea fiind
structuri cu autonomie limitată. Cu toate acestea, localităţilor le revin toate sarcinile
care nu sunt în mod obligatoriu atribuite unei unităţi politico-administrative
superioare. Sarcinile sunt definite în legislaţia cantonului, acestea cuprinzînd în
general următoarele domenii: organizarea şcolilor generale, majorarea impozitelor
locale, organizarea votării şi alegerilor, asistenţă socială, construcţii şi planificare
teritorială, rezolvarea problemelor cotidiene ca poliţia locală, aprovizionarea cu apă
potabilă, pompierii, transportarea deşeurilor, purificarea apelor industriale,
organizarea centrelor pentru reutilizarea materialelor, organizarea transportului în
comun etc.
Cantoanele vor prezenta constituţiile proprii spre aprobare Adunării Federale
(parlamentul). Cantoanele au o competenţă foarte largă deoarece, potrivit Constituţiei,
se bucură de toate drepturile care nu sunt atribuite federaţiei. Altfel spus, statul are
doar acea competenţă care apare în mod explicit în Constituţie.

3.4.8 Franţa
60,3 milioane locuitori – 551 602 km2 – Capitala: Paris. Republică –
Constituţia din 1958, revizuită – Democraţie parlamentară (2 camere), Regim
semi-prezidenţial – 26 regiuni (dintre care 4 peste mări)

Regiunile franceze nu reprezintă expresia particularismelor regionale care ar fi

dat naştere revendicării unei autonomii politice ci rezultatul concentrării
departamentelor care o compun. Acestea au fost create pentru a se ocupa de anumite
probleme care interesează mai multe departamente, adică s-au născut din nevoile
funcţionale ale politicii de administrare a teritoriului statului. Acest lucru se explică
prin slăbiciunea curentelor regionaliste în Franţa unica excepţie fiind Corsica. 7
Regiunile sunt transformate în colectivităţi teritoriale prin legea din 1982, începînd cu
primele alegeri prin sufragiu universal direct ale consiliilor regionale în 1986.
Regiunile dispun de o competenţă materială largă, însă de o competenţă
normativă redusă. Luate global, bugetele lor sunt reduse în raport cu cele ale
comunelor şi departamentelor, dar regiunile au o mare stăpînire a resurselor lor şi o
mare libertate în folosirea acestora, mai ales că natura competenţelor lor le lasă o
destul de mare marjă de manevră financiară şi le permite să disponibilizeze o
capacitate de investiţii importantă. Lipsa competenţei normative este compensată prin
varietatea instrumentelor de planificare (exemple: planul regiunii, planul regional al
dezvoltării formărilor profesionale a tinerilor, programul de perspectivă de interes
regional în materie de cercetare, planul regional de dezvoltare a formaţiunilor de
învăţămînt superior, planul regional de transporturi, schema regională de dezvoltare
regională a turismului şi recreării). Toate acestea abilitează regiunea să angajeze, cu
instituţiile şi mediile interesate, o muncă de definire a perspectivelor comune pe
termen mediu, să elaboreze proiecte care intră în aceste orientări şi să prevadă
finanţări destinate să le permită realizarea.
Competenţele atribuite prin lege regiunii se referă la: dezvoltarea economică şi
amenajarea teritoriului, ceea ce se transpune prin:
• Participarea regiunilor la programarea amenajării teritoriilor prin
contracte de plan, negociate anual cu statul;
• Cofinanţarea patrimoniului public de interes regional;
• Ajutor financiar la investiţiile întreprinderilor şi participarea la capitalul
agenţiilor de dezvoltare regională şi cel al societăţilor economice mixte;
• Responsabilitatea pentru pregătirea profesională la nivel regional (de
comun acord cu statul, instituţiile de învăţămînt şi de perfecţionare a
cadrelor;
• Participarea la construirea şi întreţinerea aşezămintelor liceelor.8

7
Gérard Marcou, Experienţa franceză în regionalizare: descentralizarea regională în statul unitar //
Regionalism şi regionalizare, Altera # 9, 1998, pag. 9.
 Adăugăm întreţinerea reţelelor de apă, dezvoltarea turistică regională,
participarea la politica de eliminare a deşeurilor.9
Un element de originalitate a instituţiilor regionale franceze este existenţa unui
consiliu economic şi social consultativ, compus din reprezentanţi ai întreprinderilor şi
ai activităţilor nesalarizate, desemnaţi de camerele de comerţ şi industrie, camerele de
agricultură şi alte organisme profesionale, de reprezentanţi ai organizaţiilor sindicale,
personalităţi care „concură la dezvoltarea regiunii” (cel mult 5% din efectiv). Acest
consiliu este obligatoriu consultat înaintea deliberărilor consiliului regional asupra
proiectului de plan al regiunii, a documentelor de planificare şi proiecte care
interesează regiunea, asupra documentelor bugetare şi asupra orientărilor generale din
toate domeniile.10
Regiunea, ca şi departamentul, are un buget propriu, precum şi mijloace
financiare proprii, provenite din impozitele şi taxele pe care le percepe. Prin crearea
regiunilor s-a urmărit să se contribuie la dezvoltarea economico-socială a
colectivităţilor locale. 55,7% din resursele regiunilor provin din încasări fiscale, din
care jumătate sunt produsul a patru impozite directe care alimentează bugetele locale
(taxele profesionale, taxe de locuinţă, taxe asupra proprietăţilor funciare construite şi
asupra proprietăţilor funciare neconstruite). Cealaltă jumătate din resurse provin din
fiscalitatea indirectă. În acest caz baza impozitară depinde de conjunctura economică
şi de efectele sale asupra pieţii de automobile şi asupra tranzacţiilor imobiliare. Astfel,
consiliile regionale fixează procentul taxei adiţionale regionale la drepturile de
mutaţie (în anumite limite), procentul taxei la permisul de conducere, procentul din
taxa de bază asupra certificatelor de înmatriculare a vehiculelor cu motor (încasările
la acest capitol constituie un sfert din ansamblul resurselor fiscale ale regiunii).
Descentralizarea regională în Franţa s-a format în cadrul principiilor
constituţionale ale Republicii unitare şi nu sunt contestate de nici o forţă politică.

8
Franck Petitville, Regiunile, departamentele, prefecţii, intercomunităţile: reţeaua administraţiei teritoriale
în Franţa // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 197.
9
Gérard Marcou, op. cit., pag. 24
10
Op. cit., pag. 21.
Anumite evoluţii sunt posibile în ceea ce priveşte competenţele, finanţele,
configuraţia regiunilor sau fuziunea comunelor.

3.4.1 Germania
82 milioane locuitori – 356 973 km – Capitala: Berlin. Republică federală –
Constituţia din 1949, revizuită – Democraţie parlamentară (2 camere) – 16
landuri

Este un stat federal tipic. Fiecare land are propria constituţie şi propria
legislaţie; în acelaşi timp, landurile au obligaţia de a respecta constituţia şi legile
federale. Legislatorul constituant german care ar dori să completeze Constituţia, nu
poate modifica principiul structurii federale a Germaniei (clauza persistenţei).
Landurile au dreptul de a rezolva în mod liber toate problemele lor economice,
sociale, culturale, dar fără a încălca constituţia şi legile federale. Ele au bugete proprii
şi stabilesc la nivel de land impozitele şi taxele, cu alte cuvinte au autonomie
financiară deplină. Prin urmare, fiecare land contribuie la propria sa dezvoltare şi
prosperitate. Pe lîngă aceasta, landurile au autonomie
organizatorică, inclusiv asupra administraţiei locale. Autonomia regională este astfel
mult mai pregnantă în Germania faţă de celelalte state membre ale Uniunii Europene.
Organizarea federală a statului german are adînci rădăcini istorice. Către 1866,
aspiraţiile unificatorii au determinat începutul unificării eforturilor în vederea
federalizării statelor aflate anterior sub umbrela unei confederaţii. Actualmente,
Republica Federală Germania este compusă din 16 Landuri, inclusiv trei oraşe-state
Berlin, Hamburg şi Breme. În sensul îngust al dreptului public, Landurile nu sunt
suverane, fiindcă ele sunt parţial plasate sub autoritatea statului federal. Dar
suveranitatea Landurilor se manifestă printr-un ansamblu de competenţe în plan
legislativ, executiv şi financiar, cît şi la nivelul organizării tribunalelor. Toate
Landurile au aceleaşi drepturi, statut de drept constituţional.11
11
Georg Haibach, Sven Serong, Structura şi sarcinile Landurilor şi districtelor în Germania // Nivelul
intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 88.
 La 01.01.1997, RF Germană era împărţită administrativ astfel: 16 Landuri, 32
Bezirksregierungen (administraţii de district), 439 Kreise (circumscripţii), 14458
Gemeinden (comune).
Competenţele Landurilor pot fi divizate în:
• Legislative – regula iniţială de repartizare a competenţelor de acest gen
între Federaţie şi subiecţii federali este art. 70 al Constituţiei Germaniei care
stipulează că „Landurile au dreptul să legifereze în cazul în care prezenta Lege
fundamentală nu conferă Federaţiei împuterniciri de legiferare”. Art. 71 face
deosebire între trei tipuri de competenţe legislative: competenţe legislative exclusive
ale Federaţiei, competenţe concurente şi legi-cadru. Dreptul federal domină dreptul
Landurilor.
• Administrative – subiecţii federaţiei aplică dreptul federal de parcă ar fi
dreptul Landului. Federaţia exercită un control de legalitate a acţiunilor
administrative, fără a pune în discuţie oportunitatea acestora. Autorităţile Landului
trebuie să respecte instrucţiunile autorităţilor de control împuternicite.
• Financiare - Art. 106 din Constituţie stipulează ce tipuri de impozite
revin competenţei Federaţiei sau numai de competenţa Landului. Este prevăzut că
impozitele „mari” (impozitele pe venit, impozitele pe societăţi şi impozitele pe cifrele
de afaceri) să fie comune, adică să revină atît federaţiei cît şi subiecţilor acesteia. Între
Landurile cele mai bogate şi cele mai sărace se efectuează o compensare financiară.

3.4.10 Grecia
10,5 milioane locuitori – 131 960 km2 – Capitala: Atena. Republică –
Constituţia din 1975 – Democraţie parlamentară (1 cameră) – 13 regiuni
administrative.

Descentralizarea statului grec este prevăzută de Constituţie, în regiuni operînd

autorităţi administrative învestite cu competenţe decizionale în limitele regiunii.
Aceste autorităţi nu au un statut juridic clar deoarece aparţin aparatului administrativ
al statului unitar. Cu toate acestea, se poate afirma că Grecia are un sistem
administrativ descentralizat. Art. 101, alin. 3 al Constituţiei greceşti schiţează, printr-
o formulare concretă, chiar dacă nu una ireproşabilă, caracteristica principală a
principiului descentralizării: „Organele de stat regionale deţin competenţa generală
în soluţionarea problemelor regiunilor lor. Autorităţile administrative centrale au pe
lîngă competenţele lor speciale, acelea de direcţionare generală şi sînt
răspunzătoare de coordonarea şi controlul organelor regionale”.12 În Grecia există
13 regiuni care includ 54 prefecturi administrative.
Competenţele regiunilor revin la cinci ministere: de Finanţe, al Mediului,
Amenajării teritoriului şi Lucrări Publice, al Agriculturii, al Sănătăţii şi Securităţii
Sociale, de Interne, Administraţie Publică şi Descentralizare.13
Regiunea deţine competenţe în următoarele domenii:
• Planificare şi dezvoltare (politica regională, măsuri de programare
democratică, promovarea instituţiilor noi, gestionarea apelor);
• Sănătate şi securitate socială (protecţia sănătăţii la nivel regional,
medicina preventivă, tratarea şi promovarea sănătăţii în regiune);
• Lucrări publice şi controlul acestora;
• Întreţinerea reţelelor rutiere existente;
• Programarea şi realizarea politicii mediului, de amenajare a teritoriului şi
de planificare urbană;
• Dezvoltarea regională şi protecţia pădurilor;
• Dezvoltarea agricolă şi realizarea politicii agricole.
Regiunea exercită un rol de supervizare asupra entităţilor prefectorale
autoadministrate atunci cînd este vorba de investiţii publice şi planificare, de protecţia
mediului sau dezvoltarea agriculturii.
Cît priveşte gestiunea financiară a regiunilor, dotaţiile pentru exercitarea
competenţelor secretarului general al regiunii, inclusiv remunerarea, sunt înscrise într-
un capitol special al bugetului general de stat. Încasările entităţilor prefectorale
12
George Kassimatis – P. Lazaratos, Statutul juridic şi instituţional al regiunilor în Grecia // Regionalism şi
regionalizare, Altera # 9, 1998, pag. 37.
13
Stella Kyvelou-Chiotini, Nelli Sakellariadou, Nivelul intermediar de administrare atipică din Grecia //
Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 128.
autoadministrate alese se repartizează în încasări ordinare şi încasări extraordinare.
Primele se constituie dintr-o parte a impozitelor naţionale şi a resurselor rezervate la
nivel central, din redevenţele şi impozitele locale instituite prin lege, dintr-o dotaţie
anuală a guvernului central pentru executarea responsabilităţilor delegate de către
acesta, din credite provenite din programe de investiţii publice, din arenda bunurilor
imobiliare, precum şi din redevenţele „reciproce” cerute „în schimbul” anumitor
servicii. Încasările extraordinare se constituie din împrumuturi şi donaţii, din
subvenţiile statului, din dotaţiile Uniunii Europene, din arenda bunurilor funciare şi
imobiliare, precum şi din plăţile pentru utilizarea lucrărilor de artă finanţate din
împrumuturi.14

3.4.6 Italia
57,8 milioane locuitori – 301 278 km2 – Capitala: Roma. Republică –
Constituţia din 1947, revizuită – Democraţie parlamentară (2 camere) – 20
regiuni

Fiecare din cele 20 de regiuni cuprinde la rîndul său 2-3 provincii, în total
existînd
50 de provincii. Regiunile se bucură de autonomie administrativă, precum şi de
dreptul de a emite acte normative în anumite domenii. Reglementările autorităţilor
administrative regionale trebuie să fie în concordanţă cu legile statului italian.
Din punct de vedere constituţional, regiunile italiene sunt organe de o
autonomie politică, legislativă şi financiară vastă. În realitate însă puterea regiunilor
este limitată de sus prin influenţa partidelor regionale şi a guvernului central şi de jos
de o tradiţie puternic înrădăcinată care permite autorităţilor subregionale să acţioneze
independent, uneori ocolind nivelul regional.
Proiectul de reformă regională, care redefineşte actuala repartiţie a
competenţelor şi funcţiilor între guvernul central şi autorităţile regionale se bazează

14
Op. cit., pag. 137.
pe următoarele puncte: o enumerare explicită a împuternicirilor de stat central limitate
la un anumit număr de domenii, care se inspiră de la modelul de state de tip federal, în
care competenţele federaţiei constituie excepţii de bază ale entităţilor din cadrul
federaţiei; şi o reorganizare a finanţelor regionale care ar trebui să sporească
autonomia financiară şi responsabilitatea regiunilor. Acest proiect nu transformă
statul italian într-un stat de tip federal, însă el întăreşte ceea ce s-ar putea numi
experienţe de „neolocalism”.15
În Italia există Ministerul pentru Afacerile Regionale şi a Ministerului de
Interne, care controlează costurile de personal ale autorităţilor locale prin intermediul
unei comisii de control şi metoda negocierii colective; el administrează, de asemenea
şi un fond special pentru repartizarea egală a cheltuielilor locale. Fiecare regiune are
buget propriu şi mijloace financiare proprii, pe care şi le constituie din impozite şi
taxe regionale, din veniturile obţinute de la întreprinderile regionale administrate de
organele de conducere ale regiunii, precum şi din subvenţii de la bugetul statului.
Încasările curente ale administraţiei regionale şi locale sunt actualmente compuse în
proporţie de 60% din transferurile statului. Circa 63, 5 % din aceste transferuri sunt
consacrate sănătăţii.
Potrivit art. 119 al Constituţiei, regiunile se bucură de „autonomie financiară în
formele şi în cadrul limitelor prescrise de legile republicii, acestea din urmă
coordonînd-o cu finanţele statului, provinciilor şi comunelor”. Interpretarea
dominantă a art. 119 a fost întotdeauna aceea că autonomia financiară a celor 15
regiuni obişnuite este foarte limitată de vreme ce ele nu pot impune noi taxe ori
reglementa impunerea ori distribuirea taxelor deja existente. Astfel, „autonomia
financiară” atribuită regiunilor prin art. 119 constă în principal în autonomia de a-şi
administra direct veniturile fixate de stat. O mai mare autonomie financiară este
atribuită celor cinci regiuni cu statut special, deşi numai în cazuri excepţionale acestea
au puterea de a-şi impune propriile lor taxe.16

15
Frederic Michel, Nivelul intermediar al administraţiei în Italia: de la „fragmentare“ la „regionalism
cooperativ“ // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 243.
16
Anna Bull, Regionalismul în Italia // Regionalism şi/sau descentralizare, Altera # 10, 1999, pag. 23.
 Autorităţile administraţiei publice ale regiunilor au dreptul de a organiza servicii
publice cu caracter regional, de a organiza poliţia locala, învăţămîntul profesional,
asistenţa medicală, comerţul local, transportul în interesul regiunii, sistematizarea
teritoriului regiunii, reţeaua de biblioteci publice, turismul regional etc.
La 18 aprilie 1993, italienilor li s-a cerut să voteze în cadrul a opt
referendumuri, dintre care două erau sponsorizate de regiuni. Unul dintre acestea se
referea la desfiinţarea Ministerului Agriculturii, celălalt la desfiinţarea Ministerului
Turismului; în ambele cazuri, funcţiile ministerelor ar fi urmat să fie preluate de
regiuni. Ambele referendumuri au fost aprobate de o majoritate a italienilor.17

3.4.12 Olanda
16 milioane locuitori – 40 863 km2 – Capitala: Amsterdam. Monarhie –
Constituţia din 1983 – Democraţie parlamentară (2 camere) – 12 provincii

Olanda este un stat unitar descentralizat cu trei niveluri de administrare: statul

central, provinciile şi comunele. Astăzi există 12 provincii, diferite ca mărime şi ca
număr de populaţie, cu 548 comune. Graniţele majorităţii provinciilor au fost hotărîte
istoric, astfel că ele nu mai coincid cu forma teritorială a activităţilor socio-economice
sau infrastructurale actuale. De aceea planurile de reorganizare a provinciilor
olandeze au devenit în ultimii treizeci de ani un subiect constant al agendei
administraţiei publice.18
Competenţele provinciilor pot fi divizate în generale şi cele exercitate în
„coadministrare”, care implică o cooperare obligatorie pentru aplicarea în practică a
legilor naţionale. Mai concret, provinciile îndeplinesc următoarele funcţii:
• Administraţie generală: în acest sens, provincia are atribuţii importante
în domeniul restructurării comunale care include fuziunea şi anexarea
17
Op. cit., pag. 32.
18
Ralf Kleinfield – Theo A. J. Toonen, Aspecte politice, instituţionale şi juridice ale regiunilor Olandei //
Regionalism şi regionalizare, Altera # 9, 1998, pag. 49.
 comunelor, decuparea teritoriului acestora şi cooperarea intercomunală.
Potrivit legislaţiei, consiliul provincial determină districtele geografice în
cadrul cărora trebuie să fie stabilită o cooperare intercomunală. Acordurile
dintre comune vor fi aprobate de executivul provinciei;
• Ordine publică şi securitate;
• Trafic şi transport;
• Gestionarea apelor;
• Mediul ambiant;
• Agrementul şi natura;
• Afaceri economice şi agricole;
• Afaceri sociale;
• Amenajarea teritoriului şi regii locative.19
Cheltuielile anuale ale provinciilor sunt foarte modeste în raport cu cheltuielile
comunelor şi ale statului. În raport procentual, acestea alcătuiesc circa 10% din
cheltuielile comunelor. Sursele de venituri ale provinciilor sunt:
• Veniturile proprii;
• Venituri din fondul provincial;
• Subvenţii specifice.
Consiliul provincial poate decide introducerea, lichidarea sau modificarea taxelor
provinciale. Decizia consiliului se aprobă definitiv printr-o decizie regală. În
comparaţie cu cele mai multe ţări europene, autonomia lor financiară este destul de
redusă. Serviciile care le oferă provinciile în mod autonom sau din proprie iniţiativă
sunt finanţate din resurse proprii. Provinciile deţin în subordine 18.000 funcţionari
publici, număr inferior celui pe care îl deţine municipalitatea Amsterdam (24.000).

19
Koen Nomden, Nivelul intermediar de administrare în Olanda: supravieţuirea provinciilor // Nivelul
intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 283.
 3.4.5 Spania
40 milioane locuitori – 504 782 km2 – Capitala: Madrid. Monarhie –
Constituţia din 1978, revizuită – Democraţie parlamentară (2 camere) – 17
comunităţi autonome

Din punct de vedere al organizării teritoriale, statul spaniol modern este dotat cu
o structură complexă cu caracter federal sau semifederal. Spania numără în prezent
8083 comune, 50 provincii, 17 comunităţi autonome şi 2 oraşe autonome. Dintre
acestea 15 regiuni sunt continentale şi două sunt regiuni insulare. Fiecare din cele 17
regiuni cuprinde între una pînă la opt provincii. Aceasta ţară face parte din grupul
celor caracterizate de supremaţia autonomiei regionale, ca şi Italia deoarece regiunile
spaniole se situează la limita maximă a descentralizării. Descentralizarea regiunilor
priveşte mai puţin modalităţile de organizare administrativă şi mai mult aspectele
financiare.
Constituţia din 1987, probabil anticipînd tendinţe separatiste, evită orice
referinţă la „federalism”, preferînd să vorbească despre „statul autonomiilor”. Cu
toate acestea, Spania este considerată o federaţie de facto. Acele communidades
autonomas, au o sferă mai largă de competenţe decît entităţi teritoriale – subiecţi ai
unor federaţii.
Natura specifică a federalismului spaniol se datorează următoarelor cinci
aspecte distinctive:
1) contrar situaţiei din majoritatea statelor federale, crearea comunităţilor
autonome nu decurge din procesul de integrare a entităţilor suverane anterior
separate, dar dintr-un proces de descentralizare politică realizată de un stat
anterior unitar şi, de asemenea, puternic centralizat pe parcursul etapei
istorice imediat anterioare actualei democraţii constituţionale;
2) contrar constituţiilor federale, care fixează în general o singură listă de
competenţe, cele ale federaţiei, în Spania repartizarea competenţelor între stat
şi comunităţile autonome, nu este reglată de un cadru unic în Constituţie, ci
 de un sistem ce conţine două liste şi dreptul comunităţilor autonome de a
alege;
3) toate puterile şi competenţele neatribuite formal comunităţilor autonome prin
statutul de autonomie, sau printr-o lege organică adecvată, sunt considerate
ca fiind puteri şi competenţe ale statului, pe cînd veritabilele sisteme federale
funcţionează după principiul potrivit căruia puterile şi competenţele
nerepartizate aparţin subiecţilor federaţiei;
4) Parlamentul spaniol nu cunoaşte o a doua Cameră destinată exclusiv
comunităţilor autonome, deoarece Senatul este realmente o Cameră de
reprezentare populară directă, pentru că doar o mică parte din membrii
acestuia (45 din 255) este aleasă de adunările legislative ale comunităţilor
autonome;
5) natura progresivă a procesului de autonomie, care permite comunităţilor
autonome să-şi mărească competenţele în timp, adică se produce o tensiune
constantă centru-periferie şi o deposedare progresivă a centrului în favoarea
periferiei al cărui rezultat este imprevizibil.20
Constituţia, legile şi jurisprudenţa spaniolă deosebesc termenul de
„competenţe”, care sunt facultăţi juridice de acţiune a instituţiilor (ex. a legifera, a
executa, a gestiona), de cel de „materii”, care formează obiectul competenţelor:
organizarea economică, agricultura, educaţia, apărarea, turismul ş. a. Distincţia a
izvorît din faptul că regiunile au obţinut autonomie politică pe căi diferite şi şi-au
asumat competenţe diferite. Adică nu toate comunităţile şi-au asumat aceleaşi materii
şi nu toate au aceleaşi competenţe în aceste materii.21 Reieşind din constituţie,
competenţele pot fi clasificate în: a) exclusive ale statului; b) exclusive ale
comunităţilor autonome; c) competenţe concurente; d) competenţe partajate.
Alături de principiul autonomiei financiare, Constituţia stipulează principiul de
solidaritate a comunităţilor autonome şi principiul de coordonare cu finanţele statului.
Principalele surse de venituri ale comunităţilor autonome sunt:
20
Antonio Bar Cendón, Nivelul intermediar de administrare în Spania // Nivelul intermediar al
administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 145.
21
Op. cit., pag. 167.
 • Participarea la veniturile statului (transferuri de la stat calculate în baza
unor criterii (populaţie, suprafaţă, insularitate, unităţi administrative, bogăţie,
bogăţie relativă, efort fiscal);
• Impozitele cedate şi taxele (comunităţile autonome cedează statului 30%
din impozitul pe venit al persoanelor fizice, impozit pe patrimoniu, pe
moşteniri şi donaţii, pe transmiterea patrimoniului, pe jocurile de noroc);
• Resurse proprii (încasări din veniturile patrimoniului, impozite proprii
stabilite în acord cu prevederile legale, taxe şi contribuţii speciale, suprataxe la
impozitul statului, amenzi şi sancţiuni administrative, produsul operaţiilor de
credit).

3.4.7 Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

59,8 milioane locuitori – 244 110 km2 – Capitala: Londra. Monarhie –
Constituţie nescrisă – Democraţie parlamentară – 4 provincii

Faţă de alte state europene, Regatul Unit constituie o formă destul de extremă a
unui stat unitar: este vorba de monarhia constituţională care există fără o Constituţie
scrisă. Structura extrem de complexă a administraţiei locale şi regionale a Regatului
Unit reprezintă un conglomerat de administraţii cu atribuţii, competenţe şi
responsabilităţi diferite, activînd în zone geografice suprapuse. Pe lîngă aceasta,
structurile administraţiei publice locale diferă în toate cele patru ţări ale Regatului
Unit: Anglia, Irlanda de Nord, Scoţia şi Ţara Galilor.
Cea mai mare unitate administrativ-teritorială din Marea Britanie este comitatul,
acesta avînd caracterul de regiune. Comitatul se ocupă de prognoza unor servicii de
interes public, ocrotirea sănătăţii, organizarea învăţămîntului, construirea şi
amenajarea de drumuri, aprovizionarea cu apă potabilă etc. Pentru realizarea
competenţelor, comitatul primeşte subvenţii de la bugetul statului.
Guvernul central a impus un control strict asupra bugetelor colectivităţilor
locale. În Regatul Unit, cheltuielile colectivităţilor locale constituie 25% din totalul
cheltuielilor publice şi 11% din PIB britanic. Cele două articole de cheltuieli
considerate ca fiind cele mai importante sunt învăţămîntul, care consumă o treime din
cheltuielile colectivităţilor locale, şi asigurarea cu locuinţe, care utilizează aproape a
cincia parte din resursele lor totale. Există patru surse principale de finanţare a
colectivităţilor locale:
• Impozitul pe imobil (în funcţie de valoarea imobilului);
• Impozitul pe venit (profesional);
• Prestarea serviciilor;
• Subvenţiile din partea guvernului central.22
Serviciile publice economice şi financiar-bancare sunt gestionate de către
corporaţiile publice. De aceea, competenţele comitatelor în domeniul economic sunt
foarte limitate.

3.4.9 Suedia
8,9 milioane locuitori – 449 964 km2 – Capitala: Stockholm. Monarhie –
Constituţia din 1974, revizuită – Democraţie parlamentară (1 cameră) – 24
departamente

Pe plan geografic, sistemul suedez de guvernare este divizat în trei niveluri:

guvernul central, comitatele regionale şi municipalităţile locale. Consiliile
administrative de comitat evoluează într-o sferă de activităţi foarte vastă şi decid
asupra unui spectru larg de probleme importante, principalele dintre care fiind:
planificarea şi dezvoltarea regională; drumurile şi traficul rutier; învăţămîntul;
piscicultura; agricultura; protejarea mediului; conservarea naturii şi apei; ocrotirea
sănătăţii, inclusiv controlul sanitar ale alimentelor; apărarea civilă. Consiliile de
administrare gestionează chestiuni civile şi diferite tipuri de licenţe. Importanţa reală

22
Steve Martin, Administrarea nivelului intermediar în Regatul Unit sau fragmentarea nivelului mediu //
Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag. 409.
a diferitelor atribuţii variază de la un comitat la altul. De regulă, sarcinile privind
protecţia mediului, activităţilor agricole şi dezvoltarea regională ocupă cea mai mare
parte în activitatea consiliilor.23 Potrivit Constituţiei, „... consiliile de comitat vor
putea să ridice impozitele utilizîndu-le pentru exercitarea drepturilor lor.”
Sectorul de ocrotire a sănătăţii absoarbe partea majoră a cheltuielilor efectuate
de consiliile de comitat. Alte funcţii care sunt incluse în partea de cheltuieli a
consiliilor de comitate, sunt spitalele, transportul public, turismul, învăţămîntul,
cultura. Încasările fiscale ale consiliilor asigură finanţarea activităţilor acestora
(constituie 71% din totalul veniturilor). Nici constituţia, nici legislaţia nu stipulează
restricţii sau limitări referitor la nivelul de impozitare locală.

23
Magne Langset, Nivelul intermediar de administrare publică şi de guvernare în Suedia : structura,
istoricul şi evoluţia recentă // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău, 2002, pag.
388.