Tipuri de texte

1.Text narativ = implică relatarea unor întâmplări reale sau imaginare, a

căror succesiune constituie acţiunea. Discursul narativ implică existenţa unui
narator (cel care povesteşte) şi a unui naratar (cel căruia i se adresează
naratorul). Modurile de expunere predominante într-un text narativ sunt:
naraţiunea, dialogul. Cuvintele care definesc textul narativ sunt: acţiune,
personaje, conflicte, narator, naraţiune.
Textul narativ apare în toate speciile epice: epopee, basm, baladă, legendă,
snoavă, fabulă, povestire, schiţă, roman.

2.Text argumentativ = are o ipoteză, teză – propoziţie care exprimă ideea

de bază cu valoare de adevăr. În conţinutul textului se află argumentul /
argumentele şi exemplul / exemplele. Discursul argumentativ conţine
indicatori de argumentare: pentru că, deoarece, de aceea, întrucât, deci,
aşadar şi se încheie printr-o propoziţie cu rol de concluzie. Un text nu este
argumentativ dacă:
-propoziţia care exprimă ideea de bază nu este urmată de alte informaţii în
text care să o susţină în mod convingător;
-nu este identificabilă propoziţia cu rol de concluzie;
-nu sunt prezenţi indicatorii de argumentare şi nici conectorii;
Textul argumentativ poate fi folosit în următoarele situaţii:
a)texte specifice: eseuri, articole, discursuri, pamflete, polemici, scrieri
filosofice;
b)texte unde poate apărea argumentaţia: expuneri, prezentări de carte,
prezentarea unei lucrări, editoriale, cronici etc.;
Scopul textului argumentativ este de a convinge, de a persuada.
Poziţia lectorului / a receptorului: reflexivitate şi spirit critic sau receptare
afectivă, complicitatea receptorului cu emiţătorul (acceptarea opiniilor).
Reguli pentru realizarea unui text argumentativ:
a)formularea clară a ipotezei / a propriei opinii faţă de afirmaţia dată;
b)două argumente pro şi / sau contra viabile, pertinente, adecvate ipotezei,
dezvoltate în mod convingător prin exemplificări sau explicaţii clare;
c)formularea unei concluzii adecvate;
Construcţia discursului de tip argumentativ:
a)echilibru între ipoteză-argument-concluzie,construcţia paragrafelor
subliniază ideile;
b)utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate discursului de tip argumentativ:
-verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune;
-adverbe / locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii
evaluative: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc. /
modalizatori;
-conjuncţii / locuţiuni conjuncţionale cu rol argumentativ (indicatori de
argumentare), utilizate pentru a exprima raporturile de tip cauzal,
consecutiv, final, conclusiv: deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar,
pentru că etc.;
-conectori argumentativi: în primul rând, în plus, de fapt, oricum, în ceea ce
priveşte, prin urmare, în realitate;
Tehnicile argumentative urmăresc atât înglobarea auditoriului în procesul
de realizare a deducerii ideilor respective, cât şi prezentarea ca indiscutabilă
a concluziei. Astfel, la începutul discursului sau la finalul lui putem observa
folosirea persoanei I plural, urmată de trecerea la persoana a III-a, de multe
ori fiind folosite verbe sau structuri impersonale. Argumentele vor fi
prezentate dominant prin enumeraţie / coordonare – din punct de vedere
gramatical, iar sublinierea lor se va face prin utilizarea repetiţiilor.

3.Text descriptiv
Discursul de tip definiţie porneşte de la întrebarea ce înseamnă ceva?, ce
reprezintă?, ce este?. Definiţia se compune dintr-un ansamblu de propoziţii
care analizează înţelegerea unui termen, a unui concept, a unei noţiuni. În
funcţie de raportul obiectiv / subiectiv, definiţiile pot fi:
-teoretice = fac apel la o teorie ştiinţifică sau la o concepţie generală despre
lume; tonalitatea este neutră;
-persuasive = urmăresc inducerea unei atitudini favorabile sau defavorabile
definitului; cel care defineşte intervine în text prin diverse mărci ale
subiectivităţii;
Tipuri de texte în care sunt folosite definiţii: dicţionare, manuale,
prospecte.
Alte tipuri de descriere:
Focalizarea (cine vede?) determină tipul descrierii:
-subiectivă: prezenţa implicită sau explicită a naratorului;
-obiectivă: efectul documentar;
În acest context, descrierea poate fi:
-contemplativă, lirică: un peisaj în acord cu o stare de spirit;
-critică, satirică, admirativă: portretul;
-realistă: are funcţie narativă, subliniind psihologia personajului;
-poetică: anticipează o acţiune printr-o serie de semne distinctive;
Tipuri de texte: literare (proză, portret, poezie), de graniţă (memorii,
jurnale).
 4.Text informativ = transmite un mesaj într-o manieră organizată,
ierarhizată. Se poate combina cu texte de tip explicativ, descriptiv sau
argumentativ. Informaţiile transmise nu vizează stabilirea unei concluzii.
Întrebările care evidenţiază specificul textului sunt: despre ce se
informează?, cine?, ce?, unde?, cum?, de ce?.
Mărcile lingvistice întâlnite des:
-estomparea completă a emiţătorului, ton neutru;
-folosirea cu preponderenţă a timpului prezent;
-lexic specific domeniului tematic;
-prezenţa unor articulaţii care introduc cronologia (mai întâi, apoi, pe urmă);
Tipuri de texte: articole de presă, anunţuri, manuale.

5.Text injonctiv = indică un mod de acţiune, un mod de întrebuinţare a

unui produs; conţine un set de informaţii despre produsul / fenomenul a
cărui folosinţă / întrebuinţare o indică.
Tipuri de texte unde se foloseşte: reţete de bucătărie, prospecte pentru
medicamente, instrucţiuni de instalare / de folosinţă a aparatelor, publicitate.
Poziţia lectorului: docilitate sau spirit critic.

6.Text explicativ = text cu bază informativă, în care emiţătorul doreşte să-l

facă pe receptor să înţeleagă un fenomen, o problemă. Se intersectează cu
textul informativ, descriptiv sau argumentativ. Întrebările care evidenţiază
textul explicativ: ce se explică?, cine?, de ce?.
Tipuri de texte: manuale şcolare, texte ştiinţifice.