FISAplantelor//////http://www Plante-Medicinale

1.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ABIES ALBA Mill.
Denumire populară: Brad
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Brad nemeş, Bradău, Brădac, Brădaică, Brădan, Brădişor, Brădoi, Brădui, Brăduleţ, Brădoaie, Bread,
Buhaci, Cepi, Haşcă, Hăciugă, Nrmeş, Pin alb, Porob, Sihlă, Silhă, Sâlhă
Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Pinophytina
Clasa: Pinatae
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Familia: Pinaceae
Subfamilia: Abietoideae
Caractere morfologice
Arbore cu înălţimea până la 50 m; scoarţa este netedă, cenuşie; ramurile secundare sunt orizontale; mugurii nerăşinoşi apar pe lăstari scurt şi dens
păroşi; acele cu vîrful ştirbit, turtite, cu două dungi late albe-albăstrui pe dos sunt orientate pe două şiruri iar la cădere lasă o cicatrice rotundă,
netedă pe ramură; conurile femele stau drept pe ramură, sunt brun-verzui la început şi brune mai târziu; la maturitate solzii (formaţi din carpele
îngustate la bază însoţite de bractee liniare, lăţite la vârf) cad, axa conului rămânând pe ramură; sămânţa nearipată este diseminată în mai-iunie.
Ecologie şi răspândire
Specie moderat acidofilă-neutră, mezohigrofilă, mezotermă, helsciadofilă-sciadofilă, mezotrofă-euritrofă; întâlnită frecvent din subetajul fagului
până în etajul boreal formând păduri curate numite brădete sau, frecvent, în amestec cu fagul şi/sau molidul; cele mai întinse păduri de brad se
găsesc în Carpaţii orientali, în bazinul văilor Suceava, Moldova, Bistriţa, Tarcău, Trotuş la altitudini medii cuprinse între 600-1200m; în Carpaţii
Meridionali se află de obicei în amestec cu speciile amintite mai sus, între 700-1300m altitudine medie fiind mai puţin răspândit în M-ţii Sibiului,
Parâng, Retezat, Ţarcu-Godeanu, Cernei, Semenicului, Almaşului, Poiana Ruscă; în Apuseni este întâlnit în M-ţii Bihorului, Gilău.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează muguri foliari, frunze proaspete şi ramuri din care se extrage uleiul volatil, şi răşină proaspătă (oleo-rezină) din
trunchiul arborilor.
Compoziţia chimică
Mugurii şi frunzele conţin uleiuri volatile (0,20 – 0,30 %), rezine, clorofilă şi caroteni.
După Franchomme şi colab. uleiurile volatile conţin: 90 – 95 % hidrocarburi monoterpenice [24 % (-)α-pinen, 21 % camfen, 34 % limonen], 5 – 10
% esteri terpenoidici [acetat de (-)-bornil] şi acetonă.
După PDR for Herbal Medicines (ediţia a III-a) acestea conţin: 25 – 55 % limonen, 6 – 35 % α-pinen, 9 – 20 % camfen, 2 – 10 % acetat de bornil, 2
– 3 % santen, 1,0 – 2,5 triciclen, β-pinen, β-felandren şi δ-3-caren.
După Tsankova şi Ognzanov (1968) uleiul volatil conţine: limonen 28,50 %, β-pinen 22,50 %, α-pinen 18,00 %, bornil acetat 12,50 %, camfen 8,00
%, p-cimen 7,50 % şi borneol 1,50 %. În cantitate mai mică de 1 % au fost determinaţi următorii componenţi: santen, α-muurolen, β-cariofillen, β-
cadien, δ-cadien, γ-cadien, calamen, longifolen, β-selinen şi ylangen.
După Kubeczka şi Schultze (1987) acesta conţine: limonen 54,74 %, camfen 14,78 %, α-pinen 7,36 %, santen 5,00 %, β-cariofilen 2,32 %, triciclen
2,10 % şi mircen 1,86 %.
După Burzo şi colab. (date nepublicate) dintre cei 87 de componenţi separaţi din uleiul volatil al speciei indigene, ponderea a fost deţinută de
limonen (29,11 %), camfen (21,47 %), β-pinen (13,64 %), α-pinen (10,90 %), bornil acetat (10,11 %), 2,35 % triciclen şi 2,10 % santen.
Oleo-rezina conţine: acizi diterpenici (acid abietic, acid palustric).
Detalii...
Acţiune terapeutică
Uleiul volatil: antiinflamatoare, antiseptică, expectorantă – pe mucoasele arborelui respirator, rubefiantă – aplicat pe piele. Camfenul, limonenul li
alfa-pinenul imprimă un puternic efect expectorant cănd uleiul este administrat sub formă de inhalaţie.
Rezinele: antiseptică, cicatrizantă (= vulnerară), rubefiantă (=hiperemiantă = revulsivă.).
Importanţa
Melifera, tananta, producatoare de lemn
Utilizare
Afecţiuni respiratorii (catar respirator, răceli, gripe – acute sau pasagere), infecţii ale tractului urinar (cistite, calculoză renală) – administrare
internă; afecţiuni locomotorii (artroze, reumatism) şi neuronale (nevralgii) – uz extern.
Medicina veterinară (populară) – oile ce urmau să plece la mubnte erau trecute prin fumul unui foc în care se ardeau cetini de brad, molid , uneori în
amestec şi cu alte specii (laur, rosmarin).
Tradiţii, credinţe, legende – bradul este considerat ca având puteri protectoare şi de prevestire spunându-se că a fost binecuvântat şi de aceea este
veşnic verde.
Obiceiuri – bradul verde se folosea când se începea o casă nouă, în obiceiurile de nuntă sau de înmormântare.
Fibrele obţinute din tulpini, pot fi utilizate ca înlocuitori ai iutei.
Contraindicaţii
Astm bronşic, spasm bronşic, alte boli bronhice constructive, tuse convulsivă; afecţiuni dermice pe suprafeţe mari (psoriazis). Aplicarea de ulei
volatil pe întreg corpul sau băile cu ulei volatil sunt contraindicate sau se fac sub directa supraveghere a medicului în maladii infecţioase severe,
insuficienţă cardiacă ori hipertensiune.
Precauţii şi reacţii adverse

Hematurie la administrare îndelungată (ca urmare a hiperemiei nefronilor).
Forme farmaceutice
Ulei volatil sau oleosol (soluţie 2 – 10 % în ulei de floarea soarelui) – pentru uz intern şi inhalaţii; loţiuni şi unguente – pentru uz extern.
Uleiul volatil se utilizează pentru desinfecţia spaţiilor închise şi pentru aromatizarea băuturilor.
Conservare
în flacoane bine închise, sigilate, ferit de lumină.
Cultivare
Bradul alb preferă solurile uşor acide, umede, dar nu inundate, tolerând cele mai multe soluri cu excepţia nisipurilor şi turbei. Este foarte tolerant la
umbrire, deşi în cazul unei densităţi mari creşterea este mai redusă. Nu tolerează poluanţii atmosferici şi locurile cu vânturi puternice şi necesită ploi
suficiente. Planta este rezistentă în cursul perioadei de dormanţă, dar pe parcursul perioadei de vegetaţie este susceptibilă la atacul îngheţurilor târzii
de primăvară şi a afidelor. Procesul de creştere este redus în primii ani de viaţă, iar din jurul vârstei de 6 ani creşterea se accelerează, ajungându-se
la o creştere chiar de 1 m pe an. Plantarea la locul definitiv trebuie efectuată când pomii sunt încă mici (30-90 cm înălţime).
Mod de cultivare:
Rasad din seminte repicat in ghivece si plantat anul urmator in camp
Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Ramuri, taiate manual, tot timpul anului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ABUTILON THEOPHRASTI Medik.
Denumire populară: Teişor
Pristolnic, Bună dimineaţa, Buruiană de tătarcă, Crucea pâinii, Crucea popii, Dalac, Floarea crucii,
Floarea pâlnii, Teişor
Regnul: Plantae
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniidae
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală a cărei tulpină ce poate atinge 20-150 (200) cm înălţime este catifelat tomentos păroasă, cu peri stelaţi. Frunzele dispuse
altern au limbul subrotund, cu baza cordată şi vârful acuminat, crenat-serat pe margine, dens, mărunt, alipit stelat păros, lung peţiolat. Florile
dispuse în axila frunzelor pe pediceli scurţi, au petale galbene ce depăşesc cu puţin sepalele. Fructul – capsulă trunchiată cu aspect coroniform,
păros, conţine câte trei seminţe în fiecare lojă.
Frecventă din zona de stepă până în cea a pădurilor de stejar, pe soluri aluviale, în locuri nisipoase, mai mult sau mai putin jilave, ruderală sau
segetală, în culturi de prăşitoare, prin şanţuri, gropi, pe marginea culturilor din zone de luncă. Este o specie mezo-mezohigrofită, termofilă-
subtermofilă.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează întreaga plantă.
Frunzele conţin 0,01 % rutină, kampferol, quercetină.
Seminţele conţin: 17.4 % proteine, 16 - 23 % lipide, acizi graşi (acid linoleic 9,32 %, acid oleic 2,26 %, acid palmitic 1,96 % şi acid stearic 0,14 %),
33.8 % glucide şi 4.4 % celuloză (Reid, 1977).
Rădăcinile conţin: taninuri (catechină, epicatechină), pigmenţi flavonoidici (cianidină, delfinidină, mircetină, quercetină).
Extractele din scoarţă sunt astringente şi au efect diuretic.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Ceaiul obţinut din fructele uscate este utilizat pentru tratarea dezinteriei şi febrei.
Medicina umană (polpulară): răşina, topită, amestecată cu ceară, seu, unt proaspăt ş.a. precum şi cu diferite plante, era folosită pentru obţinerea unei
alifii utilizată pentru tratarea unor afecţiuni diverse; ramuri tinere pt. combaterea reumatismului; frunze crude (muguri) pt. afecţiuni pulmonare;
conurile verzi pt. dureri de stomac şi inimă; muguri tineri sau cioturi, scânduri arse sub formă de decoct folosite deasemenea pentru diverse
afecţiuni.
Alte utilizări:
Fructele se utilizează în alimentaţie, fie ca atare, înainte de maturare, fie după maturare, sub formă de făină care se adaugă la supe.
Făina obţinută din fructe este utilizată pentru tratarea dezinteriei, are efect laxativ şi stomahic.
Ceaiul obţinut din rădăcini este utilizat pentru tratarea dezinteriei.
Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad, obtinut primavara in spatii protejate, repicat si transplantat in luna mai in camp
- Semanat direct in camp in conditii de clima calda
Recoltare
Fructe sau seminte la maturitate (iulie-august)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ACER NEGUNDO L.
Denumire populară: Arţar american
Arţar, Arţar frăsinui, Arţar alb, Cleon, Cleon american, Cleon bălan, Cleon minunat, Cocoşel, Jugastru
american
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Sapindales
Familia: Aceraceae
Subfamilia:
Arbore cu înălţimea până la 10 (15)m; scoarţa netedă, gălbuie-cenuşie, lucitoare, formează un ritidom brun cenuşiu deschis, cu crăpături
longitudinale; lujerii anuali adesea penduli, glabri, lucitori, verzi-gălbui, roşcaţi sau violacei; frunzele opuse, imparipenat-compuse, cu foliole
lanceolate, acuminate, serate, cea terminală de obicei trilobată; flori unisexuate, repartizate dioic, lipsite de petale, galben-verzui; înfloreşte în
aprilie-mai; fructul – disamară cu aripile aşezate în unghi ascuţit, încovoiate spre înăuntru.
Specie cultivată ca ornamentală, forestieră sau în perdele de protecţie, originară din America de Nord.
Detalii...
Organe utilizate
Frunzele conţin: glucide (fructoză, glucoză, zaharoză, rafinoză), acizi fenolici (acid eleagic, acid galic), steroli ( β-sitosterol, daucosterol = 65 ppm),
lipide complexe (cerebrozide = 45 ppm), triterpene (taraxerol acetat), ureide (alantoină) şi acid alantoic, carotenoide, pigmenţi flavonoidici -
antociani (cianidină sau / şi pelargonidină) şi flavone (mircetină, quercetină, izoquercetină, kaempferol, flavonoli metilaţi, dihidroflavonoli,
apigenină sau/şi luteolină, flavone metilate, C-glicozilflavonoide, hiperozidă = 14 ppm) şi proantocianidine.
Seminţele conţin: 20,76 – 21,55 % ulei gras, steroli, triterpene, carotenoide, flavone, taninuri catechice, proantociani, acizi polifenolici, compuşi
reducători, oze, aminoacizi, poliholozide.
Uleiul gras conţine: 32,44 % acid linoleic, 8,39 % acid γ-linolenic, 0,75 % acid α-linolenic, 16,73 % acid oleic, 3,94 % acid palmitic, 1,48 % acid
stearic.
Seva – nu dispunem de date.
Diuretică, antinflamatoare, cicatrizantă – frunze; emolientă şi sursă de acid gamma-linolenic – uleiul gras.
Importanţa
Melifera, producatoare de lemn
Utilizare
Extractele obţinute din scoarţă au efect emetic.
Cultivare
Planta preferă solurile bine umectate şi drenate, argiloase şi nisipoase, cu o poziţie însorită, iar în cazul solurilor alcaline intervine cloroza. Rezistă
până la -18oC. Creşte rapid, dar are o viaţă realativ scurtă 75-100 ani. Tolerant la vânturi uşoare, dar în cazul celor puternice ramurile se pot rupe. În
cazul relaţiilor cu alte plante, s-a constatat că înhibă creşterea plantelor vecine. De remaract faptul că este foarte tolerant la tăieri şi poate regenera
din lemn în vârstă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ACHILLEA MILLEFOLIUM L.
Denumire populară: Coada şoricelului
Alunele, Brădăţel, Ciureşică, Coada şoarecii, Coada hârcelui, Coada hârtului, Crestăţea, Crâvalnic, Garva,
Iarba oilor, Iarba şoarecilor, Iarbă strămutătoare, Prisnel, Rotăţele albe, Sorocină, Strămutătoare
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)
Plantă perenă, cu rizom oblic sau orizontal; tulpina erectă sau ascendentă, striată, moderat păroasă, simplă sau ramificată în partea superioară,
foliată; frunzele verzi, de 2-3 ori penat divizate, ± glabre sau slab păroase, alungit lanceolate, late de 1-4 cm; florile sunt dispuse în antodii lungi de
3-5 mm, hipsofilele involucrale cu margine brună până la brun negricioasă, florile ligulate albe, rar roze; înflorirea iunie-august; fructele sunt
achene de 1,5-2 mm lungime.
Specie mezofită, frecventă în toată ţara, în zona pădurilor de stejar, subetajul gorunului-etajul subalpin, pajişti, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
Părţile plantei cu importanţă economică sunt inflorescenţele (Millefolii flores) şi partea supraterestră (Millefolii herba) recoltată în timpul înfloririi
(iunie – septembrie).
Partea supraterestră: Glucide, lipide (1,8 – 4,0 %), acizi organici, substanţe azotate (aminoacizi, proteine = 10,8 – 14,4 %, amide), taninuri (2,8 %),
uleiuri volatile (0,2 – 1 %), cumarine, flavone, acizi polifenolici, rezine (0,6 %), carotenoide, pentaciclitolii (viburnitol), derivaţi poliacetilenici
(poliine), substanţe minerale.
Flavonoide: toate speciile de A. millefolium stricto sensu
În frunze şi inflorescenţe Gudeon şi colab. (1993) au determinat: 7-0-glucozide şi 7-O-malonil-glucozide ale apigeninei (= apigenolului),
cvercetolului (= quercetolului) şi luteolinei (= luteolului) (7-O-glucozida apigenolului = cosmosiină, 3-O-ramnoglucozida cvercetolului = rutozida) -
compuşi majoritari; C-glicozil-flavone (swertizină, vitexină, vincenină-2, vincenină-3, şaftozidă, izoşaftozidă, orientină, izoorientină), agliconi
metilaţi şi metoxilaţi (casticină, artemetină, 6-hidroxiluteolin-6,7,3’,4’-tetrametileter, salvigenină, nepetină, cirsilol, 5-hidroxi-3,6,7,4'-tetrametoxi-
flavonă) – derivaţi flavonici însoţitori (după Wichtl şi colab.).
Cumarine: cca 0,35 %.
Acizi polifenolici (nenominalizaţi).
Pigmenţilor carotenoidici: β-caroten.
Betaine (glicinbetaine cca 0,05 %): L-stachidrină (prolinbetaină), trans-4-hidroxistachidrină (= L-hidroxistachidrină = betonicină) şi colina (A.
Mehlfuhrer şi colab. - 1997).
Amide: tetradeca-4,6-diin-10,12-dien-acetil izobutilamidă
Derivaţi poliacetilenici: ponticaepoxid, cis- şi trans-matricariaester.
Glucidele (glucoză, dextroză, arabinoză, maltoză, zaharoză, manitol, inulină şi galactoză) deţin 3 % din substanţa proaspătă.
Acizi organici: succinic şi formic; acizi fenolici: cafeic, clorogenic şi salicilic.
Acizi graşi din lipide: linoleic, miristic, palmitic, oleic.
Steroli: βsitosterolul, campesterolul şi stigmasterolul.
Triterpenele: taraxasterol şi pseudotaraxasterol.
Au mai fost identificate:
Vitamine: acidul ascorbic (58 – 310 mg/100 g), riboflavina (5 – 6 ppm), tocoferolii, rutina, colina, tiamina şi niacina.
Rădăcinile conţin inulină.
Uleiurile volatile.
Sunt secretate de perii glandulari biseriaţi, situaţi pe suprafaţa frunzelor şi pe corolă. Se obţin prin antrenare cu vapori de apă. Compoziţia lor
chimică variază în funcţie de varietatea speciei şi provenienţă., unele specii (diploide) fiind lipsite total de azulene (A. pannonica, A. distans, A.
roseo-alba) sau parţial (A. collina, A. millefolium stricto sensu, A. asplenifolia, A. setacea). Plantele tetraploide (A. millefolium lato sensu)
biosintetizează lactone azulenogene (proazulene) din care, prin hidrodistilare, rezultă chamazulenă ( M. Wichtl şi R. Anton, 2003).
Constituentul dominant al uleiului volatil este chamazulena, compus de culoare albastră (6 – 19 %, maximum 40 %); alţi constituenţi: camfonă
(până la 40 %), β-pinen (până la 23 %), α-pinen (până la 5 %), 1,8-cineol (până la 10 %), β-cariofilen (până la 10 %), izoartemisia cetonă (până la 8
%) (după PDR, 2004). În unele specii predomină compuşii monoterpenici (cca 80 %): 1,8-cineol (până la 30 %), sabinen, camfonă, linalol sau
ascaridol (47 %). În altele derivaţii sesquiterpenici sunt dominanţi: germacren D, β-cariofilen, α-bisabolol, spatulenol. În alte cazuri cele două grupe
de terpene se pot găsi în cantităţi asemănătoare, α- şi β-pinenul, borneolul, acetatul de bornil, camfenul, terpinen-1-ol-4, izoartemizia cetona,
cariofilen-epoxidul sunt în egală măsură caracteristici ( M. Wichtl şi R. Anton, 2003).
După Burzo ş.a. (nepublicat) uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii conţine: 22,67 % camazulenă, 22,17 % β-pinen, 10,36 %
eucaliptol, 5,31 % germacren D, 5,07 % cariofilen oxid, 4,07 % α-pinen, 3,40 % mircen, 3,16 % bornil acetat, 3,10 % sabinen, 2,44 % cis-
crizantemol, 1,43 % α-terpineol, 1,32 % cariofilen oxid, 1,07 % γ-terpinen, 0,92 % p-cimen, 0,71 % α-cariofilen, 0,58 % trans-pinocarveol, 0,54 %
cis- β-terpineol, 0,46 % terpinen-4-ol, 0,38 % cis-carvil acetat, 0,36 % camfor, 0,31 % germacren b, 0,31 % spatulenol, 0,30 % α-cadinol, 0,26 % α-
thujen, 0,26 % trans-crizantenil acetat, 0,25 % geranil acetat, 0,22 % cadinen, 0,21 % β-burbonen, 0,21 % trans- β-ocimen, 0,21 % cedren, 0,21 %
ocimen, 0,21 % α-terpinen, 0,20 % mirtenol, 0,17 % linalol şi 0,12 % α-terpinolen.
După P. Franchomme şi colab.: hidrocarburi monoterpenice - α-pinen (10 %), β-pinen (7 %), camfen (6 %), sabinen (12 %); hidrocarburi
sesquiterpenice - chamazulenă, dihidroazulene; oxizi monoterpenici - 1,8-cineol (10 %); cetone monoterpenice - izoartemizia cetonă (9 %), (-)-
camforă 18 %), tuione; lactone sesquiterpenice - achilină.
După Falk ş.a. (1974): camfor (17,79 %), sabinen (12,35 %), 1,8-cineol (9,59 %), α-pinen (9,40 %), izoartemisia cetonă (8,60 %), β-pinen (7,13 %),
camfen (6,02 %), terpinen-4-ol (4,31 %), γ-terpinen (3,71 %), p-cimen (3,69 %), borneol (2,55 %), bornil acetat (2,10 %), limonen (1,71 %), allo-
ocimen (1,41 %), α-terpinen (1,31 %) şi copaen, terpinolen, triciclen, alloocimen, mircen, cuminaldehidă şi delta-cadien (sub 1 %).
După Hachey ş.a. (1990) principalii componenţi din Achillea sunt β-tujona (13,50 %), 1,8-cineolul (12,60 %) şi camforul (10,85 %). Concentraţii
mai mici de 10 % au avut următoarele substanţe: sabinenul 7,90 %, β-pinenul 7,35 %, terpinen-4-ol 5,70 %, mircen 5,20 %, borneol 3,45 %, γ-
terpinen 2,40 %, p-cimen 2,00 %, camfen 1,95 %, β-cariofillen 1,70 %, camazulenă 1,70 %, α-terpineol 1,55 %, α-pinen 1,50 %, cariofillen oxid
1,45 % şi limonen 1,05 %. O concentraţie mai mică de 1,00 % s-a determinat în cazul următoarelor substanţe: terpinolen, α-tujonă, bornil acetat, şi
α-terpinen.
Belanger şi Dextraze (1993) au urmărit variabilitatea componenţilor din uleiurile volatile ale diferitelor chemotipuri de Achillea. Au constatat că
principalii componenţi variază în următoarele limite: camazulena 1-65 %, germacrenul D 5-55 %, β-tujona 0-33,6 %, α-tujona 0-21,3 %, α-
felandrenul 0-18 %, sabinenul 0,3-17 %, mircenul 0,4-14,7 %, β-pinenul 0,2-9,5 %, β-cariofilenul 0,6-8,5 %, camforul 0,2-7,1 %, 1,8-cineolul 0,3-
5,6 %, p-cimenul 0,2-4,9 %, bornil acetatul 0,1-4,3 %, camfenul 0,1-3,2 %, limonenul 0,1-2,9 % şi γ-terpinenul 0,2-2,8 %. Monoterpenele au variat
între 1,2-57,2 %, iar sesquiterpenele între 39,9 şi 98,8 %.
Lactone sescviterpenice.
Guaianolide proazulenice: achillicină (= 8α-acetoxi-artabsină), rupicolina A (8-α-angelicoiloxiachilicina) şi B (8-α-tigloiloxiachilicina) – după M.
Wichtl şi R. Anton; sau 8-α-angelicoiloxi-10-epi-artabsina, 2,3-dihidro-dezacetoxi-matricină – după PDR; matricina, 2,3-dihidroacetoximatricina –
după alţi autori;
• guaianolide neazulenogene: achilina, leucodina, matricarina (C17H20O5), dehidroleucodina (dezacetoximatricarina), α-peroxiachifolidă (în A.
millefolium stricto sensu), 3-oxa-achilicină (= 8-acetilegeloidă), 8-α-angelicoil-3-oxa-artabsină (= 8-α-angelicoilegeloidă);
• germacranolide: milefina (milefolida), achilifolina, 5- β-tigloilachilifolina, dihidropartenolida, buchanolida, acetilbuchanolida;
• eudesmanolide: dihidroreinozida, tauremizina, artemizina;
• sescviterpenoide cu structură puţin obişnuită: esterii metilici A, B şi C ai acidului achimilic şi derivaţi de longipinen (α-longipinen-2-en-1-onă) şi 7
β- hidroxi-derivatul său.
Hidrocarburi: alcani - monacosan, pentacosan, tridecan, pentadecan, heptadecan; alkene - tricosan.
Detalii...
Antiinflamatoare prin guaianolide (cortison-like), antiseptică, antibacteriană şi antifungică, antispasmodică (antispastică), stimulentă a secreţiilor
glandelor exocrine (gastrice, hepato-biliare şi pancreatice, respectiv stomahică = tonică, amar-aromatică, coleretică şi colagogă ) - prin lactone,
antihepatootxică (scad transaminazele prin şaftozidă şi izoorientină), diuretică (datorită flavonelor – efect indirect), hipotensivă (vasodilatatoare, –
prin matricariaester), hemostatică, cicatrizantă , hipolipemiantă = scade LDL colesterolul şi trigliceridele (Asgary şi colab., 2000), cresşte uşor
HDL; emenagogă (datorită lactonelor), antitumorală prin esterii metilici ai acidului achimilic (model leucemie P-388 la şoarece, în doză de 1 mg/kg,
administrare i.p. – creşte durata de viaţă cu 30 %), antispermatogenică, insectifugă (prin stachidrină).
Cercetările efectuate de U. Kastner şi colab. (1993), J. Jurenitsh şi colab. (1994) pe ureche de şoarece imflamată cu ulei de croton au demonstrat că
efectul antiinflamator al guaianolidelor este semnificativ mai intens decât la matricină, inhibiţia fiind de 82 % la 3-oxaguaianolide, egală sau mai
mică la peroxiguaianolide (82 % izoapresină, 68 % la α-peroxiachifolidă) şi 59 % la matricină. Kelley şi colab. (1988), Chandler şi colab. (1982)
atribuie efectl antiinflamator stigmasterolului şi β-sitosterolului.
Activitatea coleretică a fost evidenţiată de E. Chabroad şi colab. (1931), iar cea antihepatotoxică – de K. Hoffman-Bohm şi colab. (1990), M.
Hattori şi colab. (1988), prin administrare i.p. de extract apos la şoareci intoxicaţi cu tetraclorură de carbon (transaminazele scad cu 60 – 83 %).
Proprietăţile antispermatogene au fost evidenţiate pe şoareci cărora li s-a administrat p.o., timp de 30 de zile, un extract apos obţinut din flori (300
mg/kg): s-a observat creşterea metafazelor în epiteliul embrionar (W. Thorsell).
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Afecţiuni gastrointestinale (anorexie, gastrite, duodenite hipoacide, dispepsii, colite spastice, colici biliare), metabolice (hiperlipemii), urogenitale
(cistite, nefrite, metrite etc), dermice (răni, arsuri) şi venoase (hemoroizi); paliativ – tulburări hepatice.
Tradiţional se foloseşte în hemoroizi (ca hemostatic şi antiinflamator), dismenoree şi transpiraţie excesivă.
Uleiul volatil se utilizează pentru aromatizarea unor băuturi alcoolice (bitter), precum şi ca antiseptic în obţinerea de paste de dinţi, şampoane,
creme etc.
Homeopatie
Varice, hemoragii arteriale, convulsii
Toxicitate
Contraindicaţii
Hipersensibilitate (alergie) la specii din familia Asteraceae (arnica, muşeţel, calendula) datorită lactonelor, femei gravide (acţiune emmenagogă) şi
în timpul alăptării (neurotoxicitate prin tuionă).

Proprietăţi estrogene (emenagoge) prin chamazulenă, alergii de contact = dermatite alergice (manifestate prin prurit, eritem, inflamaţii, vezicule)
induse de lactone cu ciclu α-metilen-γ-lactonic (α-peroxi-achifolida). Răspândirea α-metilen-γ-lactonelor se pare că este limitată numai la specii de
Achillea lipsite de azulene. De aceea Farmacopeea Europeană nu le admite
Administrarea concomitentă a preparatelor cu fier (formează combinaţii nerezorbabile cu flavonozidele). În timpul tratamentului cu preparate pe
bază de fier se recomandă administrarea la un interval de cel puţin 2 ore.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie 2 %, decoct 10 g/l (puâin utilizat), tinctură 20 %, extracte apoase şi hidroalcoolice fluide, tincturi, ulei volatil, suc presat (uz intern);
cataplasme, spălături şi băi locale cu extracte apoase (infuzie, decoct) - contra inflamaţiilor (uz extern).
Extractele fluide pot fi administrate intern în doză de 2 – 5 g pe zi. De asemenea, intră în compoziţia unor preparate dermatocosmetice. Sucul
obţinut prin presarea plantei proaspete poate fi administrat intern, 1 ceaşcă de cafea (maximum 50 ml) de 3 ori pe zi.
Cosmetică – creme regenerative, loţiuni si măşti.
Uleiul volatil se utilizează pentru aromatizarea unor băuturi alcoolice (bitter), precum şi ca antiseptic în obţinerea de paste de dinţi, şampoane,
creme etc.
Conservare
Produsul vegetal – ferit de lumină, căldură şi umezeală; uleiul volatil şi extractele – în flacoane de sticlă brună, bine etanşeizate, la maximum 25° C.
Cultivare
Preferă solurile umede, cu un bun drenaj şi o poziţie însorită. Tolerantă la uscăciune odată plantată la locul definitiv, iar sistemul radicular se
răspândeşte cu uşurinţă, planta devenind uşor invazivă. Este foarte rezistentă la temperaturi joase, de până la -25oC. Tolerează cosirile repetate, este
o plantă asociată potrivită căci îmbunătăţeşte starea de sănătate a plantelor vecine şi-şi sporeşte conţinutul propriu de ulei, ceea ce o face mai
rezistentă la insectele prădătoare. În ţara noastră creşte spontan în multe zone ale ţării prin păşuni, fâneţe, pe marginea drumurilor. Este o specie cu o
mare plasticitate ecologică. Sudul şi sud – estul ţării reprezintă zona cea mai potrivită pentru extindere în cultură.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp cu semanatoarea de cereale, 3 kg/ha, adancime:0-0.5 cm
Recoltare
Inflorescentele cu secera si herba cu vindroverul sau masina de recoltat mazare, in perioada infloritului
Valorificare
MILLEFOLII FLOS – FLOARE DE COADA SORICELULUI
1. Flux tehnologic:
2. Utilaj şi aparatura:
- cântar industrial;
- masă de condiţionare;
- tocator reglat pentru o lungime a fragmentelor egală cu 10 mm;
- balanţă tehnică 1-1000 g;
- masă de ambalare.
3. Operatii tehnologice
DESCRIERE
Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- manuale: ambalare, condiţionare;
- mecanice: concisare;
- auxiliare: recepţie, manipulare.
Materiile prime: Millefolii Flos – Floare de Coada şoricelului
Materiale :
a) ambalaje individuale (pungi hârtie);
b) ambalaje colective (cutii carton);
Semifabricate: - produs condiţionat
- produs concisat
Utilităţi : energie electrică, apa curenta.
RECEPTIE – Materia primă se recepţionează pe loturi, funcţie de provenienţă şi calitate, pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer,
restituire din gestiunea de materii prime, bon de consum în procesul de producţie.
Receptia calitativă se face prin verificarea următorilor parametri, conform S.T. nr. 7/2004 :
- autenticitatea plantei;
- umiditate;
- conţinut in corpuri străine organice si minerale
- conţinut in impurităţi .
CONDIŢIONARE - se indeparteaza impurităţile (părţi din aceeaşi plantă, altele decât iarba), corpurile străine organice şi minerale. La sfârşitul
operatiei se preleveaza probe din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia tehnică a produsului. Rezultatele se
inregistreaza în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
Deşeul nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
CONCISARE – Floare de Coada şoricelului condiţionată se trece prin tocatorul reglat pentru o lungime a fragmentelor egală cu 10 mm; pe
parcursul operaţiei se prelevează probe din produsul concisat şi se verifică dimensiunile fragmentelor prin sitare în laborator. Deşeul nevalorificabil
rezultat se distruge conform normelor în vigoare.
OMOGENIZARE – Millefolii Flos – Floare de Coada şoricelului se scoate din saci şi se omogenizează manual, prin lopătări repetate. Se verifică
parametrii calitativi ai produsului omogenizat şi se inregistreaza rezultatul analizei pe flux în Registrul de laborator. Produsul omogenizat este
transferat in spatiul de ambalare, pentru operatia urmatoare.
AMBALARE - se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în
secţia de ambalare. Se inscripţionează şi/sau se etichetează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data fabricaţiei. Se cântăresc în pungi
de hârtie, câte 50 g sau 100 g produs; se verifică prin sondaj cantitatea nominală a pungilor cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de
carton. Acesta se eticheteaza corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a
eşantionului analizat, ambalarea şi etichetarea ambalajelor primare, secundare şi colective.
DEPOZITARE – produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de umiditate şi căldură, bine aerisite.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite,
ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi
certificatul de calitate al lotului realizat.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru şi obiectele utilizate pentru realizarea unei şarje de produs se eliberează şi se curăţă
pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile prime necesare realizării unui alt produs .
PROTECŢIA MUNCII - Se respectă regulile de protecţia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de producţie.Flux tehnologic:
Alte specii
Alte specii de Achillea:

ACHILLEA COARCTATA Poiret
Analiza uleiului volatil efectuată de Burzo ş.a. (nepublicat) au relevat prezenţa următorilor componenţi: 19,44 % eucaliptol, 15,37 % βcubeben, 7,29
% borneol, 6,29 % r-elemen, 5,12 % cubenol, 4,59 % α-terpineol, 4,14 % terpinen-4-ol, 3,81 % β-cariofilen, 3,79 % cis- β-terpineol, 3,74 % camfor,
3,65 % γ-cadinen, 2,73 % β-eudesmol, 2,21 % β-pinen, 1,46 % ocimen, 1,27 % spatulenol, 1,25 % izocariofilen, 1,21 % bornil acetat, 1,15 %
camfen, 1,10 % octen-3-ol, 1,08 % β-elemen şi 0,90 % γ-thujen.
Detalii...
ACHILLEA DISTANS Waldst et Kit. ex Wild

Uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii conţine: 18,39 % germacren D, 17,57 % eucaliptol, 10,95 % β-pinen, 7,38 % α-pinen,
6,26 % borneol, 4,33 % bornil acetat, 4,27 % camfor, 3,50 % sabinen, 3,40 α-terpineol, 2,29 % germacren D-4-ol, 1,96 % α-cadinol, 1,87 % β-
cariofilen, 1,78 % r-elemen, 1,45 % camfen, 1,34 % cariofilen oxid, 0,98 % cis- βterpineol, 0,91 % terpinen-4-ol, 0,88 % γ-terpinen, 0,85 % α-
cadinen, 0,83 % p-cimen, 0,76 % tau-muurolol, 0,75 % mirtenol, 0,65 % pinocarvonă, 0,40 % trans-pinocarveol, 0,40 % cubenol, 0,37 % α-
farnesen, 0,32 % α-cariofilen, 0,30 % nerolidol, 0,26 % fenchil acetat şi 0,25 % trans- β-ocimen.
Detalii...
ACHILLEA LEPTOPHYLLA Bieb

Analiza uleiului volatil efectuată de Burzo ş.a. (nepublicat) au relevat prezenţa următorilor componenţi β-elemen, 5,77 % camfor, 9,13 % eucaliptol,
4,49 % borneol, 3,28 % verbenol, 2,81 % camfen, 2,04 α-terpinil acetat, 1,92 % terpinen-4-ol, 1,83 % α-terpineol, 1,83 % germacren D, 1,38 %
αPinen, 1,32 % trans- β-terpineol, 1,19 % β-cariofilen, 1,14 % cis- β-terpineol, 0,87 % γ-Terpinen, 0,79 % bornil acetat, 0,76 % β-pinen, 0,64 % p-
cimen, 0,59 % βcariofilen, 0,57 % trans-crizantenil acetat, 0,55 % α-terpinen, 0,52 % sabinen, 0,48 % trans-geraniol, 0, 0,46 % r-Elemen, 44 %
geranil acetat, 0,46 % carvonă, 0,39 % cis-carveol, 0,35 % eugenol, 0,33 % metil eugenol, 0,26 % triciclen şi 0,12 % trans-carvil acetat.
Detalii...
ACHILLEA OCROLEUCA Ehrh.

Burzo ş.a. (nepublicat) au constatat prezenţa în uleiul volatil obţinut din această specie, prezenţa următorilor componenţi: 29,12 % eucaliptol, 6,62
% verbenol, 5,69 % izoborneol, 4,45 % germacren D, 4,15 % α-terpinen, 3,71 % elemeol, 3,68 % camfor, 3,32 % α-terpineol, 3,20 % terpinen-4-ol,
2,57 % trans-nerolidol, 2,43 % geranil format, 1,75 % r-eudesmol, 1,53 % bornil acetat, 1,35 % linalol, 1,30 β-eudesmol, 1,30 % trans-crizantenil
acetat, 1,26 % selinen-4-ol, 1,19 % β-cariofilen, 1,16 % crizantenonă, 1,14 % eugenol, 1,14 % γ-terpinen, 1,12 % α-pinen, 1,10 % camfen, 1,02 %
sabinen, 0,87 % izogeraniol, 0,83 % β-pinen, 0,71 % cariofilen oxid, 0,68 % α-terpinen, 0,54 % r-Elemen, 0,53 % β-elemen, 0,51 % geranil acetat,
0,44 % linalil izovalerat, 0,44 % trans.caren-4-ol, 0,38 % geraniol, 0,31 % viridiflorol, 0,28 % terpinolen, 0,21 % neril acetat şi 0,18 % cis-carveol.
Detalii...
ACHILLEA SETACEA Waldst. et Kit.

Uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii, conţine după Burzo ş.a. (nepublicat), următorii componenţi: 27,04 % eucaliptol, 26,36 %
r-eudesmol, 9,30 % borneol, 3,48 % α-terpineol, 3,13 % izogeraniol, 2,94 % α-terpinolen, 2,63 % sabinen, 2,58 % cubenol, 1,91 % germacren D,
1,83 % cariofilen oxid, 1,65 % terpinen-4-ol, 1,61 % linalol, 1,27 % α-pinen, 1,10 % γ-cadinen, 1,05 % camfor, 0,87 % trans-nerolidol, 0,86 %
neril-acetat, 0,78 % β-pinen, 0,74 % γ-terpinen, 0,72 % camfen, 0,64 % patchoulen, 0,56 % α-terpinen, 0,41 % β-cariofilen, 0,41 % eugenol, 0,32 %
β-farnesen, 0,31 % linalol oxid, 0,29 β-eudesmol, 0,28 % α-thujen, 0,27 % α-citral şi 0,23 % nerol.
Detalii...
ACHILLEA PTARMICA L.
Ulei volatil: nu dispunem de date privind compoziţia lui chimică.
Poliine: pontica-oxid, tridecatrien-(1,3,5)-triin-(7,9,11)-cis-dehidromatricaria ester.
Alcamide: trans-dehidromatricaria-butilamidă.
Acţiune terapeutică.
Antispastică - datorită tridecatrien-(1,3,5)-triin-(7,9,11)-cis-dehidromatricaria ester; antiinflamatoare, imunostimulatoare – prin poliine; stimulentă a
secreţiilor glandelor exocrine - prin pontica-oxid (interpretarea noastră a compoziţiei chimice), stimulant al tranzitului intestinal.
Utilizări (neverificate, nedemonstrate).
Afecţiuni digestive (anorexie, greaţă, vomă, diaree, flatulenţă), afecţiuni ale tractului urinar, dureri reumatice, astenie nervoasă.
Precauţii şi reacţii adverse.
Posibile alergii dermice (poliine).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ACONITUM TAURICUM Wulf.
Denumire populară: Iarbă rea
Iarba bubii, Omag
Regnul: Plantae
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Helleboroideae
Plantă perenă cu rizom în sol; tulpina înaltă de 10-60 cm, dens foliată până sub inflorescenţă; frunze alterne, palmat-divizate având segmentul
mijlociu mult îngustat la bază; flori hermafrodite grupate în raceme dense; perigon violet închis, zigomorf, cu tepala suprtioară transformată într-un
coif mai lat decât înalt, îngustat treptat într-un rostru; înflorirea în august-septembrie;fruct multiplu – polifoliculă cu seminţe aripate pe muchii.
Specie mezoxerofilă, calcifilă, frecventă din etajul boreal până în cel subalpin pe soluri scheletice, locuri ierboase, stâncoase.
Detalii...
Organe utilizate
Alcaloizi nor-diterpenici (0,5 – 1,5 %): aconitină (alcaloid principal) şi alcaloizi secundari - mezaconitină, hipaconitină, N-dezetilaconitina,
oxoacanitină, pseudoaconitină, napelină, neolină, neopelină (diterpenici), magnoflorină (aporfinic). Se găsesc sub formă de săruri ale acidului
aconitic şi se întâlnesc şi în partea supraterestră (0,2 – 1 %) sau în seminţe (1 %).
Aconitina: analgezică, antitusivă, antitermică (hipotermizantă, febrifugă).
Hipaconitina are acţiune mai intensă decât aconitina.
La început acţionează ca excitant, apoi paralizează terminaţiile nervoase (motorii şi senzitive) periferice şi centrii bulbari, răreşte ritmul respirator.
Prin disociere auriculo-ventriculară, în doze mici reduce bradicardia şi hipotensiunea, în doze mari – efect inotrop pozitiv urmat de tahicardie,
aritmie şi stop cardiac, deoarece creşte permeabilitatea pentru Na+ şi întârzie repolarizarea. Efectele sale se apropie de cele induse de alţi compuşi
neurotoxici care acţionează la nivelul canalelor de sodiu (graianotoxina I din sscoarţa unor specii de Daphne şi batracotoxina din pielea
salamandrelor).
Importanţa
Foarte toxica
Utilizare
Diesterii au efect analgezic pe animale de experienţă. La om produc anestezie. Administraţi oral sunt activi în câteva minute.
Tuse uscată, neproductivă, nevralgii de trigemen (faciale) şi intercostale, mialgii, reumatism muscular şi articular, artrite, gută, pericardite uscate,
pleurezii, febră, inflamaţii seroase ale pielii, migrene.
Homeopatie
Afecţiuni inflamatorii acute, palpitaţii cardiace însoţite de anxietate, nevralgii periferice.
Toxicitate
Contraindicaţii

Produsul este foarte toxic. Primul simptom al intoxicaţiei constă în furnicături ale buzelor, limbii, gâtului, degetelor de la mâini şi picioare, care se
extind pe toată suprafaţa corpului şi se schimbă în senzaţie de furie, angoasă, vertij, miastenie, paralizie, scăderea tensiunii, tulburări vizuale
(imagini colorate în galben sau verde). Temperatura corpului descreşte repede şi se instalează starea de rău, vomă, diaree şi diureză. Respiraţia
devine neregulată şi bătăile inimii rare şi aritmice. Sunt caracteristice durerile intense.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Doza letală este de 1 – 2 g produs vegetal. Intoxicaţia poate apărea chiar la doze terapeutice. Moartea poate surveni în 6 ore prin insuficienţă
cardiacă şi asfixiere.
Prim ajutor: golirea conţinutului stomacal, menţinerea pacientului la căldură, susţinere cardio-vasculară şi pulmonară, administrare de calciu,
magneziu şi atropină pentru înlăturarea bradicardiei, lidocaină pentru înlăturarea aritmiei, respiraţie artificială, analgezice (neopioide).
Conservare
Tuber Aconiti se păstrează în locuri uscate, ferite de lumină şi insecte, la Venenum.
Cultivare
Recoltare
Radacini, cu cazmaua, in timpul infloritului
Valorificare
Alte specii
Alte specii de Aconitum:

ACONITUM VULPARIA Rchb. Sin. A. lycoctonum Auct.
Specie cu flori galbene, frecventă prin zonele montane europene.
ACONITUM CARMICHAELI Debx.
Utilizat în medicina tradiţională chineză.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ACORUS CALAMUS L.
Denumire populară: Obligeană
Sinonime ştiinţifice: Acorus calamus L., var. americanus WULFF - americană (diploidă);
Albigeană, Buciumaş, Calamar, Calamuz, Călin, Calm, Calmenă, Calmeşă, Calmusă, Calmuz, Călmează,
Colm, Crin de apă, Paporotnec, Papură roşie, Speribană, speribană tărcată, Spetează, Spetează pestriţă,
Spetează tărcată, Spetejoară, Spiribană, Tartarachi, Trestie mirositoare
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Arecidae
Ordinul: Arales
Familia: Acoraceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rizom orizontal, gros, cărnos, lung până la un metru; tulpina erectă, 4-muchiată, de 60-120 cm; frunze liniare, de circa 2 cm lăţime şi
peste 60 cm lungime; flori verzui sau verzui-gălbui, mici, grupate în spadice erect-patent de 5-10 cm lungime; înflorirea mai-iulie; fructul bacă
roşie, alungită.
Specie higrofită, subtermofită, introdusă în cultură şi naturalizată; sporadică în zona pădurilor de stejar-subetajul gorunului şi în Deltă, pe malul
apelor, mlaştini, stufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
Partea plantei cu importanţă practică o reprezintă rizomii, care se recoltează în lunile septembrie – octombrie şi care conţin uleiuri volatile cu
compuşi aromatici fenilpropanici.
Diferă în funcţie de chemotip (grad de poliploidie) şi de organul plantei.
Rizomi: uleiuri volatile (2 – 6 până la 9 %) acumulate în celulele secretoare dispersate în parenchimul cortical, taninuri (3–4 %), heterozide amare
(acorină = 0,6 – 1 %), amidon, dextrine, mucilagii, colină, rezine, chinone (2,5-dimetoxichinonă), lignani (acoradin).
Uleiul volatil: β-azaronă = cis-izoazarona (constituent dominant), α- şi γ-azaronă, β-gurjune, acoronă (gust amar), ZZ-deca-4,7-dien-al. În funcţie de
chemovarietate constituentul dominant poate fi în cantitate de 80 – 96 % în varietatea indiană, tetraploidă (unde este însoţită de cis-izoeugenol
metileter) şi de până la 13 % în varietatea europeană. Obligeana americană este total lipsită de β-azaronă.
Alţi constituenţi
Derivaţi fenilpropanici. α- şi γ-azarona, acoradina (dimer al β-azaronei).
Derivaţi monoterpenici: camfen, p-cimen (hidrocarburi), linalol, α-terpineol (alcooli), ZZ-deca-4,7-dien-al (aldehidă - imprimă miros).
Derivaţi sescviterpenici: α-selinen, β-gurjunen, , δ-cadinen, calamenen (hidrocarburi), α-cadinol, calamendiol (alcool); şiobunone = shiobunone
(artefacte provenite din acoragermacrona iniţială - termolabilă şi antrenabilă cu vapori de apă), acorenonă şi calamenonă. (cetone), acoronă şi
izoacoronă (dicetone cu structură spiranică, volatile, amare).
Aldehide: azaronaldehida (0,2 – 6 % în A calamus L. var. angustatus Bass. Asaroniferum).
După Mazza (1995) uleiul volatil de Acorus conţine: acorenona 8,12 %, β-gurjunen 6,74 %, izoshyobunonă 6,25 %, β-azaron oxid 5,24 %,
calamendiol 5,21 %, α-selinen 3,84 %, α-calacoren 3,55 %, calamusenonă 3,24 %, camfor 3,17 %, shyobunonă 2,59 %, δ-cadien 1,74 %, camfen
1,50 %, p-cimen 1,38 %, 6-epi-shyobunonă 1,24 %, linalool 1,11 % şi preisocalamendiol 1,02 %. În concentraţii de sub 1 % au fost identificaţi
următorii componenţi: spatulenol, (Z) , α-humulen, β-acoradien, metil isoeugenol, (E)-anetol, γ-gurjunen, 2,6-di-epi-shyobunonă, limonen, elemol,
(Z)- β-ocimen, α-pinen, trans-pinocarvyl acetat, cedrol, β-sesquifelandren şi β-pinen.
Nawamaki şi Kuroyanagi (1996) au identificat în extractul metanolic de Acorus prezenţa sesquiterpenelor dintre care 8 au fost noi sesquiterpene.
Acestea au avut un efect inhibitor asupra procesului de germinaţie a seminţelor.
În organele aeriene: acid ascorbic, mucilagii, rezine, saponine, tanin, sitosterol, acid oxalic, acid palmitic.
Pigmenţii din organele aeriene sunt reprezentaţi de: calcone.
Uleiul volatil extras din organele aeriene conţine: β-curcumen, acoragermacronă, α-humulen, α-terpinen, γ-terpinen, α-terpineol, α-ylangen, borneol,
curcumen, borneol, γ-azaronă, γ-terpinen, izocalamendiol, metil-cavicol, metil-eugenol, mircen, ocimen, selinen şi trans-anetol¸ calamusenonă,
troponă, acoragermacronă, acorenol, acid acoric, calaconă, calamendiol, calamenonă, izocalamendiol, izocalamusenonă.
Stomachică şi carminativă (tonic-amar), antibacteriană, insecticidă, fungicidă – rizomii; antispasmodică = antispastică, antiinflamatoare (gastro-
entero-renal), sedativă SNC (prin cis-izoazaronă), antibacteriană, fungicidă, insecticidă, antiagregant-plachetară, revulsivă = vasodilatatoare – uleiul
volatil. În aplicaţii externe – efect hiperemiant.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Afecţiuni ORL (tonsilite = amigdalite, sinuzite), respiratorii (bronşite catarale – uleiuri volatile cu şiobunone), gastrointestinale (anorexie, gastrite,
ulcere hipoacide, insuficienţe digestive hepatobiliare, enterocolite spastice, dispepsie – ulei cu azarone), reno-urinare (congestirenale după
intoxicaţii, cistite – ulei cu azaronă), locomotorii (reumatism, gută), neurologice (nevralgii), dermice (micoze).
Eficacitatea extractelor conţinând şi ulei volatil (cu proprietăţi insecticide datorate mai ales prezenţei azaronelor = 2,4,5-trimetoxipropenilbenzene)
a fost de 40 % faţă de malation, piretrine sau timol. Jiyavorranant ş.a (2003) au constatat că extractele în diclormetan cu concentraţia de 0,4 % au
avut cea mai bună eficacitate în distrugerea larvelor de Plutella xylostella.
Mungkornasawakul ş.a. (2002) au studiat efectul extractelor în diclormetan, obţinute din rizomul acestei specii, asupra unor patogeni cum sunt:
Alternaria, Fusarium, Botrytis şi Septoria. S-a constatat că procesul de creştere al acestor patogeni a fost complet inhibat de soluţiile cu concentraţia
mai mare de 0,10 %, iar principalul compus activ a fost beta-azarona.
Uleiul volatil are proprietăţi insecticide, care se datorează mai ales prezenţei azaronelor (2,4,5-trimetoxipropenilbenzene). Eficacitatea acestor
extracte a fost de 40 % faţă de malation, piretrine sau timol. Jiyavorranant ş.a (2003) au constatat că extractele în diclormetan cu concentraţia de 0,4
% au avut cea mai bună eficacitate în distrugerea larvelor de Plutella xylostella.
Mungkornasawakul ş.a. (2002) au studiat efectul extractelor în diclormetan, obţinute din rizomul acestei specii, unor patogeni cum sunt: Alternaria,
Fusarium, Botrytis şi Septoria. S-a constatat că procesul de creştere al acestor patogeni a fost complet inhibat de soluţiile cu concentraţia mai mare
de 0,10 %, iar principalul compus activ a fost beta-azarona.
Alte utilizări:
Uleiurile volatile se utilizează şi în industria parfumurilor, pentru aromatizarea lichiorurilor şi a tutunului, precum şi ca insercticid.
În industrie se folosesc rizomii pentru fabricarea lichiorurilor, a unor parfumuri, medicamente (Ulcerotrat), apă de gură şi pastei de dinţi.
În medicină veterinară se foloseşte pentru tratarea anorexiei şi ca stimulent gastric.
În agricultură prezintă importanţă rizomii, care se pun în depozitele unde se păstrează orezul, îndepărtând insectele.
Toxicitate
Datorită cetonelor uleiurile volatile sunt neurotoxice şi abortive.
Contraindicaţii
Sugari, copii, femei gravide, bolnavi de epilepsie.

Se va evita folosirea de lungă durată a uleiului volatil cu azaronă = cis-izoazaronă (sortul indian conţine 80 %), deoarece sunt posibile efecte
mutagene (W. Gogglelmann şi colab., 1983) şi carcinogene (tumori duodenale observate pe şobolanii trataţi cu obligeană indiană, neclarificate
suficient la om - J. M. Taylor şi colab., 1967; M. A. Gross şi colab., 1970; R. T. Habermann şi colab., 1971; tumori hepatice dezvoltate la şoareci),
alterări cromozomiale (G. Abel, 1987).
Din aceste motive FDA (Food Drugs Administration) a interzis prepararea şi comercializarea produselor pe bază de obligeană în SUA. Ele sunt
autorizate în Europa (limita maximă tolerată în beta-azaronă este de 0,1 mg/kg de băutură alcoolică şi de 1 mg/kg pentru aromatizanţii biscuiţilor
aperitivi). Remarcăm rapiditatea cu care azaronele se izomerizează la lumină şi necesitatea alegerii varietăţilor utilizate ca materie primă.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie (uz intern), extracte uleioase şi hidroalcoolice din rizom – în industria agro-alimentară şi pentru băi; oleosol (soluţie de ulei volatil 1 – 10 %
în ulei de floarea soarelui sau de măsline).
Conservare
Produsul întreg se conservă maximum 18 luni, iar pulberea de rizom cel mult 24 de ore.
Cultivare
Planta preferă soluri foarte umede (creşte prin bălţi, mlaştini, la marginea apelor curgătoare şi prin şanţuri) cu un pH de 5,5-7,5 şi cu o poziţie
însorită. Rezistă până la -25oC. Se răspândeşte uşor prin intermediul rădăcinii şi devine rapid stabilă. Se găseşte în zona inundabilă a Dunării şi în
Deltă.
În ţara noastră se cultivă o populaţie de obligeană cunoscută sub numele de De Bega.
Cultura se amplasează pe terenuri umede, în parcele delimitate între ele de diguleţe înalte de 30 cm, pentru a se putea face inundarea în timpul
vegetaţiei. Se înmulţeşte prin segmente de rizomi, cu 2-3 muguri. Se plantează toamna (octombrie), la distanţe de 60 cm între rânduri, 30 cm pe
rând, la adâncimea de 8 cm. Pentru un hectar sunt necesare 50-60 mii fragmente de rizomi. Primăvara, după apariţia plantelor culturile se inundă cu
un strat de 4-5 cm apă, fără ca plantele să fie complet acoperite şi se menţine astfel tot timpul vegetaţiei (cu întreruperi scurte pentru plivit şi prăşit).
Se procedează de asemenea la combaterea buruienilor de 2-3 ori în cursul vegetaţiei. Toamna, apa se evacuează din cultură, iar în primăvara anului
II după afânarea solului printre rânduri şi pe rând, se introduce din nou apă în cultură asemenea primului an. Recoltarea se efectuează în anul al
doilea, toamna după evacuarea apei şi zvântarea terenului, iar la hectar se obţine o producţie de 25-30 q rizomi deshidrataţi.
Mod de cultivare:
Plantarea bucatilor de rizomi de 5-6 cm lungime, in luna octombrie, 50000 buc/ha, distanta: 60 cm intre randuri, 30 cm intre plante pe rand si 6-8
cm adancime
Recoltare
Rizomi, scoatere cu cazmaua in toamna primului si celui de-al doilea an de vegetatie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ACTAEA SPICATA L.
Denumire populară: Orbalţ
Orbalţ, Buruiană de orbalţ, Buruiană de orbanţ, Cristof, Cristofoare, Cristofor, Cristoforă, Cristoforea,
Cristoforiţă, Hristofoară, Hristoforiţă, Iarba cristoforului, Iarba fiarelor, Iarba lui Hristofor, Iarba
orbalţului, Iarba Sf. Cristofor, Iarba tâlharului, Iarbă de orbalţ, Iarbă de orbanţ, Mura pădurii, Mură de
vite, Orbanţ
Regnul: Plantae
Subclasa: Magnoilidae
Plantă erbacee perenă, înaltă de (20) 40-70 cm. În sol prezintă un rizom viguros, cu miros neplăcut. Tulpina este ramificată, glabră. Frunzele mari,
lung peţiolate, au limbul 1-3 lobat sau sectat, pe margine acut biserat, iar în dreptul nervurilor cu peri rari. Florile mici, actinomorfe, sunt dispuse în
raceme simple, scurte, terminale sau axilare; învelişul floral caduc, alcătuit din 4-6 tepale albe; prezintă numeroase stamine cu filamente albe sau
violet, mai lungi decât învelişul floral. Fructul – bacă neagră, lucioasă cu seminţe semisferice, slab turtite, brune.
Specie mezo-higrofilă, mezo-euritrofă, întâlnită sporadic în păduri din etajul gorunului până în cel boreal, în buruienişuri, păduri, locuri umbroase.
Organe utilizate
Organele aeriene ale acestei plante conţin: alcaloizi izochinolinici: magnoflorină, corituberină, glicozide triterpenice, saponozide, acizi organici:
acid trans-aconitic, derivaţi fenil propanici: acteină = acteozidă = verbascozidă.
Antituberculostatică (inhibă creşterea bacilului Koch = Mycobacterium tuberculosis); emetică şi purgativă (utilizări neaprobate); hipoglicemiantă
(acteozida inhibă aldozo-reductaza) şi antiinflamatoare şi antialergică (prin inhibarea 5-lipoxigenazei = 5-LO acteozida reduce formarea
hidroperoxizilor şi a leucotrienelor – factori proinflamatori).
Importanţa
Toxica
Utilizare
Homeopatie
Antireumatic în afecţiuni articulaţiilor mici.
Alte utilizări:
Extractele obţinute din fructe, colorează ţesăturile în negru, în cazul în care s-a utilizat ca mordant aluminiul.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Diluţii ale tincturii mamă.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Rasad, obtinut in straturi reci primavara sau toamna, repicat si transplantat in camp in urmatorul an, primavara tarziu (viabilitate scazuta a
semintelor)
Recoltare
Radacini
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ADIANTHUM CAPILLUS VENERIS L.
Denumire populară: Părul lui Venus
Părul fetei, Aspenchiu, Buricul vinerei, Buruiană de bubă neagră, Părul fetei mişele, Părul Maicii
Domnului, Părul Maicii Precistei, Părul orfanei
Regnul: Plantae
Încrengătura: Pteridophyta
Subîncrengătura:
Clasa: Polypodiopsida
Subclasa:
Ordinul: Polypodiales
Familia: Adiantaceae
Subfamilia:
Este o ferigă polipodiacee utilizată mai mult în scop ornamental.
Plantă cultivată, originară din zona tropicală.
Organe utilizate
Pentru uz medicinal se utilizează frunzele recoltate în lunile iunie – septembrie cu rizom şi rădăcini (Capillorum veneris herba).
Flavonozide (rutozidă, kaempferol-3-sulfat, kaempferol-3,7-diglucozidă, izoquercetină, astragalin), taninuri, proantocianidoli, acizi fenolici (esteri
ai acizilor hidroxicinamic, cafeic, cumaric - 1-cafeoilgalactozo-6-sulfat, 1-cafeoilglucozo-3-sulfat, 1-p-cumaroilglucozo-2-sulfat şi 1-p-
cumaroilglucozo-6-sulfat), acid chinic, acid shikimic = şichimic, glucide (mucilagii), sterolii (stigmasterol, campesterol şi β-sitosterol), triterpenele
(adiantonă, 21-hidroxiadiantonă, 7-fernen), izocumarine (capilarină).
Culoarea frunzelor este determinată de prezenţa pigmenţilor clorofilieni şi a flavonozidelor.
Demulcentă, expectorantă, emenagogă, vermifugă (prezenţă posibilă a derivaţilor floroglucinolici).
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Afecţiuni respiratorii (bronşită, tuse convulsivă), dismenoree şi în alcoolism – uz intern.
Sub formă de cataplasmă se foloseşte pentru tratarea exemelor, infecţiilor şi leziunilor.
Alte utilizări:
Este folosită pentru colorarea părului în brun şi la obţinerea unor lacuri pentru creşterea părului.
Toxicitate
Abortiv (proprietăţi emenagoge).
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie şi sirop.
Conservare
Ferit de lumină.
Cultivare
Preferă o umiditate ridicată atât în sol (dar cu un drenaj bun), cât şi în aer, iar în privinţa luminii iubeşte lumina, dar nu locurile de plin soare. Sporii
trebuie semănaţi (imediat ce au ajuns a maturitate) pe un substrat bogat în humus şi sterilizat, iar pentru asigurarea umidităţii vasele trebuie
acoperite cu material plastic. Germinarea are loc în 6 săptămâni, iar plantarea afară se realizează numai după ce plantele au cel puţin 2 ani şi numai
într-o poziţie bine adăpostită. Divizarea se realizează primăvara şi toamna. Este o plantă ornamentală.
Mod de cultivare:
Prin spori, in spatii protejate, transplantare dupa 2 ani
Recoltare
Frunze si rizomi
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ADONIS VERNALIS L.
Denumire populară: Ruscuţă primăvăratică
Bulbuc, Buruiana calului, Buruiană de talan, Buruiană neagră, Chioara găinii, Cocoşei, Cocoşei de câmp,
Dediniţă, Dediţă, Dediţei galbeni, Dediţi, Iarbă de talan, Ruscuţă, Ruscuţă de primăvară, Scânteiţă, Spănţ,
Spinţ, Spânţ, Spânţ de deal, Spânz, Spânz albastru, Spânz de cal, Spânz de vite, Spânz galben, Sprenţ,
Sprenţuri
Regnul: Plantae
Subfamilia: Ranunculoideae
Plantă perenă cu rizom gros, tare şi numeroase rădăcini fibroase, bruniu-negre; tulpina glabră, înaltă de 10-40 cm, cu lăstari sterili lipsiţi de frunze
bazale; frunze alterne, de 2-4 ori penat-sectate, segmentele îngust-liniare, sub 1 mm lăţime; flori hermafrodite, solitare, cu 5 petale lat-ovate, brun-
membranoase, păroase şi 10-20 petale galben-aurii, lucioase; înflorirea în aprilie-mai; fruct multiplu – poliachenă, achene scurt-păroase cu rostru
încovoiat.
Specie xero-xeromezofilă, termo-subtermofilă, frecventă în pajişti din zona stepei până în etajul gorunului.
Detalii...
Organe utilizate
Organele aeriene
În scop medicinal se utilizează organele aeriene care conţin: proteine (14 %), pentozani, rezine, fitosteroli, baze azotet (colină, timină), acid
aconitic, fitosteroli, acizi fenolici (acid clorogenic, acid cafeic), amide (asparagină), acizi organici (acid citric), glucide (ramnoză, pentozani), acizi
graşi (acid linoleic, acid oleic, acid palmitic), glicozide (strofantidină C23H32O6), polialcooli (adonitol), alcaloizi (berberină), glicozizi: cimarină
(C30H44O9)
Organele aeriene mai conţin heterozide cardiotonice: adonitoxigenin, adonitoxozidă, acetil-adonitoxozidă, adonitoxin, adonitoxol, adoniverdinază,
adonivernozid, cimarozidă, strofantozidă, vernadigin.
Dintre subnstanţele steroide au fost identificate: strofatogenina, fukujusona, lineola, izolineolona, 12-benzoil-lineolona şi 12-nicitenoil-lineolona.
Pigmenţii flavonoizi sunt reprezentaţi de: adonivernit, quercitrină, 8-hexitil-luteolin-monoxilozid, luteolinxilozid, orientin-2- β-D-xilopiranozid.
Organele acestei plante conţin dimetil-2,6-p-benzochinonă (C8H8C2) care este un colorant p-benzochinonic. Evdokimov (1979) a identificat în
Adonis leiosepala C-glicozilflavonoizi aşa cum este: orientin 2"-O-xilozid-ul. "
Extractele au acţiune cardiotonică, diuretică, vasoconstrictoare şi sedativă.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Se utilizează în caz de hipotensiune, constipaţie şi pentru tratarea anginei pectorale Frunzele şi partea apicală a plantei conţin substanţe biologic
active: glicozizi cardiotonici care dilată vasele coronariene.
Alte utilizări:
Toxicologie: planta – proaspătă sau uscată – toxică.
Medicină umană (populară): rădăcinile fibroase – plămădite în rachiu – pentru dureri de cap sau în vin pentru durerile date de hernie.
Medicină veterinară (populară): rădăcina – pentru tratarea “dalacului".
Apicultură: specie meliferă, oferă culesuri de nectar şi polen.
Ornamentală: pentru grădini, balcoane – decorativă prin flori şi port.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Planta creşte bine pe orice tip de sol, cu umiditate corespunzătoare, bine drenat şi în condiţii de soare sau semiumbră. Înflorirea plantei este
favorizată în condiţii însorite de mediu.
Recoltare
Herba, cu secera, coasa sau cositori mecanice la 5-7 cm deasupra coletului, cand plantele sunt in plina floare
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AETHUSA CYNAPIUM L.
Denumire populară: Pătrunjelul câinelui
Pătrunjelul câinelui, Buciniş, Cucută mică, Pătrănjelul câinelui, Pătrânjel câinesc, Pătrânjică, Pătrunjel de
câmp, Pătrunjică, Petringei câineşti, Petringelul câinelui, Petrinjel câinesc, Petringică, Petrinjeii câinelui,
Petrinjică, Petrunjel sălbatic, Petrunjică
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia: Apioideae
Plantă erbacee anuală sau bisanuală, glabră, cu rădăcina subţire, pivotantă, alburie. Tulpina înaltă până la 150-200 cm uşor muchită, striată,
fistuloasă, ramificată la bază sau numai în partea superioară. Frunzele sunt de 2-4 ori penat sectate, triunghiulare, varzi închis pe partea superioară,
mai deschise şi lucitoare pe partea inferioară. Florile grupate în umbele lung pedunculate, lipsite de involucru sau, rar, cu 1-2 foliole; involucelul are
de obicei 3 foliole, liniare sau filiforme, lung ascuţite, cu marginea îngust membranoasă; florile mici, numeroase, cu petale inegale, albe. Fructele
sunt globulos-ovoidale, în secţiune circulare, puternic costate, cu striaţiuni roşiatice.
Specie sporadică din zona stepei până în etajul fagului, în locuri cultivate şi ruderale, la margini de pădure, tufărişuri, zăvoaie. Specie mezo-
mezohigrofită.
Organe utilizate
Atât organele aeriene, cât şi cele subterane conţin: acetilene, alcaloizi (2 – 3 ppm), cynopin, aetusinoli A, aethusanol B şi aetusin.
Aetusinul este inrudit cu cicutoxina, având un efect toxic.
Sedativă, stomahică.
Importanţa
Foarte toxica
Utilizare
Se utilizează în tratamentele gastrointestinale, convulsi şi daree. Extractele din această plantă, utilizate ăn doză mai mare produc greaţă şi senzaţii de
vomă, în timp ce simptomele severe includ convulsii, oprirea respiraţiei şi chiar moartea.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara devreme
Recoltare
Frunze
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AESCULUS HIPPOCASTANUM L.
Denumire populară: Castan sălbatic
Castan porcesc, Aghistin, Castan, Castan de cai, Castan de India, Castanul calului, Castanul porcului,
Ghistin
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Sapindales
Familia: Hippocastanaceae
Subfamilia:
Arbore cu înălţimea până la 30m; ritidomul format timpuriu este cenuşiu negricios, solzos; lujerii anuali groşi, bruni, cu muguri lucitori, mari,
cleioşi; frunzele opuse, lung peţiolate, palmat-compuse, cu 4-7 foliole sesile, mari, dublu crenat-serate pe margini; flori poligame, zigomorfe, albe
pătate cu roşu, grupate în înflorescenţe mixte, paniculiforme, erecte, dispuse terminal; înfloreşte în aprilie-mai; fructul – capsulă cu numeroşi
ghimpi moi; se deschide în 3 valve şi conţine 1-3 seminţe mari, sferic turtite, brune, lucitoare, la vârf cu o pată gălbuie sau brun-cenuşie.
Specie cultivată ca ornamentală, originară din peninsula Balcanică.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează scoarţa şi seminţele uscate la soare, care conţin cumarine .
Principalii componenţi extraşi din seminţe sunt: amidonul (30 – 60 %), proteinele (8 – 11 %), lipide (5 %), gliceridele, saponinele triterpenice (5 –
26 %) de tipul aescinei, taninurile, acidul tiglic, cumarinele (esculozidă şi fraxozidă), triterpenele (baringtogenol C şi D), cumarine (acid angelic,
esculină, esculetină, fraxetină, fraxină), glicozizi (aesculetină), triterpene (barringtogenol), alcaloizi (escină), compuşi alifatici (acid tiglic).
Dintre acizii graşi a fost identificată prezenţa: acidului linoleic, acidului palmitic şi acidului stearic.
Principalii steroli identificaţi în seminţele de castan sunt: stigmasterolul, α-spinasterolul şi β-sitosterolul.
Yoshikawa ş.a. (1996) a identificat prezenţa saponinelor triterpenice: escină Ia, Ib, IIb, IIa, IIb, IIIa, IV, V şi VI and izoescină Ia, Ib and V,
criptoescigenină, care s-a constatat că au activitate antiinflamatorie, iar în experienţele cu şoareci s-a constatat că inhibă transferul glucozei din
stomac în intestinul subţire şi intensifică tranzitul intestinal.
Seminţele conţin 25 compuşi flavonoidici dintre care se pot menţiona: kampferol-3-arabinozid, kampferol-3-glucozido-xilozido-glucozid,
quercetol-3-xilozido-glucozido-3'-glucozid, quercetol-3-3'-diglucozid, quercetol-3,4'-diglucozid, quercetol-3-ramnozid, quercetol-4'glucozid şi
kampferol-3-ramnozid şi proantocianidine cum sunt: epicatechina, epicatechin-(2 β→7,4 β→8)-epicatechină.
Buchbauer ş.a. (1994) au determinat în compoziţia chimică a învelişului castanelor următorii compuşi: 3-hexenol 9,20 %, 2-heptanol 5,2 %, 2-
heptanonă 4,7 %, benzil alcool 4,10 %, 2-metilbutanal 3,70 %, 2-feniletanol 3,5 %, izovaleraldehidă 3,30 % şi 2-octanol 3,30 %.
În seminţele de castan s-a identificat şi prezenţa următoarelor substanţe: nonanal 5,30 %, 3-hexenol 5,20 %, acid nonanoic 4,60 %, benzil alcool
3,90 % şi 2-heptanol 3,20 %.
Florile de castan conţin: tanin, adenozină, rutină, colină, precum şi următorii pigmenţi: flavone (miricetină, izoquercetină, quercetină sau/ şi
kampferol), flavonoli (kampferol 3-arabinozid, kampferol-3-glucozid, galangină, ramnocitrină), flavonoli metilaţi, glicozizi ai flavonolilor acilaţi şi
proantocianidine. Carotenii sunt reprezentaţi de β–caroten, β-criptoxantină, luteină şi violaxantină.
Analizele efectuate de Buchbauer ş.a. (1994) la uleiul volatil extras din florile de castan au evidenţiat prezenţa următorilor componenţi: &α;-pinen
21,80 %, β-pinen 17,20 %, camfen 11,30 %, limonen 6,10 %, 1,8-cineol 5,8 %, decanol 7,20 % şi nonanal 4,30 %.
Scoarţa de pe ramurile castanului conţine: tanin (epicatechină), sesquiterpene (allantoină), alcaloizi (scopolină, escină), cumarine şi glicozizi ai
cumarinelor (esculetină, fraxetină, fraxină, scopoletină), pigmenţi (leucocianidină, leucodelfinidină, quercetină, quercitrină).
Detalii...
Escina din fructele de castan are efect inhibitor asupra acumulării alcoolului şi a glucozei în sânge, stimulează tranzitul intestinal şi are acţiune
antiinflamatoare.
Extractele au acţiune antiinflamatoare, astringentă, diuretică, febrifugă, narcotică, tonică, vasoconstrictoare, antioxidantă şi reduc retenţia lichidelor
în ţesuturi.
Importanţa
Medicinala, melifera, oleaginoasa, tinctoriala, tananta
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea bolilor circulatorii, arteritelor, varicelor, flebitelor, hemoroizilor etc. Extractele din seminţe se folosesc şi pentru tratarea
reumatismului şi nevralgiei.
Alte utilizări:
Toxicologie: sămânţa – conţine escină ce poate provoca intoxicaţii.
Medicina umană (populară): castanele – mărunţite, plămădite în spirt denaturat, ca şi florile ţinute în petrol, folosite în tratarea reumatismului;
fructele, ramurile tinere, scoarţa – folosite pentru tratarea “frigurilor", “tânjilor" (hemoroizilor).
Vopsitorie: scoarţa se întrebuinţează în tăbăcărie şi vopsitorie.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Preferă solurile cu drenaj profund şi tolerează poziţiile expuse, ca şi poluarea atmosferică. În cursul iernii manifestă o bună rezistenţă, dar
îngheţurile târzii de primăvară pot afecta creşterile tinere. Suportă uşor transplantarea, chiar la dimensiuni mari.
Semănatul trebuie efectuat imediat ce a avut loc maturarea seminţelor, afară sau în condiţii cu temperatură joasă. Germinarea este foarte rapidă şi
trebuie asigurată protecţia faţă de vremea rea. Seminţele au o viabilitate foarte limitată şi ca atare nu trebuie să fie lăsate să se usuce. Seminţele
păstrate trebuie să fie puse la îmbibat pentru 24 de ore înaite de a fi semănate şi chiar după acest tratament se poate să nu fie viabile. Este bine ca
seminţele să se aşeze cu cicatriea în jos. Dacă semănatul s-a efectuat primăvara, plantarea la locul definitiv se face în cursul verii.
Mod de cultivare:
Prin seminte, semante in pepiniera, transplantat in camp distanta 10 - 12 m intre pomi pe rand si intre pomi
Recoltare
- Scoarta de pe ramuri tinere, manual, taiata in fragmente
- Frunzele fara cozi, manual, mai - iunie
- Semintele, manual, septembrie-octombrie.
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AGRIMONIA EUPATORIA L.
Denumire populară: turiţă mare
aspirşoară, boitoreană, buruiană de friguri, canipoală, coada racului, cornăţel, dumbravnică, gălbănare de
germe, lipici, mătcuţă, scai mărunt, sora fragilor, turicioară
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Rosoideae
Plantă perenă, rizom scurt, ± târâtor, simplu sau ramificat. Tulpina înaltă de (10)30-100 cm, obtuz costată sau rotundă, ramificată spre vârf, moale
păroasă, ± glanduloasă. Frunze toate tupinale, cu 5-9 foliole mari, sesile, eliptice până ovate sau rombice, ± rotunjite la bază, pe margini 6-13-inciz
dinţate pe fiecare parte, pe faţă închis verzi, dispers alipit păroase, pe dos deschis verzi, cenuşiu pubescent până la tomentoase, cu ± glande sesile.
Flori scurt pedicelate, petale galbene, obovate sau obcordate. Fructe nucule, cu receptacul la maturiatte aplecat. Înflorire VI-VIII.
Sporadică din zona de stepă până în etajul fagului, margini şi rarişti de pădure, tufişuri, locuri ruderale pe soluri afânate; specie mezofită-
xeromezofită, heliofilă către heliosciadofilă.
Detalii...
Organe utilizate
Organele plantei utilizate în scop medicinal sunt florile şi frunzele recoltate în lunile iunie – august.
Principalii componenţi chimici identificaţi în frunze sunt: uleiurile volatile, tanin (5 – 8 %), taninuri hidrolizabile (agrimonin, agrimoniină,
oenoteină B), catechine (2,6 %), cumarine, α-pirone (agrimonolid), gome, vitamine (tiamină), triterpene (1,5 %), acizi graşi (acid palmitic, acid
stearic) şi triterpene (acid ursolic - 0,6 %).
Frunzele conţin pigmenţi flavonoizi: apigenin-glucozid, luteolin-glucozid, quercitrină, izoquercetin, izoquercitrin, quercetin-glucozid. Bilia ş.a.
(1993) au identificat în organele aeriene ale speciei Agrimonia eupatoria un nou glicozid flavonic: kampferol 3-ramnozid, alături de kampferol,
kampferol 3-ramnozid şi kampferol 3-rutinozid, luteolin-glucozid, quercetin-glucozid şi quercitrină.
Pe ambele suprafeţe ale frunzelor, dar mai ales pe cea inferiară, se găsesc peri secretori scuri, cu glanda uni sau pluricelulară.
Scoarţa de pe tulpinile acestei plante conţine: poliglucide, flobafene, diterpene (acetilamarolid, allantoină, amarolid, quassiin, shinjulactonă A) şi
saponine.
Extractele obţinute din această plantă au efect astringent, colagog, diuretic, hepatic, tonic şi vulnerar.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Extractele se utilizează în tratarea icterului şi a afecţiunilor hepatice, pentru tratarea diareii şi a hemoroizilor. În rădăcinile acestei specii Kasai ş.a.
(1992) a identificat trei derivaţi ai catechinei care au activitate antibacterială
Cercetările efectuate de Miyamoto ş.a. (1997) au evidenţiat că taninurile hidrolizate extrase din plantele de Agrimonia pilosa au o activitate
anticancerigenă, inhibând formarea tumorilor. Această activitate a fost identificată la dimerii: agrimoniină şi oenoteină B, precum şi la unii trimeri şi
tetrameri.
.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Creşte pe diferite tipuri de soluri, dar preferă solurile calcaroase. Se dezvoltă bine în condiţii de umbrire uşoară, deşi preferă locuri de plin soare.
Diseminarea seminţelor se realizează uşor prin intermediul animalelor de a căror blană acestea se prind şi în consecinţă acestea germinează şi cresc
în noile locuri.
Semănatul se poate face primăvara sau toamna, germinarea are loc în 2-3 săptămâni la temperatura de 13oC, iar rata germinării poate fi mai redusă
mai ales dacă seminţele au fost păstrate anterior. O stratificare la temperatură joasă este benefică, dar nu absolut necesară. Dacă semănatul s-a
efectuat în vase, plantulele se scot afară când sunt suficient de mari pentru manipulare şi se plantează la locul definitiv primăvara târziu sau la
începutul verii. Se pot diviza în toamnă, urmând a se planta cu uşurinţă în locurile definitive.
Mod de cultivare:
- Rasad semanat primavara, repicat si plantat in camp
- Semanat direct in camp primavara
- Despartire de tufa toamna (germinatie scazuta a semintelor)
Recoltare
Herba, taiere cu secera a partii foliate, la inceputul infloririi nelignifiate iunie-iulie
Valorificare
AGRIMONIAE HERBA – IARBĂ DE TURIŢĂ MARE
1. Flux tehnologic:
- tocator Winicker, echipat cu cuţit transversal şi dotat cu sistem de sitare vibrator,
echipat cu sitele avand latura ochiurilor de 6,3 şi 2 mm;
DESCRIERE - Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- mecanice: concisare, sitare;
Materiile prime: Agrimoniae Herba – Iarbă de Turiţă mare.
Materiale : a) ambalaje individuale (pungi hârtie);
Utilităţi : apă curentă, curent electric.
- umiditate;
înregistrează în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
CONCISARE – SITARE – Iarba de Turiţă mare condiţionată se trece prin tocatoarea mecanica (Winicker) apoi prin sistemul de sitare vibrator
(folosind site cu latura ochiului de 6,3 mm - sita I şi 2 mm -sita III) pentru separarea fragmentelor de dimensiuni necorespunzatoare si a prafului
vegetal obtinut. Pe parcursul operaţiei se prelevează probe din produsul concisat şi sitat şi se verifică dimensiunile fragmentelor prin sitare în
laborator. Deşeul nevalorificabil rezultat se distruge conform normelor în vigoare.
OMOGENIZARE - se omogenizează manual. Se verifică parametrii calitativi ai produsului omogenizat şi se inregistreaza rezultatul analizei pe flux
in Registrul de laborator. Produsul omogenizat este transferat in spatiul de ambalare, pentru operatia urmatoare.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite, ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi
se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi certificatul de calitate al lotului realizat.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AGRIMONIA PROCERA Wallr.
Denumire populară: Turiţă
Sinonime ştiinţifice: Agrimonia repens L.; Agrimonia odorata auct. non Miller
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Plantă erbacee perenă, cu tulpina robustă, înaltă de 40-180 cm, costată, puternic ramificată, păroasă, cu glande scurt pedicelate. Frunzele întrerupt
imparipenate, mari, puternic păroase pe ambele feţe, pe dos cu peri glandulari. Florile mari, grupate în raceme spiciforme, au receptaculul dens
păros, cu mai multe rânduri de ghimpi cu vârful îndoit; petalele galbene; înfloreşte în lunile VI-VII.
Întâlnită sporadic din zona stepei în etajul fagului în margini şi rarişti de pădure, tufărişuri sau locuri ruderale. Specie mezo-xeromezofilă,
helsciadofilă.
Organe utilizate
Organele aeriene ale acestei plante conţin: tanin.
Extractele au efect antiinflamator şi diuretic.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AGROSTEMMA GITHAGO L.
Denumire populară: Neghină
Barba împăratului, Coroniţă, Curcubea, Curcubeu, Floarea cununiei, Flocoşele, Flocoşică, Iarba vântului,
Nebunele, Nedină, Neghină de holde, Neghină neagră, Neghiniţă, Negină, Noptiţă, Obsigă, Trei fraţi pătaţi,
Zăzanie, Zizanie, Zâzanie
Regnul: Plantae
Subclasa: Caryophylliidae
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Caryophyllaceae
Subfamilia: Caryophylloideae
Plantă anuală sau bisanuală, înaltă de 30-100 cm, cu tulpina seriaceu-păroasă. Frunze dispuse opus, liniare sau liniar-lanceolate. Flori mari, dispuse
în monochazii au caliciul campanulat, terminat cu lacinii lungi liniare, acute ce depăşesc petalele; petale purpurii, ondulat-crenate la vârf. Fruct de
tip capsulă ce se deschide prin 5 valve; seminţe reniforme, negre, cu asperităţi aşezate în rânduri regulate.
Sporadică din zona stepei până în etajul gorunului, în cereale de toamnă, rar în cele de primăvară, borceag sau lucerniere. Cultivată uneori ca
ornamentală.
Organe utilizate
Planta conţine: lipide, aminoacizi (orcylalanină, citrulină), ureide (alantoină şi acid alantoic), saponine (gitagenin, gitagozid, gipsogenin, sapotoxin
şi acid agrostemmic) şi acid agrostemmic.Seminţele conţin: lipide, proteine şi saponine (gitagin).
Seninţele au acţiune diuretică, expectorantă şi vermifugă.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Se foloseşte în tratarea hidropiziei şi a icterului.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp toamna sau primavara
Recoltare
Frunze
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AILANTHUS ALTISSIMA (Miller) Swingle
Denumire populară: Cenuşer
Arbore puturos, Brânca ursului, Cenuşar, Ciumac, Crucea pământului, Lemn acru, Lemn domestic,
Mastacan, Mastacin, Nelemn, Nuc puturos, Nuc sălbatic, Nucar, Oţătar, Oţetar, Oţetnic, Platan, Pom nărod
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: Simaroubaceae
Subfamilia:
Arbore cu înălţimea de 15 - 30m; scoarţa cenuşiu-deschisă, netedă; lujerii foarte groşi, scurt pubescenţi; frunzele alterne, imparipenat-compuse, cu
11-25 foliole fin ciliate pe margini; florile poligame, actinomorfe, pe tipul 5 având petale mici, galben-verzui sunt grupate în panicule terminale,
laxe; înfloreşte în mai-iunie; fructul – multiplu, de tip polisamară, seminţele turtite fiind dispuse la mijlocul aripii.
Specie cultivată ca ornamentală, răspândită subspontan pe terenuri degradate, locuri virane, curţi, la marginea localităţilor, a pădurilor, în locuri
însorite şi pe terenuri uşoare; originară din China.
Detalii...
Organe utilizate
Organele aeriene ale plantei conţin: taninuri (12 %), lignine, celuloză, hemiceluloze, ramnoză, mucilagii, proteine (27,5 %), oleorezine, beta-
sitostrol, chinone, alcool cerilic, acid elaidic, acid galic, ceril-palmitat, dihidroxicumarine (scopoletină) şi lactone (ailantiină) în proporţie de 4,9 %.
Dintre pigmenţii flavonoizi identificaţi în plantele de cenuşer se menţionează: quercetina, isoquercetina, izoquercitrina şi fisetina.
Dintre diterpene a fost pusă în evidenţă prezenţa: ailantionei, quassiinei, shinjulactonei A şi amarolidului în scoarţă, a ailantonei în fructe şi a
ailantinolului B şi C în frunze.
Dintre lactone au fost identificate: ailantiina şi neoquassina. Kubota ş.a. (1996) au identificat în această specie două noi quassinoide: ailantinol A şi
B, iar Hung (1995) a identificat 6 derivaţi pregnan, 2 colestan, 2 hopan, 1 lupan şi 1 derivat gamaceran.
Scoarţa de pe ramuri conţine: celuloză, flobafene, benzochinone, saponine, ceril palmitat, diterpene (ailantinonă, amarolid, acetilamarolid,
shinjulactonă C, quassiin) şi alcaloizi: canthin-6-onă-3-oxid, canthin-6-onă (C14H8N2O).
Fructele conţin diterpene (ailantonă), iar seminţele proteine (27 %), lipide (55 – 59 %), ailantonă.
Ansari şi Ali (2003) au identificat în extrasele cloroformice din seminţe prezenţa a doi noi steroli: ailantusterol A [stigmast-5,20(21)-dien-3- beta-ol]
şi ailantusterol B [stigmast-5-en-3- beta-21-diol].
Extractele au efect antibacterial antispasmotic, astringent, bitter, depresant cardiac, diuretic emetic, emmenagog şi febrifug.
Importanţa
Melifera, tananta, producatoare de lemn
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea febrei, diareei şi dezinteriei. Extractele din scoarţă se folosesc pentru tratarea malariei. Quassinoizii au proprietăţi
anticancerigene.
Alte utilizări:
Heisey (1996) a constatat că extractele apoase obţinute din scoarţa şi frunzele acestei specii conţin un compus fitotoxic ailantona care în
concentraţie de 0,7 ml/ l inhibă creşterea rădăcinii, având efect de erbicid. Microorganismele din sol pot descompune această substanţă, ceea ce
determină dispariţia efectului fitotoxic.
Apicultură: florile – furnizează culesuri de nectar, polen de calitate superioară.
Protecţia mediului: utilizat pentru consolidarea taluzurilor, coastelor, trerenurilor degradate.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Este un arbore puternic, care suportă cu succes condiţii diverse, cu rezistenţă foarte bună la boli, tolerant la alcalinitate, îngheţ, uscăciune,
temperaturi mari, valori mari sau mici ale pH-ului, poluanţi atmosferici, soluri pternic poluate. Preferă condiţii de plin soare sau o umbrire parţială.
Este tolerant la preciptaţii anuale de 30-250 cm, temperatura medie anuală de la 10-20oC şi un pH de 5,5-8,0. Rezistă la cel puţin -15oC.
De preferat semănatul afară imediat ce seminţele s-au maturat, dar atenţie fiindcă germinarea este foarte slabă (circa 58%). Dacă se procedează la o
stratificare la rece pentru 8 săptămâni, germinarea poate fi îmbunătăţită.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AJUGA REPTANS L.
Denumire populară: vineriţă
Sinonime ştiinţifice: A. astolonosa et A. pumila Schur., A. reptans var. alpestris Gremli, A. reptans var.
genuina Ducomm.
vineţică, barba boierului, bugulă, buruiană de sub alun, cearta casei, goniţă, frunză de orbalţ, frunză de sub
tufă, iarbă întăritoare, iarba spurcului, lavretină, lupariţă, suliman, tacin, tămâică
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu rizom scurt, rădăcini numeroase şi ramificate, tulpini simple de 10-40 cm, glabre, spre vârf cu 4 muchii păroase pe 2 feţe opuse,
alternând la fiecare internod. Baza tulpinii cu stoloni supratereştri repenţi (foarte rar fără stoloni), cilindrici, glabri, cu internoduri lungi. Frunze
glabre, evident nervate, eliptice, cu margini ondulat neregulat-crenate, cele superioare cu margini întregi, aproape sesile. Inflorescenţa cu flori foarte
scurt pedicelate sau aproape sesile, dispuse în mai multe verticile, cu câte 4-10 flori de culoare albastră, rar roz sau albă. Înfloreşte IV-VI.
Specie mezofită- mezohigrofită, pH şi termo amfitolerantă, frecvent în zona silvostepei- etajul bradului, prin pajişti, tufărişuri, margini de pădure.
Detalii...
Organe utilizate
tanin, diterpene (ajugareptansonă,), fitoecdisteroizi (ajugalactonă, ajugasteronă, casteronă, polzpodin B), hormoni steroizi (ecdysonă), glicozizi
(ajugol), glucozizi (ajugozid), glucozizi iridoizi (aucubin, asperulin), iridoizi (harpagide) şi pigmenţi ( β-caroten, cianidin, delfinidin).
Extractele au proprietăţi analgesice.
Importanţa
Toxica, medicinala
Utilizare
Este folosită pentru oprirea hemoragiilor şi în tratarea tusei şi a expectoraţiilor.
Medicina umană: se utilizează pentru tratarea anginei pectorale, pneumonii, astm bronşic, tuse, hemoragii uterine, hemoroizi; extern pentru ulcere
tegumentare, răni, arsuri, fracturi de oase (alifie cu untură).
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad transplantat primavara in camp
- Departire de tufa
Recoltare
Frunze, muguri tineri
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALBIZIA JULIBRISSIN Durazz.
Denumire populară: Arborele de mătase
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Familia: Mimosaceae
Subfamilia:
Arbust-arbore cu tulpină ce poate ajunge până la 12 m înălţime; frunzele dublu paripenat compuse; flori roz grupate în inflorescenţe globuloase;
înflorirea: iunie-august; fructul păstaie.
Specie mezofită; cultivat ornamental.
Organe utilizate
Planta conţine: glucide (galactoză, rafinoză, stahioză, lignine), tanin, amide (asparagină), baze azotate (guanidină), pigmenţi (crisoeriol, luteolină,
proantocianidine), vitamine (acid nicotinic, piridoxină, rutină), acizi graşi (acid oleic, acid palmitic, acid stearic), fenol, triterpene (acid acacic,
acetilalisol), sesquiterpene (alismol, alismoxid), glucozizi (arabinozid).
Rizomul conţine: glucide (fructoză, glucoză, zaharoză), lipide, lecitină, beta-sitosterol, colină, derivaţi ai alisolului (alisol A, epialisol A).
Scoarţa de pe ramurile acestei plante conţine taninuri, saponine, alfa-spinasteril- beta-D-glucozid şi 3',4',7-trihidroxiflavone. Ito ş.a. (1994) a
identificat prezenţa glicozizilor lignanilor: albizziozid A, B şi C.
Seminţele conţin proteine (32-33 %), lipide (8,5 – 11,1 %) şi aminoacizi neproteici (albizziin). Orsini (1991) a identificat prezenţa a 3 saponine, iar
Mistra ş.a. (1995) a identificat prezenţa a trei alcaloizi: budmunchiamină L1 – L3.
Extractele au acţiune antibacterială, antispasmotică, astringentă, cardiacă, diuretică, emetică, emmenagogă şi febrifugă.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea depresiei, iritabilităţii, insomniei şi pentru stimularea memoriei.
Tratamentele externe se folosesc în cazul leziunilor, umfăturilor şi absceselor.
Apicultură - specie meliferă.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Arborele necesită soluri umede cu denaj bun şi poziţie însorită, preferând solurile uscate. Tolerant la valori mari ale pH-ului, salinitate, vânturi
puternice şi uscăciune, deci reuşeşte în condiţiile unor soluri sărace. Rezistă bine la gerurile din cursul iernii, dar creşterile tinere manifestă
sensibilitate la temperaturile joase din primăvară. Tolerează tăierile efectuate iarna târziu sau primăvara de vreme, suportă uşor transplantarea şi este
rezistent la patogeni. Realizează simbioze cu bacterii la nivelul sistemului radicular, ceea ce contribuie la fixarea biologică a azotului molecular şi ca
urmare contribuie la asigurarea plantelor vecine cu acest element mineral.
Semănatul se efectuează în seră sau spaţii reci, în martie- aprilie, imediat ce seminţele s-au maturat, dar după o preumectare timp de 24 de ore în apă
încălzită. Germinarea are loc în 2-3 luni la 19oC, iar dacă s-a efectuat scarificarea procesul este favorizat. Se repică în vase individuale când
plantulele sunt suficient de mari pentru aceasta şi se cresc în seră cel puţin pentru prima iarnă. Se plantează la locul definitiv la sfârşit de primăvară,
început de vară, asigurându-le protecţie afară în cursul uneia sau a două ierni.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALCHEMILLA VULGARIS L. emend. Frohner
Denumire populară: Creţişoară
Sinonime ştiinţifice: A. acutiloba Opiz, A. vulgaris L. subsp. acutangula (Buser) Palitz
brumărie, creşărel, făină de in, pălaşcă, plească, rptunjir, umbra muntelui, umbrarul doamnei
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Plantă erbacee, perenă, cu rizom brun; tulpina dreaptă sau culcată la pământ, de 20-50 cm înălţime; frunzele bazale dispuse în rozetă, lung peţiolate,
palmat-lobate (9-11 lobi triunghiulari), frunzele tulpinale mai mici; florile mici, până la 3 mm diametru, galben-verzui; înflorirea: iunie-august;
fructul este o achenă.
Prin păşuni, fâneţe coaste abrupte, stâncării, mai rar la margini de pădure, în tufişuri, din etajul montan până în cel alpin; specie mezofită către
mezohigrofită.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi frunzele acestei plante.
Organele aeriene conţin: cantităţi mici de glucide, lignine, acizi graşi (acid palmitic şi acid stearic, acid oleic), fenoli, fitosteroli, taninuri (6 – 8 %)
care prin hidroliză produc acid elagic şi acid luteic, saponine, pigmenţi flavonoidici (luteolină, proantocianidine), vitamine (rutină, acid nicotinic) şi
substanţe minerale.
Rizomii acestei specii conţin: glucoză, fructoză, zaharoză, lipide (4,2 %), steroli ( β-sitosterol) şi triterpene (alisol).
Extractele obţinute din funzele acestei specii au acţiune astringentă, antidiareică şi antihemoroidală.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Decoctul din rădăcini se foloseşte pentru oprirea sângerării în caz de rănire ia ceaiul prepaat din frunze reduce pierderile excesive de sânge în timpul
menstruaţiei.
Medicină, umană, populară - uz intern - părţile aeriene ale plantei se folosesc pentru stimularea poftei de mâncare; uz extern - tratarea laringitelor,
stomatitelor şi cicatrizarea rănilor;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea enteritelor, afecţiunilor renale .
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Planta creşte uşor în orice fel de sol, locuri însorite sau parţial umbrite. Preferă solul acid, cu un bun drenaj, creşte bine pe soluri argiloase grele.
Plantele din acest gen par a fi imune la atacul prădătorilor, respectiv a iepurilor.
Se seamănă primăvara în spaţii reci, germinarea are loc în 3-4 săptămâni la 16oC, iar când plantulele pot fi manipulate se repică în vase şi se cresc în
spaţii reci pentru prima lor iarnă. Plantarea afară se efectuează primăvara târziu sau la începtul verii. Divizarea se efectuează primăvara sau toamna,
cu plantarea directă la locul definitiv, dar este mai bine ca plantele să fie mai întâi ţinute în vase în locuri umbrite.
Mod de cultivare:
- Rasad din seminte primavara, repicat si plantat in camp primavara
- Despartire de tufa toamna
Recoltare
Herba, taiere cu secera, pe timp frumos, inclusiv a frunzelor din rozeta
Valorificare
ALCHEMILLAE HERBA – IARBĂ DE CREŢIŞOARĂ
1. Flux tehnologic
- tocator Winicker, echipat cu cuţit transversal şi dotat cu sistem de sitare vibrator, echipat cu sitele
avand latura ochiurilor de 6,3 şi 2 mm;
- mecanice: concisare, sitare;
Materiile prime: Alchemillae Herba – Iarbă de Turiţă mare.
Materiale :
Utilităţi : apă curentă, curent electric.
- umiditate;
înregistrează în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
CONCISARE – SITARE – Iarba de Creţişoară condiţionată se trece prin tocatoarea mecanica (Winicker) apoi prin sistemul de sitare vibrator
(folosind site cu latura ochiului de 6,3 mm - sita I şi 2 mm -sita III) pentru separarea fragmentelor de dimensiuni necorespunzatoare si a prafului
vegetal obtinut. Pe parcursul operaţiei se prelevează probe din produsul concisat şi sitat şi se verifică dimensiunile fragmentelor prin sitare în
laborator. Deşeul nevalorificabil rezultat se distruge conform normelor în vigoare.
OMOGENIZARE - se omogenizează manual. Se verifică parametrii calitativi ai produsului omogenizat şi se inregistreaza rezultatul analizei pe flux
in Registrul de laborator. Produsul omogenizat este transferat in spatiul de ambalare, pentru operatia urmatoare.
PROTECŢIA MUNCII - Se respectă regulile de protecţia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de producţie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALISMA PLANTAGO-AQUATICA L.
Denumire populară: Limbariţă
Limbariţă, Brâncariţă, Limba bălţii, Limba bălţilor, Limba broaştei, Limba oii, Limba vacii, Pătlagina apei,
Pătlagina bălţii, Pătlagina bălţilor, Pătlagină de apă, Plasture, Patlagină de apă, Plătangină de apă,
Plătăgina bălţilor, Potbal de apă, Potbeal de apă, Rahnă
Regnul: Plantae
Subclasa: Alismatidae
Ordinul: Alismatales
Familia: Alismataceae
Subfamilia:
Este o plantă de baltă cu frunzele bazale peţiolate, cu limbul acut-ovat. Florile sunt mici, trandafiriu-deschise sau albe, dispuse într-o inflorescenţă
piramidală Fructul este poliachenă.
Frecventă din zona stepei în etajul boreal, în mlaştini, pe malul lacurilor sau a apelor, bălţilor; specie higro-hidrofilă.
Organe utilizate
Analiza frunzelor recoltate de la această specie a relevat prezenţa următorilor componenţi chimici: glucide, ceruri, rezine, pectine, pigmenţi
(clorofilă), acizi organici (acid citric, acid oxalic), triterpene (acetilalisol), vitamine (rutină). Nu a fost identificată prezenţa alcaloizilor şi a
glucozizilor.
În celelale organe aeriene ale plantei au fost identificate: glucide (rafinoză, stahioză, galactoză, arabinoză), taninuri, vitamine (acid pantotenic, acid
nicotinic, piridoxină, rutină), fenoli, acizi graşi (acid stearic, palmitic, oleic), lignine, pigmenţi (luteolină, proatocianidine, quercetin glicozid,
luteolină, chrisoeriol), baze azotate (guanidină), alcaloizi (acid nicotinic).
Triterpenele determinate în ţesuturile acestei specii sunt: acetilalisol, alisol A, alisol A-monoacetat, alisol B, alisol B-monoacetat, alisol C-
monoacetat, iar sesquiterpenele: alismol şi alismoxid.
În rizomul şi rădăcinile acestei specii a fost identificată prezenţa: glucidelor (amidon, glucozei, fructoză, zaharoză, dextroză), lipidelor (4,2 %),
cerurilor, mucilagiilor, compuşilor terpenoizi (alisol A, alisol C, epialisol A), sterolilor ( β-sitosterol), colinei, lecitinei, valinei şi acetilvalinei.
Seminţele conţin 13,2 % proteine.
Extractele obţinute din frunze au efect antibacterial, anticolesterolemic, astringent, contracceptiv, diaforetic, diuretic, hipoglicemic şi hipotensiv.
Extractele din rădăcini au efect antiglicemiant, anticolesterolemic, diuretic, hipotensiv şi antibacterian.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Extractele din frunze se utilizează în tratarea cistitelor, dizenteriei şi a calculilor biliari iar cele din rădăcini pentru tratarea edemelor, nefritelor,
diareei şi bolilor de ficat.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Creşte bine în condiţii însorite, preferată de limaxi.Se seamănă în răsadniţă rece imediat ce seminţele s-au maturat. Vasul se plasează în circa 3 cm
apă pentru a se menţine umiditatea în sol. Se procedează la repicat şi menţinerea plantelor în spaţiul respectiv pentru prima iarnă, iar plantarea afară
se face primăvara târziu. Divizarea se efectuează primăvara sau toamna şi foarte simplu se plantează direct la locul definitiv.
Mod de cultivare:
Semanat rasad in strat rece si transplantat in camp primavara
Recoltare
Frunze, radacini
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM AMPELOPRASUM L.
Denumire populară: Ceapă de vară
Usturoi de Albania
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu bulb ovoidal sau globulos, de 20-40 mm în diametru, însoţit de bulbi de înnoire şi bulbili gălbui sau brunii, sesili sau scurt
pedicelaţi; tunicile externe sunt pergamentoase, uneori filamentoase, albicioase sau argintii lucioase. Frunzele în număr de 6-9, sunt plane,
glaucescente, pe dos pronunţat carenate. Tulpina înaltă până la 100 cm, în secţiune rotundă, cu miros de usturoi, poate prezenta de la bază până în
zona mediană tecile frunzelor. Inflorescenţa multifloră, globuloasă, acoperită iniţial de o spată membranoasă, albicioasă, lung apiculată la vârf.
Florile au perigonul campanulat, roz sau purpuriu, rar albicios. Filamentele staminale şi stilul exerte, depăşesc foliolele perigonale în lungime. Fruct
de tip capsulă cu seminţe trimuchiate, negre, + zbârcite, acute la extremităţi.
Plantă cultivată
Organe utilizate
Planta conţine: glucide (fructoză, glucoză, zaharoză, galactoză, maltoză, celuloză, hemiceluloze), lipide (0,3 – 4,7 %), proteine (2,3 – 21,7 %),
saponine β-sitostrol şi substanţe minerale.
Caracteristica acestei specii constă în prezenţa compuşilor cu sulf: aliină, allil monosulfid, allil sulfid, diallil sulfid, dimetil sulfid, etil sulfid, metil
aliină, metil sulfid, propil disulfid şi propiloaliină, Aminoacizii din această plantă sunt reprezentaţi de: alanină, arginină, acid aspartic, acid glutamic,
histi dină, izoleucină, leuciă, lizină, metionină, prolină, fenilalanină, treonină, triptofan, tirozină şi valină.
Acizii organici sunt reprezentaţi de: acidul cafeic, acidul clorogenic, acidul ferulic, acid oxalic, acid sinapic,
Acizi graşi: acid linoleic, acid linolenic, acid lignoceric, acid palmitic, acid stearic,
Vitamine: acid ascorbic, niacină, acid nicotinic, acid folic, riboflavină, tiamină.
Au mai fost identificaţi următorii componenţi:
Pigmenţi: β-Caroten, Kampferol-3- β-D-glucuronid, kampferol-3-xilozil- β-D-glicozid.
Cumarine: scopoletină, esculetină şi umbeliferonă.
Extractele au efect desinfectant, antihelmintic, antibacterial, antiinflamator, anticolesterolic, antiseptic, antispasmotic, carminativ, diuretic,
expectorant, febrifug, hipoglicemic, antidiabetic, hipotensiv, stomahic, tonic şi vasodilatator.
Importanţa
Alimentara, aromatica si condimentara
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea leziunilor, absceselor, anghinei, arteriosclerozei şi bolilor cardiace.
Alături de efectele medicinale pe care le are ceapa, se poate menţiona ţi utlizarea largă a acesteia pentru aromatizarea mîncărurilor.
Toxicitate
Contraindicaţii

Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Semant rasad in strat rece si transplantat in camp primavara tarziu
Recoltare
Flori, frunze, radacini
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM CEPA L.
Denumire populară: Ceapă
Ceapă, Arpagic, Cabă, Cebulă, Ceapă bulgărească, Ceapă de apă, Ceapă de arpagic, Ceapă de grădină,
Ceapă hasmă, Ceapă lunguiuşe, Ceapă măruntă, Ceapă moldovenească, Ceapă rusească, Cepoi, cepşoară
de vară, Ciaclama, Hagimă, Haimă, Harbagică, Herpejică, Hocegi, Orceag, Parpangică, Samulastră,
Ţeapă, Ţeapi
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Plantă bianuală sau trienală, care are în sol un bulb tunicat, iar la suprafaţa solului frunze cilindrice goale la interior. În anul al doilea formează o
tulpină fistuloasă, îngroşată la bază, care susţine o cimă globuloasă, umbeliformă, ce conţine numeroase flori albe.
Plantă cultivată
Organe utilizate
Principalii componenţi determinaţi în bulbii de ceapă sunt: glucidele (4,7 – 10,2 %), proteinele (1,2 %), lipidele (0,25 %) şi substanţele minerale
(0,59 ). Alături de aceste substanţe, în bulbi au fost detereminate şi alte glucide (glucoză 2,24 %, fructoză 1,83 %, zaharoză 1,91 %, hexozani 1,11
%, celuloză 0,86 %) şi lignine 0,07 % (Souci ş.a., 1981).
Acizi organici din bulbii de ceapă sunt reprezentaţi de acidul malic 170 mg/ 100 g, acidul citric 20 mg/ 100 g şi acidul oxalic 5,5 mg/ 100 g) iar
sterolii de: beta-sitosterol 12 mg/ 100 g şi campesterol 1 mg/ 100 g.
Vitaminele din bulbii de ceapă sunt reprezentaţi în principal de acidul ascorbic (8,0 mg/ 100 g), alături de care se află cantităţi mai mici de
nicotinamidă şi tocoferol (0,20 mg/100 g), acid pantotenic (0,17 mg/100 g), piridoxină (0,13 mg/100 g), tiamină şi riboflavină (0,03 mg/ 100 g).
Dintre substanţele minerale, în 100 g bulbi de ceapă au fost determinate următoarele: potesiu 175 mg, fosfor 42 mg, calciu 31 mg, sodiu şi
magneziu 9,0 mg, zinc 1,4 mg, fier 0,5 mg şi mangan 0,36 mg.
Pigmenţii flavonici din bulbii de ceapă sunt reprezentaţi de glucozizi ai quercetinei şi izoramnetinei, de quercetină şi quercetin-4'-glucozid
(spireozid), rutină şi kampferol.
Ceapa din soiurile cu culoare roşie conţine cianidin 3-glucozid, peonoidin 3-glucozid şi peonoidin 3-arabinozid. În cantităţi mici se găsesc şi alţi
cianidin glicozizi aşa cum este şi cianidin 3-laminariobiozid (Du şi Francis, 1974). Dintre pigmenţii izoflavonoizi au fost identificaţi: farmononetina
şi genisteina.
Bulbii de ceapă conţin 0,005 – 0,015 % ulei volatil.
Analiza uleiului volatil efectuată de Mihaescu ş.a. (nepublicat) a identificat prezenţa a 49 componenţi, cu următoarele concentraţii: 23,81 % dipropil
disulfură, 20,52 % dipropil trisulfură, 14,26 % propenil propil trisulfură, 4,91 % propil propenil disulfură, 3,97 % propenil propil trisulfură, 3,48 %
propil metil trisulfură, 2,31 % propenil propil trisulfură izomer, 1,90 % metil propenil disulfură, 1,85 % propenil propil trisulfură izomer, 1,81 %
dimetil tiofen, 1,23 % metil propil disulfură, 1,13 % propenil propil pentasulfură izomer, 1,11 % dipropil tetrasulfură, 1,04 % dipropilen disulfură,
0,98 % propenil propăil pentasulfură, 0,86 propil metil trisulfură izomer, 0,81 % metil hexil furanonă, 0,34 % dimetil trisulfură, dipropil trisulfură
izomer şi 0,29 % dipropil trisulfură.
Kawakishi şi Morimiton (1994) au precizat că substanţele lacrimogene sunt produse în urma acţiunii enzimei cistein sulfoxid liază asupra S-alkyl-L-
cistein sulfoxizilor şi S-alkenyl-L-cistein sulfoxizilor.
Florile de ceapă conţin saponine spirostanice aşa cum sunt alliospirozidele A – D, care sunt substanţe active, cu efect insecticid. Aceste saponine
formează complexe insolubile cu sterolii, care constituie precursorii pentru sinteza hormonului ecdison din insecte. În lipsa acestui hormon în
dezvoltarea larvelor se produc malformaţii, care determină moartea lor (Zobel ş.a. 1991).
Detalii...
Extractele au efect desinfectant, antihelmintic, antibacterial, antiinflamator, anticolesterolic, antiseptic, antispasmotic, carminativ, diuretic,
expectorant, febrifug, hipoglicemic, antidiabetic, hipotensiv, stomahic, tonic şi vasodilatator.
Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara, aromatica si condimentara
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea leziunilor, absceselor, anghinei, arteriosclerozei şi bolilor cardiace.
Alături de efectele medicinale pe care le are ceapa, se poate menţiona ţi utlizarea largă a acesteia pentru aromatizarea mîncărurilor.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Preferă locuri însorite adăpostite, (în locuri umbrite nu formează bulbi şi tulpini florifere). Cele mai bune soluri sunt cele uşoare sau mijlocii, cu
textură nisipo- lutoasă, cu o structură bună, soluri bine drenate, cu Ph de cel puţin 6,5, dar tolerează valori ale Ph-ului de la 4,5 la 8,3. Creşte foarte
bine în climatul Mediteranean, dar pentru o creştere bună în primele stadii preferă o vreme răcoroasă. Tolerează temperaturile joase, dar temperaturi
de sub 10oC, pentru perioade mai lungi determină ca bulbul să formeze floare. Optimum de temperatură pentru creştere este cuprins între 20 -25oC,
iar formarea bulbilor se realizează ca răspuns la fotoperioade lungi. Manifestă cerinţe mari pentru apă, deoarece sistemul radicular este superficial.
Este una dintre primele plante cultivate pentru hrană (părţile edibile fiind bulbii şi frunzele) dar şi cu scop medicinal.
Se poate cultiva prin răsad, cu semănat timpuriu în seră în luna februarie, iar plantarea în câmp se efectuează la sfârşitul primăverii. Semănatul
principal se efectuează afară în martie- aprilie pe un pat nutritiv bine pregătit. Se poate efectua şi semănat în august pentru soiurile foarte rezistente
peste iarnă, urmând a se obţine o producţie timpurie de bulbi în luna unie a anului următor. Pentru cultura prin arpagic, în vederea producerii
acestuia se seamănă în martie, după schema 7 rânduri pe strat, la adâncime de 1,5-2 cm. Bulbii mici de circa 1-2 cm diametru se recoltează în luna
iulie, se păstrează în locuri răcoroase peste iarnă şi se plantează afară în aprilie. O parte din bulbi vor forma tulpini florifere, alţii vor produce bulbi
de dimensiuni mari. Se poate practica şi cultura prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama) cu înfiinţarea culturii toamna târziu sau primăvara
devreme.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM PORRUM L.
Denumire populară: Praz
Praz, Ai sârbesc, Ajimă, Ceapă albă, Ceapă blândă, Coada vacii, Hagimă, Hajme, Horceag, Por, Poroi,
Poroaică, Poriu, Praj, Pur
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Este o plantă erbacee, bisanuală sau trienală, prevăzută cu un bulb cilindric, cu o tulpină înaltă de 30 – 140 cm şi cu frunze lanceolate, lungi.
Plantă cultivată
Organe utilizate
Din datele analitice obţinute de Souci ş.a. (1981) rezultă că prazul are valoarea energetică mai mică decât a cepei (158,6 kJ/ 100 g) datorită
conţinutului mai mic de glucide (4,5 – 9,2 %), mai mare de apă (86 – 91 %) şi relativ egal de proteine (2,0 – 2,5 %) şi lipide (0,25 – 0,44 %).
Conţinutul de glucoză este de 1,16 %, cel de fructoză 1,45 % şi cel de zaharoză 0,68 %.
Conţinutul de vitamine din 100 g parte edibilă este de 30 mg acid ascorbic, 2,0 mg tocoferoli, 0,53 mg nicotinamidă, 0,25 mg piridoxină şi 0,10 mg
tiamină.
Substanţele minerale variază între 0,8 şi 0,9 %, cea mai mare cantitate constatându-se în cazul potasiului 225 mg, calciului 87 mg, fosforului 46 mg,
clorului 24 mg, magneziului 18 mg şi sodiului 5 mg.
Florile de praz conţin saponine spirostanolice aşa cum este aginozidul, 6-deoxiaginozidul, 2-deoxiaginozidul, 2-deoxialliporinul şi 6-
deoxialliporinul, care sunt substanţe active cu efect insecticid. Carotenuto ş.a. (1997) au identificat în aceleaşi ţesuturi hidroxi, dehidro şi oxo
derivaţii agigeninului.
Extractele au efect antihelmintic, antiinflamator, anticolesterolic, antiseptic, antispasmotic, carminativ, diuretic, expectorant, febrifug,
hipoglicemiant, hipotensiv, stomahic, tonic şi vasodilatator.
Importanţa
Melifera, alimentara
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea gripei, anghinei, arteriosclerozei şi bolilor cardiace
Toxicitate
Contraindicaţii

Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Preferă solurile bine drenate, poziţiile însorite, dar creşte bine şi pe soluri grele argiloase, tolerând un pH cu valori de a 5,2, la 8,3. Plantarea se
realizează la adâncimi mari (8-10 cm). Este o plantă cu creştere înceată şi poate fi plantată intercalat cu specii cu maturare mai rapidă, precum
salata. Creşte bine în compania a numeroase plante, mai ales trandafir, morcov, ţelină, dar înhibă creşterea leguminoaselor (în cazul lucernei se
manifestă efecte negative reciproce).
Pentru a obţine o producţie timpurie sau pentru obţinerea unor plante mari sămânţa se seamănă primăvara devreme în seră şi apoi se face plantarea
afară în luna mai. Pentru a obţine plante mai mici sau mai tardiv, se semănă în aprilie afară pe pat nutritiv şi plantarea are loc în iulie sau august. Se
poate proceda şi la cultura prin semănat direct ca la ceapa ceaclama.
Mod de cultivare:
Semant din samanta, in spatii protejate, primavera, si transplantat in camp in mai
Recoltare
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM SATIVUM L.
Denumire populară: Usturoi
Usturoi, Ai, Ai de grădină, ai de primăvară, Ai de toamnă, Ai de vară, Ai jidovesc, Ai usturoi, Ali, alie, Aliu,
Aniu, Baib, ceapă albă, Ostoroi, Pur, Scăloi, Usturoi, Usturoi de iarnă, Usturoi de primăvară, Usturoi de
toamnă, Usturoi de vară, Usturoni
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Plantă perena (se cultivă ca plantă anală sau bienală), care are în sol un bulb alcătuit din mai mulţi bulbili. La suprafaţa solului prezintă frunze
lanceolate. În anul al doilea se formează tulpina floriferă, care poartă o cimă globuloasă, umbeliformă, alcătuită din flori slab colorate.
Plantă cultivată
Organe utilizate
Principalii componenţi dozaţi în bulbii de usturoi sunt: glucidele (20,6 – 30,9 %), proteinele (6,0 %), lipidele (0,12 %), aminoacizii liberi (1,2 %),
saponinele (0,07 %), β-sitosterolul şi apa 63,5 %.
Souci ş.a. (1981) au constatat că vitaminele sunt reprezentate în principal de acidul ascorbic (14,0 mg/ 100 g), alături de care se găsesc cantităţi mai
mici de nicotinamidă (0,60 mg/ 100 g), tiamină (0,20 mg/ 100 g) şi tocoferol (0,10 mg/ 100 g).
Bulbii de usturoi au un conţinut de 1,42 % substanţe minerale, dintre care în cantitate mai mare se găsesc: potasiu 515 mg/ 100 g, fosforul 134 mg/
100 g, calciu 38 mg/ 100 g, magneziul 36 mg/ 100 g şi sodiul 32 mg/ 100 g.
Du şi Francis (1975) au precizat că în catafilele usturoiului se găsesc antociani reprezentaţi de cianidin 3-glucozid.
În substanţele volatile din bulbii de usturoi, Pino ş.a. (1991) au identificat 14 componenţi dintre care ponderea au deţinut-o diallil trisulfidul 31,90
%, allil metil trisulfidul 21,70 % şi diallil disulfidul 20,70 %. O concentraţie de peste 1 % din totalul componenţilor identificaţi, s-a constatat la:
diallil sulfid 7,90 %, allil metil disulfid, 5,60 %, allil metil sulfid 4,40 %, allil propenil disuldid 2,30 %, dimetil trisulfid 1,60 %, 3-vinil-1,2-diti-5-
en 1,40 %, 1,2-ditiociclopentan-3 1,10 %, iar o concentraţie mai mică de 1 % din totalul componenţilor s-a determinal la urmărorii componenţi: 3-
vinil-1,2-diti-5-en, dimetil disulfid, 1,2,3-triti-4-en şi allil propil trisulfid.
Bulbii de usturoi conţin 1,8 % alliina, care este un alliil-cisteinsulfoxid ce poate fi transformată în prezenţa alliinazei în allicină - allil-2-
propeniltiosulfinat. Lawson (1993) a constatat că allicina este o substanţă ce diminuează semnificativ conţinutul de lipide din sânge, iar Leighton
ş.a. (1992) au precizat că flavonolii din această specie, reprezentaţi în principal prin quercetine, inhibă creşterea tumorilor. Calvey ş.a. (1997) au
identificat în extractele de usturoi cantităţi mici de ajoen (tiosulfinat), substanţă cu un potenţial rol antitrombotic,
Din florile de usturoi au fost extrase saponine spirostanice aşa cum este sativozidul-R2 care este o substanţă activă cu efect insecticid (Matsuura ş.a.,
1989).
Extractele au efect antihelmintic, antiasmatic, anticancerigen, anticolesterolemic, antiseptic, antispasmotic, colagog, diuretic, expectorant, febrifug,
stimulant, stomahic, tonic, vasodilatator.
Importanţa
Melifera, aromatica si condimentara
Utilizare
Acestea sunt utilizate pentru tratarea rănilor, gripei, presiunii sangvine ridicate, reumatismului, astmului, tusei, pentru prevenirea arterosclerozei şi
infractului miocardic
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Reuşeşte pe orice fel de soluri, dar preferă solurile umede bine drenate şi poziţiile însorite. Este o plantă de zi lungă şi foarte pretenţios la lumină.
Solurile bune pentru cultura usturoiului sunt cele plane, permeabile, uşoare şi fertile. Nu sunt favorabile solurile foarte acide, limitele de toleranţă
pentru pH fiind cuprinse între 4,5-8,3. Ae pretenţii mici faţă de căldură, de aceea poate fi plantat din toamnă sau primăvara de vreme. Bine
înrădăcinat din toamnă, poate să reziste iarna până la -25oC. Începe să vegeteze la temperaturi de 3-5oC. Formarea bulbului are loc ca răspuns la
creşterea fotoperioadei şi temperaturii, totodată se resimte influenţa temperaturii anterioare de păstrare, înaintea plantării, în sensul că păstrarea la
temperaturi joase cuprinse între 0-10oC vor grăbi formarea ulterioară a bulbului, în timp ce păstrarea la peste 25oC vor întârzia sau preveni acest
proces. Creşte bine asociat cu diferite plante, în special trandafir, morcov, sfeclă, dar înhibă creşterea leguminoaselor. Are efecte negative în
compania lucernei, efectele negative fiind reciproce.
Plantarea din toamnă se face în lunile septembrie- octombrie, iar cea din primăvară în prima jumătate a lunii martie. Se plantează 4 rânduri pe strat
înălţat, la distanţe de 28 cm între rînduri şi de 3-4 cm pe rând, la o adâncime de 4-5 cm toamna şi de 2-3 cm primăvara. Pentru un ectar se folosesc
800-1000 kg bulbili. Recoltarea se face în iulie-august, când tulpina falsă se înmoaie la bază.
Mod de cultivare:
Semanat bulbi direct in camp
Recoltare
Bulbii, cu sapa sau dislocatoare, in iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM SCHOENOPRASUM L.
Denumire populară: Arpagic
Arpagic, Ai de ciorbă, Ai de pădure, Ai tufos, Aiul ursului, Aiuş, Ajmă, Arbagic, Arbăgică, Arpacaş, Arpacic,
Arpacică, Arpagică, Ceapă măruntă, Ceapă turcească, Ceapă cu foi subţiri, Cepşoară, Cepşoară măruntă,
Chişărău, Dinte, Hagimă, Hagiumă, Hajme, Hajme turceşti, Harpacică, Harpagic, Harpagică, Hărpăgică,
Haşmă turcească, Hladime, Horcede, Leurdă, Orceag, Parpangică, Pur, Puri
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu bulbi cilindro-conici sau alungit-ovoidali, solitari sau grupaţi, fixaţi pe un rizom scurt, sclerificat şi transversal ridat. Tunicile
externe sunt brune, membranoase, cele interne albe sau violet-nuanţate. Tulpina cilindrică, fistuloasă, cu nervuri proeminente, fine. Frunzele
tulpinale sunt fistuloase, cilindrice sau semicilindrice, verzi sau glaucescente. Inflorescenţa globuloasă, multifloră este învelită de o spată mai scurtă,
albă sau nuanţat violet. Florile mari, roz-liliachii, roz-violacee sau violet-închis, cu un miros plăcut de miere; staminele mai scurte decât perigonul la
fel şi stilul. Fructul – capsulă de 2-3 ori mai scurtă decât perigonul, conţine seminţe negre, zbârcite, cu muchii acute şi hil lateral.
Plantă cultivată
Organe utilizate
Planta conţine: glucide (fructoză, glucoză, zaharoză, galactoză, maltoză, celuloză, hemiceluloze), lipide, proteine, saponine, steroli (β-sitostrol,
campesterol), glicozizi (scordinină) şi substanţe minerale.
Caracteristica acestei specii constă în prezenţa compuşilor cu sulf: allil disulfid, allil mercaptan, dimetil sulfid, metil disulfid, dipropil disulfid,
metil-2-propenil-disulfid, metil-pentil-disulfid, metil-propil-disulfid, pentil-hidro-disulfid, şi trans-propil-2-propenil disulfid, trans-propenil-propil
disulfid, trans-pentil-hidro-sulfid, propiloaliină.
Aminoacizii din această plantă sunt reprezentaţi de: alanină, arginină, acid aspartic, acid glutamic, glicină, histidină, izoleucină, leuciă, lizină,
metionină, prolină, fenilalanină, serină, treonină, triptofan, tirozină şi valină.
Acizii organici sunt reprezentaţi de: acidul cafeic, acid citric, acidul malic, acidul ferulic, acid fumaric, acid oxalic, acid p-cumaric, acid chinic şi
acid succinic.
Acizi graşi: acid linoleic, acid linolenic, acid miristic, acid oleic, acid palmitic şi acid stearic.
Vitamine: acid ascorbic, niacină, acid pantotenic, acid folic, riboflavină, tiamină.
Au mai fost identificaţi următorii componenţi:
Pigmenţi: β-caroten, chrisantemină, cianină, izoramnetin glicozid, kampferol, kampferol glucozid, kampferol diglucozid, kampferol triglucozid,
kampferol-3- β-D-glucozid, peonoidin-3,5-diglucozid şi quercetin-3, βD-glucozid.
Are acţiune vermifugă, antiseptică, diuretică şi stimulantă.
Importanţa
Melifera, alimentara, aromatica si condimentara
Utilizare
Uleiul extas din această plantă este folosit pentru reducerea presiunii sangvine.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad, obtinut in straturi reci, primavara, repicat si transplantat in camp
- Plantarea cateilor formati in pamant
Recoltare
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALNUS GLUTINOSA (L) Gaertner
Denumire populară: Arin negru
Anin, Arin, Alin, Alin negru, Aninaş, Arine, Lipicios, Ariniş (asociaţie dominată de arin), Anine, Rânză
(amenţi), Corciuri (tufe mici de arin), Corim (tufe de arin)
Regnul: Plantae
Subclasa: Hamamelidae
Ordinul: Fagales
Familia: Betulaceae
Subfamilia:
Arbore cu înălţimea până la 20 m; scoarţa netedă, cenuşie în tinereţe, devine apoi brun negricioasă; lăstarii, mugurii sunt lipicioşi; frunzele obovate
până la suborbiculare, ştirbite sau trunchiate la vârf, pe faţa inferioară verzi-gălbui, cu peri ruginii în axila nervurilor sunt la început lipicioase iar
spre toamnă devin negricioase; amenţii masculi sunt aşezaţi terminal, la capătul lăstarilor şi sunt alcătuiţi din flori cu stamine galbene; amenţii
femeli, aşezaţi pe lăstar sub cei masculi sunt de formă ovoidă iar florile au stigmate roşii-brune; înflorirea are loc pe parcursul lunilor martie, aprilie;
fructele de tip achenă apar în formaţiuni asemănătoare unor conuri verzi la început, apoi negricioase, solzi lignificaţi protectori rămânând pe ramură
şi după răspândire fructelor.
Specie mezotrofă, higrofilă, helsciadofilă; întâlnită frecvent din zona pădurilor de stejar până în subetajul gorunului pe soluri + grele, umede,
inundabile din luncile apelor, depresiuni sau pajişti inundabile, în zăvoaie de plop sau sălcii, cu răspândire mai mare în N ţării; urcă, pe văile
adăpostite, calde, până la altitudinea de 790 m în Carpaţii Orientali (excepţie 1303 m în m-ţii Harghitei), 810 m în Carpaţii Meridionali, 500 m în m-
ţii Apuseni.
Detalii...
Organe utilizate
Frunze conţin: taninuri, flavone (hiperozidă), glucide (zaharoză), steroli ( β-sitosterol, brassinolid, castasteron), triterpene (α-amirenonă, lupenonă,
taraxerol, taraxeronă, glutenonă), alnincanonă.
Scoarţă: 20 % tanin (flobafene), steroli ( βsitosterol), triterpene (lupeol, taraxerol, taraxeronă), a substanţelor flavonoide (hiperozid).
Tonic-astringent, antibacterian şi hemostatic (datorită taninurilor, flavonelor şi heterozidelor triterpenice).
Importanţa
Melifera, tinctoriala, tananta, producatoare de lemn
Utilizare
Faringite şi alte infecţii streptococice ale gâtului ale gâtului, hemoragii intestinale.
Scoarţa este folosită în febra intermitentă.
Alte utilizări:
Medicina veterinară (populară) – decoctul din frunze şi scoarţă era folosit pentru tăieturi sau răni la picioare precum şi contra febrei aftoase.
Lemnul folosit pentru furnir, preferat pentru diferite construcţii legate de apă: stăvilare, scaune pentru roţile de apă, colacii sau căsuliile fântânilor
ş.a.
Vopsitorie – scoarţa folosită pentru obţinerea culorii negre, în amestec cu alte plante permitea obţinerea şi a altor culori (nuanţe mai închise sau mai
deschise de galben sau roşu); utilizată şi pentru prelucrarea pieilor.
Toxicitate
Contraindicaţii

Nu se cunosc la administrarea corectă şi respectarea dozelor. În doze mari şi în tratament intern prelungit pot apărea fenomene de constipaţie.
Persoanelor cu tendinţă la constipaţie li se recomandă prudenţă la administrarea internă.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Interacţiuni medicamentoase:
Taninurile reduc adsorbţia tuturor medicamentelor. De aceea recomandăm bolnavilor care îşi administrează concomitent şi alte medicamente ca
administrarea ceaiurilor cu tanin să se facă la o distanţă de 2 ore, după administrarea lor.
Medicina umană (polpulară): frunzele crude erau folosite pentru diverse afecţiuni ale pielii sau pentru reumatism; decoctul din frunze sau scoarţă
pentru băi împotriva transpiraţiei picioarelor sau pentru reumatism; ceaiul din muguri era folosit pentru dureri de stomac; în unele zone frunzele
erau folosite pentru “stârpirea��? puricilor (ţinutul Năsăudului) sau a şoarecilor (Moldova).
Conservare
Cultivare
Preferă solurile grele, argiloase şi umede, cu un pH peste 6, tolerând solurile infertile. Tolerează expunerea prelungită a rădăcinilor sub apă, deşi
poate creşte şi în locuri mai uscate dar periaoa de viaţă ste mai scurtă în astfel de condiţii. Se estimează că tolerează precipitaţii anuale de 40-200 cm
şi o temperatură medie anuală de 8-14oC. Frunzele rămân verzi până în moiembrie, sau chiar mai târziu la plante tinere.
Seminţele se caracerizează prin prezenţa unui ţesut plin cu aer şi ca urmare ele pot înota circa 30 de zile înainte de a se scufunda, proces care
permite distribuţia lor prin intermediul apei.
Creşterea este rapidă, astfel plante în vârstă de 5 ani obţinte din sămânţă pot avea 4 metri înălţime. Manifestă relaţii de simbioză cu anumite
microorganisme (bacterii de tip Frankia), proces prin care are loc fixarea azotului molecular pentru nevoile proprii, dar şi pentru plantele vecine.
Produce cu uşurinţă rădăcini adventive şi este foarte tolerant la tăieri. Reprezintă o hrană importantă pentru omizi şi peste 90 de specii de insecte
sunt asociate cu acest arbore.
Semănatul se efectuează în răsadniţe reci imediat ce seminţele s-au maturat şi se acoperă. Germinează bine şi seminţele semănate primăvara,
neacoperite, pe măsură ce vremea se încălzeşte. Se repică în vase individuale care se ţin afară urmând a se planta în primăvară. Seminţele îşi
păstrează viabilitatea pentru cel puţin 12 luni după ce plutesc pe apă., iar cele uscate la aer la 1-2oC îşi menţin viabilitatea timp de 2 ani. Germinează
la fel de bine în condiţii de întuneric continuu sau condiţii de lungime normală a zilei.
Mod de cultivare:
Semanat in pepiniera, in staturi calde si transplantat individual in vase si retransplantat in locatia finala la inradacinare
Recoltare
Frunzele, inainte ca frunzele sa ajunga la maturitate
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALOE VERA L.
Denumire populară: Aloe
Doftor, Doctor, Fiere de urs, Rizac, Stoletnic, Udagaci
Regnul: Plantae
Subclasa: Liliide
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Este o plantă de apartament, cu frunzele cărnoase şi spinoase şi cu flori galbene sau roşii.
Plantă cultivată
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi frunzele.
Analiza rădăcinilor de Aloe efectuată de Dagne ş.a. (1994) a evidenţiat prezenţa derivaţilor 1,8-dihidroantrachinonelor: crisofanol, aspedelin,
crisofanol-8-metil eter, aloecrisonă, aloe-emodin, helmintosporin, aloesaponol III, aloesaponarin I, aloesaponol I, II, III şi aloesaponarina I şi II,
precum şi compuşi cromonici: izoaloecrizina D şi aloerezina E.
Frunzele de Aloe conţin: glucide, proteine (1 - 5 %), lipide (0,8 %), purine, β-caroten şi creatinină.
Dintre aminoacizi s-a identificat prezenţa: alaninei, argininei, acidului glutamic, glicinei, histidinei, isoleucinei, leucinei, lizinei, fenilalaninei,
prolinei, serinei, treoninei, tirozinei şi valinei precum şi a amidei: glutamină.
Frunzele mai conţin şi vitamine dintre care s-au identificat: acidul ascorbic, niacina, tiamina şi riboflavina.
Siegler şi Rauwald (1994) au determinat antranoizii din florile şi frunzele a 11 specii de Aloe. Extractele din florile a 5 specii au conţinut glucozizi
C antronici: aloină (barbaloină), alinozida (3-ramnozida antronei) homonataloină, 7-hidroxialoină şi 7-hidroxialoin acetat. Agliconii antronei:
aloeemodinantronă şi crisofanolantronă au fost prezenţi în florile a 6 specii de Aloe, dar nu au fost identificaţi şi în frunzele aceloraşi specii.
Tulpinile de Aloe conţin: mucilagii, taninuri, acizi organici, acid uronic, saponine, sapogenine, rezine, chinone, poliuronide, acid pectic şi lignine.
Dintre glucide s-au identificat: fructoza, galactoza, xiloza, arabinoza, manoza, glucomanani şi galactani.
A mai fost identificată prezenţa următorilor componenţi: rezine, mucopolizaharide, proteine (albumine, globuline şi alocutin A), lipide (0,8 %),
vitamine (acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamină), steroli ( β-sitosterol, campesterol), pigmenţi ( β-caroten), saponine, antrachinone, glicozizi
antrchinonici, hidroximetilantrachinone, antracene, antranoli, glucozamine, acizi galacturonici şi cumarine.
Aminoacizii sunt reprezentaţi de: alanină, arginină, acid aspartic, glicină, histidină, izoleucină, asparagină, leucină, lizină, fenilalanină, prolină,
treonină, tirozină şi valină
S-a mai identificat prezenţa sterolilor: β-sitosterol şi campesterol şi a acizilor fenolici: acid p-cumaric, acid hidroxicinamic şi acid cinamic.
Dintre antrachinone s-a determinat: acidul crisofanic şi rheina, dintre antraglicozizi: β-barbaloina şi izobarbaloina, dintre triterpenele tetraciclice:
lupeolul, compuşii quinoizi sunt reprezentaţi de 7-hidroxialoina, aloe-emodin, aloe-emodin antranol, aloinosid A, barbaloină, acid chrizofanic,
chrisofanol, emodin, homonataloina, isobarbaloina, nataloina şi rheina, iar pironele de 7-hidroxi-cromonă, aloenină şi aloesonă.
Veitch ş.a. (1994) au identificat în plantele de Aloe un glucozid al dihidroisocumarinelor cu activitate antiinsecticidă.
Extractele au efect anticancerigen, emmenagog, emolient, laxativ, purgativ, stimulant stomahic, tonic, vermifug, antireumatic şi vulnerar. Koo
(1994) a constata că extractele de Aloe vera au un efect antiulceros şi antidiabetic.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Mucilagiile obţinute din această specie este utilizat pentru tratarea rănilor, arsurilor, a altor boli de piele, a celor hepatice şi de ochi. Prezenţa
compusului aloectin B în gel determină stimularea sistemului imunitar, iar prezenţa antrachinonelor stimulează digestia şi are efect laxativ.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Planta necesită soluri bine drenate, tolerând solurile sărace şi preferă poziţii foarte însotite. Dacă planta se creşte afară trebuie asigurate condiţii mai
însorite şi climat mai cald, precum şi anumite măsuri de protecţie pentru iernile reci. De preferat plasarea în vase care vara se menţin afară, iar iarna
se trec în seră. Creşte foarte bine pe un pervaz însorit.
Pentru înmulţire se semanănă primăvara în seră caldă, germinarea are loc în 1-6 luni la 16oC. Se repică în vase individuale într-un substrat bine
drenat. Pentru cel puţin primele două ierni se creşte în seră, în zona însorită a acesteia. Dacă se scot afară aceasta se face primăvara de vreme aşa
încât plantată să se stabilizeze înainte de venirea iernii şi i se va asigura protecţie peste iarnă. Divizarea se poate face de obicei primăvara sau cât
timp este încă cald, pentru a favoriza înrădăcinarea şi re-stabilizarea plantei. Vasele cu planatele se ţin în seră până la stabilizare.
Mod de cultivare:
Semanat rasad in spatii protejate si transplantare in ghivece mari
Recoltare
Frunze, taierea lor dupa ce planta a ajuns la maturitate (3-4 ani)
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALTHAEA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Nalbă mare
Nalbă mare, Nalbă, Nalbă albă, Nalbă bună, Nalbă de câmp, Nalbă de luncă, Nalbă de pădure, Rujă
Regnul: Plantae
Subclasa: Dilleniidae
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:
Este un arbust cu frunze tomentoase, cele inferioare 5 lobate iar cele superioare 3 lobate. Florile au culoarea alb roşietică.
Frecventă din zona stepei până în etajul fagului, în locuri umede, uneori sărăturate, zăvoaie, lunci, malul apelor. Specie mezohigrofită-higrofită.
Organe utilizate
rădăcina (Althaeae radix) recoltată toamna târziu sau primăvara, imediat după dezgheţ, şi frunzele (Althaeae folium) recoltate la deplina maturitate.
Rădăcina conţine: 10 – 25 % mucilagii, 20 – 30 % amidon, pectine, 5 – 10 % oze reducătoare, proteine, lipide, 5 – 7 % săruri minerale, 2 %
asparagină, betaină.
Mucilagul este un amestec de poliholozide solubile în apă (formează soluţii coloidale) cu structură foarte ramificată, alcătuit din
ramnogalacturonani, arabinogalactani, arabani şi glucani. Lanţul ramnogalacturonic se ramifică prin acizii uronici şi galactoză. Prin hidroliza
mucilagului se obţin L-arabinoză, D-galactoză, L-ramnoză, acid D-galacturonic, acid D-glucuronic. Datorită asparaginei rădăcina de nalbă mare se
colorează în galben în prezenţa alcalilor (reacţie de identificare caracteristică).
Frunza conţine: mici cantităţi de mucilagii, flavone (8-glucozida hipolactinei, 8-glucozida-4’-metil izoscutelarinei), tanin, cumarine (izoscopoletol).
Demulcentă (atenuează iritaţia locală), antalgică, inhibă activitatea mucociliară şi complementul seric, stimulează fagocitoza (imunostimulantă),
hipoglicemiantă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Afecţiuni orale (iritaţii ale mucoasei orale şi faringiene asociate cu tuse, gastrite, ulcer gastroduodenal, duodenite, colite, enterocolite, colon spastic),
afecţiuni respiratorii (bronşite, boli pulmonare), urinare (cistite) şi dermice (arsuri superficiale, inflamaţii, abcese, ulcere, înţepături de insecte).
Toxicitate
Contraindicaţii

Nu au fost semnalate.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Macerat 5 – 10 % şi sirop.
Interacţiuni medicamentoase: administrarea concomitentă a altor medicamente conduce la scăderea absorbţiei. De aceea recomandăm bolnavilor
care îşi administrează concomitent şi alte medicamente ca administrarea preparatelor cu mucilagii să se facă la o distanţă de 2 ore, după
administrarea lor.
Impurificări:
Althaeae radix se poate impurifica cu rădăcini de Solanaceae provenite de la Atropa belladonna (Belladonnae radix) - mătrăgună şi Scopolia
carniolica (Scopoliae radix) - mutulică. Acestea pot fi decelate prin examen microscopic (nu conţin druze de oxalat de calciu, ci nisip oxalic), prin
alcalinizare cu hidroxid de amoniu (rădăcinile impurităţilor nu se colorează în galben pentru că nu conţin asparaginază) şi extracţia şi identificarea
alcaloizilor (absenţi la rădăcina de nalbă mare).
Althaeae folium poate fi confundată cu frunzele de Atropa belladonna, Scopolia carniolica (Solanaceae) şi Phytolacca americana - cârmâz.
Incluziunile de oxalat de calciu altele decât druzele (nisip oxalic, rafidii), absenţa striurilor cuticulare ale epidermei frunzei şi prezenţa alcaloizilor
sau a saponozidelor triterpenice sunt criterii de depistare a impurităţilor respective. Lavatera thuringiaca L.– nalbă sălbatică, salvie albă. Se
deosebeşte prin frunze puternic emarginate şi pubescente numai pe partea inferioară, prin flori mai mari, dispuse solitar la axila frunzelor.
Conservare
Cultivare
Este o plantă care creşte pe diferite tipuri de sol şi în variate condiţii de mediu, dar preferă solurile umede şi poziţii însorite. Rezistă la circa -25oC.
Se înmulţeşte prin seminţe semănate toamna în răsadniţe reci. De preferat semănatul imediat ce seminţele s-au maturat, la sfârşitul verii. Dacă se
practică stratificarea se îmbunătăţeste procentul şi viteza de germinaţie. Se repică în vase individuale, iar plantarea afară se face vara. Divizarea
plantelor se poate realiza primăvara sau toamna, cu menţinerea în locuri uşor umbrite în răsadniţe reci sau sere până când plantele au crescut
suficient, ca să poată fi plantate la locul definitiv.
Mod de cultivare:
Semant direct in camp, cu semanatoare de cereale in pragul iernii, 8-10 kg samanta/ha, 62,5-75 cm intre randuri, adncime: 1,5-2 cm
Recoltare
- Frunzele recoltare manuala, fara petiol, inainte de inflorire
- Florile, la inceputul infloritului, cu tot cu caliciu
- Radacinile, in anul 2-3 de vegetatie, toamna, dupa stagnarea vegetatiei
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALTHAEA ROSEA (L.) Cav.
Denumire populară: Nalbă de grădină
Sinonime ştiinţifice: Alcea rosea
Nalbă de grădină, Cabulişte, Nalbă, Nalbă de ai mare, Nalbă înaltă, Nalbă învoalată, Nalbă mare, Nalbă
mare de grădină, Nalbă roşie, Rojă, Roză, Ruj, Rujalină, Rujă, Rujă de pătuleu, Rujă neagră, Ruji de
Rusalii, Ruji de botă, Ruji pe tuleu, Trandarir cu pari, Tufănică
Regnul: Plantae
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă cu rădăcina pivotantă şi cu tulpina puţin ramificată, înaltă de 1 – 3 m. Frunzele palmat-lobate sunt lung peţiolate şi dispuse
altern. Florile, cu diametrul de 6 – 10 cm, au petalele roşii-purpurii sau negre-purpurii. Fructul este disciform, mericarpic.
Plantă cultivată ornamental.
Organe utilizate
Se utilizează florile (Malvae arboreae flores), recoltate în lunile iulie – august, după veştejire.
Varietatea cu florii colorate în roşu-închis conţine antocianozide, complex denumit alteină, format din mono- şi diglicozide ale cianidolului,
malvidolului, delfinidolului, petunidolului (cianin-3,5-diglucozidă, delfinidin-3-glucozidă, mirtilidin-3-glicozidă), flavone (apigenin-8-glucozidă şi
apigenin-8-glucozid-3’-sulfat), taninuri, glucide, mucilagii (galacturonoramnani acetilaţi).
Principalii componenţi identificaţi în rădăcinile plantelor de Althaea rosea, au fost: flavonele, acizii fenolici şi cumarinele (Gudej, 1991).
Rădăcinile acestei plante conţin: mono şi diglucide (5 – 11 %), galactoză, ramnoză, arabinoză, xiloză, mucilagii (6 – 35 %), amidon (25 – 38 %),
lipide (0,5 %), proteine (10,8 %), din care betaine (4,0 %), pectine (11 – 15 %), taninuri, amide (asparagina denumită şi alteină - 2,0 %), vitamine
(niacină, riboflavină, tiamină), glicozizi flavonici (kampferol, quercetină), β-caroten, acizi fenolici (acid ferulic, acid siringic), fitosteroli şi
Organele aeriene conţin: glucide (hexoze, galactoză, arabinogalactani, glucani, pentozani, xilani, celuloză), polialcooli (sorbitol), lipide (acid
malvalic), substanţe flavonoide (8-hidroxiluteină şi 8- β-gentiobiozid), colină, acid clorogenic, acid salicilic, glucozamine, acizi graşi (acid erucic),
acid glucuronic, acid hidroxibenzoic, acid p-hidroxiacetic, riboflavină, scopolină, acid uronic, compuşi benzenoizi (acid vanilic, acid syringic),
cumarine (scopoletină, scopolină).
Frunzele conţin pigmenţi (clorofilă, quercetină, kampferol), mucilagii (9 – 15 %), cumarine (scopoletină, scopolină), acid siringic şi uleiuri volatile
care sunt sintetizate de peri secretoari, rari, dispuşi pe ambele feţe ale frunzelor. Aceştia de cele mai multe ori sunt sesili şi au o glandă tetracelulară.
Nosalova ş.a. (1993) au constatat că ramnogalacturonanii din mucilagiile izolate de pe rădăcinile acestei specii au activitate antitusivă, emolientă,
diuretică şi laxativă.
Importanţa
Medicinala, melifera
Utilizare
Afecţiuni digestive (iritaţii ale mucoasei orale şi faringiene asociate cu tuse, gastrite, ulcer gastroduodenal, duodenite, colite, enterocolite, colon
spastic), afecţiuni respiratorii (bronşite şi boli pulmonare), urinare (cistite) şi dermice (arsuri superficiale, inflamaţii, abcese, ulcere, înţepături de
insecte).
Petalele izolate ale varietăţii cu flori purpuriu-intens sunt folosite drept colorant alimentar (G37, G61), pentru siropuri, lichioruri şi vinuri.
Alte utilizări:
În scop tinctorial se utilizează cultivarul Nigra. Lîna mordată cu sulfat de aluminiu şi fier, colorată cu extractul obţinut din flori uscate şi retratată cu
bicromat de potasiu, realizează o culoare galben brunie. Lăna mordată cu bicromat de potasiu, colorată cu extractul obţinut din flori şi retratată cu
bicromat de potasiu se colorează în kaki-gălbui, iar cea retratată cu sulfat de cupru se colorează în kaki (Chirilă ş.a., 1999).
Toxicitate
Contraindicaţii

Nu au fost semnalate.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Macerat 5 – 10 % şi sirop. Intră frecvent în formule de specii pectorale şi se foloseşte la colorarea oţetului aromatic.
Interacţiuni medicamentoase
V. Althaea officinalis
Conservare
Cultivare
Este o plantă bienală sau perenă originară din Orient, iar în condiţiile din ţara noastră produce flori chiar din primul an de cultură, dacă seminţele
sunt supuse procesului de vernalizare.
Nalba de grădină nu este pretenţioasă faţă de climă şi ca urmare poate fi cultivată în întreaga ţară, cu excepţia zonelor de munte. Preferă solurile
uşoare, reavene, bogate în humus, aluviunile şi luncile cu un subsol adânc şi permeabil. Solurile nu trebuie să fie prea umede şi umbrite. În cazul
solurilor pietroase şi uscate, plantele produc puţine flori şi de dimensiuni mici.
Momentul corespunzător semănatului este cel specific culturilor timpurii (grâu de primăvară, mazăre), iar cantitatea necesară de sămânţă este de 5
kg.
Înflorirea se realizează în etape, începând din iunie până în septembrie şi deoarece corola cade la două zile, pentru a se evita pierderile de flori,
culesul se efectuează zilnic pe întreaga suprafaţă. Florile fără caliciu se recoltează cu mâna, în momentul când încep a se închide, pentru că atunci
corola se desprinde uşor de caliciu. Recoltarea se face numai pe vreme frumoasă, iar florile se adună în coşuri. Urmează uscarea în straturi foarte
subţiri, în încăperi întunecoase şi bine aerisite, ori în uscătorii speciale la o temperatură maximă de 50oC, cu un curent puternic de aer. Florile se
păstrează în saci de hârtie, lăzi sau în vrac.
Cultura de nalbă poate dura 3 ani pe acelaşi teren, obţinând o producţie constantă şi rentabilă. După această perioadă se va înfiinţa o nouă cultură,
dar pe un alt teren.
În scopul obţinerii de seminţe, recoltarea se efectuează când seminţele au o culoare brună închisă, se foloseşte secera şi plantele se leagă în snopi.
Urmează treieratul după 2-3 zile. Sămânţa obţinută se însămânţează în acelaşi an, deoarece are o germinaţie scăzută. O bună germinaţie
caracterizează sămânţa abia după 2 ani de la recoltare.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp cu semanatoarea de cereale, 6-8 kg/ha, distanta intre randuri: 70 cm, adancime: 2-3 cm
Recoltare
Petale, recoltarea manuala periodica, pe masura aparitiei lor
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ALYSSUM SAXATILE L.
Denumire populară: Ciucuşoară
Bărbişoară
Regnul: Plantae
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:
Plante anuale, cu înălţimea de 15 – 25 cm, cu frunze bazale mari, lanceolate şi cu frunze tulpinale linear lanceolate. Florile galbene, pe tipul 4,
grupate în inflorescenţe, iar fructul siliculă, aproape rotundă.
Specie frecventă din zona stepei până în etajul boreal, pe stâncărie.
Organe utilizate
Florile proaspete se utilizează în scop tinctorial.
Importanţa
Utilizare
Extractele obţinute din flori se folosesc pentru colorarea lânii în nuanţe de galben, vernil sau kaki-bruniu.
Culoarea galbenă se obţine când lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu se fierbe în extractul obţinut din flori proaspete, după care se
retratează cu sulfat de aluminiu şi potasiu.
Culoarea vernil se obţine când mordarea şi vopsirea se face ca în cazul anterior, iar retratarea se face cu sulfat de cupru.
Lâna poate fi colorată în nuanţa kaki-bruniu dacă lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu se fierbe în extractul obţinut din flori proaspete, după
care se retratează cu bicromat de potasiu (Chirilă ş.a., 1999).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AMBROSIA ARTEMISIIFOLIA L.
Denumire populară: Ciucuşoară
Sinonime ştiinţifice: Ambrosia elatior L.
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae (Compositae )
Subfamilia: Asteroideae
Este o plantă anuală cu rădăcina pivotantă, cu tulpina dreaptă, cilindrică, ramificată, de 50-150 cm. înălţime; frunze de 1-2 ori penat-sectate, scurt
des păroase, verzi închise pe faţa superioară şi mai deschise pe cea inferioară; florile sunt dispuse în inflorescenţă de tip antodiu; înflorirea iulie-
august; fruct achenă.
Sporadică, uneori local abundentă, în lungul căilor ferate, a drumurilor şi în culturi.
Detalii...
Organe utilizate
Organele aeriene ale acestei plante conţin: sesquiterpene (artemisiifolină, psilostachiină, psilostachiină B, acid dampsinic), pseudoguianolizi
(peruvină - C15H20O4), lactone sesquiterpenice (coronopilină - 0,1 %, 1,2-dihidropartenină), cumanină, dihidrocumanină, acid ambrosic,
artemidifolină.
Dintre pigmenţi a fost identificată prezenţa: quercetin-3'-glucozidului şi a izoramnetin-glucozidului.
Analizele efectuate de Maia ş.a. (1988) au permis să se evidenţieze prezenţa a 19 componenţi în uleiurile volatile extrase din plantele de Ambrosia.
Ponderea au deţinut-o beta-himachalenul (33,78 %) şi gamma-elemenul (10,30 %). Ceialalţi componenţi au deţinut mai puţin de 5,0 % din
cantitatea totală a compuşilor volatili: delta-elemen, bornil acetat, beta-cariofillen, terpinen-4-ol, beta-pinen, beta-cubeben, alfa-pinen, delta-cadien,
(Z)- beta-farnesen, alfa-humulen, copaen, limonen, piperitonă, germacren, trans- beta-bergamoten, alfa-gurjunen şi gamma-muurolen.
Fructele acestei specii conţin alcaloizi: agmatină (C5H14N4).
Extractele obţinute de la această specie au efect dezinfectant, emetic şi febrifug.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea febrei, pneumoniei, crampelor intestinale, diareii şi ca uz extern pentru tratarea durerilor reumatice şi a înţepăturilor de
insecte.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AMYGDALUS COMMUNIS L.
Denumire populară: Migdal
Sinonime ştiinţifice: Prunus communis ( L.) Arcangeli non Hudson; Prunus amygdalus Batsch., Prunus
dulcis (Miller)D.A. Web., Amygdalus dulcis Miller.
Pom de mandulă, Măgdălan, Mandulă, Amigdal, Badem
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Prunoideae
Este un arbore de 8 m (12m) înălţime, cu frunze ovat lanceolate, cu vârf acuminat, cu peţioli scurţi(1,5-2 cm), cu 2 glande nectarifere extraflorale;
florile sunt dispuse câte 2, sesile sau foarte scurt pedunculate, roz-roşiatice până la albe; înflorirea martie-aprilie; fructe elipsoidale, turtite lateral, cu
seminţe dulci sau amare.
Cultivat fructifer, sensibil la geruri.
Organe utilizate
În scop medicinal şi alimentar se utilizează seminţele şi ulei gras (Amygdali semen, Oleum Amygdali).
Seminţele conţin: 45 – 60 % ulei gras, 3 – 5 % heterozide cianogene, 25 - 35 % proteine, 1,3 – 1,5 % enzime (emulsină), oze, mucilagii, gume,
asparagină, substanţe minerale.
Heterozide cianogene: 0,2 – 8,5 % amigdalozidă (genţiobiozida nitrilului mandlic), prunazozidă.
Mucilagii: 3 – 13 % arabinogalactani.
Lipide: gliceride ale acizilor nesaturaţi (62 - 86 % acid oleic, 7 – 30 % acid linoleic, 4 – 9 % acid palmitic şi în cantităţi mai mici de 1 % acizii
caprilic, caprinic, lauric, miristic, stearic, arahidic, palmitoleic şi linolenic).
Steroli: β-sitosterol (mai mult de 122 mg/ 100 g), campesterol şi stigmasterol (5 şi respectiv 3 mg %)..
Aminoacizi: arginină (2,69 %), fenilalanină (1,13 %) şi valină (1,11 %) şi puţin de 1 % alţi aminoacizi (cistină, histidină, izoleucină, lizină,
metionină, treonină, triptofan şi tirozină).
Vitamine: 0,8 – 6,5 mg % acid ascorbic, 26,10 mg % tocoferol, 4,18 mg % nicotinamidă, 0,62 mg % riboflavină, 0,58 mg % acid pantotenic, 0,06
mg % piridoxină, 0,04 mg % acid folic şi 0,22 mg % tiamină.
Elementele minerale: potasiu 835 mg %, fosfor 454 mg %, calciu 252 mg %, magneziu 170 mg %, clor 40 mg % şi între 1 şi 4 % fier, bor, cupru şi
mangan.
Uleiul gras de migdal dulce conţine benzaldehidă şi 2 – 4 % acid cianhidric.
Amigdalozida prin hidroliză enzimatică (în prezenţa emulsinei), pune în libertate benzilaldehidă, acid cianhidric (toxic) şi genţiobioză (două
molecule de glucoză). Dacă hidroliza are loc în prezenţa β-glucozidazei se obţine prunazozidă şi glucoză. Sub acţiunea prunazei prunazozida se
scindează în glucoză şi acid mandelic. Acesta este transformat de hidroxinitrilază în benzaldehidă şi acid cianhidric. Prin distilare cu vapori de apă a
seminţelor supuse în prealabil unei hidrolize enzimatice se obţine acidul cianhidric.
Seminţe: Antitusivă, expectorantă, uşor antiseptică şi aromatizantă.
Ulei gras: emolientă, antiinflamatoare, cicatrizantă, slab laxativă.
Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara
Utilizare
Iritaţii ale faringelui şi căilor respiratorii însoţite de tuse - emulsia obţinută din seminţe; vehicul pentru prepararea soluţiilor injectabile uleioase,
bază de unguent în dermatologie şi cosmetică, laxativ pentru copii – uleiul gras.
După îndepărtarea tegumentului seminal, din cotiledoanele respective se prepară emulsia cunoscută sub denumirea de Potio gummosa.
Seminţele de migdal au o valoare alimentară ridicată, respectiv 2.727 kJ/ 100 g seminţe datorită conţinut mare de substanţe minerale, aminoacizi şi
steroli.
Distilatul apos (Aqua Amygdalarum amararum) cu un conţinut de 100 ± 5 mg % HCN se folosea ca antitusiv (azi înlocuit din cauza labilităţii
amigdalozidei cu Solutio Benzaldehidcianhidrini). De asemenea este folosit ca aromatizant pentru băuturi (alcoolice şi nealcoolice) şi produse de
patiserie.
Alimentaţie - seminţele se consumă uscate;
Industrie - fructele necoapte, crude sunt folosite la obţinerea conservelor, colorarea coniacurilor; industria parfumurilor şi la fabricarea săpunurilor;
Medicină, umană, populară - uz intern - tratarea ulcerului gastric, gastrite se consumă seminţe zdrobite, tratarea tusei, laringitei se face decoct din
coajă, tratarea constipaţiei se foloseste ulei de migdale; uz extern - tratarea arsurilor, eczemelor, se utilizează uleiul de migdale.
Cosmetică - crema de migdale catifelează şi hidratează pielea;
Toxicitate
Migdalele sunt toxice prin acidul cianhidric (HCN) rezultat din hidroliză enzimatică. O migdală conţine cca 1 mg HCN. Doza mortală pentru un
adult de 70 kg este de 50 mg. De aceea consumul de seminţe şi alte produse cu amigdalozidă şi derivaţi trebuie limitat. De exemplu, 10 seminţe de
migdale amare sunt fatale pentru un copil, 60 pentru un adult.
În caz de intoxicaţie se recomandă antidoturi (EDTA-dicobalt, tiosulfaţi ori alte substanţe care previn formarea methemoglobinei, ca de exemplu
nitritul de amil). Pentru golirea conţinutului stomacal se recomandă substanţe emetrice (vomitive) şi spălături gastrice. Se activează circulaţia şi
eventual se apelează la respiraţie artificială.
Produsul este considerat ca depăşit şi nu se mai utilizează de multă vreme.
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Emulsie (Potio gummosa), hidrodistilat (Aqua Amygdalarum amararum).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANACAMPTIS PYRAMIDALIS (L.) Rich.
Denumire populară:
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Orchidales
Familia: Orchidaceae
Subfamilia: Orchidoideae
Plantă perenă cu tuberculi întregi, globuloşi. Tulpina înaltă de 10-50 cm este slab muchiată în partea superioară, iar la bază prezintă tecile frunzelor
trunchiate sau acuminate, de culoare brună. Frunzele sunt oblong sau liniar-lanceolate, acuminate; cele superioare sunt reduse la bractee.
Inflorescenţa multifloră, spiciformă, foarte densă, alcătuită din flori mici, palid- rozee până la închis-purpurii, rareori alburii sau albe, plăcut
mirositoare. Labelul plan, pntenat, adânc-3 lobat, la bază , pe partea superioară cu 2 lamele proeminente, paralele, gălbui până la purpurii; lobii
labelului sunt ovaţi, obtuzi , egali ca lungime sau cel median puţin mai scurt; înfloreşt în iunie-iulie.
Specie întâlnită sporadic din zona de stepă până în etajul fagului, în staţiuni însorite, pe soluri scheletice, calcaroase, în rarişti de pădure, tufărişuri,
pajişti. Specie xeromezofilă, subtermofilă.
Organe utilizate
Florile conţin amidon, mucilagii şi substanţe volatile.
Andersson ş.a. ( 2002) a determinat compoziţia substanţelor volatile extrase din această specie. Principalii componenţi identificaţi sunt următorii: 2-
fenilacetaldehidă, 2-feniletanol, α-pinene, benzaldehidă, dihidrooxoisoforon, oxoisoforon, linalool, trans- β-ocimen şi verbenonă.
Importanţa
Utilizare
Extractele conţinând mucilagii sunt utilizate pentru tratarea diareei.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANAGALLIS ARVENSIS L.
Denumire populară: Scânteiuţă
Scânteiuţă, Buruiana bureţilor, Buruiană de rânduri roşii, Coardă de găină, Focşor, Gonitoare, Gonitoarea
vaci, Iarbă de păsări, Intiţă, Năsturaşi, Nigelariţă, Ochişor, Ochişor roşu, Paperină, Plescaiţă, Răcuină,
Rocoină roşie, Rocoină, Roşuţă, Scălci mici, Scântee, Scânteiuţă, Scânteiuţă roşie, Schintioară, Scânteuţi,
Sclipeţi, Soponelul calului, Văcăriţă
Regnul: Plantae
Ordinul: Primulales
Familia: Primulaceae
Subfamilia:
Plantă herbacee înaltă de 10 – 30 cm, cu tulpini mai mult repente, frunze mici, alterne, oval-ascuţite, cu marginea întreagă, ce prezintă puncte negre
pe faţa inferioară. La axila frunzelor se găsesc câte 6 – 10 flori lung pedunculate, mici, radiale, cu periant dublu, alcătuite pe tipul 5, de culoare
roşie-cărămizie. Pe corolă sunt prezenţi peri glandulari. Fructul – o pixidă globuloasă, de 4 – 5 mm diametru, ce conţine 20 – 25 seminţe mici,
negricioase. Înfloreşte din iulie până în septembrie.
Creşte spontan în Europa, Asia, SUA şi America de Sud netropicală, prin locuri necultivate şi grădini, pe lângă drumuri şi garduri, prin fâneţuri etc.
Detalii...
Organe utilizate
partea aeriană înflorită, frecvent însoţită de rădăcini (Anagallidis herba).
Saponine triterpenice: anagalină, aglicon dominant 13,28-epoxi-16-oxo-olean, anagaligenoli (principii active principale).
Cucurbitacine: cucurbitacinele E, B, D, I şi L (imprimă produsului vegetal gust amar).
Flavonoide
Derivaţi ai acidului cafeic.
Antivirală, fungicidă, spermicidă, estrogenă, ocitocică, hemolitică, expectorantă, tenicidă, diuretică (datorită saponinelor); citostatică (datorită
cucurbitacinelor). Extractele apoase au indus la animalele de experienţă (şobolani, cobai, iepure) contracţii uterine şi pe segmente de material uterin
uman. Saponinele izolate au acţiune de distrugere a spermei umane. Extractul metanolic din produsul vegetal a prezentat un efect estrogen (testul
Allen-Doisy) şi antiviral (pe virusul Herpex simplex tip I, Adenovirus tip II şi Polio tip II – M. Amoros, B. Fauconnier, R.L. Girre, 1987).
Saponinele extrase cu etanol hemolizează eritrocitele umane. Acetil-saponina izolată din produs acţionează ca tenicid.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Hemoroizi, herpes, edeme, arsuri, prurit, diferite forme de cancer, dureri articulare.
Medicina chineză: muşcături de câine şi de şarpe, intoxicaţii cu peşte şi alimente;
Medicina indiană: tulburări menstruale.
Homeopatie: erupţii dermice, negilor şi infecţiilor urinare.
Eficacitatea produsului n-a fost demonstrată.
Toxicitate
Contraindicaţii

La doze terapeutice şi administrare corespunzătoare n-au fost observate reacţii adverse. Administrarea în doze mari sau pe o perioadă îndelungată
poate conduce la gastroenterite şi nefrite determinate de cucurbitacine.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie (1 linguriţă produs la 1 cană de apă clocotită; repaus 10 minute şi filtrare) – pentru uz intern (se bea în cantităţi mici pe toată durata zilei);
unguente şi cataplasme – pentru uz extern (în dureri articulare).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANCHUSA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Miruţă
Limba boului, Atraţel, Boroanţă, Iarbă de bou sălbatică, Limbariţă, Miruţă, Roşii
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Boraginaceae
Subfamilia: Boraginoideae
Plantă perenă, rar bisanuală; tulpina dreaptă, acoperită cu peri setiformi, înaltă de 30-70 cm; frunzele late, alungit sau lat lanceolat, cele inferioare
îngustate în peţiol, cele mijlocii şi superioare sesile, rotunjite la bază; flori violacee, rar roze sau albe, dispuse în cime scorpioide; fruct achenă..
Specie xerofită-xeromezofită; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, tufărişuri, margini de semănături.
Detalii...
Organe utilizate
frunzele (Anchusae folium).
Poliholozide: mucilagii.
Acizi fenolici: acid litospermic (probabil).
Alcaloizi pizolizidinici
Alantoină
Săruri minerale: nitrat de potasiu, litospermat de potasiu
Demulcentă, diuretică, cicatrizantă, antigonadotrofică (anovulatoare).
Activitatea anovulatoare a fost cercetată pe frunzele de Lithospermum officinale L. şi pe rădăcinile de Lithospermum ruderale DOUGL. ex LEHM.,
alte specii din familia Boraginaceae folosite tradiţional de triburile indiene din Nevada ca anticoncepţionale. Experienţele efectuate prin diferite
modele experimentale asupra extractului apos au demonstrat că acţiunea farmacodinamică este dată de un produs de oxidare a acidului litospermic
şi a diverşilor fenoli, rezultat sub acţiunea unei fenoloxidaze. Planta proaspătă este inactivă. Pentru a deveni activă trebuie conservată 1 – 2 ani. O
acţiune asemănătoare s-a observat şi în cazul ciclolignanilor naftalenici obţinuţi prin oxidarea acidului cafeic cu permanganat de potasiu.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Afecţiuni renale (cistite, nefrite), Contraceptiv
Toxicitate
Speciile familiei Boraginaceae se caracterizează prin prezenţa acidului litospermic (cu proprietăţi antigonadotrofe), dar şi a alcaloizilor pirolizidinici
(cu potenţial hepatocancerigen şi mutagen).
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Observaţii:
Frunzele de Anchusa officinalis sunt considerate impurităţi (falsificări) ale funzelor de Borago officinalis L.
De la specia Anchusa rubra sin. Alkanna tinctoria se recoltează rădăcinile pentru conţinutul în alkanină (derivat naftalenic cu proprietăţi tinctoriale).
Tinctura Alkannae se foloseşte în fito- şi histochimie (colorează uleiurile volatile, uleiurile grase şi rezinele în roşu) şi la colorarea textilelor.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANEMONE NEMOROSA L.
Denumire populară: Floarea paştilor
Floarea Paştilor, Breabăn alb, Breaben alb, Clopoţei, Deiţei albi, Dediţei sălbatici, Floare de paşti, Floarea
păsărilor, Floarea Paştelui, Floarea Paştelui albă, Floarea Paştilor albă, Floarea vântului, Floarea vântului
albă, Floarea Vinerei Sfinte, Găinuşe, Muscarici albi, Muscerici albi, Mustenici alb, Pataci, Păştiţă, Pâinea
Paştelui, Puichiţă, Pupegioi, Rotiliţă, Turculeţ, Zlac
Regnul: Plantae
Plantă herbacee, perenă, înaltă de 6 – 30 cm, cu rizom târâtor, galben sau brun. Tulpinile sunt erecte, solitare, glabre ori slab pubescente, cu frunze
bazilare lungi, tripenate sau penatifid-serate. Frunzele caulinare dispuse câte 3 în rozete au peţiolul lung de 2 cm. Bracteele sunt palmate şi
penatifid-serate şi ăn general nu au muguri axilari. Florile sunt solitare, albe sau roşu-violete, cu un diametru de 1,5 – 4 cm, dispuse la vârful tulpinii
şi pritejate de 6 (5 – 9) bractei oblong-ovate, cu marginea întreagă şi glabre. Au numeroase stamine galbene şi 10 –20 carpele oblongi, cu un vârf
scurt, recurbat. Tulpinile sunt erecte în timpul înfloririi. Fructele sunt drupe compuse, pubescente.
Planta este răspândită în toată Europa, cu excepţia regiunilor mediteraneene şi nordul Laponiei.
Organe utilizate
Partea supraterestră colectată înainte de înflorire, proaspătă şi uscată.
Protoanemonină: aproximativ 300 mg protoanemonină la 100 g de plantă proaspătă. probabil sub formă glicozidică (ranunculină). Când planta este
tăiată în bucăţi mici şi în timpul uscării, sub influenţa enzimelor ranunculina se dimerizează formând anemonină. Protoanemonina este compus
volatil, anemonina este nevolatilă şi stabilă din punct de vedere chimic (nu poate regenera protoanemonină)
Antimicrobiană.
Importanţa
Utilizare
Afecţiuni respiratorii (tuse convulsivă şi astmă), gastrice (dureri stomacale), genitale (întârzierea menstruaţiei).
Toxicitate
Contraindicaţii

Protoanemonina este iritantă pentru mucoase şi piele. Anemonina este inactivă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANEMONE RANUNCULOIDES L.
Denumire populară: Păştiţă
Păştiţă, Breabăni, Dădiţei, Deiţei, Dediţei galbeni, Floarea păsărilor, Floarea Paştelui, Floarea Paştelui
galbenă, Floarea Paştilor, Floarea Paştilor galbenă, Floarea vântului, Floarea vântului galbenă, Găinuşe,
Găinuşe galbene, Gălbinele, Muscarici galbeni, Muscerici galbeni, Oiţe, Oiţe galbene, Pâinea Paştelui,
Pâinea Paştilor galbenă
Regnul: Plantae
Plantă erbacee perenă, de talie mică (7-30 cm înălţime), cu rizom brun, orizontal în sol. Tulpina erectă este lipsită de frunze bazale iar în partea
superioară prezintă un involucru trifoliat, cu frunzele aşezate în verticil având peţioli scurţi. Limbul este trisectat, cu nervaţiune palmată. Florile
solitare, aşezate pe pedunculi lungi au 5 foliole perigonale, galben aurii; staminele numeroase sunt mai scurte decât perigonul; înfloreşte în III-V.
Fructul multiplu – poliachenă, este alcătuit din achene scurt păroase, prevăzute cu un rostru lung.
Plană frecventă din zona silvostepei până în etajul nemoral (subetajul fagului) în păduri, tufărişuri, livezi, poieni. Specie euritermă, mezofilă.
Organe utilizate
Ţesuturile acestei plante conţin protoanemonin (C5H4O2), ranunculin şi anemonin.
Protoanemoninul din această specie are efect antibacterian, antibiotic, antimitotic, antimutagen, antiseptic, antitumoral, antiviral, iritant, pesticid,
purgativ, toxic şi vermifug.
Anemoninul are efect iritant.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANETHUM GRAVEOLENS L.
Denumire populară: Mărar
Crop, Chimen, Marar, Marari, Marariu, Mărar de grădină, Mărar tare, Mărariu, Mărăraş, Mârariu, Morar,
Morariu
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiale
Familia: Apiaceae
Plantă erbacee anuală glabră, verde întunecat, albastră pruinoasă, cu miros caracteristic; tulpina atinge 130 cm în lungime; frunzele alterne, de 3-4
ori penat-sectate, cu segmente liniar-filiforme; flori mici, hermafrodite, actinomorfe, cu petale galbene, grupate în umbele compuse; înfloreşte în
iulie-august; fructul – mericarpic de tip dicariopsă cu mericarpii alungite având coastele principale evidente, alburii.
Specie cultivată ca aromatică sau condimentară, răspândită şi subspontan, originară din Asis de SV, India.
Organe utilizate
se utilizează în scop medicinal fructele, care conţin uleiuri volatile cu monoterpene monociclice, iar în scop alimentar atât frunzele, cât şi seminţele.
Frunzele de mărar conţin: 88,0 % apă, 2,8 % glucide, 2,0 - 2,7 % proteine, 0,3 % lipide, 3,3 % fibre şi ulei volatil.
Conţinutul de vitamine din 100 g frunze este următorul: 52,0 mg acid ascorbic, 6,0 mg tocoferoli, 0,23-0,42 mg tiamină, 0,11-0,28 mg riboflavină,
0,30 mg nicotinamidă, 0,25 mg acid pantotenic, 0,10-1,5 mg piridoxină, 2,8 mg niacină şi 0,10 mg acid folic.
În 100 g frunze s-a determinat următorul conţinut de substanţe minerale: 430 mg potasiu, 100,0 mg calciu, 86,0 mg sodiu, 51,0 mg fosfor, 40,0 mg
magneziu, 2,7 mg fier, 0,25 mg zinc şi 0,06 mg cupru.
Analezele efectuate de Huopalahti ş.a. (1988) la uleiurile volatile extrase din plantele de mărar, au evidenţiat existenţa a 11 componenţi dintre care
3,9-epoxi-p-1-metan a deţinut 33,20 % din totalul componenţilor şi neofitadienul 19,90 %. Cantităţi mai mici au fost constatate în cazul α-
felandrenului 6,80 %, miristicinei 5,80 %, apiolului 4,20 %, para-cimenului 1,80 %, β-felandrenului 1,70 %, piperitonei 1,40 %, carvonei 1,00 %,
limonenului 0,70 % şi α-pinenului 0,20 %.
Teuscher şi colab. menţionează pentru părţile aeriene: 0,2 – 2,3 % ulei volatil (0,05 – 0,75 % în planta proaspătă) format din (S)-(+)-α-felandren (26
– 65 %, cantitatea cea mai mare găsindu-se înainte de înflorire) şi dileter (5 - 32 %, cantitatea cea mai mare atingându-se în timpul înfloririi) –
aceştia fiind răspunzători de mirosul caracteristic al mărarului. Compuşi însoţitori: (+)-limonen (3 – 55 %), β-felandren (până la 10 %), p-cimen
(până la 4 %), D-carvonă, conţinut dependent în foarte mare măsură de condiţiile pedo-climatice (12 – 29 % în Germania, 0 – 40 % în SUA, 25 – 42
% în India, 25 – 50 % în Ungaria, 0 – 2,5 % în Finlanda). Pe lângă aceşti constituenţi principali se mai întâlnesc: p-ment-2-en-1,6-diol, 8-
hidroxigeraniol, esterul metilic al acidului 2-metilbutiric şi piperitonă.
Alţi constituenţi: flavonozide (3-O- β-D-glucuronidele quercetolului şi izoramnetolului, 3-O-glucozidele, 3-O-galactozidele şi 3-O-
ramnoglucozidele quercetolului şi izoramnetolului, vicenină), cumarine (cumarină, scopoletină).
Analizele efectuate de Burzo ş.a. (nepublicat) au relevat că uleiul volatil extras din frunzele de mărar conţine în principal α-felandren (60,07 %), α-
limonen (15,37 %) şi dimetilhexahidro benzofuran (16,42 %). În cantitate mai mică s-au determinat: α-pinen, p-cimen mircen, α-thujen, carvonă,
sabinen, β-pinen, β-terpinen şi γ-terpinen.
Inflorescenţele conţin 5 – 6,5 % ulei volatil. Componenţii dominanţi sunt limonenul (32 – 33 %), α-felandrenul (20 – 21 %) şi carvona (25 – 30 %).
Cantitatea de carvonă şi de ulei volatil creşte după îmbobocirea florilor şi atinge maximum în faza de lapte.
Componenţii chimici din fructele de mărar sunt reprezentaţi de uleiuri volatile (până la 4,0 % sub. uscată), lipide (14,5 %), tiamină (0,42 mg/ 100
g), riboflavină (0,28 mg/ 100 g), mucilagii, taninuri, substanţe azotate etc.
Uleiul volatil obţinut din fructe (după Franchomme): 25 – 50 % hidrocarburi monoterpenice [25 – 40 % (+)-limonen, 25 % α-felandren, 0,2 % p-
cimen], 40 – 60 % cetone monoterpenice (28 – 41 % carvonă, 0,6 – 0,9 % izocarvonă şi dehidrocarvonă), compuşi aromatici (miristicină, dilapiol),
sub 4 % cumarine (umbeliferonă şi umbeliprenină) şi furanocumarine (bergapten), ftalide.
Analizele efectuate de Lawrance (1980) la uleiurile volatile din seminţele de mărar, au identificat prezenţa a 19 comonenţi. Dintre aceştia carvona a
reprezentat 45,00 %, limonenul 35,00 %, α-felandrenul 7,00 %, cis-dihidrocarvona 2,00 % şi trans-dihidrocarvona 1,50 % din totalul componenţilor.
Restul componenţilor au deţinut fiecare mai puţin de 1,0 % din totalul substanţelor volatile: p-cimen, α-pinen, iso-dihidrocarveol, mircen,
neodihidroisocarveol, (E)-anetol, campfen, δ-3-caren, cis-carveol, trans-carveol, dihidrocarveol, neodihidrocarveol, β-pinen şi sabinen.
Sing ş.a. (1987) au constatat că organele vegetative proaspete au cel mai mare conţinut de ulei volatil cînd sămânţa este în faza de lapte şi când s-au
aplicat fertilizări cu azot şi cu fosfor.
Detalii...
Tonică SNC (comparabilă cu acţiunea cofeinei), anticatarală, mucolitică, colagogă, coleretică, slab anticoagulantă (pentru uleiul volatil din fructe),
carminativă, stomahică, antispastică, vitaminizantă şi aromatizantă, diuretică, antihelmintică (frunzele, tulpinile şi fructele).
Importanţa
Aromatica si condimentara
Utilizare
Afecţiuni respiratorii (bronşite catarale acute), digestive (insuficienţe hepato-biliare, dispepsii, anorexii), circulatorii (edeme) – fructe şi ulei volatil.
Uleiul volatil se utilizează în industria parfumurilor, a produselor cosmetice şi pentru aromatizarea mâncărurilor.
Frunzele sunt apreciate pentru conţinutul scăzut de substanţe energetice (104 kJ/ 100 g) şi pentru conţinutul ridicat de acid ascorbic, vitamină E şi
fibre. Aroma specifică a făcut ca frunzele acestei specii să fie utilizată pentru obţinerea de preparate culinare.
Alte utilizări:
Uleiul volatil se utilizează în industria parfumurilor, a produselor cosmetice şi pentru aromatizarea mâncărurilor.
Frunzele sunt apreciate pentru conţinutul scăzut de substanţe energetice (104 kJ/ 100 g) şi pentru conţinutul ridicat de acid ascorbic, vitamină E şi
fibre. Aroma specifică a făcut ca frunzele acestei specii să fie utilizată pentru obţinerea de preparate culinare.
Medicina umană (populară): seminţele(fructele) – decoct, administrat copiilor împotriva durerilor de stomacsau a durerilor de urechi; ceaiul din
seminţe se lua pentru ameliorarea durerilor de cap, sau în tratamentul astmului cardiac; seminţele pisate – date copiilor împotriva limbricilor; tulpini
- ceai folosit în boli ale aparatului urinar; partea aeriană – ceai folosit în boli de inimă şi contra arterosclerozei; florile – folosite pentru ceai contra
tusei
Medicina veterniară (populară): planta – decoct administrat vacilor când acestea nu aveau lapte.
Toxicitate
În doze obişnuite, folosirea mărarului drept condiment nu comportă nici un risc de toxicitate acută sau cronică. Datorită cumarinelor produsul are
potenţial fotosensibilizator.
Contraindicaţii
La ulei volatil: sugari, copii, femei gravide, bolnavi epileptici (datorită cetonelor care sunt neurotoxice – convulsivante şi abortive).

Posibile fotodermii la contactul cu planta proaspătă sau cu sucul ei.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Fructele crude, întregi sunt folosite la obţinerea unor produse galenice infuzii, tincturi, apă aromată) ori a uleiului volatil. În arta culinară se folosesc
frunzele (proaspete şi uscate), inflorescenţele mature şi fructele.
Conservare
Cultivare
Mărarul este o plantă rezistentă la frig şi ca urmare semănatul se efectuează toamna sau primăvara de vreme. Germinarea seminţelor are loc la
temperatura de 3oC, iar temperatura iotimă de creştere este de 16-18oC. Nu are cerinţe mari faţă de lumină, însă lumina insuficientă determină
obţierea de plante alungite şi puţin aromate. În privinţa umidităţii manifestă cerinţe mari în perioada germnării seminţelor şi la începutul vegetaţiei,
urmând ca pe măsura creşterii plantelor şi formării unui sistem radicular bogat să devină mai rezistente la insuficienţa api. Planta nu suportă exesul
de umidiate. În privinţa solului, se dezvoltă bine pe toate tipurile de sol, cu rezultate foarte bune dacă în anul anterior s-a realizat fertilizarea cu
gunoi de grajd.
Se poate cultiva în câmp, în cultură pură sau asociată, prin semănat toamna târziu (noiembrie), în ferestrele iernii, primăvara de vreme sau chiar în
timpul verii, în mod eşalonat până la 15 iulie. Semănatul se efectuază mecanic cu semănătoarea SUP-21, câte 4 rânduri pe strat înălţat, la 28 cm
între rânduri şi 2,5-3 cm pe rând, adâncimea fiind de 1-2 cm, folosind o cantitate de circa 6 kg sămânţă la ha. Lucrările de îngrijire constau în
afânarea solului, erbicidarea, irigarea, fertilizarea suplimentară la nevoie şi combaterea bolilor şi dăunătorile în cazul semnalării atacului. Recoltarea
frunzelor verzi se efectuează când plantele au atins 10-15 cm în înălţime, iar tulpinile, respectiv plantele întregi, după 10-12 săptămâni de la
semănat (când încep să înflorească).
Mărarul poate fi cultivat şi în cultură forţată şi protejată mai ales în ciclul I şi în special în răsadniţe (mai puţin în sere şi adăposturile din material
plastic).
Pentru producerea seminţelor semănatul se efectuează primăvara de vreme, fructele ajung la maturitatea fiziologică după 90-100 zile, iar recoltarea
se efectuează eşalonat (diminaţa pe rouă pentru a evita scuturarea fructelor), prin 2-3 treceri, începând din momentul când o treime din plante au
culoarea galbenă, fructele sunt tari şi capătă o culoare cafenie.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp cu semanatori SUP 21, 6-10 kg/ha, functie de distanta intre randuri, care poate fi 25 cm sau 50 cm (la terenurile
imburuienate)
Recoltare
Recoltarea in diferite faze ale vegetatiei, functie de cerinte:
- la inflorit deplin, masa verde cu cositoarea mecanica sau vindroverul
- coacerea fructelor (faza lapte-ceara), masa verde cu cositoarea mecanica sau vindroverul
- fructe mature, recoltare cu combina
Valorificare
ANETHI FRUCTUS – FRUCTE DE MĂRAR
CEAI DIN PLANTE
1. Flux tehnologic:
- cantar industrial
- selector prevăzut cu sistem de sitare vibrator, cu sita superioară cu ochiuri rotunde sau dreptunghiulare adaptate la dimensiunile fructelor, astfel
încât să se asigure conţinutul în corpuri străine şi impurităţi prevăzute în prezenta specificaţie tehnică şi cea inferioară cu ochiuri rotunde cu
diametrul de 1,0 mm;
- balanta tehnica 1-1000 g;
- masa de ambalare.
- mecanice : selectare.
- manuale: ambalare
- auxiliare: recepţie, manipulare, alimentare utilaje.
Materiile prime: Anethi Fructus - Fructe de Mărar.
Materiale : ambalaje : saci dubli de polipropilenă
Semifabricate: produs selectat.
Utilităţi : energie electrică, apa curenta.
RECEPTIE – Materia prima se receptioneaza pe loturi, functie de provenienta si calitate, pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer,
Receptia calitativa se face prin verificarea urmatorilor parametri, conform S.T. nr. 36/2004 :
- umiditate;
- continut in corpuri străine organice si minerale
- continut in impurităţi .
SELECTARE - se indeparteaza impurităţile (definite conform specificaţiei tehnice a materiei prime), corpurile străine organice şi minerale prin
trecerea fructelor de mărar prin selectorul prevăzut cu sita superioară cu ochiuri rotunde sau dreptunghiulare adaptate la dimensiunile fructelor şi
cea inferioară cu ochiuri rotunde cu diametrul de 1,0 mm.
La sfârşitul operatiei se preleveaza probe din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia tehnică a produsului. Rezultatele
se inregistreaza în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
Deşeul valorificabil se reintroduce pe selector dacă rezultatele analizei de laborator, confirmă că recuperarea produsului util se face în condiţii de
eficienţă economică. Deşeul nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
secţia de ambalare. Se inscripţionează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data fabricaţiei. Se cântăresc în pungi de hârtie, câte 50 g
sau 100 g produs; se verifică prin sondaj cantitatea nominală a pungilor cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de carton. Acesta se
eticheteaza corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a eşantionului analizat,
ambalarea şi etichetarea ambalajelor primare, secundare şi colective.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite,
ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi
certificatul de calitate al lotului realizat.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru si obiectele utilizate pentru realizarea unei sarje de produs se elibereaza si se curata
pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile prime necesare realizarii unui alt produs .
PROTECTIA MUNCII - Se respecta regulile de protectia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de productie.Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANGELICA ARCHANGELICA L.
Denumire populară: Angelica
Aglică, Angelică sălbatică, Angelină, Anghelică, Anghelică sălbatică, Anghilică, Antonică, Bucinis, Cucută
mare
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Plantă erbacee bisanuală până la perenă, cu rizom gros, napiform, la interior cu un suc gălbui; tulpina robustă, înaltă de 50 – 150 (uneori 300;
frunzele alterne, de 3 ori penat-sectate, foarte mari (cele inferioare ajung până la 90 cm lungime) având teaca mare, umflată şi peţiolii cilindrici;
umbelele compuse sunt mari (8-15 cm în diam.), lung pedunculate, cu radiile papilos, vilos păroase; flori actinomorfe, hermafrodite, cu petale alb-
verzui; înfloreşte în iulie-august; fructul – mericarpic de tip dicariopsă cu mericarpii având coastele laterale aripate.
Specie mezohigrofită – higrofită, sporadică în lungul pâraielor, în turbării, la margini de păduri umede, din etajul fagului până în cel boreal;
cultivată ca plantă medicinală şi legumicolă.
Detalii...
Organe utilizate
se utilizează organele subterane (rizomul, rădăcinile adiacente), frunzele recoltate în lunile mai – octombrie şi fructele.
Componenţii identificaţi în organele aeriene ale acestei specii sunt următorii: glucide solubile (glucoză, fructoză), ceruri, taninuri, acid
dehidroascorbic, cumarine, acizi organici (acid oxalic, acid malonic, acid aconitic, acid clorogenic), acizi fenolici (acid cafeic, acid valerianic),
cromone (visnagină) şi acizi graşi (acid stearic, acid behenic, acid arahidic, acid eicosenoic), acizi alifetici (acid angelic), α-pirone (ligustilidă,
visnagină).
Dintre cumarine au fost identificate: angelicin, acid angelic, 5-metil-angelicină, ostol, ostenol, umbelliprenină, umbelliferonă, fraxozidă, esculetol,
archicină, umbelliferonă, umbelliprenonă, izocumarină, izoimperatorină, izopimpinelină, phelopterin, psoralen, sphondină, xantoxiletină şi
marmesină, iar dintre furanocumarine:α-alkil-furanocumarină, dihidrofuranocumarină, bergapten, ostrutol, imperatorină, xantotoxol, fraxetol,
esculozidă, archangelicină, archangelinonă, pimpinelină, marmesinină şi kwaniină.
Dintre steroli au fost identificaţi: β-sitosterolul, stigmasterolul, campesterol, ergosterolul iar dintre lactone: angelicalactonă şi pentadecanolidă.
Frunzele conţin: uleiuri volatile 0,015 – 0,10 %, glucide solubile: glucoză, fructoză, taninuri, vitamine: acid dehidroascorbic, carotenoide, precum şi
următoarele alte substanţe:
Acizi organici: acid angelic, acid oxalic, acid malonic, acid aconitic, acid valerianic, acid metil-acetic.
Acizi fenolici: acid cafeic, acid clorogenic.
Furanocromone: visnagină.
Furanocumarine:α-alkil-furanocumarină, dihidrofuranocumarină, bergapten, ostrutol, imperatorină, xantotoxol, archangelicină, pimpinelină,
marmesinină şi kwaniină, angelicin, 5-metil-angelicină, ostol, ostenol, umbelliprenină, umbelliferonă, archicină, umbelliferonă, umbelliprenonă,
izoimperatorină, izopimpinelină, felopterină, psoralen, sfondină, marmesină,
Piranocumarine: xantoxiletină.
Izocumarine: izocumarină.
Hidroxicumarine: archangelinonă, fraxetol, fraxozidă, esculetol, esculetozidă.
Steroli: β-sitosterol, stigmasterol, campesterol, ergosterol.
Lactone: angelicalactonă, pentadecanolidă, ligustilide.
Acizi organici alifatici: acid angelic.
Acizi graşi: acid stearic, acid behenic, acid arahidic, acid eicosenoic.
Ceruri.
După Teuscher şi colab. uleiul volatil extras din frunze
34 % β-felandren, 27 % α-pinen, 24 % β-pinen şi alte hidrocarburi însoţitoare (mircen, p-cimen, cis- şi trans- β-ocimen); 0,2 – 0,7 %
furanocumarine (xantotoxină, imperatorină, oxipeucedanină, angelicină, bergapten, izopimpinelină).
După PDR: 17 – 29 % mircen şi compuşi însoţitori (p-cimen, limonen, cis- şi trans-ocimen, α-felandren, β-felandren, α-pinen), furanocumarine
(angelicină, bergapten, imperatorină, izoimperatorină, oxipeucedanină, archangelicină).
Substanţele volatile extrase din organele aeriene conţin: 71,89 % β-felandren, 11,39 % α-pinen, 4,53 % α-thujen, 3,47 % mircen, 0,91 % ocimen,
0,77 % r-elemen, 0,77 % zingiberen, 0,52 % sabinen, 0,36 % α-curcumen, 0,32 % hexilizovalerat, 0,32 % α-copaen, 0,32 % α-humulen, 0,28 % α-
pinen, 0,24 % camfen, 0,22 % cedren, 0,20 % mirtenilacetat, 0,16 % alloocimen, 0,15 % β-elemen, 0,15 % β-bisabolen, 0,14 % αmuurolen, 0,14 %
caren-4-ol, 0,12 % amilizovalerat şi 0,10 % terpinolen (Burzo ş.a., nepublicat).
Rădăcinile de anghelica conţin: ulei volatil, glucide (glucoză, fructoză, zaharoză, umbelliferoză, amidon, celuloză), rezine (6 %), steroli ( β-
sitosterol), acizi fenolici (acid clorogenic, acid cafeic, acid chinic), acizi organici (acid citric, succinic, fumaric, oxalic), tanin, monoterpene (cis-
piperitol, cis-verbenol), baze azotate (adenozină) şi substanţe minerale (8,1 %), fenilpropanoizi (coniferin).
Au mai fost determinaţi esterii etilici ai următorilor acizi graşi: acid capric, lauric, linoleic, linolenic, miristic, oleic, palmitic, petroselinic, behenic
şi stearic, precum şi acizi alifatici nesaturaţii: acid angelic (0,3 %).
Sesquiterpen: cuparen, glicozizi fenil propenici: coniferină.
Dintre cumarine au fost identificate: archicina, archangina, cvanina, ostolul, ostenolul, umbelliferona şi umbelliprenina, iar dintre furanocumarine:
angelicina, ostrutolul, archangelicina, imperatorina, izoimperatorina, bergaptenul, xantotoxolul, xantotoxina, oroselona, oxipeucedanina,
oxipeucedaninhidratul, archangelina şi prangolarina.
Atât în rădăcini, cât şi în tulpini se găsesc numeroase canale secretoare în care este sintetizat uleiul volatil.
Ţesuturile acestei specii conţin 0,10 – 0,40 % uleiuri volatile care conţin hidrocarburi monoterpenice, compuşi oxigenaţi şi sesquiterpene.
Compoziţia uleiul volatil obţinut din rădăcină de angelică (după Teuscher şi colab)
Hidrocarburi monoterpenice (80 – 90 %): 14 – 32 % α-pinen, 13 – 28 % β-felandren, 13 - 16 % ￄ 3-caren, 2 – 14 % α-felandren, camfen, p-cimen,
limonen, mircen, β-pinen, sabinen, trans-p-ment-2-en-1-ol (artefact).
Hidrocarburi monoterpenice: bisabolen, copaen.
Alcooli sesquiterpenici: bisabolol.
Esteri: acetat de bornil.
Hidroxicumarine prenilate: 7-metoxi-8-(3-metil-2-butenil)-2H-1-benzopiran-2-onă, umbelliprenina.
Hidroxicumarine: umbelliferonă, ostol, ostenol.
Furanocumarine(0,5 – 1,6 %): angelicină, archangelină, bergapten, biakangenol, 5- β-ciclolavanduliloxipsoralen, heraclenol, imperatorină,
izobergapten, izoimperatorină, marmezină, ostrutol, oxipeucedanină, xantotoxină, xantotoxol, angelicină, oroselona, oxipeucedanina,
oxipeucedaninhidratul şi prangolarina, care asigură plantei rezistenţă la infecţii fungice.
Lactone macrociclice (1,5 %): 13-tridecanolidă, 15-pentadicanolidă, 12-metil-13-tridecanolidă, 16-hexadecanolidă, 17-heptadecanolidă (conferă
mirosul specific).
După Franchomme şi colab. (2001): 73 % hidrocarburi monoterpenice (24 % α-pinen, 1,25 % β-pinen, 13 % limonen), 1,5 – 2 % esteri alifatici şi
terpenici (0,75 % acetat de bornil, 0,45 % acetat de transverbenil), 2 % cumarine (umbeliferonă, archangelicină, angelicină şi bergapten), alcaloizi
terpenici (nitromentadiene).
Compoziţia uleiului volatil de rădăcini, după Kerrola ş.a. (1994).
Hidrocarburi monoterpenice: α-felandren (13,85 %), α-pinen 5,65 %, sabinen 3,60 %, limonen 2,45 %, δ-3-caren 1,85 %, mircen 1,45 %, (Z)- β-
ocimen 1,00 %, β-pinen 0,65 %, %, camfen 0,35 %, α-felandren 0,30 %, terpinolen 0,35 %, p-cimen 0,85 %, α-tujen 0,90 %, (E)- β-ocimen 0,10 %.
Hidrocarburi sesquiterpenice (2,70 %): β-bisabolen 2,10 %, biciclogermacren 1,65 %, α-cariofilen 1,65 %, γ cadien 1,70 %, δelemen 1,70 %,
germacren D 0,75 %, γ-cariofilen 1,30 %, (Z)- β-farnesen 1,00 %, αcubenen 0,60 %, α-copaen-8-ol 0,50 %, α-muurolen 0,50 %, α-copaen 0,35 %,
β-cubeben 0,30 %, cuparen 0,30 %, βselinen-0,30, β-cedren 0,25 %, βelemen 0,20 %, tujopsen 0,30, γ-muurolen.
Alcani, alchene, alchine: 5-undecen-3-ină 0,10 %.
Alcooli terpenici şi neterpenici: 1-octadecanol 1,35 %, %, tridecanol 0,20 %, tetradecanol 0,10 %, cis-tujanol 0,60 %, cis-piperitol, cis-verbenol.
Alcooli monoterpenici aromatizaţi: p-cimen-8-ol 1,30 %, cuminalcool 0,30 %.
Alcooli sesquiterpenici (1,30 %): α-copaen-11-ol 4,10 %, dihidroeudesmol 2,30 %, elemol 2,00 %, spatulenol 1,80 %, β-eudesmol 0,70 %, rosifoliol
0,70 %, cedrol 0,20 %.
Esteri: bornil acetat 1,75 %, chrisantemil acetat 1,10 %, tetradecil acetat 1,10 %, cis-crisantemil acetat 0,70 %, heptadecil acetat 0,85 %.
Cetone: 4,6,6-trimetil-2-ciclohexen-1-onă 0,70 %.
Aldehide alchilice: (E,E)-2,4-dodecadienal 0,50 %, hexanal 0,50 %, (E,E)-2,4-decadienal 0,20 %, tertadecanal 0,30 %, pentadecanal 0,05 %.
Aldehide terpenice: fellandral 0,30 %.
Lactone macrociclice: 15-pentadecanolid 3,55 %, 13-tridecanolid 2,10 %, 12-metil-13-tridecanolid 0,25 %.
Hidroxicumarine: ostol 6,75 %.
Furanocumarine: psoralen 1,10 %,
Extrasele în pentan din rădăcinile plantelor de Angelica au avut o compoziţie diferită de a uleiurilor volatile. Principalii componenţi identificaţi au
fost: ostolul 53 %, izobergaptenul 8,8 %, bergaptenul 8,8 %, acidul palmitic 6,0 % şi pentadecanolid 6,0 %.
Fructele conţin:
Ulei volatil: α-pinen, β-felandren, borneol, camfen, β-bisabolen, β-cariofilen, hexilmetilftalat, lactone macrociclice care imprimă mirosul
caracteristic (15-oxipentadecenlactona).
Furanocumarine: angelicină, bergapten, imperatorină, oxipeucedanină, xantotoxină.
Ulei gras.
Fitosteroli: β-sitosterol, stigmasterol (după PDR).
După Franchomme şi colab. (2001) în uleiul volatil al fructelor se găsesc: felandreni, cumarine şi furanocumarine (imperatorină, xantotoxină).
Detalii...
Sedativă SNC (angelicina are o acţiune sedativă asemănătoare clordiazepoxidului - N.R. Farensworth, G.A. Cordell, 1976), antispastică =
antispasmodică (demonstată pe intestin şi trahee izolate de la cobai – M. Reiter, W. Brandt, 1985), carminativă, anticoagulantă prin reducerea
agregării plachetare (A.M. Zobel, S.A. Brow, 1991), stimulentă a secreţiilor glandelor exocrine (mucice, gastrice, hepatobiliare şi pancreatice) –
expectorantă, orexigenă, coleretic-colagogă, antiinflamatoare – frunze, rădăcini şi ulei volatil; tonică şi carminativă în doze foarte mari – uleiul
volatil din fructe; vasodilatatoare coronariană – frunze, rădăcini şi uleiuri volatile (prin efectul vasodilatator şi antagonismul furanocumarinelor faţă
de canalele de calciu – W.C.Evans), stimulează circulaţia sanguină periferică datorită proprietăţilor vasodilatatoare şi anticoagulante (reduce efectele
arteritei); antibacteriană, antifungică; frunzele sunt diuretice şi diaforetice (afirmaţie ne fondată ştiinţific).
Importanţa
Utilizare
Afecţiuni digestive (anorexii, indigestii, dispepsii, enterocolite spasmodice, aerocolie, colecistite), respiratorii (bronşite cronice), circulatorii
(arterite), locomotorii (artroze), genitourinare şi endocrine (cistite, sindrom menstrual – antispastic uterin şi sedativ), neuropsihice (anxietate,
labilitate nervoasă, tulburări ale somnului, insomnii).
Uleiul volatil obţinut prin distilarea cu vapori de apă a rădăcinilor intră în compoziţia unor produse cosmetice (parfumuri, loţiuni, creme, săpunuri).
Uleiurile volatile extrase din fructe şi din rădăcini se folosesc la aromatizarea unor băuturi de culoare verde foarte intensă (lichioruri, vermuturi)
deoarece uleiul volatil – iniţial incolor, cu timpul devine verde.
Alte utilizări:
Uleiurile volatile extrase din rădăcini sunt folosite şi în industrie parfumurilor iar cele extrase din organele aeriene şi fructe, în industria
săpunurillor. Compuşii amari din această plantă sunt folosiţi în industria băuturilor.
Medicina umană (populară): planta – pentru “întărirea inimii‿, ca expectorant, pentru calmarea durerilor de stomac; cu decoctul plantei, amestecat
cu oţet se făceau frecţii contra durerilor de spate şi pentru reumatism; fructe, rădăcina – plămădite în rachiu de drojdie, pentru “vătămătură‿ (hernie
sau alte afecţiuni interne cu manifestare acută) şi ca tonic gastric; frunze – cataplasmă, în amestec cu frunze de rută şi miere, pentru muşcătura de
şarpe sau câine.
Credinţe: Se spune că haiducul Pintea Viteazul avea în traistă, pe lângă merinde şi o sticlă de palincă plămădită cu rădăcini de angelică alături de
alte plante, băutură ce asigura putere omului şi protecţie împotriva bolilor.
Toxicitate
Angelicalactona în concentraţie de 1/10 000 produce oprirea cordului izolat de broască în sistolă.
Contraindicaţii
Persoanele predispuse la diabet şi femeile însărcinate.

Toate organele plantei pot provoca fotodermatoze, când sunt administrate intern sau sucul ori uleiul volatil sunt aplicate pe piele, din cauza
furanocumarinelor. Fototoxicitatea este foarte pronunţată când contactul cu pielea este înlesnit de umiditate (rouă, transpiraţie). De asemenea sunt
posibile o fotomutagenitate şi o fotocarcinogenitate (O.B. Genius – 1981, K.W. Glombitza – 1972).
După consumul de frunze sau peţioluri ca legume trebuie renunţat la băi de soare sau la alte expuneri intensive de raze UV.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Suc de presare din planta proaspătă, infuzii, tinctură (1:5 = 20 %), extract fluid (1:1), ulei volatil. Angelica intră în formulele multor condimente
folosite în industria alimentară (pentru aromatizarea salatelor, supelor, brânzei, compoturilor, maionezei etc.). Din motive de toxicitate şi reacţii
adverse recomandăm folosirea lor cu parcimonie.
Conservare
Cultivare
Planta necesită soluri adânci, cu un pH de 4,5-7,3, fertile, uşor umbrite sau de plin soare şi este tolerantă la îngheţ.
Seminţele se seamănă în răsadniţă rece imediat ce s-au maturat, deoarece au viabilitate scurtă, sau primăvara, dar germinarea este mai redusă.
Necesită lumină pentru germinare. Se procedează la repicat în vase individuale care se ţin în răsadniţă pentru prima iarnă, plantarea afară
efectuându-se în primăvara următoare. Seminţele se pot semăna şi în situ imediat ce s-au maturat.
Mod de cultivare:
Seminte semanate direct in camp, 8-10 kg/ha ; 62,5-75 cm intre randuri, 2-3 cm adancime, sau rasad semanat in august si transplantat primavara
Recoltare
Radacinile, la sfarsitul vegetaiei (octombrie-noiembrie) cu dislocatorul de sfecla sau plugul fara cormana
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANTHEMIS ARVENSIS L.
Denumire populară: Romaniţă de câmp
Mărucă, Mărună, Măruncă, Muşeţel prost, Roman, Romaniţă proastă, Romaniţă puturoasă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Plantă anuală, cu rădăcină subţire, pivotantă; tulpina înaltă de 10-50 cm, arcuită mai rar erectă, puternic ramificată în partea superioară, cu ramuri
subţiri, alipit pubescente sau glabre; frunzele sunt de 2-3 ori penat sectate, glabrescente, cu peri lungi şi moi; antodiile sunt lung pedunculate, cu
diametrul de 20-30 mm, receptacul semiglobulos, bractee liniar-subulată, tubul corolei neumflat; înflorirea iunie-august; fructele sunt achene
cilindrice de 1,5 mm în diametru; înflorirea iunie-august;
Specie xeromezofită-mezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul gorunului, în locuri cultivate şi ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizeză florile în scop medicinal.
Florile conţin acizi fenolici (acid cafeic, acid ferului, acid dihidroxicinamic), dihidroxicumarine (scopoletina), alcaloizi tropanici (scopolină),
furanocumarine (herniarina), taninuri, steroli ( β-sitosterol, stigmasterol), triterpene (taraxasterol, lupeol, β-amirină), hidrocarburi, substanţe
minerale (6 – 8 %).
Derivaţii flavonici determinaţi în florile acestei specii sunt glicozidele apigeninei: apiina, cosmosina, antemozida şi glucozidele luteolinei: luteolin-
7- glucozid.
Principiile amare din florile acestei plante sunt constituite din lactone sesquiterpenice de tip germacren: nobilină, 3-epinobilină, 1,10-epoxinobilină
şi 3-dehidronobilină (Holub şi Samek, 1977). Florile proaspete conţin 0,2 – 0,5 % uleiuri volatile. Analizele efectuate de Chialva ş.a. (1982) au
permis să se identifice prezenţa în uleiul volatil a 13 componenţi: izobutil angelat (36,00 %), izoamil angelat (17,90 %), 2-metil-2-propil angelat
(7,40 %), hexil butirat (3,90 %), izobutil izobutirat (3,70 %), izoamil 2-metilbutirat (2,80 %), izoamil butirat (2,60 %), α-pinen (1,60 %), propil
angelat (1,10 %), butil angelat (0,90 %), camfen (0,40 %), limonen (0,20 %) şi β-pinen (0,20 %).
Plantele de romaniţă de câmp conţin: taninuri catechinice, triterpene (cucurbitacină B, D, E, I, J şi K, tetrahidro cucurbitacină I, izo-
dihidrocucurbitacină D), steroli (stigmasterol, δ-7-stigmasterol).
Rădăcinile acestei plante conţin: glucide (glucoză, ramnoză), glicozizi diterpenici (brionină), alcooli diterpenici (brionol), briorezine, triterpene
(acid chrizofanic, dihidrocucurbitacină B), acizi graşi (acid linoleic, acid oleic, acid palmitic, acid stearic), flobafene, steroli (spinasterol).
Extractele din romaniţă au efecte antiseptice, stomahice şi antiinflamatorii.
Importanţa
Utilizare
Floile şi funzele intensifică transpiatia şi sunt considerate ca cel mai eficace remediu febrifug. Se utilizează în cazul gipei şi a febrei.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Planta preferă solurile bine drenate, cu un pH neutru către uşor acid şi cu poziţie însorită. Reuşeşte şi pe soluri argiloase grele.
Se recomandă semănatul afară imediat ce seminţele s-au maturat, iar cele mai mule semnţe germinează din toamnă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANTHEMIS TINCTORIA L.
Denumire populară: Floare de periniţă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae (Compositae)
Anthemis tinctoria este o plantă perenă; radăcină pivotantă; tulpină dreaptă, de 20-60 cm înălţime; frunze alterne, lat ovate, penat-sectate; florile
sunt dispuse în inflorescenţă de tip antodiu lung pedunculat, florile centrale sunt tubuloase galbene, iar cele marginale tot galbene; înflorirea iulie-
septembrie; fruct achenă glabră, patrumuchiată, cu 2 dintre muchii mai pronunţate.
Specie mezoxerofită; frecventă în zona de stepă-etajul subalpin, locuri uscate, însorite, pajişti, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
Florile sunt colorate de apigenin-7-glucozid (cosmosiină).
Extractele obţinute din florile acestei specii au efect stomahic şi antiseptic.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea colitei, gripei şi a migrenelor.
Medicină umană, populară - uz intern - florile se folosesc contra tusei.
Alte utilizări:
Pigmenţii hidrosolubili extraşi din flori sunt folosiţi în scop tinctorial, obţinându-se nuanţe de galben şi brun deschis.
Culoarea galbenă se obţine în cazul lânii mordate cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi vopsită cu extract obţinut din flori proaspete.
În cazul mordării cu bicromat de potasiu şi a vopsirii cu extractul obţinut din flori proaspete se obţine o culoare brun-deschis (Chirilă ş.a., 1999).
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Planta preferă solurile bine drenate şi cu poziţie însorită. Creşte bine pe cretă şi în grădini maritime. Este rezistentă la temperaturi joase de până la
-25oC. Este bine a se îndepărta tulpinile florale imediat ce s-a încheiat înflorirea, cu scopul de a stimula producerea ramificaţiilor bazale pentru
asigurarea înfloririi în anul următor.
Se seamănă în seră în aprilie-mai, solul se menţine umed, iar lumina ajută germinarea. Procesul de germinare durează circa 2 săptămâni, la o
temperatură de 20oC. Se repică în vase individuale şi se plantează afară în cursul verii. Se poate practica divizarea primăvara sau toamna.
Mod de cultivare:
Semanata la suprafata in spatii protejate in martie-aprilie, transplantat in vase individuale si retransplantate dupa inradacinare in camp, primavara
tarziu
Recoltare
Ramuri la momentul infloritului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANTHRISCUS CEREFOLIUM (L.) HOFFM
Denumire populară: Asmăţui de grădină
Asmăţui, Asmaţui, Asmaţuc, Asmaţuchi, Asmăţile, Asmăţui de grădină, Aţmaţuchi, Azmaţucă, Chervăl,
Chervel, Hasmaciucă, Hasmaţuchi, Haţmăţuchi, Hazmacic, Hiasmă, Tulburea, Turbure, Turburea
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Este o specie herbacee, anuală, rezistentă uneori peste iarnă, care prezintă: rădăcină fuziformă, pivotantă, mică, albicioasă, cu miros aromat, uşor
anisat. Tulpina este fragilă, rămuroasă, ramificată, angulară la bază, fin striată în partea superioară şi pufoasă la noduri. Poate atinge 70 cm înălţime.
Frunzele inferioare sunt lung peţiolate şi dispuse în rozetă, în timp ce frunzele superioare sunt uşor pubescente, fin crestate (imparipenate), cu
foliole ovale sau lanceolate şi egal divizate (penatipartite). Ramurile se termină cu umbele compuse, opuse frunzelor. Umbele sunt formate din 1-4
bractei, flori radiale cu corolă albă, 5 stamine cu stil scurt, un ovar inferior, bicarpelat. Fructul este o diachenă formată din 2 mericarpe care la
maturitate rămân sudate între ele, negre, glabre, strălucitoare, alungite şi subţiri, prelungite şi suspendate pe un carpofor central. Înfloreşte din mai
până în august.
Subsp. cerefolium – plantă cultivată; subsp. trichosperma – plantă sporadică, întâlnită din zona stepei în etajul gorunului în rarişti de pădure,
tufărişuri, plantaţii de salcâm, locuri ruderale; mezofilă, indicatoare de soluri îngrăşate şi supraîngrăşate
Organe utilizate
Părţile aeriene uscate, proaspete sau congelate (Cerefolii herba)
Organele aeriene conţin: aproximativ 0,3 – 0,9 % ulei volatil, glucide, lipide, proteine, celuloză, flavone (apiină = 7-O-apiozida apigenolului),
lignani (deoxipodofilotoxin şi deoxipicropodofilin – rog verificarea veridicităţii informaţiei !), substanţe minerale.
Uleiul volatil extras din organele aeriene, conţine: 60 – 80 % metil cavicol (estragol), 16 – 30 % 1-alil-1,2-dimetoxibenzen, mici cantităţi de
cavibetol (răspunzător de miros), p-cimen, trans-anetol şi 1,8-cineol.
Seminţele conţin lipide bogate în următorii acizi graşi: acid palmitic, acid linoleic şi acid petroselinic.
Stimulentă a secreţiilor glandelor exocrine (mucice, gastrice şi biliare), respectiv acţiune stomahică, coleretic-colagogă, carminativă şi expectorantă;
antispastică, antioxidantă (demonstrată pe homogenat de creier de şobolan utilizând un model experimental de peroxidare a lipidelor membranare
comparativ cu acidul ascorbic) şi diuretică.
Prezenţa deoxipicropodofilinei conferă extractelor proprietăţi antitumorale şi citotoxice (rog verificarea prezenţei acestor lignani).
Importanţa
Melifera, alimentara, aromatica si condimentara
Utilizare
Afecţiuni digestive (anorexii, indigestii, dispepsii, enterocolite spasmodice, aerocolie, colecistite, flatulenţă, colici abdominale), respiratorii
(bronşite cronice), afecţiuni genito-urinare (nefrite, sindrom menstrual).
Este puţin folosită în fitoterapie, specia fiind apreciată pentru calităţi de condiment alimentar pentru specialităţi diferite de ciuperci, peşte, carne
(pui, vacă, miel), ouă (omletă, ouă fierte), sosuri, vinegrete, maioneze, supe şi ciorbe, brânzeturi, iaurturi, unt, legume (fasole verde, morcov,
cartrofi, varză) etc..
Alte utilizări:
În antichitate se folosea pulberea obţinută din frunze, în ulei, pentu tataea arsurilor iar fiartă în vin, pentru afecţiunile urinare.
Toxicitate
În doze uzuale de condiment nu s-au observat fenomene de toxicitate acută sau cronică. Totuşi atragem atenţia asupra prezenţei estragolului,
compus cu proprietăţi hepatocarcinogene evidenţiate prin experimente de şobolani şi a furanocumarinelor (apterină) fototoxice.
Contraindicaţii

Se poate confunda uşor cu Conium maculatum L., cucută (conţine alcaloizi foarte toxici – coniină şi derivaţi)
Cultivare
Planta preferă solurile umede, fertile, bine drenate. Nu agreează verile toride uscate, ci este bine să se ofere culturii de vară o poziţie răcoroasă
umbrită, iar culturile de iarnă necesită poziţii însorite. Tolerează un pH ce variază între 5,8- 7,6. Rezistă la temperaturi joase de circa -10oC.
Asmăţuiul este o plantă cu pretenţii reduse faţă de lumină (poate fi cultivată pe terenuri semiumbrite - printre pomi în livezi). Seceta şi lumina
puternică determină emiterea rapidă a tulpinilor florale.
Se cultivă prin semănat direct în câmp, eşalonat, din martie până în septembrie, în rânduri simple sau benzi. Se seamănă cinci rînduri pe un strat
înălţat cu lăţimea la coronament de 104 cm, distanţa între rândurii fiind de 20 cm, iar pe rând plantele se răresc la 25-30 cm. Se folosesc 55-60 kg
sămânţă la hectar. Ca lucrări de îngrijire se impun lucrări de prăşit şi mai ales irigarea fiind o plantă pretenţioasă la umiditate. Recoltarea se începe
după 30-35 zile de la răsărire, prin retezarea frunzelor de la exteriorul rozetei, iar la o singură recoltare se realizează circa 3 t frunze la hectar.
Frunzele sunt foarte perisabile şi nu se pot păstra în condiţii ambientale decât o zi. Pentru producerea seminţelor, semănatul se efectuează în luna
martie asemenea culturii pentru consum, dar la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, din cele 5 rânduri două se suprimă şi rămân doar două
rânduri la distanţă de 40 cm între ele. Pe rând se practică rărirea la 25-30 cm. După rărire se aplică fertilizarea cu superfosfat (150-200 kg /ha) şi
azotat de amonu (100 kg/ha), apoi se prăşeşte şi se irigă cu o normă de 300-350 m3/ha. Recoltarea seminţelor se efectuează în perioada iulie-august,
la maturitatea fiziologică, obţinând o producţie de circa 300 kg/ha.
Recoltare
Lastari floriferi si fructe
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ANTIRRHINUM MAJUS L.
Denumire populară: Gura leului
Gura leului, Aslan, Buruiană de in, Capul câinelui, Căscate, Floarea cataimei, Gură dragă, Gura mielului,
Gura moroiului, Gura morunului, Gura muroniului, Gura ursului, Guriţa leului, Guriţa mielului, Guriţă,
Leoaie, Leoaie mare
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Scrophulariales
Familia: Scrophulariaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, rădăcini ramificate. Tulpini erecte, la bază lignificată, înaltă de 30-70 cm. Frunze lanceolate, întregi, cele superioare liniar-lanceolate,
glabre. Flori mari, scurt pedicelate, în raceme terminale. Corolă personată roşie purpurie, roză sau albă, larg tubuloasă, cu tub saciform, mai deschis
la culoare decât palatul, foarte pronunţat, galben, păros. Fruct capsulă oblic ovată, glandulos pubescentă, dehiscentă prin 3 orificii cu marginea
valvulat-dinţată. Înflorire VI-IX.
Preferă solurile acide şi neutro-bazice, cultivată prin grădini şi pe alocuri sălbăticită.
Organe utilizate
Florile de gura leului conţin antociani dintre care a fost identificat anthirrinin-ramnogicozidul precum şi pigmenţi flavonici dintre care a fost
identificat apigenin 7-glucuronidul şi luteolina. Dintre aurone a fost identificat: aurensin-6-glucozidul
Frunzele şi florile sunt utilizate în scop medicinal, extractele având efect antiflogistic, şi stimulant.
Importanţa
Medicinala, melifera, tinctoriala
Utilizare
Sunt utilizate pentru tratarea ulcerelor, inflamaţiilor şi a hemoroizilor.
Cultivare
Planta preferă solurile bine dreante şi cu poziţie însorită. Adesea este crescută într-un singur an, deoarece de obicei în anul al doilea degenerează.
Se seamănă la suprafaţă în luna martie, în seră, germinează în 10-21 zile la temperatura de 18oC, iar nopţile reci favorizează germinarea. Se repică
la momentul potrivit, în vase individuale şi se plantează afară în cursul verii. Seminţele pot fi de asemenea semănate in situ în iulie - august şi se vor
produce în vara următoare plante mai viguroase şi mai florifere.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp in iulie-august sau in rasadnite in martie si transplantate in camp la sfarsitul primaverii
Recoltare
Herba recoltata la inflorire
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: APIUM GRAVEOLENS L. var. RAPACEUM (Miller) Gaud.
Denumire populară: Ţelină pentru rădăcină
Achiu, Celer, Celină, Sălină, Selăr, seler, Seler de grădină, Selină, Silarei, Sindirei, Singhirei, Ţalăr, Ţalină,
Ţălăr, Ţalear, Ţelăr, Ţeleră
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Plantă erbacee bisanuală, glabră în întregime; rădăcini tuberizate, comestibile; tulpina multicostată, fistuloasă, foarte ramificată; frunze lucitoare,
verzi-întunecat, cele bazale dublu-ternate, cele tulpinale penat-sectate; flori cu petale albe, grupate în umbele numeroase, mici; fructul – mericarpic
de tip dicariopsă cu mericarpii aproape semisferice cu 5 coaste muchiate, egal dezvoltate.
Specia spontană – rară în zona stepei, silvostepei şi cea a pădurilor de stejar în locuri umede, slab sărăturate din Dobrogea şi jud. Suceava; cultivată
ca plantă legumicolă.
În scop fitoterapeutic se utilizează fructele uscate (Apii fructus), uleiul volatil (Apii graveolensis aetheroleum ex fructibus), rădăcina (Apii radix),
părţile aeriene (Apii herba), iar în scop alimentar; întreaga plantă.
Detalii...
Organe utilizate
Rădăcina conţine:
Ulei volatil (0,01 – 0,15 %) în compoziţia căruia intră: ftalide – compuşi care-i imprimă mirosul şi aroma caracteristică şi hidrocarburi dintre care
menţionăm R-(+)-limonen = consituent principal (9 – 30 %), β-pinen (8 – 18 %), cis- β-ocimen (5 – 8 %), 3-metil-4-etil-hexan. Ftalidele sunt
reprezentate de: sedanenolidă = senkyunolidă (13 %), trans-sedanolidă = neocnidilidă (7 %), cis-sedanolidă = izocnidilidă (5 %), cnidilidă, Z-
ligustilidă (4 %), 3-butiliden-ftalidă şi 3-butilftalidă (ligusticum lactona).
Flavonozide (0,05 %): apiină = apiozidă (apigenol-7-O-apiozilglucozida), constituent principal, şi luteolin-7-O-apiozilglucozida, luteolin-7-O-
glucozida, apigenol, luteolină, quercetin-3-galactozid şi quercetin-3-O- β-glucozid.
Furanocumarine (0,0005 % produs proaspăt): xantotoxină, bergapten, izopimpinelină, psoralen, imperatorină, angelicină. Conţinutul lor variază în
funcţie de infecţia fungică şi de tratamentul cu fungicide..
Hidroxicumarine: scopoletină, esculetină.
Poliine: falcarinol, falcarindiol, 8-hidroxifalcarinonă.
Acizi fenolici: acid 3-cafeoil-chinic (acid clorogenic), acid p-cumaroil-chinic, acid 3-feruloil-chinic, acid cafeic 10,5 mg %, acid ferulic 3,5 mg %,
acid p-cumaric (diferiţi în funcţie de varietate şi de provenienţă).
Carotenoide: cartoteni, hipoxantină.
Monozaharide: glucoză (1 – 5 %); diholozide: zaharoză (7 – 21 %) şi polioli: manitol (10 – 29 %), acizi uronici (1,13 %), celuloză 1,40 %.
Alţi constituenţi: proteine 1,2 – 2,0 %, lipide 0,2 – 0,5 %, apă 87 – 90 %, acid oxalic 1,73 mg %, aminoacizi (acid aspartic ) şi amide (asparagină,
glutamină).
Vitamine: acid ascorbic la 8,0 %, tocoferoli 2,6 %, tiamină, riboflavină, piridoxină, nicotinamidă şi acid folic - în cantităţi mici.
Substanţe minerale (0,91 – 0,97 %): potasiu 321 mg %, clor 150 mg % g, fosfor 80 mg %, sodiu 77 mg %, calciu 68 % şi magneziu 9,3 mg %
(Souci ş.a., 1981).
Culoarea rădăcinilor este datorată flavonelor şi carotenoidelor.
Burzo şi colab., analizând uleiurile volatile extrase din rădăcinile de ţelină a evidenţiat: 31,72 % limonen, 15,06 % γ-terpinen, 8,87 % β-pinen, 6,47
% trans- β-ocimen, 2,06 % cimen şi 1,28 % nonan (componenţi: 3-etil-4-metilhexan 16,70 %, para-cimen 13,50 %, limonen 9,30 %, (E)- β-ocimen
9,10 %, γ-terpinen 9,10 %, β-pinen 8,60 %, (Z)- β-ocimen 7,30 %, terpinolen 5,50 %, α-terpineol 5,00 %, ligustilide 1,20 %, α-terpinen 1,20 %, α-
pinen 1,00 %, terpinen-4-ol 0,90 %, mircen 0,80 %, camfen 0,70 %, β-elemen 0,70 %, 3-butilidenftalid 0,50 %, 3-n-butilftalid 0,50 %, trans-
alloocimen 0,40 %, β-cariofillen 0,40 %, β-selinen 0,20 %, alloocimen 0,10 %, pentilbenzen 0,10 %, n-pentil-1,3-ciclohexadien 0,10 %, α-humulen
0,05 %, 3a,4-dihidro-izobutilidenftalid 0,05 % şi sabinen 0,05 % din totalul componenţilor extraşi (cercetări nepublicate).
Frunzele (herba) conţin:
Ulei volatil (0,1 – 0,8 %): R-(+)-limonen = consituent principal (60 %), mircen (10 %), β-selinen (8 %), β-cariofilen (4 %), ftalide (10 – 35 %), α- şi
β-pinen, α-selinen, α-terpineol, γ-terpinen, 1-pentil-ciclohexa-1,3-dienă, pentilbenzen, carveol, cis- β-ocimen, cis- 3-hexenol, dihidrocarvonă, apiol.
Ftalidele sunt reprezentate de: 3-butil-ftalidă, sedanolidă, 3-butiliden-ftalidă, sedanenolidă, 3-izovalerilden-3a-dihidroftalidă (după Teuscher şi
colab.). Constituenţii care-i imprimă mirosul caracteristic frunzelor de ţelină sunt β-selinenul şi ftalidele. În funcţie de condiţii pedoclimatice
compoziţia chimică variază, Franchomme şi colab., indicând următoarea compoziţie chimică: hidrocarburi monoterpenice (55 %) între care limonen
(35 – 50 %, uneori chiar 80 %), hidrocarburi sesquiterpenice (40 %) [(+)- β-selinen (10 - 33 %)], ftalide (5 – 15 %) [dihidroligustilidă (3 – 8 %),
acid sedanoic, 3-n-butul-ftalidă (1 – 7 %), 3-n-butil-hexa-hidroftalidă, E-sedanolidă (0,5 %), izobutilidenftalidă, izobutiliden-3-α,4-dihidroftalidă
(0,7 – 1 %)], esteri cumarinici (umbeliferonă, selerină, apigravină).
Flavonozide (0,15 %): apiină = apiozidă (apigenol-7-O-apiozil glucozida), constituent principal, însoţită de luteolin-7-O-apiozil glucozida, luteolin-
7-O-glucozida, apigenol-7-O-glucozidă, luteolină, apioliquiritină (4’-apiozida liquiritigenolului) şi de crisoeriol glucozidă.
Furanocumarine (0,2 %): xantotoxină, bergapten, izopimpinelină, psoralen, imperatorină, 8-metoxipsoralen. Conţinutul lor variază în funcţie de
infecţia fungică şi de tratamentul cu fungicide..
Hidroxicumarine: scopoletină, scopolină (7-O- βD-glucozida scopoletinei).
Poliine: falcarinol, falcarindiol, 8-hidroxifalcarinonă.
Acizi fenolici: acid clorogenic, acid p-cumaroil-chinic, acid hidroxicinamic, acid gentisic, acid protocatehic.
Carotenoide: cartoteni, hipoxantină.
Steroli: β-sitosterol, stigmasterol, campesterol, spinasterol.
Monozaharide: glucoză (1 – 5 %); diholozide: zaharoză (7 – 21 %) şi polioli: manitol (10 – 29 %), acizi uronici (1,13 %), celuloză 1,40 %.
Alţi constituenţi: proteine 1,2 – 2,0 %, lipide 0,2 – 0,5 %, apă 87 – 90 %, acid oxalic 1,73 mg %, aminoacizi (acid aspartic ) şi amide (asparagină,
glutamină).
Vitamine: α-tocoferol, acid dehidroascorbic, rutozidă, piridoxină
Substanţe minerale
Alţi constituenţi: lipide (0,1 – 4,2 %), mucilagii, acizi alifatici monobazici (acid angelic, acid tiglic), alcaloizi (nicotină).
Analizele uleiului volatil din frunzele de ţelină efectuate de Burzo şi colab. (2006) au precizat următorii constituennţi: 41,54 % limonen, 28,78 %
mircen, 16,39 % trans- β-ocimen, 3,03 % γ-terpinen, 1,26 % β-selinen şi 1,19 % propenil fenoxiacetat. S-au mai identificat cantităţi mai mici de 1 %
de sabinen, pseudopinen, cimen, ocimen, alloocimen, gurjunen, epiglobulol, butilftalidă etc.
În uleiurile volatile extrase din florile de ţelină a fost identificată prezenţa a 24 componenţi: limonen 38,80 %, (Z)- β-ocimen 18,90 %, mircen 14,80
%, β-selinen 5,60 %, n-pentil-1,3-ciclohexadien 3,00 %, 3a,4-dihidro-isobutilidenftalidă 2,90 %, 3-n-butilftalidă 1,90 %, 3-butilidenftalidă 1,90 %,
b-pinen 1,30 %, (E)- β-ocimen 0,90 %, γ-terpinen 0,90 %, β-careiofilen 0,75 %, β-elemen 0,75 %, α-terpineol 0,70 %, ligustilide 0,60 %, p-cimen
0,50 %, α-pinen 0,50 %, terpinolen 0,40 %, alloocimen 0,20 %, pentilbenzen 0,20 %, terpinen-4-ol 0,20 %, treans-alloocimen 0,10 %, canfen 0,10
% şi α-humulen 0,05 % din totalul compuşilor extraşi.
Fructele conţin:
Ulei volatil (1,9 – 3 %): %): R-(+)-limonen = consituent principal (60 %), β-selinen (13 %), ftalide – trans-sedanolidă (16 %), 3-butil-ftalidă (0,2 –
10 %), sedanolidă (3 %), 3-izobutiliden-3a-,4-dihidroftalidă (0,7 – 6,5 %), însoţiţi de α- şi β-pinen, mircen, β-cariofilen. Ca şi în cazul frunzelor,
constituenţii care imprimă mirosul caracteristic fructelor de ţelină sunt β-selinenul şi ftalidele (după Teuscher şi colab.). Alţi autori (Franchomme şi
colab. 2001), indică următoarea compoziţie chimică: hidrocarburi monoterpenice (65 – 95 %) [între care limonenul este majoritar, α- şi γ-terpinen (6
%), E-ocimen (10 %), p-cimen], hidrocarburi sesquiterpenice ( β-selinen); alcooli monoterpenici [p-ment-8(9)-en-1,2-diol şi izomerul său, α-
terpineol]; cetone (carvonă 10 %), esteri terpenici (acetat de Z-carvil 2 %, acetat de E-carvil 20 %), ftalide (3-n-butil ftalidă 20 %, sedanolidă 5 %).
Flavonozide: 1 – 2,5 % luteolin-7-O-apiozilglucozida, crisoeriol-7-O-apiozilglucozida şi apiină = apiozidă (apigenol-7-O-apiozilglucozida),
graveobiozidă A (luteolin 7-O-gluco-apiozil glucozida) şi graveobiozidă B (crizoeritrol 7-O-gluco-apiozil glucozidă).
Furanocumarine (0,2 %): bergapten, izoimperatorină, izopimpinelină, seselină; dihidrofuranocumarine: rutaretină, nodakenetină, (-)-2,3-dihidro-2-
(1-hidroxi-1-hidroximetiletil)-7H-furo-[3,2-γ-][1]-benzopiran-7-onă; heterozide ale furanocumarinelor – apiozida şi selerozida, apiumetină.
Cumarine: ostenol, umbelliferonă, apigravină.
Lipide (5 – 30 %): predomină gliceridele acidului petroselinic (40 – 60 %) şi sunt însoţite de gliceridele acizilor α-linoleic şi stearic.
Detalii...
Stimulantă a secreţiilor digestive (salivare, gastrice, biliară) (eupeptică) şi bronhice (expectorantă), a peristaltismului intestinal (grăbeşte tranzitul
intestinal), aromatizantă - rădăcină şi partea supraterestră; tonică (neurotonică, miotonică) – la doze mici, sedativă SNC, anticonvulsivantă,
antispasmodică – la doze mari, stimulantă (drenoare) hepatocitară şi renală, decongestivă, antipigmentară – fructele şi uleiul volatil din fructe;
stimulantă hepatocitară şi renală, coleretică, antiinflamatoare, anticatarală – herba nefructificată şi uleiul volatil obţinut din planta întreagă fără
fructe. Ca toate uleiurile volatile şi cele de ţelină au proprietăţi antimicrobiene.
Dozele mari de ulei volatil izolat din fructe (100 – 300 mg / kg m.c. administrat i.p. la şoarece şi şobolan) şi o ftalidă izolată (25 – 100 mg / kg m.c.,
i.p.) au produs efecte sedative (alungirea timpului de sedare produs de pentobarbital şi etanol).
Extractele, în funcţie de solventul folosit la extracţie, respectiv de principiile active extrase în aceştia, pot prezenta proprietăţi analgezice,
antihepatotoxice, hipolipemiante, hipocolesterolemiante. Astfel, un extract etanolic a manifestat proprietăţi analgezice dependente de doză (testul
plăcii fierbinţi şi al crampelor induse cu acid acetic la şoarece); un extract metanolic din fructele de ţelină s-a dovedit a fi hepatoprotector (a scăzut
concentraţia transaminazelor serice – SGOT, SGPT – la şobolanii intoxicaşi cu paracetamol şi tioacetamidă); extractul apos de ţelină a prezentat
proprietăţi hipolipemiante (a redus hiperlipidemia indusă la şobolan printr-o alimentaţie foarte bogată în grăsimi, creşterea colesterolului total, LDL
şi a trigliceridelor; trigliceridele hepatice rămân anormal de crescute).
Proprietăţile diuretice, menţionate în medicina tradiţională, sunt controversate.
Importanţa
Utilizare
Afecţiuni neuro-psihice (astenie, anxietate – în doze mici, hiperexcitabilitate – în doze mari), respiratorii (bronşite, traheite, viroze pulmonare),
digestive (anorezie, mici insuficienţe hepato-renale cauzate de infecţii, hemoroizi), afecţiuni locomotorii (artrite, artroze, reumatism) şi dermice
(pistrui) - uleiul volatil de fructe; afecţiuni digestive (mici insuficienţe hepato-renale) şi respiratorii (infecţii catarale şi spastice), boli metabolice
(hiperlipemii, gută) - uleiul volatil de herbă.
Uleiul volatil se utilizează în parfumerie şi pentru aromatizarea băuturilor şi a preparatelor culinare.
Alte utilizări:
Uleiul volatil se utilizează în parfumerie şi pentru aromatizarea băuturilor şi a preparatelor culinare.
Medicina umană (populară): tulpini – ceai pentru retenţia urinară; fructe, rădăcina – aperitiv, diuretic; frunze – ceai pentru tratarea tusei, răguşelii,
reumatismului, pietrelor la ficat; rădăcina – crudă, răzuită se administra pentru scăderea tensiunii arteriale.
Toxicitate
Dozele uzuale şi folosirea ţelinei ca aromatizant (condiment) nu produce fenomene toxice acute sau cronice. Dar, dacă ţelina este contaminată cu
ciuperci (prin biosinteză crescută de furanocumarine) , dacă a fost tratată cu pesticide sau a fost consumată în cantităţi exagerate poate determina
fotodermatoze cutanate.
Contraindicaţii
Afecţiuni renale (uleiul volatil determină iritaţii renale), fotosensibilitate (fotodermii produse de furanocumarine) şi în cazuri izolate - urticarie de
contact la nivelul mucoasei bucale, rareori şoc anafilactic.

Sunt susceptibile persoanele alergice la polen de Artemisia vulgaris – pelinariţă, Betula verrucosa – mesteacăn sau de Daucus carota – morcov. Sunt
posibile şi alergii încrucişate, ori sindroame ţelină –morcov - pelinariţă, ţelină – mesteacăn (H. Breiteneder şi colab. – 1995, P. Vallier şi colab. –
1988, B. Wüthrich - 1985). Alergenele Api g1 şi Api G4 au fost izolate. Api G4 prezintă analogie structurală în proporţie de 71 – 82 % cu profilina
Bet v1 din mesteacăn, cu care poate dezvolta o reacţie imunologică încrucişată (S. Scheurer şi colab., 2000).
De aceea recomandăm administrarea externă, numai local, pe suprafeţe mici şi evitarea băilor de soare şi a consumului exagerat de preparate
culinare pe bază de ţelină sau condimentate cu ţelină.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Tinctură 20 %, extract fluid (1/1) obţinut prin percolare cu alcool diluat, infuzie 1 % din fructe, suc de rădăcină şi frunze proaspete, sirop obţinut din
extract fluid şi sirop simplu, oleosoluri 2 – 5 % obţinute prin diluarea uleiului volatil cu ulei de floarea soarelui, de măsline sau de migdal (pentru
tamponarea pistruilor).
Falsificări: fructele de ţelină pot fi confundate cu cele de Ammi visnaga. Identificarea se efectuează prin CSS (cromatografie în strat subţire).
Formacek şi Kubeczka (1982) găsesc la analiza uleiurilor volatile extrase din fructele de ţelină 18 componenţi: limonen 85,13 %, beta-selinen 3,68
%, 3-n-butilftalid 1,93 %, pentilbenzen 1,93 %, beta-pinen 0,90 %, mircen 0,79 %, p-cimen 0,18 %, miristicină 0,18 %, alfa-pinen 0,15 %,
pentilciclohexadien 0,12 %, beta-cariofillen 0,10 %, linalool 0,09 %, beta-fellandren 0,05 %, campfen 0,04 %, delta-3-caren 0,03 %, sabinen 0,03 %
(E)- beta-ocimen 0,02 % şi (Z)- beta-ocimen 0,01 % din totalul componenţilor.
Ataga ş.a. (1993) a determinat în ţelină 5 furanocumarine: angelicin, bergapten, psoralen, trimetilpsoralen şi xantotoxină. Concentraţia de
furanocumarine lineare a variat între 0,9 şi 9,9 micrgrame/g subst. uscată.
Conservare
Cultivare
Ţelina nu manifestă cerinţe mari faţă de temperatură, pentru germinare temperatura minimă este de 2-3oC, iar cea optimă 20-30oC. Răsadurile
suportă temperaturi de -3; -4oC, iar plantele mature -7; -9oC. Rădăcinile tuberizate însă nu rezistă la sub 0oC, ceea ce impune ca recoltarea să se
finalizeze înainte de venirea îngheţului. Dacă răsadurile sunt expuse mai mult timp la temperaturi cuprinse între 5-14oC are loc vernalizarea şi
tulpinile florifere apar în primul an. Pentru a se evita acest fenomen înaintea plantării răsadurile se pot trata cu temperaturi de 25-30oC. Temperatra
optimă de vegetaţie şi pentru îngroşarea rădăcinilor este de 16-20oC. Cerinţele faţă de lumină sunt reduse. În privinţa umidităţii manifestă pretenţii
mari în special în faza de răsărire, plantare şi depunere a substanţelor de rezervă. Preferă solurile uşoare sau mijlocii, profunde, cu un pH neutru,
reuşeşte şi pe soluri uşor sărăturate fiind o plantă halofilă. Are pretenţii mari faţă de elementele minerale şi comparativ cu alte rădăcinoase, dă
rezultate foarte bune în cazul aplicării îngrăşămintelor organice în cantiăţi mari chiar în anul culturii (40-50 t/ha gunoi de grajd).
Cultura ţelinei se efectuază exclusiv prin plantarea răsadului, în cultură de vară şi toamnă, având în vedere faptul că seminţele sunt foarte mici şi
ritmul de creştere în primele faze de vegetaţie este extrem de lent. Plantarea se face la sfârşitul lunii aprilie, pe teren modelat în brazde cu lăţimea la
coronament de 104 cm, câte două rânduri distanţate la 80 cm şi la 18-20 cm între plante pe rând în cazul soiurilor viguroase sau trei rânduri
distanţate la 37 cm şi 20 cm între plante la soiurile mai puţin viguroase. Lucrările de îngrijire constau în: completaea golurilor la 5-4 zile după
plantare; prăşit mecanic între rânduri de 2-3 ori şi manul pe rând; combaterea buruienilor; 8-10 udări cu norme de 350 m3 apă /ha; fertilizare
fazială; combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. Recoltarea se face eşalonat în august- sepembrie, manual prin smulgerea plantelor, fără
îndepărtarea frunzelor. Producţia obţinută este de 20-25 t/ha. Cultura de toamnă se efectuază în succesiune după salată, spanac, mazăre, ceapă sau
usturoi pentru stufat, folosind răsad produs în răsadniţe semicalde sau reci, iar plantarea se face între 20 mai şi 10 iunie. Referitor la lucrările de
îngrijire se impune aplicarea cât mai des a udărilor. Recoltarea se efectuează în luna octombrie- noiembrie, înainte de îngheţarea solului. Producţia
obţinută este de 30-35 t/ha rădăcini. Se poate pratica şi cultura prin semănat direct în câmp, la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai, în cazul
fermelor specializate cu suprafeţe mai mari de 10 ha, în cadrul asociaţiilor de producători. Pentru producerea seminţelor, în anul I se practică cultura
pentru obţinerea plantelor mamă, cu semănat în răsadniţe calde între 25-30 martie, repicare în răsadniţe semicalde când plantele au 2-3 runze, iar
lantarea în câmp în perioada 1-10 aprilie. Recoltarea se efectuează în octombrie-noiembrie, se obţin 50-70 mii rădăcini polante-mamă, urmând ca în
anul II să se înfiinţeze cultura de seminceri (2- 2,5 ha). Se obţine o producţe de sămânţă de 500-600 kg/ha.
Mod de cultivare:
Semanat rasad primavara si transplantat in camp
Recoltare
- Frunzele, la maturitatea deplina, cu cutite sau tocatori
- Radacinile, toamna, cu pluguri
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AQUILEGIA VULGARIS L.
Denumire populară: Căldăruşă(e)
Arţăniş, Candeluţă, Căldare, Cănicei, Cănăcei, Cerceluşi, Chipigicuri, Cinci coade, Cinci clopoţele, Cinci
clopoţei, Cinci cote, Ciocănaşi, Ciucurei, Cârligei, Cârlobatiţă, Clopoţei, Clopoţei cornuţi, Clopoţele,
Cornuţi, Cupe, Floarea clopotului, Focuşor, Toporaşi, Toporaşi de grădină, Ţurţălăi
Regnul: Plantae
Plantă perenă cu rizom scurt şi rădăcini viguroase; tulpina înaltă de 10-80 cm, ramificată în partea superioară, păroasă, multifloră; frunze alterne,
compuse, palmate, cu foliolele rotunjite la vârf; flori actinomorfe cu perigon alb, albastru, roz sau liliachiu însoţit de nectarii petaloide pintenate,
curbate; înflorirea în iunie-iulie; fruct multiplu alcătuit din 5-8(10) folicule des şi scurt păroase.
Specie cultivată sau răspândită subspontan, originară din Europa. Este o plantă perenă cu tulpina de 30-60 cm, cu frunze de 2-3 ori ternate. Florile
sunt mari, actinomorfe, albastre, cu tepale pintenate. Fructul este foliculă.
Organe utilizate
Aquilegia are flori a căror culoare este dată de prezenţa pigmenţilor: cianidin, delfinidin şi pelargonidin 3-glucozizi acilaţi, cianidin, delfinidin şi
pelargonidin 3,5-diglucozizi şi delfinidin şi pelargonidin 3-xilosilglucozid-5-glucozid (Taylor, 1984).
Seminţele conţin: lipide (26,9 %), proteine (20,6 %), aquilegenin, iar dintre acizii graşi au fost identificaţi: acidul capric, acidul capronic, acidul
caprilic, acidul lauric, acidul linoleic, acidul miristic, acidul oleic, acidul palmitic, acidul palmitoleic, acidul stearic şi acidul cis-9-octdecatrienoic
(Ducke, 1992).
Rădăcinile conţin alcaloizi (magnoflorin).
Extractele obţinute din rădăcini, frunze şi seminţe se utilizează rar în medicină, având efecte toxice. Acestea au efect depurativ, diuretic şi
parasiticid.
Importanţa
Toxica, melifera
Utilizare
Extractele au fost utilizate pentru tratarea afecţiunilor sistemului nervos, a ulcerelor şi a bolilor de piele.
Alte utilizări:
Vopsitorie: flori – obţinută culoarea albastră.
Medicină umană (populară): planta – în scăldători pentru copiii bolnavi de tuse măgărească.
Obiceiuri: florile – împreună cu alte specii erau folosite la decorarea vaselor de lapte când se scoteau în păşune
Cultivare
Planta preferă solurile cu umiditate corespunzătoare şi poziţiile însorite. În condiţii de parţială umbrire se ofilesc. Nu tolerează solurile argiloase,
grele. Rezistă la temperaturi de cel puţin -25oC. Are o viaţă scurtă, moare după 2-3 ani. Produce numeroase seminţe prin intermediul cărora se
înmulţeşte liber în grădină. Hibridizează uşor cu alţi membri ai genului şi de regulă este partenerul dominant în orice hibridare. Plantele par a fi
imune la atacul iepurilor. Este o plantă care înhibă creşterea altor plante precum leguminoase.
Se seamănă în răsadniţe reci, imediat ce s-au maturat seminţele, iar seminţele păstrate pot fi semănate la sfârşitul iernii în răsadniţe reci. Se repică la
momentul potrivit în vase individuale şi se cresc în răsadniţa rece până pentru prima iarnă. Plantarea afară se face la sfârşitul primăverii, începutul
verii. Divizarea se poate realiza primăvara.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARCTIUM LAPPA L.
Denumire populară: Brusture
Blustur, Bruscălan, Brusculan, Brustan, Brustulan, Brustur mare, Brusture negru, Brustur amar, Captalan,
Capul călugărului, Căpcălan, Ciulin, Ciulină, Cârcei, Ghimpoasă, Iarba boierului, Lipean, Nădăi, Scai,
Scai mărunt, Scaiul oii, Scaete, Scăete mare, Sgae, Sgăice
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Plantă bisanuală, cu rădăcina cărnoasă; tulpina înaltă până la 2 m, foliată, puternic ramificată, ± tomentoasă; frunzele sunt mari, ovate, întregi sau
distanţat dinţate, cordate, pe dos suriu tomentoase; antodiile globuloase, dispuse corimbiform, cu pedunculi de 3-10 cm; involucrul este glabru sau
subglabru de 20-25 mm lungime şi 35-42 mm lăţime; anterele sunt exserte; flori purpurii; înflorirea: iulie-august; fructele sunt achene mici, negre,
comprimate, cu papus cu numeroase sete aspre, mai scurte decât achena.
Specie xeromezofită-mezohigrofită; frecventă în zona de stepă – subetajul fagului, locuri ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
se utilizează în scop medicinal rădăcinile recoltate toamna, frunzele şi seminţele.
În compoziţia rădăcinilor s-a identificat prezenţa următoarelor substanţe: glucide (10 – 14 %), inulină (9 – 50 %), amidon (2,8 – 12,0 %), mucilagii,
proteine (2,4 – 10,6 %), lipide (0,1 – 0,8 %), polifenoli (1,9 – 3,6 %), amide, taninuri, uleiuri volatile, răşini şi compuşi polinesaturaţi: polialkene şi
polialkine.
A mai fost identificată prezenţa următoarelor substanţe:
Acizi graşi: acid lauric, acid palmitic, acid stearic.
Acizi fenolici (2 – 3 %): acid cafeic, acid clorogenic.
Compuşi alifatici: aplotaxen, dihidroaplotaxen.
Sesquiterpene: cloven, cnicinolid, lappafene A şi B.
Lactone: dehidrocostus-lactonă, dehidrodihidrocostus-lactonă, arctinal, arctinol, arctinol A, arctinol B, arctinonă.
Dintre fitosteroli au fost identificaţi: sitosterolul şi stigmasterolul, iar dintre vitamine: acidul ascorbic, niacina, tiamină şi riboflavina.
Au mai fost identificaţi lignani: arctozidă, lappaol A, B, C, D şi E, arctigenin, matairesinol, neoarctin B, sesquilignani, trachelogenin, trachlozid,
alcaloizi (atropină), precum şi principii fitohemaglutinante.
Conţinutul de aminoacizii din rădăcinile acestei plante, exprimat la 100 g produs, a fost următorul: 40 mg izoleucină, 56 mg leucină, 120 mg lizină,
18 mg metionină, 11 mg cistină, 52 mg fenilalanină, 40 mg tirozină, 44 mg treonină, 10 mg triptofan, 56 mg valină, 236 mg arginină, 28 mg
histidină, 44 mg alanină, 440 mg acid aspartic, 392 mg agid glutamic, 44 mg glicină, 96 mg prolină şi 44 mg serină.
Culoarea rădăcinilor este determinată de prezenţa β-carotenului.
Frunzele conţin: glucide (1,8 %), lipide (0,1–0,8 %), proteine ex. benectolid (3,2 – 14,0 %), mucilagii, lignani (arctiină, matairesinol), triterpene
(lupeol), sesquiterpene (arctiol, β-eudesmol, cnicinolid, eremofilen, dehidrofukinonă, fukinanolid, fukinonă), sesquilignani, lactone (arctiol, acid
arctic, arctiopicrină), principii antimutagene, compuşi alifatici (acid tiglic).
În ţesuturile plantelor au fost identificate: mucilagii (5 – 12 %), glucide (19,4 %), proteine, lipide (0,1 – 0,8 %), aminoacizi (acid aspartic), acid
izovalerianic.
Triterpene: taraxasterol, pseudotaraxasterol, pseudotaraxasterol-acetat.
Lignani: matairezinol, trachelogenină, tzrachelogenin, sesquilignani.
Sesquiterpene: dehidrofukinonă, lappafen A şi B.
Steroli: β-sitosterol, stigmasterol.
Dintre acizii graşi din frunze au fost identificaţi: acidul miristic, acidul stearic şi acidul lauric.
Lactonele sunt reprezentate de: arctiopicrină, acid arctic, arctigenină, arctiină, arctinal, arctinol, arctinonă şi arctiol.
Seminţele au următoarea compoziţie: proteine (3,2 – 14,0 %), lignani (lappaol A, C, D, E, F, H, izolappaol A, izolappaol C, neoarc B, neoarctin B,
matairesinol), glicoziozi ai lignanilor (arctigenin), triterpene pentaciclice (taraxasterol), saponină (daucosterol), glicozizi ai lignanilor (arctigenină),
acizi graşi (acid lauric).
Experienţele efectuate pe şoareci au dovedit că fibrele insolubile în apă extrase din această specie au capacitatea de a inhiba absorbţia uleiurilor
minerale de către mucoasa intestinală.
Extractele au acţiune antiseptică, diuretică, carminativă, colagogă, hipoglicemică şi sudorifică.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Se utilizează în tratarea bolilor de piele (dermatoze, furunculoze), arsurilor, herpesului, maladiilor renale, pentru stimularea funcţiilor hepatobiliare,
scăderea glicemiei, iar agliconul arctozidei (arctiogenolul) poate avea acţiune antitumorală.
Medicina umană, populară utilizează extractele pentru tratarea febrei şi reumatismului.
Alte utilizări:
În cosmetică se folosesc frunzele, sub formă de infuzie, împotriva căderii părului iar din rădăcina proaspătă se fac măşti faciale.
Planta se folosea pentru vopsit în negru în amestec cu arinul, bozul şi coji de nucă.
Arctiopicrina este o substanţă cu acţiune antifungică şi antibacteriană.
Cultivare
Creşte bine pe diferite soluri, în locuri parţial umbrite. Preferă solurile umede, cu pH neutru către alaclin şi poziţiile însorite în cazul solurilor grele.
Partea aeriană a plantei este afetată negativ de tempratuile situate în jurul punctului de îngheţ, dar rădăcinile tolerează empraturile mai mici, astfel
că pot fi lăsate în sol peste iarnă şi se pot recolta la nevoie. Deşi plantele sunt de dimensiuni mari, este bine să fie cultivate la distanţe mici, în
rânduri la distanţă de 30 cm şi 8 cm între plante pe rând, ceea ce favorizează dezvoltarea unor rădăcini lungi şi drepte. De obicei plantele se auto
înmulţesc prin seminţe, mai ales că acestea se ataşează uşor de perii sau învelişurile diveritelor creaturi şi sunt transportate la distanţe mari prin
intermediul acestora. Florile atrag albinele şi fluturii.
Se recomandă semănatul in situ toamna, dar se poate semăna şi primăvara. Temperatura minimă de germinare este de 10oC, însă cea optimă atinge
20-20oC. Dacă se aplică o preumectare pentru 12 ore sau o scarificare germinarea se îmbunătăţeşte. Lumina favorizează procesul de germinare. În
cursul toamnei semănatul trebuie efectuat cât mai târziu posibil deoarece orice plantă cu rădăcini ce depăşesc 3 mm diametru, primăvara vor
determina formarea de seminţe, dacă temperaturile joase sunt urmate de zile cu durate mai lungi de 121/2 ore.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp toamna sau primavara, temp minima de germinare: 10 grd C
Recoltare
Radacinile, cu cazmaua, in toamna primului an de vegetatie sau primavara, inainte de inceperea vegetatiei
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARCTOSTAPHYLOS UVA-URSI (L.) Sprengel
Denumire populară: Strugurii ursului
Strugurii ursului, Afine, Camnincă, Merişorul câinelui, Porumbeaua ursului, Străbezele, Străbăzele roşii,
Străbezi, Strugurel, Strugurele ursului, Strugurul ursului, Strugurul urşilor
Regnul: Plantae
Clasa: Rosidae
Ordinul: Ericales
Familia: Ericaceae
Subfamilia: Arbutoideae
Plantă mică, târâtoare, puternic ramificată, lunga de 50-250 cm; lujerii tineri pubescenţi. Frunze alterne, persistente, obovate până la cuneat obovate,
tari, pieloase, la vârf obtuze sau slab emarginate, glabre, lucitoase, pe faţă închis verzi, inferior verde deschis, margini întregi, revolute, fin
pubescente. Peţiol scurt, fin pubescent. Flori grupate câte 3-12 în raceme nutante, roşietice sau albe. Corola ovoidal-urceolată, la interior păroasă, cu
5 lobi mici, răsfrânţi. Fruct bacă sferică, roşie lucitoare, de 6-8mm, făinoasă, cu 5-7 (1-10) seminţe turtite. Înflorire V-VI.
Specie oligotrofă, moderat acid-neutrofilă, xeromezofită-mezofită, mezotermă, rară în etajul subalpin, prin rarişti de pădure,.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele uscate la soare, ce conţin arbutină, care prin hidroliză formează compusul activ hidrochinona.
Componenţii chimici identificaţi în organele aeriene ale acestei specii sunt: glucide, lipide (2,6 %), proteine (11,1 %), acizi organici (acid formic,
acid malic, acid citric), 6 – 20 % tanin (acid ellagic, acid galic), rezine (ursone), ureide (alantoină), glicozizi fenolici (6 – 10 % arbutină şi
metilarbutină), glicozid flavonic (hiperină), hidrochinone, glucozizi iridoiozi (monotropeină) şi substanţele minerale.
Derivaţi hidrochinonici: hidrochinone (0,3 – 0,5 %), metil arbutină, piceozid, glucozide (arbutozidă şi metil arbutozidă).
Pigmenţi: flavonoide (mono şi diglicozide ale quercetolului şi mircetolului, mircetină, quercetină, izoquercetină, quercitrină, izoquercitrină), β-
caroten.
Vitamine: acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamnină.
Steroli: β-sitosterol.
Triterpene: lupeol, taraxasterol, acid ursolic, acid oleanolic, uvaol.
Saponine triterpenice: acid betulinic.
Compuşi fenolici: acid O-protocatehuic, acid chinic, acid p-cumaric şi fenilpropanoizi: acid siringic.
Glucozizi: monotropeină
Cipollini şi Stiles (1992) au constatat că extrasele obţinute din fructele maturate au proprietăţi antifungice datorate conţinutului ridicat de taninuri şi
saponine. Glucozidul: arbutină, reprezintă un antiseptic pentru căile urinare şi are un efect diuretic.
Extractele obţinute din frunze ce conţin hidrochinonă, au proprietăţi: antiseptice, hipnotice, tonice, diuretice şi previn formarea melaninei.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Sunt cele mai bune antiseptice naturale, folosite pentru tratarea infecţiilor urinare, cistitelor şi uretritelor, infecţiilor vaginale şi herpesului.
Alte utilizări:
Medicina umană – frunzele sunt astringente, amărui, cu proprietăţi diuretice şi dezinfectante. În afecţiuni ale rinichilor, cistite, ca surogat de tutun.
Tinctorială – ramurile şi frunzele se folosesc pentru tăbăcitul pieilor, cărora le imprimă o culoare brună sau neagră.
Cultivare
Planta necesită soluri calcaroase, umede, bine dreante, de plin soare sau semiumbrite. Tolrează umbra, dar în astfel de condiţii plantele produc mai
puţine fructe. Este adesea un indicator al solurilor sărace.
Se seamănă în seră imediat ce seminţele s-au maturat. Se ecomandă preumectarea în apă fiartă pentru 10-20 secunde sau arderea de paie deasupra
lor, apoi stratificarea la 2-5oC pentru 2 luni. Germinarea are loc de obicei în 2-3 luni la teperatura de 15oC. Se repică în vase individuale, plantele se
cresc în răsadniţa rece pentru cel puţin prima iarnă, apoi se plantează afară la sfârşitul primăverii, începutul verii. Se pot de asemenea tăia fragmente
de tulpină de 5-8 cm, creşteri ale sezonului curent, din august, până în decembrie, se pun la înrădăcinat în răsadniţă, dar durează chiar şi un an până
la înrădăcinare. Divizarea se poate efectua primăvara de vreme, vasele se ţin în poziţii uşor umbrite în răsadniţă rece sau seră, până când are loc
creşterea activă.
Recoltare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARISTOLOCHIA CLEMATITIS L.
Denumire populară: Cucurbeţică
Mărul lupului, Boaşele popii, Buruiană de rimpf, Buruiană de rempf, Clocotici, Cucurbeţea, Cucurbeţică,
Desagii popii, Fasola calului, Fasola cioarei, Fasola dracului, Fasola vermelui, Fasole grecească, Fasolea
ciorii, Fasolică, Fâsoiul ciorii cel mare, Floarea lupului, Ghemele popii, Lăpădătoare, Lepădătoare,
Lingura popii, Locotiţă, Lungorice, Măr lupesc, Mişcoriţă, Nucuşoară, Păsulică, Păsuliţă, Piperul lupului,
Poma vulpii, Puturoasă, Rămf, Remf, Râmf,
Regnul: Plantae
Subclasa: Magnoiidae
Ordinul: Aristolochiales
Familia: Aristolochiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu rizom cilindric, brunuroase; tulpina înaltă de 20-50(100) cm, simplă, palid galben-verzui, glabră, la noduri în partea superioară
îndoită în zig-zag; frunze alterne, lung peţiolate, ovate cu baza adânc cordată, întregi pe margine; flori aşezate câte 3-5 în axila frunzelor, zigomorfe
cu periant tubulos, dilatat spre bază, deschis spre vârf într-o ligulă, palid galben; pe partea internă se găsesc peri îndreptaţi cu vârful în jos (adaptare
pentru polenizarea cu ajutorul insectelor) care, după fecundaţie se vestejesc; înflorirea în mai-iunie; fruct (capsulă) galben-verzui, piriform sau
globulos, de mărimea unei nuci, cu seminţe turtite, triunghiulare, castaniu-brune, cu un strat extern spongios.
Specie xeromezofilă, termofilă-subtermofilă, heliofilă-heliosciadofilă, buruiană segetală şi ruderală, frecventă din zona stepei până în etajul
gorunului prin vii, pe marginea pădurilor, prin semănături.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal partea aeriană, fără frunzele bazale şi rădăcinile care conţin acizi aristolochici.
Organele aeriene conţin: acizi aristolochici, taninuri, acizi fenolici (acid ferulic şi cafeic), alcool cetilic şi un pigment roşi şi o aristolactonă.
Compoziţia uleiurilor volatile diferă în funcţie de specie. Astfel, specia A. gigantea are ulei volatil în care ponderea o reprezintă germacrenul,
elemenul şi cariofilenul, în timp ce ăn specia asclepiadifolia ponderea o reprezintă borneolul, ionolul şi ledolul.
Rădăcinile conţin alături de acizii aristolochici, alantoină, alcaloizi: magnoflorină, taliscanină, chakranină, lactone sesquiterpenice: aristrolactonă,
precum şi acizi polifenolcarboxilici (Ciulei ş.a., 1993).
Extractele stimulează capacitatea de autoapărare a organismului, au acţiune antireumatică, antiinflamatoare, antispasmotică, febrifugă, stimulantă şi
emenagogă.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Se utilizează pentru tatarea afecţiunilor abdominale, ulcerelor, tumorilor şi leziunilor.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): frunzele – crude, se puneau pe răni; tulpini florifere – decoctul folosit pentru spălarea rănilor, abceselor sau pentru băi
la bolnavii de brâncă (erizipel); împreună cu florile – în băi pentru tratarea reumatismului; rizomul – fiert, pentru tratarea celor bonavi de gâlci;
decoctul, amestecat cu apă şi lapte – pentru tratarea ulcerului; planta întreagă – spălate rănile, tăieturile, “vătămăturile‿ la om şi animale; decoct –
spălat împotriva ploşniţelor.
Toxicologie: părţile aeriene, rizomul, rădăcinile, seminţele – toxice, iritante.
Toxicitate
Contraindicaţii
In unele ţări s-a interzis utilizarea acestei specii din cauza toxicităţii acidului aristolochic. Extractele obţinute din plantele înflorite au şi efect
avortiv. S-a constatat că la animate extractele au determinat apariţia de tumori maligne, fiind considerate ca potenţial cancerigene.
Cultivare
Planta preferă solurile umede, bine drenate, bogate în materie organică, poziţii însorite sau semiumbra. Reuşeşte în orice sol de grădină şi este o
plantă cu un sistem radicular invaziv.
Semănatul se recomandă a se efectua în serră, toamna, imediat ce seminţele s-au maturat. Este de preferat o preumectare pentru 48 de ore în apă
încălzită şi semănatul la suprafaţă. De obicei germnarea are loc în 1-3 luni, la 20oC. În cazul seminţelor păstrate germinarea este favorizată dacă s-a
aplicat un tratament de stratificare la rece, pentru 3 luni, la 5oC. Se repică în vase individuale şi se ţin în seră pentru prima iarnă. Plantarea afară se
efectuează la sfârşitul primăverii sau începutul verii, după ce au trecut ultimele îngheţuri tîrzii. Divizarea se poate efectua toamna, iar fragmentarea
rădăcinilor iarna.
Recoltare
- Rizomii, cu cazmaua, toamna
- Herba, prin taiere, in perioada mai-iulie
- Fructe, in iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARMENIACA VULGARIS Lam.
Denumire populară: Cais
Sinonime ştiinţifice: Prunus armeniaca L.
Abricaz, Caisine, Garzoane, Georgealene,Jordoline, Măgdălane, Modolane, Măndule, Piersic de vară,
Tinghirele, Zardalei, Zarzălii, Zarzăr, Zordolin
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Prunoideae
Arbore scund (5-6 m înălţime); frunze subrotunde, cu margini serate, cu vârf acuminat, cu peţioli lungi, cu 2 glande nectarifere extraflorale; florile
sunt subsesile, albe sau uşor roz pal, solitare sau grupate câte 2; înflorirea martie-aprilie; fruct drupă globuloasă, galben portocalie, păroasă.
Specie rezistentă la secetă, sensibil la geruri; cultivat fructifer.
Organe utilizate
Caisele conţin 0,90 % proteine, 0,13 % lipide, 12,3 % glucide, 1,73 % glucoză, 0,87 % fructoză, 5,12 % zaharoză, 0,96 % pectine, 0,82 % sorbitol,
16 mg/ 100 g β-sitosterol şi 1,0 mg/ 100 g campesterol.
Aciditatea totală a acestor fructe este 1,39 % acid malic fiind determinat mai ales de conţinutul în acid malc (1,0 %), acid citric (0,4 %) şi de
cantităţile mai mici de acid clorogenic, acid quinic, acid malonic, acid succinic şi acid oxalic.
Conţinutul în vitamine al caiselor este următorul: 9,4 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,77 mg/ 100 g nicotinamidă, 0,50 mg/ 100 g tocoferoli, 0,29 mg/
100 g acid pantotenic, 0,05 mg/ 100 g riboflavină şi 0,04 mg/ 100 g tiamină.
Substanţele minerale din caise variază între 0,59 şi 0,77 %. În 100 g fruct s-au detrminat: 287 mg potasiu, 21 mg fosfor, 16 mg calciu, 9,2 mg
magneziu, 2,0 mg sodiu, 1,0 mg clor, 0,65 mg fier, 0,47 mg bor, 0,27 mg mangan şi 0,15 mg cupru.
Importanţa
Utilizare
Alimentaţie - fructele se consumă proaspete sau prelucrate (dulceaţă, compot, băuturi răcoritoare, băuturi alcoolice, lichior). Importanţa în
alimentaţie a caiselor se datorează conţinutului în vitamină C, acizi organici, substanţe minerale, cât şi valorii energetice scăzute (226 kJ/ 100 g fruct
edibil). Acestea au un efect uşor laxativ;
Industrie - fructele sunt folosite în industria alimentară în vederea preparării de dulceaţă, compot, sirop;
Medicină, umană, populară - uz intern - fructele proaspete au proprietăţi diuretice, antianemice, antidiareice, depurative, tonice; fructele uscate sunt
laxative.
Cosmetică - fructele proaspete tonifiază tenul;
Recoltare
Fructe, seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARMORACIA RUSTICANA P.Gaertn., B.Meyer et Scherb.
Denumire populară: Hrean
Sinonime ştiinţifice: A.lapathifolia Usteri
Ahrean, Chirean, Hărean, Hăren, Hărin, Heran, Herean, Heren, Hiran, Hirean, Hran, Hren, Hroni, Irean,
Rădăcină sălbatică, Radiche sălbatică, Rean, Tormac, Usturoi
Regnul: Plantae
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae(Cruciferae )
Subfamilia:
Plantă perenă cu rădăcina groasă, verticală, cărnoasă, albă, aromată şi picantă la gust; tulpina înaltă până la 100 cm, fistuloasă, ramificată în partea
superioară, glabră; frunze alterne, cele inferioare penat-fidate, cele superioare sesile, lanceolate; inflorescenţa de tip racem, laxă, alcătuită din flori
bisimetrice cu petale albe; înflorirea în mai-iulie; fruct de tip siliculă, globulos, cu câte 4-6 seminţe în fiecare lojă, uneori sterile.
Specie cultivată sau răspândită subspontan, originară din SE Europei şi Asia de SV.
Organe utilizate
Rădăcinile conţin 76,6 % apă, 2,8 % proteine, 0,3 % lipide şi 18,1 % glucide, ceea ce reprezintă o valoare energetică totală de 330 kJ/ 100 g.
Rădăcinile conţin glucozinolaţi (gluconasturtiina şi sinigrina) care sunt descompuşi în prezenţa enzimei mirozinază la izotiocianaţi. În rădăcini s-au
mai identificat: cumarine (esculetină şi scopoletină), acizi fenolici (acid cafeic şi acid hidroxicinamic) şi rezine.
Conţinutul în vitamine a 100 g rădăcini variază astfel: 120 mg acid ascorbic, 0,60 mg niacină, 0,18 mg piridoxină, 0,11 mg riboflavină şi 0,06 mg
tiamină.
Conţinutul în elemente minerale din 100 g rădăcini de hrean este următorul: 554 mg potasiu, 212 mg fosfor, 105 mg calciu, 33 mg magneziu, 9 mg
sodiu, 2 mg fier şi 0,14 mg cupru.
Extractele obţinute prin hidrodistilare din rădăcinile de hrean conţin: 70,17 % allil izotiocianat, 20,33 % β-fenetil izotiocianat, 2,70 %
butilizotiocianat, 0,69 % octil butirat, 0,41 % fenil proprionitril, 0,36 % butil izotiocianat, 0,33 % ciclopentil izotiocianat, 0,32 % octil acetat, 0,13
% β-farnesen, 0,07 % izobutil izotiocianat, 0,08 % metiltiopropil izotiocianat şi 0,06 % benzil izotiocianat (Burzo ş.a., nepublicat).
În frunzele speciei A. rusticana au fost identificaţi glucozizi ai flavonolilor cum sunt: kampferol 3-xilosil(1-2) galactozid, quercetin 3-xilosil(1-
2)galactozid.
Detalii...
Extractele obţinute din rădăcinile de hrean au acţiune antiseptică, digestivă, expectorantă, stimulantă, antifungică, antibacteriană, vermifugă şi tonic
cardiacă.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează în tratarea gripei, a infecţiei căilor respiratorii şi urinare, pentru tratarea artritelor şi a leziunilor infectate.
Alte utilizări:
Alimentaţie: rădăcina – pentru obţinerea a diferite preparate culinare.
Medicină umană (populară): frunzele, rădăcina – leac împotriva durerilor de cap, în diferite forme; rădăcina – rasă, folosită pentru spălarea petelor
de pe obraz, piept, mâini, pentru “gâlci‿, dureri de dinţi, răceli, nevralgii, în afecţiuni biliare, peurezii; în amestec cu mierea pentru “tuse
măgărească‿; rădăcina – fiartă, folosită ca diuretic şi în nefrite.
Medicină veterinară (populară): rădăcina – rasă, amestecată cu lapte acru folosită pentru porcii bolnavi de “brâncă‿, sau amestecată cu fânul pentru
cai ca tratament împotriva tuberculozei
Cosmetică: rădăcina – rasă, ca tratament împotriva pistruilor.
Cultivare
Hreanul este o plantă care creşte foarte uşor, preferând soluri adânci, umede, bine drenate şi cu o poziţie însorită. Pentru producerea de rădăcini
corespunzătoare sunt necesare soluri favorabile dar dată ce planta s-a stabilizat devine foarte tolerantă şi continuă să producă pentru mulţi ani.
Plantele nu se ofilesc, dacă sunt crescute la umbra pomilor. Excesul de azot determină o creştere puternică a părţii aeriene şi bifurcarea rădăcinilor.
Tolerează un pH curpins între 5,8-8,3. Este o plantă extrem de invazivă, chiar porţiuni mici de rădăcină rămase în sol, refac planta.
Este o plantă recomandată în asociere cu cartoful protejându-l de atacul dăunătorilor specifici, iar în cazul creşterii în livezi se spune că previne
atacul unor agenţi patogeni.
Se poate înmulţi prin semănat in situ în cursul primăverii, deşi rareori se produc seminţe la plantele în cultură. E recomandă divizarea care este
foarte facilă şi se poate efectua aproape tot timpul anului, dar de preferat primăvara. Este bine de folosit fragmente de rădăcină cu lungimea de circa
20 cm, care se pot planta afară în poziţia permanentă în luna februarie sau martie, dar se pot utiliza chiar fragmente mai mici de rădăcină. Divizarea
trebuie efectuată cel puţin odată la fiecare trei ani, altfel cultura se va deteriora
Mod de cultivare:
Inmultire vegetativa in martie-aprilie, prin plantarea unor bucati de radacina, de 20 cm lungime, si groase de 1-2 cm, in rigole de 8-10 cm adancime;
distanta intre randuri: 70 cm, iar intre plante pe rand: 30-40cm
Recoltare
Radacinile, cu cazmaua sau plug, toamna, in primul sau cel mult al doilea an de vegetatie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARNICA MONTANA L.
Denumire populară: Arnică
carul pădurilor, Carul zânelor, Ciudă, Cujdă, Iarba soarelui, Podbal, Podbal de munte, Roit, Tabacu
câmpului, Ţâţa oilor
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Plantă perenă cu rizom gros, orizontal, cu numeroase rădăcini fibroase; tulpina erectă, înaltă de 20-50 cm, simplă sau cu 1-2 ramuri, cu un singur
antodiu, cu rozetă bazală de frunze; frunzele sunt dispuse în pereche, de obicei una, mai rar două perechi, mici, ± opuse, frunzele bazale sunt
eliptice, sesile, cu margine întreagă sau distanţat denticulate, glabre sau ± aspre; antodiul este de 4-8 cm în diametru (la înflorire); hipsofilele
involucrale sunt biseriate, rar uniseriate, triunghiular lanceolate, adeseori brun roşietice; florile centrale sunt galbene, tubuloase, iar cele ligulate sunt
de 2-3 ori mai lungi decât involucrul; înflorirea are loc în iunie-august; fructul achenă de 5 mm lungime, păroase cu papus de 8mm lungime, format
din peri aspri.
Specie mezofită, moderat acidă; frecvent întâlnită în subetajul fagului-etajul boreal, pajişti.
Detalii...
Organe utilizate
se utilizează rizomul şi rădăcinile recoltate în luna septembrie, frunzele uscate şi florile recoltate înainte de supramaturare, care conţin lactone
sesquiterpenice şi uleiuri volatile cu monoterpene aromatice.
Componenţii identificaţi în rizomul şi rădăcinile acestei plante sunt: fructoză (2,5 %), zaharoză (1,0 %), inulină (9 – 12 %), uleiuri volatile (0,05 –
0,12 %), acizi alifatici monobazici (acid angelic), taninuri catehinice (2,3 %), acid lactic, acid izobutiric, acid succinic, acid formic, acid fumaric,
triterpene (taraxasterol) şi mucilagii.
Frunzele acestei specii conţin esteri ai lactonelor (arnicolid A – D) şi lactone (arnifolin şi helenalin).
Florile de Arnica conţin: fitosteroli, răşini, taninuri, acizi organici (acid malic), acizi fenolici (acid clorogenic, acid cafeic), trimetilamină, ceruri şi
gome.
S-au mai determinat:
Lactonele de tip helenanolid reprezentate de helenalină, derivaţii esterici ai acesteia (11, 13-dihidrohelenalină) şi lactone sesquiterpenice: arnifolină.
Pigmenţi flavonoizi: isoquercitrină, luteină, luteolin, luteolin-7-monoglucozid, izoquercitozidă, quercetin-3-gluco-galacturonid, astragalin,
betulenol, patuletin, spinacetin, hispidulin, quercetin-gluco-galacturonid.
Pigmenţi carotenoizi şi xantofile: γ-caroten, criptoxantină, luteoxantină, aureoxantină, eloxantină, violaxantină, zeaxantină, helenină.
Glucozinolaţi: gluconasturtina şi sinigrozida.
Senevoli: feniletilsenevolul şi alilsenevolul.
Cumarine: umbelliferonă şi scopoletină.6
Steroli: β-taraxasterol, β-sitosterol, arnisterol.
Alcooli triterpenici: arnidiol, anisterină, faradiol.
Triterpene: faradiol, taraxasterol.
Sesquiterpene: betulenol
Schmidt ş.a. (1995) au analizat florile de Arnica şi au identificat prezenţa a două labdan diterpene iar Merfort (1992) a identificatdoi acizi
cafeoilquinici.
Uleiul volatil de Arnica conţine: timol, timol-metil-eter, n-triacontan, esteri ai acizilor graşi (acid dioxistearic, lauric, palmitic, stearic).
Fenolii din ţesuturile acestei specii: hidroxifenoli, acid cafeic, acid clorogenic, acid galic, şi polifenoli (taninuri) reprezintă substanţe antimicrobiene
şi antifungice.
Extractele au proprietăţi stimulatoare pentru circulaţia sangvină, antiinflamatorii, analgezice, antiseptice, cicatrizante, antibacteriene şi
antihelmintice.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea hematoamelor, contuziilor şi rănilor, furunculozei, bronşitei, cistitei, accidentelor vasculare, reumatismului, acneei, a
durerilor de cap, cancerului de piele, insomniilor, palpitaţiilor cardiace, nervozelor, anemiei etc.
Arnica conţine substanţe cardiotonice care îmbunătăţesc circulaţia sangvină, reduce colesteolul şi stimulează sistemul nervos central.
Medicina umană, populară - frunzele se puneau pe răni, decoctul se folosea la răni şi ca antiinflamator; ceaiul din frunze şi flori se folosea pentru
dizenterie, boli neuropsihice.
Alte utilizări:
Uleiul obţinut din această specie este utilizat ca aromatizant în industria băuturilor.
În cosmetică se utilizează pentru prepararea cremelor pentru faţă.
Cultivare
Planta preferă solurile umede, bogate în humus, bine drenate şi libere de calciu, cu poziţii de plin soare. Tolerează un pH de 5,8-7,6. Este foarte
rezistentă la temperaturi joase, chiar -25oC. În condiţii spontane planta ese în declin, posibil din cauza colectării excesive ca plantă medicinală.
Se recomandă semănatul în vase afară imediat ce seminţele s-au maturat, iar cele păstrate se seamnănă primăvara de vreme în răsadniţe reci. Dacă
se aplică o anterioară stratificare germinarea este favorizată. După unii autori seminţele prospete pot germina în 3-4 săptămâni la temperatura de
13oC, după alţii germinarea este înceată şi durează 2 ani. Se repică în vase individuale şi se plantează la locul definitiv în primăvara următoare.
Mod de cultivare:
- Semanat direct in camp, toamna tarziu, 6-8 kg/ ha, dist intre randuri: 60-70 cm, iar intre palnte: 20-30 cm, la 1,5-2 cm adancime
- Prin rasad , trasplantare primavara cand rasadul are doua frunze
- Vegetativa, prin rizomi recoltati din plantatii de 3-4 ani si plantati toaman sau primavara timpuriu, la distanta 60x30 cm
Recoltare
Inflorescentele (capitule cu flori ligulate) - iunie, iulie
Valorificare
ARNICAE FLORES – FLORI DE ARNICĂ
SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic
- cântar industrial
- masă de condiţionare
- manuale: ambalare, condiţionare
Materiile prime: Arnicae Flores - Flori de Arnică
Materiale :
Utilităţi : apă curentă, energie electrică.
- umiditate;
CONDIŢIONARE - se indeparteaza impurităţile (părţi din aceeaşi plantă, altele decât florile), corpurile străine organice şi minerale. La sfârşitul
inregistreaza în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
carton. Acesta se inscripţionează corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA ABROTANUM L.
Denumire populară: Lemnul Domnului
Lemnul Domnului, Alimă, Alimon, Focşor, Iarba lui Dumnezeu, Lămâiţă, Lemn Domnesc, Lemn dulce,
Lemnul lui Dumnezeu, Lemnuş, Lemnuş verde, Pelin donesc, Rosmarin, Rosmalin, Rozmarin, Ţipruş
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae(Compositae)
Arbust cu tulpină dreaptă, foliată, puternic mirositoare care ajunge până la 1 m înălţime; frunzele peţiolate, pubescente pe faţa inferioară, cele bazale
de 2 ori penat-sectate, iar cele superioare 3-fidate sau întregi; florile sunt dispuse în antodii mici, pedunculate, cenuşii, aproape globuloase, flori
galbene; înflorirea august-septembrie; fruct achenă.
Specie cultivată ca plantă aromatică şi subspontană.
Organe utilizate
După Duke ş.a. frunzele acestei plante conţin: glucide (quebrachitol), tanin, alcaloizi (abrotină), baze azotate (adenină, guanină), nucleozide
(adenozină), acizi fenolici (acid cafeic, acid clorogenic), amine (colină), cumarine (izofraxidin,scopolină şi scopoletină) şi hidroxicumarine
(umbeliferonă).
Uleiul volatil extras din frunzele acestei specii conţine: 23,20 % metastenol, 12,27 % eucaliptol, 9,43 % α-terpinen, 9,23 % borneol, 7,88 % p-
cimen, 5,25 % camfen, 3,97 % ascaridol, 2,73 % camfen, 2,61 % drimenol, 1,34 % germacren D, 1,29 % terpinen-4-ol, 1,28 % longiverbenonă,
1,01 % bornil acetat, 0,91 % r-terpinen, 0,83 % β-cariofilen, 0,63 % cis- β-terpineol, 0,60 % trans-piperitol, 0,59 % leden, 0,53 % α-patchoulen,
0,50 % terpinolen, 0,45 % dehidroaromadendren şi 0,40 % α-pinen (Burzo ş.a., nepublicat).
Detalii...
Extractele din tulpinile florifere tinere au acţiune antiseptică, expectorantă, tonică, antihelmintică, vulnerară, stomahică şi tonică.
Importanţa
Utilizare
Stimulează menstruaţia, omoară viermii intestinali, stimulează digestia şi funcţiile ficatului.
Uleiul volatil extras din frunze şi tulpinile florifere este utilizat în parfumerie.
Medicină umană, populară-uz intern - partea aeriană are proprietăţi expectorante, antifebrile şi antiseptice; uz extern - tratarea rănilor, combaterea
durerilor de picioare şi durerilor de dinţi.
Medicină veterinară-uz intern - tratarea bronşitei la cai - uz extern - tratarea stomatitei la cai.
Cultivare
Planta reuşeşte în diferite soluri dar preferă solurile bine drenate şi poziţiile însorite. Trăieşte mult şi este mai rezistentă şi mai aromată dacă este
crescută pe un sol sărac. Tolerează un pH de 6,3-7,6, iar plantele stabilizate sunt tolerante la uscăciune. Planta reuşeşte în grădinile maritime. Se
asociază bine cu vărzoasele, de asemenea este bine de crescut în livadă unde ajută la reducerea atacului insectelor dăunătoare.
Semănatul se efectuează în seră, la suprafaţă, la sfârşitul iernii - începutul primăverii. Germinarea are loc în 1-2 săptămâni la temperatura de 15oC.
Plantulele se repică în vase individual, iar când plantele au mai mult de 15 cm înălţime, se plantează la locul definitiv la sfârşit de primăvară,
început de vară. Ca butaşi se pot folosi butaşi de lemn tânăr de 8 cm lungime, în răsadniţă, în mai sau butaşi de lemn pe jumătate maturat, în luna
iulie-august.
Mod de cultivare:
Despartirea tufelor sau inradacinarea butasilor cu 5-6 noduri, primavara; replantarea butasilor inradacinati toamna la distanta 70x50cm
Recoltare
Varfurile ramurilor bine infrunzite, iulie-septembrie cu seceri sau cutite
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA ABSINTHIUM L.
Denumire populară: Pelin
Pelin alb, Iarba fecioarelor, Lemnul domnului, Pelin bun, Pelin de grădină, Pelin de Rusalii, Pelin negru,
Pelin verde, Pelinaş, Peliniţă, Pelini, Pilin, Piloniu, Polene, Polen de cel mare
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Plantă perenă cu rădăcină lignificată; tulpina erectă, înaltă de 60-120 cm, cilindrică, fin striată, suriu pubescentă, ramificată; frunzele suriu verzui pe
faţa superioară şi albe pe cea inferioară, frunzele mijlocii şi cele din partea inferioară a tulpinii sunt de 2 ori penat sectate, frunzele superioare sunt
simple, sectate, trifoliate sau întregi; antodiile numeroase, globuloase, nutante, de 4-5 mm diametru, scurt pedicelate, grupate în panicul; hipsofilele
involucrale sunt biseriate, cele externe lat ovat-subrotunde, receptacul păros; înflorirea iulie-septembrie; fructul achenă lungă de 1,5 mm.
Specie xeromezofită-mezofită; frecventă în zona de stepă-subetajul fagului, locuri ruderale, tufărişuri. Este o plantă erbacee, perenă, cu rizom
ramificat, cu tulpina aeriană înaltă de 60 – 120 cm, cu frunze păroase, bipenat-partite sau sectate şi cu flori grupate în calatidii alburii, de circa 3 mm
diametru.
Detalii...
Organe utilizate
sunt utilizate organele aeriene ale acestei plante pentru extragerea de principii amare, reprezentate de sesquiterpene de tip guaianolidic.
Principiile amare sunt reprezentate de prezenţa sesquiterpenelor de tip guaianic (absintină, anabsintină şi artabasină), precum şi de alţi patru
compuşi: artamarină, artamarinină, artamaridină şi artamaridinină. Plantele din specia Artemisia annua conţin lactone sesquiterpenice, cum este
artemisinina (C15H22O5), care este utilizată pentru tratarea malariei.
Frunzele de pelin mai conţin: tanin, pigmenţi flavonoizi (quercetină, artemitină), β-caroten, vitamine (acid ascorbic, piridoxină, acid folic), acizi
graşi, fitosteroli şi substanţe minerale.
Analizele efectuate de Vostrowsky ş.a. (1981) la uleiului volatil etras din plantele de pelin provenite din Germania, au evidenţiat existenţa a 44
componenţi. Ponderea a fost deţinută de β-thujonă (46,44 %), sabinil acetat (25,00 %), trans- sabinil (3,21 %), lavandulil acetat (2,78 %), α-thujonă
(2,76 %), sabinen (2,71 %), geranil propionat (1,43 %) şi mircen (1,15 %). În cantitate mai mică de 1,0 % au fost identificaţi următorii componenţi:
1,8-cineol, (Z)-3-hexenal, lavandulol, terpinen-4-ol, α-pinen, p-cimen, geranil acetat, γ-cadien, camfen, 1-octaen, α-copaen, α-terpineol, α-
felandren, γ-terpinen, xilen, -humulen, cis-sabinen acetat, pulegon, linalool, β-cariofilen, neril acetat, 1-nonanol, β-pinen, trans-sabinen hidrat, cis-
piperitol, trans-piperitol, terpinolen, α-thujen, thujil alcool, borneol, cis-piperitil acetat, (E)- β-ocimen, carvonă, nerol, trans-piperitol acetat şi α-
terpinen.
Determinările efectuate de Burzo ş.a.(nepublicat) au precizat că pricipalele substanţe din uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii
sunt următoarele: α-pinen (41,65 %), mirtenil acetat (12,77 %), α-felandren (7,02 %), sabinen (6,68 %), thujonă (4,60 %) şi trans- β-ocimen (4,60
%).
Detalii...
Extractele apoase din frunzele şi tulpinile înflorite de pelin au acţiune: antihelmintică, antiseptică, antiinflamatoare, tonică, stomahică, emenagogă,
colagogă, tonică şi antitumorală.
Importanţa
Medicinala, aromatica si condimentara
Utilizare
Acestea pot fi utilizate pentru tratarea infecţiilor însoţite de febră, a bolilor de ficat, reumatismului, indigestiilor datorate cantităţii reduse de suc
gastric şi ca tonic amar, stimulând apetitul.
Medicina umană populară - uz intern: florile şi tulpinile florifere se foloseau sub formă de infuzie contra durerilor de stomac, contra frigurilor,
viermilor intestinali, răcelilor, reumatismului; uz extern - infuzia se foloseşte pentru tratarea oxiurilor, răni purulente; decoctul se foloseşte pentru
tratarea luxaţiilor, umflăturilor.
Alte utilizări:
Medicina veterinară - stimularea secreţiilor gastrice şi antiparazitar (vermifug şi insecticid);
În industrie se utilizează pentru prepararea vermuturilor şi altor băuturi alcoolice (vin pelin, lichior de absint);
Din tulpini se confecţionau mături (alungau purecii).
Uleiul volatil se utilizează în industria parfumurilor, săpunurilor, detergenţilor şi ca ingredient pentru băuturile alcoolice de tip bitter.
Cultivare
Pelinul reuşeşte pe orice tip de sol, dar preferă locurile sărace, uscate, mai calde, însorite (după alţii umbrite). Plantele stabilizate sunt foarte
rezistente la uscăciune, au o viaţă lungă şi devin mai aromate crescute fiind pe un sol uscat, sărac. Tolerează un pH de 4,8-8,2. Este o plantă
potrivită în asociere cu morcovul.
Semănatul se face la suprafaţă, în seră, la sfârşit de iarnă, început de primăvară. Germinarea durează 2-26 săptămâni la circa 15oC. Se repică în vase
individuale, plantarea afară se poate face în cursul verii sau se ţin în vase în răsadniţe reci pe parcursul iernii, urmând a se planta afară primăvara. Se
poate proceda şi la înmulţirea prin butaşi în răsadniţă rece în iulie-august, sau divizarea în primăvară ori toamnă.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, cu semanatoarea pt. seminte mici, toamna, 2-3 kg/ha, adancime de semanat = max 0,5 cm, distanta intre randuri: 0,5 cm; se
recomanada folosirea unei plante indicatoare (salata).
Recoltare
Herba sau fruze, cu cositori mecanice sau manual, atunci cand 50-70% din flori sunt inflorite
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA ANNUA L.
Denumire populară: Năfurică
Peliniţă, Buruiană de ţară, Coada raiului, Drăgun, Drahun, Hanus, Lemnişor, Lemnul Domnului, Lemnul
Maicii Domnului, Lobojană, Mălin, Măteluţă, Mărună, Mătura beciului, Mătura Maicii Preciste, Mătura
împăratului, Mătura raiului, Mătură turcească, Măturică, Măturică mirositoare, Măturice, Măturişcă,
Măturiţă, Măturiţa Maicii Domnului, Măturoiul raiului, Mândră, Năfurică, Năzdrăvan, Părul Maicii
Domnului, Ploiţă, Poala Maicii Preciste, Rujmalin, Rujmelin, Salată împărătească, Sdranon, Smirnă,
Tarcon, Tămâioară, Tămâiţă, Ţipruş, Untdelemniţă, Vetricică, Zdrahun
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Plantă anuală, glabră în întregime; tulpina dreaptă, înaltă de 50-150 cm; frunzele tulpinale lat triunghiulare, de 2-3 ori penat sectate, cu ultimele
segmente ale frunzelor liniar-lanceolate; florile sunt dispuse în antodii nutante, globuloase, mici, iar acestea sunt dispuse în panicule alungite;
înflorirea iulie-septembrie; fruct achenă.
Specie xeromezofită-mezofită; sporadică în zona de stepă-etajul fagului, locuri ruderale.
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal organele aeriene, care conţin lactone sesquiterpenice.
Organele aeriene ale acestei specii conţin:
Lactone sesquiterpenice: artemisinină, artemisină, annulid, arteannuin-A, arteannuin-B, arteannuin-C, arteannuin-D, arteannuin-E, arteannuin-F,
arteannuin-G, acid arteannuic.
Substanţe volatile: 60,20 % artemisia cetonă, 13,77 % eucaliptol, 9,19 % alfapinen, 3,46 % artemisia alcool, 2,39 % sabinen, 1,23 % germacren D,
1,07 % pseudopinen, 0,79 % beta-cariofilen, 0,73 % alfa-terpineol, 0,72 % beta-pinen,0,71 % verbenonă, 0,56 % artemisia trien, 0,55 %
izopinocarveol, 0,50 % lavandulol, 0,34 % terpinen-4-ol, 0,29 % beta-farnesen, 0,26 % cis- beta-terpineol, 0,23 % etilmetilbutirat, 0,19 % propil
metilbutirat, 0,17 % benzil izovalerat, 0,14 % r-selinen, 0,10 % r-muurolen (Burzo ş.a., nepublicat).
Monoterpene: santolinatrien, triterpene: baurenol, beta-arteannuan, sesquiterpene: ylangen, deoxiarteannuin B, deoxiartemisinin B, acid norannuic,
silfinen.
Xantone: capillen (1,3,6,7-tetrahidroxixantonă).
Pigmenţi: 3,5-dihidroxi-6,7,3',4'-tetrametoxiflavonă, 5,7-dihidroxi-3,6,3',4'-tetrametoxiflavonă (bonanzin), 5,2',4'-trihidroxi-6,7,5'-trimetoxiflavonă,
5,7,8,3'-tetrahidroxi-3,4'-dimetoxiflavonă, 6,7,3-trimetoxiflavonă (circilineol), 6,6,3',4'tetra-0-metil-quercetagetin, 6-metoxikampferol, 6-
metoxikampferol-3-0-glucozid, 5-hidroxi-3,6,7,3',4'-pentametoxiflavonă (artemetin), quercetină, quercetin-3-0-glucozid, quercetagetin 6-methyl
ether (patuletin), quercetagetin-3-metileter, quercetagetin-4'-metileter, quercetagetin-3,6-dimetil eter (axilarin), quercetagetin-3,4'-dimetileter,
quercetagetin 3,7,3'-trimetil eter (crizosplenol C), quercetagetin 3,6,7,3'-tetramethylether (crizosplenetin), quercetagetin-6,7,3',4'-tetrametileter,
patuletin-3-0-glucozid, izoquercitrin, izoramnetin, kampferol, kampferol-3-0-glucozid, luteolină, luteolin-7-metil-eter, luteolin-7-0-glucozid,
ramnetin, ramnocitrin, casticin, eupatorin, penduletin.
Alţi componenţi: acizi monoterpenici (ascaridol), alcooli (artemisia alcool), cetone (artemisia cetonă), aldehidă cinamică (maalien), cumarine
(scoparonă, scopoletină, tomentină), acizi graşi (acid oleanolic), steroli ( beta-sitosterol, stigmasterol), hidrocarburi (tetratriacontan), compuşi
fenolici (annfenonă).
Detalii...
Extractele obţinute din organele aeriene au acţiune: alergenică, analgezică, anestezică, antihelmintică, antialergică, antialzheimeră, antiasmatică,
antibacteriană, anticancerigenă, anticataractică, antidermatitică, antidiuretică, antigripală, antihipertensivă, anti HIV, antimutagenă, antioxidantă,
antiseptică, antitumorală, antivirală, cancerpreventivă, cicatrizantă, citotoxică, diuretică, hipotensivă, imunostimulantă, insectifugă, laxativă,
parfumantă, fitohormonală, sedativă, toxică, tumorigenă
Importanţa
Aromatica, toxica
Utilizare
Planta are miros aromatic puternic şi se foloseşte ca insectifug.
Extractele se folosesc pentu tratarea malariei, scăderea febrei şi oprirea sângerărilor. Seminţele sunt utilizate pentru tratarea aerofagiei şi a
indigestiilor.
Cultivare
Este o plantă care creşte uşor în soluri neutre sau uşor alcaline, preferând poziiile însorite. Are o viaţă mai lungă, eest mai rezistentă şi ai aromatică
dacă este crescută pe soluri sărace, uscate. Este o plantă anuală, cu creştere foarte rapidă, extrem de viguroasă şi lberă de boli şi dăunători. Plantele
mature răspund cu succes stimulului fotoperiodic şi înfloresc la circa două săptămâni după ce a avut loc inducţia florală.
Semănatul se realizează primăvara în răsadniţă rece, primăvara târziu sau începutul verii, sau în situ în cursul primăverii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA DRACUNCULUS L.
Denumire populară: Tarhon
Dracon, Matricea, Taracon, Tarahon, Tarcăn, Tarcon, Tarcum, Târhană
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Plantă perenă de 60-120 cm înălţime; tulpina ramificată cu ramuri ascendente, glabre, foliate, ramificate; frunzele tulpinale liniar lanceolate, glabre
cu margine întreagă sau rar slab serată, cu gust acrişor şi miros aromatic; antodii numeroase, mici, scurt pedicelate, nutante, lungi de 3-4 mm, cu
flori puţine; hipsofilele involucrale imbricate, florile centrale gălbui; înflorirea august-septembrie; fructe achene foarte mici, fără papus.
Specie cu cerinţe moderate faţă de umiditate, nu suportă excesul de apă în sol, cultivată ca plantă aromatică şi medicinală.
Organe utilizate
Se utilizează organele aeriene ale acestei plante care conţin uleiuri volatile cu compuşi aromatici fenilpropanici.
Planta proaspătă conţine aproximativ 0,3 % uleiul volatil. Analiza compuşilor volatili extraşi prin hidrodistilare din rădăcinile acestei specii a permis
să se evidenţieze prezenţa următoarelor substanţe: 43,34 % sabinen, 24,92 % metil eugenol, 11,91 % β-cis-ocimen, 4,36 % β-trans-ocimen, 2,90 %
citronelil acetat, 2,70 % terpinolen, 2,59 % pseudopinen, 1,85 % cis-alloocimen, 0,86 % 4-terpineol, 0,77 % α-terpinen, 0,51 % α-pinen, 0,44 %
limonen şi 0,11 % anetol (Burzo ş.a., nepublicat).
Compopziţia uleiului volatil a variat în funcţie de provenienţa palantelor.
Detalii...
Extractele obţinute din acastă plantă au acţiune antiscorbutică, diuretică, digestivă, stimulentă, febrifugă, hipnotică, vermifugă şi diuretică.
Importanţa
Utilizare
Se foloseşte pentru prevenirea oboseli, stimularea apetitului şi ca diuretic.
În mediciaă umană, populară se utilizează părţile aeriene ale plantei, ca stimulente digestive, diuretice, boli de ficat, reumatism, rinichi.
Alte utilizări:
În alimentaţie se folosesc frunzele şi tulpinile tinere, pentru aromatizarea diferitelor preparate, a murăturilor şi băuturilor.
În industrie - utilizat în industria alimentară pentru condimentarea unor conserve de legume şi carne, murături.
Cultivare
Tarhonul creşte uşor pe soluri cu pH neutru sau uşor alcalin, preferând poziţiile însorite Are pretenţii reduse faţă de temperatură, rezistă chiar la
-25…-30 oC. În privinţa umidităţii are cerinţe moderate, dar permanente, de aceea necesită irigarea prin aspersiune. În condiţii de secetă şi
temperatură ridicată producţiile scad, lăstarii îşi pierd din frăgezime, se lignifică, devin prea picanţi.
Se înmulţeşte aproape exclusiv pe cale vegetativă, prin butaşi, drajoni sau despărţirea tufelor şi foarte rar prin seminţe (semănat la suprafaţă, în seră,
la sfârşit de iarnă, început de primăvară). Despărţirea tufelor se face cu uşurinţă primăvara sau toamna, cu plantarea directă în poziţia permanentă,
dar se preferă plasarea în vase şi menţinerea în răsadniţe reci până la înrădăcinare. Butăşirea se poate efectua primăvara târziu, prin recoltarea de
tulpini tinere de 10-15 cm lungime, plasarea în locuri umbrite în seră sau răsadniţă rece, urmând plantarea la locul definitiv după o bună
înrădăcinare.
Mod de cultivare:
- Semanat direct in camp cu semanatoarea SUP, 2,5-3 kg samanta/ha, si cu planta indicatoare; distanta intre randuri : 62,5 cm, iar adncimea: 0,3-0,5
cm, rasad produs in strat rece 0,3 kg samanta pentru 80-100mp necesar pentru 1 ha cultura
- Vegetativ, prin despartirea tufelor si replantarea burasilor cu 4-5 noduri, distanta plantare: 25-30 cm
Recoltare
Herba, cu secera sau cositori mecanice, la inflorit deplin
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA PONTICA L.
Denumire populară: Peliniţă
Peliniţă, Iarba Sf. Sofia, Peleniţă, Pelin, Pelin mic, Peliniţa mielului
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Plantă perenă; tulpina dreaptă, la bază nefoliată, înaltă de 40-80 cm; frunzele lat ovate, de 2 ori penat sectate, pe faţa superioară verzi pubescente şi
suriu tomentoase pe faţa inferioară; florile galbene sunt dispuse în antodii nutante, globuloase, pedicelate, dispuse în panicule înguste; înflorirea
august-septembrie; fruct achenă de circa 1 mm lungime.
Specie xeromezofită-mezofită, subtermofită, halofilă facultativă; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, pajişti slab sărăturate.
Detalii...
Organe utilizate
Planta conţine: ulei volatile, inulină, principii amare, tanin, pigmenţi flavonoizi, ,poliacetilene, cumarine şi hidroxicumarine.
Dintre flavonoizii mai rar întâlniţi s-a constatat prezenţa esterilor apigeninei - 7-O-metilaţi- şi 4,7-di-O-metil-esterilor.
Bos ş.a. (2005) a detrminat următoarea compoziţie a uleiului volatil extras din această specie provenită din Bulgaria: monoterpene (36.7 %), din
care 1.8-cineol (14.1 %) şi camfor (13.9 %), terpinen-4-ol (3.0 %), sabina cetonă (1.5 %), dehidro sabina cetonă (1.3 %), şi Z-sabinen-hidrat. În
fracţia sesquiterpenică (1.0 %) s-a identificat prezenţa: 7H-α-silfiperfol-5-enului (0.7 %), împreună cu silfin-1-enul (urme) precum şi a silfiperfolen
izomerilor: 7H-α-silfiperfol-5-en, silfiperfol-5-en-3-ol C (9.7%), silphiperfol-5-en-3-one B (0.7%), silphiperfol-5-en-3-yl acetat A (1.0 %).
Antiseptică, antiinflamatoare, insecticidă.
Utilizare
Combaterea insectelor
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA VULGARIS L.
Denumire populară: Pelinariţă
Iarbă bărboasă, Mături, Măturiţă, Muna boerului, Pelin, Pelin de câmp, Pelin păsăresc, Pelin sterp, Pelin
sterp negru, Peliniţă neagră, Pelinul calului, Ştir negru, Vetricel
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Plantă perenă; rădăcina ramificată; tulpina înaltă de 50-150 (200) cm, striată, adeseori roşiatică, glabră de obicei, ramificată, foliată; frunzele
discolore, de culoare verde închis pe faţa superioară şi glabre, şi alb tomentoase pe faţa inferioară, obovate, frunzele inferioare dublu penat sectate,
iar cele mijlocii şi superioare sunt penate cu bază auriculată; antodii numeroase, lungi de 3-4 mm şi 2-3 mm în diametru, grupate în panicul;
foliolele involucrale lanceolate, albicioase, cu o dungă verde pe faţa inferioară; florile centrale galbene, uneori roşiatice; înflorirea iunie-septembrie;
fructele achene cilindrice, subţiri.
Specie mezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul fagului, zăvoaie, tufărişuri, locuri ruderale. Organele utilizate de la această specie sunt florile
recoltate înainte de desfacerea capitulelor, frunzele recoltate în lunile iulie – octombrie şi rădăcinile recoltate în luna octombrie.
Detalii...
Organe utilizate
Compoziţie chimică a organelor aeriene aeriene este următoarea: glucide (0,8 – 1,1 %), quebrachitol, lipide (0,8 – 6,3 %), proteine (5,2 – 40,9 %),
uleiuri volatile, diterpene (absintină, anabsintină, vulgarol), triterpene (α-amirină), sesquiterpene proazulenice (artabsină), sesquiterpene (cadineol,
vulgarin), alcool sesquiterpenic (spatulenol), lactone sesquiterpenice (santonină, vulgarin, tauremisin), taninuri, acizi organici, inulină, vitamine
(acid ascorbic, niacină, tiamină, riboflavină), steroli (stigmasterol, β-sitosterol), substanţe minerale.
Organele aeriene conţin flavone cum este artemisetina, flavone tetra-O-substituite cum sunt: hispidulin, cirsimaritin, isoscutellarein (salvitin),
pilloin, flavone penta-O-substituite ca: nepetin, cirsiliol, jaceosidin, nepetin, jaceosidin, cirsilineol, eupatilin, selgin, tricin, flavone hexa-O-
substituite ca: nobiletin, arcapilin, tabularin, flavonoli tri-O-substituiţi ca: isokaempferide, ermanină, flavonoli penta-O-substituiţi ca: areneol,
vogeletină, eupalitină, rhamnetină, araneosol, axillarină, eupatolitină, spinacetină, chrysospenol D, jaceidină, bonanzină, eupatoretină, artemetină,
ternatină.
Flavanonele sunt reprezentate de: pinocembrină, flavanonele de: naringenină, sakuranetină, isosakuranetină, eriodictiol, homoeriodictiol, iar
flavonolii de artemisetină
Dihidroflavonolii sunt reprezentaţi de: aromadendrină, dihidroisorhamnetină, padmatină, 3-acetil padmatină.
Dintre pigmenţii carotenoizi a fost identificată prezenţa β-carotenului.
Uleiurile volatile sunt produse de perii secretori situaţi în epiderma superioară.
Michaelis ş.a. (1982) au analizat uleiurile volatile extrase din florile de Artemisia vulgaris în care au identificat prezenţa a 55 componenţi. În
cantitate mai mare s-a determinat sabinenul (15,88 %), mircenul (13,67 %), 1,8-cineolul (9,75 %), β-cubebenul (6,00 %), δ-guaenul (3,41 %) şi
vulgarolul (2,17 %). În concentraţie mai mică de 2,0 % din totalul componenţilor au fost determinate următoarele substanţe: terpinen-4-ol, camfor,
γ-terpinen, γ-elemen, campfen, β-pinen, α-thujen, α-pinen, trans-sabinen hidrat, p-cimen, α-terpinen, borneol, (E)- β-ocimen, β-cariofillen,
terpinolen, δ-cadien, metil-eugenol, α-terpineol, γ-cadien, decanal, isoborneol, α-humulen, aromadendren, β-elemen, perilaldehidă, α-terpinil acetat,
boril acetat, cis-piperitol, mirtenol, cuminaldehidă, α-fellandren, cis-sabinen hidrat, geranial, nonanal, perillen, allo-aromadendren, α-copaen, α-
cubeben, nonadien-3-onă, tolualdehidă, undecanal, limonen, (Z)- β-ocimen, carvonă, izopiperitonă, carvacrol, geranil acetat, metil chavicol şi neril
acetat.
Burzo ş.a. (nepublicat) au constatat că principalii componenţi din uleiul volatil extras din organele aeriene ale speciei Artemisia vulgaris sunt:
germacren D (41,46 %), β-Cariofilen 11,49 %), fitol (8,66 %), mircen (7,68 %), α-cariofilen 5,76 %, α-bergamoten (4,87 %), α-pinen (3,54 %), r-
elemen (2,96 %), β-selinen (1,71 %), γ-cadinen (1,52 %), farnesen (1,39 %), α-cadinol (1,12 %), trans-bergamotol (0,99 %), camfen (0,95 %), α-
copaen (0,94 %), β-pinen (0,82 %) şi cariofilen oxid (0,72 %).
Milhau ş.a. (1997) au constatat că hidrodistilatele obţinute din frunzele şi tulpinile de Artemisia vulgaris are activitate antimalarică determinată de
Plasmodium falciparum. Soluţiile cu concentraţia de 0,15 – 1,0 mg/ml au inhibat creşterea parazitului cu 50 %, după 24 – 72 ore.
Extractele se folosesc pentru obţinerea de produse farmaceutice, veterinare şi cosmetice.
Detalii...
Extractele au acţiune: antispasmodică, antiseptică, stomahică, colagogă, carminativă, digestivă, diuretică, expectorantă, hemostatică, febrifugă şi
tonică.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează în perioadele de convalescenţă, pentru stimularea poftei de mâncare, digestie, epilepsie, dureri, gripă, ulcer, vomă, pentru stimularea
funcţionării vezicii biliare etc.
În medicina umană, populară, pentru uz intern, se folosesc părţile aeriene ale plantei sub formă de infuzie, pentru stimularea digestiei, stimularea
funcţiei hepatice;
Pentru uz extern planta proaspătă se pune în încălţămintea excursioniştilor împotriva transpiraţiei şi oboselii picioarelor iar decoctul se foloseşte
pentru combaterea reumatismului.
În alimentaţie se foloseşte sub formă de condiment, pentru friptura de porc şi gâscă.
Alte utilizări:
Medicina veterinară utilizează infuzia din planta uscată, pentru tratarea indigestiilor şi ca stimulent al secreţiei gastrice.
Plantele se utilizează pentru confecţionarea de mături.
Cultivare
Este o plantă care creşte cu uşurinţă pe soluri bine drenate, neutre sau uşor alcaline (pH variind de la 4,8 la 8,2). Are o durată mare de viaţă, este mai
rezistentă şi mai aromată dacă creşte pe un sol uscat, sărac plantele stabilizate sunt tolerante la uscăciune. Pelinariţa este o plantă agresivă şi
invazivă, înhibând creşterea plantelor vecine ca urmare a acţiunii substanţelor secretate de rădăcinile sale.
Se seamănă la suprafaţă la sfârşitul iernii -începutul primăverii, în seră, asigurînd substratului permanent umiditate corespunzătoare. Se repică în
vase individuale sau dacă au o creştere suficientă plantele se plantează la locul definitiv în vară, altfel se cresc în răsadniţe reci pentru prima iarnă şi
se plantează afară primăvara. Divizarea tufelor se poate efectua primăvara sau toamna. De asemenea se pot pregăti butaşi din tulpini tinere, de 10-
15 cm lungime, primăvara târziu, plasare în seră sau răsadniţă rece uşor umbriţi şi plantarea afară în momentul când sunt bine înrădăcinaţi.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ASARUM EUROPAEUM L.
Denumire populară: Pochivnic
Sinonime ştiinţifice: A.officinale Mnch.Meth.
Piperul lupului, Buba inimii, Buruiana frigurilor, Buruiană de atac, Chpăruş, Chiperul lupului, Dafin mic,
Ficăţea, Lingura popii, Nejtnică, Păsulică, Pipăruş, Pochilnic, Pohionic, Pochipnic, Pochitnic, Pohâvnic,
Popionic, Popâlnic, Popitnic, Popivnic, Popâvnic, Popovnic, Potihnic, Potivnic, Pribolnic, Trierei, Tulipin,
Urechea hârţului, Urechea omului
Regnul: Plantae
Ordinul: Aristolochiales
Familia: Aristolochiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu rizom târâtor, ramificat; tulpina scurtă (4-10 cm), acoperită la bază de 2-3 catafile brune; frunze aproape opuse cu limb reniform,
lung peţiolate, pieloase, hibernante, verzi-întunecat-lucitoare pe faţa superioară, palid-verzui cu nuanţe roşiatice; flori terminale, solitare,
pedunculate, cu miros de piper; perigonul petaloid, brun-verzui, păros la exterior, întunecat-purpuriu la interior; înflorirea în martie-mai; fruct de tip
capsulă, păros, cu puţine seminţe în fiecare lojă, alungite, cenuşii cu un apendice cordiform, adâncite în formă de luntre.
Specie mezofilă, sciadofilă, euritermă, slab-acidofilă, indicatore de soluri bogate în humus, întâlnită frecvent în păduri de foioase din zona de
silvostepă până în etajul fagului.
Se utilizează în scop medicinal rizomii şi rădăcinile acestei specii.
Detalii...
Organe utilizate
Rădăcinile conţin alcaloizi (azaronă, trans-azaronă), alantoină, ulei volatil (trans-izoeugenol, trans-izoelemicină, pinen, acetat de bornil,
azaraldehidă, diazaronă).
Extaractele au acţiune emetică, cicatrizantă tranchilizantă, tonică şi stimulantă. Uleiul volatil stimulează secreţiile nazale.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea afecţiunilor la ochi şi gât şi degajeajă căile respiratorii.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): rizomul, rădăcina – fierte, luate împotriva tusei, a durerilor de stomac, a durerilor de cap, pentru combaterea viermilor
intestinali, tratarea tuberculozei, împtriva “frigurilor‿.
Medicină veterinară (populară): planta în întregime – tocată, amestecată cu ovăzul - pentru tratarea astmului la cai.
Obiceiuri: cules, împreună cu iedera, iarba mare – pentru spălatul pe cap.
Toxicitate
Azarona ingerată, are efect toxic.
Cultivare
Planta preferă solurile bogate, umede, neutre către acide, din păduri sau poziţiile umbrite din grădini. Rezistă la temperaturi joase de cel puţin
-15oC. Se autoînmulţeşte prin seminţe, dacă se creşte în poziţii corespunzătoare.
Semănatul se recomandă a se efectua vara, în răsadniţă rece, imediat ce seminţele s-au maturat. Pentru seminţele păstrate se impune o stratificare la
rece pentru 3 săptămâni şi semănatul se va efectua la sfârşitul iernii. Germinarea durează de obicei primăvara 1-4 sau mai multe săptămâni, la
temperatura de 18oC. Se repică în vase individuale, se cresc plantele în locuri uşor umbrite în seră pentru cel puţin prima lor iarnă. Plantarea afară se
face când plantele au o vigoare suficientă, respectiv la sfârşit de primăvară. Divizarea tufelor poate fi efectuată primăvara sau toamna, dar pentru că
procesul de creştere este lent, se recomandă menţinerea în seră în locuri uşor umbrite până când creşterea se demonstrează a fi suficient de
puternică.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ASPARAGUS OFFICINALIS L.
Denumire populară: Umbra iepurelui
Sparanghel, Asperag, Coasta dracului, Coasta vrăşmaşului, Iepurel, Păr, Ragila pământului, Sparang,
Sparangă, Sparanghel bun, Sparangin, Spargă, Spărangă, Sperenghea, Sperghea, Sperghie, Umbra cucului,
Umbra iepurelui
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Lilidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia: Asparagoideae
Este o plantă cu rizom scurt, cu tulpini aeriene ramificate, frunze reduse la scvame având la axilă flori, din care se formează bace mici. De la această
plantă se utilizează în scop medicinal tulpinile, rizomul şi rădăcinile.
Specie întâlnită sporadic din zona stepei până în etajul gorunului, în tufărişuri, pajişti, zone nisipoase; mezoxerofilă.
Organe utilizate
Principalii componenţi din rizomul şi rădăcinile acestei specii sunt: glucide (fructoza, zaharoza, inulina, fructanii, mananii), aminoacizii (tirozină,
arginină), lipide, acizii organici (acid succinic), steroli ( β-sitosterolul), saponine (sarsasapogenină, acidul asparagusic), doi gilcozizi cu gust amar
(officinalisnin I şi II), nouă glicozizi steroidali (asparagozid A...I), pigmenţi flavonoizi (kampferolul, quercetina, rutina), aminoacizi (asparagină,
tirozină).
În tulpinile (lăstarii etiolaţi) acestei specii au fost identificaţi următorii componenţi: lipide (0,10 %), proteine (1,5 %), glucide solubile (2,90 %) din
care: glucoză (0,32 %), fructoză (0,67 %) şi zaharoză (0,18 %), polifructozani (sinistrină). Au mai fost identificaţi: pentozani (0,23 %), hexozani
(0,19 %), celuloză (0,75 %) şi pectine (0,40 %).
Conţinutul în substanţe minerale a variat între 0,54 şi 0,80 %. În 100 g tulpini a fost determinat următorul conţinut în elemente minerale: 207 mg
potasiu, 53 mg clor, 46 mg fosfor, 21 mg calciu, 20 mg magneziu, 4 mg sodiu şi 1 mg fier.
Acizii care au fost determinaţi în tulpinile acestei specii sunt: acidul malic (95 mg/ 100 g) acidul citric (60 mg/ 100 g), acidul chinic (39 mg/ 100 g)
şi acidul succinic (8 mg/ 100 g).
Fitosterolii sunt reprezentaţi de β-sitosterol (14 mg/ 100 g), stigmasterol (4 mg/ 100 g) şi campesterol (1 mg/ 100 g).
Pigmenţi carotenoizi identificaţi în tulpini sunt: α-carotenul, β-carotenul şi zeaxantina.
Dintre pigmenţi flavonoizi au fost identificaţi: cianidin-3-monoglucozid, cianidin-3-ramnoglucozid, cianidin-3,5-diglucozid, cianidin-3-
ramnozilglucozilglucozid, peonoidin ramnozilglucozid.
În 100 g tulpini au fost detrminate următoarele cantităţi de aminoacizi: arginină (0,11 %), histidină (0,03 %), izoleucină (0,06 %), leucină 0,08 %),
lizină (0,08 %), metionină (0,02 %), fenilalanină 0,06 %), treonină (0,05 %), triptofan (0,02 %), valină (0,09 %).
Conţinutul în vitamine al tulpinilor variază astfel: acid ascorbic (21 mg/ 100 g), acid pantotenic 0,62 mg/ 100 g), riboflavină (0,12 mg/ 100 g),
tiamină (0,11 mg/ 100 g), nicotinamidă (1,00 mg/ 100 g) acid pantotenic (0,62 mg/ 100 g), piridoxină (0,06 mg/ 100 g) şi acid folic (0,09 mg/ 100
g).
Au mai fost identificaţi următorii compuşi:
Sapogenine: sarsapogenină, diosgenină.
Acilfloroglucinoli: filicină a şi filicină b.
Saponine: asparagozid, asparasaponină, diosgenin, jamogenin
Compuşi benzenoizi: 4-vinilguaiacol, 4-vinilfenol
Analiza compuşilor volatili extraşi prin hidrodistilare din tulpinile de Asparagus a permis identificarea următoarelor substanţe: 1-hexanol (13,08 %),
limonenul (5,94 %), elemolul (4,73 %) şi hexanalul (2,01 %). În concentraţie mai mică de 2,0 % au fost determinate următoarele substanţe:
nerolidolul, β-eudesmolul, 3-metilbutanolul, tridecanalul, acidul tridecanoic, linaloolul, geranialul, (E,E)-2,4-decadienalul, 3,3-dimetil butanolul, α-
terpineolul, acidul hexanoic, 1,2-dimetoxibenzenul, neralul, 2,6-di-terţ-butil-p-cresolul, metil eugenolul, borneolul, vanilina şi terpinen-4-olul.
(Liangfeng ş.a., 1993)
Miller ş.a. (1991) au identificat în extractul metanolic obţinut din rădăcinile proaspete de Asparagus o fracţie bogată în acid cafeic cu un rol
potenţial allelochimic. Hartung ş.a. (1990) au identificat şi prezenţa acizilor ferulic, izoferulic, malic, citric şi fumaric. Cel mai activ component s-a
dovedit a fi acidul metilendioxicinamic.
Extractele au proprietăţi laxative, sedative, antispasmotice, diuretice, hipotensive şi sporesc cantitatea de apă eliminată din organism.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea inflamaţiilor tractului urinar, cistitelor, a reumatismului, hipertensiunii şi cancerului, prin consumul ca atare al
rădăcinilor, sub formă de suc, infuzii sau tinctură. Acidul ferulic inhibă ciupercile micoritice ceea ce reduce creşterea plantelor.
Cultivare
Planta creşte pe orice sol de grădină, dar preferă terenul nisipos bine drenat şi cu poziţie însorită, cu un pH de 6,5 sau mai mare, tolerând valori
cuprinse între 4,3 şi 8,2. Este potrivită în asociere cu tomatele, este repelentă pentru nematozi.
Seminţele se îmbibă în apă încălzită timp de 12 ore şi apoi se seamănă în primăvară sau imediat ce s-au maturat toamna de vreme în seră.
Germinează în circa 3-6 săptămâni la 25oC. Se repică în vase individuale, se cresc în seră pentru prima iarnă, într-o poziţie însorită. Plantarea afară
se efectuează primăvara târziu sau vara de vreme. Se poate practica divizarea tufelor primăvara de vreme imediat ce plantele au început să cească.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ASPERULA ODORATA L.
Denumire populară: Vinariţă
Sinonime ştiinţifice: Galium odoratum (L.) Scop.
Mama pădurii, Asprişoară, Avirufă, Buruiana muscului, Buruiană de perit negru, Cucuruz de pădure,
Dumbravnic, Floarea pădurii, Muma pădurii, Sculătoare, Sânziene de pădure, Sânjuane de pădure,
Sânziene, Sânzuiene de pădure, Tămâioasă, Vinarie, Vinăriţă, Vineriţă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Rubiales
Familia: Rubiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu rizomi lungi, subţiri, repenţi. Tulpinile înalte de 15-25 cm sunt 4-unghiulare, glabre. Frunzele inferioare dispuse câte 6 într-un
verticil aparent (împreună cu stipele asemănătoare), cele mijlocii şi superioare câte 8-9, sunt lanceolat-eliptice, uninervate, cu vârful mucronat, pe
margini şi pe dos, în dreptul nervurii mediane – scurt şi aspru ciliate. Florile grupate în cime laxe au corola albă, campanulată, cu 4 lacinii. Fruct
mericarpic – cele 2 mericarpii sferice, acoperite cu sete uncinate, rigide, albe
Frecventă din zona pădurilor de stejar până în etajul fagului în păduri, zăvoaie; specie sciadofilă, mezotrofă, mezofilă.
Organe utilizate
Organele utilizate de la această specie în terapeutică radix, herba.
melilotosidă, 0,3 % iridoide (asperulozidă, monotropina, scondozidă şi acid desacetil-asperusosidic), ulei volatil (linalol, borneol, anetol, tuionă,
mentonă, carvonă, β-iononă, benzaldehidă, alcool benzilic, timol, 8-hidroxilinalol, dihidroactiniolidă etc), acizi fenilacrilic, fenolcarboxilic, cafeic,
p-cumaric, p-hidroxibenzoic, galic, antrachinone.
Capilaroprotectoare, antiinflamatoare (in „vivo‿ administrarea a 12,5 – 50 mg /kg corp de cumarine accelerează resorbţia edemului indus
experimental la şobolan, câine. Această acţiune se explică prin efectul antiinflamator, antiexudativ şi limfocinetic rezultate ale unui efect capilaro-
protector), 50-100 mg /kg corp cumarine administrate diminuă spasmul şi crampele induse de pentetrazol şi hidrazidă, acid isonicotinic.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Sub formă de sirop ca aromatizant (nu trebuie sa depaşească 5 mg/L de cumarină); pentru afecţiuni respiratorii, gastro-intestinale, renale, venoase,
hemoroizi, tulburari circulatorii.
Toxicitate
Contraindicaţii

Utilizarea ocazională a asperulei ca aromatizant nu induce risc toxic acut sau cronic comparativ cu planta consumată; cumarinele sunt responsabile
de toxicitate ( „ in vivo‿ administrarea de 0,6-0,8g la câine, 5g la oaie şi 5g la cal determinaâă astenie, diminuarea reflexelor şi funcţionabilitatea
aparatului respirator ducând la moarte; la om 4g de cumarină determină apariţia de vomismente, dureri de cap, vertij, iar la administrare cronică de
cumarine apar necroza şi tumorile hepatice.
Comisia E – nu recomandă utilizarea în terapeutică
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp vara tarziu sau primavara
Recoltare
Flori, frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ASTER NOVAE-ANGLIAE L.
Denumire populară: Steliţă
Săpunele, Dumitraş, Floarea Sf Mării, Pocroavă, Salbă moale, Sălcioară, Scânteiuţe, Stele chineze, Vineţele
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Plantă perenă cu rizom repent; tulpina este erectă, înaltă de până la 150 cm, păroasă, ramificată în partea superioară, frunzele alungit lanceolate, cele
superioare sesile cu baza cordată şi amplexicaulă, iar cele bazale sunt îngustate într-un peţiol scurt, marginea frunzei întreagă; antodiile sunt
numeroase, mari de 2-4 cm diametru, dispuse în racem corimbiform sau paniculiform, inflorescenţa este glanduloasă; hipsofilele involucrale au
vârful ascuţit; florile centrale sunt galbene iar cele marginale violete, albastre-roşietice; înflorirea iunie-septembrie; fruct achenă păroasă cu papus
alburiu-roşietic.
Cultivată ca plantă ornamentală.
Este o specie perenă, prevăzută cu un rizom şi cu o tulpină cu înălţimea de 1 – 1,5 m, ramificată în partea superioară. Frunzele lanceolate sunt
alterne, florile au culoare albastru-violaceu sau albastru-roşiatic formând inflorescenţe numeroase cu diametrul de 2 – 4 cm. Fructul este o achenă.
Organe utilizate
în scop tinctorial se utilizează partea superioară a plantei, recoltată în perioada înfloririi.
Petalele florilor sunt colorate de cianidin, delfinidin şi pelargonidin 3-glucozizi, precum şi de cianidin, delfinidin şi pelargonidin 3,5-diglucozizi.
Plantele conţin următorii pigmenţi: delfinidină, cianidină sau/ şi pelargonidină, antocianidine metilate, glicozizi ai antocianidinelor acilaţi, quercetin
sau/ şi kampferol, metilflavonoli, flavonoli oxigenaţi, metilflavonoli, flavonoliglucozizi acilaţi, flavonol sulfaţi dihidroflavonoli, apigenină sau/ şi
luteolină, metilflavone, flavone oxigenate, flavone glicozilate şi acilate, flavanone. C-glicozilflavonoizi, izoflavone, proantocianidine, calcone,
aurone, dehidrocalcone, benzil /allil flavonoizi şi C-metilflavonoizi.
Dintre antociani a fost pusă în evidenţă prezenţa mirtilidin-3-glucozidului (alteină).
Extractele din rădăcină au efect analgezic, expectorant şi febrifug şi se utilizează pentru tratarea durerilor, febrei, diarei şi a cataractei.
Importanţa
Utilizare
Cataplasmele din rădăcini se folosesc pentru tratarea durerilor, febrei şi a diarei.
Alte utilizări:
Extractele hidrosolubile sunt utilizaztă pentru colorarea lânii în nuanţe galbene: galben bruni, kaki şi gri închis.
Culoarea galbenă se obţine prin mordarea lânii cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi vopsirea acesteia cu extractul obţinut din partea superioară a
plantei. Dacă lâna se retratează ulterior cu o soluţie de sulfat de cupru, se obţine culoarea kaki, iar dacă retratarea se face cu sulfat feros, se obţine
culoarea gri-închis.
Cultivare
Plantele reuşesc în cele mai variate soluri de rădină, dar le preferă pe cele cu un bun grenaj, care au umiditate suficientă, bogate, cu poziţie însorită,
dar chiar zone parţial umbrite. Tolerează solurile sărace şi rezistă la temperaturi joase de circa -25oC. Necesită divizarea tufelor la fiecare câţiva ani,
de preferat primăvara cu scopul menţinerii vigurozităţii plantelor. Cele mai multe specii ale acestui gen sunt imune la atacul iepurilor.
Se seamănă la suprafaţă, primăvara, în răsadniţe reci, menţinând permanent substratul umectat. Dacă se aplică un tratament anterior de prerăcire,
rata germinării poate fi îmbunătăţită. Germinarea are loc de obicei în 2 săptămâni la temperatura de 20oC. Când plantulele sunt suficient de
viguroase se repică în vase individuale şi plantarea afară se efectuează în vară.
Divizarea tufelor se poate efectua primăvara sau toamna, fragmentele mari se plantează direct la locul permanent în timp ce porţiunile mai mici se
trec în vase individuale şi se ţin în răsadniţă rece până sunt bine crescute. Se pot de asemenea efectua butaşi de tulpină, cu lungimea de 10-15 cm, se
trec în vase individuale şi se ţin în locuri uşor umbrite în răsadniţă rece sau seră până la înrădăcinare. Plantarea afară se face în cursul verii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ATRIPLEX HORTENSIS L.
Denumire populară: Lobodă
Lobodă albă, Lobodă albă de grădină, Lobodă bobată, Lobodă bună, Lobodă domnească, Lobodă
porcească, Lobodă roşie, Lobode albe, Lobode roşii, Lobode roşii boiereşti, Lobode roşii de vărzare,
Lobodină, Lobogină, Spinat, Ştir, Ştir alb, Ştir roşu, Talpa gâştei
Regnul: Plantae
Subclasa: Caryophyllidae
Familia: Chenopodiaceae
Subfamilia: Chenopodioideae
Plantă anuală, verde-roşcată cu tulpini simple sau ramificate ce pot ajunge până la 2,5 m înălţime; frunzele alterne, verzi sau roşiatice pe ambele
feţe, sunt la început făinoase.
Specie cultivată prin grădini, poate apare subspontan pe lângă garduri, drumuri, locuri virane, pârloage.
Organe utilizate
Loboda este o plantă ierboasă a cărei frunze se utilizează în consum.
Principalii componenţi identificaţi de Bodea (1984) în frunzele acestei specii sunt: apa (90 – 92 %), glucidele (0,1 %), celuloza (0,60 – 1,38 %),
proteinele (2,9 – 3,9 %), substanţele minerale (1,73 – 2,29 %) şi acidul oxalic liber (0,57 % sub. uscată).
Culoarea frunzelor este dată de prezenţa pigmenţilor clorofilieni (28,06 – 33,02 mg/ 100 g şi a celor carotenoizi (3,64 – 3,22 mg/ 100 g (Bodea,
1984).
Diurtetică, emetică, emolientă.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Este considerat ca un remediu pentru afecţiunile pulmonare.
Alte utilizări:
Frunzele întrebuinţate pentru prepararea borşurilor, ciorbelor sau ca umplutură pentru plăcinte.
Medicina umană (polpulară): frunzele fierte sau tocate erau folosite pentru grăbirea “cocerii‿ bubelor; zeama de la seminţele fierte era luată
împotriva durerilor de stomac.
Cultivare
Loboda este o plantă mai puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu. Dă rezultate bune pe souluri varate, bine drenate, de la cele saline, până la
alcaline, tolerâd un pH de 5,0-8,2, precipitaţii medii anuale de 30-140 cm şi o temperatură medie ce variază de la 6, la 24 oC. Seminţele germinează
la 2 oC. Pantele cresc foarte repede şi de obicei se auto înmulţesc prin seminţe. Tolerează bine verile toride, dar formează repede seminţe, aşa încât
pentru asigurarea continuuă a frunzelor (dacă sunt necesare) se impune semănatul pe parcursul unui sezon de creştere, la intervale de 4 săptămâni.
Recoltarea frunzelor poat fi realizată la 40-60 zile de la semănat. Înhibă creşterea unor plante vecine, precum cartoful.
Semănatul se poate face din martie până în august in situ, cu acoperirea seminţelor, obţinând
rezultate bune.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ATROPA BELLA-DONNA L.
Denumire populară: Mătrăgună
Mătrăgună, Cinstită, Cireaşa codrului, Cireaşa lupului, Doamna codrului, Doamnă mare, Floarea codrului,
Floarea codrului, Gugţâă, Gugutâi, Iarba codrului, Iarba lupului, Împărteasa buruienilor, Împărăteasă,
Măndrăgună, Matragonă, Mădrăgună, Mătrăgiune, Mătrăgună doamnă mare, Mătrăgună iarbă mare,
Mătrăgună iarbă bună, Mătrăgună mare, Nădrăgulă, Năgrăgulă, Papălău.
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Solanales (Polemoniales)
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, viguroasă, înaltă de 0,5-1,5 (2)m, cu rizom subteran gros, cilindric, ramificat în partea superioară, multicapitat. Tulpină erectă,
ramificată, verde sau murdar roşcat-violetă, superior glandulos-punctată. Frunze ovate, alungit ovate sau eliptice, acuminate, mai rara acute, verzi,
glabre sau glandulos păroase, cu peri foarte fini, răzleţi, cele inferioare alterne, cele superioare 2 la un nod, inegale, una mai mare, eliptică, alta mai
mică, ovată. Flori solitare, rara grupate câte 2 la un loc, extraaxilare, nutante, pedicelate, cu pediceli glandulos-pubescenţi. Corola campanulat-
tubuloasă, la exterior murdar brună violetă până la brun-roşietică, la interior murdar brună până la murdar gălbuie, cu vinişoare violete. Fruct o bacă
aproape sferică, puţin turtită, la început verde, apoi neagră, lucitoare, suculentă, cu suc violet, foarte otrăvitoare. Seminţe numeroase, subreniforme
sau colţuroase, brune negricioase. Înflorire VI-VIII.
Frecventă, din etajul gorunului până în cel al fagului, în locuri umede, umbroase, păduri, tufişuri, mezofită, heliosciadofilă.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele (Belladonnae folium), recoltate în perioada de înflorire şi rădăcinile (Belladonnae radix), recoltate
primăvara sau toamna.
Belladonnae folium conţine: 0,13-0,50 % alcaloizi tropanici (hiosciamină, nirhiosciamină, noratropină, N- oxidul hiosciaminei, scopolamină,
beladonină, apoatropină, tropină şi scopină - în urme; raportul scopolamină / hiosciamină variază între 1/ 4- 1/57, mai frecvent 1 /18, - 1 /20;
frunzele tinere conţin o cantitate mai mare de alcaloizi decât cele adulte, nervurile şi peţiolul sunt mai bogate decât limbul; conţinutul este maxim
între orele 9- 11), baze volatile (piridina, N-metilpirolina, N-metilpirolidina, tetrametil-diaminobutan, putrescina, cuskhigrina, nicotina), flavonozide
(3-O-ramnoglucozil-7-O- glucozidele cvercetolului şi kemferolului, 3-O-ramnoglucozil-7-O- galactozida cvercetolului şi kemferolului însoţite de
glicozide secundare), cumarine (scopoletozidă, esculetozidă, umbeliferonă), derivaţi fenilpropanici (acizii cafeic, clorogenic, neoclorogenic),
aminoacizi liberi (acid aspartic, acid γ-aminobutiric, α- alanină, asparagină, cisteină, glicină, histidină, leucină, metionină, ornitină, prolină, tirosină,
triptofan, valină) şi alţi compuşi cu azot (colină, enzime- fosfatază, o-polifenol-oxidaze ), vitamine (acid ascorbic ) şi substanţe minerale (maxim
0,5% ).
Belladonnae radix –conţine: 0,37-0,80 % alcalozi tropanici (90 % hiosciamină, N-oxidul hiosciaminei, 0,01 %-0,09 % scopolamină, beladonină,
cantităţi mici de atropină, tropină şi scopină), baze volatile (aceleaşi ca şi în frunze; cuskhigrina se găseşte în cantitate mai mare), cumarine
(scopoletol, umbeliferonă), enzime (N-metil transferaza, N-metil oxidaza putresceinei).
Sporer ş.a. (1993) au precizat căcel mai mare conţinut de alcaloizi tropanici din organele vegetative se găseşte la începutul nopţii şi dimineaţa
devreme. În seminţele mature, conţinutul maxim de alcaloizi tropanici se găseşte dupa amiază.
Importanţa acestei specii se datorează în principal prezenţei atropinei, care este o substanţă toxică. În doze corespunzătoare acţionează asupra
sistemului nervos parasimpatic determinând relaxarea musculaturii netede şi diminuarea secreţiiilor endocrine, determină dilatarea pupilei şi
încetineşte ritmul cardiac fără modificarea presiunii sangvine.
Parasimpatolitică, anticolinergică indirectă, (antispastică, midriatică, dromotropă şi cronotropă pozitive).
Importanţa
Medicinala, toxica, foarte toxica
Utilizare
Materie primă pentru extracţia atropinei sau pentru obţinerea totalului alcaloidic, a extractului uscat, a tincturii, a siropului (FRX). Sub această
formă frunzele de mătrăgună se folosesc în colici (gastro-intestinale, biliare, renale), hiperkinezie, hiperhidroze şi astm bronşic; homeopatie: în
inflamaţii însoţite de febră întâlnite în meningite, afecţiuni respiratorii (amigdalită), digestive, urogenitale, dermice, articulare.
Toxicitate
Contraindicaţii
Glaucom, retenţie urinară, constipaţie atonă.

Dozele mari de frunze sau rădăcini de A. belladonna conduc la excitaţie SNC (greutate în vorbire, nelinişte, halucinaţii delir şi atac maniac,
extenuare şi somn). Doza fatală depinde de conţinutul în atropină. Asfixia poate apărea la l00 mg atropină (corespunde la 5-50 g mătrăgună).
Intoxicaţia frecventă este cea data de consumul fructelor de mătrăgună (mai ales de către copii, care le confundă cu cireşele negre). Consumul a 10 -
15 bace produce moartea unui adult. Poate fi diagnosticată prin fluorescenţa urinei sau a materiilor fecale imprimată de cumarine. Tratamentul
intoxicaţiei cu mătrăgună constă în spălaturi gastrice, comprese umede pentru reducerea temperaturii corporale (se recomandă evitarea
antipireticelor), oxigen pentru redresarea respiraţiei, intubaţii, administrarea parenterală de fisostigmină (antidot), diazepam, clorpromazin pentru
excitaţii grave.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Pulbere de rădăcină şi frunze, extract uscat, tinctură, de obicei asociate cu alte extracte sau tincturi în diferite formule de preparate farmaceutice.
Nu se cunosc la dozele terapeutice.
Conservare
Cultivare
Planta reuşeşte pe soluri umede bine drenate, poziţii însorite saul parţial umbrite, dar preferă solurile calcaroase. Crescută ca plantă medicinală, cele
mai mari nivele ale alcaloizilor se obţin în cazul creşterii în poziţii însorite, sol permeabil, în special pe pante cu dispunere sud-vest, veri fierbinţi. În
ţara nastră creşte în mod natural în luminişurile şi tăieturile pădurilor de fag, iar în cultură se află populaţia locală De Vrancea. Plantele tinere nu
suportă îngheţurile târzii şi pot fi uşor distruse de secetă, buruieni şi dăunători. Temperatura de -4, -5 oC distruge partea verde a lantei.
Semănatul se recomandă imediat ce seminţele s-au maturat, în răsadniţe reci. În cazul seminţelor păstrate germinarea este înceată, redusă, durează
de obicei 1-6 luni la 10oC. Se repică în vase individuale şi se cresc în seră pentru cel puţin prima iarnă. Plantarea afară la locul definitiv se face la
sfârşitul primăverii, începutul verii, după trecerea pericolului îngheţurilor tîrzii. Se poate de asemenea practica butăşirea în primăvară a tulpinilor,
zona terminală, sau folosirea fragmentelor de rădăcină în cursul iernii.
Mod de cultivare:
- Semanata direct in camp cu semantoarea pentru seminte mici, 4-6 kg
- Samanta/ha,distanta intre randuri : 62,5 cm, adancimea : 1,5-2 cm
Recoltare
Frunzele, prin rupere cu petiol, iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: AVENA SATIVA L.
Denumire populară: Ovăz
Ovăz alb, Ovăz negru, ovăscior, Ovâsc, Ovoz, Oviez, Zob
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Poales (Graminales)
Familia: Poaceae (Gramineae)
Subfamilia: Pooideae, tribul Aveneae
Plantă anuală; rădăcina fasciculată; tulpina 50-150 cm înălţime; frunzele au limb plan şi lat; ligula scurtă iar urechiuşele lipsesc; inflorescenţa
panicul, ramurile paniculului glabre sau aspre, dispuse în 3-9 etaje; florile sunt protejate de 2 glume; înflorirea iulie-august; fructul cariopsă
aderentă la palei;
Cultivată, alimentară şi furajeră.
Este o graminee, anuală, utilizată în alimentaţia animalelor.
Organe utilizate
Produsele vegetale utilizate în terapeutică – herba et fructus.
Herba conţine: polizaharide (β- glucani, pentozani şi oligozaharide), flavone (vitexină, izovitexină, apigenină, izoorientină), tricinglucozide,
saponozide sterolice (avenacozida A şi B), substante minerale, acid silicic (2% forma solidă), magneziu (8,5 mg ), zinc (19,2%), aminoacozi (acid
avenic A şi B); fructus - b-glucani, arabinoxilani, substanţe proteice (gliadina, avenina, avenalina), peptide (a-avenotionina şi b-avenotionina),
saponozide sterolice (avenacozida A şi B), steroli (b-sitosterol, D-5-avenasterol), vitamine din grupul B, amine (gramina).
Cariopsele conţin 67,4 % glucide, 13,1 % proteine şi 6,1 % lipide, 5,8 % fibre şi 11,0 % apă. În compoziţia lipidelor intră: 6,56 % acid palmitic,
urme de acid stearic, 18,03 % acid oleic, 39,34 % g acid linoleic şi urme de acid linolenic.
În 100 g cariopse au fost determinate următoarele cantităţi de vitamine: 0,35 mg/ 100 g tiamină, 2,2 mg/ 100 g niacină, 0,09 mg/ 100 g riboflavină,
0,21 mg piridoxină, 1,5 mg acid pantotenic şi 0,05 mg acid folic.
Conţinutul în aminoacizi, exprimat la 100 g cariopse, este următorul: 517 mg izoleucină, 1093 mg leucină, 685 mg lizină, 280 mg metionină, 211
mg cistină, 728 mg fenilalanină, 379 mg tirozină, 560 mg treonină, 181 mg triptofan, 840 mg valină, 869 mg arginină, 293 mg histidină, 629 mg
alanină, 1133 mg acid aspartic, 2981 mg acid glutamic, 659 mg glicină, 1093 mg prolină şi 784 mg serină.
Conţinutul total de elemente minerale este de 4,8 % din care 59 mg / 100 g calciu, 425 mg/ 100 g fosfor, 4,6 mg/ 100 g fier, 10 mg/ 100 g sodiu, 129
mg/ 100 g magneziu, 0,6 mg/ 100 g mangan şi 1,9 mg/ 100 g zinc.
Sedativă, diuretică (cu favorizarea eliminării acidului uric).
Importanţa
Alimentara
Utilizare
În caz de anxietate, stres, sindrom neurastenic, afecţiuni dermatologice, reumatismale, gută şi afecţiuni herpetice. Fructele se utilizează sub formă de
făină ca dietetice şi fortifiante în convalescenţe îndelungate şi în tratamentul simptomatic al constipaţiei.
Cariopsele se folsesc în alimentaţie, sub formă de făină, fulgi, griş şi surogat de cafea.
În industrie, din cariopse se prepară griş, făină, cafea.
În medicina, umană, populară, seminţele încolţite se folosesc în tratamentul cancerului, decoctul din fulgi de ovăz se foloseşte pentru tratarea
afecţiunilor gastrice, hepatite, eliminarea nisipului de la rinichi şi splină, diabet, gută, tuse, tinctura se foloseşte pentru tratarea astmului, asteniei,
insomniei. Pentru uz extern se fac cataplasme din făină şi pleavă pentru calmarea durerilor intercostale, decoctul din seminţe este folosit împotriva
reumatismului, decoctul de paie tratează spondiloza anchilozantă şi artroza.
În medicină veterinară, decoctul din seminţe se foloseşte pentru tratarea gastroenteritelor, enteritelor, are efect tonifiant şi dietetic.
În zootehnie, boabele se folosesc în hrana animalelor (cabaline, taurine pentru reproducţie,vaci cu lapte, berbeci, păsări); paiele şi pleava sunt
folosite ca furaj, simplu sau în amestec cu alte plante (mazăre).
Toxicitate
Contraindicaţii

Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Decoct, sirop, faină (pentru cataplasme), preparate homeopate.
Conservare
Cultivare
Ovăzul se cultivă uşor fiind o plantă care reuşeşte pe soluri cu fertilitate moderată, însorite. Preferă solurile sărace, uscate dar tolerează şi condiţiile
umede, reci. Planta tolerează precipitaţii anuale de 20-180 cm, o tempratură medie anuală de de 5, la 26oC şi un pH cuprins între 4,5-8,6. Tolerează
bolile, îngheţul, erbicidele, nematozii, aluminiul, rugina, dioxidul de sulf,virusurile.
Este o plantă de zi lungă, creşte foarte bine în climatul temperat, dar nu rezistă bine peste iarnă, deşi s-au obţinut astfel de soiuri. Se cultivă pentru
seminţe şi chiar dacă producţiile obţinute sunt mai mici comparativ cu grâul, face faţă la condiţii climatice variate, fiind mai extins în zonele mai
reci şi mai umede. Are loc autopolenizarea, dar şi polenizarea încrucişată prin intermediul vântului. În cazul în care se doreşte obţinerea seminţei
pentru semnat, fiecare soi trebuie izolat la 180 m de alte soiuri.
Se seamănă primăvara de vreme sau toamna, iar germinaţia are loc în curs de 2 săptămâni.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp toamna sau primavara 80-100 kg samanta / ha
Recoltare
- Frunze, cu secera, inaintea formarii spicelor
- Fructe, cu combina de cereale, iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BEGONIA REX Putz.
Denumire populară: Begonie
Barşoniţă, Îngeraşi, Urzică
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Begoniales
Familia: Begoniaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, erbacee cu tulpina scurtă sau lipseşte; frunzele mari (20-30 cm lungime), cordiforme, asimetrice la bază, palmate, peţioli cu peri
perpendiculari, limbul cu o zonă argintie circulară, situată între margine şi centru; florile mici, palid-roz, dispuse câte 4-5 în dichazii; fructul –
capsulă triaripată, cu una dintre aripi mai dezvoltată.
Specie cultivată, originară din India.
Organe utilizate
Florile de Begonia spp. (begonie) conţin: cianidin sau/şi pelargonidin, quercetin sau/ şi kampferol, şi proantocianidine.
În tricomele frunzelor se găsesc flavonoli tri-O-substituiţi ca: pachipodolul.
Importanţa
Utilizare
Rădăcinile conţin substanţe astringente care stimulează circulaţia sangvină.
Alte specii
Alte specii de Begonia:

BEGONIA SEMPERFLORENS Link et Otto
Denumiri populare
Gheaţă, Begonie, Beţivă, Ceară roşie, Crăciuniţă, Curechi, Curechiuş, Dumitriţă, Gheţar, Gheţişoare, Hrişcă, Mireasă, Paşte, Sulică, Ţigancă,
Vadană, Viaţa omului, Viişoară, Zăhărel.
plantă perenă (cultivată în câmp ca anuală), erbacee, glabă, cu tulpina înaltă de 30-50 cm, cărnoasă, de culoare verde arămie; frunzele ovate, uşor
dinţate pe margine, asimetrice la bază, penate, limbul lucios, verde sau arămiu; florile de cca 2 cm în diametru, roze, dispuse câte 3-10 în dichazii;
înflorirea – pe tot parcursul anului; fructul – capsulă cafenie la maturitate, triaripată, cu una dintre aripi mai dezvoltată.
specie cultivată, originară din Brazilia.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BENINCASA HISPIDA (Thunb.) Cogn.
Denumire populară: Benincasa
Dovlecelul de iarnă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:
Este o plantă anuală, cu tulpina aspru-păroasă, târâtoare sau agăţătoare, cu flori mari, unisexuate monoice. Fructul este o melonidă acoperită de peri
aspri şi de ceară albă. Mezocarpul este comestibil.
Organe utilizate
Partea edibilă a fructului reprezintă 98 % şi conţine 93 – 96 % apă, 0,5 – 0,7 % proteine, 0,1 % lipide, 2,0 - 2,9 % glucide şi 0,04 % acizi organici.
Dintre vitamine au fost determinate următoarele: acidul ascorbic (69 mg/ 100 g), 1,1 mg/ 100 g acid nicotinic, niacina (0,20 mg/ 100 g), riboflavina
(0,05 mg/ 100 g) şi tiamina (0,07 mg/ 100 g).
Principalele substanţe minerale determinate în fructele acestei specii sunt: potasiu (111 – 250 mg/ 100 g), fosforul (19 mg/ 100 g), calciul (12 – 17
mg/ 100 g), magneziu (15 mg/ 100 g), sodiu (2 – 5 mg/ 100 g), fier (0,3 – 0,4 mg/ 100 g) şi zinc (0,2 mg/ 100 g).
Extractele au efect antihelmintic, afrodisiac, diuretic, laxativ, tonic şi expectorant.
Importanţa
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea epilepsiei, astmului şi tusei. Coaja fructului are efect diuretic şi se utilizează pentru tratarea disfuncţiilor
urinare şi a febrei. Cenuşa se aplică pe leziuni, stimulînd cicatrizarea acestora. Cercetările efectuate de Brown (1995) au dovedit că în fructe se
găsesc terpene cu efect anticanceros.
Cultivare
Planta necesită un sol bogat, bine drenat, cu un pH situat între 5,8-6,8, cu poziţie însorită şi cu umiditate suficientă pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie. După stabilizare plantele manifestă o oarecare toleranţă la uscăciune. Nu rezistă la îngheţuri, se recomandă cultivarea în seră, iar afară
reuşeşte în verile normale dacă platele au fost mai întâi ţinute în seră şi plantate afară după trecerea pericolului îngheţurilor tîrzii de primăvară. Sunt
necesare temperaturi de peste 25oC, iar zilele scurte şi temperaturile joase stimulează dezvoltarea florilor femele, în timp ce temperatuile mai mari
favorizează formarea florilor mascule. Perioada de timp de la stadiul de sămânţă la a produce o cultură matură este în jur de 5 luni, iar fructele pot fi
consumate când sunt imature.
Semănatul se face în martie-aprilie în seră. Germinarea durează circa 3 săptămâni. Se procedează la repicat la momentul potrivit, în vase individuale
şi cresc foarte bine pe un compost bogat. Se impune ca pe parcursul nopţii temperatura să se menţină la cel puţin 10oC pentru primele săptămâni de
creştere a plantulelor. Plantarea în teren deschis se face în mai-iunie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BERBERIS VULGARIS L.
Denumire populară: Dracilă
Acriş, Acriş roşu, Agriş roşu, Cătină de râuri, ciulin, Cloceni, Corleş, Dracenă, Dracină, Dragină, Drăcilă,
Drăcină, Drăghină, Drăgină, Glojdan, Holeră, Lemn galben, Măcriş boieresc, Măcriş cu spini, Măcriş de
râuri, Măcriş de spini, Măcriş roşu, Măcrişel, Măcrişul caprei, Măcriş de câmp, Măcriş iepuresc, Măcriş
păsăresc, Măcriş spinos, Măcriş spin
Regnul: Plantae
Ordinul: Berberidales
Familia: Berberidaceae
Subfamilia:
Arbust ce atinge 3 m înălţime având ramuri muchiate, cenuşii sau cenuşii gălbui; frunze căzătoare, ovat-eliptice, spinos serate pe margini au la bază
spini palmat-trifurcaţi, lungi de 1-2 cm; florile galbene sunt grupate în raceme pendule, multiflore; spale, petale - 6; înflorirea are loc în lunile mai-
iunie; fructele de tip bacă, roşii-aprins, cu gust acru, astringent.
Specie întâlnită sporadic prin tufărişuri, zăvoaie, din zona stepei până în etajul gorunului, în locuri însorite, uscate, pietroase.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează scoarţa rădăcinii (Berberis radicis cortex), frunzele recoltate în lunile mai – iunie şi fructele recoltate în luna
septembrie.
alcaloizi izochinolinici (10% în cele provenite de la pe rădăcină, 2% în cele provenite de pe tulpini şi ramuri, alcaloizii pot prezenta diferite
structuri: baze cuaternare protoberberinice - 3,18- 3,5 % berberină, palmatină, columbamină, jatrorrizină şi aporfirinice - magnoflorină, baze terţiare
bisbenziltetrahidroizochinolinice - coclaurina), taninuri, flavone, acid chelidonic şi alţi acizi organici.
Scoarţa de pe rădăcină conţine: glucide (fructoză, glucoză), lipide (4,3 %), proteine (6,6 %), vitamine (acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamină),
β-caroten, taninuri şi acidul chelidonic.
În plantă s-au identificat: glucide (glucoză, fructoză), lipide (4,3 %), rezine, tanin, acid cafeic, acid sinapic, acid citric, acid malic, acid chelidonic,
acid tartaric, tetraterpene (flavoxantină). Concentraţia alcaloizilor ajunge până la 13 %, fiind reprezentaţi de berberină, protoberberină, jatrorrizină,
palmatină, oxiacantină şi magnoflorină.
Fructele conţin: vitamina C, acid clorogenic, acizi organici (acetic, malic), flavone, antociani, tannin, NU conţin alcaloizi (urme în seminţe).
Alcaloizii prezintă acţiune colagogă, tonic-stomahică, antispastică, antiemetică, secretolitică şi antimicrobiană. Acestea sunt imprimate de berberină
care acţionează rapid, prin creşterea secreţiei biliare şi stimularea musculaturii netede, precum şi de berbamină şi oxiacantină care au acţiune
tardivă, dar de lungă durată. Berbamina induce proprietăti hipotensoare, iar palmatina este un inhibitor al centrului respirator. Efectul colagog se
datoreşte în egală măsură şi acidului clorogenic. Consecinţa lui este stimularea peristaltismului intestinal. Tinctura preparată din scoarţă determină
la cobai o creştere a secreţiei biliare cu 20%, iar extractul conţinând 80% berberină şi alţi alcaloizi stimulează cu 72% excreţia biliară la şobolani.
Acelaşi extract a redus presiunea sanguină la pisici, după cateva ore de la administrare. La modificări ale dozelor, în funcţie de acestea, pe cordul de
pisică se obţin efecte ambivalente (atât inotrop pozitive , cât şi inotrop negative).
Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara, tinctoriala
Utilizare
Afecţiuni hepato-biliare (colecistite, mici insuficienţe hepatice, hepatită acută, convalescenţă după hepatită acută), digestive (infecţii intestinale,
indigestii, diaree, splenopatii), oftalmice (conjunctivite bacteriene cu Chlamydia trachomatis), ginecologice (metroragii), renale şi ale tractului
urinar (cistite, pielonefrite), afecţiuni locomotorii (artrite, artroze, lumbago, reumatism), boli metabolice (gută) şi infecţii parazitare (enterite,
malaria, leismanioză). Tradiţional se foloseşte în tratamentului icterului (hepatitei). Sulfatul de berberină se foloseşte ca adjuvant în tratamentul
cancerului şi neuropeniei induse de iradiere şi chimioterapie. În tratamentul metroragiilor se asociază Tinctura Berberidis cu Tinctura Hamamelidis
şi Extractum Hydrastidis. Poate fi folosită ca remediu contraceptiv. Din fructele proaspete se prepară decocturi sau extracte alcoolice care se
folosesc în boli de plămâni, splină şi ficat, în arsuri epigastrice şi colici intestinale şi biliare.Gemul sau vinul preparat din fructe proaspete sunt
folosite în combaterea constipaţiei şi anorexiei.
Toxicitate
Contraindicaţii
Nu se administrează persoanelor cu deficit de glucozo-6- fosfat dehidrogenază şi se administrează cu prudenţă hipotensivilor.

Peste 4 mg alcaloizi totali induce o uşoară stupoare, epistaxis, vomă, diaree şi iritaţie renală. Tratamentul intoxicaţiei va fi simptomatic.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Soluţie injectabilă.
Interacţuni medicamentoase:
Conservare
Cultivare
Plantă reuşeşte pe diferite tipuri de soluri, în condiţii de plin soare sau zone umbrite, în ultimul caz fiind neesar un sol umed. Rezistă la temperaturi
negative de până la -35oC.
Semănatul se recomandă imediat ce seminţele s-au maturat, în răsadniţă rece, când germinarea trebuie să aibă loc la sfârşit de iarnă, început de vară.
Dacă seminţele au fost supramaturate germinarea va fi de mai lungă durată, prin urmare se impune ca la seminţele păstrate să se practice
stratificarea la rece şi semănatul se face în răsadniţă rece cât mai de vreme posibil. Având în vedere că platulele sunt foarte sensibile la cădere se
impune ventilarea corespunzătoare. Se procedează la repicat când plantulele au o mărime corespunzătoare şi se cresc în continuare în răsadniţa rece.
În situaţia unei suficiente creşteri, plantarea la locul definitiv este posibil a se realiza toamna, dar de preferat menţinerea plantelor în răsadniţa rece
pentru iarnă şi plantarea afară la sfârşitul primăverii, începutul verii anului următor.
Se pot efectua butaşi de lemn pe jumătate maturat, în iulie-august în răsadniţă rece, sau butaşi din lemn matur al sezonului curent de creştere, în
octombrie-oiembrie, în răsadniţă rece.
Mod de cultivare:
Prin rasadirea rasadului obtinut din fructe semanate in spatii protejate calde
Recoltare
- Scoarta, cu cutitul, inelar, aprilie-mai,
- Fructele, taierea ciorchinilor in septembrie-noiembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BETA VULGARIS L. var. ALTISSIMA Doll.
Denumire populară: Sfecla de zahăr
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă anuală sau bisanuală având rădăcini cărnoase, napiforme; tulpina verde, roşcată sau purpurie poate atinge înălţimi cuprinse între 60-120cm;
frunzele de la baza tulpinii apar în rozetă, sunt lung peţiolate, de obicei cordiforme iar cele tulpinale alterne, mici, alungite sau lanceolate; florile
sunt dispuse înghesuit pe axul inflorescenţei câte 2-4 (rar 8); sunt protejate de un înveliş simplu, de culoare verde; fructul de tip achenă este
înconjurat de învelişul florii lignificat la maturitate şi concrescut cu cel al florilor vecine (fruct compus de tip glomerul).
Plantă cultivată.
Organe utilizate
Sfecla de zahăr prezintă importanţă pentru conţinutul ridicat de glucide (14 – 22 %) pe care îl acumulează în rădăcinile tuberizate. Principalul glucid
care se acumulează este reprezentat de zaharoză, care se acumulează în vacuolele celulelor.
Extractele obţinute din seminţe sunt utilizate pentru tratarea tumorilor intestinale şi genitale.
Sucul extras din organele acestei plante este utilizat pentru tratarea ulcerului, anemiei tumorilor, leucemiei şi a diferitelor alte forme de cancer:
esofagian, de rect, de prostată, uter etc.
Importanţa
Utilizare
Rădăcinile se utilizează pentru extracţia zahărului şi în industria spirtului, iar frunzele, coletele şi şroturile se utilizează pentru furajarea animalelor.
Cultivare
Sfecla de zahăr creşte bine pe diferite tipuri de sol, dar sunt preferate solurile adânci, bine drenate, bogate în materie organică. Preferă o poziţie
însorită, un sol cu un pH cuprins între 6,0-6,9. În unele zone sunt tolerate şi solurile neutre şi alcaline. Tolerează de asemenea o oarecare salinitate
după depăşirea stadiului de plantulă, iar o caracteristică a speciei este toleranţa faţă de mangan.
Este cultivată pe suprafeţe mari în condiţiile climatului temperat, în vederea obţinerii zahărului.
Se înmulţeşte prin seminţe, semănatul fiind efectuat în aprilie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BETA VULGARIS L. var. CONDITIVA Alef.
Denumire populară: Sfeclă roşie
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Este o plantă bianuală, cu frunzele mari şi lucioase dispuse în rozetă pe tulpina în formă de disc şi cu tulpini aeriene ramificate pe care se găsesc
flori mici, din care se formează fructele: glomerule.
Organe utilizate
Rădăcina tuberizată de sfeclă roşie are un conţinut de 6,8 – 9,8 % glucide, 1,1 – 2,0 % proteine, 0,1 – 0,2 % lipide şi 82,9 – 92,7 % apă (Souci ş.a.,
1981). Au mai fost identificate următoarele substanţe: glucoza 0,38 %, fructoza 0,35 %, zaharoza 7,75 % şi celuloza 0,80 %,.
Dintre acizii organici au fost determinaţi: acidul malic (37 mg/ 100 g), acidul citric (195 mg/ 100 g), acidul oxalic (72 mg/ 100 g), acidul glicolic
(23 mg/ 100 g) şi acidul succinic (10 mg/ 100 g).
Acizi fenolici determinaţi în rădăcinile de sfeclă roşie sunt: acidul ferulic (4,5 mg/ 100 g), acidul cafeic (0,5 mg/ 100 g), acidul p-cumaric (0,5 mg/
100 g).
În 100 g sfeclă roşie a fost determinate următoarele cantităţi de vitamine: 10 mg/ 100 g acid ascorbic şi cantităţi mai mici de 1,0 mg/ 100 g de
tiamină, riboflavină, piridoxină, nicotinamidă şi acid folic.
Aminoacizii prezenţi în rădăcinile de sfeclă roşie au avut un conţinut scăzut, ce a variat între 4 mg/ 100 g (valină) şi 80 mg/ 100 g (lizină).
Conţinutul de substanţe minerale a variat între 0,77 şi 1,10 %, ponderea fiind deţinută de potasiu 336 mg/ 100 g, sodiu 86 mg/ 100 g, fosfor 45 mg/
100 g, calciu 29 mg/ 100 g, bor 2,1 mg/ 100 g şi magneziu 1,4 mg/ 100 g.
Culoarea roşie caracteristică pentru ţesuturile aceastei specii se datorează prezenţei betainei, singurul pigment cu azot cunoscut.
Importanţa
Utilizare
Rădăcinile tuberizate ale acestei specii se utilizează în alimentaţie
Medicina umană (polpulară): frunzele fierte în lapte sau sucul din rădăcina sfeclei roşii erau folosite pentru diferite “vătămături��?; frunzele
proaspete de sfeclă se puneau pe diferite răni; din sfecla rasă, amestecată cu grăsime sau alte plante se făceau diferite cataplasme.
Cultivare
Sfecla roşie este o plantă pretenţioasă la căldură. Germinează la 7-8oC, temperatura optimă fiind de 15-20oC. În faza depunerii substanţelor de
rezervă necesită 20-23oC, iar temperaturile mai mari de 30oC scad calitatea şi cantitatea producţiei. Temperaturile situate sub 5oC în perioada
răsăririi determină vernalizarea şi apariţia tulpinilor florifere în primul an. Este o plantă de zi lungă, iar pentru formarea rădăcinilor necesită cel
puţin 10 ore de lumină pe zi.
Faţă de umiditate planta are cerinţe moderate (60-70% din capacitatea de câmp), cantităţi mai mari de apă sunt necesare în perioada germinării
seminţelor, în primele faze de vegetaţie şi la îngroşarea rădăcinilor. Excesul de umiditate este dăunător în toate fazele de vegetaţie, deoarece
sporeşte sensibilitatea la agenţi patogeni.
Preferă solurile adânci, cu textură mijlocie, bogate în humus şi potasiu, fără exces de umiditate, cu un pH de 6-7. Nu suportă îngrăşarea cu gunoi de
grajd în primul an de cultură.
Se cultivă prin semănat direct în câmp. Pentru cultura timpurie semănatul se face în luna aprilie, când în sol sunt temperaturi de 8-10oC, la
adâncimea de 3-4 cm. Se folosesc 12-14 kg sămânţă poligermă la ha şi 7 kg sămânţă monogermă. În grădini familiare se pot obţine producţii foarte
timpurii la soiurile cu rădăcina rotundă, prin plantarea de răsad, obţinut în solarii sau răsadniţe reci. Se aplică lucrări de îngrijire specifice, iar
recoltarea se face eşalonat începând cu luna iulie, manual prin smulgerea rădăcinilor când au 3-3,5 cm la colet. Se obţine o producţie de 15-20 t/ha,
rădăcini destinate consumului proaspăt în timpul iernii.
Pentru cultura de toamnă semănatul se efectuează în iunie, iar recoltarea se face integral, manual sau mecanic, prin dislocarea şi smulgerea
rădăcinilor, la sfârşitul lunii octombrienoiembrie, iar producţia obţinută este de 25-40 t/ha.
În vederea obţinerii seminţelor, pentru cultura pentru obţinerea rădăcinilor plantelor mamă se face semănatul în perioada 1-15 iulie, se efectuează
purificarea biologică, iar la recoltarea rădăcinilor se obţine o producţie de 150-200 mii rădăcini plante-mamă la hectar, cu care se înfiinţează 4-5 ha
de seminceri. Recoltarea seminţelor se efectuează în anul al doilea, de la sfârşitul lunii august, până la mijlocul lunii septembrie, producţia obţinută
fiind de 800-1000 kg/ha.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BETULA PENDULA Roth
Denumire populară: Mesteacăn
Sinonime ştiinţifice: Betula verrucosa Ehrh
Mastacân, Măstăcan, Mesteacăn alb, Mestecan, Mestecăn, Mestecănaş, Mesticăn
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Fagales
Familia: Betulaceae
Subfamilia:
Arbore ce atinge 30 m înălţime având coroana formată din ramuri groase, numeroase, ascendente şi rămurele subţiri, flexibile, pendule; coaja albă,
netedă acoperă un ritidom gros, negricios şi adânc brăzdat; lăstarii anuali lucitori, lipsiţi de peri, brun-roşcaţi sunt lungi, subţiri, penduli şi au
mugurii alipiţi de axă, ovoizi-conici, acoperiţi cu solzi bruni; frunzele romboidale ca formă, au marginea serată, cu dinţi ascuţiţi şi sunt verzi-
lucitoare pe partea superioară; florile unisexuate sunt aşezate în amenţi cilindrici: cei masculi se formează de la mijlocul verii anului precedent şi
devin penduli la înflorire; cei femeli apar o dată cu frunzele la vârful lujerilor scurţi; înflorirea are loc în lunile IV-V; fructele de tip achenă (nuculă),
prevăzute cu 2 aripi laterale transparente sunt grupate câte trei la baza unor solzi trilobaţi, alcătuind structuri asemănătoare unor conuri.
Specie oligotrofă, eurifilă, heliofilă, calcifilă; întâlnită frecvent din subetajul gorunului până în cel boreal, pe coaste însorite, în rarişti de pădure,
arsuri, tăieturi, tufărişuri, pe soluri scheletice, pietroase, de preferinţă silicioase; specie pionieră. Specia are optimul de dezvoltare situat în Carpaţii
nordici şi cei orientali; limita inferioară de vegetaţie pe pantele cu expoziţie S şi E este între 250-350 m altitudine. Insular, în afara acestor limite, se
găseşte în masivul păduros de la Ciurea (Iaşi), pe nisipurile zburătoare de la Hanul Conachi (Galaţi), în Pădurea Hereasca lângă lacul Sroviştea
(Bucureşti - Snagov), pădurea de la Filiaşi (Gorj); limita superiară, în Carpaţii Orientali – 1180m altitudine în arborete şi 1560-1610m altitudine ca
arbore izolat, în Carpaţii Meridionali – 1300m (arborete), 1825m (ca formă arbustivă), iar în Munţii Apuseni – 10825 – 1 420m alt.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează folium pentru conţinutul lor de substanţe flavonoide.
Frunzele conţin: 3% saponozide triterpenice pentaciclice de tip lupeolic (betulinol, aldehida betulinică, acid betulinic, betulinat de metal, acid
platonic, acid dehidroplatanic) şi damaranic, 2-3 % flavone (3-O-galactozida cvercetolului şi 3-O-digalactozida miricetolului), heterozide fenolice
de tip C6-C1 (monotropitozida, betulozida), proantociani, 5-9 % tannin, steroli (betulafolientriol, betulafolientetrol), monoterpene glucozidate
(betulaalbosid A şi B, roseosida), 0,05-0,10 % ulei volatile (salicilat de metil, α şi β-betulinol, acetate de butilinil, a şi β-cariofilen, cariofilen-oxid),
rezine, vitamina C, săruri minerale.
Diuretică, cu eliminarea acidului uric, diaforetică, hipotermizantă, hipocolesterolemiantă, rubefiantă, antiinflamatoare.
Importanţa
Utilizare
Pielonefrite, uretrite, cistite, litiază renală, afecţiuni bacteriene şi inflamatorii ale căilor urinare, gută, afecţiuni reumatismale.
Medicina umană (populară): seva din ramurile verzi puse la foc era folosită pentru afecţiuni ale pielii sau pentru creşterea părului; zeama extrasă din
coaja de mesteacăn tânăr sau fiertura de coajă folosite la “scăldătoare��? pentru diferite boli; frunzele sub formă de ceai erau date contra durerilor
de inimă, reumatism sau gută, în bolile de rinichi sau pentru scăderea tensiunii; ceaiurile făcute din amestec de mai multe specii, alături de frunze de
mesteacăn erau folosite pentru combaterea tifosului sau în diabet; mustul din mesteacăn era dat celor bolnavi de tuberculoză; cu dohotul obţinut prin
arderea cojii, negru şi ubnsuros, se ungeau cei cu râie.
Medicina veterinară (populară ): pentru tratarea unor afecţiuni la cai.
Vopsitorie: colorant vegetal important – frunzele singure, culese toamna erau folosite pentru colorarea în galben a fibrelor sau ţesăturilor, iar în
amestec cu alte specii pentru obţinerea culorii roşii sau verzi; tot în diferite amestecuri era folosită şi scoarţa.
Diferite părţi ale plantei erau folosite în gosodării: ramurile subţiri – pentru confecţionarea măturilor; tulpinile, ramurile cu coajă – ca material
pentru construcţii ornamentale, garduri, chioşcuri; coaja – pentru legatul buciumelor lemnul – pentru oişti, cuie de încălţăminte, mosoare, furnir,
osii, butuci de roate, coarne de plug, cercuri pentru vase; taninul extras din scoarţă – folosit pentru tăbăcirea pieilor şi obţinerea “iufturilor��?
foarte apreciate; dohotul de mesteacăn – pentru unsul ciubotelor şi osiilor carelor.
Obiceiuri, tradiţii: În M-ţii Apuseni se foloseau ramurile de mesteacăn pentru îmbrăcatul Sângeorzului. În multe zone din tulpinile mestecenilor
tineri se făceau armindenii ce se puneau în curţi la 1 mai. Cu creanga verde de mesteacăn era bine “să dai după vite��? în zilele de armindeni, ca
acestea să fie vesele şi sănătoase.
Toxicitate
Contraindicaţii

Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Uroflan® (180 mg extract uscat), Urorenal® (500 mg extract uscat), Canephron® (108,9 mg extract uscat alaturi de Orthosiphonis folium şi
Solidaginis herba).
Interacţiuni
Conservare
Cultivare
Mesteacănul este o plantă care creşte uşor (creşte pînă la 1m pe an, dar are viaţă scurtă) şi care tolerează diferite tipuri de soluri (sărace, nisipoase şi
argiloase grele). Trebuie însă să treacă circa 15 ani pentru ca pornind de la o sămânţă, să producă propriile seminţe. Preferă solurile bine drenate, cu
un pH situat sub 6,5 cu poziţie însorită.
Este un arbore ornamental, dar are şi diferite utilizări în economie. Este o plantă potrivită pentru a fi crescută în apropierea depozitelor de compost
ajutând la desfăşurarea procesului de fermentare. Este de asemenea o plantă asociată potrivită, căci rădăcinile sale acţionează prin a îmbunătăţi
caracteristicile solului.
Se recomandă semănatul, într-o poziţie însorită pe un pat nutritiv rece (imediat ce seminţele s-au maturat) şi imediat se acoperă seminţele şi vasele
se plasează în poziţie însorită. Semănatul primăvara se realizează într-o poziţie însorită, în răsadniţă rece. În cazul în care germinaţia este slabă,
acoperirea cu sticlă permite creşterea temperaturii. În momentul când pot fi manipulate, plantele se trec în răsadniţă rece, pentru cel puţin prima
iarnă. Plantarea în poziţia definitivă se efectuează la sfârşit de primăvară, început de vară. În cazul în care se dispune de suficiente seminţe, se pot
semăna pe pat nutritiv afară, imediat ce seminţele s-au maturat sau primăvara de vreme, fără a se acoperi seminţele, în cazul semănatului de
primăvară. Plantele se cresc în respectiva poziţie pentru doi ani, înainte de a fi plantate în poziţiile permanente.
Recoltare
Valorificare
BETULAE FOLIUM – FRUNZE DE MESTEACĂN
1. Flux tehnologic:
- cântar industrial
- masă de condiţionare
- sita I, II, III, IV sau VII;
- moară;
- mecanice: pulvisare, sitare.
- manuale: condiţionare, dozare , omogenizare, ambalare.
Materia primă:
Betulae Folium – Frunze de Mesteacăn ;
Materiale :
a) ambalaje individuale (saci de hârtie dublaţi cu saci de polipropilenă sau saci de polipropilenă caşerată);
Semifabricate: - produs condiţionat;

- produs pulvisat;
- produs omogenizat;
Utilităţi : energie electrică, apă curentă.
Receptia calitativă se face prin verificarea următorilor parametri, conform S.T.nr.76/2004:
- autenticitatea plantelor;
- umiditate;
CONDIŢIONARE - se îndepărtează impurităţile (definite conform specificaţiei tehnice a materiei prime), corpurile străine organice şi minerale. La
sfârşitul operatiei se preleveaza probe (conform Standardului SR ISO 948) din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia
tehnică a produsului. Rezultatele se inregistreaza în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
PULVISARE/SITARE – Materia primă se procesează cu moara, apoi se sitează prin sita I, II, III, IV sau VII, având latura interioară a ochiului de
2,5 ; 2,6 ; 1,0 ; 0,5 respectiv 0,1 mm .
Deşeul valorificabil se reintroduce în moară, în vederea unei noi operaţii de pulvisare, dacă rezultatele analizei de laborator confirmă că recuperarea
produsului util se face în condiţii de eficienţă economică. Dimensiunile fragmentelor trebuie sa fie mai mici sau egale cu dimensiunea sitei. Deşeul
nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
AMBALARE – pulvisul se introduce în ambalaje de tip saci de hârtie dublaţi cu saci de polipropilenă sau saci de polipropilenă caşerată);
Se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în secţia de
ambalare. Se verifică mărimea lotului, a eşantionului analizat, ambalarea şi etichetarea ambalajelor secundare şi colective.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BORAGO OFFICINALIS L.
Denumire populară: Limba mielului
Regnul: Plantae
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Subfamilia:
Plantă anuală, erectă, ramificată, înaltă de 30-60 cm, acoperită cu peri patuli, aspri. Frunze cu margini întregi sau puţin denticulate, cele bazale şi
tulpinale inferioare ovate sau alungite, brusc îngustate în peţiol, cele mijlocii sesile, sau îngustate într-un peţiol lat aripat, la bază cordat şi auriculat,
cele superioare alungit lanceolate. Flori dispuse în cincine solitare, mai rar în perechi scurte. Corola stelată, la început roşie, mai târziu cerule-
albastră, cu fornice în formă de scvame invaginate, mari, emarginate, papiloase. Fructe nucule mari, cilindrice, erecte, reticulat şi granulat rugoase.
Înflorire V-VIII.
Cultivată în grădini şi sălbăticită, meliferă.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează flores, folium, caulis, semen.
Flores conţin: mucilagii, pirolizidine saturate (tesinina sau p-hidrioxicinamatul izoretronecanolului).
Folium et caulis cinţin: mucilagii, 0,02 – 0,18 % alcaloizi pirolizidinici (licopsamină, 7- acetillicopsamină, amabilină, echimidină, simfitină,
supinină, simglandină, intermedină, 7- acetilintermedină), acid silicic.
Radix conţine 0,25 – 0,29 % alcaloizi pirolizidinici.
Semen conţine 13 – 33 % ulei bogat în acid linoleic (30- 40 %), acid oeic (15 – 19 %) şi acid γ-linolenic (18 – 25 %).
Demulcentă, diuretică şi sudorifică (neverificate farmacologic).
Importanţa
Melifera
Utilizare
Tradiţional în bronşite acute benigne, hidropizii.
Toxicitate
Contraindicaţii
Femei însărcinate, copii.

Hepatotoxicitate, discomfort abdominal.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Anticoagulante, antitrombotice, heparină.
Din cauza conţinutului în alcaloizi pirolizidinici Oficiul Federal German pentru Sanatate, Comisia E (1991) n-a autorizat utilizarea produsului în
preparate fitoterapeutice, însă autorităţile franceze, pornind de la structura saturată a tesininei, teoretic negeneratoare de pirol, admit înscrierea
florilor de Borago officinalis pe lista celor 174 de produse ce pot intra în formulele unor preparate fitoterapeutice.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Diviziunea radacinii si plantare primavara; distanta de plantare 40x30
sau semanat
Recoltare
Herba, recoltata manual pe durata vegetatiei aprilie-septembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA NAPUS L.
Denumire populară:
Sinonime ştiinţifice: convar. NAPUS (Rapiţă), convar. ANNUUA (Colza de primăvară),
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Plantă anuală sau bisanuală cu rădăcina subţire, neîngroşată; frunze cenuşii sau glauce, cele inferioare peţiolate, lirate, penat-partite, + păroase; cele
mijlocii şi superioare nedivizate, sesile cu baza cordat-amplexicaulă; florile bisimetrice cu petale galbene sunt grupate în raceme în care florile
deschise sunt mai jos decât bobocii florali; înflorirea în aprilie-august; fruct – silicvă erect-patentă cu rostru lung până la 1/3 din silicvă şi seminţe
globuloase, negre-glauce sau roşii-întunecat, aproape netede.
Specie cultivată ca plantă oleaginoasă.
Organe utilizate
Seminţele de rapiţă şi colza au un conţinut ridicat de lipide şi proteine şi mai scăzut de glucide, fiind alături de floarea soarelui principalele plante
oleaginoasE.
Lipidele sunt acumulate în sferozomi şi sunt reprezentate de trigliceride, fosfatidil serină, fosfatidil inozitol şi acizi graşi liberi. Lipidele din
seminţele de Colza au următorul conţinut de acizi graşi: 5,6 % acid palmitic, 1,4 % acid stearic, 58,2 % acid oleic, 22,2 % acid linoleic, 8,9 % acid
linolenic şi urme de acid arahidonic şi acid erucic. Acidul erucic are efecte negative asupra organismului uman, motiv pentru care se urmăreşte
diminuarea conţinutului acestuia.
Importanţa
Melifera, oleaginoasa
Utilizare
Triboi-Blondel şi Raibaillier (1988) au precizat că în cursul maturării seminţelor de rapiţă are loc acumularea glucozinolaţilor până la 30 – 60
micrmoli/g la soiurile cu conţinut scăzut şi până la 160 – 200 micrmoli/g la cele cu conţinut ridicat. Sub acţiunea mirozinazei are loc biodegradarea
glucozinolaţilor cu formarea de radicali tiocianaţi, nitrili, izotiocianaţi şi oxazolidinetionă, care provoacă hipertrofia tiroidei Borek ş.a., 1996).
Cultivare
Rapiţa creşte în plin soare, pe orice tip de sol rezonabil, dar preferă solurile fertile, bine drenate, soluri grele şi condiţii de umezeală rece. Creşterea
este favorizată în situaţia zilelor însorite, urmate de nopţi reci, iar vremea uscată la momentul recoltării este o condiţie esenţială. Tolerează
precipitaţii anuale de 30-280 cm, o temperatură medie anuală de 5-27 oC şi un pH cuprins între 4,2-8,2. Plantele foarte tinere sunt susceptibile la
acţiunea temperaturilor joase, respectiv -4oC determină perturbări plantulelor, în timp ce -2oC nu are nici un efect când plantele au depăşit vârsta de
o lună. Se cultivă pentru seminţele bogate în ulei, seminţe bogate în acid erucic şi glucozinolaţi, fiecare dintre aceste substanţe având proprietăţi
anti-nutriţionale. Prin urmare, au fost selecţionate cultivaruri cu un conţinut redus în aceste substanţe, în vederea utilizării plantei ca aliment.
Procesul de polenizare se realizează astfel: 70% autopolenizare şi 30% polenizare încrucişată. Chiar dacă nu este vânt sau lipsesc insectele, se pot
produce seminţe.
Se seamănă in situ primăvara.
Recoltare
Radacini, toamna tarziu, mecanizat cu dislocatoare sau masini de recoltat cartofi
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA NIGRA (L.) Koch
Denumire populară: Muştar negru
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Organe utilizate
Principalii componenţi din seminţele de muştar negru sunt: glucide, lipide (28,2 – 30,5 %), mucilagii (20 %), aminoacizi (arginină) şi substanţe
minerale.
Seminţele se caracterizează prin prezenţa compuşilor cu sulf: 2-feniletil-glucozinalat, 3-metilpropil-glucozinolat, allil-izotiocianat, allil-tiocianat,
feniletil-izotiocianat, sinigrină (allil glucozinolat) şi sinapină. Prin hidroliza sinigrinei rezultă allil izotiocianat. Acesta fixează iodul şi previne
acumularea lui în tiroidă şi pot cauza hipotiroidism.
Acestea mai conţin:
Acizi graşi: acid erucic, acid oleic şi acid linoleic.
Vitamine: acid ascorbic şi niacină.
Acizi organici: acid cafeic, acid clorogenic, acid ferulic, acid hidroxibenzoic, acid p-cumaric, acid protocatecuic, acid sinapic şi acid trans-cinamic.
Carminativ, diuretic, emetic, laxativ, stimulant, stomahic, vezicant.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
S-a constatat că izotiocianaţii pot preveni cancerul de colon.
Seminţele se folosesc în alimentaţie, la prepararea muştarului.
Recoltare
Semintele, cu combina, din lan, atunci cand acestea s-au copt
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA convar. BOTRYTIS (L.) Duchesne
Denumire populară: Conopidă
Carfiol, Cartafiol, Cartafior, Cartifiol, Chenopidă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Plantă anuală cu rădăcina ramificată, lignificată, neîngroşată; tulpina foarte scurtă formează terminal inflorescenţa alcătuită din numeroase
ramificaţii şi pediceli florali scurţi, puternic îngroşaţi, cărnoşi, albicioşi ce alcătuiesc o căpăţână densă, hemisferică, înconjurată de frunze tulpinale
mari, dinţate pe margine, glauce (acoperite cu un strat gros de ceară); florile galbene, apar pe tulpinile florifere când este depăşită faza optimă de
recoltare; fruct-silicvă cu seminţe mici, maronii.
Specie cultivată ca legumă.
Organe utilizate
Souci ş.a. (1981) menţionează că valoarea energetică a inflorescenţelor de conopidă este relativ scăzută(118,5 kJ/ 100 g), derivînd din conţinutul
redus de glucide (3,3 – 5,6 %), proteine (1,6 – 2,3 %) şi lipide (0,07 %).
Inflorescenţele de conopidă conţin 1,16 % glucoză, 1,05 % fructoză, 0,23 % zaharoză, 0,25 % amidon, 0,89 % pectine, 1,12 % celuloză, steroli (12
mg/ 100 g β-sitosterol, 3,0 mg/ 100 g campesterol şi 2,0 mg /100 g stigmesterol) şi acizi fenolici (acid ferulic, cafeic şi p-cumaric).
Conţinutul în vitamine din 100 g ţesut a variat în următoarele limite: 0,11 mg tiamină, 0,10 mg riboflavină, 0,20 mg piridoxină, 0,60 mg
nicotinamidă, 0,05 mg acid folic, 1,01 mg acid pantotenic, 69,8 mg acid ascorbic, 0,09 mg tocoferoli, 0,30 mg filochinonă şi 0,001 mg biotină.
Substanţele minerale determinate în 100 g ţesut a variat astfel: 16 mg sodiu, 328 mg potasiu, 17 mg magneziu, 20 mg calciu, 0,17 mg mangan, 0,63
mg fier, 0,15 mg bor, 0,14 mg cupru, 0,23 mg zinc, 54 mg fosfor şi 29 mg clor.
Principalii aminoacizi identificaţi în 100 g ţesut au fost următorii: 170 mg leucină, 150 mg valină, 140 mg lizină, 110 mg treonină, izoleucină şi
arginină, 70 mg fenilalanină şi 40 mg histidină şi metionină.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Mugurii florali conţin glucorafanine, substanţe cu rol protector în inducerea carcinogenezei şi a mutagenezei (vezi broccoli).
Conopida prezintă importanţă în alimentaţie nu numai pentru gustul plăcut ci şi pentru conţinutul ridicat de acid ascorbic, aminoacizi esenţiali, fibre
dietetice (2,5 %) şi pentru valoarea energetică scăzută (dietă).
Cultivare
Conopida reuşeşte în plin soare şi tolerează solurile cu un pH cuprins între 4,3-8,3. Dacă lipseşte umiditatea, plantele pot produce inflorescenţe mici
şi deformate.
Se cultivă pentru inflorescenţele imature, iar temperature optimă se situează în jur de 17oC, în timp ce temperatura de peste 20oC determină
obţinerea unor inflorescenţe de calitate slabă sau chiar acestea nu se formează. Creşte bine asociată cu ţelină şi alte plante aromatice, în schimb nu
este bine a se asocia cu sfecla, tomatele, ceapa şi căpşunii.
Se seamănă afară într-un pat nutritiv în aprilie-iunie în funcţie de cultivar. Când plantele au o înălţime de 5-10 cm se plantează în locul definitiv. La
unele soiuri, seminţele se pot semăna la sfârşit de iarnă în seră, în vederea obţinerii recoltei la începutul verii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA L. convar. CAPITATA (L.) Alef. var. CAPITATA
Denumire populară: Varză
Broazbe, Curechi, Curechiu, Curechi alb, Curechi căpăţână, Curechi creţ, Curechi cu căpăţână, Curechi de
iarnă, Curechi de murat, Varză albă, Varză căpăţână, Varză de grădină, Varză de iarnă, Varză de toamnă,
Varză văratică, Vearză
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Plantă erbacee bisanuală cu rădăcina pivotantă, nelignificată, bine dezvoltată, ramificată; tulpina în primul an este scurtă, cilindrică şi formează
terminal un mugure mare, învelit strâns de frunze netede, cărnoase, cu nervura principală evidentă, acoperite cu pruină ce alcătuiesc o căpăţână
compactă; tulpina floriferă apare în al doilea an, prezintă frunze obovate sau alungit liniare şi flori galbene grupate într-un racem lung; înflorire în
mai-iulie; fruct – silicvă cu o singură nervură evidentă pe valvă şi seminţe mici, sferice, netede, brune sau cafeniu-negre.
Organe utilizate
Frunzele de varză au o valoare energetică de 192,1 kJ/ 100 g şi conţin 3,4 – 6,3 % glucide solubile, 1,2 – 4,9 % proteine, 0,10 – 1,3 % lipide şi 86,6
– 91,0 % apă (Souci ş.a., 1981).
Au mai fost determinaţi şi alţi compuşi organici ca: glucoza (1,6 %), fructoza (2,0 %), zaharoza (0,1 %), amidonul (0,03 %), pectinele (1,09 %),
celuloza (0,7 %), acizii organici (acidul citric 50 - 150 mg/ 100 g, acidul malic 60 – 600 mg/ 100 g), acizii fenolici (quinic şi succinic).
Aminoacizii din frunzele de varză au avut un conţinut mai scăzut. În 100 g frunze edibile s-au determinat 100 mg arginină, 65 mg lizină, 56 mg
leucină, 49 mg valină, 39 mg izoleucină, 38 mg treonină, 30 mg fenilalanină, 27 mg cistină, 25 mg histidină şi 13 mg metionină.
Conţinutul în vitamine al frunzelor de varză, raportat la 100 g produs, este următorul: 0,05 mg tiamină, 0,04 mg riboflavină, 0,11 mg piridoxină,
0,32 mg nicotinamidă, 0,08 mg acid folic, 0,26 mg acid pantotenic, 45,8 mg acid ascorbic, 0,02 mg tocoferoli şi 0,15 mg filochinonă.
Substanţele minerale variază între 0,37 şi 0,80 %, în 100 g ţesut fiind determinate: 227 mg potasiu, 46 mg calciu, 13 mg sodiu, 37 mg clor, 27,5 mg
fosfor, 23 mg magneziu, 13 mg sodiu, 0,5 mg fier şi 0,1 mg mangan.
Frunzele de varză acumulează un conţinut mare de nitraţi, respectiv peste 1.000 mg/ kg substanţă proaspîtî. Conţinutul maxim de nitraşi a fost
detrminat în frunzele interioare: 4.715 ppm, iar nervurile au avut un conţinut mai mic de 1,6 ori comparativ cu limbul foliar.
Dintre compuşii volatili care conferă aroma caracteristică frunzelor de varză au fost identificaţi: S-metil-cistein sulfoxidul din care se formează
metil metantiosulfinaţii, allil izotiocianatul, metan tiolul, disulfura de dimetil şi trisulfura de dimetil.
Glucozinolaţii reprezintă compuşi ce au o importanţă deosebită în cazul legumelor din grupa verzei. Stoewsand (1995) a precizat că în frunzele de
varză se găsesc 10 glucozinolaţi. Dintre aceştia izotiocianaţii inhibă iodul din tiroidă. Alţi trei glucozinolaţi: 4-metil-sulfinilbutil- (glucorafanină), 2-
feniletil- (gluconasturtiină) şi 3-indolmetil- (glucobrassicină) au efect anticancerigen. Metabolitul glucobrassicinei: indol-3-carbamol, are efect
asupra cancerului ovarian. Rosa ş.a. (1997) au determinat conţinutul de glucozinolaţi din diferite organe ale plantelor de varză. În organele aeriene
au fost identificaţi 2-propenil glucozinolatul şi 3-metilsulfinilpropil glucozinolatul în concentraţie de 261, respectiv 167 micromoli/ 100 g sub.
uscată. În rădăcini au fost identificaţi: 1-metoxiindol-3-metil glucozinolatul, 2-feniletil glucozinolatul şi 3-metilsulfinilpropil glucozinolatul în
concentraţie de 495, 495 şi respectiv 385 micromoli/ 100 g sub. uscată. Cea mai mare concentraţie a fost determinată între orele 22 şi 2.
Kyung şi Fleming (1997) au precizat că allil izotiocianaţii în concentraţie de 50 – 500 ppm au efect inhibator asupra bacteriilor şi în concentraţie de
1 – 4 ppm asupra ciupercilor parazite.
Culoarea frunzelor de varză este datorată prezenţei pigmenţilor clorofilieni. Astfel, conţinutul de clorofilă a variat între58,43 mg( 100 g în frunzele
exterioare, 2,08 mg/ 100 g în frunzele intermediare şi 0,60 mg/ 100 g în cele interioare (Burzo ş.a., 2000).
Nilsen ş.a. (1993) au identificat pentru prima dată prezenţa în frunzele de varză a izoflavonol glicozizilor.
Extractele din varză previn apariţia guşei şi se folosesc în tratarea ulcerelor duodenale.
Brassica oleracea var. capitata f. rubra (varză roşie) conţine o cantitate mare de pigmenţi antocianici. Hrazdina ş.a. (1977) au identificat cianidin 3-
soforozid-5-glucozid, cianidin 3-(malonoilsoforozid)-5-glucozid, cianidin 3-(p-cumaroilsoforozid)-5-glucozid, cianidin 3-(di-p-cumaroilsoforozid)-
5-glucozid, cianidin 3-(feruloilsoforozid)-5-glucozid, cianidin 3-(diferuloilsoforozid)-5-glucozid, cianidin 3- (sinapoilsoforozid)-5-glucozid şi
cianidin 3-(disinapoilsoforozid)-5-glucozid. Stroh citat de Bodea (1965) a identificat prezenţa cianidin 3-triglucozidului (rubrobrasină).
Frunzele au acţiune de detoxifiere iar seminţele sunt antihelmintice, diuretice şi laxative.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Frunzele se folosesc sub formă de cataplasme pe umflături sau tumori şi pentu tratarea artritei. Consumul frunzelor proaspete stimulează digestia.
Cultivare
Varza albă este o plantă de climat temperat, temperatura optimă de creştere a plantelor fiind de 15-20oC. Are cerinţe mari faţă de umiditate,
consumul zilnic fiind de la 0,2 – 0,4 l pînă la 2 -2,5 l pe plantă, în funcţie de faza de vegetaţie. Faţă de lumină cerinţele sunt moderate. Varza are
cerinţe mari faţă de sol, preferând soluri bine structurate, fertile, care reţin apa. Reacţia solului trebuie să fie uşor alcalină (pH cuprins între 6,5 -7,8)
şi trebuie evitate solurile acide care favorizează atacul de Plasmodiophora brassicae. În privinţa nutriţiei minerale, pentru obţinerea unui produs de
calitate, raportul între azot şi potasiu trebuie să fie 1:1,5.
În cultură se găsesc soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită care se cultivă în câmp, sere sau solarii, pentru obţinerea de producţii timpurii, de vară
sau toamnă. Pentru cultura timpurie în câmp se procedează la producerea răsadurilor prin semănat în răsadniţe calde, în ultima decadă a lunii
februarie, folosind 400-600 g sămânţă pentru răsadul necesar unui hectar de cultură. Se repică în ghivece sau cuburi nutritive, iar plantarea
răsadurilor se efectuează în luna martie, până la începutul lunii aprilie. Pe parcursul vegetaţiei se aplică lucrări de îngrijire specifice, iar recoltarea
începe în ultima decadă a lunii mai, în zonele de câmpie şi la începutul lunii iunie, în celelalte regiuni. Se obţine o producţie de 20-30 t/ha. Pentru
cultura de vară, în vederea producerii răsadurilor semănatul se efectuează din prima decadă a lunii martie, până în prima decadă a lunii aprilie, în
răsadniţe sau solarii calde, ori chiar solarii neîncălzite pentru semănăturile mai târzii. Sunt necesare 300-350 g seminţe pentru obţinerea răsadului la
un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor se efectuează din luna aprilie, până în prima jumătate a lunii mai. Se aplică lucrări de îngrijire specifice.
Recoltarea se efectuează în lunile octombrie-noiembrie, după căderea primelor brume, iar producţia obţinută este de 40-60 t/ha. Pentru cultura de
toamnă răsadurile se produc pe straturi reci, folosind 300-400 g seminţe pentru un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor are loc de la sfârşitul lunii
mai până la sfârşitul lunii iunie, iar recoltarea are loc în lunile octombrie-noiembrie, obţinînd 40-60 t/ha.
În vederea obţinerii producţiei de vară-toamnă se poate practica şi cultura verzei prin semănat direct, mecanizat de la sfârşitul lunii martie, până la
începutul lunii mai, folosind 1-1,5 kg sămânţă la hectar. Recoltarea poate începe din lunile iulie-august şi durează până în octombrie- noiembrie.
Recolta obţinută este de 30-40 t/ha la soiurile semitimpurii şi 40-60 t/ha la cele târzii.
Varza poate fi cultivată şi în seră, în ciclul I, cu producerea răsadurilor în sere înmulţitor (semănat în octombrie-noiembrie) şi înfiinţarea culturii în
decembrie-ianuarie. Recoltarea se face eşalonat în perioada martie-aprilie, obţinând o producţie de 30-40 t/ha.
Pentru cultura în solarii, răsadurile se produc în sere înmulţitor, cu semănat la începutul lunii ianuarie, plantarea începând cu sfârşitul lunii februarie
în zonele de câmpie şi până la 15 martie în celelalte zone. Recoltarea se efectuează începând din luna mai, obţinând 30-40 t/ha.
Producerea seminţelor durează doi ani, în primul an se obţin plantele mamă, iar în al doilea an seminţele.
Mod de cultivare:
Prin rasad obtinut din seminte primavara si transplantat in camp
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA L. convar. GEMMIFERA (DC) Jav.
Denumire populară: Varză de Bruxelles
Verzişoară
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Plantă erbacee bisanuală cu rădăcina pivotantă, ramificată; tulpina înaltă de 50 – 100 cm (în funcţie de soi); frunzele tulpinale, lung peţiolate, verzi
au lamina uşor gofrată şi marginile îndoite în sus, cu aspect de cupă; mugurii aflaţi în axila frunzelor sunt îngroşaţi, formând “verzişoarele��? din
care în următorul an se diferenţiază tulpini florifere ci flori galbene grupate în racem; înflorire în mai-iulie; fruct – silicvă cu o singură nervură
evidentă pe valvă şi seminţe mici, sferice, netede, maron închis.
Compoziţia chimică:
Varza de Bruxelles are după Souci ş.a. (1981) cea mai mare valoare energetică dintre legumele din grupa verzei (215,8 kJ/ 100 g), care este
detrminată de conţinutul de glucide (6,0 – 7,6 %), lipide (0,4 – 0,6 % şi proteine (4,0 – 50 %).
Conţinutul de glucoză, fructoză şi zaharoză a fost de 0,88 %, 0,79 % şi respectiv de 1,13 %, cel de amidon 0,49 %, conţinutul de acizi organici a
variat între 350 mg/ 100 g acid citric, 200 mg/ 100 g acid malic, şi 5,8 mg/ 100 g pentru acidul oxalic, iar conţinutul de steroli a variat între 17 mg/
100 g beta-sitosterol şi 6,0 mg/ 100 g campesterol.
Organele comestibile a acestei specii a prezentat un conţinut relativ ridicat de aminoacizi: 0,28 % arginină, 0,25 % lizină, 0,24 % valină, 0,23 %
leucină, 0,21 % izoleucină, 0,16 % treonină, 0,15 % fenilalanină, 0,11 % histidină, 0,05 % triptofan şi 0,04 % metionină.
Conţinutul de vitamine din 100 g ţesut variază astfel: 0,11 mg tiamină, 0,14 mg riboflavină, 0,28 mg piridoxină, 0,67 mg nicotinamidă, 0,08 mg acid
folic, 0,1 – 1,4 mg acid pantotenic, 114 mg acid ascorbic 0,10 mg tocoferoli şi 0,14 mg filochinonă.
Conţinutul de substanţe minerale variază între 1,30 şi 1,51 % fiind constituit din prezenţa în 100 g ţesut a următoarelor elemente minerale: 7,0 mg
sodiu, 411 mg potasiu, 22 mg magneziu, 31 mg calciu, 0,26 mg mangan, 1,1 mg fier, 7,0 mg molibden, 0,09 mg cupru, 0,87 mg zinc, 83,6 mg fosfor
şi 40 mg clor.
Acţiune terapeutică:
Utilizare:
Importanţa alimentară a acestei specii derivă din conţinutul ridicat de vitamină C, de fibre (1,45 %), aminoacizi esenţiali şi substanţe minerale.
Toxicitate:
Contraindicaţii:
Precauţii şi reacţii adverse:
Dozare:
Supradozare:
Forme farmaceutice:
Conservare:
Cultivare:
Varza de Bruxelles are cerinţe asemănătoare faţă de factorii de mediu ca şi varza albă. Temperatura optimă de vegetaţie este 15-21 oC, iar creşterea
plantelor poate avea loc la temperaturi curpinse între 3 şi 35oC. Verzişoarele se dezvoltă normal la temperaturi moderate (15-18oC). Temperaturile
ridicate din toamnă pot să influenţeze nefavorabil dezvoltarea acestora. Vernalizarea se realizează prin expunerea plantelor adulte la temperaturi de
4-7oC, timp de 12 săptămâni.
În ceea ce priveşte lumina, cerinţele sunt mai mari în faza de răsad.
Are cerinţe mari faţă de apă şi din acest considerent trebuie evitate şocurile hidrice cauzate de lipsa de apă, în perioadele secetoase.
Varza de Bruxelles preferă solurile profunde, fertile, bine structurate. În cazul solurilor compacte poate apărea fenomenul de asfixiere a rădăcinilor,
cauzat de excesul de apă, în perioadele cu precipitaţii abundente. Spre deosebire de alte varietăţi de varză, suportă solurile uşor acide, cu un pH
optim situat în jur de 6,5. Se impune evitarea solurilor cu exces de azot, deoarece în astfel de condiţii plantele vor forma verzişoare puţin îndesate
sau desfăcute.
Pentru cultivare se procedează la producerea răsadurilor începând din prima decadă a lunii aprilie, în răsadniţe semicalde sau pe strat în câmp. Se
folosesc 200-240 g sămânţă pentru asigurarea necesarului pentru un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor se efectuează la începutul lunii iunie (la
o vârstă a răsadului de 50-60 zile). Pe lângă lucrările obişnuite de îngrijire, toamna, pentru a se grăbi formarea verzişoarelor se îndepărtează vârful
de creştere deasupra ultimelor verzişoare formate, mai ales la soiurile care nu au capacitatea de a forma verzişoarele simultan.
Recoltarea se realizează eşalonat, pe măsură ce verzişoarele au ajuns la maturitatea caracteristică, începând din toamnă până în primăvară, în martie,
în zonele cu ierni blânde. În condiţiile de la noi, în vederea valorificării planta se taie de la bază, se îndepărtează apoi porţiunea din vârf (fără
verzişoare normal dezvoltate) şi frunzele de pe tulpină. Se obţine o producţie de 10-14 t/ha.
Pentru producerea seminţelor, înfiinţarea culturii în anul I se face asemănător culturii pentru consum. În cursul perioadei de vegetaţie se practică
lucrări de purificare biologică, îndepărtând plantele netipice şi cele care nu au format verzişoare de mărime corespunzătoare. Toamna plantele pot să
rămână în pământ, în zonele cu ierni blânde sau se smulg din pământ, se îndepărtează frunzele şi se păstrează în depozite până primăvara, când se
plantează în câmp. În anul al doilea se aplică lucrări obişnuite de întreţinere. Recoltarea semincerilor are loc în lunile iulie-august, se lasă apoi la
uscat, se batozează, iar producţia de seminţe obţinute este de 500 – 600 kg/ha.
Valorificare:
Organe utilizate
Varza de Bruxelles are după Souci ş.a. (1981) cea mai mare valoare energetică dintre legumele din grupa verzei (215,8 kJ/ 100 g), care este
detrminată de conţinutul de glucide (6,0 – 7,6 %), lipide (0,4 – 0,6 % şi proteine (4,0 – 50 %).
Conţinutul de glucoză, fructoză şi zaharoză a fost de 0,88 %, 0,79 % şi respectiv de 1,13 %, cel de amidon 0,49 %, conţinutul de acizi organici a
variat între 350 mg/ 100 g acid citric, 200 mg/ 100 g acid malic, şi 5,8 mg/ 100 g pentru acidul oxalic, iar conţinutul de steroli a variat între 17 mg/
100 g β-sitosterol şi 6,0 mg/ 100 g campesterol.
Organele comestibile a acestei specii a prezentat un conţinut relativ ridicat de aminoacizi: 0,28 % arginină, 0,25 % lizină, 0,24 % valină, 0,23 %
leucină, 0,21 % izoleucină, 0,16 % treonină, 0,15 % fenilalanină, 0,11 % histidină, 0,05 % triptofan şi 0,04 % metionină.
Conţinutul de vitamine din 100 g ţesut variază astfel: 0,11 mg tiamină, 0,14 mg riboflavină, 0,28 mg piridoxină, 0,67 mg nicotinamidă, 0,08 mg acid
folic, 0,1 – 1,4 mg acid pantotenic, 114 mg acid ascorbic 0,10 mg tocoferoli şi 0,14 mg filochinonă.
Conţinutul de substanţe minerale variază între 1,30 şi 1,51 % fiind constituit din prezenţa în 100 g ţesut a următoarelor elemente minerale: 7,0 mg
sodiu, 411 mg potasiu, 22 mg magneziu, 31 mg calciu, 0,26 mg mangan, 1,1 mg fier, 7,0 mg molibden, 0,09 mg cupru, 0,87 mg zinc, 83,6 mg fosfor
şi 40 mg clor.
Importanţa
Utilizare
Importanţa alimentară a acestei specii derivă din conţinutul ridicat de vitamină C, de fibre (1,45 %), aminoacizi esenţiali şi substanţe minerale.
Cultivare
Varza de Bruxelles are cerinţe asemănătoare faţă de factorii de mediu ca şi varza albă. Temperatura optimă de vegetaţie este 15-21 oC, iar creşterea
plantelor poate avea loc la temperaturi curpinse între 3 şi 35oC. Verzişoarele se dezvoltă normal la temperaturi moderate (15-18oC). Temperaturile
ridicate din toamnă pot să influenţeze nefavorabil dezvoltarea acestora. Vernalizarea se realizează prin expunerea plantelor adulte la temperaturi de
4-7oC, timp de 12 săptămâni.
În ceea ce priveşte lumina, cerinţele sunt mai mari în faza de răsad.
Are cerinţe mari faţă de apă şi din acest considerent trebuie evitate şocurile hidrice cauzate de lipsa de apă, în perioadele secetoase.
Varza de Bruxelles preferă solurile profunde, fertile, bine structurate. În cazul solurilor compacte poate apărea fenomenul de asfixiere a rădăcinilor,
cauzat de excesul de apă, în perioadele cu precipitaţii abundente. Spre deosebire de alte varietăţi de varză, suportă solurile uşor acide, cu un pH
optim situat în jur de 6,5. Se impune evitarea solurilor cu exces de azot, deoarece în astfel de condiţii plantele vor forma verzişoare puţin îndesate
sau desfăcute.
Pentru cultivare se procedează la producerea răsadurilor începând din prima decadă a lunii aprilie, în răsadniţe semicalde sau pe strat în câmp. Se
folosesc 200-240 g sămânţă pentru asigurarea necesarului pentru un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor se efectuează la începutul lunii iunie (la
o vârstă a răsadului de 50-60 zile). Pe lângă lucrările obişnuite de îngrijire, toamna, pentru a se grăbi formarea verzişoarelor se îndepărtează vârful
de creştere deasupra ultimelor verzişoare formate, mai ales la soiurile care nu au capacitatea de a forma verzişoarele simultan.
Recoltarea se realizează eşalonat, pe măsură ce verzişoarele au ajuns la maturitatea caracteristică, începând din toamnă până în primăvară, în martie,
în zonele cu ierni blânde. În condiţiile de la noi, în vederea valorificării planta se taie de la bază, se îndepărtează apoi porţiunea din vârf (fără
verzişoare normal dezvoltate) şi frunzele de pe tulpină. Se obţine o producţie de 10-14 t/ha.
Pentru producerea seminţelor, înfiinţarea culturii în anul I se face asemănător culturii pentru consum. În cursul perioadei de vegetaţie se practică
lucrări de purificare biologică, îndepărtând plantele netipice şi cele care nu au format verzişoare de mărime corespunzătoare. Toamna plantele pot să
rămână în pământ, în zonele cu ierni blânde sau se smulg din pământ, se îndepărtează frunzele şi se păstrează în depozite până primăvara, când se
plantează în câmp. În anul al doilea se aplică lucrări obişnuite de întreţinere. Recoltarea semincerilor are loc în lunile iulie-august, se lasă apoi la
uscat, se batozează, iar producţia de seminţe obţinute este de 500 – 600 kg/ha.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA L. convar. GONGYLODES (L.) Duchesne
Denumire populară: Gulie
Sinonime ştiinţifice: B. rupestris Rafin.; convar.gongylodes Janchen
Brozbă, Calarabe, Caralambe, Carababe, Cararabe, Călărabe, Călărubă, Chelărabe vinete, Chelărabi,
Chelărabie, Chelărade, Corelabe, Corolob, Curechi, Gulie de iarnă, Gulioare, Gulimani, Nap porcesc
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Plantă erbacee bisanuală cu rădăcina pivotantă, ramificată; baza tulpinii cuprinzând mai multe internoduri este tuberizată globulos; frunzele lung
peţiolate au lamina verde sau violacee, cu marginea dinţată; tulpina floriferă apare în al doilea an, prezintă flori galbene; înflorire în mai-iulie; fruct
– silicvă cu o singură nervură evidentă pe valvă şi seminţe mici.
Organe utilizate
Partea comestibilă o reprezintă tulpina metamorfozată care acumulează după Souci ş.a. (1981): 3,3 – 5,6 % glucide solubile, 1,6 – 2,3 % proteine,
3,3 – 5,6 lipide, care le conferă o valoare energetică de 110,95 kJ. Glucidele solubile din gulii sunt reprezentate de glucoză (1,40 %), fructoză (1,23
%) şi zaharoză (1,29 %), iar dintre acizii organici predomină acidul citric (155 mg/ 100 g) şi acidul oxalic (1,4 mg/ 100 g).
Conţinutul în vitamine al guliilor este relativ scăzut, cu excepţia acidului ascorbic, aşa după cum rezultă din datele publicate de Souci ş.a. (1981):
0,03 – 0,06 mg/ 100 g tiamină, 0,03 – 0,06 mg/ 100 g riboflavină, 1,04 – 2,62 mg/ 100 g nicotinamidă, 0,10 mg/ 100 g acid pantotenic, 0,10 – 0,14
mg/ 100 g piridoxină şi 41 – 92 mg/ 100 g acid ascorbic.
Conţinutul în aminoacizi prezintă variaţii relativ mari: 0,12 % arginină, 0,08 % izoleucină, 0,07 % leucină, 0,06 % lizină, 0,05 % treonină, 0,05 %
valină, 0,04 % fenilalanină, 0,03 % histidină şi 0,01 % triptofan şi metionină.
Dintre elementele minerale predomină: potasiu 340 - 500 mg/ 100 g, calciu 43 - 90 mg/ 100 g, fosforul 44 – 55 mg/ 100 g, magneziul 32 – 40 mg/
100 g şi sodiul 10 -56 mg/ 100 g parte edibilă.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Se foloseşte în alimentaţie, preparate în mod divers: supe, umplute etc.
Cultivare
Gulia are cerinţe moderate faţă de factorii de vegetaţie.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20oC, iar temperaturile scăzute (de sub 5oC) în faza de răsad pot determina vernalizarea plantelor.
Are cerinţe mari faţă de apă, comparativ cu varza, ca urmare a faptului că sistemul radicular este mai slab dezvoltat. Insuficienţa apei în perioada
formării tulpinii tuberizate determină lignificarea ţesuturilor şi reducerea producţiei, iar alternanţa perioadelor cu umiditate diferită duce la crăparea
părţii comestibile. În privinţa umidităţii solului, aceasta trebuie menţinută la valori de 70- 75% din capacitatea de câmp.
Gulia are cerinţe moderate faţă de lumină, dar în locuri umbrite se dezvoltă mai mult aparatul foliar, în detrimentul părţii comestibile.
Preferă solurile fertile, cu un pH de 6,5-7,5, fără exces de azot. Pentru culturile timpurii sunt mai potrivite solurile uşoare, nisipo-lutoase, iar penttru
cele de toamnă, solurile mai compacte, semigrele, luto-argiloase.
Se poate cultiva în câmp pentru obţinerea producţiei timpurii sau târzii, dar şi în sere, ori solarii. În cazul culturii protejate, de regulă se cultivă
intercalată printre rândurile speciei de bază (tomate, castraveţi).
Pentru cultura timpurie în câmp, răsadurile se produc în răsadniţe calde, prin semănat la începutul lunii aprilie, folosind 0,8-1 kg sămânţă pentru un
hectar de cultură. Se procedează la repicat în cuburi nutritive, temperatura se menţine la 12-14oC pentru a se evita vernalizarea şi formarea
prematură a tulpinilor florale. Înainte de plantarea ei, circa 10 zile se procedează la călirea răsadurilor. Plantarea se realizează înepând cu ultima
decadă a lunii aprilie. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se aplică lucrări de îngrijire specifice. Recoltarea se realizează eşalonat pe măsură ce
tulpina îngroşată ajunge la un diametru de 5-10 cm, începând cu luna mai, iar producţia obţinută este de 15-20 t/ha.
Cultura târzie se înfiinţează prin răsad, cu semănat la sfârşitul lunii aprilie, până la ănceoutul lunii mai, câte 3-4 g sămânţă /m2 deoarece răsadul nu
se repică. La plantare răsadul trebuie să aibă o vârstă de 40-50 zile. Prin urmare, plantarea se efectuează începând de la sfârşitul lunii mai, până în
10-15 iulie. Se aplică lucrări de îngrişire specifice. Recoltarea se face toamna, în octombrie, prin smulgere din sol, curăţare de frunze şi pământ şi
depozitare în scopul valorificării pe timpul iernii. Producţia obţinută este de 30-40 t/ha.
În seră gulia se cultivă în perioada de iarnă-primăvară (ciclul I), în cultură pură sau asociată cu speciile de bază (tomate, castraveţi). În solarii se
cultivă gulii timpurii, de regulp ca o cultură intercalată printre tomate, ardei, vinete, sau castraveţi.
Producerea seminţelor durează doi ani, în anul I se produc plantele mamă, iar în anul II, primăvara se înfiinţează cultura seminceră. Producţia de
seminţe este de 300-400 kg/ha la soiurile timpurii şi 500-600 lg/ha la soiurile târzii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA L. convar. BOTRYTIS (L.) Duchesne var. ITALICA
Plench
Denumire populară: Brocoli.
Sinonime ştiinţifice: var. cymosa Lam.
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Plantă anuală cu rădăcina ramificată, lignificată, neîngroşată; tulpina foarte scurtă formează terminal inflorescenţa alcătuită din numeroase
ramificaţii şi pediceli florali scurţi, puternic îngroşaţi, ramificaţiile laxe, parţial libere, de culoare verde, înconjurată de frunze tulpinale mari, dinţate
pe margine, glauce (acoperite cu un strat gros de ceară); florile galbene, apar pe tulpinile florifere când este depăşită faza optimă de recoltare; fruct-
silicvă cu seminţe mici, maronii.
Organe utilizate
Din datele prezentate de Souci ş.a. (1981) rezultă că inflorescenţele de broccoli au o valoare energetică scăzută (136,9 kJ7 100 g parte edibilă) care
rezultă din conţinutul de glucide (4,4 %), proteine (3,3 %) şi lipide (0,2 %).
Dintre compuşii organici determinaţi în aceste inflorescenţe se poate menţiona glucoza (0,74 %), fructoza (0,56 %), zaharoza (0,39 %), celuloza
(1,46 %), ligninele (0,18 %), acizii organici ( acidul citric 210 mg/ 100 g şi acidul malic 120 mg/ 100 g) şi acizii fenolici (acidul ferulic, cafeic şi p-
cumaric).
Dintre vitamine, acidul ascorbic se găseşte în cantitatea cea mai mare (114 mg/ 100 g), în timp ce celelalte vitamine au un conţinut relativ scăzut:
tiamina 0,09 mg/ 100 g, nicotinamida 1,0 mg/ 100 g şi acidul pantotenic 1,29 mg/ 100 g.
Ca şi în cazul inflorescenţelor de conopidă s-a constatat existenţa unui conţinut ridicat de aminoacizi. În 100 g ţesut, s-au determinat 190 mg
arginină, 170 mg valină,160 mg leucină, 150 mg lizină, 130 mg izoleucină, 120 mg fenilalanină şi treonină, 60 mg histidină, 50 mg metionină şi 30
mg triptofan.
Conţinutul de substanţe minerale din inflorescenţele de broccoli este relativ ridicat. Astfel, în 100 g parte edibilă s-au detrminat: 464 mg potasiu,
105 mg calciu, 82 mg fosfor, 78 mg clor şi 13 mg sodiu.
Zamauchi şi Watada 1998) au constatat că nuanţa de culoare caracteristică pentru inflorescenţele de broccoli este determinată de prezenţa
clorofilidei a, a feoforbidelor şi a xantofilei.
Price ş.a. (1997) au identificat în inflorescenţele de broccoli patru esteri ai acidului hidroxicinamic: 1,2'-disinapoil -2-feruloilgenţiobiozid, 1-
sinapoil-2-feruloilgenţiobiozid, 1,2,2'-trisinapoil genţiobiozid şi 1,2-disinapoilgenţiobiozid.
Burzo ş.a. (nepublicat) au identificat în substanţele volatile extrase prin hidrodistilare din inflorescenţele de broccoli, următorii componenţi: 45,45
% dimetil disulfid, 6,64 % nonanal, 6,24 % nonacozan, 5,97 % fitol, 3,58 % tetrametil octan, 2,41 % izofilocladen, 2,36 % propan ditiol, 1,65 %
metilbutil izotiocianat, 1,59 % octano nitril, 1,48 % tetrametil heptadecan, 1,26 % hexahidrofarnesil acetonă, 1,10 % stachen, 1,06 % heptanal, 1,01
% metilhexan nitril, 0,82 % tetradecanal, 0,78 % dimetil tetrasulfid, 0,55 % hexenal acetat.
Detalii...
Importanţa
Utilizare
Fahey ş.a. (1997) au precizat că mugurii florali de broccoli precum şi cei de conopidă au un conţinut de 10 – 100 ori mai mare de glucorafanine
(glucozinolaţi ai sulforafanului), comparativ cu inflorescenţele mature. Glucozinolaţii şi tiocianaţii pot fi eficienţi în inducerea enzimelor chinon
reductază, glutation transferază, epoxid hidrolază NAD(P)H quinon reductază şi glucozil transferază care au un efect protector în inducerea
carcinogenezei şi a mutagenezei, prevenind riscul apariţiei unor forme de cancer.
În alimentaţie se foloseşte preparată în mod divers: cu maioneză, sufle etc.
Cultivare
Broccoli necesită o temperatură cuprinsă între 20-24oC înainte de apariţia inflorescenţei şi 15-18oC în perioada de formare a acestora. Temperaturile
de peste 20oC în timpul formării inflorescenţelor grăbesc procesul de formare a florilor şi astfel partea comestibilă se depreciază.
Are cerinţe ridicate faţă de apă, iar excesul şi insuficienţa apei au efecte negative, conducând la deprecierea calităţii părţii comestibile.
Planta preferă solurile fertile, cu capacitate bună de reţinere a apei şi cu un pH cuprins între 6,8-7,5. Tolerează solurile uşor sărăturate.
Cultura în câmp se poate realiza primăvara sau toamna. Pentru cultura timpurie răsadul se produce în răsadniţe calde, începând din luna martie,
folosind 300-350 g sămânţă pentru un hectar de cultură. Plantarea se realizează în prima decadă a lunii aprilie. Pentru cultura târzie, răsadul se
produce pe strat, în câmp, prin semănat în luna mai şi plantare în luna iunie.
Recoltarea se efectuează în momentul când inflorescenţele s-au dezvoltat suficient, sunt relativ compacte, înainte de deschiderea bobocilor florali.
Se recoltează manual prin mai multe treceri, deoarece după recoltarea inflorescenţei principale apar noi lăstari, care vor forma şi ei inflorescenţe,
dar mai mici. Inflorescenţele se taie cu o porţiune de tulpină de 10-15 cm. Producţia obţinută este de 10-12 t/ha la cultura timpurie şi 20 t/ha la
cultura de toamnă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRYONIA ALBA Jacq.
Denumire populară: Mutătoare
Cucurbăţea, Bodioică, Brei, Căţărătoare, Cireaşa câinelui, Cucurbetă, Catcubeţe, Gurare, Împărăteasă,
Iudaie de pământ, Morcova ielelor, Morcovei, Poamă sălbatică, Suitoare, Tidvă de pământ, Tâlhărea,
Turbeaza câinelui, Turnari, Zdârnotă
Regnul: Plantae
Subclasa: Dilleniideae
Subfamilia:
Este o plantă plantă perenă, monoică; rădăcină tuberizată; tulpina alungit noduroasă, păroasă, ramificată, de 2-4 m lungime; frunzele palmat lobate,
scurt peţiolate; florile bărbăteşti dispuse în raceme ± lung pedunculate, iar cele femeieşti sunt grupate în raceme ± scurt pedunculate, cu flori albe
verzui; înflorirea iunie-iulie; fruct bacă neagră.
Specie mezofită; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, tufărişuri, garduri.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi fructele.
Gustul amar al ţesuturilor este determinat de preznţa unei triterpene tetraciclice: cucurbitina.
Principalele substanţe identificate în rădăcinile acestei specii sunt: glucide (ramnoză), antrachinone (acid crizofanic), acizi graşi (acid linoleic, oleic,
palmitic, stearic), alcaloizi (bryonicină), alcooli (bryonol), glicozizi diterpenici (bryonină), antrachinone (acid chrizofanic), flobafene, spinasterol,
taninuri, bryorezine (2,0 – 6,8 %).
În organele aeriene ale acestei specii au fost identificate substanţele: taninuri catehinice, triterpene pentaciclice (cucurbitacină B – L,
dihidrocucurbitacină B, dihidrocucurbitacină E, tetrahidrocucurbitacina I), steroli (δ-7-stigmasterol, şi stigmasterol).
În parenchimul cortical şi în liberul din rădăcini se găsesc celule rezinifere izolate sau dispuse în şiruri verticale (Toma şi Rugină, 1998).
Extractele obţinute din frunze au acţiune purgativă, iar cele obţinute din rădăcini sunt citotoxice, diaforetice, expectorante, iritante, purgative şi
vermifuge.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Sunt utilizate pentru tratarea răcelii, bronşitelor, astmului, ulcerului duodenal, hipertensiunii şi arteritei.
Medicină umană, populară - uz intern - rădăcinile tuberizate au acţiune diuretică şi purgativă; uz extern - acţiune antiinflamatoare şi antireumatică,
combaterea calviţiei.
Recoltare
Frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BRYONIA DIOICA Jacq.
Denumire populară:
Sinonime ştiinţifice: Bryonia eretica L. ssp dioica
Regnul: Plantae
Subclasa: Dilleniideae
Subfamilia:
Plantă perenă, dioică; rădăcină tuberizată; tulpina simplă sau ramificată, înaltă de 2-4 m, urcătoare cu ajutorul cârceilor simpli; frunzele palmat
lobate; florile dispuse în raceme, cele bărbăteşti sunt albe gălbui, cele femeieşti sunt grupate în raceme umbeliforme; înflorirea iulie-august; fruct
bacă roşie.
Rară, în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, tufărişuri, garduri.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizeaza produsul vegetal radix, în terapeutică.
curcubitacinele B, D, E, I, J, K, L şi S, briodulcosida, briosida, brionosida, brioamarida; briodiosidele A – C; acid brionolic, acid briocumaric;
briodina L şi R (RIP): fructele conţin curcubitacine (analog structural cu cele din rădacină), briodiofina ( proteină toxică).
Citotoxică („in vitro��?), laxativă, emetică, purgativă drastică, antiinflamatoare.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Afecţiuni respiratorii, gastrointestinale, reumatismale cronice; homeopatie pentru proprietăţile tonice şi adaptogene.
Medicină umană, populară - uz intern - rădăcinile tuberizate au acţiune diuretică şi purgativă; uz extern - acţiune antiinflamatoare şi antireumatică,
combaterea calviţiei.
Toxicitate
Întreaga plantă este toxică.
Contraindicaţii

Deoarece întreaga plantă este toxică, contactul cu specia induce dermite cutanate cu vezicule; ingestia a mai putin de 10 fructe la copii induce
vomismente, dureri abdominale însoţite de diaree, tulburări de echilibru, rar agitaţie.
Raportul beneficii/riscuri = negativ.
Cultivare
Bryonia este o plantă cu creştere rapidă, care reuşeşte în cele mai multe tipuri de soluri bine drenate şi cu poziţie însorită. Prezintă un sistem
radicular foarte ramificat şi profund, ataşându-se uşor de alte plante.
Se înmulţeşte uşor prin seminţe, de preferat a fi semănate în substrat rece imediat ce s-au maturat, iar seminţele depozitate se seamănă la sfârşitul
iernii în răsadniţă rece. La momentul potrivit (posibil de manipulat) se procedează la transfer în vase individuale şi se menţin în seră cel puţin pentru
prima lor iarnă. Plantarea în poziţia definitivă se efectuează la sfârşit de primăvară, început de vară, după ce a trecut pericolul îngheţurilor.
De asemena, se poate proceda la despărţirea tufelor la începutul primăverii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: BUXUS SEMPERVIRENS L.
Denumire populară: Cimişir
Sinonime ştiinţifice: Bryonia eretica L. ssp dioica
Merişor, Băngiu, Bănuleş, Bănuţei, Bănuţi, Bănuşel, Buccel, Cimişeriu, Cimişier, Cimişoriu, Cinşir, Cletaică,
Coacăze, Drogoniţe, Iadără, Iedere, Lemnul Domnului, Merişor turcesc, Pospang, Puspan, Puşpan, Simişir,
Simşir, Sospain, Sospan, Verdeaţă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Euphorbiales
Familia: Buxaceae
Subfamilia:
Arbust-arbore; tulpina poate avea înălţimi cuprinse între 0,3-4m, este foarte ramificată şi dens frunzoasă; frunzele simple, dispuse opus, persistente
(1-4 ani), scurt peţiolate, eliptice, ovate sau alungite, su lungimea de 1-3cm, pieloase, cu margini întregi, verzi-întunecat pe faţa superioară, verzi-
gălbui, glabre pe faţa inferioară, lucioase pe ambele feţe; flori unisexuate, dispuse monoic, în inflorescenţe alcătuite de regulă dintr-o floare femelă
în centru, înconjurată de flori mascule; înflorirea în martie-aprilie; fructul de tip capsulă globuloasă sau ovoidă cu seminţe negre, lucioase, prevăzute
cu carunculă.
Specie cultivată, originară zona mediteraneeană.
Organe utilizate
Produsul vegetal utilizat folium
În frunzele de buxus a fost pusă în evidenţă prezenţa proteinelor, glucidelor, a taninurilor şi a pigmenţilor: cianidină sau/ şi pelargonidină şi
quercetină sau/ şi kampferol.
Frunzele de Buxus conţin alcaloizi steroidici, care derivă de la cicloartenol şi care poartă denumirea de buxine. Duke (1992) menţionează prezenţa
următoarelor buxine: bebeerină, bebuxină, buxalină-C, buxalpină, buxaltină, buxamină, buxaminol, buxandrină, buxanină, buxarină, buxatină,
buxazidină-B, buxazină, buxdeltină, buxen, buxenină, buxenină-G, buxenonă, buxepidină, buxerdină, buxetină, buxedină, buxiramină,
buxociclamină-A, buxomegină, buxozină-C, buxpiină, buxψină, buxtauină, ciclobuxamină, ciclobuxină, ciclobuxonină, ciclomicrobuxină,
ciclomicrosină, cicloprotobuxină, cicloprotobuxină-D, ciclovirobuxină, ciclovirobuxină-D, deoxiciclobuxoxazină, dihidrociclobuxină,
dimetilciclobuxină,dimetilciclovirobuxină, metilcicloprotobuxină, N-acetilcicloprotobuxină, N-benzoil-O-acetil-buxodienină, N-
benzoilbuxodienină, N-benzoilciclobuxoliină, N-benzoilcicloprotobuxoliină, N-benzoilciclobuxină, N-benzoildihidrociclomicrofiliină, N-metil-
buxen, Norbuxamină, parabusonidină, parabuxină, pseudociclobuxină şi tigloilciclovirobuxeină.
Seminţele de Buxus conţin lipide (41 – 44 %), proteine, acid linoleic, acid linolenic şi acid oleic.
Antimalarică, antimicrobiană (neverificate clinic).
Importanţa
Utilizare
Extractele de Buxus erau folosite din timpuri stăvechi în medicina populară în tratamentul dermatitelor, al malariei (sec, al XIX- lea), iar în 1975
Merck şi colab. foloseşte totalul alcaloidic în tuberculoză.
Toxicitate
Contraindicaţii

Dermatite de contact, la doze mari induce vomismente, diaree şi spasme severe; 0,1 mg alcaloid (5-10 mg/pKg) efect fatal.
Cultivare
Planta reuşeşte pe orice tip de sol bine drenat, tolerează un pH cuprins între 5,5-7,4 şi preferă zonele uşor umbrite. Este o specie foarte rezistentă la
temperaturi joase, dar cu o creştere înceată şi prezintă numeroase varietăţi importante pentru valoarea lor ornamentală.
Se poate înmulţi prin seminţe, de preferat semănate în răsadniţă rece imediat ce s-au maturat, iar în cazul celor păstrate semănatul se efectuează cât
de timpuriu posibil. Germinarea are loc de obicei în 1-3 luni la temperatura de 15oC, dar pentru seminţele păstrate perioada poate fi mai lungă (nu
este necesară stratificarea, însă aceasta poate determina o germinare mai uniformă). Când plantele au atins o dimensiune corespunzătoare se
transferă în vase individuale şi se cresc în seră cel puţin pentru prima iarnă. Plantarea afară la locul definitiv se efectuează la sfârşitul primăverii,
începutul verii, după ce a trecut pericolul îngheţurilor târzii.
Se pot de asemenea efectua butaşi de tulpină în luna septembrie şi se supun înrădăcinării în răsadniţă.
Mod de cultivare:
Seminte toamna-primavara, marcotaj-primavara prin musuroire, despartire de tufa sau butasire august-in straturi reci
Recoltare
Frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CALAMINTHA MENTHIFOLIA Host.
Denumire populară: izmă de pădure
Sinonime ştiinţifice: C. sylvatica Bromf., C. officinalis Moench ssp. menthifolia (Host) Arcang., C.
officinalis Moench ssp. menthifolia (Bromf.) P. Fourn., C. silvatica Bromf.- Engl., Melissa calamintha
L., M. intermedia Baumg., Satureja silvatica K. Maly, S. intermedia I. Wagn., S. vulgaris Rouy., S.
calamintha Scheele.
Regnul: Plantae
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, tulpini înalte de 20-60(80) cm, erecte sau ascendente, de obicei ramificate, verzi sau violete, patent păroase, cu perii lungi aproape cât
diametrul tulpinii. Frunze ovate sau rotund ovate, pe ambele feţe fin păroase, inferior punctat glanduloase. Flori câre 3-7 în verticile compuse din 2
dihazii laxe, pedunculate formând o inflorescenţă paniculată, lungă şi laxă. Flori de culoare roz sau violacee, fructe brune, ovoidale, retezate.
Înfloreşte VI-IX.
Specie xeromezofită-mezofită, oligotrofă-mezotrofă, heliosciadofilă, creşte din zona de silvostepă până în etajul fagului.
Detalii...
Organe utilizate
Este o plantă perenă, aromată, organele aeriene fiind utilizate atât în scop alimentar, cât şi medicinal. Produs vegetal utilizat în terapeutică flores.
saponozide reprezentate de mono- şi bidesmozide ale acidului oleanolic (calendulozidele A-H), alcooli triterpenici (α şi β-amirenol, arnidiol,
calenduladiol, taraxasterol, heliantrioli, ursadiol), steroli (stigmasterol, sitosterol, campesterol), 0,3-0,8% flavone dintre care 0,88% în florile
ligulate şi 0,25% în florile tubuloase (3-O-glucozide ale izoramnetolului şi cvercetolului, 3-O-neohesperidozidă, 3-O-2-ramnozil-rutinozida –
constituent majoritar), carotenoide (licopina, neolicopina A, α şi β-caroten, luteina, rubixantina, violaxantina, flavoxantina, crizantemxantina),
compuşi poliinici (acid calendulic), cumarine (umbeliferona, esculetol, scopoletol), esteri cafeil chinici (acid clorogenic), acizi polifenolici (cafeic,
vanilic, siringic, o-cumaric), taninuri, substanţe amare, 0,02% ulei volatil (sesquiterpene oxigenate), rezine, steride (esteri ai colesterolului cu acizii
lauric, miristic, palmitic, margaric), poliholozide omogene (ramnoarabinogalactami, arabinogalactani), vitamina C, substanţe proteice, săruri
minerale (mangan).
Analiza uleiului volatil extras din plantele acestei specii, efectuate de Burzo ş.a. (2006), au evidenţiat prezenţa următorilor componenţi: rose furan
(86,59 %), β-cariofilen (2,87 %), acetofenonă (2,81 %), octen-3-ol (1,37 %), 1,3,8-p-mentatrien (0,81 %), α-cariofilen (0,45 %), dimetil nonenal
(0,38 %), ocimen (0,29 %), γ-cadinol (o,24 %) şi γ-elemen (0,18 %).
Detalii...
Trofică, protectoare, cicatrizantă, antiinflamatoare, antiedematoasă, antibacteriană, antifungică, hipolipemiantă, coleretică, spermicidă,
imunostimulatoare, oestrogenică.
Importanţa
Aromatica
Utilizare
Plăgi, degerături, arsuri, eriteme fesiere, înţepături de insecte, ulcer gastro-duodenal, ulcer varicos, afecţiuni ale cavităţii bucale, colecistite,
dismenoree, infecţii cu Trichomonas vaginalis şi T. fecalis, cosmetologie.
Frunzele se pot folosi pentru prepararea de ceaiuri, care au un efect răcoritor.
Toxicitate
Contraindicaţii

Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Extract apos, tinctură.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CALENDULA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Filimică
Boance, Calce, Calinică, Căldăruşă, Chilimiche, Cilimică, Cilimină, Cilimini, Coconiţe, Crăiţe, Fetişcă,
Filimină, Filimini, Filincică, Floare, Floare galbenă, Gălbenele, Gălbănuşe, Gălbioare, Hilimică, Năcoţele,
Ochi galbeni, Ochişele, Ochiul boului, Ogriştene, Roşioară, Roşiori, Roşuliţă, Ruginele, Ruguliţă, Rujinei,
Rujinele, Rujmică, Rujnică, Ruşnici, Ruşori, Ruşuliţe, Salomie, Sălunină, Silinii, Silunini, Stâncuţă, Tătăişi,
Vâzdoace
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală, rar bisanuală; rădăcina pivotantă; tulpina erectă, înaltă de 20-50 cm, ramificată de la mijloc, foliată până la inflorescenţă, pubescentă;
frunzele au marginea întreagă, pubescente sau glabrescente, cele inferioare spatulat oblanceolate, lung atenuate, sesile, cu vârf rotunjit sau scurt
mucronate, frunzele mijlocii lat lanceolate; antodiile câte unul pe peduncul; foliolele involucrale îngust lanceolate, păroase; florile ligulate 2-3
seriate, portocalii, de 2 ori mai lungi decât involucrul; înflorirea iunie-septembrie; fructele achene, curbate spre interior, iar cele externe sunt mai
puţin curbate.
Cultivată ornamentală, tinctorială şi medicinală.
Organe utilizate
Se utilizează florile, în scop medicinal sau tinctorial.
Principalii componenţi chimici identificaţi în florile acestei plante sunt: glucide (galactoză), proteine (0,6 %), mucilagii (1,5 %), acizii organici,
acizi graşi, acizi fenolici (acid gentisic, acid p-cumaric, acid clorogenic), uleiurile volatile, saponozide (arvenozid, saponozid), rezine (3,4 %),
glicozizi sesquiterpenici (arvozid A), compuşi benzenoizi (acid syringic), ceril alcool.
Steroli: 28-izofucosterol, β-sitosterol, campesterol, stigmasterol, β-sitosterol, colesterol şi derivaţi ai sterolilor (fucostanol).
Diterpene: calendulol, breină, arnidol.
Triterpene: α-amirină, β-amirină, taraxasterol, pseudotaraxasterol, ψ-taraxasterol, faradiol, lupeol, eritrodiol, calenduladiol, heliantrinol C,
heliantrinol F, acid oleanolic şi alcooli triterpenici: faradiol, lupeol.
Esteri triterpenici: faradiol-3-0-palmitat, faradiol-3-0-miristat, faradiol-3-0-laurat, ornidol-3-0-palmitat, ornidol-3-0-miristat, ornidol-3-0-laurat,
calendulor-3-0-palmitat, calendulol-3-0-miristat (Neukirch ş.a., 2004).
Tetraterpene: aurocrom, flavoxanthină, rubixanthină, longispinogenin.
Vitamine: acid ascorbic (0,1 – 0,3 %), tocoferol, rutină.
Alcaloizi: narcissin.
Florile de Calendula conţin pigmenţi flavonoizi (0,3 – 0,8 %) ca: izoramnetin-triglucozid, izoramnetin-3-gluco-ramnozid, izoramnetin-3-O-
rutinozid, izoramnetin-3-rutinozid (narrcissin), şi izoramnetin-3-glucozid, quercetină, flavocrom, şi caroteni: α-caroten, β-caroten, γ-caroten, ζ-
caroten, α-criptoxantină, eloxantină, auroxantină, neoxantină, flavocrom, cis-flavoxantină, cis-luteoxantină, citroxantină, mutaxantină, licopen,
neolicopen, fitofluen, luteină, cis-luteină, lutein-epoxid, mutatocrom, prolicopină, rubixantină, violaxantină, crizantemaxantină şi zeaxantină,
precum şi pigmenţi clorofilieni.
Uleiurile volatile sunt secretate de peri situaţi pe tulpină şi în număr mai mare pe faţa inferioară a limbului. Perii secretori sunt relativ lungi,
pluricelulari, cu pediculul uni- bi- sau triseriat cu o glandă măciucată uni sau pluricelulară (Toma si Rugină, 1998).
Calchat ş.a. (1991) au identificat 53 de componenţi în uleiurile volatile extrase din Calendula. În cantitate mai mare s-au detrminat: α-cadinolul
(25,13 %), δ-cadienul (14,86 %), β-fenchenul (7,46 %), 10-α-muurololul 7,04 %), T-cadinolul (5,16 %), nerolidolul (2,75 %) şi α-pinenul (2,10 %).
O cantitate mai mică de 2,0 % din totalul componenţilor s-a constatat în cazul următoarelor substanţe: T-muurololul, cadienul, α-patcoulenul, β-
cubebenul, cubebenul, α-cadienul, γmuurolenul, epi-cubebolul, terpinen-4-olul, cubebolul, α-humulenul, β-ylangenul, γ-terpinenul, sabinenul,
limonenul, mircenul, eudesmolul, β-felandrenul, cubebenul, β-cariofilenul, α-muurolenul, β-pinenul, p-cimenul, aromadendrenul, calacorenul, (E)-
β-ocimenul, bornil acetatul, α-terpinenul, 1,8-cineolul, campfenul, α-cubebenul, γ-amorfenul, γ-cadienul, calamenul, α-felandrenul, terpinolenul, δ-
3-carenul, α-gurjunenul, mentona, γ-patculena, β-farnesenul, camforul, α-copaenul, (Z)- β-ocimenul, 2-butanona şi 2-pentanona.
Akihisa ş.a. (1996) au identificat în florile de Calendula 11 alcooli triterpenici: heliaol, taraxasterol, ψ-taraxasterol, α-amirină, β-amirină, lupeol,
taraxerol, cicloartenol, 24-metil enecicloartenol, tirucalla-7,24-dienol şi dammaradienol. Dintre aceşti componenţi, ponderea în fracţia alcoolică de
triterpene o deţine helianolul (29 – 86 %).
Ţesuturile plantelor de Calendula conţin: alcaloizi (19 %), metiltocol, derivat fucosteroidic (fucostanol), vitamine (tocoferol), pigmenţi (kampferol,
quercetină, rubixantină, violaxantină), plastochinone, saponozide.
Extractele din florile de Calendula au acţiune emolientă, hemostatică, antiinflamatoae, antiseptică, antispasmotică, cicatrizantă, emenagogă,
antibacteriană şi antifungică.
Importanţa
Medicinala, tinctoriala
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea inflamaţiilor bucale şi faringiene, a arsurilor, degerăturilor, contuziilor, ulcerelor duodenale, menopauzei, a
bolilor de piele şi de ficat.
Tinctura obţinută din mugurii de Calendula este folosită pentru tratarea durerilor de cap şi a celor de dinţi. Reprezintă un ingredient pentru cremele
folosite pentru tratarea luxaţiilor, înţepăturilor, varicelor, asurilor şi iritaţiilor pielii.
Calendula are acţiune extrogenă, educând durerile menstruale.
Alte utilizări:
Medicină veterinară foloseşte extractele pentru uz intern: pentru tratarea gastritei, ulcerului, cistitei hemoragice furunculoze şi pentru uz uz extern -
pentru tratarea eczemelor, degerăturilor, furunculozei, arsurilor, rănilor.
În cosmetică se folosesc infuziile din flori, pentru tratarea tenurilor uscate, cosmetica şi igiena oculară, tinctura se foloseşte pentru tratarea
pleoapelor ridate;
În apicultură este importantă ca specie meliferă.
Extractele apoase conţinând pigmenţi flavonoizi se utilizeză pentru colorarea ţesăturilor.
În cazul mordării într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu, lâna se colorează în galben deschis. Mordarea într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi
potasiu şi developarea în prezenţa sulfatului feros, colorează lâna în gri-verzui (Chirilă ş.a., 1999). Mordarea cu bicromat de potasiu şi retratarea cu
sulfat de cupru, colorează lâna în vernil.
Cultivare
Nu este o plantă pretenioasă faţă de sol, dar preferă terenurile adânci, afânate, bogate, cu umiditate suficientă.
Semănatul se efectuează în luna martie, iar una dintre lucrările importante pe parcursul vegetaţiei este îndepărtarea din cultură a plantelor care
formează flori de culoare galbenă deschisă, lăsându-se numai cele cu flori portocalii şi portocalii închise.
Pentru producerea de seminţe se vor alege plantele cele mai bine dezvoltate şi numai cele cu flori semiduble sau duble, de culoare portocalie
închisă. Pe seminceri se vor lăsa numai un număr limitat de flori, dintre cele mai mari şi bine dezvoltate, pentru a se obţine seminţe de bună calitate.
Florile mici se suprimă prin ciupire. Pe măsură ce florile se adună, se transportă imediat la locurile de uscare, unde se usucă în straturi subţiri,
afânate, pe rame, site, rogojini, aşezate într-un loc curat, la umbră. Nu se admite uscatul direct la soare, deoarece dăunează calităţii florilor.
Recoltare
Flori cu receptacul, manual in etape succesive
Valorificare
CALENDULAE FLOS – FLORI DE GĂLBENELE CEAI DIN PLANTE
1.Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CALTHA PALUSTRIS L.
Denumire populară: Calcea calului
Regnul: Plantae
Organe utilizate
Analiza compuşilor volatili din anterele florilor acestei specii efectuată de Jürgens şi Döter (2004) a evidenţiat prezenţa sesquiterpenoizilor (47,7
%), derivaţilor acizilor graşi (27,1 %) şi a monoterpenelor (23,0 %). Compuşii tipicipentru această specie sunt: muurolenul, protoanemoninul şi
linalol oxidul.
Planta are efect iritant, antispasmodic, diaforetic, diuretic şi expectorant, iar rădăcinile au efect antireumatic, diaforetic, emetic şi expectorant.
Importanţa
Utilizare
Infuziile previn accesele de tuse, decoctul este folosit în afecţiunile urinare, ceaiul are efect laxativ, sucul din frunze se utilizează pentru tratarea
negilor iar anemoninul şi protoanemoninul din plantă, are efect antitumoral.
Frunzele tinere, fierte în mai multe ape se pot consuma în mod similar cu spanacul. Consumul frunzelor proaspete determină o uşoară toxicitate şi
iritarea mucoaselor, datorită prezenţei protoanemoninului.
Ceaiul preparat din frunze are efect diuretic şi laxativ.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CANNABIS SATIVA L.
Denumire populară: Cânepă
Aldan, Cânapă, Cânepă de iarnă, Cânepă de toamnă, Cânipă, Dudăi, Dudău, Durhaiu, Durhălani, Durhău,
Durzoi, Haldani, Haldari, Haldaroi, Halduri, Handrăi, Handur, Haşiş, Hladan, Hladari, Hlandov, Holdane,
Holdani, Pordici (exemplarele mici ce rămân după culesul cânepii mari – în Transilvania)
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Urticales
Familia: Cannabaceae
Subfamilia:
Plantă anuală, dioică – exemplarele femele fiind mai viguroase decît cele mascule; tulpina poate avea înălţimi cuprinse între 30-100cm; frunzele
bazale (opuse) şi cele superioare (alterne) sunt palmat-sectate sau palmat-compuse, cu 3-9 lobi (foliole) dinţaţi, păroase pe ambele feţe; florile ♂
sunt grupate în inflorescenţe aflate în axila frunzelor şi au un înveliş format din 5 tepale verzi; florile ♀, învelite în frunza protectoare – bractee, din
care ies 2 stigmate, sunt aşezate în inflorescenţe axilare; fructul de tip achenă avînd 2-3mm în diametru şi 3-5 mm lungime este neted, lucios, brun-
cenuşiu cu aspect marmorat caracteristic; rămâne învelit în bractee.
Specie cultivată, originară din Asia de SV.
Organe utilizate
Prezintă importanţă economică fibrele din tulpinile acestei plante. Acestea se formează din celulele periciclului şi ale parenchimului din liberul
secundar şi reprezintă 24,4 % în cazul tulpinilor subţiri şi 10,8 % în cazul celor groase.
Produsul utilizat în terapeutică herba.
Herba conţine: 15-20 % rezină, 0,1-0,3 % ulei volatil (α- şi β- pinen, mircen, limonen, cariofilen. cariofilen-epoxid, α-bergamoten, allo-
aromadendren, α-selinen, humulen), flavonoide (orientină, vitexină, luteolin-7-0-g-D-glucuronid, şi apigenin-7-0-g-D-glucuronid), compuşi azotaţi
(colină, trigonelină, β-fenil - etil amine, alcaloizi derivaţi ai spermidinei), derivaţi ai dihidrostilbenului şi spiroindanului (canabispirona,
dehidrocanabispirona), 10-15 % substanţe minerale.
Seminţele conţin: 20 - 31 % proteine (edestină), 29 - 35 % lipide, β-caroten, glicocol, histidină.
Vitamine: acid ascorbic, 0,37 mg/ 100 g tiamină, 0,20 mg/ 100 g riboflavină şi 2,43 mg/ 100 g niacină.
Acizi graşi: acid linoleic, acid linolenic, acid izolinolenic, acid oleic.
Acţiunea extractului se bazează peprezenţa tetrahidrocanabinolului, celelalte canabinolide se pare că sunt inactive.
Acestea au acţiune psihotropă (halucinogană prin decompensare psihică), hipnotică, analgezică, antispastică, bronhodilatatoare, sedativă,
anticonvulsivantă, antibiotică, antiemetică, estrogenă.
Importanţa
Oleaginoasa, producatoare de fibre textile
Utilizare
În unele forme de neoplasm avansat, cefalee, dismenoree, astm, glaucom (ca adjuvant, sub formă de ţigări cu marijuana). Deoarece acţiunile
terapeutice nu pot fi disociate de acţiunea psihotropă, produsele nu au aplicaţii terapeutice. Sunt folosite numai în S.U.A. pentru acţiunea
antiemetică.
Medicina umană (populară): seminţele (achenele) fierte în lapte şi pisate se foloseau pentru pansarea rănilor sau vindecarea unor afecţiuni ale pielii;
cu fumul rezultat din arderea lor se tratau durerile de urechi sau cap; făina fiartă în lapte sau supă era dată în bolile de stomac sau contra otrăvirilor,
în timp ce fiartă în vin alb – pentru calmarea tusei; preparată după alte reţete, fiertura de seminţe se administra şi pentru tratarea tuberculozei;
decoctul din plantă, amestecat cu unt sau alte plante era folosit pentru tratarea reumatismului .
Medicina veterinară (populară ): seminţele (achenele) – folosite pentru tratarea pestei la porci, a tuberculozei la cai; fumigaţii cu pleavă sau zeama
obţinută din fierberea vârfurilor plantei cu flori – utilizate pentru tratarea gălbezei la oi.
Fibrele extrase din tulpini constituiau materia primă de bază pentru confecţionarea îmbrăcămintei şi a altor textile în casă; seminţele bogate în
uleiuri au fost larg folosite în alimentaţie până la apariţia plantelor oleaginoase de origine americană; din făina obţinută prin presarea seminţelor se
făceau umputuri pentru plăcinţi sau supe.
În vopsitorie se utilizează: - Herba.
Obiceiuri, tradiţii: erau în strânsă legătură cu preocupările pentru obţinerea unei recolte bogate – mai numeroase primăvara, la semănat şi în ciclul
sărbătorilor din acest anotimp; în rândul ocupaţiilor casnice tradiţionale, prelucrarea fibrelor era a doua ca importanţă după pregătirea hranei.
Toxicitate
Contraindicaţii

Administrarea repetată conduce la scăderea capacităţii intelectuale şi fizice, la instalarea toxicomaniei, deficienţei imunitare (micşorarea rezistenţei
la infecţii virale, leucemie, SIDA).
Cultivare
Cânepa preferă soluri bogate în substanţe nutritive, umede, cu reacţie neutră sau uşor alcalină, cu un pH cuprins ntre 7,1-7,4. Sunt recomandate
solurile argilo-lutoase, permeabile pentru apă şi aer, rezultate bune obţinându-se în ţara noastră pe aluviuni, cernoziomuri cu apa freatică la
suprafaţă, pe lăcovişti lucrate adânc, potrivite fiind chiar şi turbăriile. Sunt contraindicate solurile cu nivelul apei freatice mai ridicat de 80 cm, cele
prea umede, sau cele prea uşoare, ori solurile sărace în humus şi în substanţe minerale.
Este o plantă rezistentă la temperaturi scăzute, dar acestea pot determina stagnări în creştere, îmbătrânirea şi în consecinţă înflorirea timpurie şi
reducerea înălţimii.
Cânepa consumă foarte multă apă, mai ales în perioada de butonizare-înflorire (mai mult chiar decât porumbul), iar cea mai potrivită umiditate a
solului este 70-80% din capacitatea capilară pentru apă.
În privinţa temperaturii, cânepa rezistă la îngheţ până la începutul creşterii intense, după care rezistenţa scade treptat.
Semănatul se efectuează timpuriu, respectiv prima decadă a lunii aprilie (după cerealele de primăvară sau înaintea porumbului), folosind 70 şi 90 kg
la hectar, în raport cu indicii de calitate ai seminţelor. Întârzirea semănatului are drept consecinţe scăderea producţiei de fibre mai ales în regiunile
secetoase, atac de purici, înflorire timpurie şi tulpinile rămân scurte.
Producţia obţinută în cazul cânepii cultivate pentru fibre este în medie de 50-60 q/ha tulpini uscate. Deoarece în cazul unei astfel de culturi nu se
poate obţine sămânţă, se impune realizarea unei culturi speciale pentru producerea de seminţe necesare semănatului. Astfel de culturi se înfiinţează
în zonele foarte favorabile, în special în câmpia de vest. Producţia de seminţe obţinută este cuprinsă între 400-800 kg/ha.
Recoltare
Frunze sau seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CAPSELLA BURSA-PASTORIS (L.) Medik.
Denumire populară: Traista ciobanului
Arior, Buruiana de friguri, Coada pisicii, Iarba de friguri, Pasatel, Pascuta, Pastele calului, Pastele cailor,
Plosca ciobanului, Punga babei, Punga popii, Pungulita, Rapan, Straita ciobanului, Straita popii, Tasca
ciobanului, Tasculita, Tascuta, Trasta vacarului
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Planta erbacee anuala sau bisanuala cu radacina pivotanta; tulpina de 6-60 cm, de obicei solitara, simpla sau ramificata are în partea bazala frunze în
rozeta, oblanceolate, cu marginea variat alcatuita (întreaga, dintata, sinuat-lobata, runcinat-fidata sau sectata); frunzele tuplinale sunt întregi sau
dintate, cu auricule mari, amplexicaule; florile cu petale albe, pe tipul 4, grupate în racem; înflorire în aprilie-iulie (uneori pâna în noiembrie); fruct
– silicula triunghiular obcordata, lunga de cca. 6-9 mm cu seminte numeroase, deschis-brunii.
Specie euritrofa – mezotrofa, eurifila, frecventa din zona stepei pâna în etajul boreal prin livezi, câmpuri, locuri cultivate sau ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza herba.
Substantele identificate în tesuturile aeriene sunt: glucide (4,8 %), lipide (0,3 – 4,2 %), proteine (4,2 – 35,6 %), steroli (β-sitosterol, eritrosterol),
inozitol, taninuri, acid tanic, saponine, baze azotate (colina), amine (1 % colina, acetilcolina, tiramina), polioli (adonitol, manitol, sorbitol),
glucozizi cu sulf (gluconapina, sinigrina), glicozizi secoiridoizi (amarogentin), centapicrin (hidroxibenzilester al swerozidului), tanin si o peptida cu
actiune hemostatica.
Aminoacizi: arginina, acid aspartic, acid glutamic, leucina, metionina, prolina, histamina.
Pigmenti: β-caroten (0,2 – 2,2 mg/100 g), luteolin-7-galactozid, luteolin-7-rutinozid, rutina, diosmetina, diosmina, hissopina, gentioflavina,
gentioflavonid, gentiopicrina.
Alcaloizi: gentianidina, gentianina, bursina, tiramina.
Monoterpene: gentiopicrosid, swertiamarina, swerosid si triterpene: α si β-amirina.
Vitamine: 36 - 550 mg/ 100 g acid ascorbic, 3,4 mg/ 100 g, niacina, 1,44 mg/ 100 g riboflavina, 2,12 mg/ 100 g tiamina, rutina.
Acizi: acid citric, acid cafeic, acid fumaric, acidul oxalic, acidul piruvic, acid p-cumaric, acid protocatehic, acid ferulic, acid hidroxi-benzoic, acid
protocatechuic, acid sulfanilic, acid p-aminobenzosulfonic, acid tiocianic, acid cerotic, acid crataegolic acid siringic, acid vanilic, acid bursic.
Acizi grasi: acid linoleic, acid linolenic, acid oleanolic, acid oleic, acid palmitic, acid stearic, acid cerotic (triacontanol).
Vasoconstrictoare, hemostatica, antiseptica, astringenta, ionotrop pozitiva, cronotrop negativa.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Dismenoree (de pubertate sau de menopauza), diaree, hemoroizi, varice, insuficienta venoasa, epistaxis, rani sângerânde.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): tulpini florifere – ceai contra “frigurilor��?, în afectiuni ale cailor urinare, în tratarea bolilor de stomac sau a
pierderilor de sânge .

Forme farmaceutice
Tinctura, extracte fluide (extractele fluide sunt eficace 3 luni dupa preparare).
Cultivare
Planta creste chiar pe cele mai sarace soluri, infloreste în astfel de conditii, numai ca atinge doar câtiva centrimetrii în înaltime înainte de a înflori si
a forma seminte. În cazul solurilor bogate, cresterea este puternica, planta atinge chiar 60 cm si înflorirea va fi mai tardiva.
Se seamana in situ din februarie pâna în mai, dar si în mijlocul toamnei.
Recoltare
Herba, cu secera sau coasa, in luna mai, cand plantele nu au fructificat inca
Valorificare
BURSAE PASTORIS HERBA – IARBA DE TRAISTA CIOBANULUI
1.Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CAPSICUM ANNUUM L.
Denumire populară: Ardei
Ardei borcanos, Ardei gras, Ardei iute, Ardei lung, Ardei rosu, Besica, Boia, Chiparca, Chiparus, Chiper
chiperat, Chiper de cel dulce, Chiper iute, Chiper lung, Paprica, Piparca, Piper turcesc, Piper rosu,
Poprica, Popivnic, Tiper amar, Tiper dulce
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Solanales
Familia: Soolanaceae
Subfamilia:
Planta anuala; tulpina ramificata de 30-50 (100) cm înaltime; frunzele sunt simple, întregi, lanceolate, petiolate; flori albe; înflorirea: iunie-
septembrie; fructul baca de forme si dimensiuni diferite, colorate verde închis, verde galbui, rosu, portocaliu.
Specie termofila; frecvent cultivata ca planta alimentara si condimentara.
Organe utilizate
Produsul utilizat în terapeutica fructus. În scop medicinal se utilizeaza fructele maturate si deshidratate de Capsicum annuum L. var. minimum
(Miller) Heiser si cele ale varietatii Capsicum frutescens L. care au un continut minim de 0,4 % capsaicinoide, exprimate ca si capsaicina.
Fructele de ardei au un continut redus de substante energetice, valoarea energetica fiind de 115,1 kJ/ 100 g parte edibila (Souci s.a., 1981).
Continutul în principalele componente chimice din fructe este urmatorul: glucide totale 1,5 – 6,6 %, ( 1,41 % glucoza, 1,26 % fructoza, 0,12 %
zaharoza), protide 1,2 %, lipide 0,20 %, cumarine (scopoletina), glicoalcaloizi (solanina), substante minerale 0,57 % si fibre 1,97 %.
Continutul de vitamine din 100 g fructe de ardei este urmatorul: tiamina 0,06 mg, riboflavina 0,05 mg, piridoxina 0,27 mg, nicotinamida 0,33 mg,
acidul folic 0,02 mg, acidul pantotenic 0,23 mg, acidul ascorbic 139 mg si tocoferolii 0,65 mg.
Continutul fructelor de ardei în aminoacizi este relativ scazut: 0,01 % histidina, 0,04 % isoleucina, 0,04 % leucina, 0,05 % lizina, 0,01 % metionina,
0,05 % fenilalanina, 0,04 % treonina si 0,03 % valina.
Continutul în elemente minerale exprimat la 100 g substanta edibila este urmatorul: sodiu 1,7 mg, potasiu 212 mg, magneziu 12 mg, calciu 11 mg,
mangan 0,10 mg, fier 0,75 mg, cupru 0,10 mg, zinc 0,03 mg fosfor 0,29 mg, clor 0,19 mg si iod 0,002 mg.
Sterolii identificati în fructele de ardei sunt reprezentati de: β-sitosterol, campesterol si stigmasterol.
Acizii orgenici sunt reprezentati de acidul malic (60, 0 mg/ 100 g) acidul citric (262,0 mg/ 100 g), acidul oxalic (16,0 mg/100 g), acid 3-metil-
butiric.
Dintre acizii grasi, în fructele de ardei s-a identificat prezenta: acidului linolenic, arahidic, behenic, linoleic, oleic, palmitic si palmitoleic.
Fructele de ardei contin glicozizi sterolici cum sunt: caψanozidul A, B, C, D,E, F, I, II, III, IV, V, A-1, B-1 si C-1.
Lunig s.a. (1994) au identificat urmatorii compusi volatili din fructele de ardei: 2,3-butadiona, 1-penten-3-ona, hexanal, 3-caren, β-ocimen, octanal
si 2-izobutil-3-metoxipirazona. În afara de acestia au mai fost identificati: α-pinen, α-felandren, α-terpineol, α-tuien, β-pinen, camfen, δ-3-caren,
eugenol, γ-terpinen, linalool, p-cimen, terpinolen si terpinen-4-ol.
Culoarea fructelor de ardei este determinata de prezenta pigmentilor clorofilieni, carotenoizi si a flavonelor. În faza de maturitate continutul de
caroten a fost 29,32 mg/ 100 g si cel de capsantina de 27,49 mg/ 100 g.
În soiul Bovet 4 Deli si Toth (1997) au identificat 34 de pigmenti carotenoizi. Principalii carotenoizi din fructele maturate au fost: capsantina,
capsorubina, zeaxantina, cucurbitacina A si β-carotenul. Urmeaza în ordinea concentratiei lor: capsantin-5,6-epoxid, karpoxantina, violaxantina,
cicloviolaxantina, anteraxantina, nigroxantina, β-criptoxantina si unii izomeri cis si oxizi furanoizi.
De asemenea, în timpul maturarii ardeilor are loc sinteza de novo si esterificarea carotenilor. La începutul procesului de maturare xantofilele
esterificate reprezinta aproximativ 50 % din totalul carotenilor. În timpul maturarii are loc diminuarea cantitatii de xantofile libere, acumularea celor
partial esterificate, iar o parte din xantofilele partial esterificate sunt esterificate total. În fructele complet maturate continutul de caroteni liberi,
partial esterificati si total esterificati este de 21,3 %, 35,6 % si respectiv 43,1 %. Acizii grasi care esterifica xantofilele galbene sunt acizii linoleic,
miristic si palmitic, în timp ce xantofilele rosii sunt esterificate de acizii lauric, miristic si palmitic. Prezenta acizilor grasi saturati în xantofilele rosii
explica stabilitatea lor mai mare în comparatie cu cele galbene.
Dintre pigmentii carotenoizi au mai fost identificati: 3-hidroxi-α-carotenul, 3,6-epoxid-5-hidroxi-5,6-dihidro-zeaxantina, 5-hidroxi-capsantin-5,6-
epoxid, cis-9-capsantina, xantofil-epoxid si ζ-caroten.
Dintre compusii flavonici, în fructele de ardei au fost identificati: hesperidozida, rutozida, eriodictiozida, luteolin-7-0-β-apioglucozid si luteolin-7-0-
β-diglucozid.
Pungenta fructelor de ardei se datoreaza acumularii unui grup de amide, denumite capsaicinoide, dintre care fac parte capsaicina, dihidrocapsaicina,
nordihidrocapsaicina, homocapsaicina si homodihidrocapsaicina (Cotter, 1980).
În semintele de ardei a fost determinata prezenta urmatoarelor substante: 24-metil lofenol, 24-metilen-cicloartanol, 31-nor-lanosterol, 31-nor-
cicloartanol, β-amirina, acid carnaubic, citrostadienol, cicloartanol, cicloartenol, cicloeucalenol, gramisterol, lanosterol, lofenol, lupeol, obtusifoliol,
trigonellina, acid oleic si acid stearic.
Detalii...
Vasodilatatoare (locala) cu antrenarea unor tulburari nervoase locale.Irita puternic mucoasele si produce arsuri dureroase. În doze mici produsul
poate fi folosit pentru cresterea secretiei gastrice si a peristaltismului intestinal (administrare orala).
Importanţa
Utilizare
Algii musculare (urmari ale unor elongatii la nivelul umarului si coloanei vertebrale) si reumatismale, herpes, zona Zoster (la adulti si adolescenti).
Alimentatie - fructele se consuma în stare cruda, gatite, murate sau sub forma de boia .
Industrie - fructele se folosesc pentru obtinerea conservelor;
Medicina, umana, populara - uz intern - fructele vitaminizeaza organismul , cele de -ardei iute, în doze mici, ajuta la digestie, scad presiunea
arteriala, uz extern - combaterea oboselii corzilor vocale, combaterea reumatismului si a degeraturilor, a anginei.
Cosmetica - combaterea alopeciei (cheliei).
Toxicitate
Contraindicaţii
Rani si sensibilitate la preparate pe baza de capsaicina (la aplicatii externe), gastrite, ulcere gastro- duodenale (pentru consumul intern), evitarea
contactului cu mucoasele, în special ochii.

Urticarie, exantem. Consumul intern excesiv poate irita esofagul, stomacul si poate genera gastrite, ulcere gastro-duodenale si iritatii renale,
supradozarea poate conduce la vezicule si degenerescente neuronale.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Forme lichide (0,005-0,010% capsinoide), emplastre (cu 10- 40 µg capsinoide /cm2) si preparate semisolide (0,02- 0,05% capsinoide).
Fructele de ardei prezinta importanta în alimentatie mai ales pentru continutul lor de acid ascorbic deosebit de ridicat.
Conservare
Cultivare
Ardeiul este o planta pretentioasa fata de factorii de vegetatie.
Temperatura minima de germinare este de 14-15oC, iar cea optima de 25-28oC. Plantele cresc si fructifica corespunzator la temperaturi de 22-25oC.
Suma temperaturilor active (de peste 17oC) este de 3000oC.
Ardeiul are pretentii ridicate fata de lumina, iar în vederea fructificarii necesita cel putin 8000 lucsi. Este o planta de zi scurta, dar suporta si o
fotoperioada mai mare de 12 ore si chiar lumina continua.
Planta are pretentii mari fata de apa. Insuficienta apei duce la avortarea unui numar mare de flori, fructele cresc încet, sunt diforme si lipsite de
turgescenta. Consumul de apa difera cu faza de vegetatie si se poate aprecia dupa coeficientul de transpiratie, care are valoarea de 500 în primele
faze, 550 în perioada înfloririi si de 750 la fructificare. Plafonul de umiditate din sol trebuie sa fie de 65-71% din capacitatea de câmp la începutul
vegetatiei si de 80-90 % în perioada fructificarii. În privinta nutritiei se poate mentiona ca ardeiul reactioneaza bine la fertilizarea cu îngrasaminte
organice, aplicate atât la îngrasarea de baza, cât si în cursul perioadei de vegetatie.
Prefera solurile usoare, nisipo-lutoase, aluviale, cu reactie neutra sau usor acida, cu un pH 6,8.
Plantele de ardei au pretentii mari fata de aer, în special în sere, în perioada fructificarii, când plantele cer aer proaspat, dar sunt sensibile la curentii
reci de aer.
Ardeiul se cultiva în câmp, în solarii si în sere.
Pentru cultura în câmp, se produc rasaduri prin semanat în spatii încalzite (întâi ardeiul gras pentru cultura timpurie în perioada 20-25 februarie;
urmeaza ardeiul gras pentru cultura de vara în perioada 25 februarie-15 martie si în cele din urma ardeiul lung si gogosar pentru culturile târzii în
perioada 5 februarie - 20 martie). În vederea producerii rasadului pentru un hectar de cultura se folosesc 1,2-1,5 kg samânta.
La plantare rasadul trebuie sa aiba vârsta de 60-65 zile, iar cu câteva zile înainte de plantare se procedeaza la calirea rasadurilor prin aerisire mai
puternica ziua si noaptea, iar cu câteva ore înainte de scoaterea rasadurilor se uda abundent. Se planteaza mai întâi ardeiul gras timpuriu (25 aprilie-
5 mai), apoi ardeiul gras, gogosar si lung (5 -20 mai). Recoltarea la ardeiul gras se realizeaza la maturitatea tehnica, la ardeiul iute si lung la
maturitatea tehnica, cât si cea fiziologica, iar la ardeiul gogosar si de boia numai la maturitatea fiziologica. Productiile medii care se obtin sunt: 20-
30 t/ha la ardeiul gras, gogosar si lung si de 8-12 t/ha la ardeiul iute si ardeiul de boia.
Cultura ardeiului prin semanat direct în câmp, desi permite eliminarea fazei de rasad (costisitoare), nu a capatat extindere.
În solarii se cultiva de obicei ardeiul gras, cu producerea rasadurilor în spatii încalzite, în perioada 1-5 februarie în rasadnite si 10-15 februarie în
sere, folosind 800 g seminte pentru producerea rasadurilor necesare plantarii unui hectar. Plantarea se efectueaza atunci când temperatura solului se
mentine pe o adâncime de 10 cm la un nivel de 14-15oC. Recoltarea se începe în prima decada a lunii iunie si se poate prelungi pâna în prima
decada a lunii octombrie, obtinând 35-40 t/ha.
În conditii de sera se cultiva ardeiul gras si ardeiul iute, în ciclul I scurt (1-10 februarie – 10-15 iulie) si prelungit (1 februarie – 5 martie, pâna la
jumatatea lunii octombrie). În ciclul II se poate cultiva în perioada 5 iulie- 30 noiembrie. Rasadurile se produc în sere înmultitor, cu semanat în
perioada 15 octombrie -15 noiembrie pentru cilcul I (cu vârsta la plantare de 100-110 zile), respectiv 1-10 mai, pentru ciclul II (vârsta la plantare
fiind de 50-60 zile). Se folosesc 0,5 -0,6 kg samânta pentru un hectar. Recoltarea se esaloneaza în functie de ciclul de cultura. Pentru ciclul I
recoltarea începe în aprilie si se continua pâna la 15 iulie, obtinând 40-50 t/ha. La cilcul I prelungit, recoltarea începe între 1 mai si 15-20 octombrie,
productia fiind de 60-70 t/ha. În ciclul II, recoltarea se efectueaza între 1 noiembrie si 30 noiembrie, iar productia obtinuta este de 25-30 t/ha.
În vederea producerii semintelor, tehnologia de cultivare este asemanatoare cu cea pentru obtinerea de fructe pentru consum, cu mentiunea aplicarii
unor lucrari de îngrijire specifice. Recoltarea se realizeaza la maturitatea fiziologica, manual, în 2-3 etape, iar productia de seminte este de 180-210
kg/ ha la ardeiul gras, 210-240 kg/ha la ardeiul lung si 160-190 kg/ha la ardeiul gogosar.
Recoltare
Fructele, manual, in 3-4 etape, pe masura atingerii maturitatii
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CARLINA ACAULIS L.
Denumire populară: Turta
Ceapa ciorasca, Ciortopelog, Ciurul zânelor, Ciurul zorilor, Colacul babii, Gainusa, Iarba lupului, Marul
ciobanului, Nevastuica, Palamida, Pîinea babei, Punga babei, Sita zânelor, Spinul cerbului, Tataiase, Tula,
Turcea, Turturea
Regnul: Plantae
Ordinul: Asterales
Subfamilia: Asteroidae
Planta perena, cu rizom gros; tulpina lipseste sau este scurta de 15 mm; frunze penat-sectate, paienjeniu paroase; alterne, lat ovate, penat-sectate;
florile tubuloase, rosiatice, sunt dispuse în inflorescenta de tip antodiu, de 3-6 (10) cm diametrul; hipsofile involucrale interioare alb argintii sau
palid roze; înflorirea august-septembrie; fruct achena, de 4-5 mm lungime, fin alipit paroase, cu papus de 13 mm.
Specie oligotrofa, xeromezofita; frecventa în etajul fagului-etajul boreal, pajisti.
Detalii...
Organe utilizate
Radacinile acestei specii contin 1 – 3 % ulei volatil, componentul prioritar fiind benzil-2-furilacetona.
Extractele se folosesc pentru tratarea spasmelor tractului digestiv, a bolilor de ficat si retentiei urinare. Tinctura obtinuta din aceasta specie are
actiune antidermatozica, tonica si antibiotica si este folosita ca activator al sistemului nervos simpatic.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Planta a fost utilizata pentru proprietatile ei afrodisiace.
Extractele din radacini au efect antibiotic, antispasmodic si digestiv, iar în doze mari au efect febrifug si purgativ.
Medicina umana, populara - uz intern - rizomul si radacinile plantei actioneaza ca diuretic, sudorific, colagog, antibacterian etc., uz extern - tratarea
bolilor de piele;
Medicina veterinara, uz intern - tratarea nefritei, starii febrile, indigestii, ascita, uz extern - tratarea plagilor purulente, dermatitelor, scabiei.
Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasadului semanat in straturi primavara
Recoltare
Flori, radacini, tulpini
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CARDUUS NUTANS L.
Denumire populară: Ciulin
Cucuruzul magarului, Ghimpan, Scai, Scaiete, Scaiete, Schin, Spin
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta bisanuala; radacina pivotanta; tulpina erecta, înalta de 50-150 cm, simpla sau ramificata, foliata, spinos aripata; frunzele bazale din primul an
sunt mari, oblanceolate, glabre, trilobate, lobii terminati în spini galbeni, dispuse în rozeta (aceasta rozeta de frunze dispare pâna la înflorire);
frunzele tulpinale decurente pe tulpina, paroase pe dos, formînd aripi lobate si spinoase; ramurile prezinta un singur antodiu, paienjeniu tomentos,
de obicei nutant; hipsofilele involucrale au latimea maxima de 2-5 mm; florile sunt rosii; înflorirea iunie-august; fructele achene umflate.
Specie xeromezofita-mezofita, frecventa în zona de stepa-subetajul gorunului, pajisti ruderalizate.
Detalii...
Organe utilizate
În scopuri medicinale se utilizeaza organele aeriene, care se recolteaza în perioada de înflorire.
Principalii componenti din organele aeriene sunt: glucidele, aminoacizii, pigmentii clorofilieni si flavonici si derivatii dihidroxifenolici.
Semintele sunt bogate în ulei: 41 – 44 %.
Extractele obtinute din florile acestei plante au efect febrifug, cele obtinute din planta întreaga au efecte hepatoprotectoare, atribuite asparaginei, iar
cele din semintele cre au un continut ridicat de acid linoleic, sunt folosite la prevenirea arterosclerozei.
Importanţa
Melifera
Utilizare
În medicina umana, populara se folosea în amestec cu coaja de nuca, radacini de patlagina si rostopasca la bai pentru copii, în vederea întaririi
organismului.
Cultivare
Ciulinul reuseste pe orice fel de sol de gradina, un teren însorit. Planta atrage albinele, fluturii si se o hrana potrivita pentru omizile multor specii de
lepidoptere.
Semanatul in situ se realizeaza primavara.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CARTHAMUS TINCTORIUS L.
Denumire populară: Sofranasi
Crapusnic, Pintenoaga, Safranel, Sofran, Sofran de gradina, Sofran rosu, Sofran prost, Sofran salbatic,
Sofranel, Uruian
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina erecta, înalta de 20-60 cm, cilindrica, foliata pâna la inflorescenta; frunzele tulpinale sesile, coriacee,
lanceolate sau alungit ovate, aproape glabre, cu margini spinos dintate (mai rar întregi); antodii solitare în vârful ramurilor de 3-3,5 cm diametru;
hipsofilele involucrale externe verzi, alungit eliptice, spinos dintate, terminate în spin alteori întregi, cele mijlocii ovate, terminate în apendice
verde, spinos sau nespinos, cele interne ovat lanceolate, verzi galbui întregi, nespinoase; florile portocalii mai târziu devin rosietice; înflorirea iulie-
august; fructele achene brun galbui, obtuz 4-muchiate, lungi de 6 (7) mm, fara papus.
Cultivata oleaginoasa si tinctoriala.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza frunzele, florile recoltate în lunile iulie – septambrie si semintele recoltate în luna octombrie.
Frunzele contin: glucide, proteine (12 – 17 %), ubichinona, compusi alifatici (safynol) si alcaloizi (serotobenina).
Uleiurile volatile extrase din frunze contin: beta-farnesen, (Z)-3-hexenil-butirat, 1-pentadecen, alfa-copaen, benzotiazol, beta-ciclocitral (0,05 ppm),
beta-ionona (0,09 ppm), beta-selinen (0,11 ppm), cariofilen (28 ppm), decanal, delta-cadien, germacren D, humulen, limonen,
Pigmentii din frunze sunt reprezentati de: luteolin-7-beta-D-glucozid.
Principalele substante identificate în flori sunt: glucide, lipide (6,3 %), mucilagii, proteine (14,8 %), ulei volatil (verbenona), lignani (matairezinol),
lignine (tetratrachelozid), alcaloizi indolici (serotobenina), cetone monoterpenice (verbenona) si substante minerale.
Dintre pigmenti au fost identificati glicozizi ai kampferolului, flavanone (cartamidina sau 5,7,8,4'- flavanona), gicozizi ai flavanonelor
(izocartamina).
Hidrocarburi: nonanal, hexadecen, heptadecen, pentadecen, hexenal, decadienal.
În compozitia uleiurilor volatile s-au identificat urmatoarele substante: beta-farnesen, (E,E)-2,4-decadienal, 1-heptadecen, 1-hexadecen, 1-
pentadece, 1-tridecen, 2-hexanol, 2-hidroxiarctiin, acid 2-metilbutiric, acid 3-metilbutiric, 3-hexanol, alfa-cedren (0,24 – 1,4 ppm), alfa-copaen
(0,17 – 0,22 ppm), alfa-felandren (0,01 ppm), benzotiazol, beta-ionona (0,07 – 0,88 ppm), beta-selinen (0,14 – 0,29 ppm), cariofilen (45 ppm),
decanal, delta-cadien, etil-acetat, etilbenzen, humulen, nonanal, O-xilen, terpinen-4-ol.
Semintele contin: glucide (12 – 53 %), proteine (12 – 20 %), vitamine (acid ascorbic, niacina, riboflavina, tiamina, gama-tocoferol), lipide (20 – 62
%), acizi grasi: acid arahidic (0,5 %), behenic (1 %), linoleic (68 – 83 %), linolenic (0,5 %), miristic (max. 0,2 %), oleic (8 – 21 %), palmitic (0,6 –
1,8 %), stearic (1 – 5%), lignine (trachelozid).
Extractul obtinut din florile acestei specii are proprietati laxative, diuretice, anticolesterolice, sedative si stimulante.
Importanţa
Oleaginoasa, tinctoriala
Utilizare
Este utilizat pentru tratarea ranilor, arsurilor si a gripei.
În medicina umana, populara, florile si fructele se folosesc contra tusei, au proprietati expectorante, bacteriostatice, cicatrizante.
În alimentatie se foloseste uleiul rafinat în diferite preparate culinare, care este sursa de vitamina F.
Petalele sunt utilizate în scop tinctorial, pentru obtinerea de diferite nuante de galben.
În cosmetica se foloseste pentru obtinerea de produse de machiaj, utilizate în teatru.
În apicultura este importanta ca planta melifera.
Cultivare
Planta reuseste pe orice tip de sol bine drenat, cu un pH cuprins între 5,4-8,2 necesitând umiditate corepunzatoare a solului din momentul plantarii
pâna la înflorire. Necesita pozitii de plin soare. Tolereaza bacteriile, uscaciunea, înghetul, fungii, valorile mari ale pH-ului, mediul salin, virusurile si
vânturile.
Este o planta specifica zonei temperate, creste bine în arealele destinate grâului si orzului, iar în cazul zilelor scurte si reci, deci în prima parte a
sezonului cresterea este înceata. Necesita zile lungi (o fotoperioada de circa 14 ore), tolereaza umbra si buruienile, nu creste ca o buruiana deoarece
alte plante mai batrâne o domina înainte de a se stabiliza. În privinta tolerantei la saruri se aseamana cu bumbacul, dar are o toleranta mai redusa
comparativ cu orzul.
Planta devine matura în 110-150 zile de la plantare ca si cultura de primavara, cum de altfel se practica de obicei si 200 zile sau mai multe în cazul
culturii semanata toamna. Recoltarea trebuie efectuata când planta este complet uscata.
A fost cultivata de mii de ani pentru obtinerea de vopsea din florile sale, dar astazi astfel de vopsea a fost înlocuita cu vopsele chimice. Totusi,
planta este cultivata în scop comercial în zonele temperate calde si tropicale pentru semintele sale foarte bogate în ulei.
Semanatul se efectueaza primavara în sera încalzita, iar germinarea are loc de obicei în 2-4 saptamâni la temperatura de 15oC. La momentul potrivit
se procedeaza la transfer în vase individuale si plantarea în pozitia permanenta se realizeaza la sfârsitul primaverii sau începutul verii. Semintele pot
fi de asemenea semanate in situ în aprilie-mai, însa la astfel de plante nu se va ajunge la maturarea semintelor.
Recoltare
Flori, manual, iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CARUM CARVI L.
Denumire populară: Chimen
Chim, Chim de câmp, Chim salbatic, Chiman, Chimen de câmp, Chimeon, Chimin, Chimin de câmp, Chimin
salbatic, Chimon, Chimion de câmp, chimion salbatic, Chiminoc, Chiminog, Chimisor, Cimin, Cumin, Lima,
Negralica, Piperus, Sacarica, Sacarea, Secara, Secarea, Secarica, Secarita, Tarhon, Tiparus
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Planta erbacee bisanuala pâna la perena, glabra, cu radacina pivotanta, relativ groasa, uneori ramificata; tulpina înalta peste 1m este muchiata,
fistuloasa, ramificata în partea superioara; frunzele bazale 2-3 penat-sectate, lung petiolate; cele superioare sesile, sectate, cu laciniile filiforme,
alungite; umbelele au radiile inegale; umbelulele au flori numeroase, cu pedicelii florali inegali; flori radiante, cu petale inegale, mici, albe, roz sau
rosii; înfloreste în lunile mai – iulie; fructul – mericarpic de tip dicariopsa cu mericarpii alungit-elipsoidale, slab curbate, 5-muchiate în sectiune
transvesala.
Specie euritrofa, mezofila, frecventa din etajul gorunului pâna în cel boreal în pajisti, locuri îngrasate, cultivata ca planta condimentara, medicinala,
aromatica.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza fructele, iar în scop alimentar, organele aeriene, care contin uleiuri volatile cu monoterpene monociclice.
Principalii componenti identificati în fructe au fost: uleiurile volatile (maxim 7,0 % sub. uscata), proteine (20-25 %), lipide (15-20 %), glucide (20-
25 %, în special manani), celuloza, furanocumarine (herniarina, scopoletol), poliine (falcarindiona, falcarinolona), acizi fenolici (acid cafeic),
flavone (heterozide ale kemferolului si cvercetolului), tiamina (0,38 mg/ 100 g), riboflavina (0,38 mg/ 100 g), niacina (3,60 mg/ 100 g) si β-
sitosterol.
Principalii acizi grasi determinati de Kelkar (1971) în fructele acestei plante sunt acidul petroselinic (31,89), acidul oleic (31,98 %), acidil linoleic
(29,07 %), acidul linolenic (0,48 %), acidul arahic (0,3 %), acidul stearic (1,3 %), acidul palmitoleic (0,48 %), acidul palmitic (4,36 %), acidul
miristic (0,27 %) si acidul lauric (0,14 %).
Analizele efectuate de Lawrance (1980) la fructele de chimeon au permis identificarea în uleiurile volatile a 30 de componenti. Ponderea au detinut-
o limonenul (49,80 %) si carvona (47,10 %). Ceialalti componenti au detinut fiecare mai putin de 1,0 % din totalul componentilor: trans-
dihidrocarvona, mircenul, trans-carveolul, cis-carveolul, cis-dihidrocarvona, β-cariofillenul, linaloolul, α-pinenul, sabinenul, γ-terpinenul,
germacrenul D, neodihidrocarveolul, α-thujona, campfenul, δ-3-carenul, p-cimenul, nonanalul, octanalul, dihidrocarveolul, isodihidrocarveolul, cis-
p-menth-2-en-1-olul, cis-p-menta-2,8-dien-1-olul, neoisodihidrocarveolul, α-felandrenul, α-felandrenul, β-pinenul, α-terpinenul si terpinolenul.
Analizele efectuate la uleiurile volatile extrase din plante, a evidentiat prezenta a 21 componenti. Germacrenul D a detinut 81,0 % din totalul
componentilor identificati. O concentratie de 1 – 6 % din totalul componentilor s-a determinat în cazul urmatorilor componenti: β-cariofilen, β-
elemen, δ-cadien, germecren B, (E)-β-ocimen si limonen. O concentratie mai mica de 1,0 % s-a determinat în cazul componentilor: α-limonen,
octanal, α-copaen, germacren A, α-cubeben, β-selinen, γ-cadien, δ-elemen, γ-elemen, (Z)-β-ocimen, mircen, nonanal, sabinen si terpinolen
(Witchmann si Stahl-Biskup, 1987).
Compozitie chimica a uleiului volatil (Carvi aetheroleum):
50-60% monoterpene (48-59% (+)-carvona si carveona, izomeri cis si trans-dihidrocarvona), 38-45% monoterpene (25-45% (+) limonen, α si β-
pinen, α siβ-felandren, mircen), monoterpenoli (carveol, izomeri cis si trans-dihidro-carveol, carvacrol), cumarine (herniarina).
Stomahica, carminativa, usor spasmolitica, galactagoga.
Uleiul volatil are actiune mucolitica, coleretic-colagoga, stomahica.
Importanţa
Medicinala, melifera, aromatica si condimentara
Utilizare
Bronsite catarale acute, insuficiente hepatobiliare, dispepsii.
Uleiul volatil este utilizat si în industria parfumurilor, pentru aromatizarea pastelor de dinti, a sapunurilor, cremelor, ca aromatizant în industria
conservelor, bauturilor si a prajiturilor.
Medicina umana (populara): fructe – ceai pentru calmarea colicilor abdominali la copii mici, pentru spalarea bubelor de pe cap sau pentru curatatul
fetei; puse în tuica se luau pentru cresterea poftei de mâncare sau pentru calmarea durerilor de stomac; fierte în apa sau lapte se administrau pentru
“bataie de inima��?; pentru raceala se puneau semintele pe jar si se afuma sau se fierbea planta si se bea decoctul.
Medicina veterinara (populara): fructe – pisate, amestecate cu hasme si otet se administrau în caz de constipatie.
Toxicitate
Contraindicaţii
Cu prudenta la copii mici si femeile gravide.

Cetonele sunt neurotoxice si abortive.
Cultivare
Chimionul este o planta putin pretentioasa la caldura. Germinarea semintelor începe la 4-6oC, plantele suporta bine temperaturile scazute din timpul
iernii, iar primavara nu sufera din cauza brumelor târzii. Este mai pretentios fata de umiditate în perioada înfloritului. Prefera solurile de tip
cernoziom, umede, expuse în plin soare sau partial umbrite, cu un pH care variazamde la 4,8- la 7,6 si regiunile mai bogate în precipitatii, cu
temperaturi moderate.
Se cultiva prin semanat primavara foarte devreme, imediat ce se poate intra pe teren, sau chiar în a doua jumatate a lunii august dupa grâu sau orz de
toamna. Distanta recomandata între rânduri este de 50 cm, cu posibilitatea reducerii la 25 cm daca terenul este putin enfestat de buruieni si daca în
cadrul lucrarilor de ângrijire se folosesc erbicide eficinte. Se flosesc 10-12 kg samânta la hectar, iar adâncimea de semanat este de 1-3 cm. Deoarce
chimionul este o specie bienala semanatul se poate face si sub planta protectoare, cum ar fi inul, macul, mararul). Spre exemplu se practica
semanatul chimionului cu macul, folosind 6-8 kg seminte chimion amestecate cu 1-2 kg seminte de mac. Distanta între rânduri este de 40-50 cm,
urmând ca densitatea planteor de mac sa se reduca prin rarit la mai utin de jumatate fata de cultura pura. În timpul perioadei de vegetatie, dupa caz,
chimionul se praseste sau se pliveste, iar în anul al doilea, primavara se aplica fertilizarea cu azot, apoi se grapeaza cultura de-a curmezisul
rîndurilor si se mentine cata de buruieni prin erbicidare. În cazul culturii asociate cu mac, rarirea aestuia se face mai devreme, ia dupa recolaea
macului se îndeparteaza resturile de tulpini din cultura si se administreaza prin prasila mecanica îngrasaminte complexe, raportul fiind în favoarea
fosforului. Recoltarea esalonata, manuala se începe când 30-40% din fructe sunt în faza de coacere în ceara (au culoare galben-bruna), iar recoltarea
cu combina se efecueaza când proentul de fructe ature este de 60-75, de preferat noapta si dimineata pentru evitarea scuturarii. Pentru extragerea
uleiuli volatil se pot folosi si plante întregi, în acest caz recoltaea se efectueaza în faza de lapte-ceara, taind plantele la 30-40 cm de sol. Productia
obtinuta în mod obisnuit este de 4-8 q la hectar.
Recoltare
Fructele, direct in lan, cu combina, cand in umbele 65-75% din fructe sunt ajunse la maturitate (culoare galben-brun), in prima jumate a zilei
Valorificare
CARVI FRUCTUS – FRUCTE DE CHIMEN
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CASTANEA SATIVA Miller
Denumire populară: Castan
Adistin, Aghistin, Aghistina, Castan bun, Castan, Castaniu, Gastânie, Gastane, Gastane, Ghistina, Gustine
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Fagales
Familia: Fagaceae
Subfamilia:
Arbore de cca.30 m înaltime având lujerii anuali + muchiati, brun-roscati sau verzi-cenusii, cu lenticele proeminente; mugurii sunt ovoizi, ascutiti la
vîrf si acoperiti cu 3-4 solzi; frunzele alterne, lanceolate au marginea pronuntat serata si numeroase nervuri secundare paralele, proeminente; florile
unisexuate sunt grupate în inflorescente de tip ament; florile se gasesc de obicei la baza amentilor si sunt grupate câte 3 într-un învelis spinos;
înflorirea are loc în mai-iunie; fructele – achene ramân închise (1-3) în învelisul spinos.
Specie oligotrofa, moderat acidofila, mezoxerofila, calcifila, subtermofila; cultivata, originara din regiunea mediteraneana; întâlnita si subspontan în
jud. Maramures, Gorj, Mehedinti în locuri adapostite.
Detalii...
Organe utilizate
Produsul vegetal utilizat în terapeutica folium
Partea comestibila a castanelor contine: 50,8 % apa, 2,60 - 2,92 % proteine, 1,90 – 2,00 % lipide, 38,0 - 42,8 % glucide, 0,02 mg/ 100 g caroten si
22 mg/ 100 g steroli (campesterol, β-sitosterol si stigmasterol.
Continutul în aminoacizi a castanelor este relativ scazut. În 100 g fructe s-au determinat: 190 mg valina, 180 mg lizina, 160 mg tirozina, 160 mg
treonina, 130 mg fenilalanina, 90 mg histidina, 50 mg metionina, 40 mg triptofan si 30 mg cistina.
În 100 g tesut comestibil s-a determinat urmatorul continut de vitamine: 27 mg acid ascorbic, 1,2 - 7,5 mg tocoferoli, 0,87 – 0,90 mg nicotinamida,
0,50 mg acid pantotenic, 0,30 - 0,35 mg piridoxina, 0,21 mg riboflavina, 0,20 mg tiamina, 0,14 mg acid folic si 0,001 mg biotina.
Castanele au un continut ridicat de substante minerale: 1,18 %. În 100 g parte comestibila s-au determinat: 600 - 707 mg potasiu, 85 - 87 mg fosfor,
45 mg magneziul, 33 mg calciu, 13 mg clor, 1,5 – 7,0 mg sodiu, 1,3 mg fier, 0,75 mg mangan, 0,25 mg cupru si 0,20 mg zinc.
Frunzele contin: 6-8 % tanin de tip elagic (tellimagrandina I si II, casnaricitina, potentilina si pedunculagina), flavone (derivati de cvercetol si
miricetol), triterpene (acid ursolic), vitamina C, acid galic, dihidrodigalic , 3-O-p-cumaroilchinic, o glicozida a β- sistosterolului.
Frunzele au actiune astringenta.
Importanţa
Utilizare
Tulburari circulatorii periferice, afectiuni respiratorii de tip brohic.
Castanele sunt importante din punct de vedere alimentar pentru valoarea lor energetica ridicata (752 - 880 kJ/ 100 g), pentru continutul ridicat de
acid ascorbic si substante minerale.
Medicina umana (populara): zeama de la castanele (achenele) fierte era folosita împotriva degeraturilor la mâini si picioare.
Medicina veterinara (populara ): castanele (achenele) uscate, pisate erau folosite în hrana cailor pentru îngrasarea acestora.
Vopsitorie: - Coaja.
Toxicitate
Contraindicaţii

Constipatie.
Cultivare
Castanul prefera solurile usor acide, bine drenate, cu pozitie însorita, dar reuseste si pe solurile uscate. Odata ce planta s-a stabilizat este foarte
toleranta la uscaciune. De asemenea, plantele prezinta toleranta foarte ridicata la prezenta solurilor nisipoase, cu aciditate mare si infertile. Nu sunt
propice solurile calacaroase.
Se cultiva în zonele temperate calde castanul dulce, pentru semintele sale edibile. Necesita veri uscate calduroase în vederea maturarii fructelor.
Florile se produc pe cresterile anului curent si sunt foarte atractive pentru albine.
Semintele se seamana imediat ce s-au maturat, în rasadnita rece sau în pat nutritiv afara. Semintele au o viabilitate scurta si nu trebuie lasate sa
devina uscate. Se pot depozita într-un loc racoros (cum ar fi compartimentul pentru salata al frigiderului) pentru câteva luni, daca se mentin umede,
însa trebuie verificate în mod regulat pentru a semnala germinarea. Semintele ar trebui sa germineze la sfârsitul iernii sau începutul primaverii. Daca
semanatul se efectueaza într-un pat nutritiv afara, plantele pot fi lasate in situ 1-2 ani înainea plantarii lor în pozitia definitiva. Daca plantele se cresc
în vase individuale, pot fi trecute afara în pozitia permanenta vara sau toamna, fiind siguri de asigurarea unei protectii fata de frig în prima lor iarna.
Recoltare
Frunzele, prin strunjire, in iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CENTAUREA CYANUS L.
Denumire populară: Albastrita
Vinetele, Albastra, Albastrea, Albastrele, Buruiana mnerie, Clopotel, Corobatica, Corobatica albastra,
Corobetica, Dioc, Dcoc, Floare de grâu, Floare vânata, Floarea grâului, Floarea paiului, Ghioc, Iarba
frigurilor, Maturica, Maturele, Mneriori, Neghina, Potroaca, Zglavoc, Slavoc, Slovoc, Tataisa vânata,
Vinetea, Vinetele, Vinetica, Vinetica de câmp, Vinetioara
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina erecta, muchiata, simpla sau slab ramificata; frunzele liniar-lanceolate, cele superioare întregi, cele
inferioare penat divizate; antodiile cilindrice, ovoidale; hipsofilele involucrale nestriate sau usor striate, dispers lanate, cele interne cu vârful
liliachiu, dintat, iar cele interne cu apendicul triunghiular, brun-negricios la baza si brun argintiu la vârf; florile tubuloase violacee iar cele ligulate
albastre, mai rar albe sau roze; înflorirea iunie-august; fructul achena, de 3 mm lungime, puberula, cu papus biseriat.
Specie xeromezofita-mezofita, ornamentala, frecventa în zona de stepa-subetajul fagului; în cereale de toamna si locuri ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
Produs vegetal utilizat în terapeutica flores.
Florile acestei specii contin tanin, substante amare (cnicina), glicozizi (cicorina), precum si substante minerale.
Pigmentii antocianici din flori sunt reprezentati în principal de antocianozide (heterozide ale cianidolului) si protocianozide (cianocentaurozida),
cianidin-3,5-diglucozid si pelargonidin 3,5-
diglucozid si flavone. Tamura s.a. (1983) a identificat si prezenta cianidin 3-(6"-succinilglucozid)-5-glucozidului.
Organele aeriene ale acestei specii contin flavonoide di-O-substituiite asa cum sunt: negleteina (Collado s.a., 1985), tetra-O-substituite ca:
hispidulin, cirsimaritin, ladanein, salvigenin, penta-O-substituite ca: nepetin, cirsiliol, jaceosidin, eupatorin, eupatilin, flavonoli tri-O-substituiti ca:
isokaempferide.
Dintre glucozizi flavonici a fost identificata prezenta apigenin 4'-(6"-malonilglicoziod)-7-glucuronid, iar dintre flavonoli: centaureina (centaureidina
cu D-glucoza în pozitia 7), jaceina (jaceidina cu beta-D-glucoza în pozitia 7).
Antiinflamatoare, antimicrobiana, diuretica, hipoglicemianta.
Importanţa
Utilizare
Este folosita în afectiuni oculare (conjunctivite, blefarite) si renale (cistite, nefrite, pielonefrite, pielocistite).
În medicina umana, populara - florile crude se foloseau la taieturi în timpul secerisului, cu decoctul din flori se faceau spalaturi pentru dureri de
ochi, infuzia din flori era indicata contra racelilor iar radacina se folosea contra bolilor de piele.
Toxicitate
Contraindicaţii

Nu se cunosc.
Cultivare
Albastrita reuseste pe soluri obisnute de gradina, peferând solul fertil bine drenat si o pozitie însorita. Prezinta toleranta fata de solurile uscate, cu
fertilitate redusa si alcaline. Plantele stabilizate sunt tolerante la seceta. Dupa unii specialisti este considerata o planta asociata potrivita în cantitati
mici pentru culturile de cereale. Se seamana în martie în sera, la momentul potrivit se repica în vase individuale si plantarea afara se efectueaza în
mai. Semanatul se poate face si in situ în cursul lunii aprilie, ori în zonele unde iernile nu sunt prea reci se seamana în septembrie, iar plantele
obtinute sunt mai viguroase si înfloresc mai devreme.
Recoltare
Florile cu sau fara receptacul, inaintea deschiderii complete
Valorificare
CYANI FLORES – FLOARE DE ALBASTRELE
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CENTAURIUM ERYTHRAEA Rafin.
Denumire populară: Fierea pamântului
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Gentianales
Familia: Gentianaceae
Subfamilia:
Este o planta anuala-bisanuala de 10-30 cm, cu tulpina cu 4 muchii, glabra, cu frunzele bazale în rozeta, iar cele tulpinale opuse. Florile sunt roze-
rosii, gamosepale si gamopetale. Fructul este capsula septicida.
Organe utilizate
Produs vegetal utilizat în terapeutica herba, care contine monoterpene de tip secoiridoidic.
Herba contine: principii amare cu structura secoiridoidica (swertiamarina constituent majoritar, gentiopicrozida, swerozida, centaurozida,
centapicrina, dezacetil-centapicrina), reitrocentaurina (obtinuta prin hidroliza enzimatica a swertiamarinei), xantone polisubstituite, flavone,
alcaloizi (gentianina, gentianidina, gentioflvina), lactone (eritaurona), triterpene, acizi fenolici, ulei volatil, fitosteroli, alcool cerilic, acid steraric,
acid palmitic, substante minerale.
Tonic-stomahica, usor laxativa, antiinflamatoare, antipiretica, sedativa pentru sistemul nervos central, antibacteriana.
Utilizare
Anorexie, gastroduodenita hipoacida, ulcer gastric hipoacid, meteorism, colici intestinale, stari febrile.
Forme farmaceutice
Extract fluid, Tinctura Amara, ceai tonic aperitiv, ceai gastric
Cultivare
Planta prefera solurile nisipoase bine drenate si care contin ceva turba, precum si pozitiile însorite. Evita solurile umede sau bogate. Nu este usor de
crescut în gradina. Florile se deschid doar pe vreme frumoasa si se închid la mijlocul zilei. Prezinta o mare variabilitate si ca urmare unii botanisti o
divid într-un numar de specii separate.
Se seamana in situ din februarie pâna în mai sau imediat ce semintele s-au maturat. Germinarea este de regula rapida.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CERASUS AVIUM (L.) Moench
Denumire populară: Cires
Sinonime ştiinţifice: Prunus avium L.
Ceras paduret, Ceras pasaresc, Cirease, Cires pasaresc, Cires salbatic, Ciures, Malin, Malin pasaresc,
Mocru, Vascusoara, Visin
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Arbore înalt de pâna la 20 m; ritidomul se exfoliaza în fâsii circulare, ramurile de schelet sunt puternic etajate, coroana conica; frunzele mari, de 8-
15 cm lungime, alterne, limbul alungit pâna la obovat, grosier-serate pe margine, pubescente pe fata inferioara de-a lungul nervurilor; petiolii
prezinta 2-3 glande nectarifere rosietice; inflorescenta umbela; florile albe, au 2,5 cm diametru; sepalele au margiinea întreaga; înflorirea protanta;
înflorirea aprilie-mai;fruct drupa sferica, cu diametrul pâna la 2 cm, de culoare rosie sau galbuie.
Specie mezotrofa, mrezofita, heliosciadofita, sporadic în zona padurilor de stejar-subetajul fagului, paduri, margini de padure.
Organe utilizate
Produsul utilizat în terapeutica fructus.
Se consuma fructele care contin 0,90 % proteine, 0,36 % lipide , 15,10 % glucide dintre care 6,10 % glucoza, 5,50 % fructoza, 0,22 % zaharoza si
0,36 % pectine.
Acizii organici subt reprezentati de: acidul malic 0,94 %, acidul citric 0,01 %, acidul clorogenic 6,10 mg/ 100 g, acidul ferulic 0,30 mg/ 100 g,
acidul cafeic 7,00 mg/ 100 g, acidul p-cumaric 7,60 mg/ 100 g si acidul oxalic 7,20 mg/ 100 g (Souci s.a., 1981).
Ciresele sunt bogate în acid ascorbic. Astfel, în 100 g fruct a fost determinat un continut de 15,00 mg acid ascorbic, 0,97 mg nicotinamida, 0,27 mg
tocoferol, 0,19 mg acid pantotenic, 0,06 mg piridoxina, 0,04 mg riboflavina, 0,03 mg tiamina, precum si cantitati mici de biotina si acid folic.
Continutul în substante minerale este relativ scazut: 0,49 %. În 100 g tesut s-au detrminat 229 mg potasiu, 20, 0 mg fosfor, 17 mg calciu, 11 mg
magneziu, 3,0 mg flor, 2,7 mg sodiu si 0,15 mg zinc.
Continutul de antociani din fructe a variat între 82 si 297 mg/ 100 g în cazul soiurilor cu culoare închisa si între 2 si 41 mg/ 100 se caracterizeaza
prin prezenta în fructele a 11 soiuri si hibrizi un g la cele cu culoarea deschisa. Toate soiurile cu culoarea închisa au continut cantitati mai mari de
cianidin-3-rutinozid si cianidin-3-glucozid si mai mici de pelargonidin-3-rutinozid. (Gao si Mazza, 1995).
În scop medicinal se utilizeaza pedunculul fructelor pentru continutul lor în substante flavonoide.
Principalii componenti din pedunculi sunt: taninuri, catechine, saponine, proantocianidoli si substante minerale (saruri de potasiu). Flavonele sunt
reprezentate de quercetol, genisteina, dihidrovogonina si naringenol.
Extractele din cozi de cirese au actiune diuetica si astringenta.
Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara, producatoare de lemn
Utilizare
Se utilizeaza pentru tratarea cistitei, nefritei, retentiei urinare, artritei si gutei.
Alte utilizari:
Fructele se folosesc în alimentatie, în stare proaspata sau prelucrata (dulceata, compot, visinata, lichior).
În industrie, fructele sunt folosite în vederea prepararii de dulceata, compot, sirop; semintele sunt folosite în industria chimica; lemnul se foloseste
în industria mobilei.
Medicina, umana, populara recomanda fructele proaspete pentru tratarea obezitatii, artritei, afectiunilor renale, aterosclerozei, litiazei biliare, iar
consumul zilnic de 2-3 cani de suc trateaza hepatita; pedunculii (coditele fructelor) sub forma de decoct trateaza cistitele, pielitele, pielonefritele si
diareea.
În medicina veterinara se folosesc coditele fructelor sub forma de decoct, pentru tratarea cistitelor, pielitelor, pielonefritelor si diareei.
În cosmetica, fructele proaspete zdrobite se folosesc pentru masti faciale, redând elasticitatea pielii.
Pentru apicultura reprezinta o specie melifera.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte
Recoltare
Coditele fructelor
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CERASUS VULGARIS Miller
Denumire populară: Visin
Sinonime ştiinţifice: Prunus cerasus L.
Antep, Cires amar, Cires salbatic, Disin, Ghisin, Gisen, Gisnar, Jisin, Visan, Visan, Visinar, Visine, Zisinar
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Arbore sau arbust mai mare; ritidomul se exfoliaza în fâsii circulare; coroana sferica; frunzele alterne, de 6-8 cm, ovate pâna la eliptic-obovate,
glabre, verzi închis, ± coriacee, fin serate;petiolii cu 1-2 glande nectarifere extraflorale; inflorescenta umbela, ce prezinta la baza 1-3 frunze
provenite din acelasi mugure, florile sunt albe de cca 2,1 cm în diametru, sepalele au marginea glandulos-serata; înflorirea aprilie-mai; fruct drupa,
de cca 1 cm în diametru, globuloase, rosii, cu gust acid.
Cultivat fructifer si subspontan.
Organe utilizate
Fructele se utilizeaza în alimentatie iar pedicelii fructelor se folosesc în scop tinctorial.
Fructele contin: 0,90 % proteine, 0,50 % lipide si 13,00 % glucide din care 0,25 % zaharoza si 8,43 % glucoza si fructoza.
Principalii acizi determinati în fructele acestei specii sunt: acidul malic (1,80 %), acidul oxalic (4,7 mg/ 100 g), acidul clorogenic (16,3 mg/ 100 g),
acidul p-cumaric (13,6 mg/ 100 g), acidul cafeic (0,90 mg/ 100 g) si acidul ferulic (0,20 mg/ 100 g).
Continutul în vitamine al visinelor, exprimat la 100 g fructe, variaza astfel: 12,00 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,40 mg/ 100 g nicotinamida, 0,06 mg/
100 g riboflavina si 0,05 mg/ 100 g tiamina.
Visinele au un continut de substante minerale ce variaza între 0,50 si 0,60 %. În 100 g tesut s-au detrminat: 114,00 mg potasiu, 21,00 mg/ 100 g clor,
8,00 mg/ 100 g magneziu, 7,00 mg/ 100 g fosfor, 2,00 mg/ 100 g sodiu si 0,60 mg/ 100 g fier.
Culoarea visinelor se datoreaza prezentei urmatorilor pigmenti: cianidin -3-glucozid, cianidin 3-rutinozid, cianidin 3-soforozid, cianidin 3-glucozil-
rutinozid, cianidin 3-xiloil-rutinozid, peonoidin 3-glucozid si peonoidin 3-rutinozid.
Importanţa
Utilizare
Fructele se consuma proaspete sau prelucrate (dulceata, compot, bauturi racoritoare, bauturi alcoolice, lichior). Valoarea energetica a visinelor este
de 252 kJ/ 100 g fruct, dar importanta lor în alimentatie rezulta din continutul mare de acizi, acid ascorbic si substante minerale care le confera o
actiune de stimulare a apetitului si digestiei.
Fructele sunt folosite în industria alimentara în vederea prepararii de dulceata, compot, sirop; semintele sunt folosite în industria chimica; lemnul se
foloseste în tâmplarie si strungarie.
În medicina, umana, populara se folosesc coditele (pedunculii) fructelor, sub forma de decoct pentru tratarea cistitelor, pielitelor, pielonefritelor,
diareei, afectiunilor renale, migrenei, artritei, edemelor si gutei.
În medicina veterinara se folosesc coditele fructelor sub forma de decoct, pentru tratarea cistitelor, pielitelor, pielonefritelor si diareei.
În cosmetica, fructele proaspete zdrobite se folosesc pentru masti faciale, redând elasticitatea pielii.
Pedicelii fructelor se utilizeaza pentru vopsirea lânii. Daca mordarea se face cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsirea cu extractul obtinut din
pediceli, lâna se coloreaza în bej-roz. Mordarea cu bicromat de potesiu, determina realizarea unei nuante de brun.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte
Recoltare
Coditele fructelor
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CERATONIA SILIQUA L.
Denumire populară: Roscoave
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Myrtales
Familia: Lythraceae
Subfamilia:
Este o planta lemnoasa arborescenta, cu frunzele paripenat compuse, flori hermafrodite si fructul pastaie.
Organe utilizate
Produs utilizat în terapeutica fructus.
Pastaile contin în medie 55 % glucide, reprezentate de amidon, celuloza (3,2 %), hemiceluloza, galactoza, manoza, fructoza, glucoza, maltoza,
xiloza, pentozani, pectine, pinitol si primveroza, precum si mucilagii, 10 % proteine, 1,2 % lipide, saponine, substante minerale (2 %) si 1,5 %
substante tanoide (catechina, epicatechina, epicatechin galat), lectine (concanavalin A) si substante minerale (2,0 %).
Pigmentii existenti în pastai sunt reprezentati de: quercetina, mircetina, leucoantociani, leucodelfinidin, scaftozid, izoscaftozid si neoscaftozid.
Pastaile de Ceratonia siliqua mai contin: acid ferulic, acid benzoic, acid formic, acid capronic, acid izobutiric.
Semintele contin: celuloza, hemiceluloza, galactoza, galactomanani, rafinoza, mucilagii, lipide (0,2 – 1,8 %), proteine 16 – 63 %), substante
minerale (3 %),
Aminoacizi: alanina, arginina, acid glutamic, glicina, izoleucina, leucina, histidina, hidroxiprolina, metionina, fenilalanina, prolina, serina, treonina,
valina, tirozina.
Steroli: campesterol, β-sitosterol, stigmasterol δ-5-avenasterol.
Acizi grasi: acid palmitic, acid linoleic, acid linolenic, acid oleic, acid lignoceric, acid stearic.
În seminte a mai fost identificata prezenta urmatoarelor substante: gome, salicilati si carubin.
Antidiareica.
Utilizare
Tratamentul simptonatic al diareei la copii; mucilagul extras din endosperm se utilizeaza în trtamentul tulburarilor digestive si trtamentul
simptomatic al diareilor usoare.
Cultivare
Planta necesita o pozitie foarte însorita, sol moderat fertil, bine drenat, tolerând un pH cuprins între 6,2-8,6. Este foarte toleranta la uscaciune
dezvoltându-se bine chiar în conditii aride, radacinile sale penetrând adânc în sol pentru gasirea apei. Se cultiva frecvent în zonele temperate calde
pentru partile sale edibile reprezentate de seminte si pastai. Arborii maturi, în conditii corespunzatoare pot da o recolta de 400 kilograme pastai
annual. Se caracterizeaza prin capacitatea de a stabili relatii de simbioza cu anumite bacterii din sol, formarea de noduli la nivelul radacinii si deci
capacitatea de a fixa azotul molecular. Azotul fixat pe aceasta cale este utilizat de respectiva planta sau poate fi folosit de asemenea de alte plante
vecine.
Înainte de semanat se impune pre-umectarea semintelor în apa încalzita pentru 24 ore, iar daca acestea nu s-au îmbibat se procedeaza la o noua
umectare. Se seamana în sera în aprilie, iar germinarea ar trebui sa aiba loc în 2 luni. La momentul potrivit manipularii se procedeaza la repicat în
vase individuale si plantele se cresc în sera cel putin pentru prima iarna. Plantarea la locul definitiv se face la sfârsit de primavara sau început de
vara, dupa trecerea pericolului îngheturilor târzii. Se asigura protectie fata de temperaturile joase pentru câteva ierni.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CHELIDONIUM MAJUS L.
Denumire populară: Rostopaca
Negelarita, Ai de padure, Alândurise, Buruiana de cele sfinte, Buieti de pesângine galbena, Buruiana de
negei, Buruiana de pecingine, Buruiana de tatarca, Buruiene sfinte, Calce mare, Chica maramgie, Crucea
voinicului, Galbanare, Galbinele, Godie, Harmiaiu, Hilindunea, Iarba de negi, Iarba rândunelei, Iarba
rândunicii, Laptiuga, Mac salbatic, Maselarita, Negeloasa, Oiasca, Paparuna, Plescanita, Pleoscarita,
Rastopasca, Rastopasta, Rastipastie, Rastopastie, Rastupeasca, Rostopachie, Rostopalnita, Rostopast,
Rostopasta, Rostopaste mica, Rostopastica, Rostopol, Rostopate, Rostopatie, Rostopatita, Rostopeasca,
Rotopasca, Salatea, Scalce mare, Scalci mici, Scânteita, Schânteita galbena, Scânteiuta galbena, Tatarcele
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Papaverales
Familia: Papaveraceae
Subfamilia:
Planta erbacee perena, cu rizom de culoare brun-închis; tulpina înalta de 50-100cm contine, ca si restul partilor plantei, latex galben – portocaliu;
frunzele alterne, imparipenat-compuse au segmentele inegal lobat crenate, cele inferioare petiolate, cele superioare sesile, toate pe dos suriu-verzi;
flori actinomorfe, pe tipul patru, cu petale galbene, grupate în inflorescente umbeliforme; înflorire în mai-septembrie; fruct – capsula silicviforma cu
seminte ovoide, negre, lucitoare.
Specie euriterma, nitrofila, mezofila, helio-sciadofila, întâlnita frecvent din zona stepei pâna în subetajul fagului în locuri umbroase, prin tufisuri,
locuri ruderale din jurul asezarilor omenesti, ruini, ziduri, garduri.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizezaza partea aeriana înflorita (Chelidonii herba), iar în scop tinctorial radacinile sau frunzele proaspete.
Plantele contin: 3-4 % alcaloizi totali în organele subterane; 0,35 - 1,30 % în herba si 1,5% în pericarpul fructelor (ca saruri ale acidului chelidonic).
Alcaloizii dominanti sunt cei benzofenentridinici: chelidonina (baza tertiara), cheleritrina si sanguinarina (baze cuaternare de culoare rosie); alti
alcaloizi benzofenantridinici monomeri (α- homochelidonina, oxichelidonina, metoxichelidonina, hidroxichelidonina, oxisanguinarina) sau dimeri
(chelidimerina - numai în radacinile plantelor care cresc în America), alcaloizi de tip protoberberinic (berberina de culoare galbena, coptizina,
tetrahidrocoptizina, stilopina); protopine (protopina, α-, β- allocriptopina); aporfine (magnoflorina - numai în radacina); sparteina în mici cantitati în
herba; esteri ai acidului hidroxicinamic, hidroxiacizi (malic, treonic, gliceric), 1 - 4 % acid chelidonic, saponozide, carotenoide, substante rezinoase,
ulei volatil (în urme), flavonozide, taninuri, acid nicotinic, nicotinamida.
Latexul contine enzime proteolitice, substante rezinoase si alcaloizi de culoare galbena, portocalie sau rosie.
Rizomul si radacinile (Chelidonii radix/rhizoma) contin 2,4 – 3,4 % alcaloizi, dintre care se evidentiaza chelidonina (1,2 %) si cheleritrina (1,0 %).
Detalii...
Spasmolitica asupra musculaturii netede a veziculei biliare analoaga papaverinei (chelidonina), colecistochinetica (chelidonina, berberina,
coptizina), lipotropa (hipolipemianta,hipocolesterolemianta), analgezica (chelidonina), hepatoprotectoare, antivirala si antibacteriana (berberina).
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
În afectiuni hepato-biliare (convalescenta dupa hepatita acuta, hepatita cronica, diskinezii biliare, colici biliare, hipotonie si atonie veziculara);
traditional sucul proaspat se foloseste la extirparea negilor, iar în medicina chineza Chelidonium majus se foloseste în tratamentul diferitelor forme
de cancer.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): latex – în tratamentul negilor, a “pecingenei��?, “bubelor dulci��?, pentru oblojeli la umfaturi sau în scaldatori
împotriva durerilor de picioare; planta – fiarta, cataplasma pentru umflaturi sau în tratarea “albetii��? la ochi; tulpini florifere – fierte sau
plamadite în rachiu, luate în tratamentul “galbinarii��?; ceaiul dat în boli de rinichi, ficat; împreuna cu alte plante - contra tusei; decoct – cei
bolnavi de “friguri��?; se mai folosea contra muscaturilor de sarpe, insecte sau se punea în apa pentru spalat pe cap.
Medicina veterinara (populara ): planta – pisata se administra vacilor cu lapte pentru a se obtine lapte bun si unt galben sau când acestea sângerau,
precum si porcilor bolnavi.
Pigmentii hidrosolubili sunt utilizati în scop tinctorial, obtinându-se nuantele: galben, galben bruniu si kaki închis.
Extractele obtinute din radacini, coloreaza lâna mordata cu solutie de sulfat de aluminiu si fier în galben.
Cuoarea galben brunie se obtine în cazul lânii mordate cu bicromat de potasiu.
Extractele obtinute din tulpini vopsesc lâna în culoarea brun-închis, daca aceasta a fost mordata cu bicromat de potasiu (Chirila s.a., 1999).
Toxicitate
alcaloizii din planta au, în general, o actiune narcotica si spasmolitica.
Cultivare
Este o specie perena cu o viata scurta, cu o mare plasticitate ecologica. Se poate autoînmulti prin seminte si poate deveni foarte usor o buruiana, asa
încât odata stabilizata planta este foarte dificil de eradicat. Procesul de germinare are loc la temperatura de 4-6oC si cresterea vegetativa se
realizeazala temperaturi moderate, în conditii de umiditate suficienta, lumina difuza si soluri mai usoare.
Se seamana in situ din februarie, pâna în mai sau din august, pâna în noiembrie. Germinarea dureaza 1-12 luni. Se poate aplica si divizarea în
martie, dar pentru ca planta "sângereaza" mult aceasta tehnica nu este recomndata.
Recoltare
Herba, cu secera, coasa sau cositori mecanice, in momentul infloririi depline
Valorificare
CHELIDONII HERBA – IARBA DE ROSTOPASCA
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CHENOPODIUM ALBUM L.
Denumire populară: Loboda
Caprita, Laba gâstei, Loboda bolunda, Loboda câineasca, Loboda nebuna, Piciorul caprei, Piciorul gâstei,
Spanac porcesc, Spanac salbatic, Spânac salbatic, Talpa gâstei, Trepadatoare, Verze
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Planta asuala (15 – 150 cm înaltime) cu tulpina si inflorescentele cenusiu fainoase; frunzele ovat rombice pâna la lanceolate, au marginea inegal
dintata – sinuata sau lobata; înflorirea are loc din iulie pâna în octombrie iar fructele – achene, ramân închise în învelisul florii.
Specie euriterma, mezofila, nitrofila; foarte comuna în toata tara, întâlnita din zona stepei pâna în subetajul fagului ca buruiana în culturi (mai ales
de prasitoare), la marginea drumurilor pe lânga ziduri etc.
Detalii...
Organe utilizate
Frunzele acestei specii contin:7 – 50 % glucide, 7,6 % celuloza, 16,1 % proteine, 0,8 – 5,0 % lipide si pigmenti (β-caroten).
Aminoacizii din frunze sunt reprezentati de: alanina, arginina, acid aspartic, cistina, acid glutamic, glicina, histidina, leucina, izoleucina, lizina,
metionina, fenilalanina, prolina, serina, treonina, triptofan, tirozina si valina.
Dintre vitamine s-au determinat: acid ascorbic 0,6 – 0,9 mg/ 100 g, tiamina 0,67 mg/ 100 g, riboflavina 1,58 mg/ 100 g si niacina 2,5 mg/ 100 g
(Duke si Ayensu, 1985).
Sterolii sunt reprezentati de: campesterol, sitosterol si stigmasterol.
Plantele de loboda contin: acid ascorbic (0,6 – 0,9 mg/ 100 g), steroli (campesterol), chenpodina (proteina de rezerva), acizi grasi (acid oleanolic),
acid oxalic, monoterpene (ascaridol), alcaloizi de tip piranic (trigonellina).
Aminoacizi: arginina, acid aspartic, cistina.
Cumarine: scopoletina si furanocumarine: imperatorina.
Extractele obtinute din frunze au efect antihelmintic, antireumatic, laxativ si contraceptiv.
Importanţa
Medicinala, toxica, tinctoriala
Utilizare
Se utilizeaza pentru tratarea reumatismului.
Medicina umana (populara): recomandata în afectiuni hepatice, renale si ginecologice; semintele au efecte purgative si vomitive.
Alimentatie: primavara, plantele tinere erau folosite în diferite preparate culinare.
Cultivare
Planta poate fi cultivata pe toate tipurile de sol, dar productii ridicate se pot obtine numai pe soluri fertile, bogate în humus, cu un pH de 6-7,5,
usoare sau mijlocii. Da rezultate bune daca se aplica fertilizarea cu îngrasaminte organice.
Loboda este o planta rezistenta la frig. Germinara semintelor are loc la 2oC, iar cresterea plantelor se realizeaza bine atât la temperaturi moderate cât
si la temperaturi ceva mai ridicate. Manifesta pretentii foarte mici fata de factorul lumina, preferând solurile însorite, cât si semiumbrite, iar în
locurile umbrite productia este mai mica. De asemenea, loboda are cerinte reduse fata de umiditate.
Se seamnana in situ primavara, iar cele mai multe seminte germineaza în câteva zile dupa semanat. De regula nu este necesar semanatul deoarece
aceasta planta este de altfel o buruiana comuna de gradina, care în cele mai multe soluri se autoînsamânteaza.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp primavara
Recoltare
Flori, frunze, seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CHENOPODIUM AMBROSOIDES L.
Denumire populară: Tamâita
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia: Chenopodioidae
Organe utilizate
Uleiul volatil extras de Marbot si Real (2003) din plantele provenite din Cuba contine α-terpinil acetat (73.9 %) si p-si cimen (4.3 %). Cercetarile
efectuate au relevat ca principalele substante au variat în functie de originea plantelor astfel: cele din unele zone au continut în principal limonen si
ascaridole; altele ascaridol si pinocarvona sau limonen si transpinocarveol.
Tulpinile florifere contin circa 0,7 % ulei volatil, din care ponderea o detine ascaridolul.
Extractele din plante au actiune: analgesica, antiasmatica, carminativa si vermifuga.
Importanţa
Medicinala, toxica, tinctoriala
Utilizare
Uleiul volatil extras din tulpinile florifere are efect vermifug. Decoctul din frunze este folosit în tatarea afectiunilor gastrointestinale si a
hemoroizilor.

Utilizarea se face cu precautii, evitându-se folosirea de catre femeile gravide.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp primavara sau rasadirea rasadului in luna mai-iunie obtinut in spatii protejate
Recoltare
Frunze, seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CHIMAPHILLA UMBELLATA (L.) Barton
Denumire populară: Verdeata iernii
Regnul: Plantae
Clasa: Rosidae
Subclasa:
Ordinul: Ericales
Familia: Pyrolaceae
Subfamilia:
Planta perena, înalta pâna la 25 cm, cu rizomi albi, repenti si tulpini erecte, muchiate. Frunze sempervirescente, îngramadite pe lujerii anuali, pe fata
verzi închis, pe dos palid verzi, ovat-spatulate pâna la aproape liniare, contrase cuneiform într-un petiol lung. Axa florifera terminala sau laterala
lunga, nebracteata, cu 2-7 flori dispuse în umbela sau în racem umbeliform. Flori larg campanulate, nutante, petale lat ovate, concave, roz. Fruct
capsula erect stipelata, cu 5 brazde adânci. Înflorire VI-VIII.
Rara din etajul gorunului pâna în cel al fagului, în paduri, pe soluri nisipoase; specie oligotrofa, xeromezofita-mezofita slab catre moderat acidofila,
helio-sciadofila.
Organe utilizate
Produsul vegetal utilizat în terapeutica folium.
Principalii componenti identificati în organele aeriene ale acestei plante sunt: hexozele, amidonul, taninurile (4 %), pigmentii (kampferol,
hiperozid), gomele, rezinele, sterolii (β-sitosterol, taraxasterol),
naftochinonele (2,7-dimetil-1,4-naftochinona, chimaphilin), hidrocarburile (nonacozan, hentriacontan), terpene pentaciclice (β-amirina, acid
ursolic), hidrochinone glicozidate (izohomoarbutina, homoarbutina), glucozizi ai flavonolilor (avicularina, hiperina), metil-salicilat.
Arbutina, unul din compusii activi din aceasta specie, este hidrolizata la hidrochinona care este un antiseptic pentru caile urinare.
Antiseptic urinara, antimicrobiana.
Importanţa
Medicinala, alimentara, aromatica
Utilizare
Cistite cronice, infectii urinare, afectiuni reumatismale, homeopatie (inflamatii cronice ale cailor urinare, prostata).
Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasadului obtinut primavara in vase individuale si transplantarea peste un an la locul definitiv
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CICER ARIETINUM L.
Denumire populară: Naut
Bob naut, Dungatea, Nahut, Nohot, Nohut, Nout, Teatire
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Familia: Fabaceae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta, profunda; tulpina de 20-50 cm înaltime, erecta, ramificata, acoperita de perisori; frunze petiolate, imparipenat
compuse, cu 3-8 perechi de foliole, eliptice, acuminat serate; flori solitare purpurii, roz-purpurii, albastre-violet, galbene, verzui, albe; înflorire
iunie-iulie; fruct pastaie scurta, cu 1-3 seminte piriforme.
Cultivata alimentara.
Organe utilizate
Semintele
Prezinta importanta semintele acestei plante, care contin: 11,0 % apa, 19,8 % proteine, 3,40 % lipide si 59,0 % glucide.
În 100 g seminte s-au determinat urmatoarele cantitati de aminoacizi: 1,48 % arginina, 1,46 % leucina, 1,37 % lizina, 1,14 % izoleucina, 0,98 %
valina, 0,96 % fenilalanina, 0,70 % treonina, 0,66 % tirozina, 0,53 % histidina, 0,28 % cistina si 0,26 % metionina.
Dintre vitamine, cea mai mare cantitate s-a determinat în cazul acidului ascorbic: 4,0 mg/ 100 g seminte. S-au mai determinat urmatoarele vitamine:
nicotinamida 1,6 mg/ 100 g, tiamina 0,48 mg/ 100 g si riboflavina 0,18 mg/ 100 g.
Semintele de naut au avut urmatorul continut de aminoacizi: 1,48 % arginina, 1,46 % leucina, 1,37 % lizina, 1,14 % izoleucina, 0,98 % valina, 0,96
% fenilalanina, 0,70 % treonina, 0,66 % tirozina, 0,53 % histidina, 0,28 % cistina, 0,26 % metionina si 0,16 % triptofan.
Continutul în substante minerale din semintele de naut variaza între 2,25 si 3,00 %. Dintre elementele minerale ponderea o detine potasiul (580 mg/
100 g), urmat de fosfor (428 mg/ 100 g), calciu (110 mg/ 100g), clor (80 mg/ 100 g), sodiu (27 mg/ 100 g) si fier (7,2 mg/ 100 g).
Importanţa
Alimentara
Utilizare
În medicina, umana, populara, semintele sub forma de decoct se folosesc în tratarea bolilor aparatului urinar, astenii, paraziti intestinali iar sub
forma de tratament de uz extern, pentru atenuarea racelilor si nevralgiilor.
În alimentatie, semintele verzi se folosesc ca legume, semintele mature pot fi fierte, prajite pentru obtinerea surogatului de cafea.
În zootehnie, semintele se folosesc în hrana cabalinelor, bovinelor si porcinelor.
Cultivare
Nautul necesita pozitii puternic însorite, prefera solul fertil, usor, bine drenat, tolerând un pH cuprins între 5,5-8,6. Odata planta stabilizata tolereaza
uscaciunea. Manifesta rezistenta fata de temperaturile joase negative de pâna la -25oC daca este acoperit cu zapada, fapt ce sugereaza ca semanatul
se poate realiza din toamna, mai ales în cazul soiurilor mai rezistente.
Se cultiva în zonele temperate calde si zonele tropicale pentru semintele sale edibile. Manifesta relatii de simbioza cu anumite bacterii din sol, care
concura la formarea nodulilor la nivelul sistemului radicular si se permite fixarea biologica a azotului molecular. Din acest motiv, la finalul
sezonului de vegetatie se recomanda doar eliminarea partilor aeriene ale plantei si lasarea în sol a radacinilor pentru îmbogatirea solului în azot.
Se seamana in situ în aprilie/mai. Nautul poate germina la temperaturi mai joase comparativ cu fasolea, ceea ce ar face posibil primavara de vreme.
Recoltare
Seminte, cu secera, coasa sau combina, in iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CICHORIUM ENDIVIA L.
Denumire populară: Cicoare de gradina
Cicoare, Andiva, Andivie, Cicoare de iarna, Cicorie, Endivie alba, Salata, Salata de endivie, Ticorie
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala-bisanuala; radacina pivotanta; tulpina de 30-60 cm, ramificata; înflorirea iulie-septembrie, flori albastre; fruct achena. Frunzele legate
ca papusi se musuroiesc pentru a se înalbi si se utilizeaza în alimentatie.
Cultivata ca leguma.
Organe utilizate
Valoarea medie a principalilor componenti chimici determinati în aceasta planta sunt: 94,0 % apa, 2,4 % glucide, 1,0 % proteine, 0,1 % lipide, 0,10
mg/ 100 g β-caroten si 2,2 % fibre.
Continutul de vitamine din 100 g parte comestibila este urmatorul: 5,0 mg acid ascorbic, 0,42 mg acid pantotenic, 0,26 mg nicotinamida, 0,10 mg
tocoferoli, 0,09 mg tiamina, 0,05 mg riboflavina, 0,05 mg acid folic si 0,03 mg piridoxina.
Continutul de substante minerale din 100 g andive variaza astfel: 205 mg potasiu, 71 mg clor, 25 mg fosfor, 20 mg calciu, 10 mg magneziu, 4 mg
sodiu, 0,20 mg fier, 0,20 mg mangan, 0,15 mg zinc, 0,05 mg cupru si 0,01 mg seleniu.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Valoarea energetica a andivelor este foarte mica (63 kJ/ 100 g) ceea ce determina utilizarea acesteia în alimentatia persoanelor obeze.
Se foloseste pentru obtinerea de surogat de cafea
Cultivare
Planta necesita soluri fertile, bogate în humus, bine fertilizate cu gunoi de grajd la cultura premergatoare. Prefera pozitiile însorite si adapostite,
soluri cu textura mijlocie sau usoara, profunde si cu reactie neutra. Nu suporta solurile acide si nici pe cele alcaline.
Andiva este o planta a climatului temperat, cu veri potrivit de calde si umede. Germinarea semintelor începe la 5oC, dar se realizeaza încet. Fata de
factorul umiditate are pretentii mari în perioada germinarii semintelor si la începutul vegetatiei. Cele mai bune rezultate se obtin pe vreme racoroasa
si umeda. Excesul de umiditate poate determina scaderea productiei si putrezirea radacinilor, iar în cazul secetei, productia scade de asemenea si
frunzele devin mai putin fragede si mai amare. Este o planta de zi lunga, cu pretentii fata de lumina mai ales la începutul vegetatiei, când lipsa
luminii determina încetinirea cresterii plantelor.
Se cultiva prin semanat direct în câmp, în perioada sfârsit de aprilie, început de mai, pentru productii în timpul verii si 15-30 iulie pentru consum în
timpul toamnei si iernii. Se folosesc 3 kg seminte pentru un hectar, în amestec cu seminte de planta indicator (salata 100-150 g/ha). O alta
modalitate este cultura prin rasad, iar producerea rasadurilor se efectueaza în functie de momentul plantarii, având în vedere necesitatea prezentei a
5-6 frunze adevarate. Prin urmare, semanatul se realizeaza în perioada 1-13 martie pentru plantat în perioada 20 aprilie- 15 mai, respectiv 1-10
august, pentru plantat în perioada 1-15 septembrie.
Recoltare
Valorificare
CICHORII HERBA - IARBA DE CICOARE SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CICHORIUM INTYBUS L.
Denumire populară: Cicoare albastra
Cicoara, Cicoare de câmp, Cicoara de vara, Cicoare salbatica, cicorie amara, Cocita, Dorulet, Dudau,
Floarea secerei, Încingatoare, Mestica, Scai voinicesc; Scaiuset de casa, Sporis
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta perena; radacina pivotanta, groasa ce se continua cu un rizom scurt, lignificat; Tulpina ramificata de 40-100 cm înaltime, cu latex, frunzele
bazale petiolate, oblanceolate, runcinate, aspru paroase pe fata inferioara, formeaza o rozeta, frunzele superioare sesile, cu margine dintata; antodii
sesile sau scurt pedunculate, grupate axilar câte 2-3; hipsofilele involucrale biseriale; florile sunt ligulate, albastre; înflorirea iulie-septembrie; fruct
achena muchiata, de 2-3 mm lugime, cu papus scurt format din numerosi solzi.
Specie eurifita, frecventa în zona de stepa-subetajul fagului, pajisti, locuri ruderale si cultivate.
Detalii...
Organe utilizate
Produse utilizate în terapeutica radix et herba.
Principalii componenti sunt reprezentati de: principii amare (lactucopicrina, lactucina în întreaga planta) acid cicoric (în frunze), flavonozide
(glicozide ale apigenolului, luteolului si cvercetolului în partea supraterestra);15 - 60% inulina (în radacini), taraxasteroli, steroli, compusi
triterpenici, cumarine (cicorina).
Frunzele etiolate care alcatuiesc formatiunea denumita papusa, contin 1,30 % proteine, 0,18 % lipide si 2,27 % glucide.
Continutul în vitamine exprimat la 100 g produs edibil variaza astfel: 10,2 mg acid ascorbic, 0,24 mg nicotinamida, 0,05 mg tiamina si 0,03 mg
riboflavina.
Aminoacizii determinati în 100 g produs edibil au variat astfel: 42 mg lizina, 33 mg tirozina, 20 mg histidina, 20 mg triptofanul, 13 mg metionina si
5 mg cistina.
Substantele minerale au reprezentat 1,0 %. Elementele minerale raportate la 100 g tesut edibil au variat astfel: 129 mg potasiu, 26,0 mg fosforul,
25,6 mg calciul, 25,0 mg clorul, 12,9 mg magneziul, 4,4 mg sodiul, 0,3 mg manganul si 0,2 mg zincul.
Frunzele acestei specii au gustul amar datorat prezentei lactucopicrinei si lactucinei. Acestea mai contin acid cicoric, cicorina, compusi triterpenici,
si taraxasterol.
Radacinile contin pâna la 15 % inulina.
Florile au culoarea albastra si contin glicozizi ai delfinidinei. Takeda s.a. (1986) a identificat delfinidin 3,5-di(malonilglucozidul) un antocian acilat
cu un acid carboxilic alifatic. Soiurile cu frunze având culoarea rosie contin si cianidin 3-glucozid si cianidin 3-(6��?-malonilglucozid). Din
organele aeriene au fost izolate flavone reprezentate de glucozidele apigenolului, luteolului si quercetolului.
Stomahica, diuretica, depurativa, colagoga, slab hipoglicemianta, antiaritmica si bacteriostatica (radix). Prin torefiere se obtin dextrine (laxative,
diuretice).
Importanţa
Utilizare
Tulburari digestive (anorexii, balonari, digestie lenta, colecistopatii, meteorism). Este utilizat în alimentatia diabeticilor si ca adjuvant în cura de
slabire. Este un excelenz tonic amar pentru ficat si tactul digestiv.
Medicina umana, populara - frunzele crude se puneau pe rani si taieturi, floarea pisata era folosita pentru eruptii, decoctul din flori împotriva bolilor
de ochi, infuzia din flori împotriva durerilor abdominale, scaderea tensiunii.
Cultivare
Cicoarea este o planta de climat temperat, cu veri potrivit de calde si umede. Germinarea semintelor începe la 5oC, dar decurge încet. În cursul
perioadei de vegetatie cerintele fata de temperatura sunt diferite în cazul celor doua varietati: cicoarea de gradina creata este mai putin rezistenta la
frig, comparativ cu scarola, care poate ramâne în câmp si peste iarna.
Fata de factorul umiditate, cicoarea de gradina are cerinte mari în perioada germinarii semintelor si la începutul vegetatiei, iar cele mai bune
rezultate se obtin pe vreme racaroasa si umeda. Excesul de umiditate din sol determina scaderea productiei si putrezirea radacinilor. În conditii de
seceta productia scade, frunzele devin mai putin fragede si mai marunte.
În ceea ce priveste lumina, cicoarea (planta de zi lunga) este mai pretentioasa mai ales la începutul vegetatiei, când lipsa de lumina duce la
încetinirea cresterii plantelor.
Planta necesita soluri fertile, bogate în humus, bine fertilizate cu gunoi de grajd la cultura premergatoare, însorite si adapostite, cu textura mijlocie
sau usoara, profunde si cu reactie neutra. Nu suporta solurile acide si nici prea alcaline.
Cultura se realizeaza de obicei prin rasad, dar si prin semanat direct în câmp (scarola). Producerea rasadurilor se realizeaza în functie de momentul
plantarii, respectiv între 1-13 martie pentru plantat în perioada 20 aprilie- 15 mai si 1-10 august, pentru plantat între 1-15 septembrie. Semanatul se
face în rasadnite calde sau pe straturi reci, folosind 300-350 g samânta la 100-150 m2 rasadnite, sau 200-250 m2 straturi reci, pentru producerea
rasadurilor necesare la un hectar de cultura. În cazul semanatului direct în câmp (20 aprilie-15 mai pentru productii în timpul verii si 15-30 iulie
pentru consum în timpul toamnei si iernii) se folosesc circa 3 kg samânta pe hectar, în amestec cu plante indicator (salata 100-150 g/ha). O lucrare
speciala de îngrijire este înalbirea frunzelor, care se face prin legarea lor în zona dinspre vârf (pe timp uscat pentru a nu putrezi), când acestea sunt
suficient de dezvoltate, asa âncât dupa 2-3 saptamâni sa poata fi date la consum. Recoltarea se realizeaza la 60-65 zile de la semanat sau plantat,
prin taierea sub colet, obtinând o productie de 12-15 t/ha.
Pentru producerea de samânta, daca se trateaza ca planta anuala, rasadurile se planteaza în câmp primavara si în cursul aceluiasi an se obtin si
semintele. Daca se trateaza ca planta bienala, toamna târziu se aleg plante mama corespunzatoare, se pastreaza pâna primavara în nisip uscat sau
pamânt, iar primavara timpuriu se planteaza în câmp, în vederea producerii semintelor.
Recoltare
Herba, cu secera la inceputul infloririi (iulie-august) si radacina, cu cazmaua, sau in urma plugului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CICUTA VIROSA L.
Denumire populară: Cucuta de apa
Bucinis, Bucinis de apa, Bucinis de balta, Buruiana veninoasa, Cucuta, Cucuta baltilor, Cucuta de balta,
Cucuta mica, Fluer, Înveninata, Plutnita
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia: Saniculoideae
Planta erbacee perena, glabra, uneori pruinoasa; baza tulpinii cu aspect de rizom, cu radacini adventive la noduri având maduva compartimentata la
interior; tulpina aeriana înalta pâna la 2m, goala la interior (fistuloasa), ramificata în partea superioara, ramurile dispuse aproape opus; frunzele
inferioare mari, foarte lung petiolate, de 2-3 ori penat-sectate, cu petioli cilindrici, fistulosi; frunzele superioare scurt-petiolate sau aproape sesile au
teaca usor umflata; florile grupate în umbele compuse, lung pedunculate; umbelulele globuloase, alcatuite din flori mici cu petale albe; înfloreste în
lunile iulie – septembrie; fructe mici, la baza putin cordate cu dintii caliciului persistenti la vârf având coaste brun-galbui si valecule brun-
negricioase.
Specie higrofila-ultrahigrofila, întâlnita sporadic din zona stepei pâna în etajul boreal pe marginea apelor lin curgatoare, a mlastinilor, lacurilor.
Planta toxica.
Detalii...
Organe utilizate
Radocinile sunt bogate în compusi acetilenici: cicutoxina, cicutol, cicudiolsi izomerii acestora: falcarindiol, si alte C17 polialkene izomere.
Dintre alcaloizi, s-a identificat prezenta urmatorilor: coniina (C8H17N), identificata cu conicina si cicutina, conhidrina (C8H17NO), pseudo-
conhidrina (C8H17NO), metil-coniina (C9H19N); si etil-piperidina (C7H15N).
Importanţa
Foarte toxica
Utilizare
Extractele din aceasta specie au efecte narcotice si au fost utilizate pentru tratarea cancerului.
Toxicitate
Întreaga planta este toxica, dar cel mai mare efect s-a constatat în cazul radacinilor si a semintelor. Toxicitatea este determinata de prezenta coniinei
si a altor alcaloizi. Simtomele de toxicitate includ: hipersalivare, dureri abdominale, senzatii de arsuri la nivelul mucoaselor, paralizie, bradicardie,
puls slab, urinare frecventa si moartea ca urmare a paraliziei respiratiei.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CIRSIUM ARVENSE (L.) Scop.
Denumire populară: Palamida
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae
Este o planta perena cu drajoni; tulpina dreapta înalta de 50-150 cm înaltime; frunzele tulpinale sunt lanceolate, cele inferioare cu petiol scurt, cele
mijlocii si superioare sesile, întregi, lobate sau penat-fidate, vârful lobilor cu spini; florile unisexuate, violacee, sunt dispuse în antodii pedunculate,
iar acestea sunt dispuse în corimb; înflorirea iunie-august; fruct achena, cu papus alb murdar.
Specie xeromezofita-mezohigrofita; frecventa în zona de stepa-etajul boreal, locuri cultivate si ruderale, raristi de padure.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizeaza în scop tinctorial jumatatea superioara a plantei înflorite.
Binder si French (1994) au determinat în substantele volatile extrase din radacinile de palamida 24 compusi dintre care 7 au fost poliacetilene cu 13
atomi de carbon, 7 au fost poliacetilene nesaturate cu 15-17 atomi de carbon, iar alte 5 au fost derivati epoxidici din hidrocarburi cu 16 si 17
carboni. Componentul prioritar a fost cis-8,9-epoxiheptadeca-1,11,14-triene si 8,9-dihidroxiheptadeca-1,11,14-trien. Au mai foat prezente
sesquiterpenele γ-humulene and β-selinene.
În radacini si organele aeriene a fost determinata prezenta alcaloidului cnicina.
Extractele obtinute din radacini au actiune tonica, diuretic, astringenta si hepatica.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Medicina umana, populara - uz intern - radacina se foloseste contra amigdalitei si în amestec cu alte plante contra reumatismului.
Alte utilizari:
Extractele din plantele proaspete sunt folosite pentru vopsirea lânii în nuante de galben, kaki si gri.
Culoarea galben-verzui se obtine când lâna este mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu si colorata cu extractul obtinut din plante proaspete aflate la
începutul paerioadei de înflorire.

Extractele din frunze pot cauza iritatii si inflamatii iar alcaloidul cnicina este emetic si emenagog.
Cultivare
Palamida este o buruiana care se raspândeste liber gratie sistemului sau radicular extrem de agresiv. Reuseste în cele mai ordinare soluri de gradina,
în pozitii însorite.
Se seamana in situ primavara de vreme sau toamna. Germinarea dureaza de obicei 2-8 saptamâni la temperatura de 20oC. Este o buruiana
daunatoare pe care nu multi oameni o vor în gradina lor.
Recoltare
Seminte, frunze, primavara-sfarsitul verii
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CITRULLUS LANATUS (Thunb.) Matsumura et Nakai
Denumire populară: Pepene verde
Harbuz, Lubenita, Arbuj, Bosar, Bostan, Curcubete, Dâi, Dic, Duleti, Himanic, Lebinita, Luba, Lubenita
verde, Siarchin, Tigva de tina, Tragula, Zamos
Regnul: Plantae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina profunda (1-2 m adâncime); tulpina târâtoare, ramificata, cu cârcei ramificati; frunzele penat-sectate; florile galben pal;
înflorirea iulie-august; fruct peponida, de peste 20 cm diametrul, pulpa (tesutul placentar) zemoasa.
Termofila; cultivata.
Organe utilizate
Fructele de pepene verde au un continut mai mare de apa (92 – 94 %) si un continut redus de glucide (3,0 – 6,9 %), 0,20 % lipide si 0,5 – 0,8 %
proteine, ceea ce a determinat ca valoarea energetica a acestor fructe sa fie relativ scazuta (101,6 kJ/ 100 g). Fructele au de asemenea un continut
mare de pectine.
Principalii aminoacizi liberi determinati în pepeni au fost: acidul aspartic, acidul glutamic si amida asparagina.
Continutul în acizi grasi din lipidele extrase din seminte, variaza astfel: 62,82 % acid linoleic, 15,64 % acid oleic, 11,28 % acid stearic si 10,26 %
acid palmitic.
Dintre acizii organici a fost identificata prezenta acidului malic si citric, iar dintre acizii fanolici a acidului p-cumaric, acidului cafeic si a acidului
ferulic.
Continutul de vitamine din 100 g fruct variaza în urmatoarele limite: 0,05 mg tiamina, 0,05 mg riboflavina, 0,15 mg nicotinamida si 6,0 mg acid
ascorbic.
Continutul de substante minerale a variat între 0,30 si 0,52 %. În 100 g fruct, au fost determinate urmatoarele cantitati de elemente minerale: 0,5 mg
sodiu, 158 mg potasiu, 2,9 mg magneziu, 10 mg calciu, 0,10 mg mangan, 0,40 mg fier, 0,07 mg cupru, 11,0 mg fosfor, 8,0 mg clor.
Thomes si Jahnson (1965) au analizat pigmentii din 9 soiuri de pepene verde, constatând existenta urmatoarelor cantitati într-un kg substanta
proaspata: 12,5 – 52,4 mg licopen, 0,8 – 2,9 mg fitofluen, 0,4 – 6,0 mg β-caroten, 0 – 2,2 mg -caroten si 0 – 07 mg γ-caroten.
Semintele contin 30 – 40 % lipide si 30 % proteine.
Fructele au efect cardiac, diuretic, febrifug, purgativ, tonic si vermifug.
Semintele au efect diuretic si tonic.
Importanţa
Utilizare
Gustul si aroma deosebita, cât si valoarea energetica scazuta, au determinat ca aceste fructe sa fie preferate pentru consumul din perioada de vara
Alimentatie - fructele se consuma proaspete sau murate;
Industrie - sucul se foloseste la prepararea hidromelului;
Medicina umana, populara - uz intern - fructele si semintele au actiune diuretica si depurativa, actioneaza în tratarea afectiunilor renale si vezicale;
uz extern - actiune antiinflamatoare si favorizeaza vindecarea arsurilor;
Apicultura - specie melifera.
Cultivare
Pepenele verde este o planta cu pretentii foarte mari fata de caldura (termofila). Semintele germineaza la temperaturi minime de 14-160 C în 21 zile,
iar la cele optime de 25-30oC în 5-6 zile. Temperatura optima în cursul vegetatiei este de 25-30oC. Este sensibil la curentii de aer si de aceea
culturile se înfiinteaza între perdele de plante cu port înalt.
Are pretentii foarte mari fata de lumina, necesitând 1500 ore de stralucire a soarelui. De asemenea, necesita multa apa, dar sistemul radicular fiind
puternic dezvoltat se asigura nevoile de apa pe parcursul fazelor de vegetatie. În privinta elementelor minerale, acestea trebuie asigurate în cantitati
corespunzatoare. Excesul de azot are efecte negative asupra formarii si maturarii fructelor, iar potasiul si fosforul influenteaza favorabil fructificarea
si calitatea fructelor. Solurile preferate sunt cele cu structura nisipoasa sau nisipo-lutoasa, care se încalzesc repede.
Se cultiva prin semanat direct în câmp, în perioada 25 aprilie- 10 mai, folosind 4-5 kg seminte. De asemenea, pentru obtinerea unor productii
timpurii se recurge la producerea rasadurilor în spatii cu dubla protejare sau în rasadnite calde. Se aplica lucrari de îngrijire specifice, iar recoltarea
se realizeaza atunci când fructele au ajuns la maturitatea fiziologica deplina, deoarece nu are loc postmaturarea. Se obtine o productie de 25 – 40
t/ha.
Pentru producerea semintelor tehnologia este asemanatoare culturii din câmp, dar se impune respectarea spatiului de izolare de 2000 m; semanatul
se efectueaza în perioada 1-15 mai; pe planta
se lasa doar 4-5 fructe si se procedeaza la purificarea culturii în faza de formare a primelor fructe si la maturitatea deplina a acestora. Fructele se
recolteaza la maturitatea fiziologica deplina, iar productia de seminte este de 150-200 kg/ha.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CLAVICEPS PURPUREA (Fr.) Tul.
Denumire populară: Cornul secarei
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura:
Clasa:
Subclasa:
Ordinul:
Familia: Clavicipitaceae
Subfamilia:
Este o ciuperca care paraziteata mai ales secara, dar si numeroase alte plante. Spicele de secara atacate prezinta scleroti negrii, putin curbati, care
reprezinta organele de rezistenta ale ciupercii.
Organe utilizate
Produs vegetal utilizat în terapeutica ergotii – Secale cornutum.
Sclerotii contin: 0,2-1% alcaloizi indolici (clavinici si lizergici), pigmenti antrachinonici (endocrocina, clavorubina) si xantonici (ergoflavina,
ergocristina, acid secalonic), 25-35% lipide (gliceride ale acidului ricinoleic), steroli (ergosterol, sigmasterol, fungisterol), amine (metilamina,
trimetilamina, etilamina, n-propilamina, izopropilamina, izobutilamina, izoamilamina, n-hexilamina, β-fenil-amina, colina, acetilcolina, tiramina,
histamina, putresceina, cadaverina, agmantina), aminoacizi (acid aspartic, acid glutamic, fenilalanina, asparagina, histidina, tiohistidina, acid α-
aminobutiric, acid γ-aminobutiric, leucina, serina, glicina, treonina, alanina, prolina, valina, lisina, arginina, tirosina), betaine (ergotioneina,
betaina), glucide si saruri minerale (fosfati acizi de sodiu, potasiu, calciu, magneziu etc). Alcaloizii clavinici (agroclavina, elimoclavina, setoclavina,
lizergina, peniclavina, festuclavina, canoclavinele I si II) au valoare terapeutica limitata (s-au semnalat doar proprietati antimicrobiene), în schimb
au rol biosintetic. Alcaloizii lisergici aunt amine substituite ale acidului l-lizergic (activi terapeutic) sau ale acidului d-izolizergic (inactivi).
Alcaloizii lizergici sunt de doua tipuri: alcaloizi alcanolaminici sau amide simple ale acidului lizergic (cea mai reprezentativa este ergometrina
denumita si ergobasina sau ergonovina), sunt solubili în apa si reprezinta 20% din totalul alcaloidic si alcaloizi
peptidici, insolubili în apa. Prin hidroliza alcaloizii peptidici elibereaza acid lizergic sau izolizergic, prolina, amoniac, un α-cetoacid specific fiecarei
grupe (acid piruvic, acid dimetilpiruvic sau acid α-cetobutiric) si un aminoacid, specific fiecarei perechi de alcaloizi care se repeta periodic în
fiecare grupa (poate fi fenilalanina, leucina / izoleucina, valina). În functie de cetoacidul eliberat, alcaloizii peptidici se clasifica în 3 grupe: grupa
ergotaminei, unde cetoacidul este acidul piruvic si care cuprinde perechile ergotamina -ergotaminina, α-ergosina-α-ergosinina, ergovalina-
ergovalinina; grupa ergoxinei, care elibereaza acid dimetilpiruvic si are perechile ergostina-ergostinina, α - ergoptina-α-ergoptinina, ergonina-
ergoninina, ergobutina-ergobutinina; grupa ergotoxinei, generatoare de acid α-cetobutiric, este alcatuita din perechile de alcaloizi ergocristina-
ergocristinina, α- ergocriptina –α-ergocriptinina, β-ergocriptina - β-ergocriptinina, ergocornina-ergocorninina, ergobutirina - ergobutinina.
Ocitocica marcanta (prin ergometrina si ergotamina - actiune puternica si de durata), vasoconstrictoare (slaba prin ergometrina; mai intensa pe
vasele cerebrale, coronare, periferice si mezenterice - prin ergotamina, deoarece stimuleaza receptorii alfa - adrenergici si serotoninergici, la doze
mari) sau alfa- adrenolitica puternica (prin alcaloizii DH- ergotoxinici scad tensiunea arteriala, relaxeaza musculature arteriolara, scad rezistenta
vasculara, cresc fluxul sangvin retinian, cerebral, muscular si periferic, activeaza consumul de oxigen în neuroni). Alcaoizii din grupa ergotaminei
deprima centrii respirator, vasomotor si termoreglator (efect sedativ central), determina cresterea tensiunii arteriale, bradicardie si scaderea tensiunii
intracraniene la cei cu migrena. În asociere cu cafeina, biodisponibilitatea creste pâna la 300%. Prin hidrogenare (dihidroergotamina) pierde
actiunea ocitocica, dar ramâne un stabilizator marcant al tonusului vascular, mai activ pe vene decât pe artere. Se folosesc în terapeutica numai dupa
hidrogenare.
Importanţa
Toxica, medicinala
Utilizare
Ergometrina si metilergometrina se utilizeaza în tratamentul menoragiilor, metroragii, hemoragiilor post- partum sau post - avort; ergotamine în
crize migrenoase, dureri de cap de natura vasculara; .dihidroergotamina (DH-ergotamina) în migrene, sindrom ortostatic, distonii neurovegetative,
hipotensiune arteriala; dihidroergotoxina (DH-ergotoxina) în insuficienta circulatorie cerebrala (ameteli, cefalee, scaderea atentiei, pierderi de
memorie la vârstnici, accidente vasculare cerebrale, sechele dupa accidente cerebrale, retinopatii vasculare, tulburari cohleo – vestibulare), tulburari
circulatorii periferice (arteriopatii, boala Raynaud, acrocianoza, degeraturi), hipertensiune arteriala.
Toxicitate
Contraindicaţii
Ergometrina si metilergometrina nu se folosesc pentru declansarea travaliului (induc contractii neregulate, care nu sunt în sens expulsativ si totodata
afecteaza circulatia sangvina a fetusului, fapt ce poate determina cianoza acestuia) si nici în caz de hipertensiune arterial severa; ergotamina si DH-
ergotamina nu se administreaza în boli vasculare obstructive, hipertensiune arteriala, insuficienta coronariana, insuficienta hepatica severa, sarcina,
la copii sub 10 ani si nu se asociaza cu antibiotic de tip macrolidic (eritromicina, josamicina, triacetiloleandomicina).

Tulburari gastro - intestinale (greata, voma, anorexie, tensiune stomacala), SNC (vertij, cefalee) si dermice (eruptii cutanate).
Cultivare
Cornul secarei prefera terenurile situate în regiunile cu precipitatii anuale de 600- 800 mm, cu umidiztatea aerului de peste 50%, cu primaveri
racoroase si cu treceri lente spre vara. Cele mai bune terenuri sunt însa cele usoare, nisipo-lutoase sau luto- nisipoase, cu rezerve suficiente de
humus si calcar.
În vederea producerii cornului secarei, secara se seamana toamna odata cu celelalte cereale de toamna. Pentru a se asigura un minimum de 400
plante pe metru patrat, se folosesc la hectar 200 kg samânta, în loc de 100 kg cât este norma obisnuita. Momentul potrivit pentru inoculare (cu apa
în care se gaseste ciuperca Claviceps purpurea) este acela când secara se afla în faza de burduf. Materialul pentru inoculat este produs de catre
laboratoare specializate si este expediat la locul de cultura în flacoane speciale. Reusita inocularii poate fi apreciata dupa 7-10 zile de la data
inocularii, iar aparitia pe spicele de secara a unor picaturi vâscoase (exudat zaharat) reprezinta cel mai bun indiciu ca inocularea a reusit.
Prima recoltare (manuala) a sclerotilor ajunsi la maturitatea deplina se poate începe la circa o luna de zile de la data inocularii sau dupa 2-3
saptamâni de la aparitia exudatului zaharat. Se culeg doar sclerotii tari, bine formati, care se desprind usor din spiculete si care se sparg prin îndoire
între degete. A doua recoltare se efectueaza cu 7-8 zile înainte de seceris si se poate efectua tot cu mâna, culegând la acest moment toti sclerotii.
Dupa fiecare recoltare, sclerotii se întind imediat pe prelate si se usuca în încaperi bine aerisite. Sclerotii uscati se pastreaza în saci de hârtie.
Recoltare
Culegerea in etape a sclerotilor, functie de atingerea maturitatii lor, manual sau cu masina de recoltat scleroti
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CLEMATIS VITALBA L.
Denumire populară: Curpen
Vita alba, Archit, Clocosei, Curmeu, Curpan de padure, Curpanas, Curpen alb, Curpen de padure,
Curpenita, Curpin, Curpini albi, Curpini negri, Halaciuga, Luminoasa, Luminos, Napraznic, Napraznica,
Vie padureana, Vitisoara
Regnul: Plantae
Subclasa:
Planta cataratoare, liana, cu tulpina înalta de 6-10 m si groasa de cca 5 cm având muchii longitudinale proeminente spre noduri; ramurile tinere
pubescente la noduri; ritidomul se exfoliaza în fâsii longitudinale; frunzele imparipenat-compuse, dispuse opus au petiolul si rahisul transformate de
obicei în cârcel persistent si lignificat ce asigura fixarea plantei de suport; flori slab odorante, cu perigon alb sau alb-verzui, hermafrodite, grupate în
inflorescente cimoase, terminale sau axilare; înflorirea în iunie-septembrie; fruct multiplu – poliachena; achenele cu prelungire paroasa si un rostru
îndoit.
Specie pioniera, euriterma, mezofila; frecventa din zona stepei pâna în etajul fagului prin paduri, tufarisuri, zavoaie, vii, pe garduri.
Detalii...
Organe utilizate
Produsul vegetal utilizat herba.
Principalii componenti chimici identificati în organele aeriene sunt: acizii fenolici (acid cafeic, acid clorogenic), sterolii (campesterol, β-sitosterol,
stigmasterol-glicozid), hidrocarburile (nonacosan, triacontan) si alcoolii (alcool cerilic si alcool mircilic).
În tesuturile aeriene ale acestei plante a mai fost identificata prezenta pironelor (anemonina, protoanemonina), a compusilor flavonoizi (clematina),
compusi alifatici (ginnol), acizi grasi (acid melisic - C30H60O2), saponine triterpenice (vitalbozid) si caulosapogenina.
Antiinflamatoare, analgesica, diuretica.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Pentru tratarea artritei, iar sucul pentru tratarea durerilor de cap si migrenelor.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): planta – în amestec cu alte specii în bai împotriva bolilor de piele; decoct – folosit pentru spalatul pe cap; împreuna cu
frunze de nuc – scaldatori pentru copiii slabi; plamadita în rachiu – pentru tratarea herniei; flori – ceai contratusei.
Medicina veterinara (populara ): frunze zdrobite – cataplasme pentru ranile provocate de ham, jug.
Alimentatie: lujerii tineri - condiment.
Industria casnica: ramurile tinere – pentru împletituri
Toxicitate
contine principii vezicante dar nu s-au înregistrat cazuri de otravire.
Contraindicaţii

Planta matura poate fi toxica. Iritant local (la om), tulburari respiratorii, edeme ale fetei, dureri abdominale, scaderea tonusului muscular (la
animale).
Cultivare
Planta prefera solul umed bine drenat. Nu suporta solurile argiloase grele cu un drenaj necorespunzator, dar nici pe cele nisipoase usoare. Nu este
propice un pH situat sub 6,0. Rezista la temperaturi situate sub 18oC.
Este o planta agatatoare, care poate creste 2 metri pe an si poate usor domina pomii mici sau arbustii.
Semanatul se recomanda a se efectua în rasadnita rece, imediat ce semintele s-au maturat. Pre-înmuierea semintelor în apa calda pentru 12 ore si
îndepartarea învelisului extern, ca si o perioada de stratificare la rece sunt benefice. Germinarea ae loc în 1-9 luni sau mai mult la temperatura de
20oC. Se procedeaza la repicare în vase individuale si crestere în rasadnita rece pentru prima iarna. Plantarea afara se realizeaza la sfârsit de
primavara sau vara devreme. Se poate proceda si la butasire în rasadnita, în iulie-august, preluând zona de lemn pe jumatate maturat, situata între
noduri. Fragmentele internodale de lemn moale, catre semi-maturat pot fi puse la înradacinat în sol nisipos în rasadnita, primavara târziu.
Mod de cultivare:
Seminte, rasad care se transplanteaza primavara tarziu in camp, diviziune, butasi si altoire
Recoltare
Frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CLINOPODIUM VULGARE L.
Denumire populară: Aparatoare
Sinonime ştiinţifice: Calamintha clinopodium Benth., C. clinopodium Spenn., C. clinopodium Moris., C.
vulgaris (L.) Druce, C. vulgaris Fritsch non. Rouy., Melissa clinopodium Bentham, Satureja vulgaris
(L.) Fritsch, S. clinopodium Caruel.
Regnul: Plantae
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Planta perena, tulpini înalte de 15-80 cm, erecte sau ascendente, simple sau ramificate, de jur împrejur sau cel putin pe 2 fete patent paroase. Frunze
ovate sau alungit ovate, fin dintate, rar întregi, cu baza rotunjita. Flori de culoare purpuriu-liliachie, rar alba, dispuse în dihazii scurt pedicelate
formând verticile dense, globuloase. Tetraachene aproape sferice sau ovoidale, lucioase, castanii. Înfloreste VII-IX.
Specie mezofita, frecventa din zona de silvostepa pâna în etajul bradului, a margini de padure, tufarisuri.
Detalii...
Organe utilizate
Planta se utilizeaza în scop medicinal si tinctorial.
În tulpinile acestei specii se gaseste betulin
În organele aeriene ale acestei plante au fost identificati 37 componenti volatili, dintre care ponderea a fost detinuta de germacren-D, β-cariofilen si
β-cariofilen oxide.
Extractele obtinute din planta au efect asmatic, astringent, cardiotonic, diaforetic si expectorant.
Importanţa
Utilizare
Frunzele acestei specii sunt comestibile si se pot utiliza pentru prepararea de ceaiuri.
Extractele obtinute din frunze au culoarea galben-brun si pot fi utilizate în scop tinctorial.
Cultivare
Planta reuseste pe aproape orice sol bine drenat.
Se seamana primavara în rasadnita rece. Seintele doar se acopera usor, iar germinara are loc în 2 saptamâni la temperatura de 21oC. La momentul
potrivit se repica în vase individuale si plantele se cresc în sera. Plantarea afara se efectueaza vara când plantele sunt suficient crescute, sau la
sfârsitul perimaverii, începutul verii anului urmator. Divizarea tufelor se efectueaza primavara, iar fragmentele mari pot fi plantate direct în pozitiile
lor permanente, desi este mai bine sa se treaca fragmentele mai mici în vase si sa se creasca în rasadnita rece pâna la momentul unei bune
înradacinari. Plantarea afara se efectueaza vara sau primavara urmatoare. De asemenea, se pot pregati butasi din lemn nematurat, în mai sau iunie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CNICUS BENEDICTUS L.
Denumire populară: Schinel
Iarba amara, Scai amar, Sofran salbatic
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina înalta de 30-60 cm, simpla sau puternic ramificata de la baza, paienjeniu tomentoasa; frunzele alungit
lanceolate, sesile, cu baza atenuata, cele superioare penat lobate sau fidate, spinos dintate pe margini; antodiul solitar de 4 cm lungime si 3 cm
diametrul, acoperit de bractee mari; hipsofilele involucrale externe ovate, terminate într-un spin scurt iar cele interne terminate într-un spin lung;
flori galbene; înflorirea iunie-august; fruct achena galben brunie, cilindrica, cu 20 de coaste, cu papus biseriat.
Cultivata ca planta medicinala.
Organe utilizate
Se utilizeaza tulpinile, frunzele si florile uscate la umbra care contin principii amare sesquiterpene de tip germacren.
Dintre sesquiterpenele de tip germacren au fost identificate: cnicina, artemisifolina si saloniteoenida iar dintre lactone: lignanolida.
În compozitia organelor organelor aeriene ale acestei specii s-a determinat prezenta glucidelor, mucilagiilor, taninurilor (8 %), lipidelor, rezinelor,
fitosterolilor (β-sitosterol, stigmasterol), triterpenelor, acizilor grasi, acizilor rezinici, acizilor fenolici (acid ferulic) si a vitaminelor (acid ascorbic,
tiamina, riboflavina). A mai fost identificata prezenta triterpenelor (acid oleanolic, α-amirenol) si a alcoolului cerilic.
Glicozizii lignanilor sunt reprezentati de arctigenina.
Tesuturile aeriene ale acestei plante contin urmatorii pigmenti: apigenin-7-glicozid, kampferol-3-glucozid, luteolina, luteolin-diglucozid si β-
caroten.
Uleiurile volatile (0,3 %) contin: α-amirina, citral, cnicina, fencona si p-cimen.
Cnicina, lactona sesquiterpenica, reprezinta principiul amar din tesuturile acestei plante.
Tonic amara si stomahica (principii amare), carminativa, coleretic - colagoga (O.D.P.-uri, principii amare), antimicrobiana, citotoxica (lactone
sesquiterpenice), antibacteriana (cnicina), antiinflamatoare (cnicina).
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Anorexii, digestie lenta (administrare interna), degeraturi, arsuri, ulceratii ale pielii (administrare externa).
Alte utilizari:
Medicina, umana, populara - uz intern - frunzele si florile sub forma de pulbere se folosesc pentru tratarea gastritei, constipatiilor cronice, astm, tuse
seaca, afectiuni hepatice, ca stimulent al
digestiei, diuretic; uz extern - infuzia din flori se foloseste pentru tratarea arsurilor, degeraturilor, ranilor purulente, rani, ulceratii.
Medicina veterinara - uz intern - pentru stimularea poftei de mâncare.
Apicultura:este importanta ca planta melifera.
Toxicitate
Contraindicaţii
Persoane alergice la plante din familia Asteraceae.
Reactii alergice (cnicina, solanitenolida).
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Înfuzie, extract fluid, tinctura.
Conservare
Cultivare
Planta prefera solurile uscate si cu pozitie însorita. În tara noastra se cultiva în sudul judetelor Prahova si Buzau, precum si în judetele Calarasi si
Giurgiu.
Se seamana in situ primavara sau toamna devreme, iar germinarea are loc în curs de 2-6 saptamâni la o temperatura de 10 oC.
Recoltare
Herba, cu secera sau cositori mecanice, la inceputul infloritului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: COLCHICUM AUTUMNALE L.
Denumire populară: Brândusa de toamna
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Planta perena, cu tulpina subterana bulbotubercul, cu frunzele mari, lanceolate, care apar primavara. Florile violacee, mari, apar toamna. Fructul
este o capsula mare ce apare primavara.
Organe utilizate
Brândusa este o planta toxica, de la care se utilizeaza în scop medicinal semintele (Colchici semen), mai rar bulbi si flori
Planta contine alcaloizi: protoalcaloizi tropolonici: colchicina (în toate produsele), colchicozida (în bulbi si seminte), N- desacetil- N- formil-
colchicina si demeocolcina (în bulbi si flori)
Organele aeriene ale acestei specii contin: acid salicilic, acid chelidonic si alcaloizi: 2-acetil-2-demetilcolchicina, 2-acetil-3-metilcolchicina,
colchifolina, demecolceina, demecolcina, N-acetil-demecolcina, O-acetilcolchiceina.
Florile de brândusa contine pigmenti flavonici dintre care a fost identificata apigenina.
Semintele (Colchici semen) contin mai mult de 20 de alcaloizi al caror concentratie totala variaza între 0,5 si 1,0 %. Dintre acestia ponderea o detine
colchicina (65 %), colchicozidul (30 %) si demecolcina.
Organele subterane contin: zaharoza, amidon, lipide, fitosteroli, acid benzoic, acid salicilic, taninuri si alcaloizi.
Dintre alcaloizi au fost identificati: colchicina, 2-demetilcolchicina, colchicozida, 2-desmetildeacetilcolchicina, demecolcina, tiocolchicozida, 3-
demetilcolchicina, 3-metilcolchicina, 3-demetil-β-lumicolchicina, α-lumicolchicina β-lumicolchicina, γ-lumicolchicina, colcamina, colchicen,
colchicerina, N-deacetil-N-metilcolchicina, N-formil-N-deacetilcolchicina, N-metildesacetilcolchicina, O-demetil-N-deacetilcolchicina.
Antimitotica (opreste diviziunea celulelor animale si vegetale în metafaza); antiflogistica (diminua autoliza si imigrarea limfocitelor în procesele
inflamatorii), reduce reactia inflamatorie declansata de prezenta cristalelor de acid uric si fagocitoza acestora; scade glicoliza si productia de acid
uric; inhiba centrul respirator, stimuleaza centrul vasomotor, potenteaza simpatomimeticele, scade temperatura corpului.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Aprobate de comisia E: guta, febra mediteraneeana.
Traditional: prevenirea tumorilor dermice, condiloame, psoriazis, tendo–vaginite, necroze vasculare, ciroze, inflamatii ale mucoasei tractului
digestiv, astm, edeme (hidropizie), leucemii acute si cronice, reumatism. Datorita toxicitatii plantei, administrarea interna este raraori admisa.
Colchicina se foloseste în guta, leucemii.
Toxicitate
Contraindicaţii
Înaintea conceptiei si în timpul sarcinii (efect teratogen), insuficienta renala avansata, ateroscleroza.

Gastralgii, diaree, greturi, voma, uneori hemoragii gastrice si enterale - în doze terapeutice (1-3 mg); nefrotoxicitate (hematurie, oligurie) si
hepatotoxicitate, caderea parului, inflamatii ale nervilor periferici (nevrite) si fenomene toxice ale maduvei osoase (leucopenie, trombocitopenie,
anemie megaloblastica rareori aplastica) - la adminstrare îndelungata.
Precautii: Vârstnici, cardiaci, bolnavi renal sau digestiv.
Dozare
Supradozare
La 6 ore de la administrare în doza toxica apar arsuri ale mucoasei bucale, dificultate la deglutitie, sete; dupa 12-14 ore se declanseaza greturi,
dureri severe de stomac, voma, diaree, colici biliare, hematurie, scaderea presiunii sangvine si mai târziu instalarea unei paralizii progresive.
Moartea survine prin epuizare, asfixie ori colaps circulator. Doza letala de seminte pentru un adult este de 5 g, iar pentru un copil de 1- 1,5 g, iar cea
de colchicina de 7 mg.
Tratamentul intoxicatiei acute consta în spalaturi gastrice, administrarea de carbune si purgative saline (sulfat de sodiu sau de magneziu) si
tratament simptomatic (antispastic, anticonvulsivant), eventual oxigen pentru respiratie.
Forme farmaceutice
tablete si preparate transdermice.
Conservare
Cultivare
Planta prefera un sol bine drenat, cu o pozitie însorita, tolereaza umbrirea partiala si pH-ul cuprins între 4,5-7,5. Rezista la temperaturi scazute de
pâna la -20oC.
Se seamana de preferat imediat ce semintele s-au maturat vara timpuriu într-un pat nutritiv sau în rasadnita rece. Germinarea poate fi extrem de
înceata, poate dura pâna la 18 luni la emperatura de 15oC. Este bine de semanat rar, asa încât nu este necesara transplantarea pentru primul an de
crestere. Se recomanda aplicarea unui îngrasamânt pe parcursul primei veri. Transplantarea se realizeaza în stadiul de dormanta, posibil 2 plante
într-un vas si se cresc în sera sau rasadnita cel putin doi ani. Plantarea în pozitia permanenta se efectueaza când plantele sunt în stadiul dormind. În
vederea atingerii capacitatii de înflorire trebuie sa treaca circa 4-5 ani.
Diviziunea bulbilor se poate realiza în iunie/iulie când frunzele au cazut. Bulbii de dimensiuni mari se pot planta direct în pozitia permanenta, iar cei
de dimensiuni mici este de preferat a se plasa în vase si a se mentine în rasadnita rece pentru un an, înainte de plantare afara. Planta poate fi divizata
în fiecare an urmator, daca se doreste o crestere înceata.
Recoltare
Seminte, manual, cand capsulele au varful brunificat, inainte de deschidere
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CONIUM MACULATUM L.
Denumire populară: Cucuta
Bucinis, Angelica, Bolihlava, Busunic, Buznic, Cornuta, Cucuta mare, Dudau, Dudac, Dudae, Dudunis
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Planta erbacee anuala hibernanta pâna la bisanuala, cu radacina pivotanta, ramificata; tulpina cilindrica, fin striata, fistuloasa, albastrui-pruinoasa,
puternic ramificata, patata cu rosu-bruniu, poate avea înaltimi cuprinse între 0,5-2,5 m; frunze opuse sau câte 3, 2 - 4 penat-sectate, ultimul
segmentul terminat brusc cu un mic ghimpe cartilaginos; umbelele numeroase protejate la baza de un involucru alcatuit din foliole cu marginea
membranoasa, usor dintata; foliolele involucelului de asemenaea îngust membranoase pe margine; flori hermafrodite sau poligame, albe; înfloreste
în lunile iunie – iulie; fructul – ovoidal brun-verzui sau suriu cu coaste principale ondulat-crestate. Planta în întregime are miros respingator, de
soareci.
Specie xeromezofila-mezofila, subtermofila, frecventa din zona stepei pâna în etajul fagului în locuri ruderale, necultivate, ruini, marginea
gradinilor, asezari omenesti, semanaturi.
Detalii...
Organe utilizate
Prezinta importanta toate organele acestei plante, datorita continutului ridicat de alcaloizi (0,05 – 3,5 %), cu grad ridicat de toxicitate.
Partea utilizata în terapeutica fructe (Conii fructus)
În plantele de cucuta s-a mai determinat prezenta urmatoarelor substante: glucide (arabinoza, xiloza, pentozani), lignine, acizi (acid cafeic, acid
clorogenic, acizi uronici), poliine (falcarinona, falcarindiol), flavone (diosmina), furanocumarine (bergapten, xantotoxina).
Alcaloizii se gasesc în concentratie de 1 – 3 %. Derivatii piperidinei, sunt reprezentati de: coniina, N-metil-coniina, N-acetil-coniina, N-metil-
conhidrina, coniceina, conhidrina,
pseudoconhidrina, conhidrinona si γ-coniceina, care este componentul cu cel mai ridicat grad de toxicitate.
Toxicitatea acestor alcaloizi se manifesta prin paralizia muschilor respiratori ceea ce determina stop respirator.
Antinevralgica.
Importanţa
Forte toxica
Utilizare
În medicina populara: la administrare interna - nevralgii, reumatism (muscular si articular), spasme bronhice si pilorice, contractii (crampe) tetanice
si epileptice, torticolis ; la administrare externa - tuse, astm, sciatica, nevralgii, dureri lombare;
În homeopatie: pareze, calcifieri ale vaselor cerebrale, stari depresive.
Din cauza toxicitatii ridicate, produsul nu are aplicatii terapeutice.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): frunza – oblojeli pentru abcese; pisata, în amestec cu otet, untdelemn, faina de grâu – în legaturi purtate împotriva
durerilor de sale; samânta prajita în seu se punea la gît pentru tratarea “gâlcilor��?; radacini fierte cu cele de cicoare – folosite pentru durerile de
picioare; decoctul plantei – bai pentru cei cu dureri abdominale sau comprese cu planta calduta; planta pisata – legaturi pentru “vatamatura��?
(hernie); cu zeama de la planta fiarta se spala muscatura de sarpe; în amestec cu coada soricelului, curpen alb si crucea-pamântului se folosea în bai
pentru tratarea bolilor de piele la copii.
Toxicitate
Intoxicatiile la om pot surveni în urma confundarii fructelor de cucuta ce cele de Pimpinella anisum L., anason (Apiaceae), a frunzelor cu cele de
Petroselinum sativum Hoffm., patrunjel (Apiaceae) sau a consumului unor pasari care s-au hranit cu fructe de cucuta.
Contraindicaţii

Efect teratogen la administrare cronica.
Dozare
Supradozare
Doze toxice: 10 g fructe proaspete sau 30 g frunze proaspete corespunzatoare la 150 mg coniina;
Doze letale: corespunzatoare la 500 mg coniina.
5-8 g de frunze pot provoca moartea unui adult.
Forme farmaceutice
emplaste cu extract de fructe, granule homeopate
Conservare
Cultivare
Recoltare
Frunze, la inceputul fructificarii
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CONSOLIDA AJACIS (L.) Schur
Denumire populară: Nemtisor de câmp
Surguci
Regnul: Plantae
Organe utilizate
Plantele din aceasta specie se caracterizeaza printr-un continut ridicat de alcaloizi.
Tulpinile si frunzele contin: acetildelcosina, trimetilacetil-delcosina, ajacinidina, ajacusina, ajadina si calcatrippina.
Semintele contin: ajacina, ajacinina, ajacinoidina, ajaconina (C22H33NO3), consolidina, delcosina (C24H39NO7), delsolina (C25H41NO7),
delsolinina si lycococtonina.
Florile contin alcaloidul delfina si sunt colorate datorita prezentei pigmentilor: kamferol si quercetina.
Importanţa
Utilizare
Planta se foloseste pentu tratamente externe în scopul vindecarii ranilor sau pentu tratarea hemoroizilor.
Toxicitate
Planta este foarte toxica si poate fi folosita numai la recomandarea medicilor.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CONSOLIDA REGALIS S.F.Gray
Denumire populară: Nemtisori
Sinonime ştiinţifice: Delphinium consolida L.
Nemtisori de câmp, Toporasi, Albastrioare, Buruiana de facut copii, Ciocanasi, Ciocanei, Ciocul berzii,
Ciocul pasarii, Ciocul babii, Ciocul ciocârliei, Cizma cucului, Cârligei, Clontul nagâtului, Clontul
cocostârcului, Coada rândunicii, Cornul plugului, Creasta cucului, Cunuioare, Doselnica mica, Dosnica,
Floare domneasca, Flori domnesti, Gheata catanei, Gâlceava, Marariul câmpului, Pintenasi, Pintenasi de
câmp, Pintene, Pinteni, Somnoroasa, Surguci, Taponisi, Tatnici, Tataneasca, Toporasi de câmp, Toporici,
Toporisi, Toporus
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Planta anuala; tulpina înalta de 20-40 (50) cm, erecta, ramificata, paroasa (uneori glabra); frunze alterne, palmat-fidate, cu lacinii înguste, liniare;
flori zigomorfe, hermafrodite, grupate în raceme; tepale albastre-violacee, cea superioara transformata într-un pinten cu lungimea de cca.2 cm;
nectarii petaloide, concrescute la baza, adapostesc 8-10 stamine; înfloresc în iunie-august; fruct - folicula glabra, cu seminte aspre pe suprafata
datorita unor solzisori proeminenti.
Specie mezoxerofila, termofila-subtermofila, heliofila, buruiana în cereale paroase sau întâlnita în locuri ruderale din zona stepei pâna în etajul
gorunului.
Detalii...
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica partea aeriana înflorita (Calcatrippae herba), florile (Calcatrippae flores) .
Partea toxica toata planta, cu exceptia florilor.
Planta întreaga contine: 0,5 - 1% alcaloizi diterpenici (delfinina, licoctonina, licaconitina, nudicaulina, metilaconitina, elatina, delfelina, delatina,
delsemina, eldelidina, elatidina).
Florile contin: antocianozide (delfina), flavonozide (heterozide ale kaempferolului si quercetolului), alcaloizi (în urme sau nedecelabili).
Diuretica, sedativa, orexigena, antihelmintica, insecticida (actiuni nedovedite experimental).
Alcaloizii (metilaconitina, elatina, delsemina) paralizeaza SNC, în special centrul respirator (blocheaza conducerea colinergica la nivelul jonctiunii
neuro- musculare. Sunt agonisti ai receptorilor muscarinici; antagonizeaza fizostigmina.
Importanţa
Utilizare
Florile sunt folosite pentru ameliorarea aspectului unor ceaiuri în cantitate mai mica de 1%. Florile nu se folosesc singure la prepararea ceaiurilor.
Cantitatile mici de alcaloizi continuti de flori si proportia redusa a florilor în aceste ceaiuri nu comporta riscuri.
Extractele obtinute din frunze si radacini sunt toxice si au efect antiparazitar.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): flori, frunze – decoct pentru dureri de pântece sau la muscatura de sarpe; ceai – pentru tensiunea marita; flori – decoct,
folosit ca hemostatic.
Toxicologie: alcaloizi ce pot provoca intoxicatii mortale.
Apicultura: specie melifera – furnizeaza culesuri de nectar, polen.
În scop tinctorial se folosesc florile proaspete, obtinându-se, în cazul lânii, culorile vernil si kaki-deschis (Chirila C. s.a., 1999).
Toxicitate
Contine principii vezicante dar nu s-au înregistrat cazuri de otravire.
Dozele mari provoaca paralizia terminatiilor nervoase motorii si a SNC, bradicardie, hipotensiune, stop cardiac.DL50 este de 1,5 - 3 mg /kg corp
(sobolan).
Forme farmaceutice
decoct
Impurificari:
Delphinium orientale sin. Consolida orientalis, cu flori violet – intens, rosu sau alb, pinten de 1 cm lungime si seminte de culoare rosie intensa.
Conservare
Cultivare
Nemtisorul de câmp este o planta care creste usor, preferând un sol bine drenat si cu pozitie însorita. Înhiba cresterea plantelor vecine, precum
legumele, iar pentru grâu se considera a fi o buna planta asociata. Nu suporta transplantarea, ca urmare a deteriorarii radacinilor.
Se recomanda semanatul in situ imdiat ce semintele s-au maturat. Se poate de asemenea semana toamna în zone cu ierni blânde, sau esalonat din
primavara pâna la începutul verii. Germinarea are loc de obicei în 2-3 saptamâni.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CONVALLARIA MAJALIS L.
Denumire populară: Lacrimioare
Regnul: Plantae
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Este o planta erbacee perena, prevazuta cu rizom subtire, frunze mari eliptic- lanceolate, lucioase si cu flori albe, de forma unor clopotei, placut
mirositoare.
Organe utilizate
Se utilizeaza ??n scop medicinal frunzele si florile, la ??nceputul perioadei de ??nflorire, uscate la umbra, iar ??n scop tinctorial se utilizeaza
frunzele recoltate ??n a doua parte a perioadei de vegetatie.
Partea utilizata ??n terapeutica este deci herba (Convalariae herba), uneori si rizomul ??nsotit de radacini.
Organele aeriene ale acestei specii contin: 0,2 - 0,4 % heterozide cardiotonice (aproximativ 40 de compusi) care provin de la cca. 12 agliconi,
majoritari fiind: strofantigenolul (glucoconvalozida, convalozida, convaltoxozida, desglucocheirotoxol, cheirotoxol), strofantidolul
(glucoconvalatoxolozida, convalatoxolozida, convalatoxol) bipindogenolul (lokundiozida).
Saponozide sterolice: convalarozida (heterozida a convalamarogenolului), convalamarozida, covalagenol A si B;
Pigmentii identificati ??n frunzele acestei plante sunt: kampferol, kampferol-3-galactodiramnozidul, kampgerol-glicozidul, kampferol-3-
galactoramnozidul, kampferol-3- galactozidul, izoramnetina, izoramnetin-3-galactodiramnozidul, izoramnozid-3-galactoramnozidul, izoramnetin-3-
glucozidul, quercetina, quercetin-3-galactozidul, quercetin-3-galactodiramnozidul, quercetin-3-galactoramnozid, petunidina, mircetina, β-carotenul,
licopenul, fitoenul, fitofluenul0, zeaxantina si xantofile.
?�n tesuturile florilor a fost pusa ??n evidenta prezenta urmatoarelor substante: acizi organici (acid citric, malic), amide (asparagina), acizi fenolici
(acid cafeic, ferulic, clorogenic) si ulei volatil
Analiza rizomului si radacinilor de la aceasta specie au relevat prezenta a doua glicozide: convallamarin (C22H44O12) si convallarin
(C34H62O11), substante cu gust amar.
Cardiotonica (pauze digitalice), vasodilatatoare coronariana.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Materie prima pentru obtinerea convalatoxozidei, ??ntrebuintata ??n insuficienta cardiaca, tulburari nervoase cardiace, leziuni cardiace,
ateroscleroza coronariana, insuficienta aortica si mitrala, infarct miocardic; se administreaza ??n pauzele digitalice.
?�n medicina populara: contractii usoare din stari de efort fizic excesiv, epilepsie, crize paralitice, neuastenie, conjunctivite.
Alte utilizari:
Uleiurile volatile sunt utilizate ??n industria parfumurilor.
Extractele apoase obtinute din frunze, sunt utilizate ??n scop tinctorial pentru obtinerea de nuante galben deschis, bej deschis, vernil deschis si
vernil.
Se obtine o culoare galben deschis ??n cazul l??nii mordate cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsita cu extract din frunze proaspete si o culoare
vernil deschis daca ulterior l??na se retrateaza cu
sulfat de cupru.. ?�n cazul utilizarii ca mordant a bicromatului de potasiu, se obtine o culoare bej deschis, iar daca l??na se retrateaza cu sulfat de
cupru, se obtine culoarea vernil (Chirila s.a., 1999)..
Toxicitate
Contraindicaţii

Datorita slabei absorbtii la administrare orala, riscul de intoxicatie este mic. Trebuie luate ??n considerare totusi efectele toxice de tip digitalic, ??n
caz de supradozare.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
capsule, comprimate, solutii.
Interactiuni medicamentoase:
Cu chinina, digoxina, saruri de calciu, saluretice, laxative si glucocorticoizi.
Conservare
Cultivare
Planta reuseste ??n cele mai diferite conditii, inclusiv la umbra densa a arborilor mari. Prefera ??nsa o pozitie semiumbrita, un sol moderat fertil si
bine drenat, dar creste bine pe soluri argiloase grele, nisipoase sau calcaroase. Este rezistenta la temperaturi de -20oC sau mai mici. Este o planta
ornamentala si poate deveni invaziva odata ce s-a stabilizat, ??nsa trebuie sa treaca doi ani pentru a se stabiliza.
Se seamana imediat ce semintele s-au maturat, sau la sf??rsit de iarna ??n rasadnita rece. Germinarea ??n cazul semintelor pastrate este foarte ??
nceata, poate dura 2-12 luni sau mai mult la o temperatura de 15oC. Se seamana rar pentru ca plantulele sa nu fi deranjate ??n vas pentru primul lor
an de viata. Se aplica un fertilizant lichid pe parcursul primului sezon de crestere. Vara t??rziu tinerele plantule se trec ??n vase individuale si se
cresc ??n pozitii umbrite, ??n rasadnita rece pentru cel putin ??nca un an ??nainte de a se planta ??n pozitia permanenta, ??n stadiul dormind.
Divizarea se poate realiza ??n septembrie, iar fragmenele mari pot fi replantate ??n pozitiile permanente. De preferat ca fragmentele mici sa fie
trecute ??n vase si sa se creasca ??n rasadnita rece p??na la momentul unei bune ??nradacinari. Plantarea la locul definitiv se efectueaza ??n
primavara.
Recoltare
- Fruzele, prin taiere, inainte de inflorire
- Florile, manual prin taiere
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CONVOLVULUS ARVENSIS L.
Denumire populară: volbura
rochita rândunicii
Regnul: Plantae
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Convolvulaceae
Subfamilia:
Planta perena, lunga de 20-100 cm, cu rizom lung si subtire, adeseori rasucit în spirala, ramificat. Tulpina prostrata sau volubila, cu 5 muchii, glabra
sau pubescenta. Frunze sagitate, glabre sau pubescente, petiolate cu limb trunchiat auriculat, alungit ovat, lanceolat sau liniar lanceolat, cu marginea
întreaga. Flori axilare, solitare, albe, lung pedicelate. Corola în forma de pâlnie, alba sau roz, având cute glabre, rosietice. Fruct capsula aproape
sferica, dehiscenta, cu 2 seminte elipsoidale, cu tegument usor rugos, cafeniu. Înflorire V-IX.
În locuri cultivate si ruderale, prin gradini, pe câmpuri, frecventa din zona stepei pâna în etajul subalpin; specie mezofita, mezotermofita, eutrofa-
mezotrofa.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeza planta întreaga, iar în scop tinctorial partea aeriana, recoltata la înflorire.
În tesuturile aeriene ale acestei specii s-au determinat urmatoarele substante: zaharoza, β-sitosterol, cumarine (daphnoretin), diterpena (daphnetoxin)
si rezine (daphnina). Din aceste organe se extrage o glicorezina cu compozitia complexa, care nu este bine cunoscuta si care contine: acid
convolvunic, acid purginic, glucide, acizi grasi superiori si inferiori.
Plantele de volbura contin urmatorii pigmenti: cianidin sau/ si pelargonidin, antocianidine metilate, glicozizi antocianici metilati, quercetina sau/ si
kampferol, hesperidina si proantocianidine.
Extractele obtinute din plantele de volbura au efect colagog, laxativ si diuretic si se utilizeaza în caz de gripa si pentru tratarea leziunilor.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Pigmentii hidrosolubili extrasi din tesuturile acestei specii se folosesc pentru colorarea lânei în nuante de galben, brun galbui, kaki deschis, kaki si
kaki verzui. Astfel, lâna mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsita în extractul obtinut din plantele proaspete, se coloreaza în galben iar daca
se trateaza cu sulfat de cupru, se obtine culoarea kaki-deschis. Daca se utilizeaza ca mordant bicromatul de potasiu, se obtine culoarea brun-galbui
iar daca se foloseste ca mordant sulfatul de cupru se obtine culoarea kaki (Chirila s.a., 1999).
Cultivare
Volbura prefera un sol usor bazic, cu fertilitate scazuta, catre medie. Prezinta un sistem radicular adânc, care se extinde pe distante mari si este
extrem de dificil de eradicat. Prin urmare, este o buruiana extrem de daunatoare. Fiind volubila poate strangula practic alte plante. Florile se închid
noaptea si pe parcursul vremii ploioase. Cu toate ca florile sunt vizitate de numeroase insecte, rar semintele sunt fertile. Este gazda pentru virusul
mozaicului tutunului si nu trebuie crescuta în apropierea cartofului, tomatelor si alti membri ai acestei familii.
Semanatul se recomanda a se efectua in situ, imediat ce semintele s-au maturat, în toamna. Specia poate deveni un real daunator în gradina, asa
încât nu trebuie încurajata.
Recoltare
Herba inclusiv portiuni de rizomi si radacini, prin smulgerea plantelor, la inceputul infloririi
Valorificare
CONVOLVULI HERBA - IARBA DE VOLBURA, SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CONYZA CANADENSIS (L.) Cronq.
Denumire populară: Batrânis
Sinonime ştiinţifice: Erigeron canadensis L.
Buruieni de dalac, Buruiana de pete, Coada vacii, Coada hulpii, Coada lupului, Crugulita, Maturica,
Spirince, Spirincea, Steluta, Steluta soricelului, Struta mirelui, Soricel
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina înalta pâna la 120 cm, dreapta, cilindrica, ± striata, foarte ramificata în partea superioara, foliata, rar
paroasa; frunze lanceolate-liniar lanceolate, cele superioare sesile, glabre, rar paroase, ciliate pe margini, întregi sau distantat dintate; antodii mici,
numeroase, de 3-5 mm lungime, dispuse în panicul lung; hipsofilele involucrale imbricate, liniar lanceolate, florile marginale alburii iar cele
centrale alb-galbui; înflorirea iunie-septembrie; fruct achena, lunga de 1 mm, cu papus alb murdar.
Specie xeromezofita-mezofita; foarte frecventa în zona de stepa- subetajul fagului, locuri ruderale, margini de padure, tufarisuri.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizeaza în scop medicinal tulpinile cu frunze si flori si sucul proaspat, iar în scop tinctorial, partea aeriana, înainte de fructificare.
Principalii componenti chimici identificati în aceste organe sunt: uleiurile volatile, taninurile (acid galic, acid tanic), proteinele (14,9 %), lipidele
(1,8 %), acizii organici (acid succinic), acizi fenolici (acid cafeic), steroli ( α-spinosterol, β-sitosterol) si matricaria-metil-esterul.
Uleiurile volatile contin 31,20 % limonen, 14,20 % camfen, 11,30 % germacren D, 9,90 % cis-α-bergamoten, 7,60 % (E)-β-ocimen, 7,20 %, β-
pinen, 2,70 % perillen, 1,60 % (E)-β-farnesen, 1,60 % (Z)-β-farnesen si 1,10 % α-pinen (Miyazava s.a., 1992). În cantitate mai mica au fost
identificate urmatoarele substante: arcurcumen, (Z)-nerolidol, p-cimen, β-cariofilen, α-cedren, α-copaen, γ-terpinen, terpinolen, δ-cadien, β-
cubeben, geraniol, nerol, (Z)-β-ocimen, β-sesquifelandren, α-cadien, δ-cadinol, cubenol, β-eudesmol, β-ionona, spatulenol, β-burbonen, calamen, α-
cubeben, β-curcumen, α-elemen, α-humulen, pentanal si α-terpineol.
Gonadotropa (matricaria-metil eterul), probabil prin mecanism epifizo-hipofizo–gonadic
Actiune asemanatoare au si lacnofilum- metil- eterii din Conyza banariensis.
Importanţa
Utilizare
Pubertate retardata.
Alte utilizari:
Medicina umana, populara - planta se foloseste pentru decoct (uz extern) pentru tratarea junghiurilor, dalacului, petelor, pistruilor; reumatism,
cistite, afectiuni renale.
Pigmentii extrasi din organele aeriene se folosesc pentru colorarea tesaturilor de lâna într-o nuanta galben-aurie, în cazul în care acestea au fost
mordate într-o solutie de bicromat de potasiu (Chirila s.a., 1999).
Planta se foloseste pentru confectionarea de maturi.
Forme farmaceutice
Extract, decoct (uz extern).
Cultivare
Planta prefera solurile bine drenate, cu un pH neutru catre alcalin, cu pozitie însorita, dar tolereaza cele mai diverse conditii. Este originar din
America de Nord, dar s-a naturalizat în diferite zone ale lumii, fiind considerata o buruiana. Poate sa se adapteze la diferite conditii si poate creste
excesiv ca înaltime, de la doar câtiva centrimetrii pe soluri sarace, pâna la 3 metrii înaltime în cazul solurilor bogate.
Nu sunt informatii în literatura în legatura cu înmultirea sa, dar se sugereza ca semintele se pot semana in situ primavara sau toamna.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: COREOPSIS LANCEOLATA L.
Denumire populară: Lipscanoaice mari
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Este o planta perena cu frunze lanceolate, mai late la vârf. Inflorescentele sunt lung pedunculate, florile marginale au culoarea galbena, iar fructele
sunt achene cu lungimea de 2 – 3 mm.
Organe utilizate
Petalele florilor contin calcone dintre care a fost identificat: coreoψnul si lanceoleinul si aurone dintre care a fost identificat: sulfureinul,
maritimeinul si leptosinul.
Dintre flavone a fost identificata luteolin 7-glucozidul în Corioψs maritima si metoxibutina în Coreoψs grandiflora. Dintre flavanone si flavanonoli
s-au identificat: metoxibutina, 3,4,7,8-tetrametoxi-flavanona, dintre calcone: lacioletina, iar dintre aurone: leptosin-6-glucozid, maritimetina.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Inflorescentele proaspete sa uscate, se utilizeaza în scop tinctorial pentru a se obtine nuanta portocaliu închis si rosu bruniu, în functie de mordantul
utilizat (Chirila s.a. 1999).
Culoarea portocaliu închis se obtine la lâna mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsita cu extractul obtinut din flori. Mordarea lânii cu
bicromat de potasiu determina realizarea unei culori rosii brunii.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semant direct in martie-aprilie, butasi in iulie-august, si despartire de tufa-primavara
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: COREOPSIS TINCTORIA Nutt.
Denumire populară: Lipscanoaice
Ochisele, Albinite, Catifelute, Coconite, Dalie, Flori ca stele, Floride sticla, Gherghine, Gargauni, Gurita
cocoanei, Lipscanoaie, Nemtisor, Ochesele, Ochianele, Ochii Anicai, Ochii fetei, Ochiul Ancutei, Oltencuta,
Scânteioara, Scânteiute, Stelute, Tufanele
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina de 30-90 cm înaltime, erecta, glabra, puternic ramificata în partea superioara; frunzele inferioare simplu
sau dublu penate, glabre; antodiile numeroase, solitare la vârful ramurilor; involucru biseriat; flori ligulate galbene, cu ligule brunii sau purpurii la
baza; înflorirea iulie-septembrie; fruct achena îngusta de 3 mm lungime, comprimata, cu papus format din 2 dintisori mici sau lipseste.
Cultivata ornamentala si tinctoriala.
Organe utilizate
Se utilizeaza inflorescentele sau partea aeriana a plantei, în timpul înfloritului, din care se extrag pigmentii hidrosolubili care se utilizeaza pentru
colorarea textilelor.
Florile acestei specii contin în petale 3,4,7,8-tetrametoxiflavanona si doua aurone: maritimetina, sulfuretina.
Extractele obtinute din radacinile acestei plante au actiune sedativa, astingenta si hemostatica.
Importanţa
Tinctoriala, medicinala
Utilizare
Extractele în apa calda din pulberea de radacini sunt folosite pentru spalarea ochilor raniti iar ceaiul obtinut din radacini este folosit ca remediu
pentru diaree, ezinterie si febra.
Alte utilizari:
În functie de mordantii utilizati se obtine o gama foarte mare de nuante: portocaliu, portocaliu închis, brun deschis, brun, brun închis, caramiziu,
brun roscat închis, cafeniu, negricios, negru si negru bruniu (Chirila s.a., 1999). Astfel:
Mordarea cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsirea în extractul obtinut din flori, coloreaza lâna în portocaliu.
Mordarea cu sulfat de aluminiu si potasiu, vopsirea în extract si retratarea în doua reprize cu sulfat de cupru, coloreaza lâna în brun deschis.
Culoarea bruna se obtine în cazul lânii care în prealabil a fost mordata într-o solutie de bicromat de potasiu.
Culoarea brunînchis se obtine în cazul vopsirii lânei mordate cu o colutie de bicromat de potasiu si retratata cu o solutie de sulfat de cupru.
Culoarea caramizie se obtine în cazul mordarii într-o solutie de bicromat de potasiu, si a vopsirii într-un extract de flori uscate.
Culoarea brun roscat închis se obtine în cazul mordarii cu bicromat de potasiu si a vopsirii în extract obtinut din flori proaspete.
Mordarea în solutie de sulfat de aluminiu si potasiu si vopsirea în extract din flori proaspete determina realizarea unei culori cafeni.
Culoarea brun negricioasa se obtine în cazul lînei mordate cu sulfat de cupru, vopsirea cu extract din flori proaspete si retratarea cu sulfat feros.
Mordarea si retratarea lânei cu solutie de sulfat feros si colorarea cu extract obtinut din flori uscate determina colorarea în negru.
Cultivare
Planta reuseste pe soluri obisnuite, dar prefera solurile fertile, umede, bine drenate, cu pozitii însorite. Se dezvolta bine pe soluri nisipoase. Plantele
stabilizate sunt rezistente la uscaciune.
Se seamana în martie în rasadnita rece. La momentul porivit se repica în vase individuale si se planteaza afara în cursul verii. Daca se dispune de
suficiente seminte, semanatul se poate efectua in situ.
Mod de cultivare:
Semant direct in martie-aprilie, butasi in iulie-august, si despartire de tufa-primavara
Recoltare
Frunze, herba
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CORIANDRUM SATIVUM L.
Denumire populară: Coriandru
Anason, Buruiana pucioasa, Chimen, Coleandra, Coliandru, Culeandra, Iarba puturoasa, Ienupar, Piper,
Piper alb, Pucioasa, Puciogna, Puturoasa
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Planta erbacee anuala, cu radacina pivotanta, subtire; tulpina cilindrica, fin striata, glabra, ramificata în partea supreioara, poate avea înaltimi
cuprinse între 20-70; frunze verzi-deschis, cele bazale petiolate, întregi, crenate sau trilobate, cele superioare1-2, 2-3 penat sectate, segmentele
distantate, terminate într-un vârf ascutit, mucronat; umbelele lung pedunculate pot avea un involucru unifoliat sau absent; umbelule alcatuite din
numeroase flori cu petale albe sau rozee; petala exterioara este mai mare, adânc bifidata; înfloreste în lunile iunie – iulie; fructul – globulos, cu
stilopodiu conic, galbui sau bruniu-negricios. Planta, în afara fructelor are un miros neplacut.
Specie cultivata ca aromatica si condimentara, originara di nordul Africii, vestul Asiei.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza tulpinile cu frunze (Coriandri aetheroleum) si fructele (Coriandri fructus), din care se extrag uleiurile volatile care
contin monoterpene aciclice.
Analiza fructelor de coriandru a evidentiat prezenta uleiurilor volatile în concentratie de pâna la 1,0 %, proteine (11 – 17 %), glucide (20 %),
reprezentate de glucoza, fructoza, zaharoza, rafinoza, pectine si pentozani.
Fructele mai contin: 13 - 20 % ulei gras: (gliceride ale acizilor petroselinic (38-53 %), oleic, palmitic, linolenic), steroli (tocoferoli, β- si γ-
sitosterol), ODP-uri (acid cafeic, acid clorogenic; acid 4- si 5-cafeoilchinic; acid p-cumaroil-chinic: acid feruloil-chinic), flavone (selinona = 4 - O -
terpenil- flavonona), cumarine (umbeliferona; scopoletol), furanocumarine (bergapten),
Lamparsky si Klimes (1988) au identificat în uleiul volatil extras din fructele de coriandru 25 de componenti dintre care cei mai importanti au fost:
linaloolul 69,10 %, camforul 5,20 %, geranil acetatul 4,70 %, γ-terpinenul 4,70 %, α-pinenul 3,60 %, limonenul 1,90 %, p-cimenul 1,70 % si
mircenul 1,30 %. O cantitate mai mica de 1,0 %au detinut: geraniolul, campfenul, α-terpineolul, β-pinenul, terpinen-4-olul, borneolul, sabinenul, β-
fellandrenul, α-terpinenul, β-cariofillenul, linalil acetatul, δ-3-carenul, cariofillen oxid, ar-curcumen, (E)-β-farnesen, α-humulen si α-fellandren.
Dupa European Pharmacopeia (2005),fructele de coriandru contin: 3,0 – 7,0 % α-pinen, 1,0 – 5,0 % limonen, 1,5 – 8,0 γ-terpinen, 0,5 – 4,0 % p-
cimen, 3,0 – 6,0 % camfor, 65,0 – 78,0 % linalol, 0,1 – 1,5 % α-terpineol, 0,5 – 4,0 % geranil acetat si 0,5 – 3,0 % geraniol.
Analizele efectuate de Potter si Fagerson (1990) la uleiurile volatile extrase din frunzele de coriandru au permis sa se identifice un numar de 35
componenti. O cantitate mai mare de 1,0 % din totalul uleiului volatil a fost constatata la urmatorii componenti: (E)-2-decenal 46,10 %, (E)-2-
dodecenal 10,30 %, (E)-2-decenol 9,20 %, (E)-2 tetradecenal 5,80 %, (E)-2-undecenal 5,60 %, decanal 4,40 %, 1-decanol 4,30 %, dodecanal 1,60
%, 2-dodecenol 1,40 %, 8-metil-2-decenal 1,30 %. Într-o proportie mai mica de 1,0 % au fost identificati: 2-undecenol, 9-decenal, 2-pentadecenal,
tetradecanal, (E)-e-tridecenal, 2-tetradecenol, decenal, octanal, undecanal, 2-hexadecenal, (Z)-4-decenal, heptadecanal, 10-metil-2-undecenal, (E)-e-
nonenal, 11-dodecenal, 12-metil-2-tridecenal, nonanal, nonal, 1-decanol, 4-decenal, 9-metil-2-decenal, pentadecanal, 13-tetradecenal, tridecanal si
10-undecenal.
Burzo s.a. (nepublicat) au constatat ca uleiul volatil din frunzele de coriandru contine 29,74 % trans-2-decenal, 9,16 % decanal, 8,96 % 2-decen-1-
ol,8,85 % decanal, 8,84 % 2-decenal, si 4,16 % 13-tetradecenal.
Detalii...
Fructele au actiune: stomahica, carminativa, spasmolitica si aromatizanta.
Uleiul volatil obtinut din fructe: tonica, stimulenta digestiva, neurotonica, euforizanta, bactericida, antivirala, paraziticida, analgezica
Uleiul volatil obtinut din frunze: antiinflamatoare si sedativa medii.
Importanţa
Utilizare
Fructele: atonii digestive, dispepsii, colite, colici intestinale.
Uleiul volatil obtinut din fructe: astenie, oboseala generala, atonie si hipotonie digestiva, aerofagie, dispepsii, enterocolite fermentative, cistite
colibacilare, gripa, artroza.
Uleiul volatil obtinut din frunze: anxietate, insomnie, stres, gastrita.
Alte utilizari:
Uleiul volatil se utilizeaza pentru parfumarea cremelor si sapunurilor, ca si condiment alimentar si în industria parfumurilor.

Rare reactii alergice.
Forme farmaceutice
Infuzie, decoct
Cultivare
Coriandrul este o planta cu cerinte moderate fata de factorul temperatura. Germinarea are loc la 4-6 oC, iar plantele tinere suporta temperaturi
negative de la -8oC pâna la -18 oC. Pe masura cresterii, dar mai ales în perioada formarii butonilor florali, a înfloritului si formarii fructelor necesita
temperaturi de minim 20-22oC. Manifesta pretentii mari fata de lumina si umiditate, iar datorita sistemului radicular superficial solul trebuie sa fie
profund, reavan, bogat în elemente nutritive, cu textura usoara, bin structurat, însorit, cu un pH de 6,8-7,5. Nu suporta fertilizari directe cu gunoi de
grajd si ncici cantitati prea mari de azot.
Se cultiva prin semanat direct în câmp, primavara de vreme sau vara la sfârsitul lunii august, începutul lunii septembrie, în rânduri distantate la 12,5
cm sau în benzi, pentru un hectar fiind necesare 16-18 kg seminte. Se aplica lucrari de îngrijire precum: erbicidare imediat dupa semanat, plivit sau
prasit la nevoie, udari repetate, tratamente penru combaterea bolilor si daunatorilor.
Plasarea în teren a doi stupi de albine /ha, în perioada înfloritului, stimuleaza polenizarea si determina sporuri de productie de 15-20%. Recoltarea
se începe din luna august, când 65-75% din fructe au culoarea galben-aurie, folosind secera sau combina, obtinându-se o productie de 1200-1500
kg/ha.
Recoltare
Fructe, cu combina in lan, cand 50-75% din fructe sunt galben-brune
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CORNUS MAS L.
Denumire populară: Corn
Cânepiste, Coarna, Cornar, Corn voinicesc, Corn voinicel, Cornita, Dreniu
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Cornales
Familia: Cornaceae
Subfamilia:
Arbust sau arbore cu înaltimea de 4-8m; lujerii anuali sunt cenusiu-verzui, fin pubescenti, iar scoarta ramurilor de 2-3 ani bruna si marunt solzoasa;
frunzele dispuse opus, ovate sau ovat-eliptice, întregi pe margine, au nervurile laterale arcuite iar pe dos sunt alipit-paroase; florile scurt pedicelate,
dispuse în umbele, au 4 petale galbene, rasfrânte; în interiorul florii, la baza stilului se afla un disc nectarifer voluminos; înfloreste înainte de
înfrunzire (planta protanta), în luna martie; fructul carnos, drupa elipsoidala, rosie, acrisor si astringent.
Specie xeromezofila-mezofila, subtermofila, de preferinta pe soluri calcaroase uscate si permeabile, frecventa în toate regiunile tarii, din zona
padurilor de stejar pâna în etajul fagului, în paduri, tufarisuri.
Detalii...
Organe utilizate
Frunzele contin acid elagic, acid galic, morronozid, secologanin. În uleiurile volatile s-a identificat prezenta: α-amirinei, β-amirinei, astragalinei,
sterolilor (β-sitosterol, campesterol, stigmasterol), precum si a urmatorilor pigmenti: izoquercitrina, quercetina, hiperozid, kampferol, quercetina,
quercetin-3-0-β-D-soforozid si procianidine si vitamine (rutina).
În flori a fost identificata prezenta acidului ellagic, acidului gallic, acidului ursolic si a rutinei.
Fructele contin uleiuri volatile (α-amirina, β-amirina), steroli (β-sitosterol, campesterol, stigmasterol) si pigmenti. Dintre acestia s-au identificat:
cianina, cianidin-3-0-α-L-galactozid, cianidin-3-0-β-D-robinobiozid, cianidin-3-0-β-D-rutinozid, pelargonidin-3-0-α-L-galactozid, pelargonidin-3-0-
β-D-robinobiozid, pelargonidin-3-0-β-D-soforozid si pelargonina.
Extractele obtinute din scoarta si fructe au efect febrifug, fiind utilizate pentru tratarea febrei. Fructele sunt utilizate în alimentatie.
Importanţa
Melifera, alimentara, tananta
Utilizare
Frunzele si fructele sunt utilizate pentru combaterea diareei.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): fructele – uscate la soare, preparate sub forma de decoct, sunt administrate în tratamentul diareei, dizinteriei; coaja
ramurilor – folosita contra “galbinarii��?, frigurilor sau pentru spalaturi contra “orbaltului��? si a “brâncii��? (erizipel); ramurile verzi –
puse pe foc pentru extragerea sevei folosita în tratarea eczemelor si “pecinginei��?; frunzele – fierte împreuna cu cele de malin erau administrate
pentru combaterea limbricilor.
Vopsitorie – frunzele, florile, fructele, coaja – folosite pentru vopsit în galben, rosu, cafeniu, negru.
Credinte, Obiceiuri – în unele locuri fetele se spalau pe cap cu zeama de la florile fierte pentru a le creste parul frumos, dupa care descântau
lautoarea, sa fie iubite de feciori; despre corn se zicea ca este copacul tiganului.
Cultivare
Cornul este o planta care creste usor, reuseste pe orice tip de sol cu fertilitate buna sau moderata. Creste bine si pe soluri grele argiloase. Prefera un
sol umed si o pozitie însorita. Este rezistent la vânt si rezista de asemenea la temperaturi joase de circa 25oC.
Pâna la formarea fructelor trebuie sa treaca circa 20 ani. La plantele produse din butasi fructificarea are loc mai devreme.
Semanatul se recomanda imediat ce semintele s-au maturat, în rasadnita rece sau afara pe pat nutritiv. Semintele trebuie separate de învelisul
fructului deoarece acesta contine înhibitori ai germinarii. Semintele pastrate trebuie stratificate la frig pentru 3-4 luni si semanate cât mai devreme
posibil în cursul anului. De asemenea, este benefica scarificarea înainte de stratificarea la frig. În cazul semintelor pastrate germinarea poate dura un
timp îndelungat, 18 luni sau mai mult. În momentul când plantulele pot fi manipulate se procedeaza la repicat în vase individuale si se cresc pentru
prima iarna în sera. Plantarea la locul definitiv se realizeaza primavara dupa ce a trecut pericolul îngheturilor târzii. Se pot pregati de asemenea
butasi de tulpini pe jumatate maturate, în iulie/august în rasadnita. Butasii din lemn matur al cresterilor curente anuale se pregatesc toamna în
rasadnita rece.
Recoltare
- Fructe, manual la maturitate deplina
- Frunze, manual, iulie-august
- Scoarta, manual la sfarsitul perioadei de vegetatie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CORYDALIS CAVA (L.) Schweigg. Et Koerte
Denumire populară: Brebenei
Regnul: Plantae
Familia: Fumariaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Rizomii contin 3 - 5 % alcaloizi de tip berberinic, dintre care se mentioneaza: coptisina, corydalina, tetrahidropalmitina, canadina, de tip
protoberberinic: protopina si de tip aporfinic: bulbocarpina (0,2 – 0,3 %), corytuberina, corydina
Extractele obtinute din tuberculi au efecte: analgesice, antiseptice, antispasmodice, antitusive, cardiotonice, halucinogene, hipotensive si sedative.
Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasadului obtinut din seminte; germinatie si dezvoltare greoaie
Recoltare
Tuberculi si radacini
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CORYDALIS SOLIDA (L.) Clairv.
Denumire populară: Berbenei
Breaban, Breaban alb, Breaban rosu, Breabeni, Breben, Brebenea, Brebenel alb, Brebenel rosu, Brebenele,
Brebeni, Breberei, Breberi, Cercelusi, Gura leului
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Planta erbacee perena cu tubercul + sferic, brun-roscat, la baza având radacini adventive filiforme; tulpina tulpina erecta, carnoasa, verde sau brun-
roscata cu 2 frunze tulpinale, biternate cu foliole adânc sectate; inflorescenta – racem simplu, alcatuita din flori pintenate, violet-rosii, însotite de
bractee adânc divizate ; înflorire în martie-aprilie; fruct – capsula cu seminte negre, lucitoare, prvazute cu un apendice carnos.
Specie euriterma, mezofila, helsciadofila-sciadofila, raspândita din zona se silvo-stepa pâna în etajul boreal în paduri, tufarisuri, dumbravi.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizeaza radacinile tuberizate care contin 3,0 – 5,0 % alcaloizi derivati din fenilalanina (Corydalis tuber).
Ciulei s.a. (1993) subliniaza faptul ca în radacinile tuberizate ale acestei specii se gasesc peste 50 de alcaloizi, care au cel putin 12 structuri diferite.
Dintre acestia mentioneaza:
- Alcaloizi aporfirinici: bulbocapnina.
- Derivati protopinici: coricavina, protopina, coricavidina, coricavamina si criptopina.
- Baze tertiare si cuaternare protoberberinice: tetrahidropalmatina, stilopina, coptizina, palmitina.
- Tetrahidroprotoberberine: coridalina, izocoribulbina, coribulbina si corisamina.
În organele aeriene au fost identificati 0,4- 0,8% alcaloizi: bulbocapnina, protopina, stilopina, capnoidina, domesticina, izoboldina, corisamina,
allocriptopina (C21H23O5N), ambinina, buleianina, conspermina, coresmina, corgoina, coridalidzina, corinoxidina, coritenchina, criptocavina,
criptopina, epicorinoxidina, gorchacoina, govanina, lienkonina, N-formilcoridamina, ochotensimina, ochotensina, ochobirina, palmatina,
tetrahidrocoptisina, acetilcoridamina, 6-oxoacetilcorinolina, norjuziphiona, izocorinolina, izoboldina, corinoloxina, corinolina, acetilizocorinolina,
acetilcorinolina, 6-acetilcorinolina, 12-hidroxicorinolina, 12-formiloxicorinolina.
Sedativa, tranchilizanta, antispastica, halucinogena, hipotensoare. Bulbocapnina este un paralizant central (împiedica miscarile reflexe si dirijate cu
pastrarea tonusului normal al musculaturii, conducând la catalepsie, catatonie), este un antagonist dopaminergic si un depresiv SNC. Coridalina
prezinta actiune antispastica, hipnotica, narcotica si depurativa.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Tulburari nervoase de origine vestibulara (sindrom Ménier), Parkinson, melancolie, nevroze, depresii, tremor si tulburari emtionale, hemiplegie,
hiperkinetism.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): planta – fiarta în lapte pt. spalatul copiilor cu eczeme.
Medicina veterinara (populara ): planta – folosita în tratamentul carbunelui la cai.
Obiceiuri, traditii: folosita pentru decorarea vaselor, oalelor folosite pentru pomeni sau pentru vasele întrebuintate pentru lapte sau apa.
Legende – apare în legendele legate de florile ce apar primavara devreme.
Homeopatie - se foloseste ca remediu antiinflamator în afectiuni respiratorii digestive (hiperorexie, diaree), oculare, locomotorii (reumatism),
dermice (furunculoze).
Toxicitate
Contraindicaţii

Nu s-au raportat la respectarea dozelor.
Dozare
Supradozare
Spasme clonice, tremor muscular.
Forme farmaceutice
Extract total si tincturi homeopate.
Conservare
Cultivare
Brebeneii prefera solurile umede bine drenate mai degraba uminate, dar suporta si semiumbra. Cresc bine pe sol de padure sau pat de turba.
Se recomanda semanatul imediat ce semintele s-au maturat, acestea pierzându-si rapid viabilitatea, daca sunt lasate sa se usuce. Se seamana la
suprafata si se mentin umede, germinarea având loc în 1-3 luni la temperatura de 15oC. Unii autori recomanda germinarea primavara. Dupa doua
luni de caldura se trece la stratificare la rece, ceea ce favorizeaza germinarea semintelor pastrate. Se procedeaza la semanatul rar, pentru ca
plantulele sa creasca nederanjate în vas pentru primul an. Se aplica îngrasamânt lichid la anumite intervale de timp, pe parcusul sezonului de
crestere. Plantulele produc doar o frunza în primul an de cresere si sunt foarte pedispuse la cadere. Plantele se trec în vase individuale odata ce au
intrat în stadiul dormind si se cresc în sera în locuri partial umbrite pentru cel putin înca un alt an. Plantarea la locul definitiv se realizeaza în stadiul
dormind. Un alt procedeu este divizarea tufelor, care se efectueaza dupa înflorire.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CORYLUS AVELLANA L.
Denumire populară: Alun
Alunar, alunas, Alunel, Fundici, Rânza (amentii masculi), Tufa
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Fagales
Familia: Corylaceae
Subfamilia:
Arbust ce poate alunge pâna la 6 m înaltime; lujerii anuali galben-cenusii, cu lenticele alungite, albicioase, sunt acoperiti de peri glandulosi,
rosiatici; muguri ovoizi sau sferici, protejati de solzi verzi-galbui prevazuti cu peri mici si rari; frunzele mari (12 cm lungime/ 9 cm latime) sunt
orbicular-ovate, cu vârful brusc ascutit si dublu serate pa margine; florile unisexuate sunt dispuse pe aceeasi planta: cele barbatesti grupate în amenti
simpli sunt lipsite de învelis floral, iar cele femeiesti, gupate câte 2-4 sunt protejate de învelis floral si o cupa formata de bractee, ce se pastreaza si
pe fruct; înflorirea are loc în lunile II-IV; fructele – achene.
Specie eutrofa-mezotrofa, mezo-mezohigrofita, helsciadofila; specie pioniera, reprezentata în toata zona forestiera, din zona nemorala pâna în etajul
fagului în zavoaie, margini de paduri, pe soluri revene; urca pâna la 1308 m alt. în Carpatii Nordici, 1160 m în Carpatii Orientali, 1412 m în cei
Meridionali si pâna la 1432 m în Muntii Apuseni.
Detalii...
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica frunze, fructe, ulei gras obtinut din fructe
Frunzele contin: alantoina si numerosi compusi fenolici: acid 3-cafeoilquinic, acid 5-cafeoilquinic, acid cafeoiltartric, acid p-cumaroiltartric,
protoantocianidoli, mircetin-3-ramnozid, quecetin-3-glucozid, quercetin-3-ramnozid si kamferol-3-ramnozid..
Fructele au un continut ridicat de lipide (61,6 %), proteine (14,1 %) si glucide (13,7 %), care confera valoarea mare energetica.
Lipidele au un continut mare de acid oleic (88,5 %), alaturi de care se afla acidul linoleic (5,5 %) si acidul palmitic (6,0 %).
Continutul în aminoacizi al alunelor este relativ ridicat: 2,39 % arginina, 1,05 % leucina, 1,03 % valina, 0,91 % izoleucina, 0,60 % fenilalanina, 0,55
% tirozina, 0,47 % treonina, 0,45 % lizina, 0,33 % histidina, 0,25 % triptofan, 0,22 % cistina si 0,16 % metionina.
În 100 g alune a fost determinat urmatorul continut de vitamine: 28 mg tocoferol, 3 mg acid ascorbic, 1,35 mg acid nicotinic, 1,15 mg acid
pantotenic, 0,45 mg piridoxina, 0,39 mg tiamina si 0,21 mg tiamina.
Alunele au un continut ridicat de substante minerale: 2,44 %. În 100 g fruct s-au determinat: 636 mg potasiu, 333 mg fosfor, 226 mg calciu, 156 mg
magneziu, 10 mg clor, 4,2 mg magneziu, 3,8 mg fier, 2,15 mg bor, 2,0 mg sodiu, 1,9 mg zinc, 1,3 mg cupru.
Frunzele au actiune: capilaroprotectoare, antibacteriana, cicatrizanta.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Frunzele (medicina traditionala) se utilizeaza în caz de insuficienta venoasa, hemoroizi, diaree, orofaringite.
Fructele: în alimentatie; extractia uleiului gras
Uleiul poate substitui uleiul de migdale în preparate cosmetice si dermatologice, având o compozitie chimica similara.
Alte utilizari:
Alunele prezinta împortanta în alimentatie datorita valorii alimentare mari (2.900 kJ/ 100 g), a continutului ridicat de substante minerale (2,44 %),
aminoacizi si tocoferol.
Utilizari casnice: lemnul usor si elastic, folosit pentru cozi de unelte ca si pentru alte obiecte casnice sau de uz personal – bîte, fluiere, furci de tors;
cu ramurile despicate se cercuiau vasele de lemn si peretii cadelor din lemn; din nuiele se faceau cosuri;
Medicina umana (populara): cu nuiele de alun verde încinse în spuza sau cu seva iesita din ele când erau puse pe foc se tratau negii sau alte afectiuni
ale pielii; din amentii barbatesti se facea ceai ce se administra în bolile de piept; copiilor slabi, pentru a se întari li se faceau bai de alun, iar cu
alunele arse si muc de lumânare de seu se ungeau pe la sprâncene ca sa le creasca mari si negre.
Vopsitorie: - Coaja si frunzele.
Obiceiuri, traditii: steagul calusarilor se face dintr-o prajina de alun; betele de alun erau folosite si în diferite obiceiuri de nunta sau la urat; din
surcele de alun se faceau focuri pentru morti numite focurele sau luminuse; se considera ca ramurile de alun au o putere supranaturala mai ales
asupra serpilor sau spiritelor necurate si erau folosite în tot felul de descântece.
Toxicitate
Nu se cunoaste la dozele terapeutice.
Contraindicaţii
Forme farmaceutice
Infuzie, tinctura, extract
Cultivare
Alunul este o planta ca creste usor pe aproape orice tip de sol, dar productia este mai mare pe solurile mderat fertile. Este foarte potrivit pentru
soluri alcaline si nu suporta solurile foarte acide. pH-ul preferat este cuprins între 5-7. Plantele sunt auto-fertile, dar o roductie mai buna se obtine
daca se cultiva mai mult decât un singur soi.
Se seamana toamna în rasadnita rece, imediat ce semintele s-au maturat. Germineaza iarna târziu sau primavara. Semintele pastrate trebuie
preumectate în apa calda pentru 48 de ore, apoi li se asigura 2 saptamâni de caldura, urmate de 3-4 luni de stratificare la rece. Germinarea dureaza
1-6 luni la temperatura de 20oC. La momentul potrivit se repica în vase individuale si plantele se cresc în rasadnita rece sau locuri acoperite afara,
pentru prima iarna. Plantarea afara în pozitia permanenta se efectuaza primavara târziu sau la începutul verii. Se musuroiesc în tomana si primavara
devreme are loc divizarea drajonilor, care pot fi plantati direct în pozitiile lor permanente.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: COSMOS BIPINATUS Cav.
Denumire populară: Fluturasi
Carajoi, Catinuta, Ferfen, Floare de marar, Floarea doamnei, Fluturei, Fluturi, Gâta cucoanei, Mararas,
Mararita, Mararite japoneze, Margarete, Margarite japoneze, Mustata flacaului, Nasturasi, Ochii baetului,
Ochiul boului, Ochiul cavalerului, Ochiul fetitei, Petrisor, Sapte frati, Scaisor, Steluta, Stelute
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina erecta, de 50-120 cm înaltime, ramificata, striata; frunzele lat ovate sau latit triunghiulare, cele inferioare
si mijlocii triplu penate iar cele superioare dublu sau simplu penate, glabre, ultimele segmente ale frunzelor filiforme; antodii mari cu flori ligulate
purpurii, roze sau albe; înflorirea iulie-octombrie; hipsofilele involucrale biseriate, fruct achena neagra, de 7-9 mm lungime, cu 2-3 sete rigide la
vârf.
Cultivata ornamentala.
Organe utilizate
În scop tinctorial se utilizeaza inflorescentele
Florile sunt colorate de pigmenti flavonici asa cum este apigenin 7-glucozid (cosmosiina), glucozizi ai flavonolilor: quercetin-3-glucozid
(izoquercetrina).
Uleiul volatil extras din flori, contine monoterpene aciclice, asa cum este cosmenul.
Utilizare
În scop tinctorial se utilizeaza inflorescentele, iar extractul obtinut se poate folosi de 2 – 3 ori. Din inflorescentele de Cosmos bipinatus se obtin
nuante de galben auriu, portocaliu, brun deschis, brun roscat, kaki si kaki închis, în functie de mordantul utilizat. Astfel, culoarea este:
Galben aurie, daca s-a utilizat pentru mordare sulfatul de aluminiu si potasiu.
Portocalie, daca mordarea s-a facut cu sulfat de aluminiu si potasiu.
Brun deschisa, daca mordarea s-a facut cu sulfat de aluminiu si potasiu, iar retrtatarea s-a facut cu bicromat de potasiu.
Brun roscat, în cazul mordarii lânei cu bicromat de potasiu.
Kaki, daca mordarea s-a facut cu sulfat de aluminiu si potasiu si retratarea cu sulfat de cupru.
Kaki închis, în cazul mordarii cu sulfat de aluminiusi potasiu si retratarea s-a facut cu sulfat feros.
Cultivare
Planta reuseste pe cele mai multe tipuri de soluri, cu pozitii însorite adapostite, dar prefera pe cele sarace si usoare.
Se seamana în sera, iar germinarea dureaza de obicei 5-7 zile la 20-25oC. La momentul potrivit plantulele se repica în vase in vase individuale si
plantarea afara se efectueaza primavara devreme. În zonele cu veri foarte calde, semintele se pot semana in situ în mai.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: COSMOS SULPHUREUS Cav.
Denumire populară:
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala, cu tulpina ramificata de 50-100 cm; frunze de 2-3 ori penat-divizate, ultimele segmente ale frunzei lanceolate; florile sunt dispuse în
inflorescenta de tip antodiu cele marginale galben-portocalii; înflorirea iulie-septembrie; fruct achena cu rostru.
Specie termofila; cultivata.
Organe utilizate
Se utilizeaza florile în scop tinctorial.
Florile sunt colorate de glucozizi ai flavonolilor cum este: izoquercetrina (quercetin-3-glucozid), de calcone (buteina) si de aurone (sulfuretina).
Importanţa
Utilizare
Extractele obtinute din inflorescentele de Cosmos sulfureus sunt utilizate pentru colorarea lânei în nuante de portocaliu, bej, brun deschis, brun
roscat, brun închis si kaki.
Culoare portocalie se obtine în cazul mordarii cu sulfat de aluminiu si potasiu.
Culoare bej se obtine cazul mordarii cu sulfat de aluminiu si potasiu si retratarea cu sulfat de cupru.
Culoarea brun deschis se obtine când mordarea se face cu bicromat de potasiu si retratarea cu sulfat de cupru.
Culoarea brun roscat se obtine când mordarea se face cu bicromat de potasiu.
Culoarea brun închis se obtine când mordarea se face cu bicromat de potasiu aar retratarea cu sulfat feros.
Culoarea kaki se poate obtine în cazul în care mordarea se face cu sulfat de aluminiu si potasiu (Chirila s.a., 1999).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: COTINUS COGGYGRIA Scop.
Denumire populară: Scumpie
Liliac, Otetar, Scumchie, Scumpina, Scunchie
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Rutales
Familia: Anacardiaceae
Subfamilia:
Arbust înalt pâna la 5m, cu frunze alterne, simple, eliptice pâna la obovate, rotunjite la vârf sau putin emarginate, glabre, cu marginea întreaga,
zdrobite lasa un miros de morcov; flori poligame, mici, cu 5 petale verzui-albicioase sau verzui-galbui, grupate în inflorescente de tip panicul,
alaturi de flori sterile ce au pedicelii florali, la fructificare, cu peri patenti; înfloreste în mai-iulie; fruct – drupa mica, uscata.
Specie xero-xeromezofila, termofila-subtermofila, sporadica din zona stepei pâna în etajul gorunului la margini si raristi de padure, pe coaste
înierbate, formând adesea tufarisuri.
Detalii...
Organe utilizate
În scop tinctorial se utilizeaza lastarii, recoltati în timpul verii.
Demirici s.a. (2003) au identificat 42 componenti în uleiul volatil extras din florile de scumpie. Dintre acestia ponderea este detinuta de limonen
(48,5 %), (Z)-β-ocimen (27,9 %) si (E)-β-ocimen (9,7 %).
Analiza uleiului volatil, extras prin hidrodistilare din florile de scumpiea relevat prezenta urmatoarelor substante: 23,90 % α-limonen, 21,0 % β-
trans ocimen, 12,73 % alloocimen, 8,58 % terpinolen, 6,87 % β-cis-ocimen, 3,38 % β-pinen. În cantitate mai mica a fost detrminata prezenta
urmatorilor compusi: 3,38 % β-pinen, 2,29 % camfen, 0,97 % mircen, 0,59 % pelargon aldehida, 0,55 % linalol, 0,47 % β-cariofilen, 0,44 %
triciclen, 0,22 % γ-terpinen, 0,07 % α-terpineol, 0,07 % viridifloren, 0,04 % terpinen-4-ol si 0,03 % α-farnesen (Burzo s.a.,nepublicat).
Uleiul volatil extras din frunzele de scumpie este bogat în pinen si camfor.
Detalii...
Colagoga, febrifuga.
Importanţa
Tinctoriala, tananta
Utilizare
Siropul ae efect hepatoprotector, antihepatitic si de stimulare a imunitatii.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): ramurelele – decoctul sub forma de gargara si oblojeli administrat celor bolnavi de “cel perit��? (sifilis).
Este o specie bogata în tanin, care poate fi utilizata si în scop tinctorial si ornamental
Lâna se poate colora în galben, daca înainte de vopsirea în extractul obtinut din lastari cu frunze, este mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu. Daca
se utilizeaza extract din lastari fara frunze, se obtine o culoare portocalie. Culoarea brun roscata se obtine daca lâna se mordeaza cu bicromat de
potasiu iar daca se retrateaza cu sulfat feros, se obtine culoarea bruna. Daca se foloseste extract obtinut din lastari cu frunze, lâna mordata cu
bicromat de potasiu se coloreaza în kaki-deschis iar daca se retrateaza cu sulfat feros, se coloreaza în verde-închis (Chirila s.a., 1999).
Protectia mediului: rol important în fixarea nisipurilor si râpelor; în silvicultura, folosita pentru formarea perdelelor de protectie si a subarboretului;
stimuleaza cresterea principalelor specii din paduri, cu precadere a stejarului.
Cultivare
Scumpia tolereaza cele mai multe tipuri de soluri, dar prefera solurile bine drenate, cu pozitie însorita, nu foarte bogate. Tolereaza umbra usoara, iar
plantele stabilizate sunt tolerante la uscaciune. Scumpia rezista la circa -20oC. Plantele se stabilizeaza lent, dar apoi cresc rapid în faza de tinerete si
odata cu vârsta cresterea este mai înceata. Înflorirea se realizeaza dupa cel putin trei ani. Orice taieri sunt recomandate a se efetua primavara. Unele
ramuri se usuca mai ales dupa taieri severe si acestea trebuie sa fie eliminate.
Se seamana în rasadnita rece, imediat ce semintele s-au maturat. Trebuie sa germineze primavara. Cele mai bune rezultate se obtin cu semintele usor
imature sau seminte verzi, recoltate când sunt complet dezvoltate, dar înainte de a se usca pe planta. Semintele se stratifica pentru 2-3 luni la 15oC,
apoi se stratifica la rece pentru 2-3 luni. Germinarea poate fi foarte înceata, poate dura 12 luni sau mai mult la 15oC. La momentul potrivit
manipularii se repica în vase individuale si plantele se cresc în rasadnita rece pentru cel putin prima iarna. Plantarea afara în pozitia permanenta se
efectueaza la sfârsitul primaverii, începutul verii. Semintele au o perioada lunga de viabilitate si pot fi pastrate câtiva ani. Se pot pregati de
asemenea butasi din lemn pe jumatate maturat, în iulie/august, în rasadnita
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CRATAEGUS LAEVIGATA (Poiret) DC
Denumire populară: Paducel
Sinonime ştiinţifice: Crataegus oxyacantha auct. non. L.
Gherghinar, Gherghin, Maces, Malai moale, Malai nesarat, Malaiul cucului, Malaet, Maracin
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Este arbore-arbust de 2-5 m înaltime; frunze 3-5 lobate, lobi scurti, sinusurile nu ajung pâna la jumatatea limbului; florile albe, sunt dispuse în
inflorescenta de tip corimb; pedicelul si caliciul lanati sau tomentosi; înflorirea: mai-iunie; fructe - poame drupacee ovoide sau sferice, negre sau
purpurii, cu 2 sâmburi.
Specie mezotrofa, mezofita; sporadica în zona padurilor de stejar-etajul fagului, raristi si margini de padure, tufarisuri.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza bobocii florali, frunzele si fructele recoltate în luna septembrie – octombrie.
Frunzele acestei specii au o compozitie asemanatoare cu cea a florilor, diferentele fiind doar cantitative. Aceste organe contin urmatoarele substante:
sorbitol, taninuri catechinice (catechina, epicatechina), acizi fenolici (acid cafeic, clorogenic), purine, terpene, acizi grasi (acid linoleic, linolenic),
acid neoategolic, acid trans-crataegolic, acid uric.
Steroli: beta-sitosterol (0,6 - 0,6 %),
Acizi triterpenici: acid crataegolic, acid neocrategolic, acid trans-crategolic, acid ursolic, acid oleanolic.
Aminopurine: adenina, guanina, adenozina.
Amine: dimetilamina, trimetilamina, etanolamina, etilamina, azoamilamina, izobutilamina, izoamilamina.
Pigmenti: flavan-3,4-dioli (leucoantociani), flavone (luteolina), flavonoli (quercetrina, quercetin-3-ramnogalatozid), derivati flavonici (hyperozid,
vitexinramnoza, vitexina, vitexin-4-ramnozid, vitexin-4ramno-D-glucozid, vitexin-4,7-di-D-glucozid).
În compozitia fructelor s-au identificat: glucide solubile, amidon (15 – 18 %), proteine (1,4 %), lipide (3,9 %), taninuri condensate: catechine (0,5 –
0,7 %), flobafene, aminopurine, colina, precum si acizi triterpenici.
Au mai fost identificate urmatoarele substante:
Vitamine: acid ascorbic, niacina, riboflavina, tiamina.
Pigmenti: luteolina, luteolin-3',7-diglucozid, quercetin-3-ramnoglucozid, monoacetil-vitexinramnozid, leucoantociani (0,3 %), antociani (3,2 %),
procianidine, beta-caroten, derivati flavonici (vitexina), glicozizi ai flavonolilor (hiperozid).
Derivati aminici: etilamina, dietilamina, izobutilamina, etanolamina, izoamilamina, beta-fenetilamina.
Alcaloizi: tiramina, histamina.
Aminopurine: adenina, adenozina, guanina.
Steroli: beta-sitosterol
Acizi organici: acid citric, oxalic, tartric.
Acizi grasi: acid lauric, linoleic, linolenic, palmitic.
Cumarine: esculina.
În florile acestei specii a fost identificata prezenta urmatorilor pigmenti: vitexin-4'-ramnozid, quercetol, kampferol, hiperozida, cratezida, luteolin-
glucozida, vitexina, saporanetina, orientina, monoacetil-homoorientina, monoacetil-vitexin-ramnozida, saporanetin ramnozida, orienton ramnozida,
homoorientin-ramnozida, si 6,8-di-C-glucozil-apigenol (Nikolov, 1973). Au mai fost determinati urmatorii pigmenti: apigenina, apigenin-7-O-
glucozid,
Crataegus pentagyna contine în frunze si flori C-glicozilflavonoizi O-glicozizi, asa cum este: vitexin 2��?-O-ramnozid si izoorientin 2��?-O-
ramnozid si C-glicoziziflavonoizi ca: orientin 2��?-O-ramnozid si C-glicozilflavonoizi acilazi ca: vitexin 4��?-O-acetil 2��?-O-ramnozid
(Nicolov s.a., 1982).
În florile de Crataegus sanguinea, Kashnikova s.a. (1984) a identificat C-glicosilflavonoizi acilati ca de exemplu: vitexin 2��?-O-acetil, iar
Nikolov s.a. (1982) au identificat în frunze si flori vitexin 4��?-O-acetil 2��?-O-ramnozid.
Extractele din fructe au actiune: diuretica, vasodilatatoare, hipotensiva, antispasmotica, sedativa, diuretica si cardiotonica.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Se utilizeaza în tratarea anghinei, hipertensiunii, tahicardiei, arteriosclerozei si nevrozei. Împeuna cu extractele din Ginkgo, stimuleaza ciculatia
sangvina în creer si înbunatateste memoria
Extractele din scoarta sunt astringente si sunt utilizate în tratamentul malariei si pentru scaderea febrei.
Este o specie bogata în tanin, care poate fi utilizata si în scop tinctorial si ornamental
Alimentatie - fructele se consuma în stare proaspata, având un continut ridicat în vitamina C;
Industrie - fructele sunt folosite în amestec cu alte fructe la fabricarea marmeladei;
Medicina, umana, populara - uz intern - frunzele, florile si fructele (se folosesc sub forma de infuzie) au actiune hipotensiva, vasodilatatoare; uz
extern - tratarea bataturilor (se foloseste decoctul din frunze);
Cultivare
Este o planta care creste foarte usor si care odata stabilizata reuseste pe soluri excesiv de umede. Tolereaza de asemenea uscaciunea. Creste bine pe
soluri calcaroase, ca si pe soluri argiloase grele. Este benefica o pozitie însorita când plantele se cresc pentru fructele lor, iar în cazul semiumbrei
productia de fruce si calitatea acestora este mai redusa. Paducelul tolereaza poluarea atmosferica, este o adevarata specie de plante lemnoase care
ceste bine chiar la umbra densa. Rezista la temperaturi joase, tolerând cel putin -18oC. Înainte de a începe fructificarea trebuie sa treaca 5-8 ani, desi
la pomii altoiti înflorirea are loc masiv în cel de-al treilea an. Florile au un miros neplacut, ceva asemanator pestelui stricat.
Se recomanda semanatul toamna în rasadnita rece, imediat ce semintele s-au maturat. Unele seminte vor germina în primvara, în timp ce probabil
altele abia în anul urmator. La semintele pastrate germinarea este foarte înceata si neuniforma. Semintele trebuie stratificate la cald pentru 3 luni, la
15 oC si apoi stratificate pentru înca 3 luni la rece la 4oC. Vor trece înca alte 18 luni pentru a germina. Daca se aplica scarificarea semintelor înainte
de stratificare, timpul destinat germinarii poate fi redus. Totodata, fermentarea semintelor în propria lor pulpa poate grabi procesul de germinare. O
alta posibilitate este cea a recoltarii semintelor verzi (imediat ce embrionul s-a dezvoltat complet, dar înainte de întarirea tegumentului) si semanatul
rapid în rasadnita rece. Daca se cresc putine plante, de preferat trecerea în vase individuale la momntul potrivit manipularii si cesterea în acestea
pentru primul an. Plantarea afara se efectueaza la sfârsitul primaverii în paturi nutritive în pepiniera sau în pozitiile definitive. Pentru cazul mai
multor plante, se recomanda semanatul direct afara pe pat nutritiv, dar protejat de soareci si alti daunatori consumatori de seminte. Se cresc pe patul
nutritiv pâna devin suficient de viguroase pentru plantare afara, dar pentru a nu se deteriora sistemul radicular nu se vor mentine în astfel de conditii
pentru mai mult de doi ani.
Recoltare
Valorificare
CRATAEGI FOLIUM CUM FLORIBUS - FRUNZE DE PADUCEL CU FLORI
SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CRATAEGUS MONOGYNA Jack.
Denumire populară: Paducel
Gherghinar, Gherghin, Maces, Malai moale, Malai nesarat, Malaiul cucului, Malaet, Maracin
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Maloideae
Este un arbore-arbust de 2-5 (10)m înaltime; frunze lat ovate, rombic ovate sau rombic obovate, trunchiate la baza, coriacee, penat lobate; pedicelul
si caliciul glabri sau dispers parosi; florile albe, sunt dispuse în inflorescenta de tip corimb; înflorirea: mai-iunie; fructe - poame drupacee ovoide
sau sferice, rosii, carnoase, cu un sâmbure.
Specie mezoxerofita, mezotermofita, heliofila, frecventa în zona de stepa-etajul boreal, margini si raristi de padure, tufarisuri;
Detalii...
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica frunze si flori (Crataegi folium cum flores), fructe (Crataegi fructus), provenite de la ambele specii de Crataegus
Frunzele contin: catechol, epicatechol, triterpene (acid 2-α-hidroxi oleanolic, acid acantolic, neotegolic crategolic, acid ursolic) si acizi fenolici (acid
cafeic, acid clorogenic) amine (etilamina, dimetilamina, trimetilamina, amine aromate, colamina, colina, acetilcolina), aminopurine (adenina,
guanina), cumarine (esculetozida), β- sitosterol, acid uric.
Culoarea caracteristica frunzelor este data de prezenta urmatorilor pigmenti: apigenin, quercetina, quercetin-3-0-ramnogalactozid, kampferol,
izoorientin, izoorientin ramnozid, izoquercitin, izoscaftozid, neoscaftozid, izovitexina, izovitexin ramnozid, orientin, orientin-2-0-ramnozid,
procianidin, proantocianidin, rutina, scaftozid, spireozid, vicenin-1, vicenin-2, vicenin-3, vitexin, vitexin-ramnozid, vitexin-2-ramnozid, vitexin-2-0-
ramnozid.
Florile contin: tanin, triterpene (acid oleanolic, acid maslinic, acid ursolic), cumarine (aesculina), amine (etil-amina, dimetil-amina, izoamil amina)
si aminopurine.
Florile de Crataegus monogyna contin urmatorii pigmenti: apigenin, quercetina, glogozid, kampferol, kampferol-3-neohesperozid, izoorientin
ramnozil, izoscaftozid, neoscaftozid, izovitexina, izovitexin ramnozil, orientin, orientin ramnozid, orientin ramnozil, vitexin ramnozil, 2-
fenilcromona, proantocianidin B2, rutina, scaftozid, sexangularetin, sexularetin, spireozid, viceni-1, vicenin-2, vicenin-3, vitexin, vitexin-ramnozid,
vitexin-2-ramnozid, vitexin-2-0-ramnozid.
Actiuni dovedite clinic: cardiotonica minora (efecte inotrop pozitiv, cronotrop pozitiv, dromotrop pozitiv, batmotrop negativ), restabileste circulatia
în zonele necrozate dupa infarctul
miocardic, antispastica si sedativa centrala, de crestere a capacitatii de oxigenare a creierului, diminua ritmul cardiac si amelioreaza ejectia sistolica,
antiagreganta plachetara, antioxidanta, antihiperlipidemica (scade nivelul colesterolului seric), atenueaza hipotensiunea ortostatica.
În medicina populara: antiaritmica, cardiotonica, sedativa, antiinflamatoare, capilaroprotectoare, previne colagenozelor articulare.
Importanţa
Utilizare
Eretism cardiac al adultilor (tahicardie, palpitatii), insuficienta cardiaca incipienta, infarct miocardic, ateroscleroza incipienta, stari neurotonice ale
adultilor si copiilor, tulburari minore ale somnului, distonii neurovegetative.
Alimentatie - fructele se consuma în stare proaspata, având un continut ridicat în vitamina C;
Industrie - fructele sunt folosite în amestec cu alte fructe la fabricarea marmeladei;
Medicina, umana, populara - uz intern - frunzele, florile si fructele (se folosesc sub forma de infuzie) au actiune hipotensiva, vasodilatatoare; uz
extern - tratarea bataturilor (se foloseste decoctul din frunze);
În homeopatie se foloseste în: insuficienta cardiaca, tulburari de ritm cardiac, angina pectorala.
Toxicitate
Contraindicaţii
Copii sub 12 ani, primul trimestru al sarcinii.

Palpitatii, tahicardie, dureri de cap, vertij, dispnee, durei abdominale si gastrice, flatulenta.
Dozare
Supradozare
Nu au fost semnalate efecte adverse în caz de supradozaj la om.
Forme farmaceutice
Decoct, extracte lichide si solide
Cu heterozide cardiotonice (le creste activitatea, deci este necesara ajustarea dozelor), cu antiaritmice de clasa III ( actiune energica, deci se evita
administrarea concomitenta), cu antiagregante plachetare (creste riscul de sângerare, deci este necesara monitorizarea tratamentului), cu cisaprid
(creste activitatea celulelor ventriculare, deci se evita administrarea concomitenta).
Conservare
Cultivare
Recoltare
- Frunzele, prin ciupire sau taiere, inainte si dupa inflorire (aprilie-august)
- Florile sau ciorchinele de flori-strunjire direct de pe planta sau taierea ramurilor si curatarea lor uterioara, la inceputul deschiderii florilor (aprilie-
mai)
- Fructele, manual direct de pe planta, fara codite (septembrie-octombrie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CROCUS SATIVUS L.
Denumire populară: Sofran
Regnul: Plantae
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Iridaceae
Subfamilia:
Planta perema cu bulbotubercul, cu frunze liniare, revolute, cu flori solitate, actinomorfe, gamotepale, violet-albastre, odorante. Frucrul este caosula
triloculara.
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica stigmatele florilor (Croci stigmata)
Frunzele de sofran contin pigmenti C-glicozilflavonoizi cum este: isoscoparin X��?-O-ramnozilglucozid.
Florile contin pigmenti carotenoizi: α-caroten, β-caroten, γ-caroten, licopina, prolicopina, zeaxantina, auroxantina si protocrocina, un caroten
dicarboxilic.
Zarghami siHeins (1971) au identificat în uleiul volatil extras din plantele de sofran 21 componenti: 47.00 %- safranal, 13.80 % - 4-hidroxi-2,6,6-
trimetil-1-ciclo, 6.00 %- 4-hidroxi-3,3,5-trimetil-2-ciclo, 6.00 % - 4-hidroxi-2,6,6-trimetil-3-oxo-1, 1.80 %- isorforona, 1.50 %- 3,5,5-trimetil-1,4-
ciclohexandiol, 1.20 % - 2-hidroxi-3,5,5-trimetil-2-ciclo, 1.10 % - 3,5,5-trimetil-2-ciclohexen-1,4, 1.00 % - 2,3-epoxi-4-(hidroximetilene)-3,3, 0.10
% - 6,6-dimetil-2-metilene-3-ciclohe, 0.10 % - 2(5H)-furanona, 0.10 % - acid hexadecanoic, 0.10 % - 3-hidroxi-2,6,6-trimetil-4-oxo-2-, 0.10 % -
acid linoleic, 0.10 % - acid linolenic, 0.10 % - naftalen, 0.10 % - acid octadecanoic, 0.10 % - acid oleic, 0.10 % - 2-feniletanol, 0.10 % - 2,6,6-
trimetil-3-oxo-1,4-ciclohex, 0.10 % - 3,5,5-trimetil-4-metilene-2-cicl~.
Protocrocina prin oxidare elibereaza doua molecule de picrocrozida si crocozida sau crocina (diesterul α-crocetinei cu gentiobioza).
Stomahica, carminativa, slab analgezica, sedativ al tusei, excitanta al sistemului nervos central.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Colorant pentru preparate farmaceutice de uz extern si în industria alimentara (dilutia 1: 100.000 pastreaza culoarea galbena).
Toxicitate
Avortiva, purpura severa, trombocitoprenie, hipotrombinemie; în doze mari da hemoragii violente.
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Tinctura, extract, pulvere.
Impurificari:
Fiind un produs foarte scump, deseori se falsifica cu Foeminel (produs alcatuit numai din stiluri de Crocus sativus), Carthami flores (flori tubuloase
de Carthamus tinctorius L.), Calendulae flores (flori ligulate de Calendula officinalis L.). Decelarea impurificarilor se poate realiza prin examen
macroscopic, examen microscopic si analize cromatografice.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Bulbi
Recoltare
Stigmatele, recoltate la momentul infloririi
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCUMIS MELO L.
Denumire populară: Pepene galben
Bosari, Bostan galben, Cantalosi, Cantalup, Caune, Galboni, Harbuz, Himunic, Ieura, Peapene, Peapine,
Pepen, Pepen galben, Pepene, Pepene dulce, Pepene râios, Pepeni cantalupi, Pepeni înecaciosi, Pepini,
Pepini galbeni, Pepini galbeni la miez, Pepini scortosi, Piepeni, Piepeni galbeni, Popone, Vlegi, Zamos
Regnul: Plantae
Subclasa: Dileniideae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina de 1-5 m lungime, agatatoare prin cârcei simpli; frunze alterne, palmat lobate, cu lobi rotunjiti, sinusuri
adânci, rotunjite; flori unisexuate, dispuse monoic, de culoare galbena; înflorirea iunie-august; fructe globulos ovoidale.
Planta cultivata în zonele calde.
Organe utilizate
Datorita continutului mai ridicat în glucide totale al pepenilor galbeni (10,0 – 16,0), valoarea lor energetica este relativ mai ridicata: 219,6 kJ/ 100 g
parte edibila. Continutul în proteine este de 0,90 %, cel de lipide 0,10 %, iar continutul de substante minerale este de 0,40 %. Fructele ajunse la
maturitate au un continut de 1,6 % glucoza, 1,3 % fructoza, 9,5 % zaharoza si 8 mg/ 100 g β-sitosterol (Souci s.a., 1981).
Continutul de vitamine din 100 g fruct variaza în urmatoarele limite: 32 mg acid ascorbic, 0,60 mg nicotinamida, 0,31 mg tocoferoli, 0,06 mg
tiamina, 0,02 mg riboflavina si 0,03 % acid folic.
În 100 g parte edibila au fost detrminat urmatorul continut de substante minerale: 20 mg sodiu, 330 mg potasiu, 10 mg magneziu, 6 mg calciu, 0,20
mg fier si 21 mg fosfor.
Wyllie s.a. (1994)au identificat în pepenii galbeni 20 de compusi volatili, incluzând esterii S-metilici ai acizilor etantioic, butantioic si pentantioic.
Aroma contine 7 compusi cheie, dintre care 4 au în compozitie sulf: S-metil tiobutanoat, 3-(metiltio)-propil acetat, 3-(metiltio)-propanal si probabil
dimetiltetrasulfid. Shu s.a. (1995) au identificat în extractele în izopentan, obtinut din tesuturile de pepene galben, 48 de compusi volatili, dintre care
ponderea o detin hexanolul (11,52 %), cavicolul (11,33 %), benzil alcoolul (3,54 %) si eugenolul (3,48 %).
Burzo s.a. (nepublicat) au determinat 48 componenti, în extractul obtinut în urma antrenarii prin hidrodistilare a substantelor volatile din fructele de
pepene galben, soiul Ananas. Ponderea a fost detinuta de hexil acetat 16,52 %, cis-hexenil acetat 13,24 %, octil acetat 11,80 %, metilbutil acetat
10,28 %, decenilo acetat 6,64 %, 3-decenil acetat 4,86 %, β-farnesen 4,04 %, germacren D 2,64 %, dodecadien-1-ol acetat 2,12 %, dodecatrien 1,93
%, decil acetat 1,60 %, nonadecan 1,41 %, tricozan 1,34 % si tau-muurolol 1,34 % din totalul componentilor identificati.
Fructele de pepene galben se caracterizeaza prin prezenta pigmentilor clorofilieni si carotenoizi. Analiza continutului de pigmenti din mezocarpul
pepenilor galbeni a evidentiat un continut de 57,0 mg/100 g pigmenti clorofilieni si 3,22 mg/100 g pigmenti carotenoizi. Curl (1966) a determinat o
concentratie de 20,2 mg/100 g pigmenti carotenoizi dintre care ponderea au avut-o β-carotenul 84,7 %, δ-carotenul 6,8 %, α-carotenul 1,2 %,
fitofluenul 2,4 %, fitoenul 1,5 %, luteina 1,0 % si violaxantina 0,9 %.
La maturitate acestia au un continut de caroteni de 2,0 mg/100g produs proaspat. Din totalul carotenilor, 84,7 % este reprezentat de β-carotenul, 6,8
% δ-carotenul, 1,2 % α-carotenul, 2,4 % fitofluenul, 1,5 % fitoenul, 1,0 % luteina, 0,9 % violaxantina si urme de alti pigmenti carotenoidici (Hulme,
1970).
Pigmentii flavonoizi sunt reprezentati prin glicozilflavonoizi acilati cum este: isovitexin 2��?-O-(E)-ferulil 4’-O-glucozid si isovitexin X��?-
O-(E)-cafeil-2��?-O-glucozid, iar în frunze a fost identificat: iso-orientin 2��?-O-(E)-cafeilglucozid.
Detalii...
Importanţa
Utilizare
Extractele au efect emolient si emetic.
Fructele se consuma în stare proaspata si sub forma unor produse de cofetarie (înghetata, suc), gemuri, marmelade, salate de fructe, iar fructele mici
se mureaza în otet.
În medicina, umana, populara, fructul proaspat este folosit ca adjuvant în constipatie, litiaza urinara, guta, reumatism, hemoroizi; sucul proaspat are
efect laxativ si diuretic, semintele macerate se folosesc împotriva senzatiei de voma. În tratamentele de uz extern se folosesc cataplasmele, care
grabesc vindecarea arsurilor usoare si combat inflamatiile.
În cosmetica se utilizeaza pentru îngrijirea tenului uscat.
Cultivare
Prefera solurile usoare, mijlocii, cu o buna structura, fertile si cu un pH de 6-7,2. Se impune o nutritie echilibrata.Pepenele galben are cerinte mari
fata de caldura. Temperatura optima de germinare a semintelor este de 25-30oC, cea minima de 14-15oC, iar cea maxima de 35oC. Plantele cresc si
se dezvolta bine numai la temperaturi de peste 15oC, cu o valoare mdie optima de 25-30oC. Este o planta de zi scurta, iar lipsa de lumina determina
alungirea rasadurilor si a plantelor în cultura. Este necesara o corelare între intensitatea luminoasa si nivelul temperaturilor, în special în sere,
raportul între valori fiind direct proportional. Este rezistent la seceta, ca urmare a structurii sistemului radicular.
Se seamana primavara în sera într-un sol bogat, iar germinarea are loc în 2 saptamâni. Se pot semana 2-3 seminte pe vas si se planteaza afara dupa
trecerea pericolului îngheturilor, asigurând protectie pentru cel putin câteva saptamâni.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCUMIS SATIVUS L.
Denumire populară: Castravete
Castraveti, Câstraveti, Crastavete, Cucumar, Ogârcai, Pepene, Pepeni, Pepeni irinaci, Pepeni muratori,
Pepeni râiosi, Pipeni, Scartavete, Scârtaveti Ugorci
Regnul: Plantae
Subfamilia:
Planta anuala; tulpina lunga de 2-4 m, agatatoare prin cârcei simpli, întreaga planta acoperita de peri rigizi; frunzele alterne, palmat lobate, cu lobi
acuti si sinusuri slab pronuntate; flori galbene-aurii, unisexuate repartizate monoic; înflorirea iunie-august; fruct cilindric (melonida), drept sau
curbat, cu suprafata neteda sau rugoasa; semintele eliptice, comprimate lateral, alb-galbui sau cenusii.
Cultivata, alimentara.
Organe utilizate
Fructele castravetilor se caracterizeaza printr-o valoare energetica foarte scazuta: 40,0 kJ/ 100 g, datorita continutului mare de apa (96 – 97 %) si
scazut de glucide (1,0 – 2,2 %), proteine (0,5 – 0,8 %) si lipide (0,05 – 0,30 %). Continutul de substante minerale este de 0,40 – 0,89 %, glucoza
0,88 %, fructoza 1,0 %, zaharoza 0,05 %, celuloza 0,39 % si continutul de fibre 0,93 %.
În 100 g fructe s-a determinat 240 mg acid malic, 20 mg acid citric si 14 mg β-sitosterol (Souci, s.a., 1981).
Aminoacizii determinati în 100 g parte edibila au variat în urmatoarele limite: arginina 45 mg, histidina 8 mg, izoleucina 19 mg, leucina 25 mg,
lizina 26 mg, metionina 6 mg, fenilalanina 14 mg, treonina 16 mg, triptofan 4 mg si valina 21 mg.
Continutul de vitamine din 100 g fructe de castraveti este urmatorul: 0,02 mg tiamina, 0,03 mg riboflavina, 0,03 mg piridoxina, 0,20 mg
nicotinamida, 0,02 mg acid folic, 0,24 mg acid pantotenic, 11 mg acid ascorbic, 0,20 mg tocoferoli si 0,005 mg filochinona.
Continutul de substante minerale este relativ scazut. În 100 g parte edibila s-a detrminat urmatorul continut de substante minerale: 8,5 mg sodiu, 141
mg potasiu, 8 mg magneziu, 15 mg calciu, 0,15 mg magneziu, 0,50 mg fier, 0,09 mg cupru, 0,16 mg zinc, 23 mg fosfor si 37 mg clor. Fructele de
castraveti au avut continutul maxim de nitrati în zona bazala (397 ppm) si în tesuturile externe (182 ppm), ioar cele mai mici valori s-au determuinat
în zona centrala (55 ppm) si apicala a fructelor (36 ppm).
Zu s.a. (1996) a determinat substantele volatile produse de fructele de castraveti. Acestea sunt reprezentate în proportie de 35,5 % de butilacetat,
20,9 % de 3-metilbutil acetat, 7,3 % etil acetat, 5,6 % 2-butil acetat si 3,8 % hexil acetat.
Importanţa
Utilizare
În alimentatie se folosesc fructele în stare proaspata sau murate.
În industrie, fructele se folosesc la obtinerea conservelor în otet, murat sau sub alte forme (ghiveci, tocana, marinat).
Medicina, umana, populara foloseste fructele proaspete pentru calmarea colicilor si inflamatiile intestinale, sucul obtinut din fructe proaspete
mareste diureza, trateaza iritatiile cailor urinare si respiratorii, hemoroizilor, durerilor abdominale, etc.; sucul proaspat combinat cu sucul de
morcovi, ridiche si sfecla în parti egale se foloseste pentru maruntirea pietrelor la rinichi si vezica. Pentru uz extern se folosesc cataplasme cu felii
proaspete, pentru tratarea iritatiilor si inflamatiilor pielii.
În cosmetica, sucul proaspat este folosit pentru combaterea pistruilor, catifeleaza tenul gras si uscat, îndeparteaza ridurile.
Cultivare
Planta necesita soluri usoare, afânate, permeabile, bogate în humus, cu reactie neutra sau slab acida, cu o textura luto-nisipoasa. Sunt contraindicate
solurile cu exces de umiditate, impermeabile, precum si cele nisipoase, cu capacitate redusa de mentinere a apei. Caldura este un factor primordial
pentru desfasurarea normala a proceselor metabolice. Castravetii sunt plante de zi scurta, dar necesita o intensitate luminoasa marita. Are pretentii
mari fata de umiditatea din sol, cât si din aer, insuficienta ducând la aparitia unui numar mare de flori mascule, deformarea fructelor si aparitia
gustului amar al acestora. Aerul prezinta importanta deosebita pentru castraveti, atât în sol,
cât si în atmosera, recomandându-se efectuarea culturilor de câmp, mai ales a celor timpurii între perdele de protectie cu port înalt.
Se seamana în sera într-un sol bogat, cîte 2-3 seminte pe vas, iar germinarea are loc în 2 saptamâni. Se cresc înauntru si se planteaza afara dupa
trecerea îngheturilor. Se asigura protectie pentru primele câteva saptamâni.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCURBITA MAXIMA Duchesne ex. Lam
Denumire populară: Bostan
Dovleac turcesc, Boloveni muntenesti, Bostani moldovenesti de fript, Bostani muntenesti, Bostani turcesti,
Dovleci fara vreji, Dovleci placintari, Dovlete românesc, Dubleti, Iudaie bulgareasca, Iudaie porceasca,
Iudaie turceasca de mâncat, Samântar, Tigba
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subfamilia:
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina târâtoare (4-9 m lungime), cilindrica, goala în interior, ramificata, acoperita de peri rigizi; frunzele palmat
lobate, cu lobi rotunjiti si baza limbului cu marginea întreaga, aspru paroase; florile unisexuate, galbene, cele barbatesti lung pedunculate, grupate
câte 1-3 în axila frunzelor, iar cele femeiesti, scurt pedunculate, solitare; înflorirea iunie-septembrie; fruct peponida voluminoasa, sferica, argintie
sau alburie.
Specie mezofita; cultivata ca planta alimentara, furajera si oleaginoasa.
Organe utilizate
Fructele de dovleac contin în functie de soi si gradul de maturitate 6,17 – 17,67 % substanta uscata si 4,87 – 92,18 mg amidon/ g sub. proaspata.
Culoarea caracteristica pentru partea comestibila se datoreaza prezentei pigmentilor carotenoizi: β-caroten, luteina si violaxantina.
Semintele contin 4,33 – 7,25 % apa, respectiv 92,75 – 95,67 % substanta uscata. Raportat la substanta uscata, semintele contin: 4,6 – 10,2 %
glucide, 42,9 – 57,3 % lipide, 24,3 – 45,6 % proteine si 2,8 – 5,0 % substante minerale. Principalii acizi grasi din lipide sunt: acidul linoleic, acidul
oleic, acidul palmitic, acidul stearic si acidul arachidic.
Frunzele contin: 85,9 % apa, 4,5 – 32,5 % proteine, 1,75 – 12,4 % lipide si 1,8 – 12,9 % substante minerale.
Importanţa
Melifera, alimentara, oleaginoasa
Utilizare
Semintele bogate în ulei au efect diuretic, tonic si vermifug.
Fructele coapte sunt utilizate în alimentatie.
Alimentatie - utilizat în alimentatia omului sub diferite preparate sau produse de patiserie;
Industrie - folosit pentru fabricarea marmeladelor;
Medicina umana, populara - uz intern - semintele se folosesc în tratarea helmintiazei, miezul fructului are proprietati laxative, diuretice, sedative, se
recomanda în infectii urinare, constipatii, enterite, diabet, etc.; .
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara
Recoltare
Fructe la maturitate (august-septembrie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCURBITA PEPO L. var. OBLONGA Ser.
Denumire populară: Dovlecel.
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subfamilia:
Planta anuala cu tulpina târâtoare, cu cârcei ramificati, frunze alterne palmat-lobate, flori mai, gamopetale, galbene. Fructul este o peponida alungit-
cilindrica, glabra.
Organe utilizate
Souci s.a. (1981) mentioneaza ca fructele acestei specii se caracterizeaza printr-o valoare energetica scauta (118,3 kJ/ 100 g), determinata de
existenta în cantitate mica a urmatoarelor substante: glucide solubile (5,46 %), glucoza (0,95 %), fructoza (0,90 %), zaharoza (0,54 %), amidon
(0,70 %) proteine (1,0 – 1,2 %) si lipide (0,10 – 0,20 %). Continutul în apa variaza între 90 si 93 %, cel de substante minerale între 0,73 si 0,80 %,
continutul de acid malic este de 199 mg/ 100 g, cel de acid citric 6 mg/ 100 g, iar cel de β-sitosterol este de 12 mg/ 100 g.
Continutul în vitamine al dovleceilor, exprimat în mg/ 100 g substanta proaspata variaza în urmatoarele limite: 0,05 mg tiamina, 0,06 mg
riboflavina, 0,11 mg piridoxina, 0,50 mg nicotinamida, 0,04 mg acid folic, 0,40 mg acid pantotenic si 9,0 mg acid ascorbic.
Aminoacizii identificati în fructele acestei specii prezinta diferente relativ mici. În 100 g produs edibil a fost determinat urmatorul continut de
aminoacizi: arginina 39 mg, histidina 17 mg, izoleucina 40 mg, leucina 59 mg, lizina 53 mg, metionina, 10 mg, fenilalanina 29 mg, treonina 26 mg,
triptofan 15 mg, tirozina 15 mg si valina 41 mg.
Fructele de dovlecel se caracterizeaza printr-un continut ridicat de calciu si potasiu. În 100 g parte edibila au fost detrminate urmatoarele elemente
minerale: 1,1 mg sodiu, 383 mg potasiu, 8 mg magneziu, 22 mg calciu, 0,04 mg mangan, 0,80 mg fier, 0,08 mg cupru, 0,20 mg zinc, 44 mg fosfor si
18 mg clor.
Semintele acestei specii contin: pectine (30 %), proteine (25 – 50 %), aminoacizi (cucurbitina), lipide (30 – 50 %, fitosteroli, acizi grasi (palmitic,
stearic, oleic, linoleic), caroteni (luteina, β-caroten), vitamine (β- si γ-tocoferol).
Importanţa
Utilizare
Extractele din seminte au efect antihelmintic, antioxidant si antiinflamator.
Fructele sunt utilizate în alimentatie.
Cultivare
Dovlecelul necesita soluri profunde, afânate, revene, lipsite de buruieni, adapostite de curentii de aer, bine aprovizioate cu substante nutritive, cu un
pH de 6,5-7,2. Germinarea semintelor are loc în 14-16 zile la temperatura minima de 12-14oC si în 6-7 zile la temperatura optima de 20-25oC.
Temperatura optima de vegetatie este de 25-28oC. Planta are pretentii foarte mari fata de lumina. Are de asemenea cerinte ridicate fata de umiditatea
din sol, dar având un sistem radicular bine dezvoltat suporta perioadele de seceta.
Se seamana în aprilie în sera, într-un sol bogat, 2 sau 3 seminte pe vas. Germinarea ae loc în 2 saptamâni. Cresc rapid si se planteaza afara dupa
ultimele îngheturi asigurându-le protectie pentru cel putin primele saptamâni.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara sau prin transplantarea rasadurilor
Recoltare
Fructe in diverse faze de dezvoltare (mai-octombrie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCURBITA PEPO var. patisoniana
Denumire populară: Patison
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subfamilia:
Este o planta legumicola anuala, cu tulpina târâtoare si cu fructele peponide, cu forma rotunda, usor turtita.
Organe utilizate
Se utilizeaza în scop alimentar fructul.
Fructele contin: 98,0 % apa, 3,0 % glucide, 1,6 % proteine, 0,4 % lipide, 0,20 % caroten si 1,1 % fibre.
În 100 g fruct s-au determinat urmatoarele cantitati de vitamine: 17,0 mg acid ascorbic, 0,40 mg nicotinamida, 0,21 mg tiamina, 0,12 mg piridoxina
si 0,08 mg riboflavina.
Continutul de elemente minerale din 100 g fruct este urmatorul: 150 mg potasiu, 30 mg calciu, 23 mg fosfor, 18 mg clor, 8 mg magneziu, 2 mg
sodiu, 1,5 mg fier, 0,26 mg zinc, 0,14 mg mangan, 0,10 mg bor, 0,04 mg cupru si 0,001 mg nichel, molibden si seleniu.
Importanţa
Oleaginoasa
Utilizare
Dovleceii patison au o valoare energetica relativ scazuta: 92 kJ/ 100 g tesut comestibil si se utilizeaza în alimentatia hipocalorica.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CYDONIA OBLONGA Mill.
Denumire populară: Gutui
Alamâioara, Gadunie, Gâtâi, Gutani, Mar butii, Pom cotei
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Este un arbust sau arbore (1,5-6 m înaltime); frunze ovat eliptice, întregi, tomentoase pe partea inferioara; flori albe-roze, sesile, solitare, mari (4-5
cm diametrul) înflorirea mai-iunie; fructe poame globuloase, tomentoase, placut mirositoare.
Heliofil, termofil, cultivat fructifer si subspontan.
Organe utilizate
Gutuile contin : 0,42 % proteine, 0,50 % lipide, 0,93 % acid malic si 15,50 % glucide, din care glucide reducatoare 6,68 % si zaharoza 0,64 %.
Continutul de pectine are o valoare medie de 0,61 %.
Continutul de vitamine variaza astfel: 13,00 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,20 mg/ 100 g nicotinamida, 0,03 mg/ 100 g tiamina si 0,03 mg/ 100 g
riboflavina.
Continutul în substante minerale al gutuilor variaza între 0,30 si 0,57 %. În 100 g tesut au fost detrminate urmatoarele cantitati de elemente
minerale: 201,00 mg potasiu, 21,40 mg fosfor, 10,30 mg calciu, 8,20 mg magneziu, 2,00 mg sodiu, 1,70 mf clor, 0,60 mg fier si 0,13 mg cupru.
Importanţa
Utilizare
Gutuile au o valoare energetica scazuta (286 kJ/ 100 g fruct), dar sunt importante în alimentatie pentru continutul lor în acid ascorbic, acizi organici,
glucide solubile si substante minerale.
Alimentatie - fructele se consuma în stare proaspata sau prelucrate;
Industrie - fructele sunt folosite la obtinerea dulcetii, compoturilor, jeleurilor;
Medicina, umana, populara - uz intern - fructele se recomanda la guturai, insuficienta hepatica, iritatii ale pielii; seminte leau proprietati laxative si
emoliente folosindu-se în tratamentul bronsitelor si traheitelor; frunzele au proprietati antidiareice; uz extern - tratarea laringitei, faringitei,
stomatitei, utilizând decoct din fructe, pentru tratarea degeraturilor se folosesc semintele;
Cosmetica - tratarea tenului gras, tratarea ridurilor;
Cultivare
Gutuiul reuseste pe cele mai multe soluri, dar prefera un sol fertil usor umed si cu o pozitie însorita. Reuseste si la semiumbra, dar productia de
fructe nu este atât de buna în astfel de pozitii.
Planta rezista la circa -15oC. Pentru ca fructele sa atinga maturitatea deplina sunt necesare veri calde. Este de asemenea folosit ca portaltoi pentru
par si alte specii de pomi fructiferi.
Se recomanda semanatul în rasadnita rece imediat ce semintele s-au maturat. Este necesara stratificarea, pre-racirea pentru 18 saptamâni la seminte
proaspete, în timp ce la cele vechi sunt necesare 2 saptamâni de stratificare la cald si apoi 18 saptamâni de tratament cu frig. La momentul potrivit
manipularii, plantulele se repica în vase individuale si se cresc în rasadnita rece pentru cel putin prima lor iarna. Plantarea în pozitia permanenta se
efectuaza primavara târziu sau vara devreme. Se poate proceda la pregatirea de butasi din lemn matur, în noiembrie, în rasadnita rece.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: CYNARA SCOLYMUS L.
Denumire populară: Anghinare
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta anuala; radacina puternica, profunda, rizom bine dezvoltat; tulpina înalta de pâna la 2 m, puternic ramificata , cu peri desi, moi; frunzele
bazale în rozeta, mari, pâna la 1-1,2 m lungime, cu petiol puternic si nervura mediana îngrosata, frunzele tulpinale alterne, penat fidate sau sectate,
fata superioara verde deschis si cea inferioara cu peri lungi, desi, albi-cenusii terminate într-un vârf spinos; antodii mari , globuloase de 4-5 cm în
diametru, florile rosii violacee; hipsofilele involucrale imbricate, carnoase, cu vârf acut, fara spini; înflorirea iunie-august; fruct achena, usor turtita
lateral, cenusie-bruna.
Cultivata, medicinala si leguma.
Organe utilizate
Frunzele (Cynarae folium), care contin derivati ai acizilor polifenolcarboxilici.
Substantele active din aceasta specie sunt acizii fenolici si alcoolii fenolici.
În frunzele acestei specii au fost identificate urmatoarele substante: compusi fenolici (2,0 %): acid dicafeoil-quinic (cinarina), acidul 3-cafeoil-
quinic, acvidul cafeic, acidul clorogenic, acidul criptoclorogenic si acidul neoclorogenic, alaturi de care s-au identificat taninuri, steroli
(taraxasterol, sitosterol, stigmasterol), triterpene (lactucerol, taraxerol), sesquiterpene (grosheimin), guaianolide (grosulfeimin) si o sapogenina
steroidala.
Gustul amar al frunzelor este determinat de prezenta lactonelor sesquiterpenice (0 – 4 %): cinaropicrina, cinarolida, dehidrocinaropicrina,
grosheimina, cinarotriolul si isoamberboina.
În bracteele si frunzele acestei sopecii s-au identificat 1 % pigmenti flavonoizi: cianidin 3-soforozid, cianidin 3-glucozid, cianidin 3-cafeilglucozid,
cianidin 3-cafeil-soforozid, cianidin 3-dicafeil-soforozid, cyanidol-glucozid, cyanidol-saforozid, luteolin-7-glucozid (cinarozida), luteolin 7-beta-
rutinozid (scolimozida), luteolin-7-beta-D-glucozid si luteolin-4-beta-D-glucozid.
Uleiul volatil contine: decanal, eugenol, beta-selinen si cariofilen.
Florile acestei specii contin: glucide, acid ascorbic, acid lauric, acid linoleic, acid 3-cafeoil quinic, acid 4-cafeoil quinic, acid 5-cafeoil quinic, acid
1,3-dicafeoil quinic, acid 1,4-dicafeoil quinic, acid 1,5-dicafeoil quinic, acid cafeoil-4-quinic,
Culoarea caracteristica florilor este data de prezenta urmatorilor pigmenti: cianidin 3-(cafeilsoforozid)-5- glucozid, cianidin 3,5-diglucozizi,
apigenin-4',7-diglucozid, apigenin-7-rutinozid, apigenin-7-glucozid (cosmosiin), cosmosiin, cianidol-3,5-diglucozid, hesperidin, luteolin-3'-0-beta-
D-glucozid, luteolin-7-gentiobiozid, luteolin-7-rutinozid (scolymosid), luteolin-7-glucozid (cinarozida), luteolin-4'-0-glucozid si luteolin-4'-0-beta-
glucozid, precum si beta-caroten.
Principalii componenti chimici determinati în organele comestibile sunt: 85,0 % apa, 7,6 % glucide, 2,1 % proteine, 0,1 % lipide, 8,0 mg/ 100 g
beta-caroten si 2,0 % fibre.
În 100 g tesut au fost determinate urmatoarele vitamine: 8,0 mg acid ascorbic, 0,90 mg nicotinamida, 0,21 mg acid pantotenic, 0,20 mg tocoferoli,
0,14 mg tiamina, 0,07 mg piridoxina, 0,03 mg acid folic si 0,03 mg riboflavina.
Continutul de substante minerale din 100 g tesut comestibil este urmatorul: 385 mg potasiu, 95 mg fosfor, 47 mg calciu, 43 mg sodiu, 43 mg clor,
31 mg magneziu, 21 mg sulf, 1,3 mg fier, 0,50 mg zinc, 0,36 mg mangan, 0,35 mg bor si 0,20 mg cupru.
Coleretica, colagoga, hepatoprotectoare (datorita derivatilor cafeici), tonic amara (cinaropicrina si derivati), scade concentratia lipidelor totale si a
colesterolului (cinarina), diuretica (flavone), antialergica prin inhibarea complementului seric (cinarina), febrifuga, bacteriostatica fata de
Salmonella, Staphylococcus si Proteus.
Importanţa
Medicinala,
melifera, medicina, populara
Utilizare
Insuficiente hepatice si renale, alergii pe fond hepatic, hipercolesterolemie, hiperlipidemie, obezitate, ateroscleroza, reumatism.
Alte utilizari:
Medicina umana, populara foloseste pentru uz intern – frunzele, sub forma de infuzie pentru afectiuni hepatice, ale splinei, boli ale intestinului gros,
colite, scaderea colesterolului, dischinezia biliara.
Medicina veterinara foloseste aceasta specie pentru tratamente de uz intern în caz de anorexie, stari febrile, afectiuni cronice hepatice, insuficienta
biliara.
În alimentatie se folosesc inflorescentele înainte de înflorire. Valoarea energetica a tesuturilor comestibile a acestei specii este de 167 kJ/ 100 g.
În apicultura este importanta ca specie melifera.
Mossi si Echeverrigaray (1999) auconstatat ca extractele alcoolice din aceasta specie în concentratie de 5 mg/ ml au inhibat cresterea bacteriilor:
Staphylococcus aureus, Bacillus cereus si Bacillus subtilis.
Toxicitate
Efecte toxice nu se cunosc.
Contraindicaţii
Persoane alergice la plante din familia Asteraceae; obstructii biliare.

Nu se cunosc la doze terapeutice.
Cultivare
Anghinarea creste bine pe soluri nisipoase, profunde, bine dreate, bogate în humus si fertilizate cu cantitati mari de îgrasaminte organice si chimice.
Este sensibila la temperaturi sub 0oC si ca urmare necesita protejarea în cursul iernii cu diferite materiale. Nu suporta nici temperaturi excesive de
peste 20oC, pentru un interval mai lung de 10-15 zile, deoarece acestea înhiba cresterea plantelor, chiar în conditiile unui regim normal de umiditate
în sol si atmosfera. Anghinarea nu are în general pretentii ridicate fata de lumina, iar în zonele de origine produce capitule tot timpul anului, în
schimb, plantele tinere provenite din seminte supuse vernalizarii au cerinte mari fata de acest factor. În privinta umiditatii are pretentii ridicate, fiind
necesara irigarea în perioadele secetoase. Lipsa apei determina reducerea dimensiunilor inflorescentelor si scaderea productiei, iar excesul
favorizeaza putrezirea plantelor.
Se poate înmulti prin seminte sau pe cale vegetativa, iar în ultimii ani s-a pus la punct metoda de înmultire prin micropropagare. Semanatul direct
(în perioada martie-aprilie; în rânduri distantate la 96 cm sau în cuiburi, la o adâncime de 3-5 cm, folosind 4 kg samânta la hectar) se practica doar
atunci când nu se dispune de o plantatie de la care sa se recolteze drajoni, sau în cazul lucrarilor de ameliorare. Se poate practica si cultura prin
rasad, cu semanat în prima jumatate a lunii februarie, prin semanat în rasadnite semicalde, repicare dupa circa o luna si plantare în câmp în a doua
jumatate a lunii aprilie. Se prefera cultura prin drajoni, care sunt recoltati din plantatii aflate în anul III de productie, toamna sau primavara, în
functie de zona unde se efectueaza cultura. Prin urmare, în zonele cu ierni aspre, drajonii se recolteaza toamna, dupa asonare se planteaza în
rasadnite reci, acestea se acopera cu rogojini si se pune balegar proaspat pe poteci. Periodic rasadnitele se aerisesc. Primavara (sfîrsit de martie,
început de aprilie) drajnii se scot din rasadnite, se sorteaza, apoi se planteaza în câmp. Pentru zonele mai calde, recoltarea drajonilor se face
primavara, chiar înaintea plantarii, prin detasarea lor "cu calcâi" de pe plantele mama, apoi se planteaza în câmp. Se pot planta 1 sau 2 drajoni într-
un cuib, la distante de 0,96-1,4 m între rânduri si 0,8-1 m pe rând, manual cu plantatorul de lemn. În timpul perioadei de vegetatie se aplica lucrari
obisnuite de îngrijire. Recoltarea se efectueaza esalonat, în iunie-iulie, când inflorescentele au dmensiunile specifice soiului, dar înainte ca bracteele
sa se deschida. În primul an de cultura se pot recolta 4-5 inflorescente de pe o planta (productia fiind în jur de 8-10 t/ha), iar în urmatorii ani
numarul inflorescentelor recoltate de la o planta poate ajunge la 7-8 (productia fiind de pâna la 20 t/ha). O cultuta de anghinare este rentabila 3-4
ani, recomandându-se desfiintarea dupa trei ani, cu scopul de a se obtine drajoni pentru înmultirea vegetativa.
Recoltare
Frunze mature, din exteriorul rozetei-de culoare verde deschis, cu secera, vara-toamna
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DAHLIA VARIABILIS (Willd.)Desf.
Denumire populară: Gherghina
Sinonime ştiinţifice: D. pinnata Cav. D. rosea Cav.
Dalie, Aliene, Berbine, Cartoafe, Cartosca, Cartoafa, Dalii, Dalii, Delii, Gheorghine, Gheorghini,
Gheorghini rosii, Gherghel, Gherghine de gradina, Georghina, Georgina, Gorghina, Herenie, Herghina,
Herhina, Leordina, Leurdini, Ruji, Ruji de barabou, Talie, Telenci
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta perena; tulpina erecta, abia brumata, înalta de 30-120 cm, ramificata si lignificata la baza; frunzele simple mai rar dublu penate, putin
brumate, ultimele fragmente crenat dentate; antodii mari , florile ligulate, roze; înflorirea iulie-septembrie; hipsofilele involucrale externe în numar
de 6-7; fruct achena, comprimata, fara papus.
Cultivata ornamentala.
Organe utilizate
Scoarta, semintele
Florile contin substante amare diterpenice: dafnani (mezereina în seminte si dafnetoxina în scoarta din Daphne sp.) si dicumarine (dafnoretina).
Petalele florilor contin antociani dintre care Takeda s.a. (1984), a identificat: pelargonidin 3-(6��?-malonilglucozid)-5-glucozidul, cianidin 3-
(6��?-malonilglucozid)-5-glucozidul si cianidin 3,5-di(malonilglucozidul). Florile de Dahlia colorate în albastru contin cianidin 3-glucozido-5-
arabinozid si luteolin 7-diglucozid, cele colorate în rosu contin pelargonidin 3,5-diglucozid, cele colorate în galben apigenin 4’-glucozid si apigenin
7-rutinozid (roifolina).
Importanţa
Melifera
Utilizare
Mezerina (din seminte) si dafnetoxina (în scoarta) sunt toxice violente, iritante pentru piele si mucoase. Ingestia de fructe declanseaza ulceratii ale
mucoasei digestive, spasme digestive puternice, hipersalivatie, vomismente, greutate în deglutitie, raguseala, cefalee, greturi convulsii.
Tratamentul intoxicatiei – simptomatic (evacuarea toxicului, administrarea de astringente, barbiturice si atropina).
Medicina umana, populara folosea florile sub forma de infuzie pentru tratarea bolilor femeiesti.
Petalele florilor pot fi utilizate ca salata iar radacinile contin amodon si inulina si pot conferi un gust amar unor preparate culinare.
Cultivare
Dalia necesita un sol bogat, adânc si cu o pozitie însorita. Îi displace umbra.
Se seamana iarna târziu, pâna catre mijlocul primaverii în sera. Germinarea are loc în 1-3 saptamâni la temeratura de 20oC. La momentul potrivit se
repica plantulele în vase individuale si se cresc în sera pentru cel putin prima iarna. Plantarea afara la locul defiitiv se efectuaza la sfârsitul
primaverii sau începutul verii. Se pot de asemenea pregati butasi de tulpini tinere primavara devreme. Radacinile tuberizate de obicei se tin în sera
la sfârsit de iarna, cu scopul favorizarii cresterii timpurii si tulpinile bazale tinere se preleva imediat ce au devenit suficient de mari. Divizarea
presupune ca radacinile sa fie recoltate toamna, la plantarea afara în primavara sa aiba loc divizarea radacinilor tuberizate si fiecare portiune trebuie
sa aiba un punct de crestere.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DAPHNE MEZEREUM L.
Denumire populară: Tulichina
Afin salbatic, Cerlepciu, Chiperul-lupului, Cleita, Clipsiu, Cireasa lupului, Dafin mic, Lemn câinesc, Liliac
de padure, Liliac salbatic, Masalari, Malin salbatic, Salba moale, Salcuta, Teiul lupului, Tilichin, Tapchin,
Tolul lupului
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Thymelaeales
Familia: Thymeleaceae
Subfamilia:
Arbust scund de 50-150 cm înaltime; frunze alterne,oblong-obovate, glabre, cu margine întreaga, cu vârf obtuz sau acut; florile roz-rosietice rar
albe; înflorirea: februarie-aprilie; fructe - drupe rosii.
Specie mezofita-mezohigrofita, frecventa în etajul fagului-etajul boreal, raristi de padure, tufarisuri.
Organe utilizate
Se utilizeaza scoarta si fructele acestei specii.
Analizele efectuate au relevat prezenta unor substante care în concentratie mare sunt toxice: diterpene (dafnetoxin, hidroxidafnetoxin, mezerein),
dicumarine (dafnoretin), cumarine (umbelliferona), rezine (dafnin), steroli (β-sitosterol).
Carcinogen, diuretic, otravitor, purgativ, stimulant si sudorific.
Importanţa
Toxica, tinctoriala
Utilizare
Mezereina are efect mitogen. Extractele obtinute din scoarta radacinii sunt cele mai active si provoaca iritatii ale pielii, voma, diaree, convulsii si
tulburari respiratorii. Nu se utilizeaza sub forma de tratament intern.
Medicina, umana, populara - uz extern - tratarea dermatitelor si durerilor reumatice (se foloseste tintcura din scoarta);
Cultivare
Planta creste pe diferite tipuri de soluri, dupa unii autori prefera un sol greu si ceva umbra, dupa altii un sol calcaros, iar dupa unii conditii umede
reci. Nu suporta perturbari la nivelul radacinii si trebuie plantata în pozitia permanenta cât mai repede posibil. De asemenea, nu suporta a-i fi
aplicate taieri, prin umare acestea nu se vor efectua, daca nu sunt necsare.
Se seamana în sera imediat ce semintele s-au maturat, iar vasul se acopera cu polietilena pentru mentinerea umiditatii. Sacul protector se
îndeparteaza imediat ce a avut loc germinarea. Germinarea semintelor este mai buna daca semintele se recolteaza verzi si se seamna imediat, ân
timp ce la semintele pastrate germinarea este mai dificila. Ele trebuie stratificate la cald pentru 8-12 saptamâni la 20oC, urmat de 12-14 saptamâni la
3oC. Germinarea poate avea loc dupa înca alte 12 luni sau mai mult la 15oC. Repicarea în vase individuale se face imdiat ce plantulele pot fi
manipulate. Se cresc în sera pentru prima iarna si se planteaza afara primavara dupa trecerea pericolului îngheturilor. Se pot pregati si butasi din
lemn semimaturat, în iulie-august, în rasadnita rece.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DATURA STRAMONIUM L.
Denumire populară: ciumafaie
bolandarita
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Clasa: Magnoilospida
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Planta anuala, cu radacina ramificata, alba. Tulpina erecta, înalta de 20-100(120 cm), simpla sau adesea furcat sau dihazial ramificata în ½
superioara, glabra, în interior de obicei goala. Frunze ovate, îngustate în petiol lung, spre vârf putin ascutite, cu marginea sinuat si inegal dintata, pe
fata întunecat verzi, pe dos mai deschise. Flori solitare, erecte, pedicelate, dispuse în punctele de bifurcare ale ramurilor si la vârful acestora. Corola
alba infundibuliforma, cu gât larg deschis, pliat, cu 5 lacinii brusc si fin ascutite. Fruct capsula ovoidala, erecta, la exterior cu ghimpi consistenti,
inegali si ascutiti, se deschide incomplet la maturitate prin 4 valve. Seminte brun-negricioase, reniforme. Înflorire VI-IX.
Frecventa din zona stepei pâna în etajul gorunului, în locuri ruderale si cultivate; specie xeromezofita-mezofita, toxica.
Detalii...
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica frunzele (Stramonii folium)
Este o planta toxica, care se utilizeaza în scop medicinal, pentru continutul în alcaloizi tropanici care variaza între 0,1 si 0,6 % în frunze, între 0,1 si
0,5 % în planta, între 0,15 si 0,35 % în radacini si este în medie de 0,46 % în seminte.
Organele aeriene ale acestei plante contin glucide (glucoza, galactoza), tanin, precum si baze volatile: N-metilpirolina, N-metilpirolidina, piridina,
putresceina, compusi steroizi (vitastramonolid), nicotina, doua principii neutre: datugen si datugenin si compusi cu azot (cuscohygrina).
În aceste organe s-au mai determinat urmatoarele substante:
Lactone terpenoidice: daturalactona;
Acizi organici: acid malic, citric, oxalic, succinic, fumaric, formic, acetic, lactic.
Acizi fenolici: acid ferulic, clorogenic, neoclorogenic, cafeic.
Aminoacizi: arginina, alanina, glicina, leucina, izoleucina, lizina, prolina, hidroxiprolina, tirozina, fenilalanina, ornitina, valina, serina si acizii
aspartic, γ-aminobutiric si glutamic.
Cumarine: scopoletozida (urme).
Dintre alcaloizii tropanici (0,1 – 0,5%): hiosciamina (0,05 – 0,25 %), scopolamina alaturi de care se afla si cantitati mai mici de apoatropina,
atropina (0,08 – 0,1 %), atropamina,
norscopolamina, norartropina, apoartropina, scopina, scopoletina, cuschigrina, scopolina, genhiosciamina, meteloidina, tigloilmeteloidina, 6-
hidroxihiosciamina, hioscina (0,05 - 0,2 %) si genscopolamina.
Au mai fost detrminate urmatoarele substante: sesquiterpene (hidroxilubimina, caψdol) si flavonoli (rutina).
Parasimpatolitica, sedativa, hipnotica, antiasmalica.
Importanţa
Utilizare
Materie prima pentru extractia scopolaminei si a atropinei
Sub forma de fumigatii poate fi folosita în afectiuni ale cailor respiratorii (bronhodilatator).
Toxicitate
Administrarea repetata a unei infuzii de Stramonii folium produce schizofrenie, indiferenta fata de mediul înconjurator, midriaza, hiperexcitabilitate,
tremorul membrelor, astm, instabilitate în mers.
Cultivare
Ciumafaia reuseste în cazul celor mai multe soluri, dar prefera un sol usor, nisipos, bogat sau calcaros si o pozitie deschisa soarelui. Adesea se
autoînsamânteaza, daca este bine plasata. Este cultivata ca planta medicinala, dar poate deveni o buruiana problema. Este extrem de susceptibila la
diferite virusuri care afecteaza specii din familia Solanaceae. Repezinta un centru de infectie, de aceea nu trebuie crescuta ân apropierea cartofilor
sau tomatelor.
Se seamna în vase individuale primavara devreme în sera, plasând 3-4 seminte pe vas. Germinarea are loc în 3-6 saptamâni la 15oC. Plantarea afara
se efectueaza la sfârsitul primaverii,
începutul verii. În zonele cu veri toride se poate încerca semanatul in situ afara la mijlocul, catre sfârsitul primaverii.
Recoltare
Herba, cand planta are flori pe etajele superioare si fructe imature pe cele inferioare, cu combina de recoltat furaje sau alte tocatoare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DAUCUS CAROTA L.
Denumire populară: Morcov
Bâla, Buruiana rusinii, Carete, Careti, Caroti, Cinstea femeilor, Cinstea fetei, Merlin, Mârcov, Morcodi,
Morcoghei, Morcoghi, Morcogi, Morcochi, Morcogei, Morcoi, Morcoji, Morconi, Morconiu, Morcov de
câmp, Morcov galben, Morcov salbatic, Morcove, Morcovei, Morcozi, Morcuri, Morcoi, Murcoi, Mure,
Muroci, Nap galben, Nap galben de câmp, Nap rosu, Petrinjei salbatic, Radacina dulce, Rusine, Rusinea
fetei, Sculatoare
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Planta anuala de iarna cu radacina pivotanta, subtire, alba (subsp. carota) sau specie bisanuala cu radacina pivotanta tuberizata, de culoare portocalie
(subsp.sativa); tulpina înalta de 50-80(200) cm, ramificata, muchiata, dispers sau aspru paroasa; frunze alterne, cu peri setiformi sau glabre (lipsite
de peri), 2-4 penat-sectate, cu teaca evidenta, pe margine alb-membranoasa; flori grupate în umbele compuse; umbelele au radiile inegale, paroase,
cu involucru bazal, alcatuit din numeroase foliole; umbelulele au involucel bazal si sunt alcatuite din flori cu petale albe, galbui, roze sau purpurii;
înfloreste în iunie-octombrie; fruct – dicariopsa cu 5 coaste principale prevazute cu 2 siruri de peri scurti si 4 coaste secundare, având ghimpi mai
lungi decât grosimea fructului, îndoiti la vârf sub forma de cârlig.
Subsp. carota: planta eurifila, euriterma, eruriacida, frecventa din zona stepei pâna în etajul gorunului în fânete, pe coaste însorite, în poeni,
semanaturi.
Subsp. sativa: cultivata
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica radacina (Daucus carotae radix), frunze (Daucus carotae folium), fructe (Daucus carotae fructus), ulei volatil obtinut
din fructe (Daucus carotae aetheroleum)
Din datele analitice prezentate de Souci s.a. (1981) rezulta ca morcovii au o valoare energetica scazuta (168,0 kJ/ 100 g) datorata consinutului
scazut de glucide (6,0 – 9,3 %), proteine (0,7 – 1,2 %) si lipide (0,10 – 0,30 %). Dintre glucide, glucoza reprezinta 1,61 %, fructoza 1,45 % si
zaharoza 1,76 %, pectinele 1,35 % si celuloza 0,95 %.
În 100 g produs edibil s-au determinat 293 mg acid malic, 51 mg acid citric, 6,1 mg acid oxalic, 7,0 mg acid fumaric, 5,0 mg acid succinic, 51 mg
acid quinic, 6,0 mg acid cafeic1,5 mg acid ferulic, 0,1 acid p-cumaric, 7,0 mg β-sitosterol, 3,0 mg stigmasterol, 1,0 mg campesterol si 90 mg
lignine.
Dintre aminoacizi, în 100 g tesut s-au detrminat: 47 mg lizina, 43 mg izoleucina, 42 mg leucina, 41 mg arginina, 40 mg valina, 36 mg treonina, 31
mg fenilalanina, 16 mg tirozina, 15 mg histidina, 13 mg cistina, 10 mg triptofan si 8 mg metionina.
Vitaminele sunt reprezentate de provitamina A (12 mg/ 100 g) si acidul ascorbic (7,1 mg/ 100 g) precum si din cantitati mici de tocoferoli, tiamina,
riboflavina, piridoxina, acid pantotenic si nicotinamida.
Continutul de substante minerale variaza între 0,66 si 1,02 %. Dintre aceste substante ponderea o detin potasiul 290 mg/ 100 g, clorul 61 mg/ 100 g,
sodiul 60 mg/ 100 g, calciul 41 mg/ 100 g, fosforul 35 mg/ 100 g si magneziul 18 mg/ 100 g.
Uleiurile volatile extrase din radacinile de morcov contin: 30,19 % β-cariofilen, 26,37 % terpinolen, 14,48 % falcarinol, 3,56 % α-patchoulen, 3,48
% γ-terpinen, 3,33 % L-β-pinen, 2,60 % α-cariofilen, 2,31 % β-pinen, 2,04 % carvil acetat, 1,62 % nerolidol acetat, 1,58 % limonen, 1,37 %
cariofilen oxid, 1,27 % bornil acetat, 0,32 % β-felandren, 0,72 % α-pinen, 0,27 % α-bergamoten si 0,21 % geranil izobutirat (Burzo s.a., nepublicat).
Morcovii pot sa acumuleze cantitati relativ mari de nitrati. Acestia se acumuleaza în cantitati mai mici în tesuturile exterioare, mai mari în tesutul
conducator (400 – 600 ppm) si atinge valorile maxime în frunze (1500 ppm).
Principalii pigmenti din morcovi sunt cei carotenoizi. Heinonen (1990) a determinat continutul de pigmenti carotenoizi din 19 soiuri de morcovi si a
constatat ca α-carotenul a variat între 2,2 si 4,9 mg/100 g, β-carotenul între 4,6 si 10,3 mg/ 100 g, γ-carotenul între 0,6 si 2,7 mg/ 100 g, iar luteina a
variat între 0,1 si 0,5 mg/ 100 g.
Dintre pigmentii antocianici, în morcovi a fost identificat cianidin xilosilglucozidul, iar Harborn (1967) mentioneaza prezenta 3-
(sinapilxilosilglucozilgalactozid)-ului.
Frunzele de morcov au un miros caracteristic, care se datoreaza prezentei uleiurilor volatile. Analizele efectuate de Burzo s.a. (nepublicat) au relevat
ca frunzele de morcov contin: pseudopinen (43,78 %), sabinen (10,78 %), germacren D (8,90 %), β-cariofilen (7,21 %), α-limonen (5,87 %), α-
pinen (3,65 %), izoeugenol metileter (3,14 %), α-cariofilen 2,52 %), cis-β-ocimen (2,35 %), γ-terpinen (0,81 %), trans-β-ocimen (0,61%) si α-thujen
(0,14 %).
Toulemonde s.a. (1987) au identificat si dozat 88 componenti în uleiurile volatile extrase din semintele de morcov. În cantitate mai mare s-au
determinat: carotolul 23,56 %, sabinenul 18,01 %, α-pinenul 12,78 %, α-bisabolenul 3,38 %, cariofilen oxidul 3,04 %, β-pinenul 2,65 %, β-
cariofilenul 2,55 %, mircenul 2,35 %, limonenul 1,85 %, p-cimenul 1,56 %, terpinen-4-olul 1,29 %, camfenul 1,10 %, β-bisabolenul 1,07 % si
daucenul 1,00 %.
Detalii...
Hepatoprotectoare, regeneratoare hepatocitara (carotol); hipotensiva (carotol si daucol); stimuleaza sinteza de rodopsina la nivel ocular si formarea
de anticorpi, antioxidanta, cicatrizanta (carotenoide).
Importanţa
Alimentara, tinctoriala
Utilizare
Radacina este sursa de vitamina A, având utilizari în tratamentul hemeralopiei, xeroftalmiei, a unor afectiuni dermice (rani) si boli infectioase.
Pigmentii carotenoidici se folosesc si drept coloranti pentru preparatele farmaceutice, alimentare si cosmetice.
Uleiul volatil: insuficiente hepatice si renale minore, eczeme, cuperoza, furuncule, disfunctii tiroidiene, hipotensiune, neurastenie.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): radacina – coapta, sfarâmata se punea la copii pe bube dulci; mustul se administra împotriva rahitismului; fiarta în
lapte se faceau cataplasme pentru rani vechi, inflamatii; dulceata facuta din radacina rasa se dadea pentru tratarea tusei convulsive, iar fiertura
contra icterului; sucul proaspat, extras din morcovul ras se bea, înainte de mâncare, pentru calmarea durerilor de stomac; zeama neîndulcita se bea
pentru tratarea diareei, frigurilor; decoctul radacinilor se mai folosea pentru boli de piept si rinichi; samânta – zdrobita, amestecata cu vin se
administra în ascite si pneumonii; funzele uscate si pisate marunt se puneau la ochi contra albetei.
Apicultura: specie melifera – furnizeaza culesuri de nectar, polen; pondere apicola medie.
Uleiul volatil extras din semintele de morcov este utilizat pentru aromatizarea bauturilor alcoolice si nealcoolice, a produselor de panificatie si a
unor preparate culinare.
Toxicitate
Toxicitate (indusa de carotenoide): colorarea tegumentului si fotodermatoze (fotosensibilitate medicamentoasa, urticarie solara, puseu estival de
lupus eritematos); precautii la folosirea preparatelor pentru bronzat pe baza de carotenoide; cristalizarea la nivelul cristalinului; risc de aparitie a
unor forme de cancer la doze mari (doza maxima admisa: aproximativ 5 mg / kg corp).
Contraindicaţii
Cataracta, glaucom.
Cultivare
Morcovul prefera soluri cu textura mijlocie sau usoare, adânci, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, de preferinta aluviale, bogate în substante nuritive,
cu reactie neutra, adânc lucrate, curate de buruieni.
Este o planta putin pretentioasa fasa de caldura, temperatura minima de germinare fiind de 4-5oC, iar cea optima de 20oC, ceea ce permite
semanatul din toamna. În privinta umiditatii cerintele sunt moderate. În primul an de cultura are pretentii mari în perioada germinarii, când
consumul de apa este egal cu masa semintelor si în faza de îngrosare a rdacinilor, când umiditatea optima a solului trebuie sa fie de 70-80% din
capacitatea de câmp. Morcovul are cerinte moderate fata de lumina si de aceea se poate cultiva asociat numai cu plante de talie mica, deoarece în
perioada îngrosarii radacinilor nu suporta umbrirea.
Se seamana în august-septembrie sau aprilie in situ. Semintele germineaza bine, daca li se asigura o perioada de stratificare la rece.
Recoltare
Radacini, iunie - octombrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DIANTHUS CARYOPHYLLUS L.
Denumire populară: Garoafa
Buruiene de ghitei, Buruiene de germe, Calamfir, Carafila, Caramfila, Caranfil, Chirisor, Cocosei, Cuisoara
de gradina, Cuisoare, Cuisoras, De germe, Flori domnesti, Garoafa de ghiveci, Garoafa de gradina,
Garoafle, Garofe, Garofil, Garofita, Garofite, Ignele, Neghina, Neghine, Neghinea, Neghinele, Negina,
Neginea, Pahiu, Sacfiu, Sacfiu îngramadit, Sanfie, Sansiu, Saschiu, Samferel, Schinteiuta, Scânteiute, Secfiu,
Secfii, Sinferei, Sâmferel, Sâmfireanje, Sînfireag, Sânfiregi, Sânvireni tarcati, Vazdoaga, Vazdoange umplute,
Vâzdoaga, Vâzdoage, Vâzdoage de Rusale, Vâzdoange umplute
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa:
Subfamilia: Caryophyllioideae
Planta perena; tulpina înalta de 30-90 cm, verde-cenusie, glabra, la baza lignificata, ramificata, umflata sub noduri; frunze opuse, liniar-lanceolate,
late de 2-5 mm, întregi pe margini; flori actinomorfe, solitare sau în dicazii, mari, odorante; la baza caliciului gamosepal, tubulos, se gasesc 4 foliole
lungi cât ¼ din tubul calicial, terminate cu o arista verde, scurta ; fruct – capsula denticulata ce ramâne închisa în tubul caliciului.
Specie cultivata, originara din zona mediteraneeana.
Organe utilizate
Extractele obtinute din florile de garoafe contin dupa Ceausescu s.a. (1988) eugenol, alcool β-fenil etilic, benzoat de benzil, salicilat de metil si
salicilat de benzil.
Culoarea florilor se datoreaza prezentei antocianilor. Dintre acestia Terahara s.a. (1986) a identificat pelargonidin 3-(6��?-malilglucozidul) si
cianidin 3-(6��?-malilglucozidul).
Organele aeriene contin si un mono-C-glicozilflavonoid denumit isoscoparina (5,7,4’-triOH 3’-Ome 6-Glc.).
Extractele obtinute din flori au efect antispasmotic, cardiotonic si diaforetic.
Importanţa
Utilizare
Extractele sunt prescrise pentru tratarea bolilor coronariene si nervoase. Ele se utilizeaza de asemenea si în industria parfumurilor.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): flori – ceai împotriva racelii si în stari de nervozitate; radacina – plamadita în tuica – pentru tratarea “galbinarii��?
sau spalatul ranilor infectate.
Cultivare
Garoafa reuseste pe cele mai multe soluri cu pozitie însorita, tolerând un pH de 6-8. Tolereaza temperaturi joase de pâna la -10oC.
Se seamana în sera, iar germinarea are loc în 2-3 saptamâni la 15oC. Când sunt suficient de viguroase pentru a putea fi manipulate, se repica în vase
individuale si plantele se cresc în sera pentru prima lor iarna. Plantarea afara la locul definitiv se efectueaza la sfârsit de primavara, început de vara.
Se pot pregati butasi de tulpini bazale neflorifere, în rasadnita, în iunie-iulie. Tulpinile se recolteaza când au circa 10 cm lungime. Se trec în vase
individuale si se tin la semiumbra în rasadnita rece sau sera, pâna la o buna înradacinare. Plantarea afara se efectueaza în cursul verii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DICTAMNUS ALBUS L.
Denumire populară: Frasinel
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: Rutaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Uleiul volatil extras din tulpinile acestei specii contine: anetol, β-ocimen, carvacrol, hexenil acetat, α-pinen, β-pinen, α-terpineol, β-cariofilen,
camfen, γ-terpinen, terpinolen, terpinen-4-ol, limonen, linalol, metil-cavicol, mircen, nonanal, dictagymnin, feniculin si pregeijeren.
Antiseptica, antihelmintica, antibacteriana, diuretica, emenagoga, sedativa, stomahica, sudorifica, tonica, vermifuga.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Extractele sunt folosite pentru tratarea bolilor de piele, a celor nervoase, artritei etc.
Sesquiterpena pregeijeren din uleiul volatil are actiune insecticida.
Toxicitate
În doze mari este toxica.
Cultivare
Mod de cultivare:
- Transplantarea rasadului obtinut din seminte in spatii protejate; greminatie greoaie - 6 luni
- Vegetativ, prin transplantarea bucatilor de stoloni
Recoltare
Rizomi si radacini, recoltate toamna cu cazmaua
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DIGITALIS LANATA Ehrh.
Denumire populară: Cucenta
degetar lânos
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Asteridae
Subfamilia:
Planta bisanuala-perena; cu tulpina de 30-70 cm înaltime; frunze oblonglanceolate, glabre; florile alb-galbui, cu reticulatii brune sau violete, de 1,5-
3 cm sunt dispuse în raceme, axa inflorescentei si caliciul sunt glandulos-paroase; înflorirea iunie-august; fruct capsula.
Specie xeromezofita, subtermofita; sporadica în zona de stepa-etajul gorunului, pajisti, tufarisuri
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica folium.
Importanta terapeutica a acestei specii consta în faptul ca are un continut ridicat de glicozizi (1,0 %), cu rol cardiotonic.
Frunzele acestei specii contin:
Glicozizi: desacetillanatosid C, acetildigoxin, acetilgitoxin, acetildigitoxin, acetilgitaloxin, diginatigenin, diginatin, digiprosid, digitoxin, digoxozid,
evatromonozid, gitaloxigenin, gitaloxin, gitorozid, gitoxigenin, gitoxin, gluco-evatromonozid, glucogitaloxin, glucogitofucosid, glucogitorozid,
glucolanadoxin, glucoverodoxin, glucoverodoxin, lanadoxin, lanagitozid, lanatigonin, lanatigozid, lanatozid A, B, C, D si E, neodicagenin,
neodigoxin, neodigitalogenin, neodigitogenin, neodigoxozid, neolanatozid C, neoodorobiozid G, odorobiozid G, purpureaglicozid A, strospezid,
verodoxin.
Saponine: tigonin.
Pigmenti: scutellarein, 4-metil-scutellarein, trihidroxi-dimetoxiflavona, trihidroxi-metoxiflavona.
Steroli: campesterol, colesterol, cicloartenol, digoxigeni, izofucosterol, metilen-cicloartenol.
Cardiotonica, diuretica, toxica, cardiostimulanta, tonica.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Insuficienta cardiaca
Medicina umana, populara - frunzele au principii cardiotonice
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat in camp, in pragul iernii cu 4-5 kg / ha, distanta intre randuri 50 cm, iar desimea 80-100 plante/mp
Recoltare
Frunze, la maturitatea plantei, in una sau doua etape cu secera sau cutite mari, iunie-septembrie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DIGITALIS PURPUREA L.
Denumire populară: degetel rosu
degetar rosu
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Subfamilia:
Planta bisanuala, cu tulpina erecta, simpla, înalta de 30-100 (150)cm, alipit cenusiu tomentoasa. Frunze pe fata pubescente, pe dos cenusiu
tomentoase, cu nervatiune pronuntata, pe margine crenat dintate, cele inferioare alungit ovate, obtuze, îngustate în petiol aripat; cele mijlocii eliptic
lanceolate, acute, aproape sesile. Flori grupate în racem multiflor, terminal, unilateral, cu flori nutante, mari, pedicelate. Corola tubulos
campanulata, larg deschisa, la exterior glabra, purpurie rar alba, la interior palid roza, cu numeroase macule punctiforme, brune, înconjurate cu câte
un cerculet alb. Fruct capsula ovoida, pubescenta, cu seminte ovoidale sau aproape prismatice, muchiate. Înflorire VI-VIII.
Cultivata ornamental, rar salbaticita în vecinatatea gradinilor si plantatiilor.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza frunzele care contin heterozide cardiotonice.
Partea utilizata în terapeutica folium (Digitalis purpureae folium)
0,1- 0,4 % heterozide cardiotonice provenite de la digitoxigenol, gitoxigenol si gitaloxigenol: heterozide primare (purpurea glicozide A, B si E) si
secundare. Heterozidele cardiotonice primare se numesc purpurea glicozide si apartin seriilor A, B si E (purpureaglicozida E sau
glucogitaloxolozida)
Seria A corespunde heterozidelor digitoxigenolului. Heterozida primara este purpurea glicozida A, iar cea secundara digitoxozida (digitoxina sau
digitalina)
Seria B corespunde heterozidelor gitoxigenolului. Heterozida primara este purpurea glicozida B, iar cea secundara gitoxozida.
Seria E cuprinde heterozide ale gitaloxigenolului. Heterozida primara este purpurea glicozida E, iar cea secundara gitaloxozida.
Cercetarile efectuate de Lactano (1986) au precizat ca umectarea semintelor de Digitalis grandiflora cu o solutie apoasa de sulfat de mangan si
molibdat de amoniu, precum si stropirile foliare în faza de roζ cu aceasta solutie determina cresterea continutului de glicozizi cardiotonici de 1,5 –
2,0 ori, comparativ cu martorul netratat.
Saponozide steroidice (1 %): heterozide ale tigogenolului, digitogenolului si gitogenolului.
Heterozide digitanolice: diginozida, digifolozida, lanafolozida, digipronozida.
Flavonozide: heterozide ale luteolului (7-glucozida, 7-glucuronida, 7-glugurono-glucozida, 7-glucurono-xilobiozida); heterozide ale apigenolului;
hesperidozida; digicitrozida si hesperetolului;
Antrachinonele din frunzele de degetel sunt reprezentate de: 3-metilalizarina, 4-hidroxidigitoluteina, 1-metoxi-2-metil-antrachinona, 3-metoxi-2-
metilantrachinona, digitopurpona, fomarina si izocrizofanolul (Bodea, 1982) iar divatii ntrachinonici de: gitoluteol, 3-metil-alizarina, 1-metoxi-2-
metil-antrachinona, 1,4,8-trihidroxi-2-metil-antrachinona, 2-metil-3,4-dihidroxiantrachinona, digitopurpurona, fomarozida si metil eterul sau,
izocrisofanol.
Substante azotate: (colina, acetilcolina), acid nicotinic; terpene: digiprolactona, substante minerale
Saponinele cu efect cardiotonic sunt reprezentate de digitoxigenina, digoxigenina si uzarigenina
Frunzele de degetel contin: saponine spirostanice: tigonina, gitonina, F-gitonina degalactotigonina si purpureagitozida.
Acizi fenolici: acid cafeic, ferulic, p-cumaric, clorogenic.
Acizi organici: citric, izocitric, izovalerianic, succinic, propionic, butiric, acetic.
În cerurile de pe suprafata frunzelor au fost determinati alkani cu 29, 31 si 33 atomi de carbon.
Compusii terpenici sunt reprezentati de: cicloartenol, 24-metilcicloartenol, cicloeucalenol, 24-etilenlofenol, 24-metilenlofenol, obtusifoliol,
fitosteroli: stigmasterol, campesterol, colesterol, 24-metilencolesterol, fucosterol.
Organele aeriene ale acestei specii contin flavone cum sunt: scutellareina, hispidulina, pectolinarigenina si jaceosidina, flavonoli ca: ermanina,
penduletina, 5-hidroxi auranetina, chrysosplenetina si calicopterina.
Dintre glicozizi flavonici în florile de Digitalis au fost identificati: luteolin 7-metilglucuronid, luteolin 7-glucuronid, luteolin 7-glucozid, 6-
hidroxiluteolin 7-metil eter.
Efect inotrop pozitiv (stimuleaza contractilitatea fibrei miocardice), efect tonotrop pozitiv (stimuleaza tonicitatea), efect batmotrop pozitiv
(stimuleaza excitabilitatea cordului insuficient prin scurtarea perioadei refractare a atriului si ventriculului), efect cronotrop negativ (scade frecventa
cardiaca), amelioreaza circulatia coronariana.
Importanţa
Medicinala, toxica, melifera
Utilizare
Insuficienta cardiaca congestiva însotita de tulburari de ritm supraventricular (de electie).
Frunzele speciei Digitalis purpurea constituie materie prima pentru obtinerea industriala a digitoxozidei, cunoscuta sub denumirea veche de
digitoxina (FRX) sau se folosesc sub forma de pulbere titrata (Digitalis purpureae pulvis titratus cu cel mult 5% umiditate si o activitate
cardiotonica de 8,5 - 11,5 U.I/g, conform FRX), la obtinerea comprimatelor.
Toxicitate
Contraindicaţii
Hiperexcitabilitate ventriculara (extrasistole), bloc atrio-ventricular, calciterapie intravenoasa (prin cresterea riscului de oprire a inimii în sistola),
administrarea concomitenta de substante care le modifica absorbtia digestiva (antiacide, carbune) si hipokalemiante (diuretice, corticoizi,
antibiotice- amfotericina B, laxative de contact tip antracenozide - le maresc toxicitatea prin excretia de potasiu, favorizând tulburarile de ritm).
Dozare
Supradozare
Tulburari digestive (greturi, diaree, voma), vizuale (imagini galbene), nervoase (confuzii, nevralgii) si de ritm cardiac (extrasistole ventriculare,
tahicardie jonctionala, bradicadie).
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Degetelul rosu creste bine pe soluri fertile si din acest punct de vedere cele mai potrivite sunt cernoziomurile. Planta nu are pretentii deosebite fata
de temperatura. Rasarirea are loc în 15-20 zile la o temperatura medie zilnica de 4-5oC, iar tinerele plantule rezista la brmele târzii. Rezista bine
peste iarna daca terenul este acoperit cu zapada. În privinta apei are cerinte mari în perioada de germinare a semintelor, de asemenea în cursul
vegetatiei plantele sufera în cazul secetei deoarece
sistemul radicular al plantelor este superficial. Pe de alta parte, irigarea sau un regim bogat în precipitatii influenteaza negativ continutul în principii
active. Lumina are efecte favorabile asupra acumularii în frunze aprincipiilor active.
Se înmulteste prin seminte, prin semanat direct în câmp, ori semanat în rasadnite sau straturi reci în vederea producerii rasadului. Se recomanda
semanatul în pragul iernii folosind 4-5 kg samânta la hectar. Samânta se amesteca cu material inert în proportie de 1:1 si este necesara
folosirea unei plante indicatoare- mac, salata. Pentru marcarea rândurilor în vederea lucrarilor de îngrijire înainte de rasarirea degetelului), iar în
zonele mai umede se poate semana si primavara foarte timpuriu (folosind 3-4 kg samânta la hectar). Se foloseste semanatoarea universala prevazuta
cu distribuitor pentru seminte mici si cu limitator de adâncime. Distanta între rânduri este de 50 cm, pe rând 10-12 cm, iar adâncimea de semanat
este de 0,5-1,5 cm. Este necesara asigurarea unei densitati de 80-100 plante /m2, deoarece mule plante dispar având în vedere ritmul redus de
crestere pâna la formarea micii rozete de frunze, consecinta a semnsibilitatii la ploile repezi, seceta sau lucrari de îngrijire. În situatia producerii
rasadului (pentru un hectar sunt necesare 200 mii fire) semanatul se efectueaza în prima decada a lunii martie (în rasadnite) si în luna august (în
straturi reci).
Plantarea la locul definitiv se face la începutul lunii mai. Dintre lucrarile de îngrijire, cea mai importanta este combaterea buruienilor. De asemenea
se acorda atentie combaterii bolilor si dunatorilor. Recoltarea frunzelor se realizeaza în anul I de vegetatie (este planta bienala), când se realizeaza
cea mai mare productie de frunze, cu cel mai mare continut de cardenolide (la vârsta de circa 3 luni), respectiv în jurul datei de 1 august (fara a fi
afectate frunzele tinere din mijloc).
Rozeta regenereaza si toamna se poate face o a doua recoltare (chiar o a treia recoltare în toamnele calde si lungi). În aczul ultimei recoltari se taie
tufa în întregime. Productia obtinuta în cazul a douaa recoltari este de 50-60 q/ha frunze verzi.
Recoltare
Frunze, la maturitatea plantei, in una sau doua etape cu secera sau cutite mari, iunie-sept.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DRACOCEPHALUM MOLDAVICA L.
Denumire populară: mataciune
Sinonime ştiinţifice: D. moldavica L. (Britt.), Moldavica suaveolens Gilib., M. punctata Mnch.
mataciune moldoveneasca, matacine, busuioc, busuioc de munte, busuioc manastiresc, busuiocul stupilor,
melisa, melisa româneasca, melisa turceasca, minta turceasca, roinita
Regnul: Plantae
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Planta erbacee anuala, înalta de circa 20-60 cm, cultivata, cu tulpina tetramuchiata, erecta, scurt-paroasa, frunze mijlocii lanceolate, opuse, adânc
crenat-serate. Florile albastre-violacee sau albe, gamopetale, sunt grupate în verticile Fructele sunt tetraachene ovoidale, brune. Înflorire VII-VIII.
Mezofita, mezoterma, slab acid-neutrofila, cultivata si adesea subspontana în Transilvania.
Detalii...
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica herba (Dracocephali herba) si uleiul volatil obtinut din herba (Dracocephali aetheroleum). Organele aeriene ale acestei
plante contin ulei volatil (0,2 – 06 %) cu monoterpene aciclice.
Herba contine: 0,30 - 0,70% ulei volatil; un principiu amar si deψde.
Uleiul volatil contine: 25 - 50% citrali, 30% geraniol, nerol, timol, citronelal, limonen, α-si β- pinen, acetat de garanil
Holm s.a. (1998) au identificat în uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii un numar de 35 componenti. Ponderea o detine geranil
acetatul (37,80 %), geranialul (28,60 %), neralul (19,70 % si geraniolul (6,50 %). În cantitate mai mica de 1,0 % din totalul componentilor au fost
determinate urmatoarele substante: nerol, germacren D, α-pinen, cariofilen oxid, α-cubeben, 1-octenol-3, eugenol, fenilacetaldehida, spatulenol, β-
burbonen, carvacrol, β-cariofilen, β-damascenona, β-ionona, β-isogeraniol, limonen, cis-linalool oxid, metil eugenol, nerol oxid, (E)-β-
ocimen, 3-octanol, 1-octenil-3-acetat, campfen, guaiol, mircen, (Z)-β-ocimen, β-pinen, γ-terpinen, α-terpineol, α-tujen si timol.
Sedativa, carminativa, stomahica, antispastica, antiseptica, cicatrizanta.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Afectiuni digestive (colici gastro-intestinale, gastrite hipoacide, diaree, greturi, voma, indigestii, meteorism) si dermice (plagi, arsuri), insomnii
minore.
Toxicitate
Nu se cunoaste la doze terapeutice.
Contraindicaţii
Nu se cunoaste la doze terapeutice.
Forme farmaceutice
Infuzie 3 - 5% de uz intern si extern (pentru comprese).
Cultivare
Planta reuseste pe un sol fertil bine drenat si cu pozitie însorita. Se cultiva uneori pentru uleiurile volatile. Atât frunzele, cât si florile emit un miros
refrisant de lamâie. Florile ramân mirositoare si proaspete pentru câtiva ani.
Se seamana primavara in situ.
Recoltare
Herba, la inceputul infloritului, cu secera, coasasau cositori mecanice, precum si cu vindroverul in cazul recoltarii pentru producerea uleiului volatil
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DROSERA ROTUNDIFOLIA L.
Denumire populară: Roua cerului
Iarba cerii, Iarba ferii, Iarba fiarelor, Roua, Roua soarelui
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Sarraceniales
Familia: Droseraceae
Subfamilia:
Planta perena; frzunzele asezate în rozeta la baza tulpinii au limbul rotund si peri glandulari capitati situati pe partea superioara a limbului; tulpinile
florifere înalte pâna la 30 cm au inflorescente în forma de coada de scorpion (cime scorpioide); flori cu corola alba; înflorirea în lunile iunie –
august; fruct – capsula neteda ce se deschide prin valve (felii) si contine seminte fusiforme, netede, galben-deschis.
Specie oligotrofa, higrofila, foarte puternic acida, întâlnita în turbarii de Sphagnum.
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica herba (Droserae herba), recoltate în lunile iunie – septembrie.
Principalii componenti determinati în extracte au fost: taninurile, pigmenti flavonoizi (mircetina, quercetina, quercetol, gossipina, gossipetina, izo-
gossipitrina), 1-2 % chinone totale: droserona (0,7- 1%) si derivatii ei: 2-metil-5,8- dihidroxi-1,4-naftochinona; 2-metil-3-cloro-5-hidroxi-1,4-
naftochinona; 5-O-glucozida droseronei, naftochinonele (7-metil juglona, plumbagina, plumbagona, dihidro-plumbagin, metil-hidro-juglona),
rossolozida = 4- O- glucozida plumbagonei reduse (în produsul proaspat).
Antispastica (la animalele de experienta previne bronhospasmul acetilcholinic si diminua peristaltismul intestinului izolat de cobai); antibacteriana
(plumbagona este activa în concentratii de 1/50.000 pe coci Gram pozitivi: streptococ, stafilococ, pneumococ si Gram negativi - Salmonella ),
fungica si protozoarocida.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Tuse spasmodica.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): planta – folosita pentru tratarea tusei convulsive.
Credinte, obiceiuri: considerata a fi iarba –fierului ; substanta vâscoasa secretata asemanatoare picaturilor de roua sugereaza credinta deoarece
stralucesc în bataia soarelui dar, apropiindu-te de ele se pierd în covorul vegetal.
Toxicitate
În doze mari plumbagona este citotoxica.
Contraindicaţii
Nu se cunosc la doze terapeutice
Forme farmaceutice
Sirop care contine extract sau tinctura.
Interactiuni
Nu se cunosc la doze terapeutice.
Cultivare
Planta reuseste pe un sol fertil bine drenat si cu pozitie însorita. Se cultiva uneori pentru uleiurile volatile. Atât frunzele, cât si florile emit un miros
refrisant de lamâie. Florile ramân mirositoare si proaspete pentru câtiva ani.
Se seamana primavara in situ.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: DRYOPTERIS FILLIX-MAS (L.) Schott
Denumire populară: Feriga
Regnul: Plantae
Încrengătura: Pteridophyta Sub�ncreng
Subîncrengătura:
Subclasa:
Familia: Polypodiaceae
Subfamilia:
Este o feriga perena, cu un rizom de pe care se formeaza frunze mari (pâna la 140 cm), dublu-penat-sectate, pe dosul carora se gasesc sorii.
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica este rizomul (Filicis maris rhizoma) care contine derivati ai floroglucinolului.
Componentii chimici identificati în rizom sunt urmatorii: glucoza, amidon (10 %), ceruri, lipide (5 – 6 %), rezine, taninuri catechinice (acid
filicitanic sau aspidatonic), floroglucina si uleiul volatil care contine esteri ai eucalipatolului cu acizi grasi saturati.
Rizomii mai contin derivati ai floroglucinolului, asa cum sunt: aspidinolul, albaspidina, tetraalbaspidin, pentaalbaspidin, hexaalbaspidin, aspidin,
desaspidin, tridesaspidina, margaspidin, paraspidin, pseudospidin, triaspidin, tridesaspidin, acid filicinic, filicina, acid flilicic si filmarona. S-a
identificat de asemenea prezenta triterpenelor: hopen, fernen, a compusilor cu radical benzenic: aspidin, aspidinol, desaspidin, albaspidin, a
compusilor fenilpropanoizi asa cum este acidul flavaspidic, cetone ciclice: floaspidinol si acid protocatechuic.
Duke (1992) mentioneaza ca în rizomi sunt prezenti si urmatorii compusi: hopadienflobafene, floraspina, floraspirona, floroglucina, floropirona si
acid trisflavaspidic.
Antihelmintica, activ prin paralizia musculaturii netede a unor viermi intestinali (Tenia solium, Ascaris, Ankilostoma, Distonum, Botriocephalus –
actiune hemolitica) sau hepatici (Fasciola hepatica- prin precipitarea proteinelor sau prin actiune antioxidazica).
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Teniaza la om si pasari, distomatoza oilor, contra viermelui de galbeaza (Fasciola hepatica) la oi si cornute.
Contraindicaţii
Folosirea uleiului de ricin ca purgativ sau consumul de bauturi alcoolice în timpul tratamentului, deoarece acestea maresc absorbtia enterala a
fluoroglucidelor, care devin astfel toxice pentru om.
Forme farmaceutice
Extract eterat sau cloroformic (Extractum filicis), moale (spissum)
Se administreaza capsule gelatinoase cu 0,5- 1g extract sau ca emulsie câte 6-8 g extract moale sau 3g extract uscat, în doua reprize. La o ora dupa
ultima doza se dministreaza purgativ salin.Tratamentul poate fi reluat la 7 zile, iar pentru potentarea actiunii antihelmintice se neutralizeaza
aciditatea gastrica cu hidrogen carbonat de sodiu, administrat cu 15 minute înainte de antihelmintic.
Cultivare
Planta prefera un sol acid, catre neutru, reusind pe soluri cu fertilitate slaba sau obisnuita si pozitii umbrite.Tolereaza un pH cuprins între 4,5-7 si îi
displac solurile argiloase grele. Prefera o aprovizionare buna cu apa la nivelul sistemului radicular, dar tolereaza si uscaciunea când planta este
stabilizata. Este o planta foarte rezistenta la temperaturi joase, tolerând teperaturi de circa -30oC.
Sporii pot fi semanati în sera în orice perioada a anului. Se practica un semanat de suprafata, pe un compost sterilzat si mentinut umed, chiar prin
plasarea vasului într-un învelis de plastic. Germineaza în 1-3 luni, la temperatura de 20oC. Pentru ficare vas se recomanda sustinerea plantelor si
cresterea în sera în zonele umbrite, pâna devin suicient de mari pentru a fi plantate afara. Se poate practica divizarea în cursul primaverii,
fragmentele mari pot fi plantate direct în pozitiile lor permanente, iar cele mai mici se trec în vase individuale si se cresc în rasadnita rece pâna la o
buna înradacinare. Plantarea afara se efectueaza primavara.
Recoltare
Rizom, septembrie -octombrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ECHINACEA spp.
Denumire populară: Echinacea
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Subfamilia:
În acest gen se încadreaza specii erbacee, perene, originare din America de Nord, de la care se utilizeaza în scop medicinal radacinile si organele
aeriene. Sunt mai raspândite trei specii: Echinacea purpurea, Echinacea angustifolia si Echinacea pallida, care pot fi utilizate în scop medicinal.
Organe utilizate
Parti utilizate în terapeutica: radix (Echinaceae radix), herba (Echinaceae herba)
Activitatea imunostimulatoare a extractelor obtinute din aceasta specie se datoreaza actiunii combinate a substantelor din acestea: alchilamide
(izobutilamida), derivati ai acidului cafeic (acid cichoric, cinarina, echinacozide), polialchine (poliacetilene), polialchene si poliglucide cu greutate
moleculara mare (4-O-metil-glucuronoarabinoxilan si acid arabinoramnogalactan).
Analizele efectuate au permis sa se identifice prezenta urmatorilor componenti în organele aeriene:
- Echinacozidele (C35H46O20), sunt glicozizi ai acidului cafeic, acidului cicoric, acidului cafaric si cinarinei: acid 2-0-cafeoiltartric, acid 2-O-
cafeoil-3-O-cumaroiltartric, acid 2-O-cafeoil-3-O-feruloiltartric, acid 2-O-feruloiltartric, acid 3-5-dicafeoilquinic, acid 2,3-O-diferuloiltartric.
- Au mai fost identificate trei glicoproteine, steroli (β-sitosterol), vitamine (acid ascorbic, rutina), acizi fenolici (acid cafeic, acid ferulic, acid
clorogenic, acid izoclorogenic, acid cafeoil-tartric, acid dicafeoil-tartric, ).
- Pigmenti: glicozide ai quercetinei, kampferolului, luteolinei, apigeninei si izoramnetinei, izoramnetin-3-rutinozid, kampferol-3-glucozid,
kampferol-3-rutinozid, luteolin-7-glucozid,
quercetagetin-7-galactozid, quercetin-3-galactozid, quercetin-3-glucozid, quercetin-7-glucozid, quercetin-3-robinozid, quercetin-3-xilozid,
quercetin-3-xilozilgalactozid, precum rutina si β-caroten;
- Uleiuri volatile contin urmatorii componenti: germacren D, izomerii cis si trans ai acestuia, izobutirat de geranil, undecanona, acetat de geranil,
propionat de geranil, n-triocontanol si alcani normali cu 27 – 29 atomi de carbon.
Radacinile de Echinacea contin 0,3 – 1,7 % echinacozide (6-O-cafeilechinacozid, echinaceina, echinacina, echinolona), inulina (5,9 %), galactoza
(1,9 – 5,3 %), fructani, glicoproteine (3 %), proteine (9,2 %), lipide (1,3 %), vitamine (niacina si tiamina), glucozamine (6
%), alcamide (0,01 – 0,15 %), acizi fenolici (acid clorogenic, izoclorogenic), acid 1,5-0-dicafeoilquinic (cinarina), uleiuri volatile (0,1 %),
poliholozide (arabinoramnogalactani, 4-0-
metilglucurono-arabino-xilani si fucogalactoxiloglucani), betaina, glicinbetaina, β-caroten, acid cicoric (0,6 – 2,1 %), compusi fenilpropanoizi
(verbascozid, ramnozilverbascozid), alcaloizi (tussilagin).
Cantitatea de substante active: echinacozide si alkilamide este influentata de fenofaza în care se recolteaza plantele. Astfel, Berti s.a. (2002) au
constatat ca cea mai mare cantitate din aceste doua substante se obtine înainte ca mugurii imaturi sa se alungeasca 1 – 2 cm deasupra organelor
aeriene. Fertilizarea cu potasiu a stimulat procesul de crestere a continutului de echinacozide.
Hevia s.a. (2002) au constatat ca deshidratarea acestei specii la temperatura de 40 oC, pâna la umiditatea de 15 %, a determinat mentinerea celui
mai mare continut de acid cicoric si alkilamida.
Detalii...
(pentru toate chemovarietatile)
Stimuleaza sistemul imunitar nonspecific, actiune antibacteriana, antivirala, antiinflamatoare, cicatrizanta, antineoplazica.
Efectele imunostimulator, antibacterian si virustatic se datoreaza alcamidelor, glicoproteinelor, derivatiilor acidului cafeic (acidul cicoric,
echinacozida) si polizaharidelor.
Mecanismul antibacterian: cresterea activitatilor fagocitare, metabolice si bactericide a macrofagelor peritoneale (experiment cu extract de E.
purpurea).
Mecanismul antiinflamator: alcamidele polinesaturate din E. angustifolia inhiba cicloxigenaza si 5-lipoxigenaza, fractiunea polizaharidica din E.
purpurea determina o modificare a motilitatii PMN si o crestere a capacitatilor acestor celule de a omorî bacterii tip stafilococi.
Ca urmare a asocierii celor 2 tipuri de principii active poate scadea inflamatia si dupa muscaturi de insecte.
Mecanismul actiunii de protectie a colagenului: derivasii acidului cafeic au efect de protectie fata de degradarea colagenului indusa de radicalii
liberi. Efectul protector este dat de acidul cicoric si echinacozida, apoi de cinarina si acid clorogenic.
Mecanismul actiunii de stimulare a citokinelor: arabinogalactanul stimuleaza activitatea citotoxica a macrofagelor asupra celulelor tumorale si
micro-organismelor (Leishmonia enrientii), prin faptul ca determina macrofagele sa produca TNF-alfa, interleukina -1(IL-1), interleukina -6 (IL-6),
interleukina -10 (IL-10) si beta- interferon. Totodata acest compus induce o usoara proliferare a celulelor T.
Extractele de E. purpurea stimuleaza imunitatea mediata celular prin productia de limfochine de catre limfocite.
Mecanismul efectului imunostimulator: extractele alcoolice de radacina de E. purpurea E. pallida si E. angustifolia determina o crestere a
fagocitozei în granulocite (in vitro).
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Echinaceae purpurea herba - aprobate de Comisia E:
- intern – adjuvant în raceli curente, bronsite, infectiilor cronice respiratorii si ale tractului urinar inferior, stari febrile, inflamatii bucale si faringiene
- extern: rani si arsuri superficiale
Echinaceae purpurea radix (nedovedite clinic): infectii respiratorii acute si cronice (bacteriene, virale), cresterea imunitatii în caz de pericolde
infectie, tratamentul leucopeniei induse de radioterapie si chimioterapie.
Echinaceae pallida radix - aprobate de Comisia E: raceli, stari febrile, tratament suport în infectii virale.
Echinaceae angustifolia radix si herba (nedovedite clinic):
- extern: rani, muscaturi de insecte, abcese, ulcere de membre inferioare
- intern: dureri de cap, tuse, gonoree, profilaxia si tratamentul gripei, infectii moderate si medii.
Toxicitate
Contraindicaţii
Tuberculoza, scleroza multipla, colagenoze, infectii HIV si alte boli autoimune, diabetici, persoane alergice la produse vegetale provenite de la
plante din familia Asteraceae, în perioada de sarcina.

Febra, greata, voma, dureri de cap, iritatii dermice cu eritem, reactii alergice, dificultati respiratorii.
Supradozare
Forme farmaceutice
Tinctura, capsule, preparate lichide.
Inhibitori ai citocrom P450, imunosupresive, corticosteroizi.
Recoltare
Frunze, herba, radacini
Valorificare
ECHINACEA HERBA – IARBA DE ECHINACEA CONCIS
1. Flux tehnologic
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ECHIUM VULGARE L.
Denumire populară: Iarba sarpelui
Boranta, Buruiana de roseata, Capul viperei, Capul veveritei, Coada vulpii, Iarba lui cel slab, Iarba
napârcii, Limba boului, Lingura de vânt, Mierea ursului, Motane, Ochiul mâtei, Ochiul veveritei,
Rumeneala, Sudoarea calului, Unguri, ursoaica, Viperica, Viperina
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Subfamilia:
Planta bisanuala, erbacee; radacina pivotanta; tulpina dreapta, rigida, de 20-70 cm înaltime, neramificata sau ramificata de la baza, acoperita cu peri
scurti si moi, iar printre acestia si peri lungi; frunzele liniar lanceolate; flori scurt pedicelate, la început rosietice apoi albastre dispuse în
inflorescenta de tip cima; înflorirea iunie-august; fruct achena.
Specie mezotermofita-subtermofita, xeromezofita; frecventa în zona de stepa-etajul fagului, locuri ruderale, drumuri, cai ferate.
Detalii...
Organe utilizate
Herba contine alcaloizi pirolizidinici
Extractele din planta au actiune diuretica iar cele din flori sunt tonice si antiseptice. Sucul din radacini contine alantoina, care are efect cicatrizant.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Se utilizeaza mai putin, datorita prezentei alcaloizilor pirolizidinici. Infuziile din planta sunt folosite pentru tratarea febrei si a durerilor de cap iar
sucul are un efect emolient.
Medicina umana, populara - uz intern - partea aeriana a plantei are proprietati antiseptice, sudorifice, emoliente si cicatrizante, etc.
Apicultura - planta melifera.
Recoltare
Herba la momentul infloritului (iunie-septembrie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ELEAGNUS ANGUSTIFOLIA L.
Denumire populară: Salcioara
Salcie mirositoare
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Elaeagnales
Familia: Elaeagnaceae
Subfamilia:
Arbust-arbore, de 3-7 m înaltime, de obicei spinos; frunze alungit lanceolate pâna la liniar lanceolate, pe fata inferioara argintii, acoperite cu peri
solzosi, argintii; flori scurt pedunculate, dispuse 1-3, galbene la interior, argintii la exterior, placut mirositoare; înflorirea: iunie; fruct elipsoidal,
galben, acoperit cu solzi argintii.
Cultivat ornamental.
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica ramuri tinere, muguri, flori, fructe.
Ramurile tinere contin: mucilagii, acid benzoic (10,6 mg %), acid cinamic (1,7 mg %), compusi polifenolici (0.773 – 0,923 %), tanin, flavone:
kaempferol liber si glicozidat, heterozide ale ramnetolului
Florile contin: mucilagii, rezine, acid benzoic (3,0 mg%), acid cinamic (1,1 mg%), acid p-hidroxi-benzoic, compusi polifenolici (0,987 – 1,013 %):
acid p-cumaric, flavone (0,295 – 0,351%): heterozide ale ramnetolului
Substantele volatile extrase din flori prin hidrodistilare contin:29,70 % diisooctil ftalat, 24,51 % metil izoeugenol, 8,52 % hexanal, 6,48 % eugenol,
5,73 % nonanal, 4,22 % 2-nonenol, 3,68 % tricozan, 2,54 % pentacozan, 2,41 % hexahidro farnesil acetona, 1,29 % izoeugenol, 1,26 % 2-octan,
1,21 % metoxianisol, 1,01 % tetrametil heptadecan, 0,99 % heptacozan, 0,82 % heneicozan, 0,72 % pentil ciclopropan, 0,69 % heptanal, 0,62 % 2-
octen-1-ol, 0,51 % acid tetradecenoic, 0,41 % dibutil ftalat, 0,38 % fitol si 0,32 % hexadecen-1-ol.
În 100 g substanta uscata obtinuta din fructe, Ayaz si Bertoft (2001) au determinat 27,1 g fructoza, 22,3 g glucoza, 45,8 mg acid 4-hidroxibenzoic,
32 mg acid cafeic, 11,0 mg acid benzoic si 2,3 mg acid ferulic. Carotenoidele (0,85%) sunt reprezentate în principal de β-caroten.
Detalii...
Antimicrobiana (Stapyiloccocus aureus, Streptoccocus pyogenes, Klebsiella pneumoniae), antitumorala (tumoare ascitogena Walkaer 256- evaluata
prin cresterea perioadei de latenta pâna la
aparitia tumorii si a timpului mediu de supravietuire fata de lotul martor de cancerizare), cicatrizanta (pe leziuni de sclarificare ale tegumentelor de
iepure).
Importanţa
Melifera, tinctoriala
Utilizare
Afectiuni dermice.
Fructele sunt edibile si pot fi utilizate pentru prepararea de gem si serbet.
Uleiul din seminte este utilizat pentru tratarea afectiunilor bronhiale.
Sucul obtinut din flori este folosit pentru tratarea febrei.
Fructele bogate în vitamine, flavone si substante minerale, se apreciaza ca pot reduce aparitia cancerului sau sa stagneze evolutia acestuia.
Cultivare
Salcia mirositoare este o planta care creste usor, reusind pe cele mai multe soluri bine drenate, dar nu suporta solurile calcaroase. Prefera solurile
nisipoase usoare, cu o fertilitate moderata. Necesita o pozitie de plin soare si creste foarte bine în pozitii însorite. Plantele sunt foarte rezistente la
uscaciune si vânt, de asemenea tolereaza salinitata si alcalinitatea. Este foarte rezistenta a temperaturi joase de pâna la circa -40oC.
Se seamana în rasadnita rece imediat ce semintele s-au maturat. Trebuie sa germineze iarna târziu sau primavara devreme, deci dupa circa 18 luni.
Pentru semintele pastrate germinarea este foarte înceata, adesea trec mai mult de 18 luni. O stratificare la cald pentru 4 saptamâni, urmata de 12
saptamâni de stratificare la rece poate fi de folos. Se procedeaza la repicare în vase individuale, imediat ce plantulele sunt usor de manipulat si
plantarea afara se efectueaza când plantele au cel putin 15 cm înaltime. Se poate proceda si la butasirea lemnului semi-maturat, butasi de 10-12 cm,
în rasadnita rece în iulie-august. De asemenea, se pot pregati butasi de 10-12 cm din lemn matur al cresterilor anului respectiv, în octombrie-
noiembrie, în rasadnita. Înradacinarea butasilor este înceata si dificila, dureaza chiar 12 luni.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: EPHEDRA DISTACHYA L.
Denumire populară: Cârcel.
Regnul: Plantae
Clasa: Gnetatae
Subclasa:
Ordinul: Ephedrales
Familia: Ephedraceae
Subfamilia:
Arbust dioic (50 cm), foarte ramificat; ramurile numeroase, verzi-închis, au la noduri frunze opuse, reduse sub forma unor solzi membranosi;
indivizii femeli sti au florile grupate câte doua, protejate de un învelis ce devine carnos, rosu-portocaliu si protejeaza cele 2 seminte; indivizii
masculi au florile grupate câte 1-3 la nodurile ramurilor; semintele se matureaza în august-octombrie.
Specie xerofila, termo-subtermofila, calcifila; întâlnita pe soluri cernoziomice, marne, nisipuri din judetele Alba, Cluj, Caras-Severin, Mehedinti,
Buzau, Constanta, Tulcea, Vaslui.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizeaza organele aeriene ale acestei specii (Ephedrae herba) care contin alcaloizi derivati din fenilalanina.
Organele aeriene ale acestei plante contin: glucide, lipide (1,9 %), proteine (10,8 %), taninuri catechinice si uleiuri volatile (linalool, limonen, 1-α-
terpineol).
Principalii componenti activi din organele aeriene ale acestei plante sunt reprezentati de alcaloizi (0,8 – 3,0 %) dintre care au fost identificati:
efedrina (0,75 – 1,0 %) si derivatii secundari ai acesteia: metilefedrina, l-N-metilefedrina, d-N-metilpseudoefedrina, d-norpseudoefedrina, d-
pseudoefedrina, norefedrina, norpseudoefedrina, normetilpseudoefedrina (Caveney s.a., 2001).
În organele aeriene ale acestei plante s-au mai detrminat urmatorii componenti:
Vitamine: acid ascorbic, niacina, riboflavina, tiamina.
Acizi organici: acid citric, malic, oxalic.
Pigmentii sunt reprezentati de quercetol, quercettol-3-0-galactozid si apigenol-7-0-glucozid, β-caroten, proantocianidoli dimeri: mahuaninele A si B
si biflavone (efedrina A).
S-a constatat de asemenea prezenta acidului kynurenic si a derivatilor acestuia, reprezentati de acidul 6-hidroxikynurenic, acidul 6-
metoxichynurenic si acidul 7-metoxikynurenic sti a efedroxanului (3,4 - dimetil- 5-feniloxazolidona).
Radacinile acestei plante contin urmatorii alcaloizi: ephedradina A, B si C, feruloilhistamina si methylephedrina.
Stimulenta a sistemului nervos central si simpatomimetica, inotrop si cronotrop- pozitiva, bacteriostatica, antisudorifica, antialergica.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Extractia efedrinei
Traditionale (medicina chineza): afectiuni respiratorii însotite de bronhospasm (astm bronsic), tuse neproductiva cu dispnee la copii, adulti si
vârstnici, pentru stimulare cardiaca si SNC, în stari febrile, edeme si dureri osoase.
Contraindicaţii
Hipertensiune arteriala, anxietate, glaucom cu unghi închis, adenom de prostata cu volum rezidual de urina, tireotoxicoze, feocromocitom, perfuzii
cerebrale
Supradozare
Doza letala = 100 mg produs vegetal ( corespunde la cca.1- 2 mg L- efedrina), la administrare orala. Simptomele intoxicatiei constau în: transpiratii
abundente, midriaza, spasme si cresterea temperaturii corporale. Moartea survine prin asfixie. Ca prim ajutor se instituie spalaturi gastrice cu
carbune (pentru golirea continutului stomacal si adsorbtia toxicului), prevenirea socului si sedare SNC
Forme farmaceutice
Sirop.
Cultivare
Planta necesita un sol bine drenat si cu pozitie însorita. Plantele stabilizate sunt rezistente la uscaciune si la alcalinitate. Rezista la temperaturi de cel
putin -15oC.
De preferat semanatul în sera toamna, imediat ce semintele s-au maturat. Se pot de asemenea semana primavara în sera în compost nisipos. Se
repica în vase individuale, se cresc în sera pentru cel putin prima iarna si plantarea afara are loc primavara sau vara devreme. Se asigura protectie
pentru prim iarna. Divizarea tufelor poate avea loc primavara sau toamna.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: EPILOBIUM ANGUSTIFOLIUM L.
Denumire populară: Rascoage
Sinonime ştiinţifice: Chamerion angustifolium (L.) Holub
Zburatoare, Pufulite
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Myrtales
Familia: Onagraceae
Subfamilia:
Planta perena; tulpina înalta de 50-150 cm; frunze alterne, lanceolate, late de 0,7-4 cm; flori zigomorfe, rosii sau roze, foarte rar albe, cu staminele
dispuse pe un singur verticil; înflorirea iunie-august; semintele au un smoc de peri alb la capat;
Specie pioniera, mezofita, frecventa în subetajul fagului-etajul boreal si rara în subetajul gorunului si etajul subalpin, margini, raristi.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizeaza în terapeutica partea supraterestra (Epilobi herba)
Principalii componenti din aceste organe sunt: pectinele, mucilagiile, taninuri hidrolizabile (oenoteina B), acizi organici (acid clorogenic), acizii
triterpenici pentaciclici (acid ursolic, acid maslinic), steroli (β-sitosterol, campesterol, stigmasterol), acizi grasi, triterpene (α- si β-amirina) si
substantele minerale.
Florile contin: chanerol, chanerozan si sexangularetin.
Pigmentii din flori sunt reprezentati de flavonoide: miricitrina, izoquercetina, quercetina, guaiaverina, 3-O- β- D- glucuronida quercetolului.
Antiflogistica, antiexudativa, antimicrobiana (pe Candida albicans, Staphylococcus albus, Staphylococcus aureus, Escherichia coli, Shigella sp.),
efect benefic în hiperplazia benigna de prostata si tulburari de mictiune.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Febra, complicatii reumatice, dureri de cap (nedovedita stiintific)
Medicina, umana, populara foloseste partea aeriana a plantei contra frigurilor si pentru dureri de inima.

Nu s-au semnalat
Cultivare
Mod de cultivare:
Semant direct in camp, primavara devreme
Recoltare
Valorificare
EPILOBII HERBA - IARBA DE PUFULITA CU FLORI MICI
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: EQUISETUM ARVENSE L.
Denumire populară: Coada calului
Barba sasului, Barba ursului, Bota ursului, Bota cucului (indivizii fertili), Bradac, Bradisor, Bradustean,
Bradules, Coada, Coada goala, Coada iepei, Coada mânzului, Coada sopârlei, Codaie, Codâie, Iarba de
cositor, Mânzoaca, Nodatica, Opintici, Parul porcului, Peria ursului (indivizii sterili), Perie urseasca
(indivizii sterili), Siruslita
Regnul: Plantae
Încrengătura: Pteridophyta
Subîncrengătura:
Clasa: Equisetopsida
Subclasa:
Ordinul: Equisetales
Familia: Equisetaceae
Subfamilia:
Planta perena, cu rizom negricios în sol pe care se pot forma tuberculi rotunzi sau elongat-ovati; tulpina aeriana este de doua tipuri: - fertila,
sporifera (apare primavara devreme; este simpla, neteda, brun-roscata, înalta de 15-30cm si are la noduri frunze reduse la teci concrescute,
îndepartate una de alta, cu 6-(16) dinti lanceolati; spicul sporifer de 1-4cm lungime este alungit-ovat sau cilindric, obtuz la vârf; dupa raspândirea
sporilor, piere); - sterila, asimilatoare (apare mai târziu; prezinta 6-19 coaste pronuntate, + aspre; formeaza la noduri verticile de ramuri articulate,
de obicei neramificate, 4-brazdate; frunzele sunt reduse la teci concrescute, terminate cu 6-19 dinti mai închisi la culoare); sporii sunt eliberati în
lunile aprilie-mai.
Specie eurifila, euriterma, euriacida, helsciadofila; întâlnita frecvent prin lunci, tinoave cu muschi, pe marginea apelor de munte, pe terenuri
nisipoase, în locuri cultivate din zona stepei pâna în etajul boreal.
Detalii...
Organe utilizate
Produs vegetal folosit Equiseti herba, care reprezinta tulpinile sterile uscate dupa recoltare de la specia Equisetum arvense L., coada calului
(Equisetaceae), cu cel putin 20 % substante solubile (FR X).
Substantele identificate în tulpinile acestei specii sunt: glucide, (4,4 %), celuloza (1 %), proteine (1 %), lipide (0,2 - 3,2 %), glucozide, taninuri, acid
tanic, acid galic, substante minerale (15 - 20 %).
- Saponine: eqisetonina.
- Alcaloizi: eqisetin, palustrin, palustrinin, nicotina.
- Steroli: β-sitosterol, campesterol, izofucosterol.
- Vitamine: acid ascorbic (0,02 - 0,7 %), niacina, riboflavina, tiamina.
- Acizi: acid malic, acid oxalic, acid vanilic, acid cafeic, acid ferulic, acid p-cumaric, acid p-hidroxibenzoic, acid aconitic, acid protocatechic.
- Pigmentii din organele aeriene ale acestei plante sunt reprezentati de: protogenkwanin 4’-O-glucozid, 6-cloroapigenin, luteolin 5-glucozid
(galuteolina), kampferol 7-glucozid (equisetrina), equisporol-3-glucozid (equisporozid), kampferol, kampferol-7-diglucozid, dihidrokampferol,
izoquercitrina, dihidroquercetin, naringenina, luteolina, luteolin-5-glucozid, gossipitrin, galuteolin, equisetrina, β-caroten, rodoxantina.
Diuretica (prin compusi fenolici: flavonozide si derivati ai acidului cafeic); hemostatica.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Afectiuni urinare ( inflamatii ale cailor urinare si litiaza renale.
Adjuvant în tuberculoza;
Hemoragii (medicina populara).
Alte utilizari:
Medicina umana si veterinara: tulpina sterila contine principii active cu proprietati antimicrobiene, antiseptice, hipoacidifiante, remineralizatoare,
expectorante, bronhidilatatoare, diuretice; cunoscuta si folosita si în medicina populara, singura sau în amestec cu alte specii;
Vopsitul lânii: tulpina sterila
Planta toxica, atunci când este prezenta în fânul recoltat pentru hrana animalelor.
Toxicitate
Posibila prin alcaloizi.
Contraindicaţii
Edeme cauzate de insuficienta cardiaca sau insuficienta renala.

Necunoscute.
Forme farmaceutice
Infuzie, tinctura, extract fluid.
Interactiuni medicamentoase: necunoscute.
Recoltare
Tulpini sterile, taiere cu secerasau cutitul in perioada iulie-septembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ERIGERON ANNUUS (L.) Pers.
Denumire populară: Bunghisor
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Subfamilia:
Este o planta anuala-bisanuala-perena; cu tulpina dreapta foliata, ramificata în partea superioara, de 20-80 cm înaltime; frunzele tulpinale inferioare
ovat-lanceolate serate, iar cele superioare îngust lanceolate cu margine întreaga; florile (cele marginale sunt deschis rosiatic-violacee iar cele
centrale galbene) sunt dispuse în antodii, grupate în panicul corimbiform; înflorirea iulie-august; fruct achena slab paroasa.
Specie mezofita; frecventa în zona padurilor de stejar-etajul fagului, margini si raristi de padure, lunci, locuri ruderale.
Organe utilizate
Importanţa
Utilizare
Organele aeriene se utilizeaza în scop tinctorial, recoltarea herbei facându-se în faza înfloritului.
Extractele obtinute prin fierbere din organele aeriene se utilizeaza pentru vopsirea lânei. În cazul în care aceasta a fost mordata în prelabil într-o
solutie de sulfat de aluminiu si potasiu se obtine o culoare galben aurie, iar daca a fost mordata într-o solutie de bicromat de potasiu, se obtine o
culoare galben bronz ((Chirila s.a., 1999).
Cultivare
Planta prefera pozitiile însorite si solurile moderat fertile bine drenate. Este o planta autofertila.
Se seamana primavara in situ, iar germinarea are loc în patru saptamâni.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ERYNGIUM CAMPESTRE L.
Denumire populară: Scaiul dracului
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae (Umbelliferae)
Subfamilia:
Este o planta erbacee perena, cu frunze dublu sectate, spinos dintate, cu nervurile anastomozate. Florile alburi sau palid albastre verzui, formeaza
umbele capituliforme.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza radacinile acestei plante.
Radacinile contin: oligoglucide, furanocumarine, piranocumarine (egelinol liber si esterificat, grandivetin), lactone: aegelinol, aegelinol benzoat si
aegesilina precum si glicozizi monoterpenici: 3-(β-D-glucopiranoziloximetil)-2,4,4-trimetil-2,5-ciclohexadien-1-ona si 3-(β-D-
glucopiranoziloximetil)-2,4,4-trimetil-2-ciclohexadien-1-ona, saponozide triterpenice, acid clorogenic, acid rosmarinic.
Uleiurile volatile extrase prin hidrodistilare din diferite proveniente de Eryngium campestre, contin urmatoarele substante preponderente, în uleiul
volatil extras din inflorescente: germacren D (30,3 - 40,3 %), β-felandren (0,5 – 22,2 %), β-curcumen (0,7 – 22,2 %), mircen (21,7 – 0,3 %) si
(E)-β-farnesen (0,1 – 19,0 %).
Tulpinile si radacinile contin în principal: germacren D (31,1 – 42,4 %) si mircen (0,5 – 23,1 %).
Extactele obtinute din radacini au actiune expectoranta si spasmolitica.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Afectiuni sanguine; afectiuni renale (inflamatii, retentie urinara); edeme; afectiuni dermice si respiratorii, inclusiv bronsite
Forme farmaceutice
Infuzie, decoct.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin transplantarea primavara a rasadului obtinut in straturi reci sau vegetativ prin divizarea rizomilor si plantarea lor primavara devreme sau
toamna
Recoltare
Rizomi, recoltati primavara devreme sau toamna tarziu
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ERYNGIUM PLANUM L.
Denumire populară: Scai vânat
Buruiana de cârtite, Buruiana smeului, Maracini, Scai albastru, Spinul vântului, Spin albastru, Spin vânat,
spin de muceda, Sâpul vântului
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Subfamilia:
Planta perena, cu rizom fusiform ce are pe el resturile frunzelor din anul trecut; tulpina înalta de 50-60(100) cm, ramificata în partea superioara, cu
3-5 ramuri albastre; frunze rigide, cele bazale întregi, lung petiolate, pe margini setiform serate, cele superioare amplexicaule, palmat-partite, cu
lobii dintati; flori sesile, grupate în capitule albastre ce au la baza foliole involucrale mai lungi, rigide; petale albastrui; înfloreste în iulie-august;
fruct – dicariopsa ovoidala, cu dintii caliciului persistenti având pe partea dorsala a mericarpiilor solzi spinosi.
Specie oligotrofa-mezotrofa, xeromezofila – mezofila, frecventa din zona silvostepei pâna în etajul gorunului prin fânete, pasuni, razoare, locuri
nisipoase, câmpuri, margini de drum.
Detalii...
Organe utilizate
Produse vegetale folosite Eryngii herba et radix, care contin saponozide.
Tesuturile aeriene ale plantelor contin: glucide, celuloza, vitamine (acid ascorbic, niacina, riboflavina, tiamina), proteine si substante minerale.
Acestea mai contin: 2,5 % saponozide, în partea aeriana sau o cantitate mai mare în radacinile (Hiller si colab. 1973). Saponina principala este
sanicula-saponina B care prin hidroliza pune în libertate glucoza si saniculagenol A (diester al barigenolului A1). Alaturi de acest aglicon au mai fost
pusi în evidenta: eringiumgenol A (esterul acidului dimetil-acrilic cu barigenol A1), eringiumgenol B (monoester al barigenolului A1),
eringiumgenol C (monoester al barigenolului R1), eringiumgenol D (diester al baringenolului R1), baringtogenol C, eringinol A.
Expectoranta, depurativa.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Tuse convulsiva.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): tulpini florifere – decoct sau ceai administrat în tusea convulsiva; fiertura – pentru tratarea bubelor dulci; decoctul tinut
în gura pentru ameliorarea durerilor de dinti; în bai contra reumatismului sau în cele facute copiilor debili; partile aeriene – decoct contra naduselii
astmatice iar extern pentru combaterea artritei si a dermatozelor de pe capul copiilor; ceaiul folosit si în retentia de urina.
Medicina veterinara (populara): ceai – contra “mucedei��? la dinti (paradontoza sau carie dentara).
Apicultura: specie melifera, furnizeaza culesuri de nectar si polen.
Supradozare
Nesemnalate, la doze terapeutice.
Forme farmaceutice
Infuzie (pentru herba), respectiv decoct (pentru radacina
Cultivare
Planta necesita un sol bine dreat si o pozitie însorita. Prefera solurile nisipoase usoare, dar tolereaza cele mai multe tipuri de soluri. Plantele
stabilizate sunt tolerante la uscaciune. Rezista la temperaturi joase de circa -25oC. Plantarea a locul definitiv trebuie efectuata când plantele sunt
mici, deoarece nu suporta deranjamente la nivelul sistemului radicular.
Se seamana imediat ce semintele s-au maturat, toamna devreme, în rasadnita rece, la suprafata unui substrat bine drenat. Se poate semana si
primavara. Germineaza de obicei în 5-90 zile la 20oC. La momentul potrivit se repica în vase individuale si plantele se cresc în sera pentru prima lor
iarna. Plantarea afara în pozitia permanenta se efectueaza la sfârsitul primaverii, începutul verii. Divizarea tufelor se realizeaza primavara sau
toamna. Trebuie avuta atentie sa nu se deranjeze sistemul radicular.
Recoltare
Herba, la momentul infloririi
Valorificare
ERYNGII PLANI HERBA – IARBA DE SCAI VÂNAT, SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ERYSIMUM CHEIRANTHOIDES L.
Denumire populară: Micsandre salbatice
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Specie anuala, anuala hibernanta rar bisanuala, cu tulpina înalta pâna la 60 cm, acoperita cu peri tri- sau bifurcati; frunzele alterne, alungit-
lanceolate, întregi, acoperite cu peri mici, rari, trifurcati; florile mici, grupate în raceme dense, pe tipul 4, cu sepale paroase si membranoase la vârf,
petale galbene, mici; înflorirea în iunie – iulie; fruct – silicva relativ gros si scurt, subtiat brusc într-un stil lung de cca. 1mm, cu seminte brun-
roscate .
Specie mezofila, euriterma, întâlnita sporadic din zona padurilor de stejar pâna în etajul fagului în locuri ruderale, pe malul apelor, lânga drumuri si
pe câmpuri.
Organe utilizate
Produs vegetal folosit Erysimi herba.
Organele aeriene contin heterozide cardiotonice: erizimozida, ericanozida, eriscenozida, cheirotoxozida, desglucocheirotoxozida, glucocanesceina,
canesceina, ericordina si desglucoericordina.
Cardiotonica de tip strofantic. Extractele din seminte au efect vermifug.
Importanţa
Utilizare
Insuficienta cardiaca (în pauze digitalice). În Rusia este materie prima pentru obtinerea heterozidelor.
În medicina populara se foloseste pentru tratarea reumatismului, hidrofiziei si astmului iar extractele din radacini, pentru tratarea eruptiilor pielii.
Toxicitate
La supradozare heterozidele cardiotonice opresc inima în sistola.
Forme farmaceutice
Posibile la asocierea cu heterozide cardiotonice.
Cultivare
Planta necesita un sol bine drenat si o pozitie însorita. Nu suprta solurile acide, dar tolereaza solurile sarace.
Se seamana in situ primavara. Procesul de germinare dureaza circa trei saptamâni.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ESCHSCHOLZIA CALIFORNICA Cham.
Denumire populară:
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa:
Subfamilia:
Specie anuala pâna la perena, cu tulpina de 30 - 60 cm ce contine un suc incolor, ramificata, glabra; frunzele alterne, petiolate, penat-sectate cu
lacinii liniare; florile actinomorfe, lung pedunculate, dispuse în axila frunzelor, pe tipul 4, cu 2 sepale concrescute pâna la baza sub forma de gluga,
petale 4, galbene, albe sau roze, la baza de obicei galben-portocalii, mari; înflorirea în iunie – iulie; fruct – capsula silicviforma cilindrica.
Specie cultivata ca ornamentala, originara din America de Nord.
Organe utilizate
Produsul vegetal folosit Eschscholtziae herba, racoltata în perioada de înflorire.
Radacinile acestei plante contin alcaloizi: coptisina, chelirubina, allocriptopina, chelilutina, escolidina, escolina, escolinina.
Organele aeriene ale acestei plante contin 0,5 % alcaloizi totali. Majoritari sunt alcaloizii izopavinici (eschscholtzina, californidina) însotiti de cei
protopinici (protopina, α – allocriptopina, b - allocriptopina) si aporfinci (N- metil laurotetanina). Benzofenantridinele (cheleritrina, sanguinarina)
sunt prezentate doar în urme, în frunze si tulpini, dar împreuna cu allocriptopina si protopina formeaza alcaloizii principali din radacini (peste 2,5 %
alcaloizi totali).
Herba proaspat recoltata contine heterozide cianogene.
Pigmenti carotenoizi: violaxantina, xantofila si zeaxantina.
Sedativa, analgesica, anxiolitica, hipnotica, antispastica.
Experimentele efectuate pe soareci, au demonstrat ca tinctura, la administrare i. p., prelungeste durata somnului indus si reduce activitatea motrice.
Efect anxiolotic si sedativ manifesta si extractul apos (infuzia). Efectele demonstrate pe animale concorda cu cele manifestate la om (nebulizatul de
Eschscholtzia diminua durata aparitiei somnului si îi amelioreaza calitatea).
Pâna în prezent actiunea sedativa a produsului vegetal nu a putut fi justificata, deoarece nici unul dintre alcaloizi nu are astfel de proprietati .
Importanţa
Aromatica
Utilizare
Afectiuni neuropsihice (stari neurotone, tulburari minore ale somnului, neurastenie, neuropatii, melancolie, agitatie mascata de depresie, nevroze
organice, cefalee, enurezis nocturn), distonii neurovegetative, disfunctii vasomotorii, la adulti si copii.
Frecvent se asociaza cu Passiflorae herba, Oleae folium, Valerianae rhizoma.
Alte utilizari:
Homeopatie - În tratamentul insomniilor.
Toxicitate
Posibila prin alcaloizi.
Contraindicaţii
Sarcina.

Nu se va administra în perioada sarcinii.
Forme farmaceutice
Infuzia 1,5 % si extracte standardizate (preparate conform DAB 10), în combinatie cu alte produse vegetale sedative.
Pentru uz homeopat se folosesc tincturi D2 si D4 pentru impregnarea perlelor.
Nu exista experimente clinice sau alte documente medicale, care sa ateste utilizarea plantei în fitoterapia autentica.
Necunoscute.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte, butasi sau marcotaj
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: EUPATORIUM CANNABINUM L.
Denumire populară: Cânepa codrului
Cânepioara, Canipoale, Cânepa de apa, Cânepa vraghiei, Dobromnic, Dobronic, Dobrovnica, Dumbrojnic,
Dumbravnic, Iarba de întruiele, Sburatoare, Smeoaica, Smeita
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Planta perena; radacina cilindrica, usor tuberizata; tulpina înalta de 50-150 cm, scurt paroasa, simpla sau ramificata; frunze compuse din 3-5 foliole
lanceolate, margini inegal dintate; antodii cu flori rosii tubuloase; înflorirea iulie-septembrie; fruct achena mica, cu papus dezvoltat.
Specie mezohigrofita, frecventa în zona de stepa-subetajul fagului, locuri umede, zavoaie, tufarisuri.
Detalii...
Organe utilizate
Produse vegetale folosite Eupatorium cannabini rhizoma cum radicibus et folium.
Uleiul volatil (0,3 %) din organele aeriene ale acestei plante contine lactone sesquiterpenice: eupatolida, 0,4% eupaturiopicrina, eufoliatin,
eufoliatorin, eupafolin, euperfolida, euperfolin, euperfolitin, 8-β-angeloiloxipatunidin, eucannabinolid, henelanin.
Pigmenti flavonici: heterozide ale eupatorinei, hispidulinei, kaempferolului si a quercetolului, rutina, hiperozid, astragalin.
Alti compusi organici identificati în aceasta planta sunt urmatorii: o heterozida diterpenica edulcoranta (steviozida), triterpene, compusi
poliacetilenici gome, rezine, acid tanic, acid galic, vitamina C si glucide imunostimulatoare: 4-o-metilglucuronoxilani.
Alcaloizi pirolizidinici (supinidina – în radacini, licopsamina, intermedina, rinderina, echinatina, trahelantimina – în partea supraterestra), liberi si
esterificati cu acizi inferiori sau ca N-oxizi);
Coleretica si hepatoprotectoare, diuretica, laxativ-purgativa, antibiotica, nematicida, citotoxica fata de celulele maligne umane si animale „in
vitro��? (prin eupatolida si eupatoriopicrina – Hladon si colab., 1975), antivirala fata de virusul gripei, antiinflamatoare în dilutii homeopate,
imunostimulatoare asemanatoare preparatelor din Echinacea (prin poliholozide).
Importanţa
Melifera
Utilizare
Afectiuni hepatobiliare si renale (inflamatii ale vezicii urinare), gastrite acute, gripa. Recent s-a constatat ca are rol imunostimulant, sporind
rezistenta la infectii.
Desi steviozida are o mare putere edulcoranta (este de 300 ori mai dulce decât zaharul), utilizarea plantei pentru îndulcirea vinului si a altor produse
alimentare nu este recomandata datorita toxicitatii conferita de lactonele sesquiterpenice (sunt alergizante, cardiotonice) si de alcaloizi (au toxicitate
hepatica si renala, pulmonara sunt mutageni si teratogeni).
Medicina umana, populara foloseste pentru uz extern, partea aeriana a plantei si radacina pentru tratarea dermatitelor, ranilor si reumatismului.
În medicina veterinara se foloseste pentru tratarea febrei aftoase si are actiune antifebrila.
În apicultura este importanta ca specie melifera.
Cultivare
Cânepa codrului creste usor si reuseste pe soluri obisnuite de gradina, însorite sau partial umbrite. Prefera solul bogat. Rezista la circa -25oC. Are un
miros deosebit când este taiata, pare a fi imuna la pradatori precum iepurii. Este de asemenea preferata de albine si fluturi.
Se seamana superficil în rasadnita rece, primavara. Se repica la momentul potrivit în vase individuale si plantarea în pozitia permanenta se
realizeaza în cursul verii. Daca se dispune de suficiente seminte, se poate semana direct afara. Divizarea tufelor se efectueaza primavara sau toamna,
iar fragmentele respective pot fi replantate direct.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: EUPHORBIA CYPARISSIAS L.
Denumire populară: Alior
Laptele câinelui, Aior, Aleur, Alinor, Alion, Alior de câmp, Aliorita, Aribi, Arieu, Arior, Buruiana de friguri,
Buruiana de negei, Buruiana de râie magareasca, Buruiana magareasca, Lapte brostesc, Laptele cucului,
Laptele lupului, Laur, Laptic, Liliuar
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa:
Familia: Euphorbiaceae
Subfamilia:
Planta perena cu rizom oblic, ramificat, lignificat si stoloni repenti; tulpina înalta pâna la 50 cm, ramificata, glabra, galben-verzuie, spre baza adesea
rosietica ; frunze alterne, îngust-liniare (0,5-5mm latime), moi; flori unisexuate, lipsite de învelis floral, grupate – o floare femela si mai multe
mascule într-o cupa formând un ciatiu pe marginea careia se gasesc glande bicornute galbui sau brunii; ciatiile sunt dispuse, la rîndul lor în
inflorescente umbeliforme; fruct – capsula cu seminte prevazute cu caruncula.
Specie xeromezofita, heliofila, frecventa din zona stepei în etajul boreal în pajisti, locuri ruderalizate, pietroase.
Detalii...
Organe utilizate
Produs vegetal folosit Euphorbiae herba, recoltata în faza de înflorire deplina. Se foloseste de obicei latexul în stare proaspata. Acesta exuda când
organele plantei sunt taiate.
Latexul proaspat contine diterpene toxice (esteri ai ingenolului si a 5-desoxiingenolului), enzime proteolitice, gume, rezine, tanin, uleiuri volatile,
substante grase, alcooli triterpenicipentaciclici.
Organele aeriene ale acestei specii contin urmatorii pigmenti: acid eleagic, delfinidina, cianidina sau/ si pelargonidina, glicozizi antocianici metilati,
nircetina, quercetina sau/ si kampferol, flavonoli metilati, flavonoli oxigenati, glicozide acilate ale flavonolilor, apigenina sau/ si luteolina,
flavanone, C-glicozilflavonoizi, biflavonili, proantocianidine, calcone si aurone.
Iritanta pentru mucoase si piele (rubefianta, vezicanta, necrozanta), purgativa drastica, antipapilomatoasa, antieczematoasa,vermifuga.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Eczeme, papilomatoza (la extirparea negilor, la om si animale) sau în constipatia animalelor mari (medicina veterinara).
Alte utilizari:
Extractele apoase sunt utilizate în scop tinctorial, pentru obtinerea de nuante de galben verzui si galben bruniu.
Lâna mordata cu o solutie de sulfat de aluminiu si potasiu si vopsita cu extractul obtinut din tulpinile cu flori, se coloreaza în galben verzui.
Mordarea lânii cu osolutie de bicromat de potasiu, determina colorarea în galben bruniu (Chirila s.a., 1999).
Toxicitate
Speciile genului Euphorbia sunt cunoscute pentru proprietatile purgative drastice (E. lathyris L. = buruiana de venin), ichtiotoxicitate ( E.
helioscopia L. = alior, laptele cucului), agresivitate dermica si producerea de conjunctivite grave (E. cyparissias L., E. esula L. = laptele câinelui,
buruiana de negi). Aceste specii produc accidente frecvente prin contact dermic, în special lucratorilor horticoli, care constau din eriteme dermice,
inflamatii, vezicule, conjunctivite.
La copii, intoxicatiile semnalate s-au manifestat prin inflamatii ale mucoasei bucale si gâtului, vomismente, diaree, midriaza, delir, convulsii.
Animalele care au consumat specii de Euphorbia au laptele toxic.
Forme farmaceutice
Latex proaspat pentru tamponarea locurilor bolnave (uz extern) de 3 - 4 ori pe zi, pâna la necrozarea papilomului respectiv; infuzie 3 – 4 % din
planta uscata, pentru uz intern, în medicina veterinara.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
- Prin seminte, rasadul se ia din rasadnita, se repica in ghiveci si se transplanteaza in locatia finala
- Prin butasi de tulpina care, in primavara, inainte de a fi plantati initial in ghivece, vor fi supusi unui tratament hidrotermic (introducerea bazei lor
in apa la 20-30 grd C)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: EVONYMUS EUROPAEUS L.
Denumire populară: Salba moale
Voiniceriu, Caprifoi, Clocuta, Grujaca, Lemn câinesc, Lemnul câinelui, Parastasul popii, Pomita de sânger,
Sânger, Voinicar
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Celastrales
Familia: Celastaceae
Subfamilia:
Arbust sau arbore înalt pâna la 6 m; lujerii tineri si ramurile 4-muchiati, cu muchiile rotunjite; lastarii au o crestere viguroasa si formeaza 4 muchii
aripate, provenite din suber; frunze opuse, alungit lanceolate sau ovat-eliptice, acuminate, pe margine crenat-serate, pe dos albastrui-verzi; flori
hermafrodite, pe tipul 4, grupate câte 3-8 în axila frunzelor; înfloreste în luna V; fruct – capsula de culoare rosie-carmin sau roza, se deschide la
maturitate prin 4 valve; seminte albicioase, înconjurate de un aril portocaliu.
Specie mezofila, mezotrofa, frecventa din zona padurilor de stejar - etajul gorunului prin paduri, locuri crânguri, tufarisuri.
Detalii...
Organe utilizate
Produsul vegetal folosit Euonimus cortex.
Scoarta arbustului contine glicozide cardiotonice: evatrozida (glucoarabinozida digitoxigenolului), evatromonozida (arabinozida digitoxigenolului),
evobiozida si evonomozida, alcaloizi (în special evonina) care sunt poliesteri ai acidului evonic (piridindicarboxilic) cu evonimolul (alcool
sesquiterpenic polihidroxilat).
S-a mai constatat prezenta triterpenelor (citrullol) si rezinelor care contin: atropurol, euonisterol, homoeuonisterol.
Tesuturile aeriene ale plantelor contin: acid cerotic, acid malic, acid citric, acid euonic, acid tartric, tanin, fitosteroli si galactitol.
Cardiotonica de tip digitalic, coleretic-colagoga si laxativa, insecticida.
Importanţa
Tinctoriala, tananta
Utilizare
Insuficienta cardiaca, pediculoza capilara.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): fructele – folosite ca purgativ si vomitiv.
Medicina veterinara (populara): frunze, fructe, scoarta – folosite ca decoct în tratarea câinilor de râie.
Vopsitorie: scoarta – pentru vopsitul fibrelor în galben.
Protectia mediului: folosita în padurile din câmpie pentru ameliorarea solului sau pentru realizarea gardurilor, perdelelor de protectie.
Toxicitate
La supradozare heterozidele cardiotonice opresc inima în sistola.
Forme farmaceutice
Posibile la asocierea cu heterozide cardiotonice.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FAGOPYRUM ESCULENTUM (L.) Moench
Denumire populară: Hrisca
Sinonime ştiinţifice: F. sagittatum Gilib.
Hirisca, Risca, Tatarca
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Polygonales
Familia: Polygonaceae
Subfamilia:
Planta anuala cu tulpina ramificata, la maturitate rosietica ce poate atinge înaltimi cuprinse între 30-60 cm; frunzele cordat-sagitate, cu vârful
ascutit, au la baza petiolului o membrana (ochree) tubuloasa, scurta; florile hermafrodite, rosietice sau albe sunt grupate în raceme spiciforme
dispuse în axila frunzelor si au câte 8 glande nectarifere la baza staminelor; înflorirea are loc în VII – IX; fructele trimuchiate au fetele netede si
muchiile întregi, ascutite.
Specie cultivata ca planta alimentara si melifera, originara din Asia centrala.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza organele aeriene ale acestei plante, Fagopyri herba, pentru continutul lor în flavone.
Organele aeriene contin: 2-3 % flavone, pâna la 5- 8 % în varietatile ameliorate (rutozida, tetrametoxirutozida, quercetol liber); antocianozide,
naftodiantrone (fagopirina – asemanatoare structural cu hipericina).
Fructele contin acizi grasi si amidon în cantitati destul de mari.
Scade permeabilitatea si creste rezistenta capilarelor (prin flavonoide).
Importanţa
Utilizare
Materie prima pentru extractia industriala a rutozidei.
Semintele se folosesc în alimentatie; la un consum îndelungat se produce fotosensibilizarea datorata fagopirinei ( fenomen cunoscut sub numele de
fagopirism).
Organele aeriene se utilizeaza în vopsitorie deoarece contine o materie coloranta albastra.
Toxicitate
La un consum îndelungat se produce fotosensibilizarea datorata fagopirinei (fenomen cunoscut sub numele de fagopirism).

Fotosensibilizarea (prin naftodiantrone).
Cultivare
Hrisca este o planta care creste usor, care reuseste pe solurile nisipoase uscate, sarace,dar si pe soluri grele ori acide. Prefera climatul umed si rece,
dar reuseste si în regiuni uscate, aride. Este adesea cultivata pentru semintele si frunzele sale edibile. O productie de seminte se produce în circa 100
zile de la semanat si una de frunze în 8 saptamâni. Semintele se matureaza neregulat, pe parcursul câtorva saptamâni si care urmare sunt dificil de
recoltat. Hrisca are o rezistenta slaba la temperaturi joase, dar este rezistenta la boli si daunatori.
Se seamana in situ începând de la mijlocul primaverii, pâna la începutul verii. Semintele germineaza de obicei în 5 zile. Semanatul mai timpuriu
este efectuat în cazul obtinerii unei productii de seminte sau frunze, în timp ce semanatul mai tardiv se efectueaza în special pentru productie de
frunze sau masa verde.
Recoltare
Fructe, recoltate mecanizat cu combina, iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FILIPENDULA ULMARIA (L.) Maxim.
Denumire populară: Cretusca
Aglica, Barba caprei, Bors, Caprifoaie, Pepenica, Racusor, Taula, Teisorl
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Este o planta erbacee, perena, de 50-200 cm înaltime, cu rizom orizontal, noduros; tulpina este glabra, dreapta, simpla, roscata; frunzele bazale cu 3-
5 foliole pereche; florile sunt albe-crem dispuse în inflorescenta de tip cima; înflorirea: iunie-august; fructul este o polifolicula.
Specie mezohigrofita-higrofita, mezotrofa; frecventa în etajul gorunului-etajul boreal, pajisti, zavoaie.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza Ulmariae flos
Din plantele acestei specii a fost extras în anul 1838, acidul salicilic. Acesta se gaseste si sub forma de glicozizi asa cum este spiraeina sau esteri ca:
metil salicilatul sau aldehida salicilica.
În frunzele acestei specii au fost identificati urmatorii componenti: cumarine, rutina, hiperozid, filalbina, taninuri hidrolizabile (rugosin D), derivati
ai safrolului (heliotropin = piperonal).
Principalii componenti identificati în florile acestei plante sunt:
- Glicozizii: salicozida si derivatii acidului salicilic: salicina, spiraeina, izosalicina, gaultherina, monotropina, metil-salicilat, etil-salicilat, aldehida
salicilica, salicilat de metil.
- Vitaminele: acid ascorbic, rutina.
-Pigmentii (6 %): antocianidine, quercetina, quercetin-4'-glucozid (spireozid), quercetin-dipentozid, alti derivati ai quercetinei si kampferolului,
rutina, hiperina si hiperozid.
- Acizii: acid valerianic, acid citric, acid maleic.
- Aminele: izoamilamina, izobutilamina,
- Alte substante identificate în florile acestei plante sunt: taninurile, cumarinele si substantele minerale.
Antiseptica, analgezica, antiinflamatoare, diuretica si diaforetica.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizeaza pentru tratarea reumatismului, febrei si a durerilor, pentru prevenirea hiperaciditatii si pentru stimularea excretiei acidului uric.
În diferite forme de reumatism (administrare interna, sub forma de infuzie, sau externa, sub forma de comprese); în stomatite, gingivite (sub forma
de lotiuni bucale cu infuzie 5-10%); în cosmetica.
Medicina, umana, populara - uz intern - partile aeriene ale plantei se folosesc pentru eruptii tegumentare, nevralgii, febra, reumatism; uz extern -
tratarea ranilor (decoct din radacina);
Medicina veterinara - uz intern - tratarea afectiunilor renale.
Toxicitate
Supradozarea conduce la tulburari renale si digestive.
Contraindicaţii
Alergie la salicilati.
Dozare
Supradozare
conduce la tulburari renale si digestive.
Contraindicatii:
Alergie la salicilati.
Precautii si reactii adverse:
Dozare:
Forme farmaceutice
Infuzie, globule homeopate.
Înteractiuni medicamentoase:
Posibile la asocierea cu alte antiinflamatoare nesteroidiene.
Conservare
Cultivare
Planta necesita un sol umed bogat în humus si semi-umbrit. În cazul pozitiilor de plin soare cretusca reuseste doar daca solul se mentine umed pe
parcursul întregului sezon de crestere. Îi displac solurile uscate sau acide, în schimb creste bine pe solurile argiloase, grele. Florile au un miros
puternic, iar frunzele sunt aromatice, cu un miros foarte diferit de cel al florilor.
Se seamana toamna în rasadnita rece sau primavara, germinarea având loc cel mai bine la o temperatura de 10-13oC. Se repica la momentul potrivit
în vase individuale si plantarea afara se efectueaza vara, când plantele sunt suficient de crescute. Daca nu, se tin în rasadnita rece peste iarna si se
plantaza afara primavara târziu. Divizarea tufelor poate fi efectuata toamna sau iarna. Fragmentele mari pot fi replantate direct în pozitiile
permanente, iar fragmentele mici se trec în vase individuale si se cresc în rasadnita rece, pâna la buna înradacinare. Plantarea afara se efectueaza în
primavara.
Mod de cultivare:
Seminte semanate in spatii protejate, iar rasadul transplantat primavara in camp sau despartire de tufa
Recoltare
Varfuri tulpinnale cu inflorescente-fara parti lignificate, cu cutit, foarfeca cu secera, in iunie-iulie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FOENICULUM VULGARE var. dulce (Miller)Thell.
Denumire populară: Fenicul pentru samânta si tulpini
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Subfamilia:
Organe utilizate
Este o specie legumicola perena de la care se utilizeaza în scop alimentar petiolii îngrosati si carnosi.
Produse vegetale folosite Foeniculi vulgare var. dulcis fructus et aetheroleum
Analiza tesuturilor edibile au evidentiat urmatoarea compozitie chimica: 88,0 % apa, 2,8 % glucide, 2,7 % proteine, 0,3 % lipide, 3,7 mg β-caroten.
Glucidele sunt constituite din fructoza, glucoza, mici cantitati de zaharoza, pentoze, urme de glucuronide si 3,3 % fibre (celuloza si hemiceluloze)..
Continutul în vitamine din 100 g tesut edibil a fost urmatorul: 52,0 mg acid ascorbic, 6,0 mg tocoferoli, 0,23 mg tiamina, 0,11 mg riboflavina, 0,30
mg nicotinamida, 0,25 mg acid pantotenic, 0,10 mg piridoxina si 0,10 mg acid folic.
Culoarea caracteristica se datoreaza prezentei urmatorilor pigmenti: avicularina, kampferol, kampferol-3-arabinozid, kampferol-3-glucuronid,
quercetina, quercetin-3-arabinozid si quercetin-3-glucuronid.
În 100 g tesut comestibil a fost determinat urmatorul continut de substante minerale: 430 mg potasiu, 100 mg calciu, 86 mg sodiu, 51 mg fosfor, 40
mg magneziu, 2,7 mg fier, 0,25 mg zinc si 0,06 mg cupru.
Burzo s.a. (nepublicat) au determinat urmatorii componenti în substantele volatile extrtase din organele aeriene, prin hidrodistilare: 77,39 % anetol,
8,17 % α-felandren, 5,91 % α-pinen, 3,80 % metil cavicol, 1,53 % fencona, 1,20 % 3-caren, 0,55 % mircen, 0,43 % β-cubeben si 0,41 % β-pinen.
Fructele contin: ulei volatil, hidroxicumarine (în urme): umbeliferona, scopoletina, ostenol, scopaina, furanocumarine (în urme): bergapten,
psoralen, xantotoxol, columbianetol, piranocumarine, flavonozide.
Fructele de Foeniculum vulgare ssp. vulgare contin dupa European Pharmacopoeia (2005) 1,0 – 10,0 % α-pinen, 0,9 – 5,0 % limonen, 12,0 – 25,0
% fencona, max. 6,0 % estragol, max. 0,5 % cis-anetol, 55,0 – 75,0 % trans-anetol, max. 2,0 % anisaldehida
Împortanta acestei plante legumicole consta în faptul ca are o valoare energetica scazuta: 104 kJ/ 100 g si un continut ridicat de vitamina C si
provitamina A.
Uleiului volatil este stimulent al motilitatii gastro-intestinale; antispasmodic (la concentratii mari); stimulator al secretiei glandelor bronsice
(anetolul si fenchona – în stadiu experimental). In vitro, herba are actiune antimicrobiana.
Fructele au efect stimulator al motilitatii gastro-intestinale si antispasmodic (la concentratii mari). Extractul apos determina o crestere a motilitatii
cililor tractului respirator.
Importanţa
aromatica si condimentara
Utilizare
Tuse, bronsite, catar al tractului respirator superior; dispepsii moderate; meteorism; flatulenta; dureri spastice moderate.
În medicina traditionala produsul vegetal se utilizeaza în cosmetica si pentru tratarea unor afectiuni oculare cum ar fi conjunctivita.
Toxicitate
Contraindicaţii
Sarcina; copii mici.

Reactii alergice (rare) si chiar sensibilizare încrucisata cu alte substante alergizante la persoanele atopice.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Solutii hidroalcoolice, preparate magistrale (pentru uleiul volatil) sau infuzie si preparate magistrale (pentru fructe).
Nesemnalate.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin fructe semanate primavara timpuriu cu semanatoarea de paioase; 8-10 kg / ha; 62,5 cm intre randuri, 2,5-3,5 cm adancime, distanta intre plante
pe rand: 35 cm
Recoltare
- Herba, cand majoritatea fructelor sunt in faza de lapte-ceara, cu vindroverul
- Fructe, cand 50% din fructe sunt coapte, cu combina in lan, sau in doua etape: taiere cu secera si treierare separata a masei vegetale uscate
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FOENICULUM VULGARE Miller
Denumire populară: Molura
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Subfamilia:
Este o planta perena cu radacina pivotanta si cu tulpina puternic ramificata, de 1 – 2 m înaltime. Frunzele sunt mari, penat-sectate, alterne. Florile
sunt galbene, grupate într-o umbela-compusa. Fructele sunt dicariopse de culoare brun-verzuie, aromatice.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza radacinile, frunzele proaspete si fructele care contin uleiuri volatile cu compusi aromatici fenilpropanici, iar în scop
tinctorial se utilizeaza partea aeriana recoltata înainte de înflorire.
Produsele vegetale folosite Foeniculi fructus et aetheroleum.
Principalii componenti identificati în fructe sunt: glucidele (4 – 5 %), lipidele (12 – 28 %), proteinele (16 - 20 %), uleiurile volatile (3 – 6 %),
substantele pectice si substantele minerale. Au mai fost identificate si urmatoarele substante:
Fenoli: acid cafeic, acid benzoic, acid cinamic, acid ferulic, acid cumaric, p-cumaric, quinic, acid shikimic, acid siringic, acid cafeoil-chinic
(cinarina).
Furanocumarine: xantotoxina, imperatorina, bergapten, marmerina, marmezina, izopimpinelina.
Fitosteroli: β-sitosterol, stigmasterol, campesterol.
Cumarine: esculetina, umbeliferona, scopoletina, columbianetina, ostenol, seselina.
Acizi grasi: acid petroselinic (7 – 16,8 %), palmitic (0,4 – 0,56 %), oleic, linoleic, arahic.
Aminoacizi: alanina, arginina, acid aspartic, cistina, acid fumaric, acid glutamic, glicina, izoleucina, histidina, metionina, fenilalanina, prolina,
serina, treonina, trptofan, tirozina, valina.
Vitamine: acid ascorbic, niacina, riboflavina, rutina, tiamina. tocoferol, γ- tocoferol.
Pigmenti: quercetina, izoquercetina, kampferol, kampferol-3-arabinozid, kampferol-3-glucuronid, mircen, β-caroten.
Acizi organici: acid citric, malic, acid clorogenic, acid fumaric, acid tartric.
Alte substante identificate în fructele de fenicul sunt: fenilpropanoizi (estragol, apiol), derivati naftalenici (miristicina) si dihidroxicumarine
(scoparona).
Uleiul volatil extras din fructele de fenicul contine: 50- 90% E-anetol, însotit de estragol si de aldehida anisica, hidrocarburi monoterpenice
( mircen, cis- si trans-β-ocimen, terpineol, limonen, p-cimen, α- si β- pinen, α- tuien, α- fenchen, sabinen, D3-caren ), alcooli monoterpenici (linalol,
terpinen-1-ol-4, ocimenol, fenchol), cetone (fenchona, camfora) si oxizi monoterpenici(1,8-cineol), cumarine (umbeliferona, esculetozida),
furanocumarine (psoralen, bergapten, imperatorina, xantotoxol) si piranocumarine (seselina). Constituentul caracteristic este (+)-fenchona al carui
continut variaza între 1-24% în functie de specie, rasa chimica si conditii pedoclimatice. Ea imprima gustul amar si camforat când depaseste 20%.
În functie de varietate, compozitia chimica a acestor uleiuri este diferita. Astfel, uleiul volatil provenit de la F. vulgare Mill var.vulgare (fenicul
amar) este mai bogat în (+)-fenchona si α-pinen (contine 50-70% E-anetol, 3-20% estragol, 9-22% fenchona, α-pinen ), iar cel de la F.vulgare Mill.
var.dulcis, în limonen (contine peste 80% E-anetol,5-10% estragol sau metil-cavicol si mai putin de 2% fenchona, 18-29% limonen). Calitatea
uleiurilor volatile este imprimata de continutul în E-anetol (61,6-78,3% la F. vulgare ssp.vulgare var. vulgare; 84-90% la F.vulgare ssp. vulgare var.
dulcis, 62-63% la F. vulgare ssp. piperitum). Izomerul cis (Z-anetol) se gaseste în procent mai mic (0,5%).
Analiza frunzelor a permis sa se identifice prezenta urmatoarelor substente: lipide (0,4 – 4,6 %), proteine (2,8 – 28 %), acid cafeoil chinic (cinarina),
acid glicolic,
Pigmenti: kampferol, kampferol-3-arabinozid, kampferol-3-glucuronid, quercetin-3-arabinozid, quercetin-3-glucuronid, quercetin-3-l-arabinozid,
avicularina, β-caroten.
Vitamine: acid ascorbic, niacina.
Akgul si Bayrak (1988) au analizat compozitia uleiului volatil extras din frunzele de Foeniculum în care au identificat 13 componenti: (E)-anetol
(29,70 %), α-pinen (25,58 %), α-fellandren (25,44 %), fencona (3,14 %), metil cavicol (3,11 %), p-cimen (1,87 %), limonen (1,72 %), β-pinen (1,25
%), mircen (1,20 %), γ-terpinen (1,14 %), camfen (0,53 %), p-metoxifenilacetona (0,23 %) si anetol (0,01 %).
Analizele efectuate de aceiasi autori la uleiul volatil extras din tulpinile de Foeniculum, au permis identificarea a 14 componenti: (E)-anetol (37,07
%), α-pinen (14,12 %), α-fellandren (13,20 %), γ-terpinen (10,16 %), p-cimen (8,18 %), fencona (4,75 %), metil cavicol 2,15 %), mircen (2,07 %),
limonen (1,25 %), β-pinen (1,13 %), camfen (0,23 %), (Z)-anetol (0,01 %), anisaldehida (0.01 %) si p-metoxifenilacetona (0,01 %).
Analiza uleiului volatil din florile de Foeniculum a evidentiat existenta unor diferente mici fata de cel extras din tulpini. Compozitia uleiului volatil
a fost urmatoarea: 61,08 % (E)-anetol, 11,27 % α-pinen, 6,92 % fencona, 5,97 % α-fellandren, 2,94 % metil cavicol, 2,21 % p-cimen, 1,93 % β-
pinen, 1,39 % limonen, 1,16 % mircen, 0,95 % γ-terpinen, 0,65 % camfen, 0,28 % (Z)-anetol, 0,13 % anisaldehida si 0,01 % p-metoxifenilacetona.
Fructele au actiune stomahica, carminativa, galactagoga, diuretica, vermifuga, antibacteriana.
Uleiul volatil de fenicul (Foeniculi Aetheroleum) au actiune: carminativa, stomahica (tonic-aperitiva), coleretic-colagoga, vermifuga, galactagoga,
antispastica, analgezica, stupefianta minora, psihoactiva; bactericida si antiseptica în special la nivel renal; oestrogena, emenagoga, tonica si
stimulenta (în doze mici); este cardiotonic si tonic respirator.
Importanţa
Utilizare
Colici abdominale, flatulenta, hipogalactogeneza, parazitoze intestinale, hiposecretie lactica, litiaza renala.
Uleiul volatil se utilizeaza pentru fabricarea pastelor de dinti, pentru prepararea bauturilor alcoolice, pentru produsele de patiserie si pentru
condimentarea mâncarurilor.
Pastrat în conditii corespunzatoare, un timp mai îndelungat, uleiul volatil de fenicul (Foeniculi Aetheroleum) sufera un proces de îmbatrânire (au loc
oxidari si izomerizari ale diferitilor constituenti, rezultând artefacte, ca de exemplu feniculina ).
Pigmentii hidrosolubili extrasi din aceasta planta sunt utilizati pentru colorarea tesaturilor în nuante de galben, galben brun, vernil galbui, kaki
galbui, kaki si gri verzui.
Pentru obtinerea culorii galbene, lâna mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu se vopseste în extractul obtinut din plantele proaspete care au fost
fierte si lasate 24 ore în extract.
Lâna mordata într-o solutie de sulfat de aluminiu si potasiu, vopsita în extractul obtinut din plantele proaspete care au fost fierte si lasate 24 ore,
retratata cu sulfat de cupru se coloreaza în vernil-galbui.
Lâna mordata într-o solutie de sulfat de aluminiu si potasiu, vopsita în extractul obtinut din plantele proaspete care au fost fierte si lasate 24 ore,
retratata cu sulfat feros se coloreaza în kaki (Chirila s.a., 1999).
Toxicitate
In doze mari fructele de fenicul sunt toxice la nivel sistemului nevos cental (produc crize epileptiforme, halucinatii, somnolenta).
Contraindicaţii
Sugari, copii si femei gravide.
Forme farmaceutice
Decoct, comprimate expectorante, solutii de uz intern.
Nesemnalate.
Cultivare
Planta prefera solurile fertile, mai ales cernoziomurile, cu apa freatica la o adâncime de 2-2,5 m.
Feniculul este o planta mai putin pretentioasa la caldura comparativ cu coriandrul si chimionul. Procesul de germinare începe la temperaturi de 6-
8oC Având în vedere sensibilitatea la temperaturile scazute în cursul iernilor aspre, planta se cultiva în zonele de risc, numai ca planta anuala. Este o
planta rezistenta la seceta, iar în anii secetosi creste continutul de compusi volatili din seminte.
La noi în tara asigura productii ridicate în câmpia de sud si sud-est, precum si în câmpia de vest.
Se seamana primavara de vreme (folosind semanatoarea universala adaptata pentru seminte mici), sau chiar toamna tîrziu. În cazul regiunilor cu
ierni mai blânde, feniculul se poate semana si vara, în iulie-august, asa încât pâna la intrarea în iarna plantele sa se dezvolte bine. Se practica o
distanta între rânduri de 62,5 cm, adâncimea de semanat 2,5-4 cm, iar cantitatea de samânta folosita pentru un hectar este de 8-10 kg. În timpul
vegetatiei se aplica prasile si pliviri pe rând, iar daca cultura este prea densa se lasa 2-3 plante la buchet, cu o distanta între buchete de 30-35 cm. La
nevoie se aplica erbicidarea pentru combaterea buruienilor. În regiunile cu ierni aspre peste iarna cultura se acopera cu paie, iar primavara de vreme
se strâng materialele respective, se grapeaza de-a curmezisul rândurilor si se aplica prasilele si plivirile necesare. Primavara de vreme se pot aplica
si îngrasaminte minerale.
Recoltarea se începe când cea mai mare parte din umbele sunt maturate, folosind combina obisnuita. Daca se utilizeaza plantele întregi, se aplica
recoltarea cu combina folosita pentru recoltarea porumbului siloz. Productia obtinuta este de 12-20 q fructe la hectar.
Recoltare
Valorificare
FOENICULI FRUCTUS – FRUCT DE FENICUL
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FRAGARIA x ANANNASSA (Weston) Decne. et Naudin
Denumire populară: Capsuni

Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Planta erbacee, perena de 5-20 cm înaltime, cu rizom cilindric; tulpina este scapiforma, la baza cu o rozeta de frunze din axila carora pornesc stoloni
aerieni, lungi, care se înradacineaza la noduri; frunzele sunt trifoliolate; florile sunt mari, albe; înflorirea: mai-iunie; fructul este o poliachena rosie.
Specie cultivata
Organe utilizate
Produsul vegetal folosit pentru tratamente Fragariae folium, iar pentru consum alimentar Fragariae fructus.
Capsunile au un continut relativ scazut de proteine (0,82%), lipide (0,40 %), tanin (0,22 %), lignine (0,81 %) si glucide (7,48 %), din care 2,00 %
glucoza, 2,13 % fructoza si 1,11 % zaharoza. Au mai fost detrminate urmatoarele glucide: pectine (0,81 %), pentozani (0,91 %), celuloza (0,33 %),
sorbitol (32 mg/ 100 g) si xilitol (28 mg/ 100 g).
Aciditatea totala a fructelor a fost de1,09 % acid citric, fiind determinata de prezenta urmatorilor acizi: acid malic (0,14 %), acid citric (0,87 %),
acid oxalic (15,80 mg/ 100 g), acid clorogenic (3,10 mg/ 100 g), acid p-cumaric (1,50 mg/ 100 g) si cantitati mici de acid quinic si acid galic (Souci
s.a., 1981).
Continutul fructelor în steroli a fost scazut: 10 mg/ 100 g β-sitosterol si urme de stigmasterol.
În 100 g tesut edibil a fost determinat urmatorul continut de vitamine: 64 mg acid ascorbic, 0,51 mg nicotinamida, 0,30 mg acid pantotenic, 0,22 mg
tocoferol, 0,06 mg piridoxina, 0,05 mg riboflavina, 0,03 mg tiamina 0,02 mg acid folic si 0,01 mg filochinona.
Continutul în substante minerale din aceste fructe variaza între 0,30 si 0,74 %. În 100 g tesut s-au detrminat urmatoarele cantitati de elemente
minerale: 147 mg potasiu, 29 mg fosfor, 26 mg
calciu, 15 mg magneziu, 14 mg clor, 2,50 mg sodiu, 0,96 mg fier, 0,12 mg zinc, 0,12 mg cupru si 0,09 mg bor.
Capsunii au fructele colorate în rosu datorita prezentei pelargonidin 3-glucozizilor si a unor cantitati mai mici de cianidin 3-glucozizi. Cercetarile
efectuate de Given si colab. (1988) la capsuni, au evidentiat ca pe parcursul perioadei de crestere si maturare a fructelor continutul în antociani
creste pâna la 400 nmol/g substanta proaspata.
Compozitia chimica a frunzelor este urmatoarea: taninuri elagice (pediculagina, agrimoniina), flavonoide, proantociani, acid ascorbic si ulei volatil.
Valoarea energetica a capsunilor este relativ scazuta (154 kJ/ 100 g fruct), dar sunt importanti în alimentasie pentru continutul lor în acid ascorbic,
pentru aciditatea ridicata si pentru continutul lor în glucide solubile si substante minerale.
Extractele obtinute din frunze au actiune astringenta (prin tanin).
Importanţa
Utilizare
Alimentatie - fructele se consuma în stare proaspata sau se folosesc pentru prepararea jeleurilor, gemului, siropului, etc.;
Medicina, umana, populara - uz intern - frunzele sub forma de infuzie se foloseau pentru boli de rinichi;
Cosmetica - se fac masti si creme pentru catifelarea tenului;
Alte utilizari:
Pareze intestinale, afectiuni hepatice, litiaza renala, anemie, febra etc.
Toxicitate
Supradozarea conduce la tulburari renale si digestive.
Contraindicaţii
Persoane alergice la fragi.
Dozare
Supradozare
conduce la tulburari renale si digestive.
Contraindicatii:
Persoane alergice la fragi.
Precautii si reactii adverse:
Dozare:
Forme farmaceutice
Infuzie.
Nesemnalate.
Conservare
Cultivare
Planta prefera solul fertil, bine drenat, cu capacitate de mentiere a umiditatii si cu o pozitie însorita. Tolereaza semiumbra, dar productia de fructe va
fi redusa când plantele se cresc în astfel de conditii. Este adecvat mulciul de frunze de pin si molid. Se cultiva în zonele cu climat temperat pentru
fructele sale edibile. Multe varietati de capsun sunt sensibile la durata de iluminare zilnica si înfloresc numai în anumite perioade ale anului. Alte
cultivaruri au fost selectionate pentru a nu fi senzitive la lungimea zilei si pot produce fructe în cea mai mare parte a verii. Aceste cultivaruri în mod
normal sunt denumite ca remontante. Plantele sunt sensibile la îngheturile târzii în perioada înfloririi. Sunt plante foarte sensibile la bolile provocate
de virusuri, care de obicei se raspândesc prin intermediul afidelor. Plantele tind sa degenereze dupa câtiva ani si trebuie sa fie înlocuie. Samânta este
un mijloc sigur de propagare. Este potrivita ca planta asociata pentru fasole, spanac, salata.
Se seamana în sera primavara devreme. Germinarea are loc în circa 4 saptamâni. Plantulele cresc foarte încet la început, dar apoi cresterea este
rapida. Se repica în vase individuale si plantarea afara se efectueaza pe parcursul verii. Divizarea efectuata în iulie/august permite ca plantle sa
devina stabilizate pentru urmatorul an de productie. Ele pot fi de asemenea supuse manipularii în primavara urmatoare, daca nu este necesara
productie de fructe în primul or an. Portiunile pot fi plantate afara în pozitiile permanente.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FRAGARIA VESCA L.
Denumire populară: Fragi de padure
Fraguta salbatica, Pomita, Varagute, Afrange, Buruiana de fragi
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Planta erbacee, perena cu rizom scurt; tulpina este scapiforma, la baza cu o rozeta de frunze din axila carora pornesc stoloni aerieni, lungi; frunzele
sunt trifoliolate; florile sunt albe; înflorirea: mai-iunie; fructul este o poliachena rosie.
Specie mezofita, mezoterma; frecventa în zona padurilor de stejar-etajul boreal, pajisti, raristi de padure.
Detalii...
Organe utilizate
Fructele contin: glucide, mucilagii, pectine, acid citric, acid malic, acid salicilic.
Substantele volatile contin în principal: acid (S)-2-metilbutanoic, benzil alcohol, 2,5-dimetil-4-hidroxi-2H-furan-3-ona, acid benzoic si acid E-
cinnamic.
Extractele din frunze si radacini au actiune diuretica si astringenta. Extractele apoase din radacini au actiune vermifuga.
Importanţa
Utilizare
Se folosesc pentru tratarea constipatiilor si hemoroizilor. Fructele au proprietati diuretice si fac parte din dieta recomandata în caz de tuberculoza,
artrita, guta si reumatism.
Alimentatie - fructele se consuma în stare proaspata sau se folosesc pentru prepararea jeleurilor, gemului, siropului, etc.;
Medicina, umana, populara - uz intern - frunzele sub forma de infuzie se foloseau pentru boli de rinichi, cistite, enterite, reumatism;
Recoltare
Foliolele frunzelor, iunie- septembrie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FRANGULA ALNUS Miller
Denumire populară: Crusin
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rhamnales
Familia: Rhamnaceae
Planta contine: catechine, galotanin si alcaloizi: franganin, frangufolin ti frangulanin B.
Antrachinone: aloe-emodin, aloin, dezoxibarbaloin si glucozizi antrachinonici: emodin-glucozid, glucofrangulin A, glucofrangulin B
Glicozizi: amigdalina, frangularozid, frangulin A, frangulin B si glucozizi: helicin.
Scoarta contine: tanin, antrachinone (3,0 – 7,0 %): barbaloin si physcion, alcaloizi: armepavin, chrizofanol, emodin si heterodiantrone: palmidin C.
Depurativa, laxativa, toxica, purgativa si tonica.
Importanţa
Medicinala, melifera, toxica, tinctoriala
Recoltare
Scoarta recoltata de pe ramuri de 2-4 ani, in martie-aprilie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FRAXINUS EXCELSIOR L.
Denumire populară: Frasin
Fracsân, Frapsin, Frasen, Iasig, Iesic
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Oleales
Familia: Oleaceae
Arbore; tulpina ajunge la 40 m înaltime, cu muguri negriciosi; frunze imparipenat compuse, cu foliole ovat-lanceolate pâna la oblong-lanceolate,
serate, dintii înconvoiati spre vârf; flori fara corola dispuse în panicule; înflorirea: mai; fructul samara, cenusiu-galbuie.
Specie mezofita-mezohigrofita; frecventa în zona de padurilor de stejar-etajul fagului, paduri, lunci, zavoaie.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza foliolele, Fraxini folium, recoltate în lunile mai iunie.
Foliolele contin cumarine dintre care a fost identificata fraxozida (8- O- glucozil fraxetolul), fraxetol si izofraxetol S-a mai detrminat prezenta
urmatoarelor substente: flavonozide (rutozida), 1% triterpene pentaciclice (acid ursolic), iridoide (excelsiozida), manitol, inozitol, taninuri, acizi
organici (malic, α- aminiadipic), ulei volatil, gome.
Diuretica (cu cresterea eliminarii acidului uric), diaforetica, laxativa, analgezica, antiinflamatoare.
Importanţa
Medicinala, melifera, tinctoriala, tananta, producatoare de lemn
Utilizare
Guta, artrita, artroze, reumatism.
Industrie - lemnul este folosit la fabricarea furnirului pentru mobila, în constructia avioanelor, vagoanelor de cale ferata, schiurilor etc. ;
Medicina umana, populara - uz intern - frunzele si florile au actiune diuretica, laxativa, antireumatismala etc.; - uz extern - tratarea eczemelor,
acneei, plagilor;
Medicina veterinara - uz intern - tratarea afectiunilor renale, cistitelor si ca purgativ; uz extern - tratarea plagilor;
Forme farmaceutice
Infuzie si pulbere laxativ- purgativa.
Cultivare
Plantele reusesc chiar în pozitii foarte expuse si necesita un sol bogat, cu un pH situat la valori de 4,5, dar prefera valori situate peste 5,5. Tolereaza
pentru anumite perioade solurile inundate si îi displace uscaciunea la nivelul sistemului radicular, mai ales primavara târziu. Nu suporta umbra, asa
încât plantele tinere nu se dezvolta corespunzator în astfel de conditii si adesea mor. În perioada de dormanta plantele sunt foarte rezistente la frig,
în schimb cresterile tinere primavara, chiar pe plante mature sunt sensibile la actiunea temperaturilor joase. Este un arbore care creste rapid.
Semintele este de preferat a se recolta verzi, imediat ce sunt complet dezvoltate, dar înainte de a se deshidrata complet pe arbore. Se seamana
imediat în raadnita rece. De regula germineaza în primavara. Semintele pastrate necesita o perioada de statificare si se seamana cît de repede posibil
în rasadnita rece. Circa 5% din semintele pastrate germineaza în primul an, iar restul în cel de-al doilea an. Se procedeaza la repicat în vase
individuale care se tin în rasadnita rece pentru prima iarna. Plantarea afara în pozitia definitiva sau într-o pepiniera se efectueaza primavara târziu
sau vara devreme în anul urmator. Daca se dispune de suficiente seminte este posibil semanatul direct afara într-un pat nutritiv, de preferat toamna.
Se cresc în aceste conditii pentru doi ani înainte de transplantare, fie în pozitia permanenta, fie într-o pepiniera.
Recoltare
- Flori, in aprilie-mai
- Foliole, prin strunjire, in mai-iunie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FRAXINUS ORNUS L.
Denumire populară: Mojdrean
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Oleales
Familia: Oleaceae
Subfamilia:
Arbore; tulpina ajunge la 10 (15) m înaltime, cu muguri cenusii; frunze imparipenat compuse, cu foliole eliptice, ovate sau ovat-lanceolate, pe
margini serate sau crenat-serate, pe fata glabre, iar pe fata inferioara, pe nervura principala ruginiu paroase; flori albe; înflorirea: aprilie-mai; fructul
samara bruna.
Specie xeromezofita-mezofita, subtermofita; sporadica în zona de silvo-stepa-etajul fagului, raristi si margini de padure, mai ales pe substraturi
pietroase, calcaroase.
Detalii...
Organe utilizate
Scoarta acestei specii contine: cumarine: esculina, esculetina, fraxina si fraxetina.
Laxativa, purgativa si tonica.
Importanţa
Utilizare
Industrie - lemnul este folosit la fabricarea cepurilor de butoaie, la rotarie etc. ;
Medicina umana, populara - uz intern - seva obtinuta prin crestarea scoartei se foloseste pentru combaterea tusei
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: FUMARIA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Fumarita
Corcodan, Curcodana, Fierea pamântului, Fumarica, Fumul pamântului, Gusa porumbului, Iarba de curca,
Iarba fumului, Sactere, Saftarea, Safterea, Saftâra, Salfarea, Saftina, Saftire, Sefterea
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta Sub�ncreng
Subîncrengătura:
Subclasa:
Subfamilia:
Planta erbacee anuala; tulpina înalta pâna la 50 cm, ramificata, slab brazdata; frunze petiolate, dublu penate cu segmente liniar lanceolate;
inflorescenta – racem simplu, alcatuita din flori zigomorfe, cu petalele externe rotunjite la vârf, roze cu vârf purpuriu; înflorire în mai-septembrie;
fruct – monoseminal, indehiscent, globulos, cu vârful slab emarginat.
Specie euriterma, mezoxerofila, întâlnita sporadic din zona padurilor de stejar pâna în subetajul gorunului în locuri ruderale, pe lânga drumuri, în
culturi.
Organe utilizate
Se utilizeaza partea aeriana înflorita a plantei, Fumariae herba, care contine 0,5 – 1,0 % alcaloizi.
Organele aeriene contin: acizi organici (malic, citric, succinic si fumaric), acizi fenolici (acid clorogenic si cafeic), rezine, mucilagii si substante
flavonoide (glicozizi ai quercetolului si rutinozida).
Alcaloidul principal este protopina. Aceasta este însotita de criptopina si de alte tipuri de alcaloizi: spirobenziltetrahidroizochinoline (fumaricina,
fumarilina), indenobenzazepine (fumaritrina, fumarofina), protoberberine (sculerina, stilopina, canadina, dicentrina), benzofenantridine (cheleritrina
si sanguinarina), ftalidizochinoline (α -, β - hidrastina), secoftalidizochinoline (fumaridina). Herba mai contine 0,5 % flavonozide (rutozida), acizi
polifenolcarboxilici (acid cafeic, acid cafeoilmalic), acizi organici (fumaric, citric, malic, succinic), substante amare, rezine, mucilagii.
Amficoleretica (reglator al fluxului biliar), antispastica în special la nivelul sfincterului Oddi si tractului gastrointestinal (datorita fitocomplexului).
Protopina imprima actiune antispastica, anticolinergica, antiaritmica, antibacteriana si creste legarea acidului gamma – aminobutiric (GABA) de
receptorii sai centrali .
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Dischinezii biliare, disconfort gastrointestinal.
În medicina traditionala se foloseste în afectiuni digestive (colecistite, când acizii polifenolcarboxilici intervin prin efecte colagoge si coleretice, iar
protopina prin efect antispastic), locomotorii (reumatism, artrite – probabil datorita detoxifierii sângelui prin efect coleretic-colagog si restabilirea
tranzitului normal), boli metabolice (ateroscloroza – prin efect hipocolesterolemiant consecutiv celui coleretic, cresterea secretiei biliare efectuându-
se pe baza scoaterii colesterolului circulant si transformarea lui în acizi biliari; hiperglicemii – efectul hipoglicemiant s-ar putea datora mucilagiilor
care reduc absorbtia glucozei, iar rutozida ar putea prevenii angiopatiile diabetice), boli de piele (înlatura pruritul indus de hiperbilirubinemie si de
toxinele digestive), infectii urinare (cistite - prin efect antibacterian).
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): planta – folosita în boli de piele, de stomac si de splina; cu decoctul plantei se trata gingivita sau se bea pentru curatirea
sângelui.
Homeopatie: Eczeme asociate unor boli hepatice.
Toxicitate
Contraindicaţii
Nesemnalate.

Nu se cunosc efecte secundare sau toxice, la doze terapeutice.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie 3%, suc obtinut prin presare – pentru uz intern.
Conservare
Cultivare
Planta prefera un sol usor bine drenat, cu pozitie însorita. Este o buruiana comuna în unele gradini si se autoînsamânteaza usor. Florile sunt rareori
vizitate de insecte, dar sunt autofertile.
Se seamana primavara in situ, dar în mod normal nu este necesar acest lucru deoarece plantele se autoînsamânteaza liber.
Recoltare
Herba, la inflorire (mai-septembrie) prin taiere sau smulgere
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GALANTHUS NIVALIS L.
Denumire populară: Ghiocel
Regnul: Plantae
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Amaryllidaceae
Subfamilia:
Este o plantă anuală, erbacee, cu rădăcina pivotantă, tulpina de 20-30 cm, ramificată, glaucă, subţire, frunze peţiolate, bipenate. Florile sunt
zigomorfe, mici, roze cu vârful purpuriu, pintenate. Fructul este monosperm, indehiscent, uşor emarginat la vârf, iar bracteea are jumătate din
lungimea pedicelului fructifer.
Organe utilizate
Se utilizează organele subterane ale acestei plante, Nivalis bulbus, pentru alcaloizii pe care îi conţin.
Bulbii acestei specii conţin: 0,2 – 1,6% alcaloizi (galantamină, hipeastrină, licorină, tazetină, narciclasină, narwedină, pretazetină – în bulbi,
hemantamină, nivalidină – în flori) şi lectine.
Spectrul alcaloidic este dependent de condiţiile pedoclimatice şi de chemovarietate.
Anticolinesterazică (parasimpatomimetică indirectă), analgezică (datorită galantaminei), antivirală, citostatică, analeptică (pe centrul respirator),
proprietăţi inotrop pozitive şi cronotrop negative (imprimate de licorină).
Importanţa
Melifera
Utilizare
Materie primă pentru extracţia galantaminei (produsul vegetal proaspăt).
Galantamina bromhidrică se întrebuinţează în: miastenia gravis, miopatii, polineuropatii (nevrite, mielite, hemiplagii, maladia Alzheimer), tromboze
sau embolii trombotice, intoxicaţii cu substanţe inhibitoare ale colinesterazei (derivaţi organofosforici, alcaloizi tropanici), atonii post-intervenţii
chirurgicale (gastrice, intestinale, biliare) prin administrare de curarizante.
Toxicitate
Galantamina inhibă competitiv colinesteraza. Ingestia orală conduce la simptome asemănătoare intoxicaţiei cu fizostigmină (sialoree, diaree, colici,
vomă). N-au fost semnalate cazuri letale.
Contraindicaţii
Nesemnalate la doze terapeutice.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Soluţie injectabilă.
posibile cu alte parasimpatomimetice.
Conservare
Cultivare
Planta peferă un sol umed, creşte bine în teren înierbat sau printre arbuşti. Preferă poziţiile umbrite. Bulbii în stare dormindă sunt rezistenţi şi
suportă temperaturi de cel puţin -5oC. Plantarea bulbilor se face la o adâncime de 5-7 cm, cât de devreme oosibil primăvara. Este plăcută de albine,
asigurând sursa primară de polen şi nectar.
Se seamănă imediat ce seminţele s-au maturat, în răsadniţă caldă. Germinarea are loc de obicei în primăvară. Plantele se cresc în acelaşi vas în
răsadniţă rece pentru primii doi ani, asigurându-se un îngrăşământ lichid, pentru a se evita deficienţele de nutriţie. Bulbii mici, în număr de 3 bulbi
pe vas se plantează în vase la începutul verii, când plantele au încă frunze şi se află în anul al doilea de creştere. Se cresc în răsadniţă rece un alt an,
înainte de plantare în poziţia permanentă la sfârşitul primăverii, când sunt încă ân creştere. În cazul înmulţirii prin seminţe trec circa 4 ani până la
înflorire.
Divizarea se recomandă a se efectua imediat ce plantele şi-au încheiat înflorirea (şi au încă frunze verzi), deşi se poate face şi la sfârşitul verii, sau
toamna timpuriu, când plantele sunt în stare domindă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GALEGA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Ciumărea
Bican de pădure, Bobiţel, Ciumar, Iarba ciumei, Scrântitoare, Unghia găinii
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Familia: Fabaceae (Leguminosae)
Subfamilia:
Plantă perenă; tulpină dreaptă, fistuloasă, de 40-120 cm; frunzele imparipenat compuse, cu 11-17 foliole lanceolate sau liniar lanceolate, cu vârf
obtuz; flori palid liliachii sau albe, dispuse în racem; înflorirea: iulie-august; fructul păstaie de 2-3 cm lungime, slab gâtuită între seminţe, de culoare
roşie brună, seminţe, alungite, turtite, brune.
Specie mezotrofă, higrofită; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, pajişti umede, zăvoaie, malul apelor.
Organe utlizate:
Compziţia chimică:
Tulpinile conţin: steroli (daucosterol), ureide (alantoină), derivaţi cumarinici (medicagol), pigmenţi flavonoidici (quercetină, rutină, kampferol) şi
alcaloizi (4-hidroxigalegină, deoxivascină, deoxivascinonă, galegină, hidroxigalegină, vascină şi vascinonă).
Florile conţin saponine, taninuri şi pigmenţi flavonoidici (quercitrină).
Seminţele sunt bogate în alcaloizi: 4-hidroxigalegină, deoxivascină, deoxivascinonă, galegină, vascină şi vascinonă, alături de care se găsesc
glucozizi (galuteolin).
Extractele din frunze şi flori au acţiune diuretică şi hipoglicemiantă. Alcaloidul galegină, reduce conţinutul de glucide din sânge.
Utilizare:
Se utilizează pentru stimularea lactaţiei, tratarea diabetului şi a constipaţiilor cronice.
Medicină, umană, populară - uz intern: frunzele au efect antispastic, antiasmatic, seminţele au proprietăţi antiinflamatoare, antidiareice.
Toxicitate:
Se recomandă luarea de precauţii pentru a evita efectele toxice.
Contraindicaţii:
Dozare:
Supradozare:
Forme farmaceutice:
Conservare:
Cultivare:
Valorificare:
Detalii...
Organe utilizate
Extractele din frunze şi flori au acţiune diuretică şi hipoglicemiantă. Alcaloidul galegină, reduce conţinutul de glucide din sânge.
Importanţa
Toxica, medicinala
Utilizare
Se utilizează pentru stimularea lactaţiei, tratarea diabetului şi a constipaţiilor cronice.
Medicină, umană, populară - uz intern: frunzele au efect antispastic, antiasmatic, seminţele au proprietăţi antiinflamatoare, antidiareice.
Toxicitate
Se recomandă luarea de precauţii pentru a evita efectele toxice.
Cultivare
Mod de cultivare:
- Prin seminte direct in camp primavara tarziu
- Rasad transplantat primavara sau toamna,
- Despartire de tufa primavara sau toamna
Recoltare
Herba, la momentul infloritului iunie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GALIUM MOLLUGO L.
Denumire populară: Sânzâiene albe
Drăgaică, Peteala reginei, Sinzănie, Sântiene albe
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Rubiales
Familia: Rubiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu rizom subţire; tulpină tetramuchiată de 25-100cm înălţime; frunzele îngust lanceolate până la oblanceolate, de 2-7mm lăţime,
dispuse în verticil; flori albe, mici, grupate în panicule dense; înflorirea iunie-septembrie; fruct dicariopsă rugoasă.
Specie mezofită-xeromezofită, euritrofă; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, pajişti, tufărişuri, margini de păduri.
Detalii...
Organe utilizate
Organele aeriene sunt utilizate în scop medicinal Galii herba, iar rizomii, rădăcinile proaspete şi uneori organele aeriene sunt utilizate şi în scop
tinctorial.
Organele aeriene conţin următoarele substanţe: iridoide (asperulozidă, monotropeozidă, palustrozidă), taninuri, cumarine, acizi polifenolcarboxilici
(acid clorogenic), acizi organici (citric), enzime, substanţe minerale (în ambele specii).
Flavonozide se găsesc numai în G. verum L. (7-glucozidele quercetolului şi luteolului, rutozidă, izoquercetrină).
Sedativă, antispastică, diuretică, depurativă, laxativă, afrodisiacă.
Importanţa
alimentara,
medicinala,
tinctoriala
Utilizare
Hidropizie, cistite, gută, reumatism, tulburări minore ale somnului, impotenţă.
Rizomii proaspeţi sunt utilizaţi pentru extracţia pigmenţilor în care se vopseşte lîna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu, după care se face
retratarea cu aceeaşi substanţă. Astfel se obţine culoarea roz. Culoarea bej-roz se obţine cu acelaşi extract, dacă mordarea se face cu bicromat de
potasiu şi retratarea cu sulfat de aluminiu şi fier.
Culoarea bej-deschis se obţine cu acelaşi extract, dacă mordarea s-a făcut cu bicromat de potasiu şi retratarea cu sulfat de cupru.
Culoarea galben verzui se realizează dacă extractul utilizat pentru vopsire se obţine din planta întreagă, iar mordarea s-a făcut în soluţie de bicromat
de potasiu.
Medicină umană, populară - uz intern:- partea aeriană a plantei are acţiune diuretică, antireumatică, antispastică, etc.
Toxicitate
Nesemnalată
Contraindicaţii
Nesemnalate
Nesemnalate
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie 5 -10%, suc proaspăt, tinctură.
Interacţiuni medicamentoase
Necunoscute
Conservare
Cultivare
Planta preferă pământul de frunze şi condiţii de umbră. Tolerează solurile uscate, dar frunzele devin uşor arse când se cresc în plin soare. Nu suportă
climatul cald.
Se seamănă in situ imediat ce seminţele s-au maturat, la sfârşt de vară. Seminţele pot fi semănate de asemenea primăvara şi grminează foarte greu.
Planta în mod real nu necesită ajutor, căci se poate autorepoduce. Dacă plantele sunt bine aprovizionate cu apă se poate proceda la divizare
primăvara sau pe parcursul sezonului de creştere. Fragmentele mari pot fi replantate direct în poziţiile permanente, iar fragmentele mai mici se trec
în vase individuale şi se ţin în răsadniţă rece, până la o bună înrădăcinare. Plantarea afară se efectuează primăvara.
Recoltare
Herba, cu coasa in perioada infloritului (mai-august)
Valorificare
GALII HERBA - IARBĂ DE SÂNZIENE
SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GALIUM ODORATUM (L.) Scop.
Denumire populară: Vinariţă
Asprişoară, Aviruţă, Buruiana muscului, Buruiană de perit negru, Cucuruz de pădure, Dumbravnic, Floarea
pădurii, Sânjuane de pădure, Tămâioasă, Vinarie
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Rubiales
Familia: Rubiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu tulpină tetramuchiată, dreaptă; frunzele lanceolat-eliptice, câte 6-9 dispuse în verticil; flori albe, mici grupate în cime laxe;
înflorirea aprilie-iunie; fruct dicariopsă, acoperită cu ţepi recurbaţi la vârf.
Specie sciadofilă, mezotrofă-mezofită; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, păduri, zăvoaie.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal organele aeriene ale acestei specii Galii herba, care conţin cumarine şi compuşi iridoizi .
Organele aeriene conţin: acid tanic, tanin, acid malic, acid citric, acid nicotinic, amida acidului nicotinic, derivaţi antracenici şi derivaţi naftalenici.
Plantele acestei specii conţin glucozizi iridoizi, aşa cum este asperulozida (0,043 %), scandozida şi monotropeina (C16H22O11).
Printre componenţii activi mai pot fi menţionate: cumarinele: melilotozida în planta proaspătă (0,l7 – 1,3 %) şi glicozidele cumarinelor.
Mathe ş.a. (1984) au urmărit variaţia conţinutului de asperulozid din specia Galium verum, substanţă ce are un efect uşor laxativ. Cel mai mare
conţinut a fost determinat în faza de dezvoltare completă a florilor când acestea conţin cea mai mare cantitate de glicozizi monoterpenici de tip
iridoid.
Sedativă, antiinflamatoare, antiedematoasă, antispastică.
Importanţa
Utilizare
Stări neurotonice, tulburări digestive şi menstruale.
Frunzele şi seminţele sunt comestibile, pigmenţii galbeni din tulpinile florifere se utilizează ca şi coloraţi alimentari iar din rădăcini se poate extrage
un pigment roşu
Industrie - planta se foloseşte la aromatizarea tutunului, unor vinuri, brânzeturi;
Medicină umană, populară - uz intern: partea aeriană a plantei se foloseşte în combaterea insomniilor, ca sedativ şi antiseptic.

Dureri de cap, tulburări hepatice. Comisia E, în Germania, nu a autorizat utilizarea acestui produs vegetal
Cultivare
Planta preferă pământul de frunze şi condiţii de umbră. Tolerează solurile uscate, dar frunzele devin uşor arse când se cresc în plin soare. Nu suportă
climatul cald. Preferă un sol calcaros umed. Îi displac solurile foarte acide. Tolerează un pH cuprins între 4,3-8,3. Este o specie foarte tolerantă la
poluarea atmosferică şi creşte bine în oraşe. Este foarte rezistentă la temperaturi joase, de până la circa -25oC. Este ocazional cultivată în grădini
pentru scopuri medicinale şi alte utilizări. Este totodată o plantă ornamentală, dar se răspândeşte rapid şi poate deveni invazivă.
Se seamănă in situ imediat ce seminţele s-au maturat, la sfârşitul verii. De asemenea, se poate face semănatul primăvara, dar germinează foarte greu.
Frunzele de pe sol şi umbra arborilor pot favoriza rata germinării. Dvizarea tufelor se poate efectua primăvara. De asemenea, se poate practica
divizarea pe parcursul sezonului de creştere, dacă fragmentele divizate se menţin umede până când are loc stabilizarea. Fragmentele mari se pot
replana direct la locul definitiv, iar cele mai mici se trec în vase individuale şi plantele se cresc în răsadniţă rece până la momentul unei bune
înrădăcinări. Plantarea afară se realizează primăvara. Se pot pregăti şi butaşi de lemn nematurat, după înflorire, în răsadniţă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GENISTA GERMANICA L.
Denumire populară: Drobiţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Familia: Fabaceae
Subfamilia:
Frunzele conţin genisteină.
Genisteina din această specie are activitate antibacterială, antimitotică, antioxidantă, cardioprotectivă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se foloseşte pentru tratarea negilor
Cultivare
Planta creşte uşor într-un sol uşor bine drenat, cu o poziţie însorită. Preferă mai degrabă un sol uscat, tolerând solurile sărace şi nisipoase. Reuşeşte
pe soluri acide sau bazice. Planta tolerează foarte bine fricul, rezistă până la temperaturi de -35oC. Nu suportă deranjamente la nivelul sitemului
radicular şi trebuie transplantată numai în perioada de tinereţe. Uneori se cultivă pentru obţinerea vopselei şi în acest caz este tratată ca plantă
bianuală, ântreaga plantă fiind recoltată în cel de-al doilea an. Drobiţa nu necesită tăieri, dar acestea pot fi aplicate după încheierea înfloririi cu
scopul menţinerii formei plantei. Realizează relaţii de simbioză cu anumite bacterii din sol şi contribuie la fixarea biologică a azotului molecular.
Semănatul se recomandă a se efectua toamna în răsadniţă rece, după parcurgerea unei perioade de stratificare la rece. Se recomandă pre-umecatarea
pentru 24 ore în apă caldă şi semănatul în februarie, în răsadniţă rece. La momentul potrivit se repică în vase individuale şi plantarea afară se
efectuează în cursul verii. Butaşii de lemn semi-maturat, cu dimensiuni de 5-10 cm se pot pregăti în iulie-august în răsadniţă. Înrădăcinarea are loc
în primăvară. Butaşii de lemn matur, cu o lungime de 5-10 cm se pregătesc în răsadniţă în septembrie-octombrie. Plantarea afară se face toamna.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GENISTA TINCTORIA L.
Denumire populară: Drobiţă
Bobiţel, Brabă, Brobiuţă, Dinitră, Drebsoi, Drebuşor, Droh, Drobişor, Drobiţa, Drobiţa boiangiilor, Drobşor,
Drobuşor, Drog, Droghiţă, Flori galbene, Genistră, Ghinistră, Ginistră, Ginistru, Grogană, Grozamă,
Grozamă mică, Grozană, Inistrea, Inistru, Lemnul bobului, Schinistră, Şinistră
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Subarbust; rădăcină pivotantă; planta glabră sau cu peri alipiţi; tulpina erectă sau ascendentă, puternic ramificată, de 10-60 cm înălţime; tulpina 5-
muchiată; frunzele simple, lanceolat-eliptice, ciliate pe margini, acute; flori galben-aurii, grupate în raceme terminale; înflorire iunie-august; fruct
păstaie glabră sau scurt pubescentă; seminţe rotunde, eliptic-lenticulare.
Mezoxerofită, sporadică.
Organe utilizate
Genistae herba.
Florile acestei specii conţin după Carman ş.a. (1985) flavone: luteolina şi genisteina şi isoflavone: daidzeină, genisteină, formononetină şi
isoprunetină (5-O-metil-genisteină). Ozimina (1981) a identificat în G. patulata un C-glicozilflavonoid: orientin 4’-O-glucozid.
Dintre glicozizii izoflavonelor au fost identificaţi: formononetin 7-O-glucozid (ononin), orobol 7-O-soforozid.
Herba conţine: 0,3 – 0,8 % alcaloizi chinolizidinici (citizină, metilcitizină, anagirină, thermoψnă, izosparteină, lupanină, tinctorină), flavonozide
(glucozida luteolului), izoflavonozide (genisteină, genistină, daidzeină), lectine, mucilagii, tanin, .
Diuretică, purgativă, emetică, de creştere a rezistenţei capilare şi de stimulare a circulaţiei renale.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Afecţiuni renale şi ale vezici urinare, tulburări digestive, gută, dureri reumatice.
În medicina, umană, populară se folosesc florile pentru tratarea afecţiunilor hepatice şi ale splinei, durerilor de stomac, afecţiunile ale rinichilor,
reumatismului, hipotiroidiei, iar ca tratament pentru uz extern se utilizează la tratarea reumatismului.
În alimentaţie se folosesc păstăile, care se recoltează în iulie-august ca şi cele de fasole.
Ca plantă tinctorială, se foloseşte partea aeriană, pentru vopsitul fibrelor naturale în verde, portocaliu şi galben intens.

Sarcină.
La administrarea conform indicaţiilor terapeutice nu s-au semnalat reacţii adverse.
Forme farmaceutice
Infuzie.
Posibile cu alte substanţe estrogene.
Recoltare
Frunze, flori
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GENTIANA LUTEA L.
Denumire populară: Ghinţură galbenă
Abrămească, Cahincea, Dunţură, Engere, Enţură, Fierea pământului, Ghimbere de munte, Ghinţurică,
Ginţură, Ginţură amară, Ginţure, Hinţură, Ianţură, Ienţură, Inţură, Inţură galbenă, Inţurea, Inţurică,
Ochincea, Strigoaie, Stegeră, Ţintură
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Familia: Gentianaceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rizom gros; tulpina de 40-120 cm înălţime, fistuloasă, cilindrică, neramificată, glabră, foliată; frunzele lat-ovat-eliptice; flori galbene
dispuse în cime corimbiforme; înflorirea iulie-august; fruct capsulă conică, cu seminţe aripate pe margine.
Specie mezofită, sporadică în etajul boreal-etajul subalpin, pajişti, versanţi însoriţi, abrupţi; ocrotită ca monument al naturii.
Organe utilizate
Se utilizează rizomii şi rădăcinile Gentianae radix, recoltate în lunile septembrie – noembrie, care conţin glucozizi de tip secoiridoidic.
Analiza componenţilor din rădăcinilor acestei specii a indicat prezenţa următoarelor substanţe: glucide (zaharoză), oligoglucide (gentianoză,
gentiobioză şi genţiotrioză), inulină, pectine, proteine (13,8 %), taninuri (acid genţiotanic), steroli (genţiosterol) şi triterpene (lupeol şi β-amirină).
Au mai fost identificate următoarele substanţe:
Vitamine: acid ascorbic, niacină, acid nicotinic, riboflavină, tiamină.
Acizi: acid cafeic, acid genistic, acid protocatechuic, acid oxicinamic, acid cinamic, acid siringic, acid gentisic.
Principii active respectiv glucozizi cu gust amar: gentiină, gentiopicrină, gentiopicrozid, gentiamarină, amarogentină (0,05 – 0,1 %) şi amaropanină.
Derivaţi ai xantonei: gentiseină, gentizina, izogentizina, gentiină, dihidrogentiseină şi gentiozid, precum şi C-glucoxantone (mangiferin), care
imprimă produsului vegetal culoarea galbenă şi constituie elemente caracteristice pentru identificarea chimică.
Compuşi secoiridoizi 2 -3 %: dintre care gentiopicrozidul este constituentul majoritar, 0,05 % amarogentiozidă, amaropanină, amaroswerină, esteri
ai gentiogenolului, swerozidei şi a swertiamarinei;
Alţi constituenţi: alcaloizi (gentianina, gentiaflavina, gentianidina), fitosteroli (gentiosterol), oligozide ca gentiobioza (α- glucoza + β- glucoză),
gentianoza sau gentiotrioza (fructoză + gentiobioză), acid gentizic ( acid 2,5- dihidroxibenzoic), tanin (acid gentiotanic), pectine, enzime.
Enzimele, în cursul fermentaţiei, produc hidroliza gentianozei la zaharoză, a genţionozidei la izogentizină (substanţă puternic colorată) şi parţial a
gentiopicrozidei la genţiogenol (cu diminuarea gustului amar). Nu conţine amidon.
Uleiuri volatile conţin : α-terpineol, carvacrol, cis-linalil oxid, limonen, linalool.
Stimulent al secreţiei gastrice şi biliare (principii amare), stimulent al sistemului nevos cental, în doze mici şi inhibitor în doze mari (compuşi
cetonici), depresivă pentru sistemul cardiovascular (acţiune secundară), antipiretică şi antimalarică.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Ulcere hipoacide, anorexie. Produsul fermentat este folosit în industria băuturilor alcoolice.
În medicină, umană, populară, se folosesc rizomul şi rădăcinile în tratarea gripei, stimularea funcţiei ficatului şi a sistemului nervos, în ascaridioză.
În medicină veterinară se foloseşte pentru tratarea anorexiei, tulburări digestive cronice, cistite hemoragice, tulburări de metabolism.
In industruia băuturilor.
Forme farmaceutice
Tinctură, extract moale, vin tonic.
Necunoscute.
Cultivare
Genţiana necesită în general un sol umed bine drenat, cu o poziţie adăpostită, o anumită umiditate atmosferică, intensitate luminoasă mărită, dar
locuri unde temperatura nu este prea ridicată. În cazul zonelor cu veri fierbinţi este necesară o oarecare protecţie de lumina prea puternică a soarelui.
Cresc uşor în orice sol de grădină, dar preferă solurile alcaline, creşterea plantei este înceată şi trec mulţi ani până la atingerea staturii specifice. Au
sistem radicular foarte profund şi nu tolerează deranjamente la nielul rădăcinilor. Au o viaţă foarte lungă, de 50 de ani sau mai mult. În cazul
inmulţirii prin seminţe trec circa 3 ani până la atingerea capacităţii de înflorire.
Se seamănă imediat ce seminţele s-au maturat, în răsadniţă rece, într-o poziţie luminată. Se poate semăna la sfârşitul iernii sau începutul primăverii,
dar seminţele germinează bine după o perioadă de stratificare. Îşi pierd uşor viabilitatea când sunt păstrate, seminţele mai vechi germinează mai
încet şi neuniform. Este potrivit să se ţină seminţele la circa 10oC pentru câteva zile după semănat, pentru a se permite imbibiţia. După aceasta, o
perioadă de cel puţin 5-6 săptămâni cu temperatura cuprinsă între 0-5oC va determina o germinare rezonabilă. Seminţele se seamănă la suprafaţă
sau se acopră foarte uşor cu un compost. Necesită germinare la întuneric, aşa încât vasele trebuie acoperite cu ceva asemănător ziarului sau se ţin
efectiv la întuneric. Se repică în vase individuale şi se cresc în condiţii de lumină slabă în seră, pentru cel puţin prima lor iarnă. Plantulele cresc
foarte încet şi trec 2-7 ani până la atingerea capacităţii de înflorire. Când plantele au o mărime corespunzătoare se plantează în poziţiile permanente,
la sfârşitul primăverii sau vara devreme. Se pot de asemenea pregăti butaşi din tulpinile bazale, la sfârşitul primăverii.
Recoltare
Rizomi si radacini, cu cazmaua sau dislocatorul pentru sfecla, dupa 2-3 ani de cultura, toamna
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GEUM URBANUM L.
Denumire populară: Cerenţel
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Este o plantă erbacee, perenă, de 20-60 cm înălţime, cu rizom gros, cilindric, oblic, cu numeroase rădăcini adventive; tulpina este simplă sau
ramificată, aspru păroasă, foliată; frunzele bazale sunt dispuse în rozetă, cu 3-5 lobi, lung peţiolate, iar cele tulpinale sunt cu 3 lobi; florile sunt
galbene; înflorirea: mai-septembrie; fructul este o poliachenă.
Specie mezofită, mezotermă, sciadofilă; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, margini şi rarişti de pădure, locuri ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează rizomul Gei rhizoma în scop medicinal şi întreaga plantă (cu rădăcină), la înflorire, în scop tinctorial.
Principalii componenţi identificaţi în rizomii acestei plante sunt: taninurile: 10-24 % taninuri galice (galoil-glucoza) şi catechice (D- catechol), acid
galic şi acid elagic în stare liberă, geozida (glicozida eugenolului cu vicianoza, care prin hidroliză acidă eliberează eugenol, glucoză şi arabinoză).
Alţi constituenţi: acid cafeic, ulei volatil, mucilagii, oze, rezine, principii amare şi 0,3 % ulei volatil.
Antiseptică (atât prin tanin cât şi prin eugenol), antiodontalgică.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Diarei acute, stomatite şi gingivite.
Pigmenţii hidrosolubili extraşi din această plantă pot fi utilizaţi pentru colorarea ţesăturilor în vernil şi kaki.
Culoarea venil se obţine în cazul mordării lânii cu o soluţie de bicromat de potasiu iar culoarea kaki se obţine dacă vopsirea se prelungeşte cu circa
30 de minute (Chirilă ş.a., 1999).
Forme farmaceutice
Tinctură, extract fluid, sirop, decoct, infuzie, gargarisme.
Este un înlocuitor al rădăcinii de Ratanhia.
Posibile, prin diminuarea absorbţiei (prin tanin).
Conservare
Cultivare
Planta creşte uşor într-un sol bun de grădină, bogat în materie organică, bine drenat şi preferă umbra. Planta are capacitatea de a se autoânsămânţa şi
hibridizează uşor cu alţi membri ai genului.
Se seamănă primăvara sau toamna în răsadniţă rece. Se repică în vase individuale şi plantarea afară are loc în cursul verii. Divizarea se poate realiza
primăvara sau toamna, iar procesul trebuie efectuat la fiecare 3-4 ani în vederea menţinerii vigorii plantei. Fragmentele mari pt fi replantate direct în
poziţiile permanne, iar cele mai mici este bine de plasat în vase şi de menţinut în răsadniţă rece până la o bună înrădăcinare. Plantarea afară se
efectuează în primăvară.
Recoltare
Rizomi, prin smulgere sa
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GINKGO BILOBA L.
Denumire populară: Ginco.
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Ginkgoatae
Subclasa:
Ordinul: Ginkgoales
Familia: Ginkgoacaea
Subfamilia:
Arbore ce atinge 30 m înălţime; frunzele căzătoare, în formă de evantai (bilobate) sunt lung peţiolate; florile unisexuate, dispuse pa indivizi separaţi
(plantă dioică): cele ♂ sunt solitare, iar cele ♀ lung peţiolate sunt constituite din 2 ovule din care numai unul se dezvoltă şi formează o sămânţă
acoperită în întregime de un înveliş cărnos, gălbui, pruinos (cu ceară la exterior), urât mirositor; sămânţa se maturează în IX .
Specie cultivată ca plantă ornamentală, originară din Extremul Orient (China).
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele acestui arbore (Ginkgo bilobae folium), care conţin flavonoide şi terpene .
Compuşii activi din această specie sunt constituiţi dintr-un amestec de lactone şi flavonoide. Substanţele flavonoide sunt reprezentate de derivaţii
glicozilaţi ai kampferolului şi quercetinei, lactonele diterpenice de ginkgolidele A, B, C, J, şi M iar lactonele sesquiterpenice de bilobalid şi
bilobanonă.
În frunzele de Ginkgo biloba au mai fost identificaţi următorii componenţi: catechine (galocatechine, epicatechine, epigalocatechine), acizi fenolici
(acid quinic, acid shikimic), steroli (ipuranol), ceruri, derivaţi benzenici (urushiol), ginnon şi acid 6-hidroxykynurenic.
Flavonoidele sunt reprezentate de 3- glucozidele-, 3-ramnozidele-, 3-rutinozidele-quercetolului şi kaempferolului, de esterii p – cumarinici ai
glucoramnozidei quercetolului, kaempferolului şi luteolului şi de biflavoniode (amentoflavona, bilobetol, 5-metoxibilobetol, ginkgetol,
izoginkgetol, hinokiflavonă, sciadopitizozida).
Mugurii foliari sunt organele cele mai bogate în flavonozide, catecholi şi proantocianidoli (mono- şi dimeri).
Substanţele volatile extrase prin hidrodistilare, din frunzele aceatei specii, conţin după Burzo ş.a. (nepublicat) următirii componenţi: iononă (9,98
%), 2-octenal (6,72 %), heptanal (6,11 %), trans-farnesol (6,07 %), β-iononă (5,81 %), hexahidrofarnesil acetonă (4,55 %), dimetil camfor (4,34 %),
nonanal (3,04 %), γ-cadinen (2,92 %), geranil acetonă (2,84 %), trans-edulan (2,69 %), stachen (2,50 %), α-terpinil propionat (2,09 %), p-mentenal
(1,45 %), 2-heptenal (1,57 %), limonen (1,30 %), hexenilacetat (1,30 %), β-citrocitral (1,05 %), β-cubeben (1,04 %), α-pinen (1,03 %), octanal (1,02
%), 2-heptenal (0,91 %), sclareol (0,83 %), tricozan (0,83 %), nerolidol (0,77 %), decanal (0,76 %), pentacozan (0,74) şi tetracozan (0,56 %) (Burzo
ş.a., nepublicat).
Fructele de Ginkgo conţin: acizi graşi (acid caprilic, acid caproic), derivaţi ai benzenului (bilobol, cardol, cardanol, ginkgol, acid ginkgolic, acid 4-
hidroxiginkgolic, acid hidroginkgolic), precum şi acid valerianic şi acid 4- hidroxianacardic.
Seminţele de Ginkgo conţin: glucide, proteine, aminoacizi, lipide, acizi graşi (acid linolenic, acid linoleic, acid miristic, acid oleic, acid palmitic,
acid palmitoleic), vitamine acid ascorbic - 15 – 55 mg/ 100 g, niacină - 2 – 13 mg/ 100 g, acid pantotenic, riboflavină), �?�-caroten, derivaţi
benzenici (bilobol, cardanol) şi acid gadoleic.
Toma şi Rugină (1998) au constatat că în peţiolul frunzelor de Ginkgo se găsesc canale rezinifere formate din 1 – 2 straturi de celule epiteliale şi o
teacă unistratificată de celule cu pereţii sclerificaţi şi lignificaţi. În mezofilul limbului foliar se găsesc fasciculele libero-lemnoase care alternează cu
canale rezinifere.
Detalii...
Vasodilatatoare arteriolară, vasoconstrictoare venoasă, antiedematoasă, creşte rezistenţa şi scade permeabilitatea capilară, inhibă agregarea
plachetară şi eritrocitară, activează metabolismul energetic celular în special la nivel cortical prin creşterea captării glucozei şia oxigenului la nivel
neuronal, epurarea lactaţiilor şi creşterea sintezei de ATP.
Fitocomplexul modifică neurotransmitabilitatea acţionând asupra „turn- over��?-ului neuromediatorilor, densităţii receptorilor sinaptici şi
proceselor de compensare (pe care le accelerează ); protejează integritatea structurală şi funcţională a membranei celulare.
Ginkgolida B este un inhibitor al factorului PAF (mediator fosfolipidic secretat de plachetele sanguine, leucocite, macrofage şi celulele endoteliale
vasculare) implicat în agregarea plachetară, formarea trombinei, reacţii inflamatorii şi alergice.
Flavonoidele au rol de vitamina P şi de captare a radicalilor liberi.
Utilizare
Materie primă pentru obţinerea extractului standardizat în flavonoide (24 %) şi ginkgolide (6 %).
Preparatele pe bază de Ginkgo se recomandă în: tulburări de atenţie şi/sau de memorie la vârstnici, deseori cauzate de insuficienţa circulatorie
cerebrală, însoţite uneori de tulburări de comportament; tulburări neurosenzitive (hipoacuzii cohleovestibulare, acufene, vertij), sechele după
accidente vasculare cerebrale sau traumatisme craniene; insuficienţă arterială periferică (arterită dureroasă însoţită de spasme vasculare, arteriopatii
obliterante ale membrelor inferioare) tulburări ale microcirculaţiei (acroeritrocianoză, acroparestezii, sindrom Raynaud); fragilitate vasculară,
varice, flebite, claudicaţie intermitentă, angiopatie diabetică, crize hemoroidale, ischemie corioretiniană, degenerescenţă maculară a vârstnicilor,
retinopatii diabetice.
Toxicitate
Poate agrava atonia musculară.
Contraindicaţii
Pacienţii care prezintă în istoricul bolii crize epileptiforme.

Tulburări gastro-intestinale, greaţă, dureri de cap, spasme şi crampe musculare, tulburări arteriale, hemoragii, aritmii cardiace, hipotensiune, flebite
(uneori, după administrare parenterală), reacţii alergice, dermatite (după contactul cu fructele, dar uneori şi cu frunzele de Ginkgo).
Forme farmaceutice
Capsule, comprimate şi soluţie buvabilă.
Cu anticoagulante, heparine cu masa moleculară mică, antitrombotice, anticonvulsivante, insulină, antidepresive de tip IMAO, antihipertensive de
tip blocante ale canalelor de calciu (nifedipina, nicardipina), antiinflamatoare nesteroidiene, papaverină, diuretice tiazidice.
Conservare
Cultivare
Gingko reuşeşte pe cele mai multe tipuri de soluri, atâta timp cât acestea sunt bine drenate, dar preferă mai degrabă solurile uscate cu poziţii
adăpostite de vânturile puternce. Plantele stabilizate sunt rezistente la uscăciune, de asemenea rezistă la poluarea atmosferică. Planta are o creştere
îneată, în mdie de mai puţin de 30 cm pe an, în perioada de la sfârşit de mai, până la sfârşit de august. Creşterea însă nu este uniformă în fiecare an.
Este o plantă medicinală populară, iar în China este adesea cultivată în acest scop în interiorul sau în jurul templelor. Plantele sunt fie bărbăteşti, fie
femeieşti, iar o plantă bărbătească poate poleniza până la 5 plante femeieşti. Trebuie să treacă circa 35 de ani pentru ca o plantă produsă din sămânţă
să producă flori. Înainte de a se ajunge la maturitatea sexelor, acestea pot fi distinse deoarce plantele femele tind a avea mai mult o creştere
orizontală a ramurilor şi frunze cu incizii mai adânci, în timp ce plantele mascule au ramurile dispuse sub un unghi mai mic faţă de trunchi şi
frunzele lor nu sunt aşa de puternic lobate. Ramurile bărbăteşti ale pomului pot fi altoite pe oul femeiesc cu scopul fertilizării acestuia. Seminţele
sunt prevăzute cu două sau trei creste şi se spune că cele care au două creste produc plante femeieşti, iar cele cu trei creste produc plante bărbăteşti.
Plantele pot fi supuse unor tăieri pentru a e da o formă specială, deşi după alţii plantele nu suportă tăierile şi adesea se usucă în urma aplicării
acestora.
Se seamănă imediat ce seminţele s-au maturat, în răsadniţă ce sau afară într-un pat nutritiv adăpostit. Unii autori consideră ca fiind necesară
stratificarea, alţii menţionează că aceasta nu este necesară, dar seminţele ar putea fi semănate primăvara, fără însă a se permite uscarea acestora. În
general germinarea este bună. Se repică în vase individuale şi plantele se cresc la loc uşor umbrit în seră pentru primul an. Plantarea afară în poziţia
permanentă se efectuează în primăvara următoare şi se asigură o oaecare protecţie faţă de tempraturile scăzute din cursul primei ierni. Se poate
proceda şi la pregătirea de butaşi din lemn moale, primăvara, în răsdniţă. Butaşii din lemn semi-maturat se pregătesc în iulie-august, în răsadniţă.
Butaşii din lem matur se pregătesc în decembrie, în răsadniţă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GLAUCIUM FLAVUM Crantz
Denumire populară: mac cornut

Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Subfamilia:
Specie anuală, bisanuală, rar perenă, cu tulpina de 30 - 50 cm, dispers păroasă sau glaucă ce conţine un latex de culoare galbenă; frunzele + groase,
cele superioare ovate cu baza adânc amplexicaulă, pentalobate, inegal dinţate pe margine, cle inferioare peţiolate; florile actinomorfe, solitare, pe
tipul 4, cu 2 sepale moale-păroase, petale 4, galbene ca lămâia sau galben-aurii, albe sau roze, la bază de obicei galben-portocalii, mari; înflorirea în
iunie – august; fruct – capsulă silicviformă, lungă de 15-20 cm, uşor curbată.
Specie întâlnită rar din zona stepei până în etajul gorunului, în locuri + nisipoase (Şura Mare, Slimnic – Sibiu, Orşova – M-tele Alion, M-ţii de la
Dâmbovicioara, Cernavodă, Hârşova, Sulina, Cristeşti – Iaşi).
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi organele aeriene Glaucii herba et radix, care conţin alcaloizi, derivaţi din fenilalanină.
Glaucii herba conţine alcaloizi aporfinici (glaucină- alcaloid majoritar, în concentraţie mare, îndeosebi în petale; O-dimetilglaucină, izoboldină,
coridină, magnoflorină), benzofenantridinici (chelidonină, norchelidonină), protoberberinici (stilopină) şi rhoeadinici (glaucină, glaudină,
pontevedrină).
Glaucii radix conţine alcaloizi: allocriptopină, protopină, chelidonină, norchelidonină, cheleritrină, chelirubină, sanguinarină, coridină şi
izocoridină.
Seminţele conţin cantităţi mari de ulei gras sicativ ( 30 – 35%).
Antitusivă asemănătoare codeinei (imprimată de glaucină), dar fără producerea depresiei respiratorii; sedativă şi diuretică.
Importanţa
Medicinala,
melifera
Utilizare
Tuse de diferite etiologii, litiază renală (datorită efectului diuretic) şi unele afecţiuni dermice, nevroze.
Forme farmaceutice
Drajeuri şi soluţie buvabilă.
Înteracţiuni medicamentoase:
Necunoscute
Cultivare
Planta preferă solurile fertile, cu apa freatică în profunzime şi reacţie neutră sau slab acidă. Are cerinţe moderate faţă de temperatură, iar în climatul
temperat iernează bine mai ales dacă solul este coperit de zăpadă. Temperaturile joase din timpul iernii influenţază negativ acumularea glaucinei în
plantă. Este o plantă rezistentă la secetă, iar vremea caldă şi uscată asigură conţinutulcel mai ridicat de aclaoizi.
În ţara noastră se poate extinde în cultură până la altitudinea de 800-1000 m, fiind considerate ca cele mai favorabile zonele din sudul şi vestul ţării.
Se seamănă la mijlocul primăverii sau toamna în răsadniţe reci, de preferat după o stratificar în vederea îmbunătăţirii germinării. Se repică în vase
individuale şi plantulele se cresc în seră cel puţin pentru prima iarnă. Plantarea la locul definitiv se efectuează la sfârşit de primăvară, început de
vară, după trecerea pericolului îngheţurilor.
Recoltare
Herba, cu secera, coasa sau vindroverul, la sfarsitul infloritului si inceputul maturarii semintelor (iulie-august)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GLECHOMA HEDERACEA L.
Denumire populară: rotungioară
Sinonime ştiinţifice: G. parviflora Benth., G. heterophylla Opiz., G. magna Merat, Nepeta glechoma
Benth., N. glechoma α typica Beck.,
brâncă, buruiană rotundă de bube, buruiana leacului, buruiana zgăibii, buruiană de orbalţ, cătuşnică
copiilor, coada ielelor, creasta văilor, frunză de zgaibă, iarba cârtiţelor, iarba mătrililor, iedera zânelor,
mărul lulupui, nejălnică, orbalţ, prelungoasă, piperul apelor, prelungioasă, pristinioară, rănunchioară,
rotundioară, silnică, supărare
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, glabră sau puţin păroasă, cu tulpini lungi de 20-50 cm, repente, cu numeroşi lăstari floriferi ascendenţi sau erecţi, radicanţi. Frunze
reniforme sau cordat ovate, cu margini crenate, rar serate, cele inferioare lung peţiolate, pe faţă verzi închis, pe dos deschise, uneori cu o nuanţă
slabă roşu-violacee, des glandulos punctate. Flori scurt pedicelate, câte 3-10 în cime la subţioara frunzelor, de culoare albastră-liliachie, rar roşie
liliachie, rar albă. Tehtaachene elipsoidale, brunii, netede. Înfloreşte IV-VI.
Specie mezofită către mezohigrofită, sciadofilă, frecventă din zona de silvostepă până în etajul fagului, la margini de pădure, tufărişuri, locuri
umede şi umbrite.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează herba.
Principalele substanţe identificate în herba acestei specii sunt: tanin, saponine, rezine, steroli (β-sitosterol), aminoacizi, salicil alcool (saligenin),
lactone sesquiterpenice (glecomanolid), alcaloizi (glecomin) şi substanţe minerale. S-a mai identificat prezenţa următoarelor substanţe:
Diterpene: marrubin.
Triterpene: acid asiatic, acid ursolic, acid oleanolic.
Acizi fenolici: acid cafeic, acid clorogenic, acid ferulic, acid p-cumaric, acid sinapic, acid rosmarinic.
Uleiul volatil (10 – 60 mg/ 100 g) conţine: α-amirină, β-amirină, borneol, bornil-acetat, β-burbonen, α-cadinol, camfen, p-cimen, β-elemen, γ-
elemen, germacren B, germacren D, izomentonă, izopinocamfonă, α-pinen, β-pinen, α-terpineol, 1,8-cineol, linalol, limonen, mentol, mircenol,
mirtenal, octen-3-ol, 3-octanol, cis-ocimen, pinocarvonă, pulegonă, sabinen, terpinen-4-ol.
Pigmenţi: apigenină, apigenin-3-glucozid, apigenin-7-glucozid (cosmosiin), quercetin galactozid (hiperozid), quercetin-3-glucozid (rutină),
izoquercitină, luteolină, luteolin-7-0-glucozid (cimarozid).
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Medicina umană – planta întreagă sub formă de praf, ceai sau sirop are acţiune terapeutică în bolile aparatului urinar, respirator, digestiv, bolile de
ficat şi rinichi, extern se aplică pe răni.
Medicina veterinară – planta, sub formă de praf, este vermifug pentru cai.
Recoltare
Herba, prin smulgere, in perioada infloritului (aprilie-iunie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GLEDITSIA TRIACANTHOS L.
Denumire populară: Glădiţă
Plătică, Gladici, Gladice, Gladicie, Gladiş, Gledice, Gledicie, Glediţă, Roşcov sălbatic, Roşcovar, Salcâm,
Salcâm boieresc
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Familia: Cesalpiniaceae
Subfamilia:
Arbore cu spini simpli sau ramificaţi, de 20 (45) m înălţime; frunze simplu şi dublu paripenat compuse cu foliole lanceolat-eliptice; florile dispuse
în raceme axilare, albe-verzui, plăcut mirositoare; înflorirea iunie-iulie; fruct păstaie indehiscentă de 30-45 cm lungime şi 3-4 cm lăţime;
Cultivat, ornamental, forestier şi pentru garduri vii.
Organe utilizate
În scop tinctorial se utilizează păstăile verzi sau ajunse la maturitatea deplină Gleditsiae fructus cum seminibus.
Păstăile conţin: glucide, celuloză (12,7 %), lipide (4,6 %), proteine (23,1 %), catechine, epicatechin-3-glucozid, tanin, flavone (acramerina),
izoflavone (olmelină, irigenol, dihidro-4-metoxi-izoflavonă), leucoantocianidine (gleditsina) şi flavonoli (quercetin-diglucozid, fisetina, fustină,
dihidrorobinetină), alcaloizi purinici (triacantina), saponozide şi sapogenoli.
În ţesutul lemnos a fost identificată prezenţa flavanolilor (robinetină, fisetină), a flavanonelor şi flavanonolilor (fustină).
În frunze s-a determinat şi prezenţa unor alcaloizi aşa cum este tiramina, hipoxizina, triacantina, triacantozidul, flavone (acramerină) şi izoflavone
(olmelină).
Florile conţin alcaloizi în concentraţie de 0,2 %.
Seminţele conţin: manoză, galactoză, manogalactani, lipide (0,8 – 3,0 %), vitamine (tocoferol), flobafene, acizi graşi (acid tetrahidroxistearic, acid
dihidroxistearic), acid acetic.
Antilitiazică, expectorantă.
Importanţa
Utilizare
Litiază (biliară, renală), tuse. Seminţele pot fi utilizate şi pentru efectul laxativ.
Pigmenţii hidrosolubili extraşi din păstăi se utilizezază la colorarea lânei în nuanţe bej deschis, bej roziu, brun roziu, brun kaki, kaki deschis, kaki
închis şi kaki brun, în funţie de mordantul utilizat.
Lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi vopsită cu extractul din fructele maturate se colorează în bej-deschis, cea vopsită cu extractul din
fructele nematurate, se colorează în bej-roziu iar dacă se retratează cu bicromat de potasiu, se colorează în brun roziu. Lâna mordată cu bicromat de
potasiu, vopsită cu extractul din fructe mature şi retratată cu bicromat de potasiu se colorează în brun-kaki. Dacă lâna mordată cu bicromat de
potasiu se vopseşte cu extractul din fructe maturate, uscate, se obţine culoarea kaki-deschis, iar dacă se retratează cu sulfat feros, se obţine culoarea
kaki-ănchis (Chirilă, ş.a., 1999).
Toxicitate
Nesemnalată, dar posibilă prin saponozide.
Contraindicaţii
Nesemnalate la doze terapeutice.

Nesemnalate, dar posibile prin saponozide.
Cultivare
Glădiţa reuşeşe pe cele mai multe tipuri de soluri, acide sau alcaline, atâta timp cât acestea sunt bine drenate. Necesită o poziţie însorită. Tolerează
uscăciunea odată ce s-a stabilizat, de asemenea este tolerantă la poluarea atmosferică şi la salinitate. Rezistă la temperaturi de circa -30oC, odată ce
planta s-a stabilizat. Planta este adesea cultivată în regiunile temperate calde, pentru seminţele sale edibile şi petru păstăi. Pomul începe să producă
fructe după circa 10 ani şi producţia comercială durează circa 100 ani. Durata de viaţă este de circa 120 ani. Florile au un miros foarte plăcut şi sunt
foarte atractive pentru albine.
Semănatul se efectuează primăvara în seră, după o preumectare a seminţelor petru 24 de ore în apă caldă. Germinarea trebuie să aibă loc în 2-4
săptămâni, la 24oC. Se procedează la repiat în vase individuale şi plantarea în poziţia prmanentă se face în cursul verii. Pentru primele ierni este
necesară protejarea plantelor împotriva temperaturilor scăzute.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GLYCINE MAX (L.) Merr.
Denumire populară: Soia
Sinonime ştiinţifice: Glycine hispida (Moench) Maxim., Soja hispida Moench
Fasole japoneză, Fasole soia
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă anuală; rădăcină pivotantă, ramificată, cu nodozităţi; întreaga plantă şi mai ales păstaia este hirsut maroniu păroasă; tulpina cilindrică,
ramificată, înaltă până la 150 cm, frunze trifoliate cu stipele mici la bază; florile dispuse în raceme axilare, cu flori puţine, de culoare albă până la
violet; înflorirea iulie-august; fruct păstaie, septată, cu seminţe ovoidale.
Cultivată frecvent, alimentară, oleaginoasă, furajeră.
Organe utilizate
Se utilizează seminţele, rădăcinile sau planta întreagă (în zootehnie). Produsele vegetale folosite Sojae semen et Sojae oleum. Sojae oleum
reprezintă uleiul gras obţinut prin presarea seminţelor speciei de cultură Glycine max (L.) Merr., foarte apropiată de Glycine soja Siebold et Zucc.
sin. Soja hispida L. (Fabaceae).
Seminţele acestei plante sunt bogate în proteine (34 - 40 %), lipide (17 – 22 %), lectine şi au un conţinut mai scăzut de glucide (16 - 20 %) şi
celuloză (3,5 – 5,0 %).
Conţinutul de lipide din liniile noi de soia poate ajunge până la 41,2 – 43,7 %. Proporţia acizilor graşi variază în limite largi în funcţie de genotip.
După Luhrs şi Friedt (1992), uleiul extras din seminţe conţine 11,0 % acid palmitic, 4,0 % acid stearic, 23,0 % acid oleic, 54,0 % acid linoleic, şi 8,0
% acid linolenic. După Eur. Ph. (1997) uleiul de soia conţine: 48 – 58 % linoleic, 17 – 30 % acid oleic, 9 – 13 % acid palmitic, 5 – 11 % acid
linolenic, 3 – 5 % acid stearic, <0,3 % acid palmitoleic, <0,3 % acid palmitoleic, <0,2 % acid miristic, <1 % acid arachidic, acid gadoleic şi acid
behenic.
Proteinele din soia sunt alcătuite din glicină şi β-conglicină.
Steroliii din seminţe sunt reprezentaţi de : β-sitosterol, stigmasterol, campesterol, avenasterol şi tocoferol.
Seminţele mature nu conţin amidon şi au cantităţi mici de glucide solubile: 3,5 – 4,5 % stahioză, 3,7 – 6,7 % zaharoză şi 0,7 – 1,4 % rafinoză.
Conţinutul seminţelor în vitamine este scăzut. În 100 g seminţe s-au determinat: 2,1 mg niacină, 1,68 mg acid pantotenic, 1,14 mg tiamină, 0,64 mg
piridoxină, 0,31 mg riboflavină şi 6 – 11 mg tocoferol (Tabellen Geigy, 1977).
Seminţele de soia au un conţinut mai mare de arginină (2,58 %), fenilalanină (2,15 %), lizină (2,08 %) şi mai mic de izoleucină (1,95 %), leucină
(1,90 %), valină )1,90 %), tirozină 1,37 %), histidină (0,91 %), cisteină (0,65 %), metionină (0,64 %) şi triptofan (0,49 %).
Elementele minerale determinate în 100 g seminţe variază astfel: 1900 mg potasiu, 554 mg fosfor, 235 mg magneziu, 226 mg calciu, 8,4 mg fier, 4,0
mg sodiu, 3,0 mg zinc, 2,3 mg mangan şi 1,17 mg cupru.
Rădăcinile de soia conţin di-C-glicozilflavonoizi aşa cum este 6-C-glucozil-8-galactozilgenkwanin-ul (5,4’-diOH 7-Ome 6-Glc-8-Gal), carlinosid-ul
(5,7,3’,4’-tetraOH 6-Glc-8-Ara) şi isocarlinosidul 8 (5,7,3’,4’-tetraOH 6-Ara-8-Glc). Jai ş.a. (1984a) a identificat în rădăcinile plantelor de soia C-
glicozilflavonoizi O-glicozizi cum este: vitexin 2��?-O-ramnozid.
Isoflavonele identificate în această specie sunt: daidzeina, daidzină, formononetina, isoformononetina şi genisteina. Dintre glicozizii izoflavonelor
au fost identificaţi: daidzein 7-O-glucozid, formononetin 7-O-glucozid (ononin), genistein 7-O-glucozid, glycitein 7-O-glucozid, iar dintre aurone:
hispidol şi hispidol glicozida.
Seminţele au acţiune strogenă (prin genisteină, daidzeină şi gliciteină), antineoplazică (genisteina poate acţiona ca un agonist sau antagonist
estrogenic), hipocolesterolemiantă.
Uleiul extras din seminţe are acţiune emolientă şi hepatoprotectoare, neurotonă, venotonă, datorită lecitinei.
Importanţa
Alimentara,
medicinala, medicina populara
Utilizare
Hipercolesterolemie, afecţiuni hepatice, anemie.
Lecitinele (îndeosebi fosfatidele acizilor linolic şi linolenbic cu colina) purificate şi concentrate sunt folosite sub denumirea de „Essentielle
Phosholypide��? la prepararea unor medicamente hepatoprotectoare (Essentiale), lipotrope (Lipostabil), venotrope (Essaven) sau neurotrope
(Lecitine şi Ascolecitina). Insaponiabilul este întrbuinţat la obţinerea diferitelor preparate dermice pentru ameliorarea sclerodermitei şi a pioreelor
alveolodentare, iar lecitinele la obţinerea liposomilor şi a emulsiilor.
În medicină, umană, populară seminţele se folosesc în caz de astenie, convalescenţă, diabet zaharat, cancer de sân, afecţiuni dermatologice,
reumatism, surmenaj fizic şi intelectual.
În alimentaţie, seminţele se folosesc la obţinerea diferitelor produse alimentare (pâine, prăjituri, maioneză, bomboane, etc.).
În industrie, seminţele se folosesc la fabricarea de sosuri, ulei, macaroane, fulgi, lapte, biscuiţi, brânză, etc., uleiul este folosit la fabricarea
săpunului, maselor plastice, din ulei se separă şi lecitina.
În zootehnie, se foloseşte planta ca masă verde, fân sau siloz sau se folosesc seminţele în hrana animalelor.
În agricultură, planta este bună premergătoare pentru cereale deoarece îmbogăţeşte solul în azot.
Toxicitate
Contraindicaţii
Necunoscute.

Tulburări gastro-intestinale, vomă, dermatite de contact, afectarea ciclului menstrual, tulburări tiroidiene, unele forme de neoplasm.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Comprimate, capsule şi unguente.
Reduce absorbţia ferului, a levotiroxinei; scade efectul tamoxifenului şi warfarinei.
Conservare
Cultivare
Este o plantă care creşte uşor, pe soluri bine drenate, fertile şi cu poziţie însorită, însă tolerează o varietate de tipuri de soluri. Creşte mai bine decât
alte plante de cultură pe soluri care au fertilitate redusă, sunt mai uscate sau slab drenate. Planta nu creşte bine în climat umed sau excesiv de
călduros. Tolerează pecipitaţii anuale cuprinse între 31-410 cm, necesitând cel puţin 50 cm pentru o recoltă bună, o temperatură medie anuală
cuprinsă între 5,9-27oC şi un pH cuprins între 4,3-8,4. Soia reprezintă una dintre cele mai larg cultivate plante, pentru seminţele sale bogate în ulei
şi proteine. Este o plantă subtropicală, dar cultura ei se extinde de la tropice până la 520 latitudine nordică. Soia este o plantă de zi scurtă şi nu
înfloreşte sau nu formează seminţe dacă durata de iluminare zilnică este mai mică de 13 ore. Relizează simbioză cu anumite bacterii din sol,
formează nodozităţi la nivelul sistemului radicular şi contribuie la fixarea biologică a azotului molecular.
Semănatul se realizează în seră primăvara devreme după o preumectare a seminţelor pentru 12 ore. Germinarea are loc în 2 săptămâni la
temperatura de 12-16oC. Se repică în vase individuale şi plantarea afară se realizează la sfârşit de primăvară sau vara devreme. Seminţele pot fi
semănate şi in situ primăvara târziu, după o preumectare în apă încălzită pentru 12 ore.
Recoltare
Seminte, recoltare mecanizata cu combina, august-septembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GLYCYRRHIZA GLABRA L.
Denumire populară: Lemn dulce
Dulcişor, Iarbă dulce, Rădăcină dulce, Reglisă
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă perenă, subarbust; rizom gros; tulpina de 50-100 cm, frunze peţiolate imparipenat compuse, foliole glandulos-punctate pe faţa inferioară, cu
margine întreagă; florile dispuse în racem, de culoare liliachie, înflorire iunie-iulie; fruct păstaie.
Specie xeromezofită-mezofită; rară în zona de stepă-zona de silvostepă, pajişti şi tufărişuri.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rizomul şi rădăcinile (Liquiritiae radix), de la plantele de trei ani, recoltate toamna şi uscate la soare, care trebuie să
conţină cel puţin 5% acid glicirizic şi 20-25% substanţe solubile în apă (pentru produsul decorticat, respectiv nedecorticat).
În rădăcinile acestei plante s-au determinat următoarele substanţe: amidon (5,0 – 20,0 %), glucide (3,0 – 14,0 %), glucoză (3,0 – 4,2 %), fructoză,
zaharoză, hemiceluloză, pectine, proteine (11,0 %), lipide (0,8 – 1,0 %), taninuri, rezine, betaine, amide (asparagină), şi substanţe minerale. Au mai
fost identificate următoarele substanţe:
Aminoacizi: alanină, acid aspartic, treonină, prolină, serină, glicină, valină, izoleucină.
Vitamine: acid ascorbic, niacină, acid nicotinic, riboflavină, tiamină.
Triterpene: acid betulinic, grabrolid, acid glicirretic (0,6 – 2,2 %).
Cumarine: umbeliferonă, herniarină, glicerină (3-acil cumarină), licumarină, glicocumarine, izoglicilcumarine.
Steroli: beta-sitosterol, stigmasterol.
Pigmenţii: sunt reprezentaţi de flavone: apigenină, licoflavanonă, liquiritină, ramnoliquiritină, glabranină, pinocembrină, glabrol, 3'-dihidroglabrol,
4',7-dihidroxiflavonă, vitexină, calcone: licocalconă, licoflavanol A şi B, neoizoliquiritină, izoliquiritigenină, licurozidă, flavonoli: izoquercitină,
izoflavone şi izoflavanone: genisteină, formonometina, licoricidina, licoizoflavanonă A, B şi C, prunetina, glizarina, licorina, liquiritină, glabridina,
glabronă, hispaglabridina A, hispaglabridina B, 4'-O-metilglabridina, 3'-metilglabridina, fasconilizoflavan, 7-hidroxi-2-metilizoflavonă,
glicirrizoflavonă, 2,7-dihidroxi-3',4'-dimetoxiizoflavonă, 7-acetoxi-2-metilizoflavonă, faseollinizoflavan, caroteni: beta-caroten.
Saponozide triterpenice (2-12 %): acid glicirizinic, glicirizină, acidul 18-alfa-glicirizinic, acid 18-beta-glicirizinic (1,6 – 9,5 %), acidul liquoric,
acidul liquiritic, acidul liquiridiolic, acid glabric, acid glaboric, acid glabrolonic. Componentul dominant (3-5%) este glicirizina (acid glicirizic),
respectiv 3-O- biglucuronopiranozida acidului gliciretic sau gliciretinic, ca sare de calciu şi de potasiu. Glicirizina eliberează prin hidroliză două
molecule de acid glucuronic şi o moleculă de de acid gliciretic (agliconul). Acidul gliciretic este 3-beta-hidroxi-11-oxo-20-carboxi-12-oleanen.
Lactone: gama-butirolactonă, gama-heptalactonă, gama-hexalactonă, gama-nonalactonă, gama-octalactonă, glabrolidă, deoxiglabrolidă,
izoglabrolidă, 21-alfa-hidroxiizoglabrolidă.
Uleiul volatil conţine: 1-pentadecanol, propenil-anisol, 2-butil-2-octenal, alfa-terpineol, alfa-terpinolen, anetol, camfor, butil-ftalat, carvacrol,
eugenol, fenconă, geraniol, lavandulol, p-cimenol, pseudoiononă, terpinen-4-ol, thujonă.
Dintre compuşii triterpenici, au mai fost identificaţi: acidul liquiritic (epimer C 20 al acidului gliciretic), acidul glabric (acid 18- hidroxigliciretinic),
gliciretaldehida, gliciretol, acidul 24-hidroxiliquiritic, acid liquiridiolic, 24-hidroxigliciretatul de metil, acidul glabrovaic. Culoarea galbenă a
produsului este imprimată de flavone şi chalcone. Dintre flavone s-au izolat: liquiritozida ( 4΄- glucozida liquiritigenolului ), ramnoliquiritozida,
neoliquiritozida (7- glucozida liquiritigenolului) (V.I. Litvineko, 1963), glabrolul (Tamotsu şi colab., 19769), glabridina (izoflavonă), iar dintre
chalcone izoliquiritozida (4΄-O-ramnoglucozida izoliquiritigenolului) şi neoizoliquiritozida (7- glucozida liquiritigenolului), a căror structură
chalconică poate fi regenerată la flavonă, în mediu acid. Dintre aceştia majoritari sunt liquiritozida şi izoliquiritozida care, în timpul uscării,
hidrolizează parţial.
Alţi constituenţi: poliholozide (glicirizan GA, un beta-D-galactan cu legături 1→6 şi 1→3 glicozidice, în G. glabra şi glicirizan UA alcătuit din L-
arabinoză, D-galactoză, L-ramnoză şi acid D-galacturonic, în G. uralensis), cumarine (umbeliferonă, herniarină, licumarină = 4-metil-5hidroxi-
acetilcumarina), fitosteroli (beta-sitosterol, dihidro-stigmasterol), 5-15% oze (glucoză, zaharoză), manitol, 20-30 % amidon, 2-4 % asparagină,
rezine, 4-6 % substanţe minerale, 0,04 %- 0,06 % compuşi volatili, proteine, substanţe amare (glicinamarin). Deoarece substanţele amare se găsesc
în ţesuturile externe, acestea se îndepărtează prin decorticare, la majoritatea sorturilor.
În organele aeriene s-a constatat prezenţa următoarelor substanţe: manitol, rezine, steroli (dihidrostigmasterol), vitamine (acid nicotinic), pigmenţi
flavonoizi (quercetină, izoquercitrină, vitexină, prunetină, dihidroxiflavone, hidroxicalcone, 7-metoxi-2-metilizoflavonă), triterpene
(dezoxiglabrolid), acizi fenolici (acid ferulic, acid sinapic) glicozizi fenolici (arbutină), glicozizi metilsalicilici (gaulterină), alcaloizi pirolizidinici
(echinatină), tanin (acid galic), acid glicirretic, acid dezoxiglicirretinic, acid hidroxiglicirretic, hidroxiglicirrizin, acid liquidiolic, acid liquiritinic,
betaine, acid betulic. Principalul compus activ din organele aeriene este metil salicilatul.
Demulcentă şi expectorantă (prin saponozide – glicirizină, acid gliciretic şi derivaţi); antiinflamatoare de tip cortizonic şi mineral-corticoidă
(glicirizină, steroli); diuretică (glicirizină şi flavone); antispastică (cumarine, flavone); oestrogenă (steroli); cicatrizantă şi antiulceroasă (glicirizină,
acid gliciretic, flavonozide), bacteriostatică (glicirizină, flavonoide); antalgică; poliholozidele au o pronunţată acţiune asupra sistemului
reticuloendotelial (K. Takada şi colab., 1992,) evidenţiindu-le proprietăţile imunologice; izoliquiritigenol inhibă aldo- reductaza, prin această
acţiune putând preveni complicaţiile diabetului (K. Aida şi colab. 1990); agliconii flavonici s-au dovedit mai activi decât heterozidele lor.
Glicirizina in vitro este activă pe numeroase virusuri, are slabe proprietăţi bacteriene, este un antihepatotoxic, imunostimulator şi cicatrizant . Este
lipsită de efecte teratogene, mutagene sau cancerigene.
Acţiunea antiinflamatoare a acidului gliciretic se manifestă in vitro indirect prin inhibarea competitivă a enzimelor implicate în degradarea
hormonilor steroidici (delta-4,5-beta- reductaza) sau în dezactivarea cortisolului (11- beta- hidroxisteroid dehidrogenaza) şi printr-o afinitate faţă de
receptorii aldosteronici.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Maladia Addison, artrită reumatoidă ( glicirizină şi acidul 18- hidroxigliciretic); ulcer gastroduodenal, gastrite şi gastro-duodenite ( extracte brune,
suc, glicirizat de amoniu ); afecţiuni bronhopulmonare; crize hemoroidale, eriteme solare, dermite seboreice, prurit vulvar, înţepături de insecte,
afecţiuni ale cavităţii bucale şi orofaringiene; corector de gust oentru preparate mai puţin agreabile (acidul gliciretic sub formă de sare sau de ester,
produsul vegetal pulverizat).
Sucul este un foarte bun excipient pilular, iar gelul preperat cu glicirizină constituie un bun vehicul pentru încorporarea altor medicamente de uz
local, glicirizina mărind absorbţia cutanată a altor substanţe active.
Uleiul volatil extras din această plantă se utilizează pentru aromatizarea băuturilor, pastei de dinţi etc.
În industria alimentară se utilizează ca edulcorant (puterea edulcorantă este de 50- 60 de ori mai mare decât a zaharozei) şi spumefiant, la prepararea
de băuturi alcoolice şi nealcoolice carbogazoase, a berei brune, în cofetărie şi în industria tutunului. Pentru prevenirea abuzului, aceste preparate ar
trebui etichetate corespunzător.
În medicină, umană, populară se foloseşte rădăcina şi rizomul care au acţiune expectorantă, diuretică, antiinflamatoare, laxativă sau purgativă în
funcţie de doză, tratează artrita, ulcerul gastric, bronşita şi traheita.
În medicină veterinară se foloseşte pentru tratarea bronşitelor, constipaţiilor şi gastroenteritelor.
Toxicitate
Contraindicaţii
Nu se utilizează în hipertensiune arterială fără avizul medicului, nu se asociază cu corticosteroizi. Din aceste motive se recomandă a nu se depăşi
administrarea în 24 de ore a 8 g de p.v. sub formă de infuzie şi 5 g sub formă de pulbere, a 3 mg/kg (în medie 125 mg) glicirizină sau cantitatea
echivalentă de extract.

Consumul abuziv poate determina apariţia de edeme, hipertensiune, hipokalemie, anomalii cardiace, tulburări ale contractilităţii musculare
(simptome de hiperaldosteronism induse de activitatea mineralo- corticoidă a acidului gliciretic).
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Tinctura, extract, pulbere, suc, infuzia.
Acid gliciretinic sau acid gliciretic (DCI – enoloxone). De asemenea, a fost preparat un unguent pe bază de liquiritozidă (patent japonez – CA,
1992, 117,55948) folosit la pacienţii cu melanodermii senile.
Sucul de liquiritia, în amestec cu aspirina are acţiune analgezică, antiinflamatoare şi antipiretică. În prezent acidului gliciretic berberina pierde
gustul amar; glicirizatul de berberină rezultat este folosit în tratamentul bolilor gastro-intestinale cu componentă alergică. În gastrite şi ulcere se
foloseşte şi glicirizatul bazic de bismut sau de aluminiu ( E. Bran, 1971). Acidul gliciretic măreşte activitatea piridoxinei când se asociază cu
aceasta.
Cercetările efectuate la noi în ţară au condus la stabilirea unui nou procedeu de obţinere a glicirizatului de amoniu (Cionga E. Şi V. Cucu, 1952; V.
Cucu şi E. Nichiforescu, 1956), activ în maladia Addison (experimentare clinică la Institutul de Endocrinologie C.I. Parhon din Bucureşti, 1957) şi
la obţinerea unui extract lipsit de glicirizină, dotat cu proprietăţi antiulceroase (V. Cucu şi E. Nichiforescu, 1957).
Conservare
Cultivare
Se recoltează de obicei toamna, de la plante de culturăsau spontane, rădăcinile şi stolonii în vârstă de 4-5 ani ( cele mai valoroase sunt rădăcinile
recoltate după 8-9 ani de vegetaţie). Coletul cu mugurii şi o parte din rădăcina principală se replantează pentru asigurarea reproducerii plantei.
Restul rădăcinilor se lasă câteva zile la ofilit, se scutură, se spală rapid sub jet puternic de apă, se zvântă şi se aşează în grămezi care se acoperă cu
paie sau cu stuf, pentru o uşoară fermentare , timp de 10-15 zile (în care capătă gust dulce şi se intensifică culoarea galbenă). Se taie apoi în
fragmente de 20 – 25 cm, se decortică, eventual se despică longitudinal, se usucă la soare sau artificial la 35 – 40 ˚C. Decorticarea se face în scopul
îndepărtării gustului amar- astringent şi uşor iritant al scoarţei.
Planta necesită un sol fertil, adânc, bine aprovizionat cu apă, în vederea unei bune produceri de rădăcini. Condiţiile uşor alcaline permit producerea
celor mai bune plante. Rezistă la circa -15oC. Se cultivă pentru rădăcinile sale şi având în vedere că nu sunt necesare seminţele, planta este prevenită
a înflori, aşa încât să se obţină o producţie de rădăcini de înaltă calitate. Realizează relaţii de simbioză cu unele bacterii din sol şi contribuie la
fixarea biologică a azotului molecular.
Se seamănă în seră primăvara sau toamna, după o preumectare în apă încălziă pentru 24 ore. Se repică în vase individuale şi se cresc ân seră pentru
prima iarnă. Plantarea afară se realizează primăvara târziu sau la începutul verii, în perioada creşterii active. Prin producere din sămânţă creşterea
este înceată. Divizarea rădăcinilor se poae realiza primăvara sau toamna şi fiecare parte divizată trebuie să aibă cel puţin un mugure crescând.
Fragmentele divizate toamna pot fi replantate imediat sau pot fi depozitate până primăvara, când se efectuează plantarea afară. Fragmentele mici
este bine să fie plasate în răsadniţă rece, până la stabilizare, înainte de af fi plantate afară în cursul primăverii sau verii.
Sorturi comerciale:
Liquiritiae radix mundata alcătuit din rădăcinile şi stolonii curăţaţi de suber şi de o parte din parenchimul cortical, decorticarea efectuându-se o
singură data;
Liquiritiae radix bismundata, când decorticarea se realizează de două ori;
Liquiritiae radix non mundata (non decorticata, cruda, naturale) reprezentat de produsul nedecorticat.
Recoltare
Rizomii si radacinile, cu cazmaua, dislocatorul pentru sfecla, sau plug fara cormana, primavara, inainte de inflorire sau toamna septembrie-martie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GOSSYPIUM HIRSUTUM L.
Denumire populară: Bumbac
Bumbăcar, Bumbăcel
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:
Plantă anuală în ţara noastră (perenă în ţara de origine); tulpina înaltă de 90-120cm, ramificată, acoperită cu peri patenţi; frunze alterne, palmate,
trilobate, rotunde sau reniforme, cordate la bază, pe dos păroase; florile apar pe ramificaţiile simpodiale, sunt pentamere, cu un caliciu extern format
din 3 hipsofile mari, dinţate şi petale galbene; înfloreşte în lunile VII-IX; fructul – capsulă ce se deschide în 4, rar 5 valve; seminţe alungite,
acoperite cu fibre de bumbac potrivit de lungi.
Specie cultivată ca plantă textilă, originară din Peru.
Organe utilizate
Se utilizează perii celulozici, care acoperă seminţele şi seminţele.
Analizele efectuate la plantă a evidenţiat prezenţa următoarelor substanţe: catechine, galocatechine, epigalocatechine, dimeri sesquiterpenici
(gossipol), pigmenţi (quercetină, delfinidină), vitamine (rutină), izoastragalină, nicotiflorină, acid p-cumaric şi uleiuri volatile (α-felandren, α-pinen,
β-felandren, cadien, bisabolen, canpfen, β-bisabolol, ocimen, octacozanol).
Seminţele au conţinut următoarele substanţe: glucide (7 %), celuloză, inozitol (0,3 %), oligozaharide (zaharoză, rafinoză, stahioză, glucoză,
fructoză), proteine (20 - 25 %), lipide (16 – 21 %), vitamine (niacină, biotină acid pantotenic) acid linoleic (7 – 10 %), acid oleic (3 – 6 %), acid
arahidic, acid miristic, acid stearic (0,1 – 0,5 %) şi lignanii (+).
Uleiul gras din seminţele de bumbac mai conţine steroli (β-sitosterol, campesterol, stigmasterol, δ-7-stigmasterol, 24-metil-cicloartenol), tocoferoli
(α- şi γ-tocoferol), precum şi urme de gosipol.
În flori s-a determinat: pigmenţi (izoquercetrin, kampferol, quercetin-3-glucozid, quercetin-3-soforozid, quercimetrin, crizantemină,), acizi graşi
(acid cerotic), vitamine (riboflavină), acizi fenolici (acid salicilic), terpene (cicloartenol), alcaloizi (hirsutin).
Gosipolul din seminţe are proprietatea de a inhiba enzimele metabolismului energetic, decuplează lanţul respirator de la fosforilarea oxidativă, scade
concentraţia celulară de ATP şi prezintă un efect de antifertilitate.
Importanţa
Producatoare de fibre textile
Utilizare
În medicina tradiţională uleiul de bumbac se foloseşte în cazul hipercolesterolemiei sau lipsei de vitamină E.
În medicina indiană, seminţele se utilizează în dureri de cap, tuse, disenterie, constipaţie, gonoree, cistită, febră, lactaţie scăzută, epilepsie şi
muşcături de şarpe, dar eficacitatea pentru aceste indicaţii încă nu a fost dovedită.
Toxicitate
Seminţele sunt toxice datorită conţinutului în gosipol. Administrarea cronică conduce la tulburări de fertilitate la bărbaţi.
Contraindicaţii

Experimente pe animale (iepuri) au demonstrat o creştere a nivelului seric de colesterol şi trigliceride, la administrarea îndelungată (câteva
săptămâni) de acizi graşi ciclopropenici. De asemenea a fost înregistrată o întârziere a dezvoltării sexuale la şobolani femele.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara tarziu
Recoltare
Scoarta radacinilor
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: GYPSOPHYLA PANICULATA L.
Denumire populară: Ipcărige
Coroana miresei, Floarea miresei, Gipsariţă, Iperige, Ipsoriţă, Scuturice,Strălucită
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subfamilia:
Plantă perenă cu rizom ramificat şi puternic; tulpina înaltă de 60-90 cm, foarte ramificată de la bază; frunze opuse, lanceolate, trinerve, întregi pe
margini; inflorescenţe laxe, bogate în flori, protejate de bractee alb-membranoase; caliciul campanulat, adânc laciniat, laciniile au marginea albă,
membranoasă; petalele albe sau palid-roşiatice; fruct – capsulă denticulată mai lungă decâtl caliciul cu seminţe turtite, zgrăbunţoase.
Specie xerofită, întâlnită sporadic din zona stepei în subetajul gorunului în locuri nisipoase, pietroase, pe lângă căi ferate.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi rizomii, care se recoltează toamna.
Rădăcinile şi rizomii (Saponariae albae radix) conţin 15-20% saponozide triterpenice reprezentate de heterozide ale gipsogenolului şi derivaţilor săi,
denumite generic saponalbină. Constituentul principal este gipsozida A (gipsofila saponina), o bidesmozidă a gipsogenolului care are partea
glucidică alcătuită din acid glucuronic, arabinoză, glucoză, galactoză, ramnoză, fucoză şi trei molecule de xiloză. Din totalul saponinic au fost
izolate saponozidele A, B, C, heterozide ale gipsogenolului, gipsogenol-lactonei şi respectiv 13-β-hidroxi-dihidrogipsogenol.
Expectorantă, diuretică, depurativă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se folosesc ca detergenţi fini în dermatologie şi cosmetică sau intră în formula soluţiilor pentru stingerea incendiilor. Constituie materie primă
pentru obţinerea saponinei standard denumită Saponinum album.
Medicină umană (populară): rizomul, rădăcina – ceai, decoct pentru tratarea anemiei, astmului, reumatismului, bolilor de ficat, stomac
Industria alimentară: rădăcinile – pentru fabricarea halvalei, halviţei.
Industria casnică: rizomul, rădăcinile – uscate, folosite la spălat în locul săpunului.
Ornamentală
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanta in camp in pragul iernii sau primavara; 100-150 g/ha seminte amestecate cu seminte de plante indicatoare (salata); distanta intre randuri
62,5 cm, iar adancimea 1-1,5 cm
Recoltare
Radacinile si rizomii, cu pluguri fara cormana sau dislocatoare pentru sfecla, in anul doi sau trei de vegetatie, la sfarsitul lunii august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HAMAMELIS VIRGINIANA L.
Denumire populară:
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Hamamelidae
Ordinul: Hamamelidales
Familia: Hamamelidaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Este un arbust de la care se utilizează frunzele, care conţin taninuri.
Frunzele conţin: 0,05 % ulei volatil (2-hexen-1-al, aldehidă acetică şi iononă), 5-10 % taninuri galice reprezentate de hamamelitanin (diesterul galic
al hamamelozei), acid galic, poligaloilglucoză şi taninuri mixte (galat de epicatechol). Alţi constituenţi: proantocianidoli (copolimerii procianidol-
prodelfinidol), heterozide flavonolice (astragalozida, miricitrozida), mucilagii, pectine şi ulei volatil în cantităţi mici (în a cărui compoziţie intră 2-
hexenal, acetaldehida, α- şi β-iononă, eugenol, α-terpineol, linaloloxid).
Pigmenţi flavonoizi: astragalin, izoquercitrin, kampferol, leucocianidin, leucodelfinidin, mircetină, mircetin-3-glucozid, quercetină, quercitrină şi
glicozide ale quercetolului, kampferolului şi mircetolului, afzelin, spireozid. Scoarţa de pe tulpini este bogată în tanin (hamamelitanin) şi
antocianidine.
Hemostatică, bacteriostatică, moluscicidă, vasoconstrictoare venoasă, periferică şi vasoprotectoare (vitamină P prin conţinutul în flavone).
Importanţa
Medicinala,
aromatica
Utilizare
Afecţiuni venoase (varice, hemoroizi, flebite), eczeme uscate, dermite iritative (eriteme fesiere, fisuri ale pielii, degerături, arsuri superficiale
limitate), stări congestive uterine; în cosmetologie este folosit pentru îngrijirea tenului sub formă de loţiuni astringente şi în combaterea celulitei
(sub formă de unguent).
Toxicitate
Afecţiuni digestive şi toxicitate hepatică la administrare îndelungată.
Forme farmaceutice
Extract moale, extract fluid, tinctură.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin rasad din seminte, toamna in strat rece (germinare foarte lenta-pana la 18 luni); transplantare in ghivece si apoi in camp
Recoltare
- Seminte, recoltate toamna tarziu
- Flori, recoltate toamna
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HEDERA HELIX L.
Denumire populară: Iederă
Boroştean, Buruiana sburătorului, Ederă, Edera celor frumoase, Edera zânelor, Fanchiu, Hederă, Iadără,
Iedera celor frumoase, Iederă de pădure, Iedera zânelor, Iederuţă, Iegeră, Sarcie, Sârdar
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Araliaceae
Subfamilia:
Liană – tulpina şi ramurile se fixează pe suport cu ajutorul unor rădăcini adventive ce apar pe internoduri; lăstarii şi frunzele tinere sunt acoperiţi cu
peri stelaţi; frunzele alterne, simpla, dimorfe – pe ramurile sterile sunt palmat 3-5 lobate, pe cele fertile sunt ovate sau romboidale; florile mici,
galben-verzui sunt grupate în umbele simple; înfloreşte în IX – X; fructul – bacă sferică, negricioasă atinge maturitatea în anul următor, în lunile IV-
V.
Specie mezotrofă, mezofilă, frecventă din zona pădurilor de stejar până în etajul fagului prin păduri umbroase, pe stânci şi ziduri umede; creşte
trându-se la suprafaţa solului sau se urcă pe trunchiurile arborilor sau oricare alt suport de care se prinde datorită rădăcinilor adventive; se dezvoltă
mai ales pe soluri calcaroase, de la câmpie până la 1800 m altitudine; fructifică după mai mulţi ani de la germinaţie.
Detalii...
Organe utilizate
frunzele, ramuri florifere.
Frunzele conţin 5-8% saponine triterpenice denumite hederasaponine (A-I). Acestea sunt bidesmozide ale hederagenolului (hederacozida A sau α-
hederina, hederacozida C), ale acidului oleanolic (hederasaponina B) şi ale baiogenolului (saponina K10). Principalele saponozide sunt
hederasaponinele B, C şi saponina K10. predomină hederasaponina C (5-7% din totalul saponozidic).
Alţi constituenţi: flavonozide, poliine (falcarinol, falcarinonă, 11,12-dehidrofalcarinol), acizi polifenolici, steroli.
Fructele şi tulpinile conţin de asemenea saponozide.
Expectorantă, antibacteriană, antispastică, analgezică, cicatrizantă, antiinflamatoare, febrifugă, antireumatică, antiedematoasă, antimicotică ,
antipruriginoasă, antiparazitară.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Bronşite acute şi cronice, astm bronşic, tuse convulsivă, migrene şi dureri de ficat şi stomac; răni sau ulceraţii, micoze, celulită; în cure de slăbire.
Medicină umană (populară): frunzele– folosite pentru diferite afecţiuni ale pielii; ramuri florifere – ceai, pentru tratarea tusei, aprinderii la plămâni,
ca febrifug, contra “nădufului��? şi a “vătămăturii��? (hernie sau alte afecţiuni interne cu manifestare acută); planta – fiartă bine folosită
pentru oblojeli puse pe umflături, scrântituri sau fracturi ale căror legături se fixau cu scândurele sau pentru tratarea răcelilor, reumatismului; frunze
– împreună cu varză sărată se puneau în cazul durerilor de cap; planta – decoct folosit ca astringent, combaterea diareei sau pentru durerile de ficat
şi de burtă.
Practici, credinţe : amintită în numeroase cântece populare; în unele părţi se puneau la mormintele celor tineri.
Apicultură: specie meliferă furnizând albinelor culesuri târzii de nectar şi polen.
Toxicologie: fructele sunt toxice.

Potenţial mediu de sensibilizare la contactul cu pielea.
Cultivare
Iedera reuşeşte în orice tip de sol, creşte uşor, dar îi displac solurile inundate, foarte uscate sau foarte umede. Creşte bine pe soluri argiloase grele,
tolerează umra foarte ceasă, dar nu înfloreşte în astfel de poziţii. Este o plantă foarte tolerantă la poluarea atmosferică, iar plantele stabilizate sunt
tolerante la uscăciune. Suportă temperaturi de până la -25oC. Este o plantă agăţătoare, nu dăunează pomilor, nu este parazită, căci obţine nutrienţii
prin intermediul solului şi cu ajutorul energiei luminoase.
Semănatul se efectuează primăvara în răsadniţă rece, iar patru săptămâni de stratificare la rece îmbunătăţeşte germinarea. Se repică în vase
individuale şi se cresc în răsadniţă rece pentru prima iarnă. Plantarea afară se efectuează la sfârşitul primăerii sau vara devreme. Se pot pregăti
butaşi din lemn semi-maturat, în iulie/august, într-o poziţie umbrită în răsadniţă, sau butaşi de lemn matur cu lungimea de 12 cm, în noiembrie, în
răsadniţă rece.
Recoltare
Frunzele, manual, tot timpul anului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HELLEBORUS PURPURASCENS Waldst. et Kit.
Denumire populară: Spânz
Barba lupului, Bojoţel, Boşuţă, Boţăţel, Bozăţel, Coada popii, Cucurig, Cutcurig, Iarba nebunilor, Ouăle
popii, Poranici, Spanţ, spănz, Spân, Spânţ, Spunz
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă erbacee perenă. În sol formează rizom. Frunzele palmate, cu 5-6 segmente; cele bazale sunt lung peţiolate, cele superioare sunt sesile. Florile
mari, uşor nutante sunt hermafrodite şi au învelişul floral format din 5 tepale libere, verzi-purpuriu la exterior, verzi la interior; între stamine şi
tepale se găsesc numeroase nectarii cu aspect de cornet. Fructul de tip polifoliculă.
Specie cu înflorire timpurie, frecventă în păduri, tufărişuri, poieni din etajul fagului, molidului (600-1400 m alt.).
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rizomii şi rădăcinile acestei specii, care conţin heterozide cardiotonice.
Rizomii însoţiţi de rădăcini conţin: heterozide cardiotonice bufadienolidice (helebrozida = helebrina şi desglucohelebrozida), saponozide sterolice
(heleborină) şi compuşi din seria ecdisteroizilor, protoanemonină. Helebrozida este 3-O-ramnozil-glucozida helebrigenolului.
Protoanemonina, lactonă hemiterpenică instabilă, se dimerizează transformându-se în anemonină (netoxică) în timpul uscării.
Cardiotonică, antialergică, antiinflamatoare, imunostimulatoare; protoanemonina conferă produsului proprietăţi antibacteriene.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Insuficienţa cardiacă (puţin folosit ca atare, mai frecvent ca materie primă pentru obţinerea de preparate farmaceutice pe bază de helebrozide), algii
poliarticulare, artroze (unguent, injecţii locale cu extracte lipsite de heterozide cardiotonice), prevenirea şi tratarea unor boli infecţioase la animale
(implantarea de rădăcini proaspete în urechi, la porcine şi ovine sau sub piele la bovine şi cabaline, în creastă la păsări).
Medicină umană (populară): rizomul– fiert în rachiu, folosit pentru dureri de dinţi; decoct pentru tratarea de “cel pierit��?, tulburări de tranzit
intestinal, viermi intestinali; planta – uscată, pisată pentru tratarea herniei; flori, frunze – oblojeli pentru răceală.
Toxicitate
Intoxicaţiile cu spânz sunt rare şi se manifestă prin senzaţii de furnicături ale mucoasei bucale şi gâtului, vomismente, diaree şi midriază.
Contraindicaţii

Protoanemonina provoacă dermite alergice de contact.
Recoltare
Rizomi si radacini, cu cazmaua, in perioada august-noiembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HELIANTHUS ANNUUS L.
Denumire populară: Floarea soarelui
Ierboaie, Ochiul soarelui, Răsărită, Rujă, Ruja soarelui, Rujă de câmp, Rujă de soare, Ruji, Rujoancă,
Rumăniţă mare, Soarea soarelui, Sora soarelui, Soreancă, Sorină, Ţâde de bîlic
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală; rădăcină pivotantă, profundă; tulpina de 1-3 m înălţime, erectă, aspru păroasă, simplă sau puţin ramificată la partea superioară, în
interior cu măduvă; frunzele alterne, mari, peţiolate, lat ovate, cordate, dinţate, aspru păroase pe ambele feţe; antodii solitare sau puţine, cu
receptaculul aproape plan, nutante, mari, plane; florile ligulate portocalii iar cele centrale, tubuloase, brune, fertile; hipsofilele involucrale foliacee,
aspru păroase; înflorirea iulie-octombrie; fructul achenă comprimată, fin catifelat păroasă, de culoare albă, neagră, gălbuie sau pestriţă.
Cultivată ca oleaginoasă şi ornamentală.
Organe utilizate
Florile, seminţele, tulpinile.
Floarea soarelui reprezintă una din cele mai importante plante oleaginoase. Achenele acumulează 50,8 % lipide şi 16,2 % proteine.
Glucidele de rezervă sunt reprezebtate în principal de amidon. Dusterhoft ş.a. (1992) au constatat că exceptând amidonul, achenele conţin
următoarele poliglucide, raportate la conţinutul total al acestora: 42 % celuloză, 24 % substanţe pectice, 24 % 4-O-metil glucuronoxilani cu 8 – 18
acizi uronici substituiţi, 5 % (gluco) manani şi 4 – 5 % fucoxiloglucani.
Uleiul de floarea soarelui conţine gliceride ale acizilor linolic (57-59%), oleic (30-34%), palmitic, stearic, arahidic, lignoceric (6-10%),
insaponifiabil (1%), acizi graşi liberi, lecitină. Insaponifiabilul este constituit din carotenoide, 3-β-sitosterol-glucozidă şi fitosteroli.
Pigmenţii din frunzele şi florile de floarea soarelui sunt reprezentaţi de: flavone tetra-O-substituite cum sunt: hispidulinul, pectolinarigenina, penta-
O-substituite ca: nepetina, jaceosidina, hexa-O-substituiţi ca: sudachitina, acerosina, hexa-O-substituiţi ca: hymenoxina.
Flavonolii sunt reprezentaţi de quercetin-7-glucozid (quercimetrină).
Emolientă.
Importanţa
Utilizare
La prepararea uleiului purificat şi neutralizat înscris în FR X sub denumirea de Helianthi oleum neutralisatum. Acesta serveşte la prepararea
soluţiilor injectabile şi a colirelor sau la extragerea unor principii active liposolubile. De asemenea, Helianthi oleum se foloseşte la prepararea unor
unguente şi linimente cu acţiune emolientă sau este materie primă pentru prepararea vitaminei F.
În medicină umană, populară - florile sunt folosite pentru afecţiuni ale gâtului, împotriva febrei şi în homeopatie, uleiul extras din seminţe este
folosit în caz de hipercolesterol şi ateroscleroză, la macerarea unor plante folosite pentru arsuri şi răni, tinctura se utilizează pentru afecţiuni
pulmonare, fructele se folosesc în profilaxia bolilor infecţioase ale intestinului gros.
Medicină veterinară foloseşte extractele pentru uz intern la tratarea indigestiilor şi constipaţiilor şi pentru uz extern, petru ungerea tegumentului cu
ulei având acţiune emolientă şi protectoare.
În industrie - uleiul se foloseşte la fabricarea săpunului, lecitinei, din coji (pericarp) se obţine alcoolul etilic şi furfurolul, tulpinile sunt utilizate în
industria celulozei;
În alimentaţie - uleiul se foloseşte la salate, gătit, industria conservelor, antodiile servesc la obţinerea pectinelor folosite la prepararea jeleului şi
marmeladei;
În zootehnie - turtele şi şroturile sunt furaje valoroase în hrana cornutelor, porcilor şi păsărilor.
În agricultură - cenuşa provenită din arderea plantei uscate se foloseşte ca îngrăşământ potasic.
Cultivare
Floarea – soarelui este una dintre plantele agricole cu un mare areal de cultură datorită capacităţii sale de adaptare la variaţiile mari de temperatură,
rezistenţei la temperaturi joase, mai ales în prima parte a vegetaţiei şi rezistenţă la secetă.
Recolte bune se obţin în acele regiuni unde temperatura medie zilnică în faza de formare şi umplere a seminţelor ajunde la 18-22oC, ceea ce
demonstrează că această plantă este pretenţioasă la căldură. Are un consum ridicat de apă (un coeficient de transpiraţie cuprins între 290-705, ceea
ce demonstrează importanţa pe care o prezintă umiditatea ridicată a solului încă de la începutul primei părţi a perioade de vegetaţie. În ceea ce
priveşte lumina, planta are cerinţe ridicate şi sensibilitate evidentă se manifestă în perioada de la iniţierea primordiilor inflorescenţei, până la
formarea tetradelor polenului, precum şi după formarea inflorescenţei. Floarea- soarelui necesită soluri bogate în substanţe nutritive, mijlocii,
lutoase, luto-nisipoase, profunde, cu o capacitate mare de reţinere a apei. Se pretează cel mai bine cernoziomurile, solurile brune şi brun roşcate,
precum şi solurile aluviale. Plantele se dezvoltă normal la un pH cuprins între 6,4-7,2.Nu sunt portivite solurile nisipoase sau solurile compacte,
grele, reci.
Semănatul în Câmpia Română trebuie să înceapă la sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie şi să se termine până la 15-20 aprilie.
Mod de cultivare:
Semanat primavara direct in camp, 4-5 kg/ha, adancime de semanat: 4-5 cm; distanta intre randuri: 70 cm, distanta intre plante / rand: 30 cm
Recoltare
- Flori, recoltate manual in iulie
- Seminte, recoltate mecanizat cu combina, august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HELIANTHUS TUBEROSUS L.
Denumire populară: Napi porceşti
Topinambur, Baraboi, Baraboi înfloriţi, Baraboi porceşti, Brojbă, Brojbe, Brozbă, Bulibă, Cartoafe de iarnă,
Cartofel, Cartofi dulci, Cartofi porceşti, Ciocaribe, Ciocarepi, Crumpi porceşti, Damoveţi, Floarea
baraboiului, Floare soare de grădină, flori galbene, Gălbinele, Gherghine galbene, Gulii, Guraline, Măr de
pământ, Mere de iarnă, Morcov, Morcovi porceşti, Napi de pământ, Napi, Napi turceşti, Napti, Nati, Napul
porcului, Pere iernatice, Picioarcă, Picioare, Piciocă, Piciocă iernatică, Picioci, Picioci curate, Picioci de
pământ, Piciocile lui Dumnezeu, Piciogne, Picioncă, Picionci, Piciorcă, Picioance, Pirole, Putoacă, Sfeclă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rădăcina fibroasă, rizom cu tuberculi în sol; tulpina erectă de 1-3 m înălţime, aspru păroasă, ramificată în partea superioară; frunzele
alterne sau mai rar opuse, alungit ovate sau ovat lanceolate, atenuate în peţiol nu prea lung, dinţate, aspre pe faţa superioară, cu peri deşi, scurţi şi
rigizi, mai puţin aspre pe faţa inferioară; antodii solitare de 4-8 cm la înflorire, florile ligulate galbene; hipsofilele involucrale imbricate, ovat
lanceolate, cu margini aspru ciliate; înflorirea septembrie-noiembrie; fruct achenă cu 1-4 ariste ciliate.
Frecvent cultivată, furajeră.
Organe utilizate
Se utilizează tuberculii care au un conţinut ridicat de inulină.
Analiza tuberculilor a evidenţiat prezenţa următorilor componenţi: 79 – 80 % apă, 16 % glucide totale, 2,0 – 2,4 % proteine, 0,1 – 0,4 % lipide, 7,6
% fibre alimentare şi vitamine: 4 mg/ 100 g acid ascorbic, 1,3 mg/ 100 g nicotinamidă, 0,20 mg/ 100 g tiamină, 0,06 mg/ 100g riboflavină şi 0,20
mg/ 100 g tocoferoli.
Conţinutul în substanţe minerale variază între 1,0 şi 1,7 %, dintre care: 457 – 478 mg/ 100 g potasiu, 3 – 5 mg/ 100 g sodiu, 78 – 88 mg/ 100 g
fosfor, 10 - 88 mg/ 100 g calciu, 20 mg/ 100 g magneziu, 22 mg/ 100 g sulf, 0,6 mg/ 100 g fier, 0,12 mg/ 100 g cupru şi 0,1 mg/ 100 g zinc.
Inulina este principalul glucid, care reprezintă mai mult de 50 % din totalul glucidelor de rezervă. Aceasta este alcătuită dintr-un lanţ scurt de
molecule de hexoze (20) dintre care glucoza reprezintă 20 % iar �?�-fructoza 80 %. Alături de inulină a fost identificată prezenţa zaharozei,
pseudo-inulinei, inuleninei, helianteninei şi a sinantrinei.
Tuberculii de topinambur au o acţiune afrodisiacă, colagogă, diuretică, spermatogenetică, stomahică şi tonică.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Sunt utilizaţi ca un remediu pentru alimentaţia diabeticilor şi pentru tratarea reumatismului.
În alimentaţie se folosesc tuberculii, care sunt comestibili şi sunt bogaţi în amidon. Aportul energetic este moderat: 130 kJ/ 100 g parte edibilă.
Medicină umană, populară foloseşte tuberculii raşi şi pisaţi contra durerilor de gât şi a gâlcilor.
În zootehnie, tuberculii sunt întrebuinţaţi ca hrană pentru porci.
Cultivare
Planta manifestă pretenţii reduse faţă de sol, rezultate bune se obţin pe solurile nisipo-argiloase de luncă, afânate, revene, bogate în humus şi calciu,
cu un pH de 6-7,5. Nu suportă solurile grele, prea umede şi reci. Topinamburul este rezistent la temperaturi scăzute de până la -30, -40oC şi de aceea
poate ierna în sol. Plantele tinere şi mature suportă îngheţuri de -5, -6oC. Datorită sistemului radicular profund suportă temperaturile ridicate din
timpul verii şi rezistă la secetă.
Se seamănă primăvara în răsadniţă rece. La momentul potrivit se repică în vase individuale şi plantele se cesc în seră pentru prima lor iarnă.
Plantarea afară în poziţia definitivă se efectuează la sfârşitul primăverii sau începutul verii. Divizarea tufelor se efectuează primăvara sau toamna.
Tuberculii se recoltează toamna târziu sau iarna şi se replantează imediat sau se depozitează într-un loc răcoros, urmând a se planta primăvara
devreme. Butaşi bazali din tupină cu lungimea de 10-15 cm şi cu tulpună subterană se pot planta primăvara în vase individuale şi se ţin într-un loc
uşor umbrit, în răsadniţă rece sau seră până la o bună înrădăcinare. Plantarea afară se efectuează în cursul verii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HELICHRYSUM ARENARIUM (L.) Moench
Denumire populară: Siminoc
Budiene, Cirişar, Floarea patului, Flori de paie, Iarbă flocoasă, Imortele, Mărgică, Ochişori, Semenic,
Siminic
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Subfamilia:
Plantă perenă; rădăcină lemnoasă; tulpina de 10-30 cm, neramificată, suriu tomentoasă, foliată; frunzele liniare până la oblong-lanceolate, treptat
îngustate la bază; antodii globuloase de 4-5 mm diametru, galben-oranj; foliolele involucrale, imbricate, laxe, galbene ca lămâia; florile galbene,
cele marginale lipsesc; înflorirea iulie-septembrie; fruct achenă lungă de 1mm.
Specie xerofită-xeromezofită, sporadică în zona de stepă-zona pădurilor de stejar, locuri uscate, nisipoase.
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal, părţile aeriene înflorite ale acestei specii, care conţin substanţe flavonoide.
Florile conţin flavonoide: 0,4% isosalipurposidă (o calconă răspunzătoare de culoarea galbenă a bracteelor din involucru), naringenol şi 5-O-
diglucozida acestuia, diastereoizomerii la C2 ai naringenol-5-O-glucozidei (helicrisina A şi B = salipurpozida), kempferol-glucozida, apigenol şi
apigenol-7-O-glucozida, luteol-7-O-glucozida, cvercetol-3-O-glucozida, 3,5-dihidroxi-6,7,8-trimetoxiflavona.
Alţi constituenţi chimici sunt: ulei volatil (0,05%); ftalide; cumarine (scopoletol, umbeliferonă, esculetol) în cantităţi mici; derivaţi de piranonă de
culoare galbenă (arenol şi homoarenol); un complex de substanţe neidentificate cu activitate antibiotică, denumit arenarină; acizi fenolici liberi
(0,03%) şi combinaţi (0,07%), în special acizii cafeic, p-cumaric, siringic şi protocatehic; glucuronide ale campesterolului şi β-sitosterolului;
taninuri; principii amare de tip lactone sesquiterpenice caracteristice familiei Asteraceae (xantanolide şi guaianolide).
Uleiurile volatile extrase din aceste organe conţin în principal 1,8-cineol (24,3 %) şi β-pinen (11,2 %) alături de care se află humulen, cariofilen,
limonen, sabinen, linalool, α-terpineol, mircen, terpinen, p-cimen.
Slab coleretică şi antispastică (prin flavonoide), de stimulare a secreţiilor gastrică şi pancreatică (principii amare), antibacteriană.
Importanţa
Utilizare
Dispepsii, colecistite cronice şi afecţiuni biliare de tip convulsiv.
Medicină umană, populară - uz intern - florile se fierbeau în rachiu sau în lapte şi se bea pentru gălbinare, tratarea gutei, reumatismului, stimularea
secreţiei gastrice şi pancreatice, combaterea viermilor intestinali.
Medicină veterinară foloseşte pentru uz intern – florile, pentru tratarea dischineziei biliare, edemelor, intoxicaţiilor.
Este importantă ca plantă tinctorială, florile vopsesc fibrele naturale în diferite nuanţe de galben
Este importantă ca specie meliferă şi ornamentală.
Cultivare
Planta necesită un sol bine drenat, cu poziţie însorită, adăpostită.
Se seamănă în februarie/martie în seră. Germinarea are loc în 2-3 săptămâni la 20oC. La momentul potrivit se repică în vase individuale şi plantele
se cresc în seră, pentru cel puţin prima iarnă. Plantarea afară are loc la sfârşitul primăverii sau începutul verii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HEMEROCALLIS FULVA (L) L.
Denumire populară: Crin roşiatec
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia: Asphodeloideae
Este o plantă perenă cu rizom, frunze liniare, sesile, cu flori mari, nemirositoare, cu perigonul gamotepal, portocaliu-roşiatic. Fructul este capsulă.
Organe utilizate
Hemerocallis conţine în rădăcini isoflavone dintre care au fost identificate: hemerocallona. În frunze se găsesc: flavonoli: quercetină, kampferol şi
izoramnetină.
Extractele obţinute din flori au efect antispasmotic, sedativ şi febrifug iar cele obţinute din rădăcină au activitate antitumorală.
Cultivare
Crinul roşiatic reuşeşte pe cele mai multe tipuri de soluri, inclusiv cele uscate, dar preferă solurile umede bogte, cu o poziţie însorită, deşi tolerează
umbra. De asemenea, creşte bine pe solurile argiloase grele. pH-ul preferat este cuprins între 6-7. Este o specie care rezistă la temperaturi joase de
până la -20oC. Necesită unul sau doi ani pentru stabilizare, în cazul mutării plantei. Crinul roşiatic este o plantă ornamentală, dar şi cultivată pentru
florile şi frunzele sale. Hibridizează uşor cu alţi membri ai genului.
Se seamănă la mijlocul primăverii în seră, iar germinarea este în general rapidă şi uniformă. Se repică în vase individuale, iar plantele se cresc
pentru prima iarnă în seră. Plantarea afară se efectuează primăvara târziu. Se poate practica divizarea în cursul primăverii sau după înflorire, la
sfârşitul verii sau toamna. De altfel, divizarea poate fi realizată cu succes în orice moment al anului. Fragmentele mari pot fi plantate direct în
poziţia lor permanentă, iar cele mai mici se trec în vase şi se cresc în răsadniţă rece până la momentul unei bune înrădăcinări. Plantarea afară se
efectuează primăvara.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HERNIARIA GLABRA L.
Denumire populară: Feciorică
Borosdoagă, Buegea faptului, Buruiană de surpătură, Fapt mânâţăl, Fecioară, Iarba datului, Iarbă de
surpătură, Iarba faptului, Iarba fecioarei, Iarba feciorilor, Iarba surpăturii, Sincerică
Regnul: Plantae
Subfamilia:
Plantă anuală-perenă; creşte culcată la pământ formând tufe dese, circulare alcătuite din tulpini de până la 30 cm lungime; frunze opuse, eliptice sau
ovate, concrescute; flori actinomorfe, mici, verzi, grupate câte 10 în glomerule protejate de bractee albe, membranoase; înfloreşte în iulie-
septembrie; fruct monoseminal, mai lung decât caliciul, aspru la pipăit cu seminţe negre, lentiforme.
Specie întâlnită sporadic prin locuri uscate, prundişuri, surpături, locuri nisipoase din zona pădurilor de stejar până în etajul fagului.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează partea aeriană.
Părţile supraterestre înflorite conţin 3% saponozide (heterozide ale acidului quilaic, acidului medicagenic şi gipsogenolului cu ramnoză, galactoză şi
glucoză) şi 1-1,3% flavonozide (glicozide ale quercetolului, izoramnetolului şi kaempferolului). Alţi constituenţi sunt cumarinele (umbeliferonă,
herniarină) şi urme de ulei volatil. Glabrozidele A-C sunt heterozide ale acidului medicagenic.
Diuretică.
Importanţa
Utilizare
Nefrite, cistite, litiază renală, catar cronic vezical.
Medicină umană (populară): planta – decoct pentru tratarea unor afecţiuni ale pielii (eczeme) sau a herniei.
Cultivare
Planta creşte bine în soluri uscate calde şi reuşeşte pe soluri foarte sărace. Nu suportă umiditatea excesivă. Este folositoare pentru acoperirea rocilor.
Se seamănă primăvara în răsadniţă rece şi la momentul potrivit se repică în vase individuale. Plantele se cresc în seră pentru prima iarnă. Plantarea
afară în poziţia definitivă se efectuează primăvara târziu sau la începutul verii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HIBISCUS ESCULENTUS
Denumire populară: Bame
Sinonime ştiinţifice: Abelmoschus esculentus (L.)Moench
Bambe, Bambie, Bamie, Bamne, Boambe, Zămoşiţă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:
Plantă anuale cu tulpina înaltă până la 1m; frunze alterne, cordate la bază, palmat 5 lobate, lobii seraţi pe margine; florile solitare, axilare au caliciul
extern format din 8-10 hipsofile libere la bază, liniare; corola este alcătuită din 5 petale galben-sulfurii, la bază brunii sau violacee; înfloreşte în
iunie-iulie; fruct – capsulă alungită, conică, înainte de maturaţie cărnoasă, comestibilă.
Specie cultivată ca plantă alimentară pentru fructe, cu deosebire în S ţării; originară din Africa tropicală.
Organe utilizate
Fructele acestei specii sunt apreciat în consumul uman.
Bamele conţin 9,55 % apă şi 90,45 % substanţă uscată. Raportat la substanţa uscată, bamele conţin 25,75 % proteine, 10,07 % lipide şi 8,01 %
substanţe minerale. În partea edibilă a acestor fructe s-a mai determinat acid fitic 451,28 mg/ 100 g, acid tanic 0,75 % şi oxalaţi 32,41 mg/g.
În 100 g fructe s-au determinat 0,14 mg fier, 1,04 mg zinc, 1,23 mg magneziu, 1,28 mg sodiu, 1,59 mg potasiu, 0,09 mg calciu şi 2,67 mg fosfor
(Akindahunsi şi Salawu, 2005).
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Fructele acestei specii se utilizează în consum.
Medicină umană (populară): planta – folosită în tratarea “vătămăturii��? (hernie) şi “lingoarei��? (febră tifoidă).
Cultivare
Bamele necesită soluri bogate în humus şi substanţe nutritive, uşoare, nivelate, permeabile cu expoziţie sudică, dând rezultate bune pe soluri de tip
aluviuni şi cernoziomuri. Nu suportă solurile grele, umede, reci. Bamele sunt foarte pretenţioase la insuficienţa de hrană şi reacţionează bine la
fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi chimice. Au pretenţii mari faţă de intensitatea luminii şi faţă de umiditatea din sol, care trebuie să fie
constantă şi asigurată în special în perioada înfloririi şi fructificării.
Se seamănă la adâncimea de 3-4 cm, când în sol se realizează temperaturi de 14-15oC, folosind 10-12 kg sămânţă la hectar.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HIBISCUS TRIONUM L.
Denumire populară: Zămoşiţă
Brâncă, Buruiană ce se învârteşte după soare, Bamie beşicoasă, Bombă beşicoasă, Bombă de câmp, Cavan,
Ciulină, Cucurbeţică măruntă, Floarea ursului, Lubenicioară, Macul cioarei, Nalbă mare, Zămoşiţă
beşicoasă, Zâmoşiţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:
Plantă anuale cu tulpina înaltă de 10-80 2m, stelat păroasă, cu peri rigizi, patenţi, adesea de culoare roşie-purpurie; frunze alterne, cele bazale
aproape rotunde sau slab lobate, cele superioare cu 3-5 segmente, penat-fidate; florile solitare, axilare au caliciul extern format din 12 hipsofile
libere la bază, îngust-liniare; caliciul intern format din 5 sepale pelid-verzi este persistent şi devine la fructificare membranos şi veziculos, crescând
în jurul fructului; corola este alcătuită din 5 petale palid-sulfurii-gălbui, la bază purpuriu închis; se ofileşte în scurt timp de la deschidere; înfloreşte
în lunile iunie-septembrie; fruct – capsulă ovoidală, înconjurat de caliciul veziculos, conţine seminţe reniforme, ţepoase.
Specie euritermă, xeromezofilă-mezofilă, frecventă din zona stepei – zona pădurilor de stejar pe ogoare, prin culturi agricole, pe lângă drumuri, prin
pepiniere, cu deosebire în locuri mai joase de prin câmpii şi văi.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează florile acestei specii care conţin antocianidoli, antocianozide şi acid hibiscic.
Analiza florilor a evidenţiat prezenţa următoarelor substanţe: proteine (0,06 %), lipide (0,4 %), vitamine: acid ascorbic 4,2 mg/ 100 g), tiamină (0,03
mg/ 100 g), riboflavină (0,05 mg/ 100 g) şi niacină (0,6 mg/ 100 g).
Fructele de zămoşiţă conţin: 3,9 % proteine, 3,9 % lipide, 15,7 % celuloză, 39 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,29 mg/ 100 g tiamină, 0,49 mg/ 100 g
riboflavină şi 5,9 mg/ 100 g niacină.
Frunzele acestei specii conţin: 15,4 % proteine, 3,5 % lipide, şi 15,5 % celuloză.
Hibiscus syriacus (zămoşiţă de Siria) are florile colorate de cianidin 3-sambubiosid, cianidin 3-glucozid şi delfinidin glicozizi. Dintre glicozizii
flavonolilor a fost identificată prezenţa gossipinei (gossipetină-8-glucozid), hibiscitrina (hibiscetin-3-glucozid), saponarină (vitexin-7-glucozid),
vitexin ramnozid.
Extractele obţinute din frunzele acestei specii au acţiune diuretică, expectorantă şi stomahică, extractele din flori au acţiune diuretică şi stomahică
iar cele din scoarţa de pe rădăcini, au efect hemostatic, vermifug şi febrifug.
Importanţa
Utilizare
Medicină umană (populară): planta – fiartă cu mentă şi secară, se dădea în tulburări gastrice; se întrebuinţa şi pentru tratarea afecţiunilor
dermatologice ale scalpului; partea aeriană sub formă de decoct era folosită pentru spălarea furunculilor; plămădită în rachiu, se ţinea în gură pentru
dureri de dinţi.
Cultivare
Planta preferă un sol fertil bogat în humus, bine denat şi o poziţie însorită.
Se seamănă primăvara devreme într-o seră încălzită, iar germinarea este rapidă. Se repică în vase individuale, iar dacă planta se cultivă ca anuală
plantarea în poziţia permanentă se efectuează primăvara devreme şi se asigură pentru început o anumită protecţie. Dacă se doreşte creşterea plantei
ca perenă este de peferat să se crească în seră pentru primul an şi să se planteze afară la începutul verii anului următor. Se pot pregăti butaşi din
lemn semi-maturat, în iulie-august, în răsadniţă. Se cresc în seră încălzită peste iarnă şi plantarea afară are loc primăvara după trecerea pericolului
îngheţurilor.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HIPPOPHAE RHAMNOIDES L.
Denumire populară: Cătină albă
Cătină de râu, Cătină cenuşie
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Eleagnales
Familia: Elaeagnaceae
Subfamilia:
Arbust spinos, foarte rar arbore, de 1-4 (10)m înălţime; frunze liniar lanceolate, de 2-6 cm lungime, foarte scurt peţiolate, pe ambele feţe cu peri
solzoşi, stelaţi, cenuşii argintii până la arămii roşcaţi; florile apar înaintea frunzelor, sunt foarte mici, gălbui; înflorirea: aprilie-mai; fruct globulos
până la ovoid, de 6-8 mm lungime, portocaliu.
Specie oligotrofă, xerofită-mezohigrofită; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, în lungul apelor, pe nisipuri şi pietrişuri, pe coaste pietroase.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează fructele recoltate în lunile septembrie – octombrie.
Compoziţia fructelor variază în limite destul de mari în funcţie de provenienţa lor, respectiv în funcţie de condiţiile pedo-climatice. Acestea sunt
considerate ca o sursă importantă de acid ascorbic.
Fructele de cătină conţin: 81,4 % apă, 10 / 12 % glucide ( fructoză, glucoză, zaharoză, pectine), 1,64 – 5,95 % acizi organici, 0,13 % tanin, 2,3 –
19,7 % lipide, 4,5 – 181,2 mg/ 100 g caroteni, 9,3 – 1.889 mg/ 100 g acid ascorbic şi 2,9 mg/ 100 g vitamina E.
Cercetările efectuate de Brad ş.a. (2002) au condus la stabilirea următoarei compoziţii chimice a fructelor de cătină: 10 – 22 % substanţă uscată, 8,2
– 10,5 % substanţă uscată solubilă, 2,33 – 3,50 % aciditatea titrabilă ca acid malic, 0,42 – 0,53 % glucide reducătoare, 7,15 – 7,43 g lipide/ 100 g
substanţă uscată, 0,58 – 3,11 % proteine, 0,51 – 0,69 % substanţe minerale, 187,72 – 241,00 mg/ 100 g acid ascorbic, 4,3 – 6,8 mg/ 100 g �?�-
caroten.
Lipidele conţin: 34,17 % acid palmitic, 31,46 % acid oleic, 25,68 % acid palmitoleic, 5,44 % acid linoleic, 1,94 % acid linolenic, 0,89 % acid stearic
şi 0,41 % acid miristic.
Schapiro (1989) a constatat că fructele de Hippophae au un conţinut de �?�-caroten ce variază între 2,64 – 16,66 mg/ 100 g iar Duke (1992)
menţionează un conţinut de 30 – 40 mg/ 100 g. Numeroasele cercetări efectuate asupra acestor fructe au evidenţiat că alături de �?�-caroten se
mai găsesc alţi pigmenţi cum sunt: izoramnetină, izoramnetin-3-β-rutinozid, izoramnetin-7-ramnozid-3-glucozid, kampferol, quercetină, aurocrom,
α-caroten, γ-caroten, α-criptoxantina, β-criptoxantină, eloxantina, flavoxantina, licopina, luteina, xantofilă, violaxantina şi zeaxantina.
Feldheine şi Jarmatz (citaţi de Brad ş.a., 2002) au determinat prezenţa următoarelor vitamine în 100 g fructe de Hippophae: acid ascorbic 129,2 –
279,0 mg, tiamină 0,052 mg, riboflavină 0,27 mg, piridoxină 0,11 mg, acid nicotinic 0,35 mg, inozitol 67,0 mg şi vitamina F 2,4 – 5,0 mg.
Duke (1992) menţionează prezenţa în fructe a următoarelor substanţe: arabinoză, galactoză, glucoză, 5-hidroxitriptamină, paeonină, fisalien,
querbrachitol,
În scoarţa de pe tulpina acestei plante a fost determinată prezenţa 5-hidroxitriptaminei (serotonină) în concentraţie de 300 – 400 mg/ 100 g. Alături
de această substanţă s-a mai determinat prezenţa harmalolului, hippofainei, acidului tanic şi a acizilor graşi (acid stearic, acid palmitic, acid oleic).
Antiscorbutică, antiinflamatoare (prin triterpene), antioxidantă (prin vitaminele C, E, P) şi cicatrizantă, antiulceroasă (prin ulei gras, carotenoide).
Importanţa
Medicinala, melifera, tananta
Utilizare
Scorbut şi alte avitaminoze, gastrite şi ulcere gastro-duodenale, arsuri, degerături, unele dermatoze şi micoze, afecţiuni oculare (arsuri corneo-
conjunctivale prin agenţi fizici şi chimici, grefe de cornee, chirurgia plastică şi reparatorie a pleoapelor şi fundului de sac conjunctival, stafilococii
ale feţei cu complicaţii oculare), afecţiuni ginecologice.
Industrie - din fructele (singure sau în amestec) se obţine suc, sirop, nectar, gem, jeleu, marmeladă, peltea, dulceaţă etc.;
Medicină, umană, populară - uz intern: fructele au proprietăţi tonifiante, astringente, antiscorbutice, bactericide, şi sunt recomandate în tratarea
avitaminozelor, diareei, reumatismului, boli de ficat etc., uz extern - tratarea arsurilor şi degerăturilor;
Medicină veterinară - tratarea tulburărilor de nutriţie şi de metabolism;
Recoltare
Fructe, manual (adunarea ciorchinilor cu foarfeca sau baterea tufelor), in perioda august noiembrie (pana la primul inghet)
Valorificare
HIPPOPHAE FRUCTUS – FRUCTE DE CĂTINĂ
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HORDEUM VULGARE L.
Denumire populară: Orz
Iecimie, Orz de primăvară, Orz de toamnă, Orz tuns, Orz ţepos, Orzoaică de primăvară, Urz
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Subfamilia:
Plantă anuală; rădăcina fasciculată; tulpina de 30-150 cm; frunzele au ligulă bine dezvoltată iar urechiuşele sunt lungi, astfel încât se încrucişează în
jurul tulpinii, ancorând foarte bine frunza; inflorescenţa este un spic compus, tetramuchiat; florile sunt protejate de două palee, iar cea inferioară
este prevăzută cu o aristă lungă şi aspră; înflorirea iunie-iulie; fructul cariopsă îmbrăcată în palei.
Cultivată, alimentară, furajeră şi industrială.
Organe utilizate
Cariopsele acestei specii conţin: 10,5 % proteine, 71,8 % glucide şi 2,1 % lipide, 2,5 % fibre şi 13,7 % apă.
Conţinutul în aminoacizi, exprimat în mg/ 100 g cariopse, este următorul: 4143 mg izoleucină, 774 mg leucină, 382 mg lizină, 160 mg metionină,
221 mg cistină, 491 mg fenilalanină, 304 mg tirozină, 360 mg treonină153 mg triptofan, 529 mg valină, 373 mg arginină, 221 mg histidină, 470 mg
Cariopsele de orz conţin următoarele vitamine: 5,2 mg/ 100 g niacină, 0,31 mg/ 100 g tiamină, 0,10 mg/ 100 g riboflavină, 0,56 mg/ 100 g
piridoxină, 0,68 mg/ 100 g acid pantotenic şi 0,05 mg/ 100 g acid folic.
Conţinutul în substanţe minerale al cariopselor este de 1,9 % din care 50 mg/ 100 g calciu, 378 mg/ 100 g fosfor, 6,0 mg/ 100 g fier, 562 mg/ 100 g
potasiu, 4,0 mg/ 100 g sodiu, 91 mg/ 100 g magneziu, 1,7 mg/ 100 g mangan, 2,3 mg/ 100 g zinc, 0,25 mg/ 100 g cupru şi 0,02 mg/ 100 g cobalt.
Cariopsele germinate şi partea supraterestră recoltată înainte de înflorire conţin: 40-50 % poliholozide (97 % amidon, 3 % oze simple), 10 %
proteine, 2 % lipide, aminoacizi, amine (tiramină, hordenină, gramină), săruri minerale (K, Si, Mg, Ca, Fe, P), vitamine (E, acid nicotinic, acid
pantotenic, acid folic, vitaminele B2 şi B6), enzime (SOD), fibre.
Proteinele sunt reprezentate de 35-40 % prolamine, 35-40 % gluteline, 10-20 % globuline, 3-4 % albumine. Glutenul lipseşte sau se află în cantitate
foarte mică, motiv pentru care are aplicaţii reduse în industria de panificaţie.
Antiinflamatoare.
Importanţa
Alimentara,
medicinala
Utilizare
Afecţiuni pulmonare (bronşite cronice, tuberculoză), digestive (ulcer, atonie gastrică şi intestinală, insuficienţă hepatică, dischinezie biliară, enterite,
diaree, dizenterie), urinare (nefrite, cistite) – cariopsele germinate. Din herbă, prin presare, se obţine sucul, mult folosit în fitoterapie pentru aport de
vitamine, enzime, săruri minerale.
Cariopsele decojite se folosesc în alimentaţie sub denumirea de arpacaş, iar cariopsele întregi intră în compoziţia multor preparate dietetice (pentru
aport de fibre se utilizează mai mult specia Hordeum distichon – orzul sălbatic).
În industrie, boabele de orz sunt folosite ca materie primă în industria alcoolului, berii, dextrinelor şi glucozei.
În medicina, umană, populară boabele decorticate fierte sunt folosite pentru tratarea enterocolitelor, dizenteriei, diareei; decoctul din boabe tratează
bolile de rinichi şi vezică, calmează tusea; boabele încolţite sunt folosite pentru tratarea tuberculozei, diabetului, cancerului, hepatitei, epilepsie,
nevralgii, insomnie, artrite, flebite, hemoroizi, acnee, eczeme, sterilitate şi ulcer varicos. Pentru uz extern se folosesc cataplasmele cu făină pentru
calmarea durerilor reumatice, tratarea acneei, pistruilor, ulcerelor varicoase, pentru vindecarea furunculelor.
În medicină veterinară se foloseşte pentru tratarea enteritei hemoragice, gastroenteritei şi indigestiei.
În zootehnie, boabele se utilizează în hrana animalelor, în special a porcilor şi cabalinelor; paiele sunt de asemenea folosite în furajarea animalelor
singure sau în amestec cu alte plante(mazăre).
Recoltare
- Frunze inaninte de aparitia spicelor, manual
- Seminte, mecanizat, in
iulie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HUMULUS LUPULUS L
Denumire populară: Hamei
Hemei, Amei, Cumlău, Curpăn, Hamei sălbatic, Hămei, Himei, Homei, Măiugă, Mălugă, Mămăiugă,
Mămălungă, Mei, Meiugă, Muiugă, Mulugă, Peste de pădure, Tofolean, Vână de hamei, Viţă de hamei
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Urticales
Familia: Cannabaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu tulpina volubilă, înaltă până la 3-5 m, acoperită cu peri uncinaţi; funzele opuse, palmat – fidate, cu 3-5 lobi; florile unisexuate,
repartizate dioic: cele mascule, dispuse în inflorescenţe aşezate în axila frunzelor, au perigonul alcătuit din 5 tepale verzi, iar androceul din 5
stamine; florile femele sunt grupate la baza unor bractee plane, în inflorescenţe asemănătoare conurilor şi au învelişul floral rudimentar; înflorirea
are loc în VII – VIII; fructele de tip achenă, protejate de perigonul membranos al florilor, sunt grupate câte 1-2 la baza bracteelor ce alcătuiesc
“conul��?. Pe bractee şi perigonul membranos se găsesc glande secretoare de culoare galben-aurie din care provine substanţa pulverulentă amară
şi aromatică numită lupulină.
Specie mezohigrofită, eutermă, sporadică în zăvoaie, lunci, de-a lungul cursurilor de apă, tufărişuri, crânguri, pe marginea pădurilor, de la câmpie –
zona pădurilor de stejar, până în regiunea dealurilor (1000 m altitudine) – etajul fagului.
Organe utilizate
Se utilizează conurile femele care prezintă numeroşi peri glandulari care secretă o oleorezină.
Principalii componenţi identificaţi în inflorescenţe sunt: terpene (mircen, humulen, canaben), principii amare de tipul floroglucinei (humulonă,
izohumulonă, lupulonă), esteri (valerianat de bornil, esteri ai mircenolului şi ai humulonei), taninuri condensate (2 – 4 %), amine (dimetilamină,
dietilamină, etilamină, etilmetilamină, izopentilamină, metilamină), amide (asparagină, glutamină), piperidină, cetone, acizi.
În florile de hamei a fost identificată prezenţa pigmenţilor flavonoizi: rutină, quercitrină, astragalin, xantohumol, izoxantohumol, leucocianidină,
leucodelfinidină şi cartamonă.
Conţinutul în ulei volatil al florilor variază între 0,3 şi 1,2 %, valoarea maximă fiind determinată la cîteva zile de la realizarea maturităţii lor.
Liangfeng ş.a. (1993) au analizat uleiurile volatile extrase din florile de hamei, în care au identificat 31 componenţi. Cea mai mare pondere s-a
determinat în cazul următorilor componenţi: α-humulen (30,78 %), β-cariofillen (13,14 %), mircen (8,39 %), metil 4-decanoat (5,32 %), geranil
isobutirat (3,53 %), metil 9-decanoat (2,79 %), metil decanoat (2,51 %), δ-cadien (2,30 %) şi 2-metilbutil 2-metilpropionat (1,35 %). Concentraţie
mai mică de 1,0 % s-a determinat la următorii componenţi: 2-undecanonă, metil octanoat, metil 8-metilnonanoat, metil undecanoat, metil nonanoat,
copaen, metil 6-metiloctanoat, nonanal, geraniol, metil 7-metiloctanoat, metil 3-nonenoat, limonen, metil heptanoat, 2-dodecanonă, hexil isobutirat,
linalool, 3-metilbutil isobutirat, 2-metilbutil pentanoat, 2-metilbutil propanoat, α-ocimen şi α-pinen.
Rezina, dizolvată în ulei volatil, conţine 15-30% derivaţi prenil-acil floroglucinolici: humulona (acid α-lupulinic) şi lupulona (acid β-lupulinic),
compuşi răspunzători de gustul amar caracteristic hameiului. Prin conservare sau în timpul prelucrării aceşti derivaţi se izomerizează cu uşurinţă
transformându-se în izohumulonă, cohumulonă, adhumulonă, colupulonă etc.
În fructele de hamei au fost identificate următoarele substanţe: glucide, lipide (2,9 %), proteine (11 – 24 %), tanin (2 – 4 %), rezine, sesquiterpene
(ledol, globulol, alloaromadendren), hormoni estrogeni (estronă- C18H22O2), flobafene. Au mai fost identificaţi următorii componenţi:
Derivaţi ai floroglucinei: humulonă, posthumulonă, izoprehumulonă, humulenol, humulinol, humulinonă, prehumulonă, izocohumulen, 4-
deoxihumulonă, deoxicohumulonă, cohumulonă, colupulonă, adlupulonă, luparenol, luparol, luparonă, lupulină, lupulonă, prelupulonă, care conferă
gustul amar caracteristic. Dintre aceşti componenţi, ponderea o deţine humulona şi colupulona.
Aminoacizi: α-alanină, β-alanină, acid asparagic, histidină, leucină, lizină, prolină, serină, treonină, triptofan, tirozină.
Vitamine: acid ascorbic, niacină, riboflavină, rutină, tiamină.
Pigmenţi: β-caroten, kampferol, kampferol-3-rutinozid, kampferol-3-ramnozid, mircen, mircetină, quercetin-3-glucozid, quercetin-3-
ramnoglucozid, quercetin-3-ramnozid, aromadendrină, astragalin.
Acizi: acid cerotic, acid clorogenic, acid ferulic, acid γ-aminobutiric, acid p-cumaric.
În uleiul volatil extras din fructe s-au identificat următorii componenţi: α-cadien, α-cdinol, α-cariofilen, α-cadien, α-coracalen, α-cubeben, α-
eudesmol, α-guaien, α-humulen, α-muurolen, α-pinen, α-selinen, α-terpineol, α-ylangen, β-cariofilen, β-cubeben, β-eudesmol, β-pinen, β-selinen,
biciclogermacren, δ-cadien, δ-cadinol, δ-guaien, δ-selinen, γ-cadien, γ-calocoren, γ-elemen, γ-eudesmol, γ-iononă, γ-muurolen, geraniol, germacren
D, linalol, limonen, nerol, nerolidol.
Sedativă, hipnotică, bactericidă, antispastică, tonic-amară şi anafrodisiacă, efecte estrogenice.
Importanţa
Medicinala, alimentara, aromatica si condimentara
Utilizare
Stări neurotonice la adulţi şi copii (anxietate, nevroze), tulburări minore ale somnului, gastralgii de origine nervoasă.
Alte utilizări: la prepararea berii căreia îi conferă o aromă caracteristică, un gust amărui şi o acţiune diuretică, bactericidă şi anafrodisiacă.
Medicină umană (populară): frunze, flori – cataplasme împotriva durerilor; în ţinutul Năsăudului se folosea pentru tratarea tuberculozei; tulpini –
decoct cu care se spălau pe cap.
Medicina veterinară (populară): - în tratamentul gălbezei la oi
Alimentaţie: vârfurile tinere se consumau primăvara, fierte
Toxicitate
Contraindicaţii
Sarcină, depresie, cancer de sân.

Ameţeli, modificări cognitive, hemoliză intravasculară, reacţii anafilactice.
Forme farmaceutice
Deprimante ale SNC, antipsihotice, barbiturice, estrogeni.
Recoltare
Conurile, manual, cand bracteele sunt verzi si alipite (august-septembrie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HYOSCYAMUS NIGER L.
Denumire populară: Măselariţă
Nebunarita
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă bisanuală, glandulos viloasă, cu miros greu, ameţitor, neplăcut, care dispare aproape complet prin uscare. Rădăcină pivotantă, îngroşată
napiform în partea superioară. Tulpina înaltă de 20-100 cm, verde, de obicei ramificată, obtuz muchiată. Frunze mari, pe faţă verzi închis, pe dos
spălăcit verzui cenuşii, dens şi lung păroase, mai ales pe nervuri, cele bazale lung peţiolate, alungit ovate sau eliptice, ￄ sinuat penat dinţate sau
fidate, cele tulpinale sesile, subamplexicaule, alungit ovate sau triunghiular lanceolate, sinuat lobate sau fidate, acute sau acuminate. Flori sesile,
îngrămădite în vârful tulpinii principale şi ale ramurilor, care după înflorire se alungesc mult. Corola lat infundibuliformă, murdar gălbuie, la gât
violetă, cu tub scurt şi limb inegal 5-lobat, uşor bilateral simetric, cu vinişoare violaceu roşietice, reticulate, la interior glabră, la exterior păroasă.
Fruct capsulă cu baza dilatată, cu dehiscenţă transversală (pixidă), polispermă, cu seminţe ￄ reniforme sau rotunde, comprimate, brune-cenuşii .
Înflorire VI-VIII.
Pe terenuri ruderale, în jurul gospodăriilor rurale, dărâmărturi, margini de drum, uneori buruiană segetală; frecventă din zona stepei până în etajul
bradului; specie xeromezofită-mezofită, toxică.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează frunzele bazale (Hyoscyami folium), pe care se găsesc numeroşi peri glandulari.
Frunzele conţin 18 – 23 % substanţe minerale (Bodea, 1982). Dintre compuşii organici a fost determinată prezenţa acidului ascorbic (0,5 mg/ 100
g), sterolilor (stigmasterol, sitosterol), flavonozide (rutozidă), taninuri (6,1 %), glicozide (hioscipicrină), auxină, dihidroxicumarină (scpoletină) şi
acizi fenolici (acid clorogenic, neoclorogenic, cafeic).
Din frunze se extrag compuşii activi, reprezentaţi de alcaloizii tropanici care au concentraţia de 0,04 – 0,17 % în plantă şi 0,3 % în seminţe.
Principalii alcaloizi identificaţi în ţesuturile acestei plante sunt: hiosciamina şi izomerul său optic atropina, precum şi scopolamină care reprezintă
25 – 40 % din totalul alcaloizilor. În cantităţi mici se mai găsesc: apopatropină, tropină, scopină, scopolină, aposcopolamină, α şi β-beladonină, N-
oxidul hiosciaminei, N-oxidul scopolaminei şi schimianina.
Aminoacizii identificaţi în organele aeriene sunt: acidul aspartic, acidul glutamic, acidul γ-aminobutiric, arginina, alanina, fenilalanina, glicina,
izoleucina, leucina, lizina, prolina, ornitina, tirozina şi serina.
Rădăcinile au un conţinut de alcaloizi mai mare decît frunzele, în timp ce seminţele au un conţinut similar.
Parasimpatolitică; uşor hipnotică şi depresivă SNC (datorită scopolaminei).
Importanţa
Utilizare
Nevralgii.
Toxicitate
La început se produce somnolenţă, apoi, la doze mai mari excitare (halucinaţii, delir) urmată de oboseală şi somn. Poate interveni moartea prin
asfixiere.
Contraindicaţii
Tahiaritmii, adenom de prostată, glaucom cu unghi închis, edem pulmonar acut, stenoză mecanică în zona gastro-intestinală.

Înroşirea pielii, uscăciunea gurii, tahiaritmii, midriază, tulburări de micţiune, constipaţie.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Tinctură, extract uscat, Oleum Hyoscyami (macerat de frunze în ulei), ţigări antiastmatice.
Antidepresive triciclice, amantadină, antihistaminice, fenotiazine, procainamidă, chinidină.
Conservare
Cultivare
Planta preferă solul uscat, cu un pH alcalin şi o poziţie însorită. Are cerinţe ridicate faţă de umiditate. Formele bienale sunt mai puţin rezistente la
iernare, de aceea se recomandă cultivarea lor în regiunile cu ierni mai aspre. În ţara noastră se recomandă cultivarea în Câmpia de Vest şi Câmpia
Bărăganului. Deoarece este o plantă toxică, se iau măsuri de protecţie pentru toate lucrările care se efectuează.
Se seamănă primăvara în răsadniţă rece şi se transplantează cât se repede posibil, înainte ca rădăcina să fie prea lungă.
Recoltare
Frunze sau herba (si separarea frunzelor dupa uscare), la inceputul infloritului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HYPERICUM PERFORATUM L.
Denumire populară: Pojarniţă
Sunătoare, Asunătoare, Buruiană de foc ghiu, Buruiană de năduf, Buruiană de pe răzor, Floare de foc viu,
Floare de năduf, Floare galbină, Floarea lui Ion, Harnică, Hamei de pământ, Iarba lui Sf Ion, Iarba crucii,
Iarba spaimei, Iarba sângelui, Iarbă sunătoare, Iarba spurcăţii, Jale de munte, Lemnie, Închegătoare, Osul
iepurelui, Pojar, Sanitoare, Sburătoare, Sunaică, Sovârf galben, Şerlai, Şovârvariţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Theales
Familia: Hypericaceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă cu rizom scurt; tulpina dreaptă lignificată în partea inferioară, înaltă de 30-60 cm; frunzele sunt sesile, ovate, până la eliptice
sau liniar ovate, cu multe puncte transparente; florile sunt galbene; înflorirea: iunie-septembrie; fruct - capsulă ovală.
Specie xeromezofită-mezofită, oligotrofă; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, pajişti, tufărişuri;
Detalii...
Organe utilizate
Organele acestei plante utilizate în scop medicinal sunt frunzele şi inflorescenţele recoltate în lunile iunie – septembrie, uscate la umbră. Acestea
conţin minim 0,08 % hipericină.
Conţinutul de apă din organele aeriene ale acestei plante variază în funmcţie de organ: 59,80 % în tulpini, 69,00 % în frunze şi 77,61 % în flori.
Conţinutul florilor în elemente minerale variază astfel: 564,4 mg/ 100 g potasiu, 289,28 mg/100 g calciu, 39,26 mg/ 100 g magneziu, 6,32 mg/ 100 g
sodiu2,27 mg/ 100 g zinc şi 1,35 mg/ 100 g fier. Frunzele conţin o cantitate mai mare de calciu, magneziu, mangan şi zinc, în timp ce florile conţin
mai mult potasiu şi sodiu (Sarca, 2005).
Părţile aeriene înflorite (herba) conţin 0,1-0,5 % naftodiantrone (hipericina, pseudohipericina, protohipericina, protopseudohipericina şi
ciclopseudohipericina) localizate în punctele negre de pe petale, diantrone (hiperico-dehidrodiantranolul) şi antranoli (emodol antranolul). Din punct
de vedere biogenetic naftodiantronele provin din emodol antronă. Hipericina este componentul activ principal şi are culoare roşie-violetă, este
solubilă în solvenţi organici şi grăsimi. La protohipericină şi protopseudohipericină ciclurile C-C' nu sunt legate.
Alţi constituenţi: alcani, alcanoli, triterpene şi steroli; 4-5 % flavonozide (rutozidă, hiperozidă, izocvercitrozidă, biflavonoide); 10-20 % epicatechol;
proantocianidoli (derivaţi ai catecholului şi epicatecholului sub formă de di-, tri-, tetra- şi polimeri); acid cinamic, acid cafeic şi clorogenic;
carotenoide; vitamina C; derivaţi prenil-floroglucinolici (hiperforină şi adhiperforină); xantone (kielcorina = 1,3,6,7-tetrametoxixantona, izolată
iniţial din rădăcini); cholină; rezine; 4-5 % substanţe minerale
Culoarea roşie a uleiului şi fluorescenţa sunt date de flavone, xantone şi naftodiantrone.
Florile conţin pigmenţi flavonoizi: rutină, quercetină, quercitrină, izoquercitrină, quercetin-3-glucuronid, quercetin-3-galactozid (hiperină), precum
şi caroteni: luteină, luteoxantină şi violaxantină.
Uleiurile volatile sunt sintetizate de buzunarele secretoare care au un canal secretor înconjurat de un strat de celule epiteliale. Buzunarele secretoare
sunt situate în mezofilul foliar şi de multe ori având contact cu ambele epiderme.
Uleiul volatil (0,06 – 0,3 %) extras din plantele de sunătoare a conţinut 33 componenţi. Cel mai mare conţinut s-a determinat în cazul următoarelor
substanţe: 2-metiloctan (18,01 %), nonan (6,28 %), beta-cariofilen (5,75 %), alfa-pinen (4,70 %), beta-eudesmol (4,37 %), 3-metil nonan (3,07 %),
tau-cadinen (2,41 %) şi cariofilen oxid (2,28 %). Următorii componenţi au avut un conţinut mai mic de 2,00 % din totalul componenţilor: terpinen-
4-ol (1,86 %), alfa-cadinol (1,86), tetradecanol (1,78 %), beta-farnesen (1,77 %), fitol (1,76 %), alfa-eudesmol (1,74 %), 3-metil decan (1,65 %),
dodecanol (1,62 ), azulenă (1,45 %), leden (1,31 %), ledol oxid (0,84), trans-nerolidol (0,70 %), alfa-humulen (0,58 %), alfa-copaen (0,56 %),
heneicozan (0,44 %), nonanal (0,34 %), spatulenol (0,33 %), hexadecanol (0,20 %), 2-metil dodeca (0,09 %), dibutilftalat (0,07 %), camfen (0,06
%), undecan (0,06 %), metil heptenonă (0,05 %) şi ocimen (0,03 %) Sarca, 2005).
Loloiu şi Rădulescu (1998) au constatat că distilatul extras din tulpinile de sunătoare au avut un conţinut mai mare de beta-cariofilen şi beta-
cariofilen oxid iar extractul supercritic cu CO2, a conţinut o concentraţie mai mare de cis- şi trans-anetol.
Cercetările efectuate de Osinaska şi Weglarz (2002) cu trei specii de Hipericum provenite din Polonia au relevat că cea mai mare cantitate de uleiuri
volatile se găseşte în faza de înflorire completă, în anul al doilea de cultură.
Detalii...
Coleretică şi colagogă (prin acizii cafeic şi clorogenic); cicatrizantă (prin flavone, tanin şi carotenoide); antimicrobiană faţă de stafilococul auriu
(prin hiperforină şi ulei volatil), antipruriginoasă (prin ulei volatil), capilaro-protectoare şi diuretică (prin flavone), antiinflamatoare, antidepresivă,
euforetică (prin inhibarea monoaminoxidazei, demonstrată experimental in vitro pe MAO de tip A şi/sau a COMT, enzime implicate în catabolismul
aminelor biogene).
Acţiunea antidepresivă este atribuită hipericinei de unii autori, sau flavonoidelor şi xantonelor, de alţii. Cercetări recente au demonstrat proprietăţile
antivirale ale hipericinei in vitro şi in vivo, pe şoareci, asupra unor retrovirusuri, pe HIV-1, Influenza, Herpes simplex I şi II. După unii cercetători
hipericina şi pseudohipericina opresc dezvoltarea retrovirusurilor prin inhibarea protein-chinazei C (mediator de fosforilare care se dezvoltă în
celulele infectate), după alţii, acţiunea acestor compuşi este dependentă de lipidele dezvoltate în urma infecţiei virale. Acţiunile antiinflamatoare şi
cicatrizantă sunt rezultatul proprietăţilor antioxidante şi antimicrobiene ale hiperforinei şi analogilor ei din fracţiunea lipofilă.
Hipericina inactivează citomegalovirusul murinic, virusurile Sindbis şi HIV-1, îndeosebi după expunerea la UV, fie direct asupra celuleor infectate,
fie asupra compuşilor membranari.
Extractele de Hypericum modelează producţia de mediatori ai inflamaţiei (citochinine şi alţi stimulatori) şi induc o masivă supresie a eliberării de
interleukină-6 permiţând astfel mărirea secreţiei de cortizon.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
În ulcere (gastric, duodenal sau de gambă), arsuri şi alte răni externe; bronşite şi inflamaţii ale tractului uro-genital; colite şi colecistite; stări
depresive.
Industrie - planta este utilizată în unele ţări nordice la aromatizarea berii;
Medicină umană, populară - uz intern - florile au proprietăţi astringente, antiinflamatoare, hipotensive, antidiareice, antispastice şi antiseptice, etc.; -
uz extern - tratarea gingivitei, rănilor, abceselor dentare, arsurilor, nevralgiilor, durerilor reumatice, bronşitelor;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea indigestiilor, hematuriei şi enterocolitelor, uz extern - tratarea plăgilor;
Cosmetică - pentru întreţinerea tenului sensibil şi uscat şi atenuarea ridurilor.
Toxicitate
Utilizarea îndelungată poate cauza fenomene toxice cunoscute sub denumirea de hipericism care constau în: tulburări psihomotorii, eriteme
edematoase care pot fi urmate de hemoliză şi manifestări epileptiforme.
Contraindicaţii
Fotosensibilitate sau hipersensibilitate la sunătoare.

Efecte fotosensibilizatoare, mai ales faţă de animalele cu păr alb (proprietăţi imprimate de hipericină şi de derivaţii săi), care constau în ulceraţii ale
pielii, hemoliză, epilepsie şi, în cazuri grave, moartea animalelor prin hiperemia creierului şi a splinei. Ele sunt cauzate de oxigenul singlet, generat
de mitocondrii şi inhibării succinoxidazei sub influenţa hipericinei, etape importante în metabolismul celular.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie 2-10 %, tinctură, extract sau macerat în ulei, la cald (Oleum Hyperici coctum).
Acitretin, acid aminolevulinic, amiodaronă, anestezice, anticoagulante, antidiabetice, barbiturice, benzodiazepine, beta-blocanţi, buspironă, cafeină,
carbamazepină, blocanţi ai canalelor de calciu, clorzoxazonă, clozapină, contraceptive orale, ciclofosfamidă, ciclosporină, debrisoquin, digoxin,
etopozid, fenfluramină, Ginkgo biloba, fier, loperamid, metadonă, antidepresive triciclice, fenitoină, rezerpină, teofilină, tamoxifen, alimente care
conţin tiramină.
Conservare
Cultivare
Sunătoarea creşte uşor pe orice tip de sol, cu umiditate sufiecientă, bine drenat, cu expoziţie însorită sau semiumbră. Înfloreşte mai bine în cazul
poziţiilor însorite. Rezistă la temperaturi scăzute şi secetă, de asemenea suportă temperaturile ridicate. Este o specie perenă cu o mare plasticitate
ecologică, iar în ţara noastră ca zone de cultură trebuie luate în considerare în primul rând centrul Transilvaniei, nordul şi estul Moldovei.
Se seamnănă în seră, mediat ce seminţele s-au maturat, toamna sau primăvara. În mod obişnuit germinarea are loc în 1-3 luni la temperatura de
10oC. Se repică în vase individuale, iar plantarea la locul definitiv se efectuează în cursul verii. Divizarea tufelor se aplică primăvara sau toamna.
Exemplarele mari se pot planta direct la locul definitiv,iar fragmentele mai mici se cresc în răsadniţe reci până la momentul înrădăcinării, urmând a
se planta în primăvară.
Recoltare
Herba, pana in momentul fructificarii, manual sau cu cositoarea, iunie-iulie
Valorificare
HYPERICI HERBA – IARBĂ DE SUNĂTOARE
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: HYSSOPUS OFFICINALIS L.
Denumire populară: isop
Sinonime ştiinţifice: H. angustifolius M. Bieb., H. aristatus Godr.
cimbru cel bun, cimbru de grădină, culecel bun
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Specie perenă, subarbust, tulpină erectă, înaltă de 20-50 cm, ramificată şi lignificată la bază. Frunze lanceolate până la liniar-lanceolate, pieloase,
lucioase, glabre. Inflorescenţă spiciformă, unilaterală, formată din dihazii scurt pedunculate, cu 7-9 flori albastre- violacee, roşietică sau albă. Fructe
obovoidale, trunchiate, netede. Înfloreşte VII-IX.
Plantă cultivată, heliofilă, rezistă la secetă şi geruri.
Organe utilizate
Pentru obţinerea de extracte se utilizează organele aeriene nelignificate şi inflorescenţele ajunse la maturitate, care conţin uleiuri volatile cu
monoterpene biciclice. Cele mai bogate organe în ulei volatil sunt florile, urmate de frunze şi apoi de tulpini.
Compoziţia chimică a vârfurilor înflorite (herba) este: 0,07-0,29 % ulei volatil în produsul proaspăt şi 0,2-1,5 % în cel uscat; flavonozide (diosmina,
hesperidozida), chalcone (hisopina), antocianozide în varietăţile cu flori colorate (3-O-p-cumaroil-5-glucozil-delfinidolul); deψde (acid rosmarinic);
triterpene (acid ursolic şi oleanolic), β-sitosterol, principii amare (marubină).
Burzo ş.a. (nepublicat) au analizat uleiul volatil extras din organele aeriene ale plantelor de Isop. Acesta a conţinut următoarele substanţe: β-pinen
(12,94 %), β-felandren (12,62 %), elemol (8,66 %), izopinocamfonă (8,26 %), pinocamfonă (4,02 %), pseudopinen (3,28 %), germacren D (3,08
%), β-cariofilen (2,45 %), tau-cadinol (1,71 %), β-burbonen (1,50 %), sabinen (1,48 %), α-pinen (1,04 %), spatulenol (1,04 %), alloaromadendren
(0,98 %), r-eudesmol (0,93 %), cariofilen oxid (0,90 %), α-eudesmol (0,84 %), mirtenol (0,48 %), eugenol (0,44 %), β-elemen (1,41 %), α-
cariofilen (0,63 %), β-eudesmol (0,58 %), r-cadinen (0,53 %), α-thujen (0,40 %), viridiflorol (0,35 %), trans-β-ocimen (0,30 %), α-bergamoten (0,28
%), γ-guaien (0,28 %), cubenol (0,25 %), elixen (0,22 %), camfen (0,17 %), gurjunen (0,15 %), amorfen (0,13 %), nerolidol (0,11 %), γ-terpinen
(0,11 %), α-terpinolen (0,10 %)
Schultz şi Stahl-Biskup (1991) au determinat compoziţia uleiurilor volatile extrase din diferite organe ale plantelor de Hyssopus. Analiza uleiului
volatil extras din florile de isop a evidenţiat prezenţa a 28 componenţi în următoarele concentraţii: 34,30 % pinocamfonă, 20,60 % camfor, 10,00 %
β-pinen, 6,90 % β-cariofillen, 5,80 % β-fellandren, 3,40 % germacren D, 2,70 % mirtenol, 2,00 % mirtenil metil eter, 2,00 % α-fellandren, 1,80 %
hedicariol, 1,70 % sabinen, 1,10 % (E)-β-ocimen, 0,90 % isopinocamfon, 0,90 % limonen, 0,90 % metil mirtenat, 0,50 % α-pinen, 0,30 % metil
cavicol, 0,20 % α-humulen, 0,10 % (Z)-β-ocimen, 0,10 % trans-sabinen hidrat, 0,10 % alcooli sesquiterpenici, 0,01 % α-cadiol, 0,01 % camfen,
0,01 % (E)-nerolidol, 0,01 % spatulenol, 0,01 % α-terpinen, 0,01 % γ-terpinen şi 0,01 % terpinolen.
Frunzele conţin: glucide, lipide, proteine, taninuri, β-sitosterol, acid ursolic, acid oleanolic, compuşi flavonici (hesperidină şi diosmină) şi substanţe
minerale.
Analiza uleiurilor volatile extrase din frunzele de isop a permis identificarea a 28 componenţi. În cantitate mai mare s-a determinat: pinocamfen
(42,70 %), β-pinen (12,70 %), camfor (11,80 %), hedicariol (5,80 %), β-felandren (3,50 %) şi germacren D (2,40 %).
Uleiul volatil extras din tulpinile de isop a conţinut 20 componenţi dintre care cea mai mare cantitate s-a determinat la următorii : 32,90 %
pinocamfon, 13,20 % hedicariol, 4,20 % cariofillen oxid, 3,10 % α-pinen, 3,00 % spatulenol, 2,60 % camfor, 2,60 % germacren D, 2,40 % β-
cariofilen, 2,20 % metil mirtenat şi 2,00 % metil cavicol.
Uleiul volatil extras din rădăcinile de isop a conţinut 20 componenţi şi a prezentat diferenţe mici faţă de cel obţinut din tulpini. Dintre substanţele
determinate ponderea s-a constatat în cazul următoarelor substanţe: pinocamfon 25,20 %, α-pinen 7,70 %, β-pinen 6,80 %, β-cariofilen 4,70 %,
metil mirtenat 3,10 %, camfor 2,90 % şi cariofilen oxid 2,80 %.
Detalii...
Stomahic, carminativ şi antispastic (prin ulei volatil), anticataral, expectorant sau mucolitic, în funcţie de varietate (marubină, constituenţi ai uleiului
volatil), antiastmatic şi hipotensiv (marubina), antiseptic şi cicatrizant (ulei volatil, flavonozide, polifenoli), antiviral asupra virusului herpetic (ulei
volatil), antilitiazic biliar (pinen, pinocamfen din uleiul volatil), fungicid (ulei volatil).
Uleiul volatil prezintă acţiune: tonică şi stimulentă, antiinflamatoare, expectorantă, mucolitică, antiastmatică, antiinfecţioasă, lipolitică, cicatrizantă.
Importanţa
Medicinala, medicinala, aromatica si condimentara
Utilizare
Rinite, bronşite, guturai, astm bronşic, răni superficiale.
Uleiul volatil se poate administra în: depresii, astenii, scleroză în plăci, rinofaringite, bronşite, astm, emfizem, pneumonii, cistite, parazitoze
intestinale.
Uleiul volatil are efect antiseptic şi este utilizat în parfumerie, pentru aromatizarea alimentelor şi băuturilor.
Toxicitate
La administrare de 10-30 picături ulei volatil, timp de câteva zile, pot apare spasme tonico-clonice (neurotoxicitate datorată cetonelor).
Forme farmaceutice
Infuzie sau inhalaţie cu infuzie 2-3 %, ceaiuri (antiastmatic, pectoral, sudorific).
Cultivare
Isopul poate fi cultivat în toată ţara, dar în partea de sud este mai bogat în pricipii acive şi ulei eteric. Reuşeşete bine pe terenurile mijlocii, uşoare,
însorite, calacroase şi nu suportă terenurile umbrite, reci, grele şi cu prea multă umiditate. Necesită precipitaţii medii anuale situate în jur de 500
mm, bine repartizate în cursul perioadei de vegetaţie. În perioada înfloririi necesită timp uscat.
Înmulţirea se poate realiza pe cale vegetativă pe bază de butaşi obţinuţi prin despărţirea tufei şi prin seminţe, primăvara de vreme. Pentru un hectar
se folosesc 4 kg sîmânţă în amestec cu mraniţă sau nisip (o parte sămânţă şi 5 părţi dintr-unul din aceste materiale).
De la isop se recoltează planta cu frunze şi cu inflorescenţe, fără părţile lemnoase ale tulpinii. Recoltarea se face între orele 10 şi 17, pe timp uscat
cu secera sau cositoarea simplă, atunci când plantele au înflorit de jumătate. Uscarea se face în locuri umbroase şi bine aerisite (magazii sau poduri),
sau artificial la o temperatură de 35oC. Se obţine o recoltă anuală cuprinsă între 3500-6000 kg plante proaspete sau 900-1500 kg iarbă uscată.
Recoltare
Herba, la inceputul infloritului,
cu secera sau cositori mecanice
Valorificare
HYSSOPI HERBA – IARBA DE ISOP PULVIS
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: INULA HELENIUM L.
Denumire populară: Iarbă mare
Oman, Alaut, Bruscălan, Holman, Homan, Iarbă mare frumoasă, Iarbă neagră, Lacrimile Elenei, Ochiul
boului, Omac, Omag, Smântânică
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă perenă, viguroasă; rădăcină groasă, tuberizată; tulpină erectă, de 60-150 (200) cm înălţime, simplă sau ramificată, păroasă; frunzele ovat-
eliptice, peste 10 cm lăţime, cele superioare fiind cordat amplexicaule; antodii de 5-7 cm în timpul înfloririi, cu flori ligulate mai lungi decât
involucrul şi decât florile centrale; hipsofilele involucrale imbricate, cele externe ovate, foliacee iar cele interne mai înguste; înflorirea iunie-
septembrie; fructul achenă de 5 mm lungime, netede, 4-5 muchiată, cu papus cu peri uniţi la bază.
Specie mezohigrofită, sporadică în zona pădurilor de stejar-subetajul fagului, tufărişuri, pajişti însorite, margini de pădure, cultivată medicinală.
Organe utilizate
Se utilizează rădăcina şi rizomul acestei plante, care conţine substanţe sesquiterpenice.
Rădăcina şi rizomii de Inula conţine: 1-3 % ulei volatil, 20 - 45 % inulină, substanţe pectice, rezine, lactone sesquiterpenice (alantolactona =
helenina, izoalantolactona = izohelenina, dihidroizoalantolactona, 1-β-hidroxialantolactona), cumarine (scopoletol, umbeliferonă), ODP-uri.
Terpene: β-elemen, fridelin, damaradienol, acetat de damaradienil, dammaradienil-acetat şi stigmasterol.
Steroli: β-sitosterol, γ-sitosterol, stigmasterol.
Uleiul volatil conţine lactone sesquiterpenice (alantolactona, izoalantolactona, 1-β-hidroxialantolactona). La temperatură scăzută uleiul volatil
depune o masă cristalină, incoloră, denumită „esenţă de inula��? sau „camfor de inula��?.
Antiseptică (bacteriostatică) şi fungistatică asemănătoare nistatinului (prin lactonele sesquiterpenice) pentru căile respiratorii şi intestinul gros
(antifermentativă), antihelmintică (alantolactona), spasmolitică, mucolitică, tonică generală, colagog-coleretică (ODP-uri), diuretică. Alantolactona
şi izoalantolactona în concentraţie de 10 microg/ml inhibă creşterea următorilor fungi patogeni pentru om: Microsporum cookei, Tricophyton
mentagrophytes, Trichothecium roseum, Epidermophytom sp. Aceste lactone au şi proprietăţi colinergice (sunt hipotensive).
Uleiul volatil are acţiune: anticatarală, mucolitică, antitusivă, coleretică, antibacteriană, antifungică, antihelmintică, antispastică.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Bronşite catarale mucopurulente, catar bronşic, tuse cronică la vârstnici, bronşită emfizemică, parazitoze intestinale.
Uleiul volatil se poate întrebuinţa în: afecţiuni bronho-pulmonare şi ORL (laringite, amigdalite, bronşite, tuse spastică); afecţiuni digestive
(enterocolite virale, parazitoze intestinale).
- Medicină umană, populară (uz intern) utilizează rădăcina sub formă de decoct în tratarea bronşitei, astmului bronşic, tusei, gutei, anemiei,
dischineziei biliare şi pentru uz extern - decoctul din rădăcină se foloseşte la tratarea eczemelor, rănilor purulente, ulceraţiilor, reumatismului.
- Medicină veterinară (uz intern) infuzia din rădăcină se foloseşte pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, renale, sedativ, uz extern - tratarea
eczemelor, rănilor purulente, ulceraţiilor.
În cosmetică se foloseşte împotriva căderii părului şi pentru stimularea creşterii;
Toxicitate
La doze mari produce vomă, diaree, spasme, paralizie (se face lavaj gastric şi se administrează antiemetice – trifluopromazină).
Contraindicaţii
Sarcină.

Dermatite alergice (datorită alantolactonei şi izoalantolactonei).
Nu se recomandă cure prelungite sau repetarea la intervale scurte de timp.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie, uneori din produs asociat cu Farfarae folium, ceai (antibronşitic)
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin rasad produs in pahare si transplantat primavara in camp sau plantarea unor bucati de radacini la 50-60 cm intre randuri si 25 cm intre plante pe
rand
Recoltare
Radacinile groase, cu cazmaua, in perioada septembrie - noiembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: IPOMOEA TRICOLOR Cav.
Denumire populară: Zorele
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Convulvulales
Familia: Convolvulaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, volubilă. Tulpina cu asperităţi spinescente, urcătoare până la 3-4 m înălţime. Frunze cordate, verzi deschis, întregi, acuminate, cu
peţioli ￄ spinescenţi. Flori mari, câte 3-5 în cime. Corolă în formă de pâlnie, albastru-cobalt. Fruct 4-locular, cu o sămânţă în fiecare lojă. Înflorire
VIII-X.
Plantă ornamentală.
Organe utilizate
În scop medicinal se folosesc seminţele acestei specii, care conţin alcaloizi.
În seminţele acestei specii au fost identificate glucide, lipide, aminoacizi, fitosteroli, saponine şi alcaloizi indolici: ergina (amida acidului lisergic),
izoergină (amida acidului izolisergic), canoclavina, elimoclavina, ergometrina (ergonovina), ergometrinina şi peniclavina.
Florile acestei specii conţin un antocian de culoare albastră: peonoidin 3-soforozid-5-glucozid care are trei glucide substituite cu reziduri de
cafeilglucoză. Goto (1984) a identificat în petalele de zorele şi un antocian acilat cu acid aromatic: peonoidin 3-soforozid-5-glucozid-tri-
(cafeilglucozo) ester.
Extractele obţinute din seminţele acestei specii au efecte halucinogene. Pe cale sintetică a fost obţinută dietilamida acidului lisergic, cunoscută şi
sub denumirea de SLD.
Importanţa
Toxica
Cultivare
Mod de cultivare:
- Prin rasad din seminte semante in aprilie
- Prin butasi si diviziunea radacinii
Recoltare
Seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: IRIS GERMANICA L.
Denumire populară: Stănjenel
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Iridaceae
Subfamilia:
Specie perenă, cu rizom gros, ramificat, cu frunze sesile, enziforme, cu flori violete, solitare, mari. Fructul este capsulă.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rizomul uscat.
Principalii componenţi chimici identificaţi în rizom sunt: amidon, mucilagii, gome, rezine, tanin, uleiurile volatile (0,25 %), acid izoftalic, acid
salicilic, alcool mircilic, fitosteroli (β-sitosterol), o serie de triterpene mono-, bi- şi spirociclice denumite iridale ((+)-γ-irigermanal); C-
glucosilxantone (iris xantona, magniferin).
S-au identificat şi următorii acizi graşi: acid capric, acid caprilic, etil miristat, acid lauric, metil caproat, metil caprilat, metil laurat, metil linoleat,
metil miristat, metil oleat, metil palmitat, metil stearat,acid miristic, acid palmitic.
Rizomii de Iris conţin flavone (iridină, ipuranol, irigenol, irisolonă), izoflavone cum este: prunetina, junipegenină A, tectorigenină, irisolidonă,
iristectorigenină A, iriskumanoină, O-metiliriskumanoină, irigenină, iridinozidă, irisflorentin, Dintre glicozizii izoflavonelor ou fost identificaţi:
pratensein 7-O-glucozid, iristectorigenin B7-O-glucozid, irigenin 7-O-glucozid (iridin), iar dintre glicozizii flavononelor s-a determinat irigenin 7-
glucozid (iridina), tectorigenin 7-glucozid (tectoridină).
Rizomul conţine ulei volatil (0,2 %) care prezintă în compoziţia sa β- şi γ-irone (20-30 %) cu miros de violete, acid miristic, aldehide şi cetone
aromatice, sesquiterpene şi derivaţi naftalenici. Garnero şi Joulain (1981) au identificat în uleiul volatil din rizomii de Iris 99 componenţi. Dintre
aceştia cea mai mare cantitate s-a constatat în cazul următoarelor substanţe: acid tetradecanoic (85,00 %), cis-α-ironă (3,00 %), cis-γ-ironă (3,00 %),
trans-α-ironă (3,00 %) şi β-ironă (1,00 %). Dintre restul componenţilor se pot menţiona:acizi, alkani, alkilbenzene, acetofenonă, anisaldehidă,
benzaldehidă, benzofuran, acid benzoic, alcool benzilic, (Z)-2-(2-butenil) furan, 2-butilfuran, 3-butil-1,5-metilfuran, cadalen, camfen, δ-3-caren, α-
curcumen, β-ciclocitral, p-cimen, 2,3-dimetilbenzofuran, 3,5-dimetil-2-etilpirazin, 3,4(5)furfural, acid dimetilfuroic, 2,3-dimetipirazin, 2,5-
dimetilpirazin, 2,6-dimetilpirazin, α-p-dimetilstiren, dodecanal, 2-etil-3-6-dimetilpirazin, α-p-dimetilstiren, dodecanal, 2-etil-3,6-dimetilpirazin,
furfural, furfuril alcool, acid furoic, geranial, 1-hexanal, α-humulen, indol, limonen, linalool, mircen, nerol etc.
Florile de stânjenel conţin numeroase flavone: procianidine, C-flavonglicozizi, flavone (luteolină, tricină), antocianidine (pelargonidin, cianidin, şi
delfinidin) şi flavonoli (kampferol, quercetină, mircetină, isoramnetină şi biflavone). În petalele acestor plante au fost identificaţi mono C-
glicozilflavonoizi ca: swertiajaponină şi isoswertiajaponină, C-glicozilflavonoizi O-glicozizi ca: embigenin 2��?-O-ramnozid (Kitanov şi
Pryachina, 1985), C-glicosilflavonoizi acilaţi ca: embigenin X��?-2��?-di-O-acetil-2��?-O-ramnozid.
Antitusivă, expectorantă, inhibitoare a AMPc fosfodiesterazei (irigenina).
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Afecţiuni respiratorii şi ale glandei tiroide, afecţiuni digestive şi dureri de cap (în homeopatie).
Se utilizează de asemenea pentru obţinerea de parfumuri, săpunuri, creme şi pentru aromatizarea băuturilor şi a dulciurilor. Extractele ce conţin
pigmenţi se folosesc pentru colorarea ţesăturilor.
Toxicitate
Contraindicaţii
În timpul sarcinii.

Sucul proaspăt este foarte iritant pe piele şi mucoase, iar administrat intern poate produce vomă, dureri abdominale, diaree sangvinolentă.
Cultivare
Stânjenelul are nevoie de veri calde, ierni uşoare şi de multă căldură.Planta se va cultiva pe terenuri ridicate (deoarece ploile abundente provoacă
putrezirea rădăcinilor), de preferinţă pe cele cu înclinaţie spre sud sau sud-vest. De asemenea planta reuşeşte pe terenurile pietroase şi nisipoase, cu
conţinut ridicat de calcar sau marnă, adânc afânate şi permeabile, care nu reţin apa, în special iarna. Nu sunt adecvate terenurile cu humus, grase şi
grele, în care rizomii putrezesc.
Pentru înmulţire se folosesc părţile din vârful rizomului care trebuie să aibă rădăcini proprii. De asemenea, ânmulţirea se mai poate face şi prin
rizomi vechi, din care se taie bucăţi care trebuie să aibă o afluenţă inelată, sub care se ascunde mugurele. Rizomii se plantează toamna aşa âncât
înrădăcinarea lor să aibă loc înainte de îngheţul permanent. Pentru înfiinţarea unui hectar de cultură este nevoie de o cantitate de 800- 1000 kg
rizomi.
Recoltarea rizomilor se realizează în anul al doilea sau al treilea de cultură. După scoaterea lor din pământ li se taie părţile cu muguri care urmează a
fi plantate în vederea unei noi culturi. După fasonare rizomii se spală, se curăţă de părţile seci, mâncate de insecte etc., apoi se taie în bucăţi de 5-10
cm şi se pun la uscat. Se usucă la soare, în poduri sau în încăoeri speciale, la o temperatiră de 30-35oC. Uscarea se consideră încheiată când se rup
uşor, când capătă o culoare brun-deschis la exterior şi albicioasă la interior.
Imediat după recoltare rizomii se decojesc, în stare prospătă, folosind un cuţit bine ascuţie. După înlăturarea cojii, rizomii se spală imediat cu apă, se
menţin la uscat şi în stare uscată au un miros de viorele.
Recoltare
Rizomii, cu plugul sau dislocatorul pentru sfecla, in anul doi de vegetatie, luna septembrie-octombrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ISATIS TINCTORIA L.
Denumire populară: Drobuşor
Boiengioaie; Boiengioară; Boitoriu; Bolungioaie, Cardamă; Cardaman; Cardamină; Cardamon; Cârdamă;
Cordaman; Drob; Droghiţă; Drobişor; Drobiţă; Droghiţă; Drobşor; Drobuşoară; Iarbă de zugrăvit; Iarbă
văpsătoare; Laba mâţei; Pastel; Rânjică; Solovârv
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Plantă erbacee bisanuală până la perenă cu rădăcina pivotantă; tulpina viguroasă, înaltă de 50 – 100 cm, glaucă, glabră, dens frunzoasă până sub
inflorescenţă; frunzele tulpinale inferioare sunt auriculate la bază, cele superioare lanceolate, sesile, amplexicaule; inflorescenţa mare, corimbiform
paniculată, alcătuită din flori pe tipul 4 cu petale galbene şi pediceli florali penduli după înflorire; înflorire în mai-iulie; fruct – siliculă pendulă, cu
vârf rotunjit sau emarginat, de culoare galben-brunie sau bruniu-închis, monospermă.
Specie xeromezofilă, subtermofilă, întâlnită sporadic din zona stepei până în etajul boreal (al molidului) pe câmpii ierboase şi pietroase, pe lângă
drumuri, pe dealuri stâncoase, mai ales în staţiuni mai calde. Se găseşte cultivată în grădinile ţărăneşti.
Organe utilizate
În scop tinctorial se utilizează inflorescenţele sau frunzele.
Plantele conţin: β-galactani, stachioză, glicozizi cu sulf aşa cum este: benzil-senevolul, galactani, pigmenţi: kampferol, quercetină, indican
(C14H17NO6), isatan (C14H15NO7), glucozinolaţi (1-sulfo-3-indolilmetilglucozinolat).
Rădăcinile conţin pigmenţi (indican) şi glucozinolaţi: sinigrină, 3-butil-izotiocianat.
Seminţele conţin: lipide (12 – 38 %), proteine (12 – 34 %), un mono-C-glicozilflavonoid denumit isoscoparină (5,7,4’-triOH 3’-Ome 6-Glc), acizi
graşi: acid erucic, acid linoleic (2 – 7 %), acid linolenic (3 – 9 %), acid oleic (3 – 10 %).
Extractele obţinute din frunze şi rădăcini au acţiune antibacteriană, antivirală, anticanceroasă şi febrifugă.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Acestea au un spectru larg antibiotic şi sunt utilizate pentru tratarea laringitei, febrei, hepatitei, şi encefalitei.
Medicina umană (populară): planta – fiartă în scăldători pentru tratarea “dropicei��? (hidropizie).
Medicina veterinară (populară): planta – folosită în tratarea “gălbeazăi��? la oi.
Pigmenţii hidrosolubili sunt utilizaţi pentru colorarea ţesăturilor în nuanţe diferite în funcţie de mordant: galben auriu, galben pal, galben bruniu,
kaki deschis, kaki, kaki gălbui, bej, bej închis, brun deschis, crem deschis, kaki deschis, kaki bruniu, kaki verzui, vernil şi vernil gălbui.
Culoarea galben-auriu se obţine când în extractul obţinut din florile proaspete se vopseşte lâna mordată într-o soluţie de bicromat de potasiu.
Culoarea galben-pal se obţine când în extractul obţinut din florile proaspete se vopseşte lâna mordată într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu.
Culoarea galben-bruniu se obţine când în extractul obţinut din florile proaspete se vopseşte lâna mordată într-o soluţie de bicromat de potasiu, după
care se retratează cu o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu.
Culoarea kaki deschis se obţine când în extractul obţinut din florile proaspete se vopseşte lâna mordată într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu,
după care se retratează cu sulfat de cupru.
Culoarea bej se obţine când lâna se mordează într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu, se colorează în extractul obţinut din frunze şi se
retratează cu o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu.
Cloarea brun închis se obţine prin colorarea în extract de frunze proaspete a lânii mordate cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi retratată cu sulfat feros.
Pentru realizarea unei culori crem-deschis, lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu se vopseşte în extractul obţinut prin fierberea frunzelor
proaspete.
Cularea kaki deschis se obţine în cazul lânii mordate cu sulfat de aluminiu şi potasiu vopsită în extractul obţinut prin fierberea frunzelor proaspete şi
retratată cu sulfat feros.
Culoarea vernil se obţine în cazul vopsirii cu extractul obţinut din frunze proaspete a probelor mordate cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi retratate cu
sulfat de cupru (Chirilă ş.a., 1999).
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara
Recoltare
Partile aeriene inflorite, frunzele sau florile, la momentul infloritului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: JASMINUM OFFICINALE L.
Denumire populară: Iasomie
Iasmin, Lămâiţa
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Oleales
Familia: Oleaceae
Subfamilia:
Arbust înalt de până la 5 m; frunze opuse, 7-foliolate, foliole alungit-lanceolate, căzătoare; florile albe, mirositoare, dispuse câte 2-12 în racem
umbeliform, lung peţiolat; înflorirea mai-august; fructul bacă albicioasă.
Specie rezistentă la ger şi la poluare; cultivată.
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal florile care conţin compuşi aromatici.
Dintre compuşii identificaţi în flori se menţionează lactonele (5-hidroxi-jasmonic acid-lactonă, 6-cis-butenilcaprolactonă, δ-jasmonic acid-lactonă şi
jasmin-cetolactonă), benzilalcol, acid salicilic, rezine.
Florile conţin ulei volatil şi un alcaloid piridinic, jasminina, presupus a fi un artefact.
Kaiser (1986) a precizat că uleiul volatil extras din florile acestei specii conţine în principal: benzil acetat (27,50 %), fitol (12,50 %), linalool (10,00
%), benzil benzoat (9,50 %), geranillinalool (5,00 %), isofitol (5,00 %), jasmonă (4,00 %), benzil alcool (3,50 %), α-farnesen (2,00 %) şi eugenol
(1,50 %).
Burzo ş.a.(2003) au constat că uleiul volatil extras din florile acestei specii conţine următoarele substanţe: mirtenal (26,91%), napinonă (16,00 %),
mirtanal (11,54 %), etil palmitat (6,42 %), cis-mirtanal (6,01 %), metil palmitat (3,96 %), felandran (3,02 %), trimetil tetradeca (2,12 %), hexahidro
farnesil acetonă (1,96 %), metil eicozan (0,90 %), nonanol (1,04 %), hexenil benzoat (0,83 %), dimetil nonadecan (0,70 %), cis-jasmonă (0,64 %),
etil miristat (0,56 %) şi metil miristat (0,54 %).
Detalii...
Anestezică, atringentă, rmenagogă, narcotică, parfumantă, sedativă, tonică, vermifugă şi vulnerară.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Uleiul volatil se utilizează şi în parfumerie şi cosmetică, precum şi pentru aromatizarea dulciurilor şi a lichiorurilor.
Medicină umană, populară - uz intern: florile sunt folosite în tratarea tusei şi migrenelor; uz extern: calmarea durerilor reumatice;
Medicina chineză - hepatită, dureri abdominale, ciroză hepatică, dizenterie; în medicina indiană: dureri de stomac, cap, dinţi, ochi, lepră, mâncărimi,
dismenoree.
Cultivare
Mod de cultivare:
Butasi, primavara
Recoltare
Flori, aprilie, mai
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: JUGLANS NIGRA L.
Denumire populară: Nuc american
Nuc negru
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Juglandales
Familia: Juglandaceae
Subfamilia:
Arbore, cu tulpina până la 50 m înălţime şi coroana strânsă; scoarţa are ritidomul brun-întunecat, adânc brăzdat; frunzele foarte mari (până la 40 cm
lungime), imparipenat-compuse cu 11-23 foliole cu marginea neregulat-serată, pe dos des pubescente şi glanduloase, aşezate altern pe lujeri
viguroşi, pubescenţi; florile unisexuate, repartizate monoic: cele mascule alcătuite din 20-30 stamine protejate de un perigon sepaloid sunt dispuse
în amenţi solitari sau grupaţi câte 2 pe ramuri de 1 an; amenţii sunt groşi şi cilindrici; florile femele sunt grupate câte 2-5 la vârful lujerilor anuali;
fructul sferic, verde-gălbui, apoi negru, pubescent are învelişul cărnos, indehiscent; sămânţa necomestibilă.
Specie originară din America de Nord, cultivată în plantaţii forestiere sau parcuri.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele de nuc.
Frunzele conţin: taninuri elagice, vitamină C, pigmenţi clorofilieni, glicozide flavonice, acizi organici, acizi fenolici (acid p-cumaric, cafeic), săruri
minerale, uleiuri volatile, naftochinone (juglonă, hidrojuglonă), uleiuri volatile (limonen, 1,8-cineol, pinen, linalool, borneol, carvonă, acetat de
bornil, p-cimen, juglonă).
Dintre pigmenţii flavonoizi au fost identificaţi următorii: flavone (mircetina, quercetina sau/ şi kampferolul), glucozizi ai flavonolilor: hiperină
(quercetin-3-galactozid), dihidroflavonoli, 5-O-metilflavonoli, flavanone şi proantocianidine.
Fructele de nuc conţin: proteine (9,8 %), lipide (5,2 %), tanin (14,9 %), acid elagic, pigmenţi (miricetină, sakuranetină), vitamine (niacină,
riboflavină).
Seminţele acestei plante conţin: glucide (14 – 15 %), lipide (59 – 61 %), proteine (20 – 21 %), tanin (14,7 %), vitamine (niacină, riboflavină,
tiamină).
Scoarţa internă are o acţiune uşor laxativă
Importanţa
Producatoare de lemn
Utilizare
Învelişul extern al fructelor este utilizat pentru tratarea ulcerelor şi a sifilisului, iar sub formă de tratament intern uşurează constipaţiile. Extractele se
folosesc pentru tratarea eczemelor, herpesului, psoriazisului şi a paraziţilor de piele. Infuziile din scoarţă se folosesc pentru tratarea diarei.
Cultivare
Mod de cultivare:
Seminte, toamna sau primavara
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: JUGLANS REGIA L.
Denumire populară: Nuc
Nucar, Nuc costeliv
Regnul: Plantae
Subîncrengătura: minerale
Subclasa:
Ordinul: Juglandales
Familia: Juglandaceae
Subfamilia:
Arbore, cu tulpina până la 30 m înălţime şi coroana largă; frunzele aromate, imparipenat-compuse cu 5-9 foliole cu marginea întreagă şi smocuri de
peri în axila nervurilor, sunt aşezate altern pe lujeri brun-verzui, lucitori; florile unisexuate, repartizate monoic: cele mascule alcătuite din 10-20
stamine protejate de un perigon sepaloid sunt dispuse în amenţi solitari sau grupaţi câte 2 pe ramuri de 1 an; amenţii sunt groşi şi cilindrici; florile
femele sunt grupate câte 1-4 la vârful lujerilor anuali; au învelişul floral rudimentar – perigon sepaloid, 3-4 lobat şi sunt protejate de un involucru;
fructele sunt de tip drupă parţial dehiscentă la care învelişul exterior cărnos, verde, glabru la maturitate crapă; sămânţa are 2 cotiledoane mari,
cerebriforme la exterior, comestibile, bogate în uleiuri.
Specie euritrofă, subtermofilă, frecvent cultivată mai ales în regiuni cu podgorii, răspândită subspontan, întâlnită sporadic în regiunea de deal în
Banat, Transilvania de SV, Oltenia.
Detalii...
Organe utilizate
Frunzele şi pericarpul fructelor mature conţin: juglonă (5-hidroxi-1,4-naftochinona) care în planta proaspătă se găseşte sub formă redusă (1,4-
naftohidrochinona-4-O-β-glucozid, în cantitate de 2 % în pericarp şi 0,6 % în frunze); 10 % taninuri elagice, flavone, acizi organici (cafeic, p-
cumaric, ascorbic); 0,25 % ulei volatil în frunze, constituit din 1,8-cineol, borneol, acetat de bornil, α- şi β-pinen, p-cimen.
Seminţele au un conţinut ridicat de substanţe energetice: 14,40 % proteine, 62,50 % lipide, 14,20 % glucide, precum şi de steroli: 108 mg/ 100 g
campesterol şi β-sitosterol.
Conţinutul în vitamine este scăzut: 2,6 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,87 mg/ 100 g piridoxină, 0,82 mg/ 100 g acid pantotenic şi 0,08 mg/ 100 g acid
folic.
Nucile sunt bogate în aminoacizi. În 100 g nuci a fost determinat următorul conţinut în aminoacizi: 3,96 mg acid glutamic, 2,12 % acid aspartic,
2,09 % arginină, 1,14 % serină, 1,14 % prolină, 1,14 % leucină, 1,03 % glicină, 0,90 % alanină, 0,77 % valină, 0,67 % izoleucină, 0,66 %
fenilalanină, 0,64 % tirozină, 0,54 % treonină, 0,44 % lizină, 0,36 % histidină, 0,25 % cistină, 0,22 % metionină şi 0, 17 % triptofan.
Conţinutul în acizi graşi al nucilor variază astfel: 64,65 % acid linoleic, 15,54 % acid oleic, 8,29 % acid linolenic, 5,18 % acid palmitic, 2,07 % acid
stearic şi 4,27 alţi acizi graşi.
Substanţele minerale din nuci au variat într 1,65 şi 2,40 %. În 100 g nuci au fost determinate următoarele elemente minerale: 544,00 mg potasiu,
409,00 mg fosfor, 129,00 mg magneziu, 87,00 mg calciu, 23,00 mg clor, 2,70 mg zinc, 2,50 mg fier, 2,40 mg sodiu, 1,97 mg mangan, 0,88 mg
cupru, 0,76 mg bor şi 0,68 mg flor.
Antimicrobiană, antidiareică (juglonă, tanin), antipruriginoasă (ulei volatil), antalgică, insecticidă (juglona).
Importanţa
Medicinala, alimentara, oleaginoasa, tinctoriala, tananta, producatoare de lemn
Utilizare
Insuficienţă venoasă (dureri de gambă, hemoroizi), diarei uşoare; în descuamările pruriginoase ale pielii capului (mătreaţă), afecţiuni dermatologice,
contra arsurilor superficiale şi puţin întinse; în afecţiuni ale cavităţii bucale şi faringiene; în vitiligo şi în cosmetologie la colorarea pielii şi părului.
Nucile se utilizează în alimentaţie ca atare, prelucrate ca dulceaţă sau în compoziţia cozonacului şi a prăjiturilor. Nucule au o valoare energetică
ridicată: 2950 kJ/ 100 g şi un conţinut mare de aminoacizi şi de substanţe minerale.
Medicină umană (populară): frunze – în băi împotriva reumatismului, uneori amestecate cu alte plante (ex. vreji de pătlăgele roşii, flori de fân sau
urzici); rădăcinile, amenţii (în alte părţi frunzele şi amenţii) se plămădeau în petrol şi se foloseau tot pentru reumatism; băi cu frunze şi coşi verzi,
amestecate uneori cu coada calului erau folosite pentru afecţiuni ale pielii; frunzele fierte, crude sau uscate şi mărunţite mai erau folosite pentru
dureri de stomac, de dinţi sau în inhalaţii împotriva răcelii; se foloseau de asemenea cojile verzi sau lignificate de nuc, nucile pisate sau numai
“miezul��? în diferite afecţiuni – “bătăi de inimă��?, friguri, dureri de ureche, dureri de ficat ş.a. Fetele se spălau pe cap cu decoct din coaja
verde sau frunze.
Medicina veterinară (populară): - în tratamentul gălbezei la oi se folosea coaja verde fiartă.
Practici diferite: frunzele se puneau în saltele, între haine sau în zestrea din casă împotriva purecilor sau ploşniţelor.
Alimentaţie: nucile au o largă întrebuinţare în diferite preparate şi reprezintă şi astăzi un dar tradiţional cu ocazia nunţilor, diferitelor sărbători sau
pentru pomenirea morţilor.
Vopsitorie: se folosesc frunzele, cojile simple sau în amestec pentru diferite culori: negru, cafeniu, galben, roşu; se folosesc atât pentru vopsitul
lânii, părului, lemnului, cât şi pentru obţinerea unui baiţ pentru mobilă.
Forme farmaceutice
Infuzie, decoct, tinctură, şampoane, loţiuni capilare, lavagii.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Seminte, toamna sau primavara
Recoltare
- Frunze-foliole, manual, in perioada mai-iunie
- Coaja fructelor
- Scoarta verde, in august-septembrie
- Miezul fructelor
Valorificare
JUGLANDIS FOLIUM - FRUNZA DE NUC, SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: JUNIPERUS COMMUNIS L.
Denumire populară: Ienupăr
Anaperi, Archiş, Archit, Boabe de brad, Brădişor, Bradul ciumei, Brazi pitici, Butimoacă, Ceatină, Ceatăne,
Ceten, Cetenă, Cetin, Cetină, Feniar, Finior, Ghipăr, Ghiper, Globurău, Helimoacă, Hilimoacă, Holomoacă,
Ialovăţ, Ieniper, Ienuper, Ineapăr, Iniper, Inibahar, Inipahar, Iniper, Ireapăn, Iunipăr, Iuniper, Jerebene,
Jinăpăn, Jineapăn ce înstină, Jinepet, Jip mic, Jireapăn, Jirepen, Jâneapăn, Jneap, Jneapăn, Jneapăr,
Jnepen, Şinap, Şolovăţ, Şneapăn, Şneapen, Şnep, Şnepen, Turtel, Zolovăţ
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Pinatae
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Familia: Cupressaceae
Subfamilia: Juniperoideae
Arbust foarte ramificat, cu tulpini ascendente sau arbore de talie mică (până la 6 m înălţime); lujerii tineri trimuchiaţi; frunze aciculare, subulate,
rigide, înţepătoare, aşezate câte 3 în verticil; florile unisexuate, repartizate dioic: cele mascule galbene, cu numeroase stamine opuse sau în verticil;
conurile femele sferice sunt alcătuite din 3 carpele cărnoase şi concrescute la maturitate formând o galbulă (pseudobacă) neagră-albăstruie, brumată
ce închide 3 seminţe (seminţele se maturează în al 2-lea sau al 3-lea an).
Specie mezofilă, heliofilă, salb-puternic acidofilă, oligotrofă-mezotrofă, întâlnită în regiunea colinară şi etajul montan, în pâlcuri sau tufărişuri, în
rarişti sau margini de pădure, poieni, păşuni, uneori în mlaştini.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează ramurile, frunzele şi fructele secţionate şi uscate în mediu aerat care conţin uleiuri volatile cu monoterpene biciclice.
Fructele de ienupăr conţin 0,5-2 % ulei volatil, 3-30 % glucide, acizi organici, pectine, biflavonoide (bilobetina, cupresuflavona = 8,8'-bisapigenol,
7,4',4'''-tri-O-metil-amentoflavona, 7,4''-di-O-metil-cupresuflavona), antociani, proantociani, taninuri, un principiu amar (juniperină), rezine,
diterpene (acid comunic).
Vitamine: acid ascorbic, niacină, tiamină.
Steroli: campesterol, alfa-dimetilsterol, beta-dimetilsterol, colesterol.
Uleiul volatil de ienupăr conţine mai mult de 50 % monoterpene în J. communis var. montana (alfa- şi beta-pinen, limonen = majoritar, gama-
terpinen), de 90 % în J. communis ssp. communis (40-90 % alfa-pinen, beta-pinen, 10-40 % sabinen, limonen) şi 50-82 % în J. communis ssp.
communis terpineoliferum (34-46 % alfa-pinen, 9-28 % sabinen, 6-8 % mircen).
Alţi constituenţi ai uleiului volatil: alcooli monoterpenici (terpinen-1-ol-4 în J. communis ssp. communis, 5-10 % în J. communis ssp. communis
terpineoliferum, linalol în J. communis var. montana şi J. communis ssp. communis terpineoliferum, alfa-terpineol şi borneol în J. communis var.
montana), sesquiterpene – hidrocarburi (beta-cariofilen, alfa- şi gama-cadinen în J. communis var. montana, beta-cariofilen şi germacran B în J.
communis ssp. communis, alfa-muurolen în J. communis ssp. communis terpineoliferum), alcooli (alfa-cadinol în J. communis var. montana, alfa-
eudesmol, elemol, elemoferol în J. communis ssp. communis), esteri terpenici (acetaţi de bornil şi de terpenil în J. communis var. montana 30 % şi
în J. communis ssp. communis), aldehide şi cetone (aldehida camfolenică, camforă, pinocamfonă, geijeronă, juniononă în J. communis ssp.
communis terpineoliferum), acizi (acid camfolenic în J. communis var. montana), cumarine (umbeliferonă în J. communis ssp. communis).
În timp, printr-o păstrare necorespunzătoare, uleiul volatil se rezinifică şi depune un stearopten cristalizat (camfor de ienupăr). .
Uleiurile volatile extrase din fructele de Juniperus au conţinut un număr de 37 componenţi (DePascual ş.a., 1976). O cantitate mai mare au avut:
alfa-pinenul (35,00 %), mircenul (18,00 %), terpinen-4-ol (10,50 %), limonen (9,10 %), terpinolen (3,00 %), gama-cadien (1,64 %), citronellal (1,60
%), gama-elemen (1,64 %), p-cimen (1,50 %), gama-muurolen (1,28 %), beta-elemen (1,02 % şi alfa-humulen (1,02 %). În proporţie mai mică de
1,0 % s-au detrminat: beta-pinen, alfa-thujen, calamen, beta-cariofillen, alfa-muurolen, beta-selinen, alfa-terpineol, mentol, cariofillen oxid, delta-3-
caren, humulen oxid, junipercamfor, alfa-cadinol, aromadendren, bornil acetat, gama-selinen, delta-cadinol, camfen, alfa-copaen, p-cimen-8-ol,
geranil acetat, p-menta-1,2,4-triol, mirtenal, mirtenilacetat şi alfa-terpinil acetat.
Frunzele de Juniperus conţin: catechine, vitamine (acid ascorbic, rutină), acizi organici (acid malic, acid citric, acid succinic, acid fumaric, acid
tartric, acid malonic), acizi fenolici (acid cafeic, acid clorogenic, acid ferulic, acid cinamic, acid p-cumaric, acid protocatecuic), acizi graşi (etil
palmitat), pigmenţi (quercetin, nepitrin, nepetin, betulin, bilobetin, amentoflavonă, cupressuflavonă, hinokiflavonă, izoquercitrină), tetraterpenoizi
(rhodoxin), fenilpropanoizi (acid siringic), cumarine (umbelliferonă) şi juniperaprenol 14 – 20.
Hoerster ş.a. (1974) au analizat uleiurile volatile extrase din frunzele de Juniperus provenite din România, în care au identificat 22 componenţi.
Ponderea a fost deţinută de alfa-pinen (33,70 %) şi sabinen (27,60 %), mircen (5,50 %), terpinen-4-ol (4,60 %), 1,8-cineol (4,00 %), p-cimen (3,60
%), beta-felandren (3,30 %), gama-terpinen (3,00 %), alfa-terpinen (1,90 %), alfa-fellandren (1,30 %) şi beta-pinen (1,10 %). O pondere de sub 1,00
% s-a determinat la următorii componenţi: beta-cariofilen, campfen, bornil acetat, neril acetat, alfa-terpineol, p-menthan, limonen oxid, linalool,
linalil acetat, nerol şi alfa-terpinil acetat.
Diuretică, sudorifică, carminativă, stomahică, iritantă pentru piele şi mucoase (Juniperi fructus).
Uleiul volatil prezintă următoarele acţiuni: tonică şi stimulantă asupra glandelor digestive şi pancreatice, antilitiazică (J. communis ssp. communis
terpineoliferum); anticatarală, expectorantă, diuretică (J. communis ssp. communis); antiseptică (J. communis ssp. communis, J. communis ssp.
communis terpineoliferum); antiinflamatoare, analgezică, antispastică, reglatoare a sistemului neuro-vegetativ (J. communis var. montana).
Importanţa
Utilizare
Artroze, reumatism, afecţiuni respiratorii şi digestive (Juniperi fructus); distonii neuro-vegetative, nevrite, sciatică, bronşite şi rinite acute, mici
insuficienţe hepato-pancreatice, litiaze biliare, colite spastice, enterocolite fermentative şi infecţioase, artrite, reumatism, dermatoze (Juniperi
aetheroleum).
Medicină umană (populară): frunze – puse pe jar pentru tratarea guturaiului sau folosite în băi contra reumatismului. Ceaiul din galbule se folosea
împotriva răcelii, la vătămături sau pentru piatră la rinichi alături de coada calului şi mătase de porumb.
Practici diferite: cu boabele se afuma prin casă pentru alungarea bolilor molipsitoare.
Alimentaţie: galbulele erau folosite pentru aromatizarea băuturilor spirtoase.

Administrarea orală se face cu prudenţă, deoarece dozele mari şi curele prelungite irită nefronii şi provoacă hematurie şi albuminurie, datorită
hidrocarburilor monoterpenice.
Juniperi fructus este un condiment alimentar (ienibahar) şi serveşte la obţinerea ginului.
Forme farmaceutice
Infuzie 1-3 % (ceai medicinal), emplastre antireumatice.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Butasi, seminte, marcotaj, altoire
Recoltare
Pseudobacele, prin baterea ramurilor, in luna octombrie-noiembrie.
Valorificare
JUNIPERI FRUCTUS – FRUCT DE IENUPER
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: JUNIPERUS SABINA L.
Denumire populară: Cetină de negi
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Pinopsida
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Organe utilizate
Frunzele conţin ulei volatil (3-5 %), tanin, acid galic, acid thaψc, acid sabinic, acid juniperic, lignani (podofilotoxină, savinină, deoxipodorizonă,
dehidropodofilotoxină, siderină, deoxipodofilotoxină, deoxipicropodofilotoxină), hidroxi-cumarine (cumarsabină, 8-metoxi-cumarsabină, 4-metoxi-
5-metilcumarin-propiofenonă), derivaţi de propiofenonă (2-hidroxi-3,4-dimetoxi-6-metil-propiofnona), terpenoizi (palustradien, oplopenonă), şi un
principiu amar heterozidic (pinipicrină).
Uleiurile volatile extrase prin hidrodistilare, din frunzele de Juniperus sabina, conţin după Burzo ş.a. (nepublicat) următorii componenţi chimici:
31,02 % terpinil acetat, 10,31 % α-felandren, 9,41 % limonen, 8,15 % β-pinen, 3,64 % elemol, 2,50 % α-pinen, 2,39 % triciclen, 2,24 % α-cadinol,
2,0 % 4-terpineol, 1,77 % p-cimen, 1,72 % camfen, 1,26 % cubenol, 0,58 % α-thujen, 0,39 % borneol şi 0,36 % izothujonă.
Detalii...
Antalgică, hemostatică, diuretică (asigură epurarea uraţilor), emenagogă şi abortivă (prin sabinol), antihelmintică (pe tenii, ascarizi). Frunzele au
acţiune citostatică şi necrozantă asupra negilor (prin podofilotoxină).
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Se utilizeaza cu precauţie.
Reumatism, parazitoze intestinale, eczeme.
Toxicitate
La supradozare se poate produce paralizie centrală, comă şi moarte. Administrarea internă a doar 6 picături de ulei volatil poate pune viaţa în
pericol.
Contraindicaţii

Iritaţii severe ale pielii, necroze.
Cultivare
Mod de cultivare:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: JUNIPERUS VIRGINIANA L.
Denumire populară: Ienupar de Virginia
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Pinopsida
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Organe utilizate
Uleiul volatil extras prin hidrodistilare, din frunzele de Juniperus virginiana, conţine după Burzo ş.a. (nepublicat) următoarele substanţe: 35,48 %
bornil acetat, 19,84 % mirtenil acetat, 8,04 % sabinen, 6,90 % β-pinen, 5,61 % limonen, 0,54 % α-terpinen, 4,35 % 3-thujanonă, 2,50 % elemol,
2,13 % 4-terpineol, 1,32 % α-pinen, 1,26 % triciclen, 1,18 % camfen, 0,96 % β-cadinen, 0,96 % γ-cadinol, 0,85 % γ-terpinen, 0,84 % ledol, 0,66 %
cis-β-terpineol, 0,58 % thujonă, 0,53 % metil camfelinol, 0,50 % tau-muurolol, 0,48 % izoaromadendren, 0,46 % α-terpinolen, 0,37 % dimetil
acetofenonă, 0,32 % germacren D-4-ol, 0,31 % camfor şi 0,20 % cubenol.
Detalii...
Bun decongestiv venos şi flebotonic (prin cedrol).
Importanţa
Utilizare
Varice, hemoroizi.
Lemnul acestei specii constituie materia primă pentru produsul Oleu Ligni Cedri utilizat în microscopie, industria săpunurilor şi în parfumerie.
Cultivare
Mod de cultivare:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LABURNUM ANAGIROIDES Medik.
Denumire populară: Salcâm galben
Bobiţel, Drob, Grozamă, Lemnul bobului
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Arbore rar arbust; tulpină ce poate ajunge până la 7 m înălţime; frunzele trifoliolate, lung peţiolate, cu foliolele argintii păroase, alungit eliptice sau
eliptic obovate; flori galben-aurii, mirositoare, dispuse în racem lung de 10-25 cm; înflorire: mai-iulie; fructul păstaie, de circa 5-6 cm lungime
alipit pubescentă.
Specie xeromezofită, heliofilă, subtermofită; rară în etajul gorunului-etajul fagului, tufărişuri, margini de pădure, cultivat ornamental.
Organe utilizate
Organele aeriene ale acestei specii conţin alcaloizii: metil citisină şi 3-octobutiril citisină. Culoarea acestorr organe se datorează prezenţei
izoflavonei genisteină şi 5-0-metil genisteină.
Analiza substanţelor volatile extrase prin hidrodistilare a permis lui Burzo ş.a. (nepublicat) să detrmine prezenţa următoarelor substanţe: izooctil
ftalat (13,70 %), tricozan (12,98 %), farnesen (6,80 %), trans-farnesol (4,49 %), linalol (3,81 %), hexanal (3,65 %), trans-2-nonenal (2,69 %),
izopentil benzoat (3,69 %), octenol (2,65 %), nerol (2,64 %), heptacozan (2,52 %), nonanal (2,40 %), hexahidro farnesil acetat (2,37 %), heneicozan
(1,88 %), α-pinen (1,83 %), tetracozan (1,80 %), metil farnesat (1,50 %), lauril acetat (1,19 %), 2-octen-1-ol (0,95 %), etil laurat (0,94 %) şi butil
ftalat (0,56 %).
Detalii...
Importanţa
Toxica, melifera
Utilizare
Prezenţa alcaloidului citisină a favorizat utilizarea extractelor din această specie pentru tratarea astmului şi a răcelii. Această substanţă are şi
proprietăţi insecticide.
Medicină, umană, populară - uz intern: se utilizează numai produse farmaceutice;
Fondul naţional de plante medicinale, aromatice şi tinctoriale
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LACTUCA SATIVA L.
Denumire populară: Salată
Lăptuci, Lăptiucă, Lăptuc, Lăptucă căpăţînă, Lăptucă creaţă, Lăptugă, Marole, Maroli, Marule, Mărule,
Salată cu căpăţână, Salată de grădină, Salată mărule, Salată mică, Salată necreaţă, Salată roşie, Sălată,
Sălatră, Sălate, Şălată, Şălată ca limba oii, Şălată cu căpăţână, Şălată creaţă, Şălată de grădină, Şălată de
iarnă, Şalate, Şelată, Şelată creaţă, Şelată căpăţână, Şelată limba oii, Şelate creţe, Şelate galbene, Şelatră
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală, anuală de iarnă, bisanuală; rădăcina pivotantă; tulpina albă ca osul, ramificată în partea superioară, de 30-100 cm înălţime; frunzele
eliptice, obovat eliptice sau suborbiculare, cele superioare denticulate, nervura mediană a frunzelor este glabră pe dos; antodiile sunt dispuse
corimbiform; înflorirea iulie-august; fructul achenă palid brună cu rostru cel puţin cât achena.
Cultivată ca legumă.
Organe utilizate
Salata, ca dealtfel toate frunzoasele, au o valoare energetică foarte scăzută (66,3 kJ/ 100 g), datorită conţinutului mare de apă (93 – 96 %) şi redus de
glucide (2,2 %), proteine (1,2 %) şi lipide (0,2 %).
Souci ş.a. (1981) au constatat existenţa unor cantităţi mici şi de alte substanţe organice: 0,36 % glucoză, 0,47 % fructoză, 0,09 % zaharoză, 0,02 %
amidon, 0,76 % celuloză, 13 mg/ 100 g acid citric, 38 mg/ 100 g acid cafeic, 5 mg/ 100 g β-sitosterol, 4 mg/ 100 g stigmasterol şi 1 mg/ 100 g
campesterol.
Dintre vitamine, acidul ascorbic deţine cel mai mare conţinut (13 mg/ 100 g), în timp ce celelalte vitamine variază între 0,05 mg/ 100 g (piridoxină)
şi 0,39 mg/ 100 g (tocoferolii).
Conţinutul de aminoacizi din frunzele de salată variază în limite relativ mici: 11 mg/ 100 g (triptofan) şi 77 mg/ 100 g (leucină).
Substanţele minerale variază între 0,34 şi 1,04 mg/ 100 g frunze. Cea mai mare cantitate s-a detrminat în cazul potasiului (224 mg/ 100 g), clorului
(57 mg/ 100 g), calciului (37 mg/ 100 g), fosforului (33 mg/ 100 g), magneziului (11 mg/ 100 g) şi sodiului (10 mg/ 100 g).
Culoarea verde a frunzelor de salată este dată de prezenţa pigmenţilor clorofilieni a căror cantitate variază între 95,67 mg/ 100 g în frunzele
exterioare şi 31,93 mg/ 100 g în frunzele interioare. Conţinutul de pigmenţi carotenoizi este relativ scăzut: 1,50 mg/ 100 g. Yamaguchi ş.a. (1996) au
identificat în frunzele de salată prezenţa pigmentului roşu: cianidin-O-(6’’-malonilglucozid).
Charron ş.a. (1996) au precizat că principalele substanţe volatile produse de frunzele de salată sunt: 3-hexenalul, 3-hexenolul şi 3-hexenil acetatul.
Sucul din frunzele de salată conţine lactucină care are un proprietăţi antispasmotice, digestive, diuretice, hipnotice, narcotice şi sedative.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Sub formă de tratament intern se utilizează pentru tratarea insomniei, nervozităţii, durerilor reumatice etc. Speciile sălbatice au un efect mult mai
evident, comparativ cu cele cultivate, deoacece conţin o cantitate mai mare din această substanţă.
În alimentaţie, frunzele se folosesc în prepararea salatelor, ciorbelor şi altor feluri de mâncare;
Medicina umană, populară (uz intern) utilizează salata ca adjuvant dietetic în afecţiuni gastrointestinale, litiază urică, nefrită, artrită, gută, astm
bronşic, insomnii, diabet zaharat, constipaţie, congestie hepatică, hepatită. Tratamentele de uz extern, grăbesc maturarea furunculelor, se folosesc
pentru igiena oculară şi la degerături;
În cosmetică, se foloseşte pentru îngrijirea tenurilor uscate.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin transplantarea primavara a rasadului semanat toamna sau primavara sau
semanat direct in camp si rarit
Recoltare
Frunzele proaspete si semintele
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LACTUCA SERRIOLA L.
Denumire populară: Salată sălbatică
Crestăţea, Lăptucă amară, Lăptucă sălbatică, Lăptuci, Palma tâlharului, Susai, Susai ţigănesc, Tâlhărea
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală de iarnă-bisanuală; tulpina de 50-150 cm înălţime; frunzele eliptice, obovat eliptice sau orbiculare, cu lamina verticală, cu nervura
mediană spinos setacee pe dos; antodiile dispuse în inflorescenţă alungită paniculiformă; înflorirea iulie-august; fructul achenă, cenuşie.
Specie xeromezofită-mezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul gorunului, locuri ruderale, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
De la acestă specie se utilizează în scop medicinal organele aeriene
Analizele efectuate la organele aeriene ale acestei plante au evidenţiat prezenţa următoarelor substanţe: glucide, rezine, inulină, acid pectic, acid
oxalic, steroli (β-sitosterol, taraxasterol), vitamine (α-tocoferol), triterpene (β-amirină), manită, gome, substanţe amare (8-deoxilactucină,
lactucopicrină), alcaloizi (hiosciamină).
Substanţele amare din latex sunt reprezentate de lactucină (C11H14O4), lactucopicrină (C44H32O21), 8-deoxilactucină, acidul lactucic, γ-
lactucerol şi β-lactucerol. În latex s-a mai identificat şi prezenţa următoarelor substanţe: hiosciamină, taraxasterol, acid malic, acid citric, acid
oxalic, manitol, rezine.
În cantitate mare a fost identificat şi lactucerinul (C19H30O), care este un ulei volatil camforaceu.
Extractele obţinute din această plantă au acţiune calmantă şi hipnotică, fiind un înlocuitor al opiumului. Substanţele anare din latex au acţiune
antispasmodică, digestivă, diuretică, narcotică şi sedativă.
Utilizare
Se utilizează în tratarea insomniei, nervozităţii, durerilor reumatice.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LACTUCA VIROSA L.
Denumire populară: Lăptucă veninoasă.
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Asterales
Subfamilia:
Plantă anuală-bisanuală; radăcină pivotantă; tulpină dreaptă, de 50-150 cm înălţime; frunzele cu lamină orizontală; florile sunt dispuse în
inflorescenţă de tip antodiu; înflorirea iulie-septembrie; fruct achenă negricioasă.
Rară în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, locuri uscate, ruderale, tufărişuri.
Organe utilizate
Ţesuturile aeriene ale acestei specii conţin: acizi organici (acid citric, acid malic, acid oxalic), steroli (β-sitosterol), cauciuc, alcaloizi (hiosciamină),
triterpene (lactucerol, lactucerin, germanicol, β-amirină), sesquiterpene (lactucină, lactopicrină) şi pigmenţi flavonoizi (quercetină, apigenină şi
luteolină).
Sedativă, narcotică şi anesteziantă, uşor diuretică şi diaforetică.
Utilizare
Extractele stimulează somnul şi au o acţiune calmantă.Acţiune sedativă pentru sistemul respirator şi calmantă în cazul tusei.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LAMIUM ALBUM L.
Denumire populară: Urzică moartă
Faţa mâţei, Mierea ursului cu flori bălai, Sugel alb, Urzică albă, Urzică creaţă, Urzică surdă, Urzici
mortăreţe
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu rizom; tulpină dreaptă sau ascendentă, de 30-50 cm înălţime, în general neramificate, dispers păroase de la mijloc în sus; frunze
peţiolate, cordat ovate, pe ambele feţe dispers păroase, serat dinţate pe margini; flori albe sau palid gălbui, sesile, dispuse câte 3-6 în cime;
înflorirea: aprilie-iunie; fruct achenă trimuchiată, de culoare verde măsliniu.
Specie mezofită; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul boreal, margini de pădure, tufărişuri, locuri îngrăşate.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează organele aeriene.
Organele aeriene conţin: taninuri, substanţe flavonoide (rutină, tilirozid), mucilagii, acizi polifenolici, alcaloizi, amine (histamină, metilamină,
tiramină), glicozizi fenilpropanoizi (acetozid, galactozilacetozid), iridoizi (lamalbid, 6-dezoxilamalbid, albozid A, albozid B, şi carioptin), şi uleiuri
volatile.
Extractele obţinute din plantă au acţiune hemostatică, stimulează urinarea şi se utilizează ca tonic uterin şi pentru reducerea intensităţii menstruaţiei.
Extractele obţinute din vârfurile înflorite ale plantelor au efect diuretic, expectorant hemostatic, hipnotic, sedativ, tonic şi vasoconstrictor.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează şi ca tratament extern sub forma de comprese pentru varice.
În industria cosmeticelor, pentru şampoane şi loţiuni.
Medicină umană, populară - uz intern: părţile aeriene ale plantei şi rădăcina au proprietăţi diuretice, antiinflamatorii, antidiareice, vasoconstrictoare,
expectorante astringente, uz extern: tratarea abceselor, ulceraţiilor tegumentare, rănilor purulente, infecţiilor bucale;
Medicină veterinară - uz intern: tratarea cistitelor, enteritelor, tulburărilor gastro-intestinale etc.; - uz extern: tratarea otitei;
Recoltare
Flori fara caliciu sau herba la perioda infloririi cu secera sau coasa
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LAVANDULA ANGUSTIFOLIA Miller
Denumire populară: levănţică
Sinonime ştiinţifice: L. angustifolia subsp. angustifolia, L. angustifolia subsp. pyrenaica (DC.) Guinea.,
L. officinalis Chaix., L. vera DC.
aspic, lavanda, levand, livant, spichinel
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă (subarbust), înaltă de 20-60(100) cm, cu aspect cenuşiu. Tulpină foarte ramificată la bază, cu ramuri subţiri, şi numeroşi lăstari sterili.
Frunze întregi, liniare, acute, pe margini revolute, cele inferioare cenuşii, cele superioare cenuşii-verzi, mai puţin păroase. Inflorescenţă spiciformă,
verticile florale cca 3-4, axilare, îndepărtate unele de altele, caliciu violet, corolă albatră-violacee. Tetrachene ovoidale, netede, lucioase, cafenii
deschis, fără elaiosom. Înflorire VI-VIII.
Cultivată prin grădini, plantă industrială, aromatică şi ornamentală.
Organe utilizate
Varfurile plantei cu infIoreşcenţe şi flori plăcut mirositoare
Organele aeriene ale acestei plante conţin: tanin, cumarine (umbelliferonă, herniarină), dihidrocumarine, triterpene (acid ursolic), acizi organici
(acid cumaric), pigmenţi flavonoizi (luteolină), fitosteroli, compuşi polifenolici (acid rosmarinic),
Uleiul volatil conţine: bergamoten, borneol, bornil-acetat, camfen, camfor, cariofilen, cariofilen oxid, cedren, citronelorl, 1,8-cineol, farnesen, β-
felandren, geraniol, geranial, geranil-butirat, lavandulol, lavandulil-acetat, linalol, neral, β-ocimen, octen-3-ol, α-pinen, β-pinen, sabinen,
Detalii...
Carminativă, diuretică, perfumantă, stimulantă, sudorifică şi vermifugă.
Importanţa
Utilizare
Medicina umană – utilizată în răceli frecvente, inflamaţii ale căilor aeriene superioare, colită cronică, astm bronşic, având o deosebită acţiune
antiseptică, antiinflamatoare, bacteriostatică, febrifugă, antispastică, vermifugă, vulnerară, diuretică, sedativ nervos, plăgi infectate, eczeme
Medicina veterinară – inflorescenţele uscate îndepărtează moliile
Cosmetică – planta este folosită pentru uleiuri de masaj, geluri şi spumante de baie, săpunuri, dar şi in produse pentru îmbăierea şi masajul copiilor
Forme farmaceutice
infuzie, ulei de lavanda, vin aromat, tinctura, spirt de lavanda, otet aromatic, gel
Cultivare
Mod de cultivare:
Inmultire generativa prin rasad din seminte sau vegetativa prin butasi inradacinati, distanta intre randuri: 1 m, iar intre tufe pe rand: 0,5 m
Recoltare
Tijele florale, atunci cand 75% din flori sunt deschise-iulie, cu secera sau vindroverul (la suparfete mari destinate obtinerii de ulei volatil)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LAVANDULA LATIFOLIA Medik.
Denumire populară: Levănţică
Regnul: Plantae
Subîncrengătura: 20-60
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Subarbust-arbust, de 20-60 (100) cm înălţime; frunzele bazale dispuse în rozetă, lanceolate, argintiu tomentoase, cele superioare mai înguste şi mai
puţin păroase; flori albastre violacee dispuse în verticil, grupate în inflorescenţă spiciformă; înflorirea: iulie-septembrie; fruct achenă lucioasă de 2
mm lungime.
Specie mezofită; cultivată ca plantă industrială.
Organe utilizate
Medicina homeopată utilizează florile recoltate înainte de ofilire şi uscate la umbră care conţin uleiuri volatile cu monoterpene aciclice.
Principalele substanţe identificate în florile de lavandă sunt: uleiurile volatile (circa 0,5 - 1,5 % sub. uscată), taninuri (5 – 10 %), cumarine şi
furanocumarine (herniarină), flavonoide (luteolină), fitosteroli, saponozide sterolice (acid rozmarinic, acid ursoid şi acid oleanolic),.
Uleiurile volatile sunt produse de perii glandulari situaţi la nivelul de inserţie a staminelor. Aceştia sunt alcătuiţi din două sau trei celule uniseriate,
alungite, având o glandă unicelulară.
După de Teresa ş.a. (1989) uleiul volatil din organele aeriene conţine: 36,30 % 1,8-cineol, 30,30 % linalol, 8,0 % camfor, 2,80 % borneol, 2,60 % α-
terpineol, 2,40 % cariofilen oxid, 2,40 % cumarine, 1,00 % p-cimen-8 ol, 1,00 % limonen, 0,90 % geraniol, 0,80 % mirtenol, 0,80 % trans-
pinocarveol, 0,70 % 3,7-dimetilocta-1,5-dien-3,7-diol, 0,70 % nerol, 0,70 % terpinen-4-ol, 0,50 % calamenen, 0,50 % 6-hidroxi-3,7-linalol oxid,
0,40 % p-cimen, 0,40 % δ-terpineol, 0,30 % &eψlon;-cadinen, 0,30 % izoborneol, 0,30 % cis-linalol oxid, 0,20 % β-cariofilen, 0,20 % α-copaen,
0,20 % cumin alcool, 0,20 % β-farnesen, 0,20 % trans-linalol oxid, 0,10 % camfen, 0,10 % carveol, 0,10 % carvonă, 0,10 % citronelal, 0,10 % α-
gurjunen, 0,10 % izobornil acetat, 0,10 % 7-metil umbeliferonă, 0,10 % α-pinen, 0,10 % β-pinen, 0,01 β-bisabolen, 0,01 % α-bisabolol, 0,01 %
bornil acetat, 0,01 % δ-cadinen, 0,01 % α-cadinol, 0,01 % carvil acetat, 0,01 % geranil acetat, 0,01 % α-humulen, 0,01 % sabinen, 0,01 % α-thujonă
şi 0,01 % β-thujonă.
Extractele obţinute din florile de levănţică au proprietăţi antimicrobiene, antifungice, antiinflamatorii, antiseptice, antispastice, diuretice, stimulante,
sedativ, stimulant, tonic şi cicatrizant.
Importanţa
Aromatica, medicinala,
melifera
Utilizare
Acestea sunt utilizate pentru tratarea astmului, bronşitelor, reumatismului, nervozităţii stomacale, bolilor circulatorii, etc., înlătură stările de
depresiune, oboseală, insomnie, tensiune intelectuală şi restabileşte menstruaţia.
Uleiul volatil se utilizează şi în industria parfumurilor, a produselor cosmetice, săpunurilor, deodorantelor şi pentru aromatizarea băuturilor şi a
produselor alimentare.
Alimentaţie - frunzele sunt utilizate pentru anumite preparate culinare;
Industrie - se utilizează în industria insecticidelor;
Cultivare
Mod de cultivare:
Inmultire generativa prin rasad din seminte sau vegetativa prin butasi inradacinati, distanta intre randuri: 1 m, iar intre tufe pe rand: 0,5 m
Recoltare
Tijele florale, atunci cand 75% din flori sunt deschise (iulie), cu secera sau vindroverul (la suparfete mari destinate obtinerii de ulei volatil)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LENS CULINARIS Medik.
Denumire populară: Linte
Sinonime ştiinţifice: Lens esculenta Moench
Făsuică, Făsuiţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă anuală; frunze paripenat-compuse, cu mai mult de 10 foliole, stipele mici înguste; flori albe cu nervuri albăstrui dispuse în racem; înflorire
mai-iulie; fruct păstaie dehiscentă, netedă, cu seminţe lenticulare.
Cultivată, alimentară.
Organe utilizate
De la această plantă se consumă seminţele care sunt bogate în proteine şi glucide.
Seminţele conţin: 56,2 % glucide, celuloză 3,4 %, 1,4 % lipide şi 23,5 % proteine, care au următorul conţinut în aminoacizi: 1,79 % arginină, 1,65
% leucină, 1,44 % lizină, 1,28 % valină, 1,24 % izoleucină, 1,04 % fenilalanină, 0,84 % triptofan, 0,62 % tirozină, 0,52 % histidină, 0,20 %
trptofan, 0,19 % cistină şi 0,17 % metionină.
În ceea ce priveşte conţinutul de vitamine din seminţele de soia, sunt puţine date analitice. În 100 g seminţe s-au determinat 0 – 5 mg acid ascorbic,
2,0 – 2,6 mg nicotinamidă, 0,43 mg tiamină şi 0,26 mg riboflavină.
Conţinutul în substanţe minerale variază între 3,04 şi 3,30 %. În 100 g ţesut s-a determinat următorul conţinut de elemente minerale: 810 mg
potasiu, 412 mg fosfor, 84 mg clor, 74 mg calciu, 6,9 mg zinc şi 4,0 mg sodiu.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Lintea este apreciată pentru valoarea energetică ridicată şi pentru aportul de substanţe minerale pe care le furnizează.
În medicină, umană, populară se folosesc seminţele, care se recomandă în stări de slăbire generală, hipotensiune, atrofie musculară, mamelor care
alăptează iar seminţele prăjite se foloseau ca diuretic. Lintea fiartă şi amestecată cu oţet se folosea ca tratament extern împotriva umflăturilor.
În alimentaţie, seminţele se folosesc pentru obţinerea unor preparate culinare.
În zootehnie, seminţele şi plantele sunt folosite pentru furajarea animalelor.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp cu semanatoarea de cereale, in aprilie
Recoltare
Seminte, recoltate mecanizat iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LEONURUS CARDIACA L.
Denumire populară: talpa gâştei
Sinonime ştiinţifice: L. cardiaca subsp. cardiaca var. cardiaca; var. glaber (Gilib.) Abrom. et Scholz.; L.
cardiaca subsp. hirtella Holub.; Cardiaca vulgaris Mnch.; C. glabra Gilib.; L. cardiaca subsp. villosus
(Desf. Ex Sprengel) Hyl [= L. quinqelobatus Gilib.]
coada leului, apucătoare, buruiana bolţului, creasta cocoşului, iarba flocoasă, iarbă de dat, laba lupului,
lingorică, somnişor, talpa lupului
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Planta perenă cu rizom lignificat, scurt, tulpini de circa 50-150 cm, ramificate, roşietice sau brunii, la bază lignificate, cu peri scurţi, aşezaţi pe
muchii. Frunze peţiolate, la bază subcordate, inflorescenţă foliată, lungă, flori roz, rar albe, dispuse în dihazii dense, formând verticile ￄ
îndepărtate. Stamine cu antere brunii, tetrachene ovoidale, trunchiate, la vârf pubestente. Înfloreşte VI-VIII.
Specie xeromezofită-mezofită, indicatoare de soluri foarte bine aprovizionate cu azot, creşte pe marginea drumurilor, locuri virane, dărâmături,
gunoaie, în locuri ruderale, în regiunea de câmpie şi deluroasă. Este o planta moderat-termofilă, vegetând bine în plină lumină, fiind rezistentă la
semiumbră. Are cerinţe reduse faţă de sol şi umiditate, în general preferă solurile revene până la reavan-jilave.
Organe utilizate
Organele plantei cu importanţă în medicină sunt florile proaspăt recoltate, în perioada iunie – septembrie iar în scop tinctorial se utilizează partea
aeriană recoltată la înflorire.
Organele aeriene ale plantelor conţin: taninuri (2 – 9 %), catechine, rezine, saponine, glicozide fenolice (acid cafeic-4-rutinozid), pirogalol, acizi
organici (acid citric, acid malic), triterpene (acid oleanolic, acid ursolic).
Alcaloizi (0,3 %): stahidrină, betonicină, turcină, leonurină, leonuridin şi leonurinină.
Vitamine: acid ascorbic (4,2 mg/ 100 g), rutină, tocoferoli.
Uleiuri volatile: cariofilen (40 – 200 ppm), α-humulen (35 - 173 ppm), α-pinen, β- pinen, limonen, diterpene (marubină).
Pigmenţi: glucozizi ai apigeninei, glucozizi ai kampferolului, izoquercitrină, quercetină, quercetrină.
Compuşi iridoizi: ajugol, ajugozid, galiridozid şi leonurid.
Alţi compuşi organici identificaţi în această specie sunt: bufenolid, genkwain, leocardin, şi leonuridin.
În compoziţia florilor au fost identificate uleiuri volatile, taninuri şi gome.
Proprietăţile extractelor obţinute din organele aeriene sunt: antispasmodice, sedative, hipotensive, cardiotonice, cicatrizante, expectorante, tonice.
Acidul ursolic are proprietăţi antitumorale, antivirale, cardioactive şi citotoxice.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează în tratarea bolilor cardiace, bronşitei, astmului, crampelor menstruale, diareei şi palpitaţiilor.
Pigmenţii hidrosolubili extraşi din organele aeriene sunt folosiţi pentru colorarea lânei în nuanţe crem deschis, crem închis, vernil şi kaki deschis, în
funcţie de mordantul utilizat. Astfel lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi fier şi fiartă în extractul obţinut din plante proaspăt recoltate, în faza de
înflorire, se colorează în crem-deschis. Dacă lâna se retratează cu bicromat de potasiu, se obţine o culoare crem-închis iar dacă se retratează cu
sulfat de cupru se obţine o culoare vernil.
Lâna mordată cu bicromat de potasiu, vopsită în extractul obţinut din plante proaspăt recoltate şi retratată cu sulfat de aluminiu şi potasiu, se
colorează în kaki deschis (Chirilă ş.a., 1999).
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin rasad care se transplanteaza primavara in camp, sau daca e sufiecienta samanta, semanat direct in camp.
Recoltare
Herba cu secera sau ciositoarea mecanica, cand incepe fructificarea (iunie-iulie)
Valorificare
LEONURI HERBA – IARBĂ DE TALPA GÂŞTEI
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LEPIDIUM SATIVUM L.
Denumire populară: Creson
Bruncuţ,Caprilemă, Caprilon, Cardamă, Cherdame, Cretică de grădină, Hrăniţă, Hrăniţel, Hreaniţă,
Hreniţă, Hreniţel, Măcriş de grădină, Resuche
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală sau bisanuală cu rădăcina simplă, pivotantă; tulpina înaltă de 20 – 40 cm, dens foliată, dens şi scurt patent-păroasă, ramificată,
ramificaţiile de obicei terminate cu inflorescenţe; frunzele bazale sunt întregi sau lirat lobat-fidate şi încep să se usuce în timpul înfloririi, cele
superioare lanceolate sau ovat-lanceolate, sesile, cu baza sagitat-cordată, amplexicaule; inflorescenţa racem simplu ce se alungeşte după înflorire,
alcătuită din flori pe tipul 4 cu petale albe; înflorire în mai-iunie; fruct – siliculă spre vârf lat aripată, cu seminţe mărunt, verucos papiloase, brune.
Specie cultivată ca legumă şi condimentară, răspândită subspontan, originară din Egipt şi Asia de Vest.
Organe utilizate
Se utilizează frunzele pentru consum alimentar.
Frunzele acestei specii au un conţinut de 93,1 % apă, 2,0 % glucide, 1,5 % proteine, 0,3 % lipide,2,0 % fibre şi 2,9 mg/ 100 g caroteni. Acestea sunt
valoroase pentru conţinutul lor în vitamine: 60 mg/ 100 g acid ascorbic, 1,2 mg/ 100 g tocoferoli, 0,44 mg/ 100 g nicotinamidă, 0,25 mg/ 100 g
filochinonă, 0,24 mg/ 100 g acid pantotenic, 0,20 mg/ 100 g acid folic, 0,13 mg/ 100 g piridoxină, 0,12 mg/ 100 g riboflavină şi 0,10 mg/ 100 g
tiamină.
În 100 g ţesut foliar a fost determinat următorul conţinut de elemente minerale: 304 mg potasiu, 160 mg calciu, 130 mg sulf, 53 mg fosfor, 42 mg
sodiu, 20 mg magneziu, 3,10 mg fier, 0,40 mg zinc, 0,40 mg mangan, 0,11 mg bor şi 0,06 mg cupru.
Sulful se găseşte sub formă de combinaţii prgano-minerale: tioglucozizi, care sub influenţa enzimei mirozinază se transformă în izotiocianaţi de
fenil-etil, care conferă aroma caractzeristică acestei plante.
Importanţa medicinală a acestei specii constă are proprietăţi anticancerigene (tioglucozizii), antioxidante (acidul ascorbic, tocoferolii şi carotenii) şi
hipotensive
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Frunzele de creson sunt folosite ca salată sau condiment şi au o valoare energetică scăzută: 71 kJ/ 100 g ţesut foliar.
Cultivare
Cresonul este o plantă cu cerinţe reduse faţă de factorii de vegetaţie. Este rezistentă la frig, puţin pretenţioasă faţă de lumină şi elemente nutritive.
Dă rezultate bune pe soluri profunde, bine structurate, echilibrate din punct de vedere nutritiv, fără exces de substanţe organice (în asolament se
plasează de obicei în al treilea an după îngrăşarea terenului).
Se cultivă prin semănat eşalonat, direct în câmp, la intervale de 12-14 zile, începând din martie. Distanţa între rânduri este de 10-15 cm, sau se
seamănă în benzi cu distanţa între rânduri de 12,5 cm şi de 0 cm între benzi, folosind 5-10 kg sămânţă la hectar. Lucrările de îngrijire constau în
praşile, plivit şi udare repetată pentru asigurarea răsăriri şi menţinerii turgescenţei frunzelor. Recoltarea se începe după 3-4 săptămâni de la semănat,
în 2-3 tape, prin tăiere cu foarfeca la 5-6 cm deasupra solului, pentru a se permite regenerarea. Se obţine o producţie de frunze de 5-6 t/ha. Cultura
forţată se practică mult în ţările din vestul Europei (Danemarca, Germania), în scafe mici de material plastic sau carton (folosind ca substrat
rumeguş grosier sau fin, făină de hârtie sau carton, vată minerală), destinate vânzării sau pe parapete (folosind substrat alcătuit din turbă sau bogat
în turbă, substrat care se schimbă după fiecare ciclu). Pentru producerea seminţelor de creson, nu se mai recolteză frunzele de pe plante ci plantele
semincere se recoltează la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, annual, cu secera sau mecanizat cu combina cândd fructele au culoarea
caracteristică în procent de 45-60%. Se obţine o producţie de 800-1000 kg/ha.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LEVISTICUM OFFICINALE Koch
Denumire populară: Leuştean
Buruiana lingoarei, Buruiană de lungoare, Leoşten, Leuşten, Libistoc, Liuştean, Luştrean, Păscănaţ
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, glabră, lucitoare, robustă, cu miros caracteristic; în sol – rizomul este gros, bruniu, ramificat purtând în regiunea coletului resturi de
frunze din anii trecuţi; tulpina înaltă până la 2,5m poate avea la bază 4 cm în diametru şi se ramifică mai mult în partea superioară formând căte 2-3
ramuri în verticil; frunze alterne, penat-sectate (segmentele rombice), verzi-lucitoare, uşor cărnoase, cu teci evidente, membranoase; inflorescenţa –
umbelă compusă are la baza radiilor precum şi la baza umbelulelor foliole numeroase alcătuind un involucru, respectiv involucel dens; florile
hermafrodite, relativ mici, au petale galben-deschis; înfloreşte în iunie-iulie; fruct – dicariopsă lat-eliptică, cu mericarpii prevăzute cu coaste aripate.
Specie cultivată ca plantă alimentară şi condimentară; originară din Iran.
Organe utilizate
Se utilizează pentru obţinerea de extracte rădăcinile recoltate primăvara, care conţin uleiuri volatile cu monoterpene monociclice, uneori frunzele
recoltate toamna şi seminţele.
Principalii componenţi identificaţi în rădăcini sunt: glucide simple, amidon, rezine, uleiurile volatile (circa 1,0 %), gomele, rezinele, taninurile,
vitaminele (acid ascorbic), sterolii (sitosterol), cumarinele (0,1 – 4,3 %): umbeliferonă, xantotoxina, bergapten, cumarină, α-pironele (senkyunolidf),
furfural, furfurol, acid maleic şi
Analiza uleiurilor volatile extrase din rădăcinile de leuştean de către Jian-Qin ş.a. (1989) a indicat prezenţa a 28 componenţi. În cantitate mai mare
s-a determinat: cis-3-butiliden-4,5-dihidroftal (62,38 %), β-selinen (4,49 %), linalool (4,43 %), β-pinen (4,32 %), α-terpinil acetat (3,79 %), (Z)-3-
butilidenftalidă (1,98 ), sabinen (1,70 %), α-pinen (1,61 %), camfen (1,48 %), δ-3-caren (1,04 %) şi limonen (1,03 %). În cantitate mai mică s-au
identificat următorii componenţi: (E)-3-n-butiliden flalidă, mircen, trans-3-butiliden-4,5-dihidroftalidă, β-felandren, α-terpinen, pentilbenzen,
pentilciclohexan, α-terpineol, (E)-β-ocimen, α-felandren, cis-3-n-validen-3,4-dihidroftalidă, β-curcuben, α-copaen, bornil acetat, terpinolen, γ-
selinen şi (Z)-β-ocimen.
Analiza compuşilor volatili din frunzele de leuştean (Burzo ş.a.) a evidenţiat prezenţa următoarelor substanţe: α-terpinil acetat (46,54 %), β-
felandren (19,57 %), tetrametil ftalid (13,84 %), terpinolen (6,13 %), β-pinen (4,69 %), β-ocimen (2,18 %), α-terpineol (1,63 %), β-terpinen (0,91
%), β-thujen (0,83), α-pinen (0,66 %) şi γ-terpinen (0,22 %).
Analiza uleiurilor volatile extrase din seminţele de leuştean, efectuate de Toulemonde şi Noleau (1988) au evidenţiat prezenţa a 34 componenţi. În
cantitate mai mare s-a determinat β-felandrenul (63,15 %). Intr-o proporţie de pînă la 1,0 % s-au detrminat: (Z)-β-ocimenul (9,20 %), cis-3-
butildien-4,5-dihidroftalat (5,60 %), α-terpinil acetatul (3,07 %), limonenul (3,06 %), α-felandrenul (2,87 %), mircenul (1,99 %) şi α-pinenul (1,94
%). Într-o proporţie mai mică de 1,0 % s-au detrminat: sabinenul, (E)-β-ocimenul, n-pentil-1,3-ciclohexadienul, β-pinenul, β-bisabolenul, trans-3-
butiliden-4,5-dihidroftal, campfen, criptoen, p-cimen, trans-allocimen, α-terpineol, terpinolen, α-thujen, bornil-acetat, (Z)-3-butilidenftalid, δ-
cadien, γ-gurjunen, linalool, δ-selinen, γ-terpinen, (E)-3-n-butilidenftalid, β-selinen, α-copaen, pentiolbenzen, 3-n-butilftalidă şi cis-3-n-validen-3,4-
dihidroftal.
Detalii...
Extractele au proprietăţi diuretice, stomahice, diuretice şi carminative.
Importanţa
Utilizare
Frunzele de leuştean şi radacinile se utilizează pentru aromatizarea preparatelor culinare. Uleiul volatil extras din rădăcină se foloseşte în industria
parfumurilor
Medicină umană (populară): folosită între leacurile obişnuite pentru tratarea febrei tifoide; frunzele – puse în legături pentru calmarea durerilor de
cap; cu ele se frecau “blândele de ploaie��? (urticaria); pisate, se puneau pe răni; ceaiul din frunze se lua în tuse cu guturai sau în tusea
măgărească; sub formă de decoct – diuretic; rădăcina – pisată, opărită se punea călduţă la junghiuri; seminţele – ceai pentru calmarea durerilor de
stomac şi în indigestii.
Medicină veterinară (populară): uscată, pisată, amestecată cu borş din tărâţe de porumb era folosită pentru spălarea muşcăturilor de şarpe.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte primavara direct in camp, sau despartire de tufa (inclusiv radacini)
Recoltare
- Frunze, manual aprilie-iulie
- Radacini, cu cazmaua toamna
- Fructele, toamna
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LIGUSTRUM VULGARE L.
Denumire populară: Lemn câinesc
Caprifoi, Călin, Caşie, Cireş de pădure, Cornăţel, Corn, Cununiţă, Lemnul câinelui, Mălai negru, Mălin,
Mirtoi, Salbă moale, Tulichioară
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Oleales
Familia: Oleaceae
Subfamilia:
Arbust de 1-5 m înălţime; frunze opuse, lanceolate, căzătoare, peţiolate, cu margini întregi; florile albe, dispuse în inflorescenţe terminale,
piramidale; înflorirea iunie-iulie; fructul bacă neagră.
Specie xeromezofită-mezofită, calcicolă; frecventă în zona de silvostepă-etajul gorunului, tufărişuri, păduri.
Detalii...
Organe utilizate
Scoarşa de pe ramuri se utilizează în scop medicinal iar fructele mature se utilizează în scop tinctorial.
Frunzele onţin: tanin, pigmenţi (malvidin-3-glucozid) şi glicozizi fenilpropanoizi (siringină).
Scoarţa de pe ramuri conţine: manitol, tanin, rezine, acid behenic, ligustronă, acid siringic şi siringopicronă.
Extractele obţinute din scoarţă au efect laxativ, toxic, vulnerar şi antitumoral.
Importanţa
Melifera, tinctoriala, producatoare de fibre textile
Utilizare
Fructele maturate sunt utilizate pentru vopsirea lânii în nuanţe de vernil şi gri. Lâna mordată cu bicromat de potasiu şi vopsită cu extractul din
fructele mature, se colorează în vernil-închis. Dacă aceasta este mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu se colorează în gri-deschis, iar dacă se
retratează cu sulfat feros, se realizează o culoare gri-verzui (Chirilă, ş.a., 1999).
Medicină umană, populară - uz intern - frunzele şi florile şi scoarţa au proprietăţi astringente, antiseptice, antidiareice, antiparazitare; uz extern -
tratarea aftelor, durerilor de dinţi, dermatitelor, tratarea râiei.
Medicină veterinară - uz extern - tratarea plăgilor, stomatitei, scabiei;
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte, butasi, altoire.
Recoltare
Frunzele si florile, in perioada infloritului
scoarta, toamna de pe ramuri de 2-3 ani.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LINUM USITATISSIMUM L.
Denumire populară: In
In de fuior, In de sămânţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Linales
Familia: Linaceae
Subfamilia:
Plantă anuală; tulpini înaltă de 30-80 (100) cm, ramificată în partea superioară, rar de la mijloc (în funcţie de scopul culturii: convar. usitatissimum
– inuri mixte, pentru ulei şi fibre – ramificarea începe de sub cincimea superioară; convar. elongatum – inuri pentru fibre – ramificarea are loc
numai la vârf); frunze alterne, mici, lanceolate, acute, cu peţiol scurt; inflorescenţa – cimă alcătuită din puţine flori; florile hermafrodite, pe tipul 5,
au petale albastre-azurii, rar albe; înfloreşte în iunie-iulie; fruct – capsulă globuloasă cu seminţe ovoidale, turtite, brune.
Specie cultivată ca plantă textilă, oleaginoasă, medicinală; cu originea (probabil) în Linum bienne din S.V.Europei.
Organe utilizate
Această specie prezintă importanţă pentru fibrele care se formează în tulpini şi pentru uleiul din seminţe.
Fibrele textile se formează în zona periciclului şi au lungimea dintre două frunze situate pe aceeaşi generatoare. Fibrele sunt formate din celuloză,
glucomanani acetaţi sau/şi xilani, dar în centrul lor se pot afla şi molecule de hemiceluloză. Glucoza reprezintă 21 – 40 % din totalul glucidelor,
xiloza reprezintă 8 – 24 %, alături de care se găsesc molecule de galactoză, ramnoză şi fucoză.
Seminţele de in conţin 35 – 46 % lipide, 20 – 25 % proteine, 19 – 22 % glucide, 6 – 10 % mucilagii, precum şi 8 – 10 g/kg acizi fenolici esterificaţi
şi 3 – 5 g/kg acizi fenolici eterificaţi (Oomah ş.a., 1995).
Uleiul de in conţine după Canţăr (1965) următorii acizi graşi: 2,3 – 17,6 % acid oleic, 21,65 – 69,6 % acid linoleic, 18,5 – 40,5 % acid linolenic, 6,7
% acid palmitic şi 3,0 % acid stearic. După European Pharmacopeia (2005) seminţele de in conţin: 3,0 – 8,0 % acid palmitic, max. 1,0 % acid
palmitoleic, 2,0 – 8,0 % acid stearic, 11,0 – 35,0 % acid oleic, 11,0 – 24,0 % acid linoleic, 35,0 – 65,0 % acid linolenic şi max. 1,0 % acid arachidic.
Oomah ş.a. (1992) au constatat că cei mai importanţi glicozizi cianogenetici din seminţele de in sunt: lunistatina 213 – 352 mg/ 100 g,
neolunistatina 91 – 203 mg/ 100 g şi linamarina 32 mg/ 100 g. Luyengi (1993) a identificat un nou glucozid fenilpropanoid: linusitamarina. Prin
acţiunea enzimei linamarază asupra glucozidelor cianogenetice, acestea se descompun punând în libertate acid cianhidric.
Muir ş.a. (1999) au extras din seminţele de Linum un lignan: secoisolariciresinol diglucozid (SDG) care a determinat reducerea colesterolului din
vasele sangvine ale soarecilor.
Datorită mucilagiilor pe care le conţine, seminţele de in au o acţiune laxativă şi emolientă iar datorită prezenţei secoisolaricirezinol diglucozidului
pot avea o acţiune anticarcinogenă.
Importanţa
Medicinala, melifera, oleaginoasa, producatoare de fibre textile
Utilizare
Extractele din coaje şi frunze se utilizează pentru tratarea gonorei, iar cele obţinute din flori au acţiune cardiotonică şi calmantă nervos.
Medicină umană (populară): seminţele – ceai luat pentru tuse; făina, amestecată cu miere puse pe răni; uleiul pus pe arsuri; făina, împreună cu
cartofi fierţi, pusă pe umflături, abcese; cataplasme de făină cu lapte puse pentru “gâlci��?, junghiuri; făina cu lapte şi flori de grădină – legături
puse pentru calmarea durerilor de burtă; puse în apă, luate ca laxativ; cu in sau cu câlţi de in se făceau leacuri contra insolaţiei.
Medicină veterinară (populară): seminţele - şi făina folosite la animale, la cai când aveau bube la gât; fierte mult se dădea animalelor când acestea
răceau.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semant direct in camp cu semanatoarea de cereale, primavara
Recoltare
Seminte, recoltat mecanizat, august-septembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LITHOSPERMUM OFFICINALE L.
Denumire populară: Mărgeluşe
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Subfamilia:
Plantă perenă, erbacee viguroasă, cu rădăcină brunie, groasă, lemnoasă, cu radicele fibroase. Tulpini câte 1-3 sau mai multe, cilindrice, erecte, înalte
de 30-80 (100) cm, ramificare, acoperite de peri setiformi, alipiţi. Frunze aspre, lanceolate sau alungit lanceolate, sesile, la vârf acuminate, cu peri
rari, pe dos cu peri lungi, rigizi şi alipiţi, cele bazale caduce înainte de înflorire. Flori mici, solitare, scurt pedicelate, la început îndesiute în cincine
bracteante, la maturitate desfăcute şi mult alungite. Corola mică, infundibuliformă, la exterior pubescentă, albă gălbuie, cu lobii rotunjiţi, gâtul
verzui, cu 5 proeminenţe pubescente. Fruct nucule albe sau cenuşii, oblic ovoidale, netede, lucioase şi osoase. Înflorire V-VI.
Tufărişuri, margini de păduri, zăvoaie, pe malurile râurilor şi lacurilor, foarte rar prin pârloage sau semănături sau ruderal; frecventă din zona stepei
până în etajul bradului; specie xeromezofită-mezofită.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează întreaga plantă şi mai ales frunzele.
Compusul bioactiv îl reprezintă un polimer care în timpul uscării pune în libertate acidul litospermic. Alături de acesta, au mai fost identificaţi acizi
polifenolcarboxilici.
Extractele din plantă conţin acid litospermic şi au acţiune antigonadotropă, antitireatropă şi hipoglicemiantă.
Extractele obţinute din seminţe au efect diuretic, cele din frunze au efect sedativ iar extractele din rădăcini au acţiune depurativă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Medicina umană – frunzele şi inflorescenţa folosite ca diuretic; din frunzele prăjite se mai prepară un ceai bohemesc, surogat al ceaiului rusesc.
Tinctorială – rădăcina conţine litospermină, o substanţă colorantă purpurie.
Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasadului obtinut din seminte primavara, divizarea radacinii
Recoltare
- Herba la momentul infloritului
- Seminte la maturitate
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LOBELIA ERINUS L.
Denumire populară: Lobelie
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Campanulales
Familia: Lobeliaceae
Subfamilia:
Plantă anuală; tulpina de 10-20 cm înălţime, glabră sau cu peri disperşi; frunze întregi, dinţate, cele bazale peţiolate, eliptice, cele superioare sesile
şi îngust lanceolate; flori tubuloase de culoare albastră cerulee, lung pedunculate; înflorirea iunie-august; fruct capsulă loculicidă.
Cultivată ornamental.
Organe utilizate
Se utilizează organele aeriene şi mai ales florile şi capsulele nematurate, pentru conţinutul lor în alcaloizi cu nucleu piperidinic.
În ţesuturile aeriene ale acestei plante au fost identificaţi mai mult de 20 alcaloizi (0,4 – 0,5 %), dintre care ponderea o deţine lobelina (0,4 – 2,2 %).
Alături de aceasta au mai fost identificaţi: izolobelina, izolobelianidină, lobinina, lobinalidină, izolobinină, lobelanina, norlobelanina, lobelanidina,
norlobelanidina, lelobanidină, lobelol, lobinalină, lobinanidină, norlelobanidină, norlobenalină şi lobelonă.
În ţesuturile acestei specii au mai fost identificate următoarele substanţe: glucide, proteine (9,1 %), lipide (2,8 – 3,0 %), vitamine (acid ascorbic,
niacină, tiamină, riboflavină), rezine, β-caroten (5 mg/ 100 g), acid chelidonic şi substanţe minerale.
Extractele conţinând lobelină intensifică mişcările respiratorii au acţiune antiasmatică.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează ca antidot în intoxicaţiile cu opiu.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LOLIUM TEMULENTUM L.
Denumire populară: Sălbăţie
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Subfamilia: Pooideae
Plantă erbacee anuală; rădăcina fasciculată; tulpina de 30-80 cm înălţime, verde sau verde albăstruie; frunzele sunt sesile, plane; inflorescenţa este
un spic compus, paleea inferioară rigidă de 5-8 mm, aristată; înflorirea iunie-august; fructul cariopsă de 4,5 -7 mm lungime.
Specie mezofită; sporadică în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, în culturi de ovăz, rar ruderal.
Organe utilizate
Planta conţine alcaloizi (perlolin şi temulin), iar seminţele conţin amidon şi alcaloizii (lolin, temulentin).
Toxic.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Medicină veterinară - uz intern -
Toxicitate
Toxic.
Cultivare
Mod de cultivare:
Seminte, semante direct in camp, primavara
Recoltare
Seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LOTUS CORNICULATUS L.
Denumire populară: Ghizdei
Bichină sălbatică, Culbecească, Drob, Ghiara mâţii, Ghizdei mărunt, Ghizdel, Măzăriche, Moartea găinilor,
Motocei, Rochia rândunicii, Sămătişe, Trifoişte, Unghia găii, Visdei
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă perenă; rădăcina lignificată, ramificată; tulpina scurtă (20-40 cm), lignificată la bază; frunzele alterne, sesile, imparipenat compuse, formate
din 5 foliole obovat eliptice; inflorescenţa umbelă cu 2-6 flori galbene; înflorirea mai-septembrie; fructul păstaie dreaptă cu mai multe seminţe, la
deschiderea păstăii valvele se răsucesc.
Frecvent în zona de stepă-etajul alpin, pajişti, tufărişuri; specie cu ecologie largă, cultivată, furajeră.
Detalii...
Organe utilizate
Organele aeriene ale ghizdeiului conţin 8-hidroxikampferol şi 8-hidroxiquercetină, iar florile conţin: quercetină, izorhamnetină, 8-hidroxiquercetină,
quercfetină, mircetină şi luteolină.
Extractele obţinute din plantă se utilizează sub formă de comprese cu rol antiinflamator, cele din rădăcină au acţiune carminativă, febrifugă şi
tomocă, iar extractele din flori au acţiune antispasmotică, cardiotonică şi vermifugă.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Extactele sunt utilizate pentru tratarea palpitaţiilor, a nervozităţii, depresiilor şi insomniei.
În medicină, umană, popular, florile se folosesc pentru efectul lor antispastic, calmant în stările de excitaţie nervoasă, în caz de insomnii sau stări de
anxietate.
În zootehnie se foloseşte pentru furajarea animalelor.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat toamna sau primavara, direct in camp a semintelor umezite
Recoltare
Pastai
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LUPINUS ALBUS L.
Denumire populară: Lupin
Cafeluţe, Cafea, Cafele, Niprală
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă anuală; tulpină dreaptă, de 40-120 cm; frunzele imparipenat compuse, cu 5-7 (11) foliole alungit obovate, glabre pe faţa superioară şi cu peri
moi pe cea inferioară; flori albe cu vârf albăstrui, dispuse în racem; înflorirea : iunie-iulie; fructul păstaie galbenă de 6-11 cm lungime, turtită, cu 5-
6 seminţe albe-gălbui, netede.
Mezofită; specie cultivată, pentru îngrăşământ verde, furajeră, surogat de cafea.
Organe utilizate
Seminţele conţin: glucide, 9 – 11 % lipide, 36 – 40 % proteine, 1,0 – 2,7 % alcaloizi (sparteină, angustifolină, lupanină, vernină, trigonelină,
multiflorină ), ureide (alantoină, acid alantoic), fosfolipide (cefalin), lectine, triterpene (lupeol), flavone (genisteină).
Aminoacizi: alanină, arginină, asparagină, acid aspartic, cistină, acid glutamic, histidină, leucină, serină, izoleucină, lizină, metionină, fenilalanină,
acid pipecolic, prolină, triptofan, treonină, tirozină, valină.
Vitamine: niacină, riboflavină, tiamină.
Acizi organici: acid citric, acid malic, acid oxalic, acid succinic.
Acizi graşi: acid erucic, acid gadoleicid, acid lauric, acid linoleic, acid linolenic, acid miristic, acid oleic, acid palmitic, acid palmitoleic, acid
stearic.
Alterativă, carminativă, depurativă, digestivă, diuretică, emenagogă, toxică, vermifugă.
Importanţa
Melifera, producatoare de fibre textile
Utilizare
Alimentaţie - din seminţe se prepară surogat de cafea.
Medicină, umană, populară - uz intern: seminţele se folosesc ca diuretice, febrifuge, cicatrizante; uz extern:- tratarea abceselor şi afecţiunilor
cutanate;
Recoltare
Seminte din pastai, manual, in perioada iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LYCIUM BARBARUM L.
Denumire populară: Cătină de garduri
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Arbust cu ramuri subţiri şi flexibile, spinoase, cenuşii sau brune gălbui, ce poate ajunge până la 2,5 m înălţime; frunzele simple, îngust lanceolate,
lanceolat eliptice sau lanceolate, verzi pe faţa superioară şi cenuşii pe cea inferioară, cu margini întregi; flori roşietice, roze sau violaceu roşietice,
pedicelate, câte 2-6 pe ramurile scurte şi câte 1-2 în axila frunzelor de pe ramurile lungi; înflorirea: iunie-septembrie; fruct bacă roşie sau portocaliu
roşcată.
Specie mezofită; frecventă în toată ţara, cultivată pentru garduri vii şi subspontană.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează fructele.
Fructele conţin: glucide, 11 – 20 % proteine, 8 – 12 % lipide, glicoproteine, tetraterpene (physalein), cumarine (scopoletină).Aminoacizi: alanină,
arginină, acid aspartic, acid glutamic, prolină, serină.
Pigmenţi: β-caroten, xantofile, criptoxantină, zeaxantină.
Afrodisiacă, diuretică, hiperglicemică, laxativă, toxică şi spasmodică.
Utilizare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LYCOPERSICON ESCULENTUM Miller
Denumire populară: pătlăgele roşii
tomate
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă legumicolă anuală, erbacee. Tulpina înaltă de 40-150 (200) cm, cu frunze întrerupt-impaeipenat-compuse, cu flori gamopetale, galbene şi cu
fructul bacă suculentă. cu miros puternic, la început erectă, mai târziu în timpul formării fructelor culcată la pământ, cu peri glanduloşi, în amestec
cu peri simpli, lungi. Frunze mari, având contur ovat sau lanceolat, întrerupt imparipenat-sectate (segmente mari alternând cu segmente mici,
neperechi); segmentele frunzelor peţiolate, sau sesile, ovate sau lanceolate, cu baza asimetrică, întregi sau penat partite, cu margini uşor răsucite.
Flori dispuse în inflorescenţe etraaxilare, furcate, cu câte 2-20 flori. Corola galbenă ca lămâia, cu tub foarte scurt şi limb rotat, cu lacinii acute,
radiare, reflecte. Fruct bacă sferică, turtită sau ovată, de obicei glabră, lucioasă, mai rara pubescentă, foarte zemoasă, la început verde, la maturitate
roşie, mai rar roză, galbenp, portocalie uneori albă, cu suprafaţă netedă sau costată, în interior 2-4 sau multiloculară, cu seminţe numeroase, mici,
reniforme, comprimate, brun deschis cenuşii, mătăsos păroase. Înflorire VII-VIII.
Cultivată ca plantă alimentară.
Organe utilizate
Valoarea energetică a fructelor de tomate este în medie de 78,7 kJ/ 100 parte edibilă. Principalele componente chimice determinate în fructele de
tomate sunt următoarele: glucide totale 1,8 – 4,00 %, glucoză 0,9 %, fructoză 1,40 %, zaharoză 0,008 %, proteine 0,69 – 1,0 %, lipide 0,20 – 0,30
%, substanţe minerale 0,60 – 0,61 %. Fructele nematurate conţin un glicoalcaloid sterolic: tomatină.
Aminoacizii determinaţi în 100 g fruct au variat în următoarele limite: 51 mg alanină, 28 mg arginină, 108 mg acid aspartic, 145 mg acid glutamic,
41 mg glicină, 14 mg histidină, 28 mg isoleucină, 39 mg leucină, 40 mg lizină, 6 mg metionină, 27 mg fenilalanină, 44 mg prolină, 51 mg serină, 31
mg treonină, 8 mg triptofan, 14 mg tirosină, 26 mg valină şi 9 mg acid γ-aminobutiric.
Conţinutul fructelor în vitamine este următorul: 0,06 % tiamină, 0,4 % riboflavină, 0,10 % piridoxină, 0,53 % nicotinamidă, 0,04 % acid folic, 0,31
% acid pantotenic, 24 % acid ascorbic, 0,49 % tocoferoli, 0,63 % filochinonă şi 0,004 % biotină.
Fructele de tomate mai conţin: 0,037 % acid malic, 0,44 % acid citric, 0,01 % acid clorogenic, 0,7 % celuloză, 0,13 % pentozani, 0,22 % hexozani,
1,8 % fibre, 0,01 % mioinozitol, 1,2 mg % 100 g serotonină, 1,0 mg/ 100 g campesterol, 3,0 mg/ 100 g β-sitosterol şi 3,5 mg/ 100 g stigmasterol
(Souci ş.a., 1981).
Principalele elemente minerale, din 100 g parte edibilă, au variat în următoarele limite: 6,3 mg sodiu, 297 mg potasiu, 20 mg magneziu, 14 mg
calciu, 0,14 mg mangan, 0,50 mg fier, 0,09 mg cupru, 0,24 mg zinc, 26 mg fosfor, 60 mg clor şi 0,002 mg iod.
Pigmenţii din fructele de tomate sunt reprezentaţi de: β-caroten, licopen, fitoen şi fitofluen. Dintre aceşti pigmenţi β-carotenul reprezintă 50 –76 %
din total (Davies şi Hobson, 1981).
Calconele sunt reprezentate de: calcononaringenină iar flavanonele de: naringenină şi prunină.
Aroma tomatelor a fost corelată cu două cetone volatile: 6-metil-5-hepten-2-onă şi 1-penten-3-onă (Dangyang şi Boersig, 1996), dar se consideră că
aroma este determinată de prezenţa unui complex de peste 400 de substanţe. Dintre acestea Butterez ş.a. (1984) a menţionat: 3-hexenal, trans-2-
hexenal, hexanal, β-iononă, 1-penten-3-onă, 3-metil butanal, cis-3-hexenol şi 3-metil butanol.
Importanţa
Utilizare
Fructele de tomate prezintă importanţă mai ales pentru conţinutul ridicat de acid ascorbic şi de substanţe minerale.
Licopina din tomate are acţiune protectoare în cazul bolilor cardiace a celor de prostată corelate cu dificultăţi de urinare.
Medicina umană – decoctul din rădăcină utilizat contra durerilor de dinţi; împotriva afecţiunilor cardiace datorită conţinutului de licopină; aceeaşi
substanţă se pare că are şi proprietăţi benefice pentru prostrată, reumatism sau dureri severe; pulpa fructului este utilizată în cosmetică.
Medicina veterinară - ca insecticid.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin transplantarea primavara a rasadului semanat in spatii protejate incalzite
Recoltare
- Fructe la maturitate
- Frunzele verzi
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LYCOPODIUM CLAVATUM L.
Denumire populară: Pedicuţă
Brădişor, Brânca ursului, Barba ursului, Brâul vântului, Brâuşorul vântului, Bunceag, Bunget, Chedicuţă,
Chindicuţă, Coada alor de vânt, Cornăţel, Cornişor, Crucea pământului, Iarba alor din vânt, Iarba ursului,
Laba lupului, Laba ursului, Muşchi de pământ, Muşchi de piatră, Netotă, Pălămidă, Părul porcului,
Pcelecă, Pceleca ursului, Pedecuţă, Pedică, Piciorul lupului, Piedică, Piedica calului, Piedica găinii,
Piedica vântului, Piedecuţă, Piedicuţă, Podică, Praful strigoilor, Talpa ursului
Regnul: Plantae
Încrengătura: Polypodiophyta (Pteridophyta)
Subîncrengătura:
Clasa: Lycopodiopsida
Subclasa:
Ordinul: Lycopodiales
Familia: Lycopodiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu rădăcini adventive; tulpini lungi de 50 – 100 cm, târâtoare cu ramuri secundare îndreptate în sus; frunzele mici, rigide, întregi pe
margine, liniare şi ascuţite sunt des aşezate pe ramuri curbate unilateral; atât trofofilele cât şi sporofilele sunt prevăzute la vârf cu câte un păr lung,
alb; sporofilele triunghiulare au marginea denticulată şi sunt grupate în spicele sporifere lung pedunculate, grupate cîte 2-3 pe un pedicel acoperit cu
bractee rare; sporii de culoare galbenă, cu miros uşor de răşină, sunt eliberaţi din iulie până în septembrie.
Această specie prezintă importanţă datorită conţinutului de alcaloizi al cărui număr depăşeşte 100.
Specie puternic acidofilă, oligotrofă, eurifilă, helsciadofilă-sciadofilă, calcifugă; întâlnită sporadic din subetajul gorunului până în cel boreal, în
tufărişuri, pajişti, margini de pădure.
Organe utilizate
Principalii alcaloizi identificaţi în ţesturile acestei plante sunt: anotinina, lycopodin, dihidrolycopodin, cernuin, lycodin, lucidin, lucidolin,
clavanolin, clavatin, clavatol, clavatoxin, clavolonin, fawcettidin, fawcettimin, flabelliformin, lyclanilol, lyclanitin, lycoclavanin, lycoclavanol,
lycoclavin, metillycoclavin, o-acetillycoclavin, lycocriptol, lycodolin, lycopodin, lycopolin, α-onocerin, acid azelaic.
S-a mai identificat prezenţa: pigmenţilor (apigenină), acizilor fenolici (acid dihidrocafeic, acid ferulic) şi acizilor aromatici (acid vanilic).
LYCOPODIUM SELAGO Bernh.ex Scranket C.F.P.Mart. Organele aeriene ale acestei plante se caracterizează priun numărul mare de alcaloizi pe
care îi conţine. Dintre aceştia se pot manţiona: 12-epilycodolin, 12-hidroxilycopodin, 6-β-hidroxihuperzin A, huperzin A (selagin), acrifolin,
lycodolin, lycopodium alcaloid L-8 şi lycopodium alcaloid L-20.
Culoarea caractaristică se datorează prezenţei pigmenţilor carotenoizi: β-carotină, β-criptoxantină, mutatoxantină, neoxantină, rodoxantină,
violaxantină, zeaxantină, luteină, neoxantină, mutatoxantină, precum şi a pigmenţilor flavonoizi: izoquercitrină.
A mai fost identificată prezenţa acizilor fenolici: acid ferulic şi acid vanilic.
Extractele obţinute din ţesuturile acestor plante au acţiune antireumatică, diuretică, carminativă, afrodisiacă, hemostatică, laxativă, uterotonică.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea reumatismului, artritei, cistitei şi gastritei.
Extractele obţinute din Lycopodium selago au efect laxativ, hipnotic şi pot produce o intoxicaţie uşoară.
Alte utilizări:
Industrie – sporii folosiţi pentru fabricarea artificiilor, presărarea formelor în care se toarnă fonta;
Medicina umană, populară – sporii erau folosiţi pentru pudrarea copiilor mici contra opărelii, iar decoctul acestora în vin era dat în cazuri de
calculoză renală şi vezicală; planta ca decoct era folosită ca diuretic şi purgativ; fiartă în apă, alături de rădăcini de ghinţură şi anghinare şi
amestecată cu miere era folosită în tratamentul bolilor de ficat şi vezica biliară; ceaiul din tulpini pisate mărunt se dădea în boli de rinichi; decoctul
din sporange fiert în apă era dat celor care doreau să renunţe la fumat; decoctul plantei era folosit, în N Moldovei, pentru creşterea părului sau
contra durerilor reumatice şi de şale; în M-ţii Apuseni, planta în amestec cu Centaurea triumfetti (patul-celor-din-vânt) şi Seseli rigidum (iarba
vântului) era folosităpentru afumarea persoanelor despre care se spunea că au căpătat anumite boli dormind afară primăvara, în locuri umede şi
răcoroase unde treceau peste ei “vânturi rele��?; în cazuri mai grave se făcea un decoct din mai multe plante care se bea, se făceau spălături şi
scăldături;
Medicina veterinară – sporii fierţi erau folosiţi pentru tratarea râiei la cai sau alte animale
Cosmetică – planta folosită pentru combaterea căderii părului sau stimularea craşterii acestuia;
În vopsit – planta fiartă este folosită pentru coloratul lânii în verde.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: LYCOPUS EUROPAEUS L.
Denumire populară: Piciorul lupului
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, care ajunge până la 120 cm înălţime; frunze penat fidate până la sectate numai la bază, spre mijlocul limbului şi spre vârf lobate sau
dinţate; flori dispuse în verticil, dispuse axilar; înflorirea: iulie-august; fruct achenă turtită, brun lucioasă.
Specie higrofită; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, mlaştini, stufărişuri, pe malul apelor.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează herba.
Plantele conţin 0,24 % alcaloizi, glucide (galactoză, glucoză), vitamine (acid ascorbic), cumarine, polifenoli antioxidanţi (acid rosmarinic),
triterpene (acid ursolic) şi rezine.
Compuşi volatili: δ-cadinen, cariofilen, cariofilen oxid, germacren D, trans-β-farnesen.
Acizi organici: acid cafeic, acid clorogenic, acid ferulic, acid sinapic.
Pigmenţi flavonoizi: apigenin-7-monoglucozid, luteolin-7-monoglucozid.
Astringentă, narcotică.
Importanţa
Melifera, tinctoriala
Utilizare
Medicină umană, populară - uz intern: frunzele sunt folosite contra tusei, ca tonic.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MAGNOLIA spp.
Denumire populară: Magnolia
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Ordinul: Magnoiales
Familia: Magnoliaceae
Subfamilia:
Magnolia este un arbore decorativ, cu frunze şi flori mari, albe, sau roşii, care se deschid înainte sau după înfrunzire.
Organe utilizate
Scoarţa pomilor conţine triterpene (eudesmol), precum, derivaţi benzenici cum sunt magnololul (2 – 11 %) şi honokiolul (0,3 – 4,6 %), alcaloizi:
magnoflorină, magnocurarină şi salicifolină
În frunzele de magnolie s-au identificat: alcaloizi (magnoflorină, salicifolină, magnocurarină, liriodenină, michelarbină, anonaină), pigmenţi
(quercetină, kampferol şi cianidină), acid cafeic şi substanţe minerale.
Liangfeng ş.a. (1993) au constatat o variaţie a componenţilor din uleiul volatil extras din florile de magnola în funcţie de soi. Astfel în uleiul volatil
extras din Magnolia purpurella s-a determinat în concentraţie mai mare 2-feniletanol (31,30 %), trans-linalool oxid furanoid (17,17 %) şi trans-
linalool oxid piranoid (12,21 %), în timp ce în Magnolia sprengeri ponderea au deţinut-o bornil acetatul (9,50 %), β-cariofillenul (8,25 %) şi β-
eudesmolul (7,43 %).
Extractele obţinute din această specie au efecte variate, în funcţie de compoziţia acestora. Prezenţa eudesmolului conferă extractelor efect stimulator
asupra produceri de steroizi, antibacterian, antioxidant şi antiinflamator. Prezenţa alcaloizilor conferă efectele antispasmotice şi relaxant muscular.
Extractele au efect digestiv tonic, diuretic, expectorant, hipotensiv şi tonic.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea astmului şi vomei.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MAHONIA AQUIFOLIUM (Pursh) Nutt.
Denumire populară: Mahonie
Floarea mortului
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Berberidales
Familia: Berberidaceae
Subfamilia:
Arbust, cu tulpina până la 1 m înălţime; frunzele alterne, imparipenat-compuse au foliolele sinuat spinos dinţate pe margine, verzi întunecate,
lucitoare pe faţă, rigide, pieloase, persistente devenind purpurii toamna; florile actinomorfe, galben deschis sunt grupate în raceme aflate la vârful
ramurilor; înflorirea în aprilie; fructele - bace sferice, negre-albăstrui, brumate au 2-5 seminţe.
Specie cultivată ornamental, originară din America de Nord.
Organe utilizate
Rădăcinile conţin: alcaloizi: berberină, berbamină, oxiacastină şi hidrastină.
În organele aeriene ale acestei plante s-a identificat: rezine şi taninuri.
Alcaloizi: magnoflorină, mahonină, jatrorrhizină, izoboldină, izocoridină, tetrahidroberberină, tetrahidrojatrirrhizină, coridină, coripalmină,
corituberină, columbamină, canadin şi palmatină.
Extractele obţinute din rădăcini şi scoarţă au acţiune diuretică, laxativă şi tonică, stimulează digestia. Extractele obţinute din fructe au efect laxativ
Importanţa
Melifera
Utilizare
Se utilizează ca tratament intern pentru psoriasis, sifilis, hemoragii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MAJORANA HORTENSIS Mnch.
Denumire populară: măghiran
Sinonime ştiinţifice: Origanum majorana L., O. majoranoides Willd., Amaracus majorana Sch. Et
Thell.
iederă, maderan, maghiran, maroian, măgheran, mărgăran, mederean, megerean, mighiran, pupi, sovârf
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală sau bienală, perenă în regiunea mediteraneană; tulpina cenuşiu tomentoasă, cu miros caracteristic, înaltă de 20-30 cm,
ramificată la bază, cu ramuri subţiri, rigide, frunze lat eliptice, spatulate scurt peţiolate, pe margini întregi, la vârf rotunjite, cu nervuri puţin
pronunţate. Flori câte 2 la subsoara uneo bractei, de culoare albă sau palid liliachie către roşietică. Tetrachene ovoidale, netede, palid brune.
Înfloreşte VII-IX.
Cultivată din Africa de N peste Orientul Apropiat, până în Indiile orientale, naturalizată în regiunea mediteraneană.
Organe utilizate
Se utilizează organele aeriene, care se recolteată în perioada de înflorire.
Organele aeriene conţin cantităţi mici de zaharoză alături de care se află pentozani şi substanţe pectice (4,0 %), acid ascorbic (60 – 180 mg/ 100 g),
acizi fenolici (acid cafeic, clorogenic, rozmarinic), steroli (�?�-sitosterol), acid ursolic şi acid oleanolic.
Pigmenţii identificaţi în organele aeriene sunt derivaţi ai flavonelor: luteolin-7--D-diglucozid, apigenin-7-β-D-diglucozid, diosmetin-7-β-glucuronat,
dinatină şi mojaranină.
În uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei plante, provenită din România, Oberdieck (1981) a identificat un număr de 46 componenţi.
Aceştia au avut următoarea proporţie în uleiul volatil total: 22,4 % terpinen-4-ol, 18,3 % cis-sabinen hidrat, 7,0 % γ-terpinen, 6,0 % linalil acetat,
5,6 % trans-sabinen hidrat, 4,8 % α-terpineol, 4,3 % sabinen, 4,0 % α-terpinen, 3,0 % terpinen-4-yl-acetat, 2,9 % linalool, 2,4 % β-cariofillen, 2,2 %
p-cimen, 2,0 % terpinolen, 1,9 % biciclogermacren, 0,9 % limonen, 0,7 % mircen, 0,7 % (E)-β-ocimen, 0,5 % carvonă, 0,5 % α-pinen, 0,4 % β-
felandren, 0,3 % cariofilen oxid, 0,3 % (E)-2-hexanal, 0,3 % trans-p-menta-2,8-dien-1-ol, 0,3 % (Z)-β-ocimen, 0,3 % α-thujen, 0,2 % p-cimen-8-ol,
0,2 % geraniol, 0,2 % α-humulen, 0,2 % α-felandren, 0,2 % α-terpinil acetat, 0,1 cis-allocimen, 0,1 % copaen, 0,1 % cis-p-menta-2-en-1-ol, 0,1 %
β-pinen, 0,05 % β-bisabolen, 0,05 % camfen, 0,05 % δ-3-caren, 0,05 % carvacrol, 0,05 % cuminaldehidă, 0,05 % α-p-dimetilstiren, 0,05 % (Z)-3-
hehanal, 0,05 % metil carvacrol, 0,05 % neril acetat, 0,05 % 3-octanol şi 0,05 % 1-octenol-3.
Extractele obţinute din această plantă au efect antispasmotoc şi carminativ.
Importanţa
Utilizare
Planta se utilizează pentru aromatizarea mâncărurilor.
Medicina umană populară – efect sedativ, contracarează nervozitatea, migrenele şi insomniile, hipotensiv, antispastic, stimulează digestia, fluidifică
mucozităţile, este cicatrizant, recunoscut remediu cu efecte asupra stomacului, eliminării apei din ţesuturi, transpiraţiei, toxinelor. Combate
crampele, tulburările digestive, balonările, colicile intestinale; ca unguent, eficient calmant împotriva rinitei cronice, a rănilor, umflăturilor,
tumorilor sau luxaţiilor, pentru febră musculară, reumatism; tratează afecţiunile dentare. Ungerea nărilor cu ulei de măghiran combate guturaiul.
Pentru tratamentul contuziilor, tumorilor sau arsurilor, se aplică direct pe piele. Uşurează problemele respiratorii precum bronşita şi astmul. Este
foarte util în constipaţie sau tratamentul epilepsiei.
Cosmetică – florile sunt utilizate în industria parfumurilor.
Cultivare
Magheranul este o plantă termofilă, necesită temperaturi ridicate întreaga perioadă de vegetaţie şi este foarte sensibilă la îngheţuri şi brume de
primăvară. Producţia este condiţionată de asigurarea unei umidităţi moderate permanente. Preferă soluri uşoare (având în vedere înrădăcinarea
superficială), afânate, bine structurate, calde, bogate în humus şi calciu.
Se cultivă prin semănat direct în câmp sau prin răsad. Se seamnănă în rînduri la distanţă de 15-25 cm, folosind 4-5 kg sămânţă /ha, la adîncimea de
0,5-1 cm, urmând ca după răsărire să se practice rărirea pe rând la 10-15 cm. Răsadurile se produc în răsadniţe sau solarii reci şi se plantează în
câmp conform schemei folosite la semănatul direct. Se aplică lucrări obişnuite de îngrijire: praşile sau plivit, rigare şi fertilizare fazială dacă se
impune. Recoltarea se face înainte de înflorire, în faza de formare a butonilor florali, prin tăierea tufelor la 5-7 cm deasupra solului. Astfel, plantele
pot lăstări din nou, se obţine o a doua recoltă în toamnă cînd plantele se smulg din pământ. Producţia la hectar este de circa 10-12 t frunze verzi.
Pentru obţinerea seminţelor se aleg plante din cultura de consum, la care nu se recoltează frunzele şi în august-septembrie, când seminţele se
brunifică şi ajung la maturitate, recoltarea se face prin smulgere. Producţia de seminţe obţinută este de circa 300-700 kg/ha.
Recoltare
Herba, cu secera, la inflorit deplin iulie-septembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MALUS DOMESTICA Borkh.
Denumire populară: Mărul
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Arbore ce poate ajunge la 10-15 m înălţime; frunzele sunt ovate până la eliptice, cu margini serate, păroase pe faţa inferioară; florile sunt alb-roze,
mari, plăcut mirositoare, grupate câte 3-7 în inflorescenţă de tip cimă; înflorirea: aprilie-mai; fruct poamă.
Specie mezofită, mezotermofită; cultivat.
Organe utilizate
scoarţa, frunzele, florile şi fructele
În fructe s-a determinat următorul conţinut de substanţe energetice: 0,34 % proteine, 0,40 % lipide, 12,60 % glucide, din care 1,73 % glucoză, 5,91
% fructoză şi 2,58 % zaharoză precum şi 0,60 % amidon, 0,78 % pectine, 0,25 % pentozani, 0,12 % hexozani, 0,76 % celuloză şi 0,58 % sorbitol
(Souci ş.a. (1981).
Sterolii sunt reprezentaţi de β-sitosterol (11 mg/100 g) şi campesterol (1,0 mg/100 g).
În 100 g fructe s-au determinat următoarele cantităţi de aminoacizi: 13 mg izoleucină, 23 mg leucină, 22 mg lizină, 3 mg metionină, 5 mg cisteină,
10 mg fenilalanină, 6 mg tirozină, 14 mg treonină, 3 mg triptofan, 15 mg valină, 10 mg arginină, 7 mg histidină, 17 mg alanină, 78 mg acid aspartic,
42 mg acid glutamic, 14 mg glicină, 13 mg prolină şi 16 mg serină.
Aciditatea totală a fructelor este de 0,65 % acid malic şi este determinată de prezenţa acidului malic (0,55 %), acid citric (16 mg/ 100 g), acid
clorogenic (7,8 mg/ 100 g), acid cafeic (13,7 mg/ 100 g), acid p-cumaric (2,8 mg/ 100 g) şi acid ferulic (0,60 mg/ 100 g).
Conţinutul în vitamine din 100 g mere, variază astfel: acid ascorbic 12 mg, tocoferol (0,37 mg), nicotinamidă (0,30 mg), acid pantotenic (0,10 mg),
piridoxină (0,05 mg) filochinonă (0,054%) şi riboflavină (0,03).
Merele au un conţinut de elemente minerale ce variază între 0,26 şi 0,36 %. În 100 g ţesut s-au determinat: 144,0 mg potasiu, 12,0 mg fosfor, 7,10
mg calciu, 6,40 mg magneziu, 3,00 mg sodiu, 2,20 mg clor, 0,48 mg fier, 0,24 mg iod, 0,12 mg zinc, 0,10 mg cupru şi 0,06 mg mangan.
diuretică, depurativă, calmantă, antireumatismală
Importanţa
Utilizare
Merele au o valoare energetică scăzută (232 kJ/ 100 g), dar sunt importante în alimentaţie pentru aportul de vitamine, acizi organici, glucide solubile
şi elemente minerale.
Alimentaţie - fructele se consumă proaspete sau prelucrate (dulceaţă, compot, băuturi răcoritoare, băuturi alcoolice);
Industrie - fructele sunt folosite în industria alimentară în vederea preparării de dulceaţă, compot, marmeladă, sirop, oţet, ţuică, lemnul este utilizat
pentru sculptură fină;
Medicină, umană, populară - uz intern - scoarţa, frunzele şi florile au proprietăţi antiinflamatorii, dezinfectante; fructele acţionează ca tonic
muscular, au efect diuretic, depurativ, antireumatismal, se recomandă în astenie fizică, obezitate, reumatism, diabet, boli cardiovasculare, tuse, etc.,
uz extern - tratarea durerilor de urechi, plăgilor, migrenelor;
Cosmetică - fructele proaspete tonifiază tenul;
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MALVA NEGLECTA Wallr.
Denumire populară: Caşul popii
Bănuţi, Caş, Caşul copiilor, Colăcel, Colăceii popei, Covrigei, Covrige, Nalbă sălbatică, Nalbă rotundă,
Turtele
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală sau perenă, cu tulpina ascendentă sau culcată, înaltă de 8-45 cm, ramificată, dispers păroasă; frunzele lung peţiolate,
reniforme sau cordat-rotunde, palmat 5-7 lobate (lobii seraţi pe margine), pe dos acoperite cu peri simpli sau stelaţi şi peri glanduloşi; florile dispuse
câte 1-6 în axila frunzelor, pe pediceli lungi, la înflorire reflecţi, prevăzuţi cu peri simpli şi ramificaţi; caliciul extern este format din 3 lacinii ovat-
lanceolate, mai scurte decât sepalele interne, păroase pe ambele feţe; sepalele interne concrescute până la jumătate, păroase; petalele deschis roz sau
albicioase, cu nervuri mai închise la culoare, mai lungi de 2-3 ori decât sepalele; staminele concrescute într-un tub păros; înflorirea în lunile iunie-
octombrie; fructele mericarpice, disciforme, acoperite cu peri; seminţe reniforme.
Specie euritrofă, nitrofilă, xeromezofilă-mezofilă, frecventă din zona stepei în etajul fagului, în locuri ruderale, pe câmpuri, ogoare, pârloage, prin
curţi, grădini de zarzavat, pe lângă locuri gunoite.
Detalii...
Organe utilizate
Herba conţine: arabinoză, tanin, acid ascorbic, colină şi octacozan.
Seminţele conţin 21 % lipide şi 7 – 15 % lipide.
Extactele din această plantă au acţiune emolientă, astringentă şi laxativă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Frunzele şi florile sunt folosite sub formă de cataplasme pentru tratarea arsurilor, inflamaţiilor şi a înţepăturilor de insecte iar ca uz intern se folosesc
pentru tratarea bolilor respiratorii şi digestive.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): planta – folosită pentru umflături, bube, răni; frunza proaspătă sau rădăcina fiartă - era folosită pentru “gâlci��?;
frunzele - folosite pentru panariţiu; planta fiartă – oblojeli pentru calmarea durerilor de cap, mâini, picioare; rădăcina, frunzele, florile – decoct
pentru tuse, răguşeală, dureri de piept.
Medicină veterinară (populară): frunzele şi rădăcinile – infuzie, date vitelor când aveau “bai la rânză��?.
Alimentaţie: planta consumată ca legumă, cunoscută în special în Antichitate.
Apicultură: specie meliferă, furnizând culesuri de nectar şi polen.
Organele aeriene ale acestei plante se recoltează în perioada înfloritului, pentru a se utiliza în scop tinctorial.
Ţesăturile din lână, mordate într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu se colorează în galben deschis. În cazul mordării într-o soluţie de bicromat
de potasiu, se obţine o culoare vernil (Chirilă ş.a., 1999).
Recoltare
Frunze, fara petiol, prin rupere (mai-septembrie)
Valorificare
MALVAE NEGLECTAE FOLIUM - FRUNZE DE NALBĂ MICĂ
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MALVA SYLVESTRIS L.
Denumire populară: Nalbă
Bănuţei, Caşul popii, Colăcei, Călăceii babei, Creaşă, Floricele negrâi, Mălagă, Nalba calului cea măruntă,
Nalbă albă, Nalbă de câmp, Nalbă mică, Nalbă sălbatică, Vărsat
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee bisanuală până la perenă, cu tulpina erectă sau ascendentă, înaltă de 25-120cm, ramificată, păroasă (rar glabră); frunzele lung
peţiolate, rotunde sau reniforme, palmat 3-7 lobate (lobii seraţi pe margine), pe dos păroase pe nervuri şi cu peri glanduloşi; florile dispuse câte 2-6
în axila frunzelor, pe pediceli lungi; caliciul extern este format din 3 alungit lanceolate, lungi până la 0,5cm, păroase; sepalele interne concrescute pe
2/3 din lungime, puţin mai lungi decât cele externe; petalele roşii-violacee cu nervuri mai închise la culoare, depăşesc de 3-6 ori sepalele; staminele
concrescute într-un tub păros; înflorirea în lunile mai-octombrie; fructele mericarpice, disciforme, în centru cu o coloană scurtă,glabre, zbârcite.
Specie euritrofă, nitrofilă, xeromezofilă-mezofilă, frecventă din zona stepei în etajul fagului, în locuri ruderale, dărâmături, pe câmpuri, locuri
necultivate, pe lângă drumuri, garduri, grădini, prin culturi de cartof, sfeclă, prin locuri păscute, pe marginea pădurilor şi în tăieturi de pădure.
Este o plantă erbacee, bisanuală-perenă, rădăcina pivotantă, tulpina de 30-100 cm înălţime, cu frunze alterne, păroase, palmat-lobate şi cu flori roşi
sau roz. Fructul este capsulă disciformă.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile, frunzele şi florile (neofilite), uscate la umbră.
Principalii componenţi identificaţi în această plantă sunt: taninurile şi mucilagiile care prin hidroliză produc acid galacturonic, ramnoză, arabinoză
şi galactoză.
În frunzele nalbei s-au mai identificat: glucide, lipide (0,2 – 1,4 %), proteine şi vitamine (acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamină).
Pe ambele suprafaţe ale frunzelor se găsesc peri secretori sesili, cu glanda unicelulară, care sintetizează uleiurile volatile.
Plantele conţin: glucide (arabinozo, ramnoză), proteine (3,6 – 43,9), lipide (0,2 %), mucilagii, vitamine (acid ascorbic, riboflavină, tiamină, niacină),
pigmenţi (caroten, malvină, acid malvalic, gossipin-3-sulfat), glucide (ramnoză, arabinoză, galactoză) şi acid galacturonic.
Florile conţin următorii pigmenţi flavonoizi: delfinidină, cianidină sau/şi pelargonidină, mircetină, quercetină sau/şi kampferol, metilflavonoli,
flavonoli oxigenaţi, sulfaţi flavonoli, dihidroflavonoli, metilflavine, flavone oxigenate, flavanone, C-glicozilflavonoizi, proantocianidine, calcone şi
aurone. Antocianii din florile violete sunt reprezentaţi de malvidin 3,5-diglucozid (malvină).
Rădăcinile conţin mucilagii cu structura mult ramificată, care conţin D-galactoză,L-ramnoză, acid D-glucuronic şi acid D-galacturonic. S-a mai
identificat prezenţa acizilor fenolici, scopoletinei şi a flavonoizilor.
Extractele din frunze şi din flori au proprietăţi antiseptice, emoliente, digestive, diuretice, expectorante, laxative şi antiinflamatoare.
Importanţa
Utilizare
Plantele sunt utilizate în tratamente interne pentru bolile respiratorii (faringite, laringite), digestive (ulcer stomacal, gastrite) şi ca tratament extern
pentru inflamaţii, arsuri, înţepături de insecte şi pentru reglarea nenstruaţiei. Îmbunătăţeşte elasticitatea ţesuturilor sau previne pierderea acesteia.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): planta – folosită pentru umflături, bube, răni; fiartă împreună cu rădăcina – se punea în legături contra umflăturilor la
picioare; rădăcina fiartă în lapte se punea pe bube “ca să se coacă��?; flori, frunze, rădăcini – decoct, luat pentru tuse, dureri de piept,
“năduşeală��?; planta împreună cu flori de soc - ceai pentru răceală la plămâni; frunze uscate la umbră – ceai amestecat cu lapte, luat pentru
durerile de rinichi; planta, fiartă împreună cu urzici şi pătrunjel de câmp – decoct contra ascitei.
Alimentaţie: planta consumată ca legumă, cunoscută în special în Antichitate.
Apicultură: specie meliferă, furnizând culesuri de nectar şi polen.
Recoltare
Flori, frunze si seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MARRUBIUM VULGARE L.
Denumire populară: unguraş
Sinonime ştiinţifice: M. vulgare L. subsp. apulum (Ten.) H. Lindberg fil., M. apulum Ten., M. vulgare
var. lanatum Benth., M. vulgare var. vaillantii (Cosson & Germain) P. Fourn.
bălţătură, cătuşnică, gutuiţă, iarbă flocoasă, iarbă mambrie, semeiţă, unsuroasă, voronic
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee perenă, tulpini cu peri stelaţi şi simpli, înalte de circa 30-80 cm. Frunze crenate sau serate, cu nervuri proeminente, reticulate, uneori
pe faţă zbârcite. Flori mici, numeroase, grupate in verticile axilare; corola albă, bilabiata, tetrachene ovoidale, cu 3 coaste, sau alungit elipsoidale, la
vârf rotunjite. Înflorire VI-IX.
Xeromezofită, indicatoare de soluri mediu aprovizionate cu azot; creşte pe marginea drumului, locuri ruderale, păşuni de lângă sate.
Organe utilizate
Organele aeriane ale acestei plante se utilizează în scop medicinal, datorită prezenţei principiilor amare de tip diterpenic.
Organele conţin: pectine, acid ascorbic, principii amare diterpenice (marrubiină 0,3 – 1,0 %), diterpene (labdan, marubiin, sclareol), alcooli
diterpenici (peregrinol, marrubenol, marrubiol, premarrubiină, fitol), glucozizi feniletanoizi (marrubozid) triterpene (acid ursolic), lactone
sesquiterpenice (vulgarol), rezine, taninuri (6,5 – 7,0 %), mucilagii, pectine, alcaloizi (betonicină, stachidrină, turcină).
Pigmenţii identificaţi în organele aeriene ale acestei plante sunt: apigenină, apigenin-7-glucozid, luteolină, luteolin-7-glucozid, quercetină, quercetin
3-glucozid, quercetin 3-ramnogucozid.
Gustul amar al ţesuturilor acestei plante se datorează prezenţei unei sesquiterpene de tip germacren: cnicină.
Uleiurile volatile (0,05 – 0,06 %) sunt produse de perii secretori dispuşi pe tulpină şi frunze. Aceştia sunt pluricelulari, scurţi, cu glanda uni sau
pluricelulară. Aceste uleiuri conţin: 35,34 % r-elemen, 22,71 % β-cariofilen, 9,36 % germacren D, 4,01 % cariofilen oxid, 2,70 % octen-3-ol, 2,44 %
α-cadinol, 2,36 % spatulenol, 1,76 % β-burbonen, 1,54 % nerolidol, 1,37 % α-selinen, 1,31 % leden oxid, 1,12 % tau-muurolol, 0,83 % viridiflorol,
0,71 % cadinol, 0,71 % octanol, 0,60 % α-himalachen, 0,59 % limonen, 0,52 % α-pinen, 0,50 % δ-cadinol, 0,42 % r-cadinen, 0,42 % elemol şi 0,39
% nonanal (Burzo ş.a., nepublicat).
Detalii...
Extractele obţinute din frunzele şi tulpinile florifere tinere au acţiune antiseptică, digestivă, diuretică, expectorantă, colagogă, stimulantă, tonică,
slab sedativă şi hepatoprotectoare.
Importanţa
Utilizare
Este un stimulent amar cae se utilizează pentru pierderea apetitului, pentru tratarea bronşitelor acute şi a afecţiunilor bronhice, pentru normalizarea
ritmului cardiac şi pentru tratarea afecţiunilor pulmonare şi hepatice.
Cultivare
Mod de cultivare:
- Despartire de tufa primavara
- Prin rasad din seminte transplantat primavara (germinatie foarte redusa)
Recoltare
Herba (ramuri si tulpini nelignificate), cu secera sau coasa, in timpul infloririi (iunie-septembrie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MARRUBIUM PEREGRINUM L.
Denumire populară: Cătuşnică sălbatică
Gutuiţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, de 30-60 cm înălţime; tulpina dreaptă, ramificată mai ales în jumătatea superioară; frunze peţiolate, oblongi, spre bază cu marginea
întreagă, m, verzi brunii pe faţa superioară, acoperite cu peri simpli şi stelaţi, pe faţa inferioară albicios tomentoase, cu peri stelaţi şi cu puţini peri
simpli; flori albe dispuse în verticil câte 8-10; înflorirea: iunie-august; fruct achenă, cu 3 muchii.
Specie xeromezofită, subtermofită; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, locuri uscate, ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
Marrubium peregrinum produce în organele aeriene ulei volatil ce conţine în principal: germacren D (40,02 %), elixen (19,29 %) şi β-cariofilen
(11,39 %). Alături de aceste substanţe s-a mai detErminat prezenţa următoarelor substanţe: octen-3-ol (4,84 %), metildivinilciclohexen (3,44 %),
spatulenol (2,03 %), cariofilen oxid (1,93 %), limonen (1,74), β-elemen (1,33%), α-pinen (1,16 %), nonanal (1,12 %), α-cadinol (1,09 %), α-
cariofilen (1,01 %), γ-elemen (0,86), β-cadinen (0,83 %), β-burbonen (0,74 %), 3-octanol (0,57 %), tau-muurolol (0,57 %), α-copaen (0,48 %),
linalol (0,35 %), muurolen (0,35 %), hexahidrofarnesilacetonă (0,19 %) şi ocimen (0,18 %).
Detalii...
Expectorantă, purgativă.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Se utilizează în medicina populară pentru tratarea gripei şi afecţiunilor pulmonare, sub formă de infuzii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MATRICARIA RECUTITA L.
Denumire populară: Muşeţel
Sinonime ştiinţifice: Matricaria chamomilla L., Chamomilla recutita (L.) Rauschert
Romaniţă, Mamoriţă, Mărariul câinelui, Matricea, Mătricea, Momoriţă, Morună, Moşiţel, Muşăţea,
Muşcăţel, Muşeţel de câmp, Ochiul boului, Poala Sfintei Marii,Roman, Romaniţă bună, Romaniţă mică,
Romaşcă, Româniţă, Romon, Romoniţ, Romoniţă, Romoniţă mică, Rumaniţă, Rumâniţe, Rumoniţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală, plăcut mirositoare; rădăcină pivotantă; tulpina de 10-50 cm înălţime, erectă sau ascendentă, glabră, puternic ramificată de la bază;
frunzele de 2-3 ori penat sectate, cu lacinii liniare; antodiile cu receptacul conic, gol în interior; florile ligulate albe, cele tubuloase galbene;
înflorirea mai-iunie; hipsofilele involucrale biseriate, verzi; fructul achenă aproape cilindrică, puţin curbată.
Specie xeromezofită-mezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul fagului, locuri ruderale, pajişti, uneori sărăturate.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal inflorescenţele înainte de a se matura complet,care conţin minim 0,3 % ulei volatil.
Principalii componenţi identificaţi în florile de muşeţel sunt: glucide, lipide, uleiurile volatile (0,5 %), glucozidele, aminoacizi, colină, steroli şi
mucilagii. În florile de muşeţel au mai fost identificate următoarele substanţe:
Sesquiterpene: matricină, matricarină care în timpul hidrodistilării formează derivaţi ai azulenei.
Cumarine: herniarină, umbeliferonă.
Acizi graşi: caprinic, palmitic, stearic, oleic, linoleic, cerotic.
Acizi fenolici: cafeic, clorogenic, siringic, vanilic, anisic.
Vitamine: acidul ascorbic (30 mg/ 100 g), tiamină (1,0 mg/ 100 g), niacină, acid nicotinic.
Pigmenţii flavonoizi sunt reprezentate de: apigenină, apigenin-7-glucozid, apigetrină, apiină, luteolină, luteolin-7-glucozid, luteolin-4'-glucozid,
luteolin-7-ramnoglucozid, 6-hidroxiluteolin-7-glucozid, quercetină, 6,7-dimetoxiquercetină, 6,8-dimetoxiquercetină, rutină, hiperină, 6-
metoxikamfrol, izoramnetină, izoramnetin-7-glucozid, patuletină, patulitrină, crizoplenină, spinacetol, axilarină, chrisoeriol, eupaletină,
eupatoletină, jaceidină, 6-metoxicampferol şi 3,6-dimetoxi-quercetol.
Petalele şi bracteile sunt prevăzute cu peri secretori de formă ovală, biseriaţi, formaţi din 6 – 8 celule acoperite de o cuticulă comună.
Florile conţin între 0,3 şi 0,8 % uleiuei volatile. Bunke şi colab. (1993) au identificat în uleiul volatil extras din plantele de muşeţel provenite din
Germania un număr de 39 comonenţi: alfa-bisabolen oxid A (57,68 %), camazulenă (23,35 %), alfa-bisabolen oxid B (4,35 %), alfa-bisabolon oxid
(4,10 %), (E)-beta-farnesen (2,92 %), germacren D (1,48 %) precum şi cantităţi mai mici de 1,0 % din totalul uleiului volatil extras pentru: (E)-beta-
ocimen, biciclogermacren, artemisia cetonă, alfa-bisabolol, artemisia alcool, 1,8-cineol, sabinen, etil-2-metilbutirat, (E)-2-hexanal, beta-cariofillen,
(Z)-beta-ocimen, p-cimen şi (Z)-3-hexenilacetat.
Tsutsulova şi Antonova (1984) au constatat că ponderea în uleiul volatil extras din plantele de muşeţel provenite din Bulgaria o reprezintă
farnesenul (27,72 %, camazulena (17,64 %) şi alfa-bisabolol oxid B (11,17 %).
În funcţie de compoziţia uleiurilor volatile au fost identificate 4 chemotipuri:
Chemotipul A în care predomină bisaboloxidul A.
Chemotipul B în care predomină bisabololoxidul B.
Chemotipul C în care predomină bisbololul.
Chemotipul D în care se găsesc cantităţi egale de bisabolol şi din cei doi bisabololoxizi.
Cercetările efectuate de Franz (1986) au precizat că cea mai mare cantitate de uleiuri volatile se obţincând florile sunt complet deschise, respectiv
după aproximativ o săptămână de la începutul înfloritului. Compoziţia uleiului volatil este dependentă de faza de dfezvoltare a florii. Mugurii florali
conţin mai multe hidrocarburi şi alfa-bisabolol, în timp ce florile mature conţin mai multă camazulenă şi alfa-bisabololoxizi.
După Svab ş.a. (1980) temperaturile coborâte nu au influenţat conţinutul acestei specii în camazulenă şi �?�-bisabolol, dar au avut un efect
semnificativ asupra creşterii conţinutului în bisabolol oxid.
Detalii...
Extractele din mişeţel au acţiune antiinfamatoae, antiseptică, antispasmodică, carminativă, tonică, sedativă, stomahică, analgezică şi antibacteriaă.
Importanţa
Medicinala, melifera, medicina populara
Utilizare
Extactele sunt utilizate pentru tratarea indigestiilo, gastritei, gripei, nevralgiei, colitei, ulcerului, rănilor etc.
Medicina umană, populară (uz intern) foloseşte florile sub formă de infuzie pentru tratarea gastritelor hiperacide, enterocolite, colici abdominale,
guturai, ulcer gastric, stimularea funcţiei hepatice, astm bronşic, gripă. În tratamentele de uz extern, se folosesc florile sub formă de infuzie pentru
tratarea gingivitelor, amigdalitelor, abceselor dentare, ulcerelor varicoase, furunculozei, hemoroizilor, ulceraţiilor, reumatismului, eczemelor, iar
tinctura se foloseşte pentru tratarea arsurilor.
Medicină veterinară (uz intern) foloseşte această specie pentru tratarea gastritelor, enterocolitelor, spasme intestinale, intoxicaţii, alergii, inflamarea
mucoaselor, iar în tratamente de uz extern, pentru tratarea plăgilor, inflamaţiilor, arsurilor, conjunctivitei, eczemelor, dermatozelor.
Alte utilizări:
În cosmetică se foloseşte pentru tratarea tenurilor ridate, uscate, palide, seboreice, iritate.
În scop tinctorial, se utilizează pentru vopsirea fibrelor naturale în nuanţe de galben.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, cu semanatoarea de seminte mici, toamna sau primavara
Recoltare
Inflorescentele, manual cu piepteni speciali sau masini cu dotari speciale;
Valorificare
CHAMOMILLAE FLORES – FLOARE DE MUŞEŢEL
PULVIS
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MATTHIOLA INCANA (L.) R.Br.
Denumire populară: Micsandre
Micşunele, Canaciche, Fiolă, Floare de vioară, Flori în cruci, Flori în crăngi, Foalcer, Foalchine, Foaltăr,
Foaltine, Garoafă albă, Garoafe, Levcoaie roşie, Micsandre de vară, Micşunele bătute, Micşunele de
fereastră, Micşunele de iarnă, Micşunele inglizeşti, Micşunele de toamnă, Micşunele greceşti, Micşunele
pitice, Micşunică, Siboi, Sivoi, Şaboi, Vilai, Vioală albă, Vioală roşie, Vioale, Vioale albe, Vioale bătute,
Vioară roşie, Violă, Viorea roşie, Viorea de tot felul, Viorele de fereşti
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală – perenă cu tulpina lignificată la bază, înaltă de 20 – 80 cm, suriu pubescentă, peri glanduloşi; frunzele simple, penate, cu
peţiol aripat, lanceolate cu marginea întreagăsau dinţată, acoperite şi ele de peri surii; inflorescenţa de tip racem cuprinde flori cu sepale suriu-
pubescente şi petale roz, purpurii, violet sau albe; înflorirea în mai – septembrie; fructele – silicve surii cu seminţe turtite, aripate.
Specie cultivată ca ornamentală, originară din jurul Mării Mediterane unde creşte ca subarbust, până la 5 ani, în crăpăturile stâncilor.
Organe utilizate
Matthiola incana conţine în flori următorii pigmenţi: pelargonidin, delfinidin, cianidin, kampferol, quercetină, antocianidin 3-O-(4"-cumaroil)
glucozid, antocianidin 3-O-(4"-cumaroil) glucozid şi antocianidin 3-O-(4"-cumaroil)-xilosilglicozid. Seyffert citat de Bodea (1965) menţionează
prezenţa în florile de mixandră a cianidin 3-glucozido-5-monoglucozidului.
Importanţa
Utilizare
Extractele obţinute din seminţele acestei specii au acţiune afrodisiacă, diuretică, expectorantă, stimulantă, stomahică şi tonică fiind utilizate pentru
tratarea cancerului şi muşcăturilor otrăvitoare (Chopra ş.a., 1986).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MEDICAGO SATIVA L.
Denumire populară: Lucernă
Bulbeciai, Culbecească, Ghizdei, Iţerie, Liţercă, Liţerie, Liţernă, Lucernă albastră, Lucernă de Banat,
Luţăndră, Luţărnă, Luţearnă, Trifoi frâncesc, Visdei
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă perenă; rădăcină profundă (1-2 m lungime), pe care se pot observa numeroase nodozităţi; tulpina lignificată la bază, de 30-80 cm înălţime;
frunzele alterne, trifoliolate, cu peţiolul concrescut cu 2 stipele lanceolate, foliolele obovate sau eliptice, dinţate numai în treimea superioară,
peţiolului foliolelor sunt inegali, cel mijlociu fiind mai lung şi geniculat; florile albastru violacee, dispuse în racem; înflorirea mai-octombrie; fructul
păstaie răsucită în spirală, cu 2-4 spire, cu 10-20 seminţe ovale sau reniforme, de culoare galben-brună.
Cultivată ca furajeră şi subspontană.
Organe utilizate
Planta are următoarea compoziţie chimică: amidon, glucide (9,5 %), lipide (0,4 – 4,3 %), proteine (6 – 34,7 %), pectine, inozitol, tanin, saponine
(0,2 – 2,0 %), soyasapogenol, amine (trimetilamină), cumarine (cumestrol, dafnoretină), triterpene (hederagenină, acid medicagenic), carotenoide
(violaxantină), purine (hipoxantină).
Vitamine: acid ascorbic (1,50 – 9,00 mg/ 100 g), α-tocoferol, biotină, niacină (0,5 %), acid pantotenic, riboflavină (0,14 %), tiamină (0,13 – 0,70
%), acid folic.
Steroli: α-spinasterol, β-sitosterol, campesterol, stigmasterol.
Purine: adenină, guanină, citidină, guanozină.
Pigmenţi: betaină (homostachidrină), β-caroten, clorofilă, genisteină, luteină, zeaxantină, criptoxantină, neoxantină, violaxantină, xantofile,
daidzeină, formonometină, tricină, biochanină A.
Acizi: acid citrid, fumaric, malic, malonic, medicagenic, succinic, shikimic.
Triterpene: cicloartenol, hederagenină, acid medicagenic, soiasapigenol.
Alcaloizi: stachidrină, trigonelină.
Dicumarine: dafnoretină.
Extractele obţinute din această plantă au acţiune tonică, antiscorbutică, hemostatică şi stimulentă.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Se utilizează ca tratament în perioadele de convalescenţă, anemi, hemoragi, menopauză, fibroame.
Plantele reprezintă o sursă importantă de vitamină K, provitamină A, sunt utilizate pentru oprirea sângerărilor şi au un efect laxativ şi diuretic.
Alte utilizări:
În medicină veterinară, florile se fierbeau şi se dădeau porcilor bolnavi de brâncă.
Pentru zootehnie reprezintă o importantă plantă furajeră.
Pentru apicultură reprezintă o importantă plantă meliferă.
Lucerna reprezintă o sursă pentru extracţia pigmenţilor clorofilieni şi carotenoizi.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, toamna sau primavara 20 kg/ha
Recoltare
Frunze proaspete sau uscate
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MELILOTUS ALBUS Medik.
Denumire populară: Sulfină albă
Molotră, Molotru, Molotru alb, Sulchină albă, Sulcină, Sulcină albă, Sulfină, Trifoi mare
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă bisanuală; rădăcină pivotantă, ramificată; tulpina de 30-150 cm înălţime, lignificată la bază, muchiată; frunzele alterne, trifoliolate, foliolele
obovate, serat dinţate pe toată marginea; florile mici pendule, albe, grupate în raceme axilare, lungi şi subţiri, lung pedunculate; înflorirea iunie-
septembrie; fruct păstaie, cu 1-2 seminţe şi caliciul persistent.
Specie xeromezofită-mezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul fagului, pajişti, tufărişuri, locuri ruderale;
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează partea superioară a plantelor înflorite, în scop medicinal.
Cele mai importante substanţe din compoziţia acestor organe sunt cumarinele: acidul cumaric, acidul O-cumaric, dicumarolul, acidul 0-hidro-
cumaric (acid melilotic) şi melilotozidele I, II, III şi IV.
Alte substanţe determinate în ţesuturile acestei plante sunt: glucidele (2,7 %), amidonul (3,0 %), proteinele (4,5 – 16,5 %), lipidele (5,5 – 8,0 %),
pectinele, mucilagiile, rezinele, flavonele (quercetin-3-0-ramnozid), uleiurile volatile şi substanţele minerale.
Uleiurile volatile sunt produse de un număr mic de peri secretori, cu glanda pluricelulară, de formă sferică sau ovală, care se găsesc pe ambele feţe
ale frunzelor.
Rădăcinile acestei specii conţin 1,2 % saponine.
Prezenţa cumarinelor conferă extractelor proprietăţi emoliente, diuretice, antispastice, anticoagulante şi antiinflamatoare.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Extractele obţinute din sulfină se utilizează pentru scăderea permeabilităţii capilarelor şi deci pentru tratarea insuficienţelor venoase cronice,
ulcerelor varicoase, edemelor, sângerărilor etc. Reduce riscul artritei, flebitei şi a tromboflebitei. Sunt folosite şi pentru tratarea icterului, varicelor şi
a durerilor reumatice.
În medicină, umană, populară - partea aeriană se fierbea în vin şi se folosea în afecţiunile ginecologice.
Alte utilizări:
Florile uscate se pun printre haine împotriva moliilor.
În apicultură este importantă ca plantă meliferă.
Uleiul volatil se utilizează în industria parfumurilor şi pentru aromatizarea băuturilor.
Valorificare
MELILOTI HERBA - IARBĂ DE SULFINĂ
SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MELILOTUS OFFICINALIS LAM.
Denumire populară: Sulfină galbenă
Iarbă de piatră, Molotru galben, Salcină, Sufulf, Surcină
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă bisanuală; tulpină dreaptă, cilindrică, glabră, ramificată, înaltă de 40-100 cm; frunzele trifoliolate, cu foliolele cu margine serat-dinţată; flori
galbene grupate în raceme lungi; înflorirea: iunie-septembrie; fructul păstaie glabră de 3-5 mm.
Specie eutrofă-mezotrofă, xeromezofită-mezofită; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, pajişti, tufărişuri, locuri ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
Herba conţine următoarele substanţe: 0,05 – 0,5 % cumarine (acid melilotic), hidrocumarine, sapogenine (melilotigenin, sozasapogenol E), saponine
(sozasaponină), acizi fenolici şi benzenici (acid cafeic, acid cumaric, acid ferulic, acid p-cumaric, acid protocatecuic, acid salicilic, acid syringic),
pigmenţi (kamferol, mircetină, quercetină), triterpene (acid oleanolic), fitoalexine (medicarpin),
În seminţe s-a determinat prezenţa: proteinelor (12,8 – 41,6 %), lipidelor (1,9 – 8,3 %), saponine steroidale (diosgenin), acizi fenolici (acid ferulic)
Expectorantă, spasmolitică.
Importanţa
Utilizare
Medicină, umană, populară - uz intern: florile se folosesc sub formă de infuzie pentru tratarea durerilor abdominale, hepatitei, afecţiunilor renale,
reumatism, bronşite, etc.; uz extern: tratarea reumatismului şi a bolilor de piele;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea afecţiunilor tubului digestiv, hepatice, pulmonare şi renale;
Apicultură - specie meliferă
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp a semintelor umezite
Recoltare
Inflorescentele sau herba, la inflorit deplin iunie-sept, cu secera
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MELISSA OFFICINALIS L.
Denumire populară: roiniţă
Sinonime ştiinţifice: M. officinalis L. subsp. officinalis; subsp. altissima (Sm.) Arcangeli, var. villosa
(Benth.) Gams, f. foliosa (Opiz.) Briq., Thymus melissa Krause
alămiţă, buruiana stupilor, busuiocul stupului, cătuşnică, floarea stupilor, iarba stupului, iarba stuparului,
lămâiţă, mătăciune, melisă, mintă motoacă, poala Sf Mării, răstupească, roişte, stupelniţă, voioşniţă de
albini
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă, cu miros specific, tulpini înalte de circa 30-80 cm, cu rizom orizontal, cu stoloni subterani scurţi, tulpină erectă sau ascendentă,
ramificată, glabrescentă, frunze ovate, crenate, cu miros de lămâiţă, inflorescenţe cu flori mici, albe sau gălbui, grupate în verticile axilare;
tetrachene alungit ovoide, netede, de culoare castanie. Înflorire VI-VIII.
Specie xeromezofită-mezofită, heliosciadolifă, cultivată şi subspontană, sporadică în zona pădurilor de stejar până în etajul fagului, în tufărişuri şi
margini de pădure, locuri ruderale, umbroase
Organe utilizate
Organele plantei utilizate în scop medicinal sunt frunzele recoltate în luna iunie şi tulpinile florifere, care conţin uleiuri volatile cu monoterpene
aciclice.
Principalii componenţi chimici identificaţi în organele aeriene sunt: uleiurile volatile (până la 0,15 % sub. proaspătă), taninurile (3 - 6 %), glucidele
(zaharoză, planteoză pectină), fenolii, rezinele, mucilagii (12 %), sterolii (β-sitosterol, campesterol) şi catechinele.
Au mai fost detrminate următoarele substanţe:
Triterpene: acid uscolic, acid oleanolic, acid 19-α-hidroxiursolic, acid 29-hidroxioleanolic, acid 2-α-hidroxioleanolic, acid 2-β-hidroxioleanolic,
acid 2-α-hidroxiursolic (Briescorn şi Krause, 1974)
Acizi fenolici: acid cafeic, acid clorogenic, acid protocatechic, acidul cafeil-cafeic, acidul rozmarinic.
Pigmenţii de natură flavonică sunt reprezentaţi de: quercetină, ramnocitrină, apigenin-7-glucozid, kampferpl, quercetină, luteolină, luteolin-7-
glucozid, ramnazină şi cinarozidă.
Perii secretori ce produc uleiurile volatile se găsesc pe tulpină şi frunze, sunt pluricelulari, cu glanda uni sau pluricelulară.
Analizele efectuate de specialiştii din diferite ţări au indicat o compoziţie scăzută de ulei volatil (0,05 – 0,15 %) dar foarte variată. Astfel, Nykanen
şi Nykanen (1986) au constatat că Melissa provenită din Finlanda conţine o proporţie mai mare de carvonă (15,70 %) şi de cariofilen oxid (7,70 %).
O altă provenienţă din aceeaşi ţară a avut un conţinut mai mare de cariofilen oxid (12,30 %), metil cavicol (6,30 %) şi anetol (6,10 %).
Tittel ş.a. (1982) au constatat că Melissa provenită din Spania a avut un conţinut mai mare de geranial (45,00 %) şi neral (35,00 %), iar Schultze ş.a.
(1989) au constatat că cea provenită din Germania are un conţinut mai mare de citronelal (36,20 %), germacren D (13,50 %) şi β-cariofilen (10,90
%).
Analizele efectuate de Burzo ş.a. (nepublicat) la uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii, au scos în evidenţă faptul că β-
citronelalul (38,59 %), α-citralul (15,61 %), β-citralul (11,42 %) şi β-citronelalul (8,64 %) sunt compuşii prioritari. În cantitate mai mică s-au
determinat următoarele substanţe: metil citronelat (4,05 %), izopulegol (2,54 %), trans-geraniol (2,53 %), linalol (1,36 %), β-thujonă (1,10 %),
nepetalactonă (0,91 %), cariofilen oxid (0,85 %), verbenol (0,66 %), izocariofilen (0,56 %), 3-octenol (0,49 %), metil geraniat (0,37 %), eucaliptol
(0,35 %) şi geranil acetat (0,26 %).
Detalii...
Extractele au acţiune calmantă, antimicrobiană, antihistaminică şi de reducere a presiunii sangvin.
Importanţa
Utilizare
Conţinutul în polifenoli al extractelor favorizează utilizarea externă a acestora pentru tratarea herpesului, gutei şi înţepăturilor de insecte. Se
utilizează de asemenea pentru inhibarea activităţii hormonilor tiroidieni.
Uleiul volatil care conţine citral şi citronellol au acţiune calmantă asupra sistemului nervos central şi antispasmatică.
Medicina umană populară – ulei volatil cu proprietăţi digestive, antispastice, carminative, coleretice, reglează digestia stomacului, tonice, sedative;
se recomandă în boli de ficat, astm, anemie, balonări, indigestie, înţepături de albine, viespi, slăbirea memoriei, boli de plămâni, maladia Parkinson,
ameţeli; intră în compoziţia ceaiurilor laxative şi anticolitice; efect sedativ, calmează palpitaţiile pe fond nervos, tulburările nervoase ca durerile de
cap, indispoziţiile, insomniile şi alte neurastenii. Acţionează împotriva stărilor de vomă la femeile însărcinate, contracţiilor din perioada ciclului.
Combate migrenele, durerile de dinţi, de cap şi urechi generate de nevralgii; se utilizează împotriva tusei, răguşelii şi afecţiunilor căilor respiratorii;
contra gutei, anemii, insomnii, dizenteriei.
Alte utilizări:
Cosmetică – vârfurile înflorite sunt folosite pentru obţinerea de colonii şi parfumuri.
Cultivare
Roiniţa este o plantă sensibilă la frig. Se dezvoltă slab în locuri umbrite şi dă o cantitate redusă de ulei eteric. Sunt potrivite terenurile însorite,
adăpostite, călduroase. Reuşeşte şi pe soluri mai grele, lutoase sau luto-argiloase, adânci, bogate în humus sau îngrăşate şi nu prea umede. Nu sunt
portrivite pentru această plantă solurile acide sau cele argiloase, grele.
Se poate cultiva prin însămânţare directă în câmp, prin butaşi sau prin răsaduri.
În cazul răsadniţelor calde semănatul se face primăvara devreme şi se asigură o mai bună reuşită a culturii. În straturi reci semănatil se face în
aprilie iar transplantarea în august-septmebrie, ori în iulie-august urmând ca răsadurile să se transplanteze în luna mai a anului următor. Pentru un
hectar de cultură este necesară o suprafaţă de 60 m2 răsadniţe calde sau 100-150 m2 straturi reci (25o g sămânţă).
Semănatul în câmp se face toamna cu 2-3 zile înainte de însîmânţarea cerealelor de toamnă, folosind 3,5- 4 kg sămânţă la hectar.
Înmulţirea prin butaşi constă în recoltarea acestora prin despărţirea tufelor mai în vârstă (5-6 ani) în 10-12 bucăţi, încât fiecare butaş să aibă 1-2 fire
de rădăcină care să-i asigure prinderea. Plantarea butaşilor se va face neapărat toamna devreme.
O plantaţie bine îngrijită durează 5-6 ani şi chiar mai mult. În primul an producţia la hectar este mică şi se recoltează la sfârşitul verii. Începând cu
al doilea an se obţin două recolte anual: prima în luna iunie-iulie şi a doua în august- septembrie. Recoltarea se face pe timp uscat, dimineaţa, după
ce s-a luat roua, înainte de înflorire. Înainte de recoltare cultura se pliveşte de nuruieni. Plantele se taie deasupra pământului la o înălţime de 10 cm,
apoi se îndepărtează frunzele pătate şi îngălbenite. Frunzele se recoltează fie culegîndu-le una câte una, fie prin strujire. Vîărfurile şi rămurelele se
vor pune separat pentru a nu se amesteca cu frunzele. Uscarea se face la umbră, pe cale naturală sau pe cale artificială la o temperatură de 30-35oC
în straturi subţiri. Din 4 kg iarbă verde rezultă 1 kg iarbă uscată. Produsul uscat se păstrează în lăzi sau în grămezi mici, în încăperi uscate,
întunecoase, aerisite şi curate.
În vederea obţinerii de seminţe se rezervă plante sănătoase, bine dezvoltate, care să îndeplinească condiţiile speciei respective.
Mod de cultivare:
Prin transplantarea rasadului obtinut primavara din seminte in spatii protejate sau despartire de tufa
Recoltare
Frunze sau herba, la inceputul infloritului, cu secera sau coasa
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MELITTIS MELISSOPHYLLUM L.
Denumire populară: dumbravnic
Sinonime ştiinţifice: M. melissophyllm L. subsp. melissophyllum
avrămească, bribonic, dobrişor, dobromnic, dubrajnic, hărmească, iarba albinei, iarba albinelor, iarba
ciutei, ibavnic, priboinic, sulcină de pus printre straie, todoruşă, umbravnic
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Este o plantă de talie mică, cu frunze cordiforme sau lanceolate, scurt peţiolate, dinţate. Florile solitare sau grupate câte 2 – 3, au culoarea roză, albă
sau purpurie şi sunt situate la baza frunzelor superioare. Înfloreşte în lunile V – VI. Fructul este format din 4 nucule.
Specie xeromezofită-mezofită, mezotermă, neutrobazifilă, la margini de pădure, tufărişuri.
Organe utilizate
Glucide (arabinogalactani), coumarine, fitol, hexacozan, uleiuri volatile.
Uleiurile volatile extrase prin hidrodistilare din planta întreagă conţin: acid eicosatrienoic (31,4 %), acid hexadecanoic (10,9 %), biciclogermacren
(8,1 %), germacren D (7,1 %), β-cariofilen (7,0 %), octenol (3,9 %) şi fitol (2,8 %).
Uleiul volatil extras din frunze (0,02 – 0,3 %), conţine: geranial, neral, citronelal, geraniol, nerol, citronelol, linalol, etc.
Emenagoguă, astringentă, antispasmodică, sedativă, diuretică, derpurativă, antiseptică şi vulnerairă.
Importanţa
Utilizare
Boli digestive, contuzii.
Medicina umană – pentru combaterea stării de nelinişte, teamă, însoţită de palpitaţii şi insomnii (anxietate), stimularea somnului şi antiseptic al
căilor urinare, tratarea de flebită, pareze şi paralizie a nervilor periferici, anticoagulant, combate emboliile.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MENTHA PULEGIUM L.
Denumire populară: busuiocul cerbilor
Sinonime ştiinţifice: M. pulegium L. subsp. subsp. gibraltarica Briq., M. pulegium subsp. pulegioides
(Halácsy) Kokkini, M. pulegium subsp. tomentosa (Sm.) Nyman, M. pulegium subsp. pulegium var.
villosa Bentham.; var. pulegium = Pulegium vulgare var. genuinum Perard, f. erecta = P. erectum Mill.;
f. nummularioides = P. vulgare var. nummularioides Per.; M. pulegium var. thymoides Top; var.
pubescens Boenningh.; P. vulgare var. incanum Per.; M. tomentella A. Kern.; M. pulegium var.
subtomentella H.Br. Gattg.; var. hirsuta (Per.) Briq. = P. vulgare var. hirsutum Per.
izmă proastă, brânolă, busuiocul calului, busuiocul fetelor, diană sălbatică, muşeţel de câmp, mintă
flocoasă, nintă, polegină, polei, trandafir de baltă, trandafirul broaştelor
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu tulpină înaltă de 10-60 cm, ascendentă sau prostrată, adeseori stoloniferă, ramificată la bază, cu internodii lungi, la vârful
ramurilor de obicei cu un fascicul de frunze; frunze eliptice sau lat ovate, obtuze sau rotunjite, pe margine întregi sau cu dinţi foarte mici. Verticile
axilare numeroase, flori violacee, mici, tetrachene elipsoidale, foarte fin punctate, brune, lucioase. Înflorire VII-IX.
Specie mezohigrofită, pe malul apelor, locuri mlăştinoase, şanţuri, locuri inundabile, poate suporta uscăciunea temporară.
Detalii...
Organe utilizate
Principalii componenţi identificaţi în organele aeriene sunt: glucidele, lipidele (4,5 %), proteine (10,0 %), uleiurile volatile (1,0 - 2,0 %), taninurile,
cumarine, acid rosmarinic, acid salicilic, aldehidă salicilică.
Flavonoizi: diosmin, hesperedin.
Uleiul volatil conţine după Schnelle şi Hoerster (1960), următorii componenţi: 74,40 % pulegonă, 2,80 % menten, 2,75 % 1,8-cineol, 2,75 %
limonen, 2,00 % β-felandren, 1,60 % p-cimen, 1,60 % linalil valerat, 0,90 % citronelol, 0,80 % mentofuran, 0,70 % sabinen, 0,50 % α-pinen, 0,45 %
mircen, 0,45 % terpinolen, 0,40 % p-mentan, 0,30 % α-felandren, 0,25 % (E)-β-ocimen, 0,25 % γ-terpinen, 0,20 % β-pinen, 0,10 % α-terpinen, 0,05
% β-cariofilen, 0,05 % fenconă, 0,05 % linalil acetat, 0,05 % mentonă, 0,05 % neol, 0,05 % piperitol şi 0,05 % thujonă.
Diaforetică
Importanţa
Utilizare
Medicina umană populară– infecţii gastrointestinale, balonări abdominale, diaree, vomă, nervozitate, dischinezie biliară, litiază (calculoză) renală,
litiază biliară, diuretic, depurativ; reumatism, dezinfectarea cavităţii bucale, oxiuriază, inflamaţiile urechii, guturai, gripă, dureri de cap; frecţie
preparată din ulei de mentă dizolvat în alcool concentrat care calmează durerile reumatice şi mâncărimea pielii provocată de urticarie.
Alte utilizări:
Medicina veterinară – planta utilizată în medicina populară ca insecticid
Cosmetică - apă de gură răcoritoare, antiseptică şi cu proprietăţi de a corija gustul şi mirosurile neplăcute.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MENTHA SPICATA L.
Denumire populară: izmă
Sinonime ştiinţifice: M. viridis (L.) L.; M. spicata L. subsp. glabrata (Lej. & Courtois) Lebeau, M.
spicata subsp. spicata var. β longifolia L. [ M. longifolia subsp. longifolia], M. spicata var. γ
rotundifolia L. [= M. × niliaca], şi var. α viridis L. = subsp. spicata; subsp. crispata (Schrader) Briq.;
M. spicata Huds.
mintă spicată, izmă creaţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, robustă, foarte aromatică, rizom lemnos, cu stoloni numai subterani, tulpini simple sau ramificate, înalte de 30-100 cm; frunze alungit
lanceolate, sesile sau aproape sesile, glabre sau glabrescente, cu nervaţiune simplă. Flori grupate în verticile apropiate, grupate în spice. Fructe fin
punctate, glabre. Înflorire VII-IX.
Răspândită zăvoaie, lunci, pe lângă ape; mai mult cultivată prin grădini, de unde se sălbăticeşte.
Detalii...
Organe utilizate
Principalii componenţi identificaţi în organele aeriene sunt: glucidele, lipidele (3,6 %), proteine (3,3 – 28,2 %), uleiurile volatile, taninurile,
cumarine, acid acetic, acid rosmarinic, substanţe minerale (1,4 – 16,0 %) etc. Au mai fost identificate următoarele substanţe:
Aminoacizi: alanină, arginină, acid aspartic, cistină, leucină, izoleucină, lizină, serină, treonină, triptofan, tirozină, valină.
Vitamine: acid ascorbic, niacină, acid pantotenic, tiamină, riboflavină.
Fitosteroli (0,01 – 0,06 %): δ-sitosterol, stigmasterol.
Triterpene: acid ursolic.
Glicozizi: acid pomolic.
Pigmenţi: clorofilă, apigenină, diosmină, luteolină, hesperidină.
Acizi graşi: acid linoleic, acid linolenic, acid oleic, acid palmitic, acid stearic, acid caproic, acid caprilic.
Uleiul volatil extras din organele aeriene, conţine după Lawrence (1980) următorii componenţi: 67,0 % carvonă, 9,3 % limonen, 2,6 % 1,8-cineol,
2,5 % mircen, 2,0 % cis-carvil acetat, 1,5 % cis-dihidrocarvonă, 1,4 % β-burbonen, 1,4 % peril alcool, 1,3 % trans-sabinen hidrat, 0,9 % β-
cariofilen, 0,7 % 3-octanol, 0,7 % β-pinen, 0,6 % dihidrocarveol, 0,6 % sabinen, 0,5 % trans-carveol, 0,4 % α-pinen, 0,4 % α-thujonă, 0,3 % cis
carveol, 0,3 % cis- jasmonă, 0,3 % neodihidrocarveol, 0,3 % (E)-β-ocimen, 0,3 % (Z)-β-ocimen, 3-octil acetat, 0,3 % α-terpinen, 0,2 % p-cimen, 0,2
% germacren D, 0,2 % mentol, 0,2 % terpinen-4-ol, 0,2 % γ-terpinen, 0,2 % α-terpineol, 0,2 % δ-terpineol, 0,2 % viridiflorol, 0,1 % cis-carvonă
oxid, 0,1 % trans-2,5-dietiltetrahidrofuran, 0,1 % izomentonă, 0,1 % linalol, 0,1 % 1-octenil-3-acetat, 0,1 % cis-sabinen hidrat, 0,1 % terpinolen şi
0,05 % 2-metilbutanal.
Antiseptică, tonică, calmantă.
Importanţa
Melifera
Utilizare
Ceaiul obţinut din frunze este folosit la tratarea gripei, durerilor de cap şi bolilor digestive. Cataplasmele din frunze sunt considerate ca un remediu
pentru tumori.
Medicina umană populară – în amestec de plante medicinale, sub forma de cremă, reduce edemele şi inflamatiile, având efecte benefice asupra
durerilor musculare şi articulare; infuzia din frunze are o acţiune liniştitoare asupra durerilor de stomac, calmând spasmele, este folosită în tulburări
digestive şi hepatice, mărind secreţia bilei. Recomandată de asemenea în redresarea stomacului, dureri reumatice şi răceli.
Alte utilizări:
Cosmetică: se prepară soluţii pentru coşuri şi acnee, sau pentru curăţarea gurii şi dinţilor (apă de gură, pastă de dinţi).
Cultivare
Mod de cultivare:
Inmultire prin stoloni, plantati in perioada de crestere
Recoltare
Frunzele sau herba, cand 50% din plante sunt inflorite, cu secera sau cositori
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MENTHA x PIPERITA L.
Denumire populară: izma bună
Sinonime ştiinţifice: M. aquatica subsp. aquatica × M. spicata subsp. spicata, M. x piperita subsp.
citrata (Ehrh.) Briq., M. x piperita subsp. nepetoides (Lej.) Lebeau.
borşniţă, camfor, diană, ferent, ghiasmă, giazmă, giazma broaştii, giugiumă, gnintă, iarbă neagră, iasmă,
mentă, mintă de chicuşuri, mintă moldovenească, mintă neagră, nintă, nintă broştească, nintă de camfor,
nintă de chicătură, nintă de picuşuri, nintă rece
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă cu rizom orizontal, tulpini înalte de 30-100 cm, ascendente de la bază sau erecte, ramificate, uneori roşietice, glabre sau cu peri scurţi, rari,
mai ales pe muchii. Frunze lat ovate până la lanceolate, verde închis la culoare. Inflorescenţe spicate sau globuloase, flori având corola albicioasă,
limbul roz. Fructe ovoidale, maronii.
Creste pe soluri uşoare, afânate, bogate în materii nutritive, în locuri aluvionare, turboase si desecate
Organe utilizate
În scop medicinal se folosesc frunzele, recoltate în perioada când plantele sunt înflorite. Acestea conţin uleiuri volatile cu monoterpene monociclice.
Principalii componenţi identificaţi în organele aeriene sunt: glucidele, lipidele (3,6 %), proteine (24,8 %), uleiurile volatile (până la 2,0 % sub.
uscată), pectine, taninurile, cumarine, acid acetic, substanţe minerale etc. Au mai fost identificate următoarele substanţe:
Lactone: izomintlactonă, mintlactonă, δ-dodecalactonă, γ-decalactonă, δ-jasminlactonă.
Acizii fenolici: acid cafeic, acid clorogenic, acid izoclorogenic, acid p-cumaric, acidrozmarinic (3,0 %).
Vitamine: riboflavină, rutină, tiamină, γ-tocoferol, niacină,
Mentha piperita conţine în frunze flavone: nobiletin, gardenin, salvigenin, sideritoflavone, flavone penta-O substituite ca: xanthomicrol, gardenina
B, hexa-O-substituiţi ca: hymenoxin, gardenina D şi 5-desmetoxinobiletin. Glucozizi ai luteolinei (luteolin-7-O-rutinozid, luteolin-7-
ramnoglucozid) şi apigeninei (apigenin-7-ramnoglucozid). Dintre flavanone au fost identificate: homoeriodictiol, eriodictol-7-O-rutinozid,
hesperetină. Au mai fost identificaţi pigmenţi clorofilieni, carotenoizi (α-caroten, β-caroten, criptoxantină, violaxantină şi redoxantină) şi betaine. S-
a determinat şi prezenţa a unor derivaţi flavonoidici cum sunt piperitozida şi mentozida.
Sinteza şi acumularea uleiurilor volatile are loc în canalele secretoare care se găsesc atât în tulpină cât şi în frunze.
Tzimourtas ş.a. (1980) au constatat că principalii compuşi din uleiul volatil extras din plantele de mentă sunt mentolul (45,80 %) şi mentona (24,20
%). O concentraţie mai mare de 1 % din totalul componenţilor extraşi au avut: 1,8-cineolul (5,00 %), mentil acetatul (3,70 %), izomentona (3,00 %),
neoisomentil acetatul (2,50 %), β-copaenul (2,40 %), limonenul (1,20 %), mentofuranul (1,20 %), terpinen-4-ol (1,20 %), şi pulegon (1,00 %).
Concentraţii mai mici de 1,00 % s-au detrminat în cazul următorilor componenţi: germacren D, β-cariofilen, β-pinen, trans-sabinen hidrat, α-
murolen, pentadecan, α-pinen, γ-terpinen, sabinen, (E)-2-hexenal, β-felandren, 3-metilbutanol, α-tujen, α-amorfen, p-cimen, (E)-β-farnesen, (Z)-3-
hexenol, ledol, mircen, (Z)-β-ocimen, 3-octanol, α-terpineol, terpinolen, campfen, citronelol, 2-etilfuran, 1-hexanol, (E)-2-hexanol, 2-metilbutanal,
3-metilbutanal, 1-octenol-3, piperitonă şi α-terpinen.
Detalii...
Extractele de mentă au proprietăţi antiseptice, calmante, antispasmatice, tonice, vasodilatatoare.
Importanţa
Melifera, aromatica si condimentara
Utilizare
Sunt utilizate pentru stimularea sistemului nervos, convulsiilor, migrenelor, apetitului, digestiei, palpitaţiilor, diareii, astmului, în tratamente pentru
ochi şi stomac. Uleiul volatil de mentă stimulează digestia şi curăţă sinusurile, este antiseptic şi are o puternică acţiune antibacteriană.
Medicina umană populară – acţionează ca dezinfectant, răcoritor, relaxant muscular, stimulant, antispastic. Uleiul eteric de mentă are efecte asupra
nervilor sensibili la frig, diminuând sensibilitatea,; acţiune anesteziantă, antiinflamatorie, stimulează vezica biliare şi ficatul, fiind un remediu pentru
afectiuni digestive, gastrointestinale, ale aparatului excretor, diaree, crampe, colici, catar stomacal şi intestinal, ficat mărit, litiază biliară, afecţiuni
renale, etc.. Uleiul de mentol înmoaie pietrele în litiaza biliară. Ajută la calmarea tusei şi a infecţiilor în gat. Combate greaţa, răul de mişcare, starea
de vomă, arsurile la stomac, aciditatea gastrică, crampele intestinale, are efecte împotriva afecţiunilor respiratorii, durerilor de cap şi durerilor
reumatice. Este utilizată ca antiseptic, bacteriostatic, astringent, sedativ, pentru îngrijirea picioarelor ca decongestionant şi în combaterea
transpiraţiei.
Alte utilizări:
Cosmetică – în soluţie apoasă, uleiul obţinut din planta înflorită este utilizat pentru îngrijirea tenurilor grase, seboreice.
Uleiul volatil extras din plantele de mentă este utilizat în industria parfumurilor, se utilizează pentru aromatizarea băuturilor, a unor produse
alimentare, paste de dinţi, săpunuri.
Cultivare
Degeţelul roşu creşte bine pe soluri fertile şi din acest punct de vedere cele mai potrivite sunt cernoziomurile. Planta nu are pretenţii deosebite faţă
de temperatură. Răsărirea are loc în 15-20 zile la o temperatură medie zilnică de 4-5oC, iar tinerele plantule rezistă la brmele târzii. Rezistă bine
peste iarnă dacă terenul este acoperit cu zăpadă. În privinţa apei are cerinţe mari în perioada de germinare a seminţelor, de asemenea în cursul
vegetaţiei plantele suferă în cazul secetei deoarece sistemul radicular al plantelor este superficial. Pe de altă parte, irigarea sau un regim bogat în
precipitaţii influenţează negativ conţinutul în principii active. Lumina are efecte favorabile asupra acumulării în frunze aprincipiilor active.
Se înmulţeşte prin seminţe, prin semănat direct în câmp, ori semănat în răsadniţe sau straturi reci în vederea producerii răsadului. Se recomandă
semănatul în pragul iernii folosind 4-5 kg sămânţă la hectar. Sămânţa se amestecă cu material inert în proporţie de 1:1 şi este necesară folosirea unei
plante indicatoare- mac, salată. Pentru marcarea rândurilor în vederea lucrărilor de îngrijire înainte de răsărirea degeţelului), iar în zonele mai umede
se poate semăna şi primăvara foarte timpuriu (folosind 3-4 kg sămânţă la hectar). Se foloseşte semănătoarea universală prevăzută cu distribuitor
pentru seminţe mici şi cu limitator de adâncime. Distanţa între rânduri este de 50 cm, pe rând 10-12 cm, iar adâncimea de semănat este de 0,5-1,5
cm. Este necesară asigurarea unei densităţi de 80-100 plante /m2, deoarece mule plante dispar având în vedere ritmul redus de creştere până la
formarea micii rozete de frunze, consecinţă a semnsibilităţii la ploile repezi, secetă sau lucrări de îngrijire. În situaţia producerii răsadului (pentru un
hectar sunt necesare 200 mii fire) semănatul se efectuează în prima decadă a lunii martie (în răsadniţe) şi în luna august (în straturi reci). Plantarea
la locul definitiv se face la începutul lunii mai. Dintre lucrările de îngrijire, cea mai importantă este combaterea buruienilor. De asemenea se acordă
atenţie combaterii bolilor şi dunătorilor. Recoltarea frunzelor se realizează în anul I de vegetaţie (este plantă bienală), când se realizează cea mai
mare producţie de frunze, cu cel mai mare conţinut de cardenolide (la vârsta de circa 3 luni), respectiv în jurul datei de 1 august (fără a fi afectate
frunzele tinere din mijloc). Rozeta regenerează şi toamna se poate face o a doua recoltare (chiar o a treia recoltare în toamnele calde şi lungi). În
aczul ultimei recoltări se taie tufa în întregime. Producţia obţinută în cazul a douăă recoltări este de 50-60 q/ha frunze verzi.
Recoltare
Frunzele sau herba, cand 50% din plante sunt inflorite, cu secera sau cositori
Valorificare
FRUNZĂ DE MENTĂ – FRUNZĂ DE MENTĂ
PULVIS
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MENYANTHES TRIFOLIATA L.
Denumire populară: Trifoişte
Bobul broaştei, Plumânare, Plumânea, Trei fraţi, Trifoi amar, Trifoi de baltă, Trifoi de lac
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Solanales
Familia: Menyanthaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, de 15-30 cm înălţime; frunze alterne, lung peţiolate, trifoliate, cu foliole obovate, aproape sesile; flori alb-roze, dispuse în racem lung
pedunculat; înflorirea: mai-iunie; fruct capsulă, aproape sferică, dehiscentă în 2 valve, cu numeroase seminţe, brune, lucioase.
Detalii...
Organe utilizate
Produs vegetal utilizat în fitoterapie folium.
Principii amare cu structură loganozidică (meliantozida), secoiridoidică (mentiafolin, dihidromentiafolin, foliamentin, swerozida), flavonozoide
(rutozid, hiperozida, trifoliozida), tanin (1-7%), vitamina C, alcaloizi (gentianina, gentianidina), derivaţi fenilpropanici (acid cafeic, acid ferulic),
cumarine (scopoletol), substanţe grase, fitosteroli, glucide, substanţe minerale (fosfaţi, ioduri, fier, mangan).
Tonic amară, colagogă, antiscorbutică, emenagogă, antitiroidiană, febrifugă, diuretică, vermifugă, reechilibrantă neurovegetativ (creşte sensibilitatea
receptorilor adrenergici şi scade sensibilitatea receptorilor colinergici).
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Dispepsie, caşexie, hepatite cronice şi acute, parazitoze intestinale de uz uman şi veterinar.
Medicină umană, populară - uz intern: frunzele şi vârful inflorescenţei se folosesc în stimularea funcţiei hepatice, în combaterea scorbutului,
scrofulozei, febrei, boli de stomac, etc.
Toxicitate
Contraindicaţii

În doze mari prezintă proprietăţi purgative şi emetice; în doze subtoxice, provoacă vomă, nevralgie şi diaree.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie 3-5%, macerat (în vin roşu) sau tinctură.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MERCURIALIS ANNUA L.
Denumire populară: Trepădătoare
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa: Rosidae
Subfamilia:
Organe utilizate
Rădăcinile conţin: lipide (0,1 %), saponine (1,8 – 2,2 %), tanin, mucilagii, ulei volatil (0,08 %) şi amine (mercurialin).
Planta conţine: glucoză, xiloză, ramnoză, izoramnetin, amine (izoamil-amină, izobutil-amină, propil-amină), vitamine (rutină), pigmenţi
(izoramnetină, rutină, narcissină), compuşi cromogeni (hermidin).
Sucul extras din plantă conţine glucozizi cianogenetici (1,3 %).
Colagogă, diuretică, emolientă, emetică, emenagogă, laxativă, purgativă, vermifugă.
Importanţa
Utilizare
Medicina homeopatică utilizează extractele pentru tratarea reumatismului, diareei şi a bolilor de ficat.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: MORUS ALBA L.
Denumire populară: Dud
Dud alb, Frăgar, Agud, Agud alb, Agut, Aior, Alior, Cernice pletos, Cirici, Ciriciu, Dud pletos, Frag, Frag cu
frăguţe, Frag cu fragi albane, Frăgar alb, Frăgariu, Iagod, Iagud, Iagud alb, Morvar, Mur, Pomniţar,
Pomniţar cu pomniţe albe, Pomniţar cu pomniţe galbene, Pomniţele, Pomniţer, Pom jitraiu, Rânză (fructele),
Sarcoji, Solc, Solcar, Solcov, Solcoviţă, Sorcoci, Sorcoji, Sorcov, Sorcov bălan, Şolcoci, Şorcoci, Şorocoji,
Şorcov bălai, Şovcar, Şovcar bălan, Şorcoveaţă, Şovcoviţă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Urticales
Familia: Moraceae
Subfamilia:
Arbore, cu tulpina până la 15 m înălţime şi coroana rară, cu ramuri svelte; scoarţa cu ritidom brun-cenuşiu, brăzdat; lujerii anuali brun-cenuşii,
glabrii sau slab şi mărunt pubescenţi la vârf; frunzele simple, penate, variate ca formă, margine (ovate sau eliptice, neregulat-serate sau cu 3-5 lobi
asimetrici), subţiri, glabre, netede pe faţa superioară, dispers şi scurt pubescente pe nervuri pe partea dorsală, în rest glabre; florile unisexuate, au
perigon sepaloid adânc divizat, cu 4 lobi şi repartizate monoic sau dioic, grupate în inflorescenţe spiciforme, axilare, pedunculate: cele mascule
alungit-cilindrice, cele femele oblongi, de 5-10 mm lungime, cu pedunculi de aceeaşi lungime; ovarul superior, cu un ovul; fructele albe, de tip
drupă înconjurate de perigonul cărnos concresc între ele şi formează fructe compuse - soroze.
Specie cultivată, originară din China, întâlnită şi subspontan, mai ales în zăvoaie.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele lipsite de peţioli, recoltate în lunile mai – iunie.
Frunzele de dud conţin: glucide (glucoză, fructoză, zaharoză, celuloză), lipide (6,8 – 7,4 %), , proteine (14 – 28 %), tanin, vitamine (acid ascorbic,
acid folic), baze azotate (adenină), compuşi volatili (butilamină, acid propionic, acid izobutiric, aldehide, cetone), pigmenţi (clorofilă, beta-caroten,
quercetină, quercitrină, izoquercitrină, xantofilă), glicozizi flavonici (astragalin, rutin), steroli (beta-sitosterol, campesterol), cumarine (scopolin),
alcaloizi (trigonellin), acid malic, acid citric, substanţe minerale (8- 20 %).
Fructele de dud conţin 87,5 % apă, 1,5 % proteine, 0,49 % lipide 8,3 % glucide, 13 mg/ 100 g acid ascorbic, riboflavină, tiamină şi 0,8 mg/ 100 g
niacină.
Fructele de Morus alba conţin pigmenţi antocianici: cianidin-3-rutinozid şi cianidin-3-glucozid. Alături de aceşti pigmenţi se poate găsi şi petunidin
3-glucozid, petunidin 3-rutinozid, izoquercetină, precum şi beta-caroten
Fructele de Morus nigra conţin cianidin 3-glucozizi, delfinidină, antocianidine O-metilate, mircetină, quercetină, morină sau/şi kampferol, flavonoli
2'-oxigenaţi, dihidroflavonoli, apigenină sau/şi luteolină, flavone 2'-oxigenate, flavanone, Cl-glicozilflavonoizi, izoflavone, proantocianidine
calcone, aurone şi flavonoizi izoprenilaţi.
Extractele obţinute din frunze au acţiune antibacteriană, hipoglicemiantă şi oftalmică, iar cele din tulpină au acţiune antireumatică, antispasmatică,
diuretică şi hipotensivă. Extractele din coaja rădăcinii au efect antiasmatic, antitusiv, diuretic, expectorant, hipotensiv şi sedativ.
Importanţa
Medicinala, alimentara, tinctoriala, producatoare de lemn, producatoare de fibre textile
Utilizare
Extractele din frunze e utilizează pentru tratarea gripei şi a infecţiilor oculare iar cele din tulpini, pentru tratarea reumatismului, spasmelor şi a
hipertensiunii.
Extractele din fructe sunt tonice şi energizante şi se utilizează pentru tratarea urinării necontrolate, insomniei, anemiei, neurasteniei, hipertensiunii,
diabetului, constipaţiilor, febrei şi gripei.
Extractele din coaja rădăcinii se utilizează pentru tratarea astmei, bronşitei, edemelor şi diabetului.
Alte utilizări:
Industria casnică: frunzele folosite în hrana viermilor de mătase; lemnul pentru confecţionarea butoaielor în care se păstrază ţuica;
Medicină veterinară: frunzele – infuzie, decoct, pentru tratarea tulburărilor de metabolism, gastrite, gastroenteritelor.
Alimentaţie: fructele consumate ca atare sau folosite pentru ţuică.
Vopsitorie: - frunzele singure sau în amestec cu cele de corcoduş, pentru obţinerea culorii galbene.
Ornamental; protecţia, mediului: folosit pentru garduri vii – suportă tunderea; ca arbore de aliniament – exemplare mascule; în perdele forestiere de
protecţie în zona stepei sau silvostepei.
Toxicologie: fructele în cantităţi mari – devin toxice pentru păsări.
Recoltare
- Frunze, in perioada aprilie-mai
- Scoarta
- Fructe
Valorificare
MORI FOLIUM - FRUNZE DE DUD CEAI DE PLANTE
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: NARCISSUS POETICUS L.
Denumire populară: Narcise
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Amaryllidaceae
Subfamilia: Amaryllidaceae
Este o plantă erbacee perenă, prevăzută cu un bulb ovoidal-sferic, cu frunze liniare, plane, cu flori solitare, mari, albe, mirositoare, cu o coronulă
scurtă, tivită cu roşu. Fructul este capsulă.
Organe utilizate
Se utilizează florile recoltate de la specia Narcissus pseudo-narcisus L., narcise galbene, zarnacadele, mai rar de la Narcissus poeticus L. ssp.
radiiflorus sau spp. poeticus, narcise albe, oprine (Amaryllidaceae).
Principalii alcaloizi identificaţi în bulbii aceastei plantă sunt: fiancină, galantamină, galantină, hemantamină, homolicorină, licorină, masonină,
narcisamină, narcisidină, narcisină şi tazetină. S-a identificat şi prezenţa acizi organici (acid chelidonic).
Conţinutul de alcaloizi din flori este mult mai mic. Alături de aceştia se întâlnesc glicozide ale izoramnetolului.
Uleiul volatil extras din florile acestei specii conţine: eugenol, alcool benzilic, alcool cinamic, aldehidă benzoică, esteri ai p-crezolului şi ai metil-p-
crezolului (Ceauşescu ş.a., 1988).
Antimicrobiană, anticatarală (florile), emetică, antidizenterică (bulbii).
Importanţa
Medicinala,
melifera
Utilizare
Întrebuinţări (tradiţionale): catar bronşic, tuse convulsivă, astmă, răceli, diaree.
Toxicitate
Contraindicaţii

Supradozarea sau contactul cu bulbii induc sialoree, vomă, diaree, tulburări nervoase; la horticultori au fost semnalate fenomene de sensibilizare
dermică (leziuni pe degete şi antebraţ).
Dozare
Supradozare
sau contactul cu bulbii induc sialoree, vomă, diaree, tulburări nervoase; la horticultori au fost semnalate fenomene de sensibilizare dermică (leziuni
pe degete şi antebraţ).
Dozare:
Forme farmaceutice
Extract.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Desprinderea bulbilor ce se formeaza langa cel principal; se planteaza toamna in octombrie, la distante de 10-25 cm si adancime 10-15 cm.
Recoltare
Petale fara receptacul, aprilie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: NEPETA CATARIA L.
Denumire populară: cătuşnică
Sinonime ştiinţifice: N. vulgaris Lam., Cataria tomentosa Gilib., C. vulgaris Moench, N. macrura Fisch.
ex Spreng., Glechoma cataria (L.) Kuntze, N. citriodora Becker, N. minor Miller, N. delphinensis
Mutel, N. glechoma Bentham, N. grandiflora Lapeyr., N. grandiflora Mutel, N. laurentii Sennen, N.
cataria f. laurentii Sennen, N. cataria var. canescens Sennen, N. mariani Sennen.
cătuşnică mică, floare de nimic, iarbă flocoasă, iarba mâţei, iarba vântului, smeiţă, urzică moartă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, rădăcini lemnoase, ramificate. Tulpini puternice, erecte, rareori puţin ascendente, ramificate, înalte de 40-100 cm. Frunze peţiolate,
triunghiular-ovate, baza cordată, acute, dur crenate. Flori hermafrodite, grupate în cime sub formă de glomerul, dense. Corola albă, scurt
pubescentă, labiul superior bilobat, cel inferior lung, violaceu punctat, cu lobul median lat, cu marginea evident dinţată. Fruct oval-subrotund,
cafeniu deschis, neted. Înflorire V-VII.
Xeromezofită-mezofită, mezotermă, slab acid-neutrofilă, spontană prin fâneţe, tufărişuri, sub garduri vii, la marginea drumurilor, locuri ruderale,
pietroase sau locuri gunoite de pe lângă case.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează atât florile, cât şi planta întreagă care conţin o cantitate mai mare de monoterpene iridoide, respectiv nepetalactonă.
Analizele efectuate la plantele de Nepeta au relevat prezenţa următorilor componenţi: proteine (9,8 %), acid 7-deoxiloganic, acid nepetalic,
anhidridă nepetalică, nepetol, monoterpene (plegonă), fenilpropanoizi (acid rozmarinic), timol şi substanţe minerale.
Ţesuturile acestei plante conţin numeroase lactone: nepetalactonă (C10H14O2), nepetalactonă-N1, dihidronepetalactonă, dihidronepetalactonă-N3,
epinepetalactonă, metil-nepetalactonă, izodihidronepetalactonă, nepetariazid (C14H28O8), acid 1,5,9-epideoxilogarin.
În ţesuturile acestei plante s-a identificat prezenţa uleiurilor volatile. Acestea sunt sintetizate de perii secretori dispuşi pe tulpină şi frunze, care sunt
scurţi şi au glanda uni sau pluricelulară.
În uleiul volatil de Nepeta cataria, Pădure ş.a.(2006) au identificat următorii componenţi: nepetalactonă I (61,96 %), nepetalactonă II (9,22 %), β-
cariofilen (1,84 %), carvonă (1,27 %), geranial (0,65 %), ocimen (0,61%), β -pinen (0,31 %), germacren D (0,23 %) şi geraniol (0,12 %).
Detalii...
Antipiretică, antispastică, sedativă, diaforetică, diuretică.
Importanţa
Medicinala, melifera, aromatica
Utilizare
Colici spastice, migrene, dismenoree.
Extractele obţinute din frunzele şi florile de Nepeta cataria au proprietăţi antispasmotice, antitusive, carminative, sedative, tonice, stimulează
cicatrizarea rănilor şi eliminarea aerului din intestine.
Medicina umană populară
Se utilizează ceaiul preparat din această plantă pentru tratarea durerilor de cap şi de stomac iar extractele din rădăcini au o acţiune uşor stimulantă.
Extractele sunt folosite oral pentru tratarea colicilor, diareii, astmului iar tinctura pentru frecţii în caz de reumatism sau artrită; utilizată pentru
combaterea durerilor de dinţi, colici intestinali, răceli, spasme, ulcere stomacale etc. La noi în ţară, în zona Arieşului, Butură (1933) o menţionează
alături de Marrubium vulgare ca fiind folosită „contra ameţelii, iar tulpinile fierte se folosesc la spălături pe cap sau se afumă cu ea��?. Acelaşi
autor, (1936) prezintă importanţa sa în zona Transilvaniei: „în Runcul Salvei-Năsăud, planta se pisează cu grăsime şi se pune în legătoare pe
pântecele copiilor, care sufăr de disenterie; în Romuli se dă pentru tuse şi năduşeală; la dureri de cap se pune bătută, în legătură��?.
Medicina veterinară – datorită compoziţiei sale chimice deosebite şi mai ales prezenţei nepetalactonei, uleiul volatil provenit de la N. cataria era
folosit ca atractant în diferite momeli, la prinderea în capcane a pisicilor sălbatice şi lincşilor; planta proaspătă, întreagă are proprietate de ţine
departe ţânţarii, sau tăiată mărunt, înlătură gândacilor de bucătărie.
Cosmetică – florile sunt utilizate în parfumerie.
Cultivare
Mod de cultivare:
Despartire de tufa, butasi sau autoinsamantare
Recoltare
Varfuri inflorite, cu secera la momentul infloritului (mai-iulie)
Alte specii
Alte specii de Nepeta:

NEPETA PARVIFLORA BRIEB.
Uleiul volatil extras din specia Nepeta parviflora Brieb. s-a caracterizat printr-un conţinut mai mare de germacren D (40,5 %), eucaliptol (7,80 %) şi
beta -cariofilen (6,30 %). În cantitate mai mică s-a idntificat prezenţa: elemenului (4,70 %), spatulenolului (3,20 %), cadinenului (2,70 %), beta
-elemenului (2,40 %), beta -copaenului (1,90 %) şi beta -burbonenului (1,90 %).
NEPETA UCRAINICA SSP. UCRAINICA
În cazul speciei Nepeta ucrainica ssp. ucrainica s-a constatat că uleiul volatil nu conţine nepetalactonă şi se caracterizează prin următoarea
compoziţie: 65,78 % eucaliptol, 17,10 % beta-pinen, 8,13 % alfa-pinen, 3,72 % beta-mircen, 3,30 % mirtenal şi 0,80 % 4-terpineol.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: NEPETA NUDA L.
Denumire populară: poala Sfintei Mării
Sinonime ştiinţifice: N.pannonica L., N. violaceae Vill., N. pannonica Jacq., Cataria paniculata
Moench., Glechoma nuda O. Kuntze, N. pannonica Jacq., N. pannonica subsp. parviflora, N. nuda
Jacq., N. ucranica M.B., N. nuda Neilr., N. ucrainica auct., non. L., N. nuda α grandiflora Benth., N.
nuda β grandiflora Benth., Cataria nuda Moënch, N. tmolea Boiss. var. laxior Boiss., N. nuda L. var.
pastoralis Bornm., N. nuda subsp. pannonica (L.) Gams, N. violaceae var. panonica (Jacq.) Stoj. Stef.,
N. nuda proles violacea (L.) Rouy, N. paniculata Crantz, N. paniculata Miller, N. ruderalis Boiss., N.
violacea Lapeyr., N. vulgaris Lam., N. pannonica subsp. pannonica var. grandiflora Benth.
Poalele Sf Mării, Poala Maicii Precista
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, rădăcinii lemnoase, tulpini erecte, robuste, canaliculate, glabre, lucioase, înalte de 50-120 cm. Inflorescenţă racemo-cimoasă, laxă, cu
pedunculii cimei scurţi, uneori simplu cu dihazii. Frunze alungit-ovate către lanceolate, baza cordată sau retezată, crenat-serate. Frunze mediane
sesile, cele superioare asemănătoare cu bracteelor. Corola palid-violacee, sau rozie, labiul inferior violaceu-punctat, barbelat. Fruct eliptic-ovoidal,
maroniu. Înflorire VI-VIII.
Xeromezofită, frecventă din zona stepei până în etajul gorunului, în pajişti, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
Analiza uleiului volatil extras din specia Nepeta nuda ssp. nuda a relevat că principalii componenţi sunt eucaliptolul (44,87 %), nepetalactonă II
(14,68 %), β -cariofilen (8,68 %), germacren D (7,76 %), β -pinen (6,85 %), α-terpineol (4,50 %), ocimen (2,66 %), α -pinen (1,81 %), 4-terpineol
(1,20 %), farnesol (1,08 %) şi nepetalactonă I (1,02 %).
Detalii...
Importanţa
Utilizare
Medicina umană populară – Butură (1933) o menţionează în Maramureş şi Năsăud: „în Crăceşti, se fierbe în aghiasmă şi se spală apoi pentru dureri
de cap; în Negreşti se afumă cu ea uscată cei care sufer de îmbătăciune��? sau „frunzele se întrebuinţează bătute cu unsoare, contra durerilor de
cap, se ung pe frunte cu ea��?.
Alte specii
Alte specii de Nepeta:

NEPETA PARVIFLORA BRIEB.
Uleiul volatil extras din specia Nepeta parviflora Brieb. s-a caracterizat printr-un conţinut mai mare de germacren D (40,5 %), eucaliptol (7,80 %) şi
beta -cariofilen (6,30 %). În cantitate mai mică s-a idntificat prezenţa: elemenului (4,70 %), spatulenolului (3,20 %), cadinenului (2,70 %), beta
-elemenului (2,40 %), beta -copaenului (1,90 %) şi beta -burbonenului (1,90 %).
NEPETA UCRAINICA SSP. UCRAINICA
În cazul speciei Nepeta ucrainica ssp. ucrainica s-a constatat că uleiul volatil nu conţine nepetalactonă şi se caracterizează prin următoarea
compoziţie: 65,78 % eucaliptol, 17,10 % beta-pinen, 8,13 % alfa-pinen, 3,72 % beta-mircen, 3,30 % mirtenal şi 0,80 % 4-terpineol.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: NERIUM OLEANDER L.
Denumire populară: Leandru
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Familia: Apocynaceae
Subfamilia: ��
Bore, arbust, de 5 m înălţime; frunze dispuse în verticil, lanceolat eliptice, pieloase, persistente; flori albe-roze; înflorirea: iulie-septembrie; fructul
foliculă.
Specie cultivată.
Organe utilizate
Produs utilizat în fitoterapie frunzele
Frunzele conţin: 1,5% heterozide cardiotonice, constituenţii majoritari fiind oleandrozida (3- α -L-oleandrozil-16-acetoxi-gitoxigenol) şi digitalinum
verum [4-O(β -glucozil)- β D-digitalozil-3-O-gitoxigenol); digitoxozil-gitoxigenol, heterozidele uzarigenolului (puţin active therapeutic) şi
adinerigenolului (inactive therapeutic); β-D-glucozil- β -D-diginozil-oleandrigenol, genţiobiozil-oleandrigenol.
În frunze se mai găsesc: taninuri, alcaloizi (rosaginină), rezine, pseudocuramine, triterpene (betulin), precum şi următorii compuşi:
Vitamine: rutină.
Steroli: sitosterol, campesterol, stigmasterol.
Saponine: uzarigenină şi saponine triterpenice: acid betulinic.
Triterpene: acid ursolic, acid oleanolic,
Pigmenţi: izoquercetină, campferol-3-ramnoglucozid, quercetin, quercetin-3-ramnoglucozid.
Cardiotonică.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Reprezintă materie primă în extracţia oleandrozidei
Extractele din rădăcini sunt toxice, motiv pentru care se utilizează numai sub formă de tratament extern. Uleiul obţinut din rădăcini este folosit în
tratarea bolilor de piele.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: NICOTIANA TABACUM L.
Denumire populară: Tutun
Sinonime ştiinţifice: Nicotiana fruticosa L., N. macrophylla Spreng., N. petiolata Agardh
Regnul: Plantae
Clasa: Magnolopsida
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă anuală, înaltă de 75-150 (200) cm, erbacee, cilindrică, glandulos păroasă, simplă, sau spre vârf puţin ramificată. Frunze mari, simple, alterne,
cu margine întreagă; cele inferioare alungit eliptice, decurente, cele superioare alungit până la îngust lanceolate, acuminate, sesile sau scurt
peţiolate, glandulos păroase. Inflorescenţă paniculat ramificată, cu flori foarte scut pedicelate. Corola roşie sau roză, rara albă, infundibuliformă, cu
tub zvelt şi limb lat, cu 5 lobi acuminaţi. Fruct capsulă alungit ovoidală, seminţe numeroase. Înflorire VI-IX.
Cultivată, alimentară, industrială, plantă toxică datorită nicotinei.
Organe utilizate
Se utilizează frunzele acestei plante în industria tutunului pentru conţinutul lor de nicotină.
Frunzele au un conţinut, raportat la substanţa uscată, de 3,3 – 4,6 % amidon, 1,0 – 20,0 % glucide solubile, 6,3 – 12,8 % substanţe pectice, 0,6 – 3,4
% lipide, 5,5 – 20,3 % acizi organici, 3,0 – 16,0 % rezine, 0,4 – 1,2 % uleiuri volatile şi 0,2 – 0,3 % ceruri (Bodea, 1982). Glucidele solubile sunt
reprezentate de glucoză, fructoză, zaharoză, maltoză, stafioză, rafinoză iar poliglucidele de dextrine, hemiceluloze şi substanţe pectice.
Lipidele din frunze sunt reprezentate de gliceride, fosfatide şi steroli (β-sitosterol, stigmasterol, ergosterol, campesterol, colesterol şi calinasterol).
Dintre acizii organici, în frunzele de tutun s-a identificat prezenţa acizilor: malic, fumaric, glicolic, oxalic, D-gliceric, glioxilic, piruvic, malonic, α-
cetoglutaric, formic, succinic, ftalic şi oxalil acetic.
Conţinutul mediu de compuşi fenolici variază între 7,17 şi 7,92 % (Tsao şi Chaplin, 1977), iar cel de substanţe minerale este în medie de 17,2 g/ 100
g sub. uscată.
Rezinele din frunzele de tutun conţin acizi α -, β – şi γ-tabacici.
În frunzele de tutun au fost identificaţi flavonoli (pinoquercetol) şi mai mult de 30 de alcaloizi, al căror concentraţie variază între 0,06 şi 10,0 %.
Frunzele conţin 0,6-10 % alcaloizi totali reprezentaţi de S-(-)-nicotină, alături de care în cantităţi mici întâlnim nornicotină, nicotirină, N-
nitrozonornicotină, anabasină, anatabină, anatalină, nicotelină, pirolidină, N-metilpirolidină, piperidină, N-oxidul nicotinei, N-acil-nornicotină,
nicotrirină, miosmină,
Sisson şi Saunders (1983) au determinat conţinutul principalilor alcaloizi din 1108 forme de Nicotiana cultivate în SUA şi au constatat existenţa
următoarelor limite de variaţie într-un gram de substanţă uscată: 0,2 – 65,5 mg total alcaloizi, din care alcaloizii cu nucleu piridinic reprezintă: 0 –
64,4 mg nicotina, 0 – 42,7 mg nornicotina, 0 – 4,0 anabasina şi 0 – 3,5 mg, anatabina.
Dintre aminoacizii liberi, s-au pus în evidenţă:prolina, ornitina şi citrulina.
Frunzele verzi de tutun conţin falavone ca quercetin-3,3 ￄ- dimetil eter, glucozizi flavonici ca rutina (quercetin-3-rutinozid). Dintre glucozizii
cumarinelor au fost identificaţi: cicoriina-7- β D-glucozidul şi scopolina-7-D-glucozidul. Flavonolii sunt reprezentaţi în florile de Nicotiana de
quercetin-3-rutinozid, quercetin-3,3ￄ-dimetil eter, quercetin-3-metil eter. Alături de flavone, în frunze s-au detrminat şi pigmenţi carotenoizi a
căror concentaţie a ajuns la 60 mg/ 100 g sub. uscată.
Uleiul volatile xtras din frunzele de tutun conţine: monoterpene: borneol, linalool, derivaţi furanici ca: furfulol, 5-metil-furfurol, acid β
-furanocarboxilic şi fitofuran, diterpenoide ca: α -levantelonidă, β -levantolenidă, cembrenă, acizi diterpenoidici, acizi triterpenoidici, terpene
superioare ca solanesolul, solanona, fenilsolanona, solavetivona, solascona şi docosanol-1, tetra-, hexa- şi octa-cozanol (Bodea, 1982).
În cantitate mică a fost determinată şi prezenţa hidrocarburilor aromatice polinucleare cum sunt: antracenul şi fenantrenul.
Nicotina este un agonist al receptorilor colinergici, uşor absorbită prin mucoase şi pulmonar; la început este un excitant ganglionar, apoi un
ganglioplegic; stimulează SNC (produce tremurături şi convulsii), stimulează centrii respiratori şi centrul vomei; la nivel cardio-vascular induce
tahicardie, vasoconstricţie şi creşterea presiunii arteriale; creşte tonusul şi activitatea motrică intestinală, iar la nivelul joncţiunii neuro-musculare
faza iniţială de stimulare este bravată, dar cedează rapid unei faze de blocaj. Nornicotina prezintă proprietăţi insecticide.
Importanţa
Utilizare
Nicotina nu are aplicaţii terapeutice, iar nornicotina se utilizează pentru combaterea puricilor şi a altor insecte care parazitează diferite plante de
cultură.
Nicotina existentă în frunzele acestei plante poate fi utilizată ca insecticid iar derivaţii formaţi în timpul arderii tutunului au efect cancerigen.
Tinctorial – frunzele vopsesc fibrele în galben-închis şi tabac.
Toxicitate
Contraindicaţii

Intoxicaţia cu nicotină poate surveni la fumătorii foarte tineri (copii) şi în general consecinţele sunt neglijabile (greaţă, hipersalivaţie, vomismente);
intoxicaţia accidentală s-a înregistrat la horticultorii care mânuiesc nicotina ca insecticid, precum şi la recoltatorii frunzelor de tutun, mai ales pe
rouă sau pe timp umed (apa măreşte absorbţia dermică). Simptomele intoxicaţiei cu nicotină constau în: cefalee, hipersalivaţie, graţă, vomismente,
contracţii musculare, tulburări vizuale şi auditive, confuzii mentale, dificultate marcantă în respiraţie, hipertensiune.
Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasadului obtinut in conditii protejate(20 grd C) -primavara tarziu
Recoltare
Frunze, recoltate manual cu cutite
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: NIGELLA SATIVA L.
Denumire populară: Negrilică
Regnul: Plantae
Subfamilia: ��
Este o specie anuală care uneori este cultivată în grădini. Are tulpina păroasă….. şi foliculele unite de la bază până aproape de vârf.
Organe utilizate
De la această specie se utilizează seminţele în scop medicinal.
Seminţele conţin: glucide (glucoză), lipide (35,5 – 41,6 %), proteine, rezine, tanin, ulei volatil (1,5 %), glicozizi (melantin – C20H33O2) şi steroizi
de tip ergostan (obtusifoliol).
Uleiul volatil extras din seminţe conţine: trans-anetol, p-cimen, limonen, carvacrol, carvonă timol, timochinonă şi 4-terpineol .
Nickavar ş.a. (2003) au precizat că uleiul extras din seminţe conţine: acidul linoleic (55,6 %), acid oleic (23,4 %) şi acid palmitic (12,5 %).
În uleiul extras din seminţe a fost determinată prezenţa sterolilor: lophenol, 24-etil-lophenol, 24-metil-lophenol, 5-dehidro-avenasterol, 7-dehidro-
avenasterol, alfa-spinasterol, beta-sitosterol, campesterol, ciclostadienol, cicloartenol, cicloeucalenol, gramisterol, stigmasterol ăi stigmastanol.
În seminţe a mai fost identificată prezenţa următorilor alcaloizi: nigellicin, nigellidin, nigellimin, nigellin şi nigellonă.
S-a mai identificat prezenţa următoarelor substanţe:
Aminoacizi: alanină, asparagină, acid aspartic, acid glutamic, glicină, izoleucină, leucină, fenilalanină, serină, treonină, triptofan şi tirozină.
Triterpene: beta-amirină, taraxerol, tirucallol.
Flavone: astragalin şi quercitin-3'-glucozid.
Saponine: hederagenin
Extractele obţinute din seminţe au efect bactericid, digestiv, diuretic, excitant, laxativ, stimulant, tonic, vermifug, sudorific şi antihipertensiv.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea astmului, bronşitei, gripei, tumorilor abdominale.
Cultivare
Este o plantă anuală, erbacee care creşte uşor pe orice tip de sol, dar preferă poziţiile însorite. La noi în ţară se cultivă prin grădini, cu deosebire în
sudul ţării, dar apare şi ca buruiană prin culturi sau pe coline însorite.
Se seamănă primăvara devreme, cu semănătoraea universală, la distanţă de 50 cm sau în benzi (50 cm între benzi şi 15 cm între rândurile apropiate),
la o adâncime de 1-2 cm, folosind la hectar 10 kg sămânţă. Recoltarea se efectuează când 60-70% din plante au ajuns la maturitate, adică seminţele
sunt de culoare neagră. De pe un hectar se obţin 6-8 q seminţe.
Recoltare
Seminte, cand capsulele s-au ingalbenit, direct cu combina in lan
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: OCIMUM BASILICUM L.
Denumire populară: busuioc
Sinonime ştiinţifice: O. basilicum var. pilosum (Willd.) Benth., var. thyrsiflorum (L.) Benth.
basic, băsileac, biensioc, biziloc, borjolică, bosioc roşu, bosiog, bosioace, bosoioc, busioc de grădină,
busâioc, mălăcină, mătăcină, mejioram, văsileac
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă anuală, de culoare verde închis, pubescentă, aromatică, cu tulpină erectă înaltă de 20-60 cm, ramificată la bază. Frunze ovate, atenuate în
peţiol, întregi sau slab dinţate, pe dos cu numeroase glande secretoare. Inflorescenţă întrerupt spiciformă, formată din verticile pauciflore, scurt
pedunculate, cu câte 4-6 flori albe sau alburii scurt pedicelate. Tetraachene ovoidale în mediu umed devin mucilaginoase. Înfloreşte în lunile VII-
VIII.
Plantă cultivată, preferă solurile cu textură mijlocie, bine structurate, permeabile, fertile; nu suportă solurile argiloase, grele, reci, solurile nisipoase
şi sărăturile; mezohigrofită, sciadofilă.
Organe utilizate
În medicină se utilizează plantele proaspăt recoltate, care conţin uleiuri volatile cu compuşi aromatici fenilpropanici.
Analizele efectuate la plantele din 6 cultivare de busuioc au evidenţiat că substanţa uscată totală din frunze a variat între 10,98 şi 14,65 %,
conţinutul în clorofilă a variat între 139,21 şi 251,02 mg/ 100 g, iar cel de substanţe minerale între 1,92 şi 2,46 %. Conţinutul în elemente minerale a
variat în funcţie de cultivar între 188,2 şi 641,1 mg/ 100 g pentru potasiu, între 851,1 şi 1130 ,2 mg/ 100 g pentru calciu, între75,0 şi 88,0 mg/ 100 g
pentremagneziu şi între 13,4 şi 54,4 mg/ 100 g pentru fier (Burzo ş.a., nepublicat).
Principalii componenţi identificaţi în ţesuturile acestei specii sunt: uleiurile volatile (0,1 - 1,0 %), glucide, lipide (3 – 4 %), proteine (11 – 16 %),
compuşi fenilpropanoizi (estragol, acid rozmarinic), glicozizi (esculină, esculetină), triterpene (acid ursolic), acid valeric.
Steroli: β-sitosterol, stigmasterol.
Pigmenţii din organele aeriene ale acestei specii sunt reprezentaţi de clorofile, caroteni şiflavone. Conţinutul de flavone variază între 0,45 şi 1,10 %
(Benedec ş.a., 2006) şi sunt reprezentaţi de: apigenină, izoquercitrină, campferol, campferol-O-β-D-rutinozid, luteolină, quercetină, quercetin-3-O-
diglucozid, glicoflavone (orientină), vicenină, xantomicrol, β-caroten, clorofilă.
Acizii fenolici din 100 g parte aeriană uscată variază astfel: acidul caftaric între 87,1 şi 1414,6 mg, acidul cafeic între 32,8 şi 219,7 mg, acidul
clorogenic între 29,5 şi 30,3 mg, acidul p-cumaric între urme şi 24,3 mg, acidul ferulic între 11,8 şi 27,2 mg şi acidul cicoric are un conţinut de 21,3
mg (Benedec ş.a., 2006).
Aminoacizi: arginină, acid aspartic, glicină, histidină, leucină, izoleucină, serină, lizină, prolină, treonină, tirozină, triptofan, valină.
Gulati şi Sinha (1989) au identificat trei chemotipuri de Ocimum. Uleiul volatil extrs din primul dintre aceste chimotipuri are următoarea
compoziţie: 42,23 % metil cinamat, 38,23 % linalool, 8,56 % linalil acetat, 3,54 % camfor, 1,94 % metil cavicol, 1,69 % farnesol, 1,8-cineol, 0,54
% γ-cadien, 0,34 % α-humulen, 0,31 % β-cariofillen, 0,19 % terpinolen, 0,15 % geraniol, 0,12 % borneol, 0,09 % β-pinen, 0,01 % mircen şi 0,01 %
neral.
Cel de al doilea chemotip are următoarea compoziţie: 42,60 % linalool, 41,80 % metil cinamat, 8,30 % linalil acetat, 1,60 % farnesol, 1,40 %
camfor, 1,06 % metil cavicol, 10,70 % 1,8-cineol, 0,65 % γ-cadien, 0,50 % α-humulen, 0,50 % metil-isoeugenol, 0,30 % α-pinen, 0,30 % β-pinen,
0,10 % borneol, 0,10 % geraniol, 0,05 % β-cariofillen, 0,01 % citronellal, 0,01 % mircen, 0,01 % neral şi 0,01 % terpinolen.
Cel de al treilea chemotip are un conţinut mai mare de metil cinamat (51,34 %) şi mai mic de linalool (19,68 %). Ceialalţi componenţi se găsesc în
următoarea proporţie: 8,38 % linalil acetat, 2,93 % farnesol, 2,19 % geraniol, 1,29 % metil cavicol, 0,93 % β-cariofillen, 0,92 % γ-cadien, 0,86 %
camfor, 0,80 % 1,8-cineol, 0,69 % neral, 0,53 % α-humulen, 0,53 % metil isoeugenol, 0,21 % borneol, 0,16 % terpinolen, 0,10 % α-pinen, 0,01 %
camfen, 0,01 % metil eugenol şi 0,01 % β-pinen.
Then ş.a. (1993) au identificat prezenţa uleiurilor volatile mai întâi în frunzele plantelor tinere, pentru-ca în faza de înflorire cea mai mare cantitate
să se găsească în flori. În faza de înflorire principalul component din uleiul volatil îl reprezintă linaloolul (40-60 %). După această fază, conţinutul
în linalool scade cu 25-40 %, concomitent cu realizarea celui mai mare conţinut de sesquiterpene.
Szabo şi Bernath (2002) au studiat 11 populaţii de busuioc din Ungaria şi au constatat că momentul optim de recoltare nu poate fi generalizat pentru
toată specia, depinzând de fenotip.
Burzo şi Mihaescu (2005) au analizat diferite cultivare de busuioc şi au constat că primcipalii componenţi variază astfel:
Busuiocul din cultivarul minimum are un conţinut mai mare de: linalol 21,01 %, α-bergamoten 17,98 %, tau-cadinol 8,98 %, germacren D 8,49 %,
γ-guaien 6,93 % şi eugenol 6,34 %.
Busuiocul din cultivarul alimentar conţine: 51,78 % metil cavicol şi 19,08 % linalol.
Busuiocul din cultivarul rubin conţine: linalol (60,33 %) şi metilcavicol (22,22 %)
Busuiocul din cultivarul citron conţine: 20,75 % trans-geraniol, 17,82 % β-citral, 16,67 % cis-citral, 16,67 % cis-citral, 12,16 % geraiol, 5,12 % β-
cariofilen, 4,79 % α-bergamoten, 4,07 % germacren D, 4,75 % tau-cadinol, 3,86 % eucaliptol, 2,70 % 4-terpineol, 2,35 % germacren D.
Cultivarul nufăr conţine linalol (58,53 %), metilcavicol (8,50 %) şi β-cubeben (6,12 %).
Busuiocul din cultivarul greco are un conţinut mai mic de linalol (14,20 %) şi mai mare de compuşi mai greu volatili: 15,95 % β-cariofilen, 11,59 %
tau-cadinol, 8,52 % β-elemen şi 7,96 % β-farnesen.
În mod similar, cultivarul vert conţine mai puţin de 1 % linalol şi un număr mai mare de compuşi cu volatilitate medie şi mică: 27,89 % geranial,
21,35 % neral, 8,48 % β-cariofilen, 6,09 % nerol, 4,76 % β-farnesen, 4,22 % elixen, 3,52 % geraniol, 3,23 % β-selinen, 3,17 % α-elemen, 2,79 % α-
cariofilen şi 1,25 % α-bergamoten.
Compoziţia chimică a uleiului volatil de busuioc (Basilici aetheroleum) este dependentă de tipul de chemovarietate şi de specie, de condiţiile
pedoclimatice şi de stadiul de dezvoltare al plantei în momentul recoltării.
Principalii constituenţi ai uleiului volatil sunt: chavicol metil-eter (85-88% în O. basilicum var. basilicum, 22-25% în O. basilicum var. grand vert şi
O. basilicum var. minimum), eugenol metil-eter (55-60% în O. basilicum var. maximum şi O. basilicum var. minimum), eugenol (62,5%-80% în O.
gratissimum L. eugenoliferum), timol (20-47,6%), linalol (40-45% în O. basilicum var feuilles de laitue), γ-terpinen (9-26%) şi p-cimen (16,2-
32,4%) în O. gratissimum thymoliferum, camfor (60% în O. canun camphoriferum).
Alţi constituenţi:
-momoterpene (α şi β-pinen în toate chemovarietăţile, cu excepţia O. basilicum var. basilicum, limonen, sabinen, camfen în O. canum; cis- şi trans-
β-ocimen în O. gratissimum eugenoliferum, mircen, a-terpinen şi a-tuien în O. gratissimum thymoliferum);
-sesquiterpene (β-cariofilen, în toate, cu, excepţia O. basilicum var. basilicum, izocariofilen şi β-elemne în O. basilicum var feuille de laitue,
germacren D şi β-bisabolen, în O. canum, α- şi β-santalen în O. gratissimum eugenoliferum, α-humulen şi β-selinen în O. gratissimum
thymoliferum);
-hidrocarburi arilice (α-p-dimetilstiren în O. gratissimum thymoliferum);
-alcooli monoterpenici (linalol în toate chemovarietăţile);
-fenoli (eugenol în toate chemovarietăţile);
-esteri (acetat de fenchil şi de linalil în O. basilicum var. basilicum şi O. basilicum var. feuilles de laitue, acetat de citronelil şi de terpenil în O.
basilicum var. grand vert şi O. basilicum var. minimum, acetat de bornil în O. canum, cinamat de metil în O. basilicum var. feuilles de laitue şi în O.
canum);
-aldehide şi cetone (citronelal, neral şi geranial în O. basilicum var. grand vert şi în O. basilicum var. minimum, 3-octanonă în O. basilicum var.
basilicum, metil-heptanonă şi 2-undecanonă în O. canum);
-fenol metil-eteri (chavicol metil-eter în O. basilicum var feuilles de laitue, O. canum, O. gratissimum eugenoliferum, eugenol metil-eter în O.
basilicum var. basilicum, O. basilicum var. feuilles de laitue, O. canum, O. gratissimum thymoloferum, Z- şi E- anetol în O. basilicum var.
basilicum, izoeugenol metil-eter şi timol metil-eter în O. gratissimum thymoliferum);
-oxizi (1,8-cineol în O. basilicum var. feuilles de laitue, O. basilicum var. grand vert şi O. basilicum var. minimum, O. canum, trans-ocimen în O.
basilicum var. basilicum, cariofilen oxid în O. canum);
Detalii...
Busuiocul are acţiune antiseptică (dezinfectantă, bactericidă), fungicidă, carminativă, antispastică, stomahică, tonică generală, reconfortantă,
antalgică.
Uleiul volatil de busuioc (Basilici aetheroleum) are acţiune:
-antispastică puternică (O. basilicum var. basilicum, O. basilicum var. grand vert, O. basilicum var. minimum, O. canum);
-neuroregulatoare prin acţiunea asupra bulbului rahidian şi a sistemului simpatic (O. basilicum var. basilicum);
-hipotensivă (O. canum);
-antiinflamatoare (O. basilicum var. basilicum şi O. canum);
-analgezică (O. basilicum var. basilicum);
-decongestivă venoasă şi arterială (O. basilicum var. basilicum), decongestiv al prostatei (O. basilicum var. basilicum, O. basilicum var. feuilles de
laitue), şi al uterului (O. basilicum var. feuilles de laitue);
-antisclerozantă (O. basilicum var. feuilles de laitue, O. gratissimum eugenoliferum);
-anticatarală şi mucolitică (O. canum);
-antiinfecţioasă ( antivirală – O. basilicum var. basilicum, O. gratissimum eugenoliferum, O. gratissimum thymoliferum; antibacteriană – O.
gratissimum thymoliferum; O. basilicum var. basilicum – pe stafilococi şi pneumococi; O. gratissimum eugenoliferum – pe stafilococ alb, auriu,
pneumococi, streptococi, beta-hemolitici tip A; fungicidă – O. gratissimum thymoliferum);
-paraziticidă (O. gratissimum eugenoliferum);
-tonică şi stimulentă generală (O. basilicum var. feuilles de laitue, O. gratissimum eugenoliferum, O. gratissimum thymoliferum), tonică digestivă şi
neurotonică (O. basilicum var. feuilles de laitue, O. gratissimum eugenoliferum);
-imunomodulatoare (O. gratissimum thymoliferum).
Importanţa
Utilizare
Busuiocul este utilizat în tulburări digestive (aerofagie, flatulenţă, gastrite, ulcere, colite spastice, enterocolite infecţioase), afecţiuni respiratorii
(bronşite, pneumonii) şi urogenitale (cistite colibacilare, prostatite), dureri reumatice, astenie, eczeme, prurit.
Busuiocul este un condiment foarte apreciat şi. o plantă meliferă de importanţă majoră.
Busuiocul constituie materia primă pentru extracţia uleiului volatil.
Uleiul volatil de busuioc (Basilici aetheroleum) se utilizează în:
Medicina umană
-dereglări nervoase (nervozitate, anxietate, astenie după episoade infecţioase – O. basilicum var. basilicum, scleroza în plăci – O. basilicum var.
basilicum, O. gratissimum eugenoliferum, spasmofilie – O. basilicum var. basilicum, O. basilicum var. grand vert, O. basilicum var. minimum);
-afecţiuni respiratorii şi ORL (amigdalite – O. gratissimum thymoliferum, bronşite catarale şi spastice – O. canum, O. gratissimum eugenoliferum,
O. gratissimum thymoliferum, pneumonii – O. gratissimum eugenoliferum, O. gratissimum thymoliferum);
-tulburări digestive (aerofagie, gastrite – O. basilicum var. basilicum, O. basilicum var. feuilles de laitue, colite spastice – O. basilicum var. grand
vert, O. basilicum var. minimum, O. canum, enterocilite infecţioase – O.basilicum var. maximum, O. basilicum var. minimum, O. canum);
-afecţiuni cardiovasculare (hipertensiune arterială – O. canum);
-tulburări genito-urinare şi endocrine (cistite – O. gratissimum thymoliferum, infecţii urinare stafilococice – O. basilicum var. basilicum, nefrite,
salpingite – O. gratissimum eugenoliferum, prostatite congestive – O. basilicum var. basilicum, O. gratissimum eugenoliferum, hipermenoree – O.
gratissimum eugenoliferum);
-boli parazitare (O. gratissimum eugenoliferum);
-rău de mişcare (O. basilicum var. basilicum).
-condiment foarte apreciat şi constituie materia primă pentru extracţia uleiului volatil.
Industrie - pentru parfumuri, săpunuri, şampoane, paste de dinţi, etc. şi pentru condimentarea unor lichioruri.
Apicultură - busuiocul este important ca specie meliferă.
Forme farmaceutice
nfuzie, decoct, macerat, cataplasme, tinctură.
Conservare
Cultivare
Busuiocul este o plantă iubitoare de căldură. La temperaturi joase pozitive creşte încet şi se dezvoltă insuficient. În ce priveşte lumina pretenţiile
sunt mai reduse (reuşeşte chiar la umbră), dar rezultate foarte bune se obţin pe terenuri însorite, suficient de umede, bogate în humus şi elemente
nutritive, cu textură uşoară sau mijlocie, cu expoziţie sudică sau sud-vestică, cu pH neutru.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct sau prin răsad. Semănatul în câmp se efectuează primăvara după trecerea pericolului brumelor, la o
adâncime de 1,5-2 cm, la o distanţă între rânduri de 20 cm (pentru soiuri pitice) şi 35-70 cm (pentru soiuri cu port semiînalt şi înalt, folosind 10 kg
sămânţă /ha. Pentru producerea răsadurilor semănatul se efectuează în răsadniţe cu încălzire biologică sau în sere înmulţitor, în decada a doua a lunii
martie, folosind 6 g seminţe la m2. Se aplică lucrări obişnuite pentru răsaduri, fără a se aplica repicatul. Răsadurile se plantează în perioada 25
aprilie- 20 mai. Se aplică lucrări de îngrijire precum: praşila mecanică pe intervalul dintre rânduri, praşile manuale pe rând; erbicidare, răritul la
culturile obţinute prin semănat direct; fertilizări suplimentare; udări; combaterea bolilor şi dăunătorilor. Recoltarea se face manual prin tăierea
lăstarilor (pe timp scat) în perioada înfloritului în masă a plantelor, din iunie până toamna la apariţia buruienilor, obţinând 10-12 t/ha. Materia primă
destinată extragerii uleiurilor eterice trebuie să aibă o umiditate de cel mult 10-12%, iar impurităţile să nu depăşească 2%. Nu se admit pe plante
insecte sa larve. Pentru obţinerea seminţelor, particularităţile constau în faptul că: după prima recoltare de lăstari tineri, la care se ciupesc doar
vârfurile (pentru a favoriza ramificarea), plantele se răresc la 28-30 cm pe rând, se fertilizează cu 100 kg superfosfat şi 50-60 kg aotat de amoniu la
hectar, se prăşesc, se irigă şi se îndepărtează cele bolnave sau nespecifice soiului. Recoltarea se efectuează la sfârşitul lunii august, începutul lunii
septembrie, când fructele ajung la maturitatea fiziologică, iar producţia obţinută este în jur de 150-200 kg/ha.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp (cu plante indicatoare), la adancime de 1,5-2 cm, 6 kg/ha, distanta intre randuri: 50 cm, densitate 180000-200000 plante /ha
Recoltare
Herba, la inflorit deplin, cu secera, cositoarea sau masina de recoltat mazare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: OENANTHE AQUATICA (L.) POIR.
Denumire populară: Mărăraş
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Fructele conţin: glucide (manoză, galactoză), , lipide, ceruri, rezine şi compuşi volatili (apiol, camfen, β-felandren, nonen-1-ol, nonen-3-ol, 4-
undecen-3-ol, felandren, pinen, sabinen).
Ţesuturile plantei conţin: ramnetină, mircetină, compuşi flavonoizi (tricetină) şi oenanthetoxină substanţă toxică ce produce convulsi.
Alterativă, diuretică, expectorantă.
Importanţa
Toxica
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara sau vara tarziu
Recoltare
Fructe recoltate la maturitate deplina
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: OENOTHERA BIENNIS L.
Denumire populară: Luminiţă
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Myrtales
Familia: Onagraceae
Subfamilia: ��
Este o plantă bianuală, de 60-150 cm înălţime, cu flori mari, galbene, cu petale de cel puţin 1 cm lungime. Fructul este capsulă.
Organe utilizate
Se utilizeaza semintele plantei şi uleiul obtinut prin presarea la rece a semintelor.
Componentele chimice idntificate suint: glucide, lipide, rezine, taninuri (acid digallic, acid ellagic, acid gallic), mucilagii, acid cafeic, pigmenţi
(delfinidină, kampferol, quercetină), acizi fenolici (acid neo-clorogenic, acid p-cumaric), fitosteroli, flobafene.
Seminţele conţin: glucide, celuloză (27 %), amidon, lignine, lipide (15 – 32 %) şi substanţe minerale (4 – 7 %), precum şi următoarele substanţe:
Aminoacizi: alanină, arginină, acid aspartic, cistină, glicină, acid glutamic, histidină, izoleucină,leucină, lizină, metionină, fenilalanină, prolină,
serină, treonină, triptofan, tirozină şi valină.
Uleiuri volatile: α-amirină, β-amirină, cicloartenol.
Acizi graşi: acid linoleic (65 – 80 %), acid γ-linolenic (8 - 14 %), acid oleic (6 – 11 %), acid palmitic şi acid stearic.
Vitamine: α-tocoferol, γ-tocoferol.
Steroli: β-sitosterol, campesterol, gramisterol.
Asigură elasticitatea pielii, previne apariţia ridurilor, hipocolesterolemiantă.
Importanţa
Medicinala, melifera, medicina populara
Utilizare
Hipercolesterolemie, eczeme, psoriazis, artrite reumatoide, neuropatii diabetice, ciroze, dureri mamare ciclice, sindrom pemenstrual.
Uleiul din seminţe este folosit la formularea unor produse cosmetice şi articole de toaletă.
Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte, semant direct in camp primavara tarziu
Recoltare
Flori, frunze, radacini, seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ONONIS SPINOSA L.
Denumire populară: Osul iepurelui
Asudul calului, Asudul capului, Bobul coaşei, Caşul iepurelui, Ciocul cioarei, Colţul iepurelui, Dîrmotin,
Lemnie, Lingoare, Lungoare, Pir, Sălăşitoare, Sălăştioară, Sudoarea calului, Sudoarea calului puturoasă,
Sudoarea capului, Sufină, Zilezitoare
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Subarbust; rizom subpământean; tulpină lignificată la bază, ramificată, păroasă, spinoasă, de 30-80 cm înălţime; frunzele superioare simple, cele
inferioare trifoliolate, cu foliole serat dinţate; flori roz cu dungi mai închise; înflorire iunie-iulie; fruct păstaie păroasă, mică, cu 1-2 seminţe.
Sporadică în zona de stepă-subetajul gorunului, pajişti, tufărişuri, locuri aride.
Organe utilizate
Radix
saponozide triterpenice, tetraciclice (α- şi β- onocerina sau onokol), izoflavone (onina – 7-glucozida formonetinei), pterocarpani, fenilbenzilcetone
substituite (ononetina şi onospina).
Extractele ori au o acţiune diuretică, cu favorizarea eliminării calculilor renali, a sodiului şi a clorurilor; colagogă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
În tratamentul litiazei renale.
În medicina, umană, populară, rădăcina se foloseşte pentru tratarea litiazei renale, gutei, hidropiziei, cistitei, bronşitei, reumatismului; partea aeriană
a plantei se foloseşte sub formă de infuzie pentru durerile de stomac. Sub formă de tratament de uz extern se foloseşte pentru tratarea herniei,
eczemelor şi vindecarea cordonului ombilical la copii;
În medicină veterinară se foloseşte pentru tratarea cistitei şi afecţiunilor renale
Recoltare
Radacini, cu cazmaua, in perioada septembrie-octombrie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ONOPORDUM ACANTHIUM L.
Denumire populară: Scai măgăresc
Ciulin, Ghimpe mare, Pălămidă, Prâsad de câmp, Scai, Scai mare, Scai muced, Scaiete, Scăete, Scăiete,
Scăiete muced, Scai voinicesc, Schin alb, Schin de buboaie, Sita zânelor
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă bianuală; rădăcină pivotantă; tulpină viguroasă, erectă, de până la 2 m înălţime; puternic ramificată, alb sau cenuşiu tomentos-lanată, cu peri
unicelulari; frunzele bazale foarte mari, lat lanceolate, întregi sau dinţate sau sinuat lobate, cu lobii terminaţi în spini, albe sau suriu tomentoase pe
ambele feţe; antodii turtit globuloase; foliolele involucrale imbricate, verzi, cele externe patente, cele interne erecte sau patule; flori roşii; înflorirea
iulie-august; fruct achenă, puţin comprimată, transversal rugoasă, cu papus gălbui, de 8-10 mm.
Specie xeromezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul fagului.
Detalii...
Organe utilizate
Herba et radix.
Organele acestei plante conţin: lactone sesquiterpenice (onopordopicrina), flavone (luteolin-7-glucozida), hidroxicumarine (esculozida), derivaţii ai
acidului cafeic, betaine (stahidrina), poliine.
Extractele au acţiune cardiotonică (discutabil).
Importanţa
Utilizare
Medicină umană, populară utilizează frunzele şi inflorescenţele care au proprietăţi anticanceroase, antitusive, diuretice, antiseptice, cicatrizante. În
tratamentele de uz intern se folosesc frunzele şi florile, sub formă de decoct în tratarea tusei convulsive, litiazei renale, ulcerului şi pentru uz extern,
se foloseşte decoctul pentru tratarea rănilor deschise supurânde.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ORCHIS PURPUREA Hudson
Denumire populară: Poroinic
Bujori, Gemănariţă, Poranici, Poroinică, Sculătoare, Untul vacii
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Orchidales
Familia: Orchidaceae
Subfamilia:
Plantă perenă; tulpina simplă, neramificată, de 30-70 cm înălţime; frunze simple, alterne, întregi; flori cu pinten, mai mari de 6 mm. Fructul este
capsulă.
Organe utilizate
Tubera care conţin mucilagii.
Compoziţia chimică este următoarea: 50% mucilagii (glucani, glucomanani), 5-15% proteine.
Demulcentă, analgezică, hipoglicemiantă.
Importanţa
Utilizare
Diaree, indigestie, flatulenţă.
În medicina, umană, populară, se foloseşte partea subterană, în alimentaţia celor în convalescenţă iar în zona Iaşului, partea subterană se plămădea
în rachiu, ca tratament pentru femeile care-şi doreau copii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ORIGANUM VULGARE L.
Denumire populară: sovârv
Sinonime ştiinţifice: O. hirtum Link, O. angustifolium K. Koch
sovârf, arigan, broască, budeană, busuioc de pădure, busuiocul fecioarelor, forostău, măgheran sălbatic,
milet, poala Sf Mării, rigan, solovârv, sufulf, trifoişte
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu miros aromatic, înaltă de 30-(60) 90 cm, cu tulpina în 4 muchii, verde, uneori roşietică, acoperită cu peri, lemnoasă şi ramificată la
partea superioară. Frunzele sunt opuse, scurt peţiolate, de formă ovală, aproape glabre, cu marginea întreagă sau uşor dinţată. Inflorescenţă
corimbiformă, formată din cime contractate, alcătuind spiculeţe cilindrice sau prismatice, terminale şi axilare. Florile au culoare purpurie, rareori
albă, reunite în buchete la vârful tulpinii şi al ramurilor. Florile sunt înconjurate de bractee cu marginea de culoare purpurie. Fructe ovoidale, uşor
trunchiate, netede. Înfloreşte VII-VIII.
Specie hemicriptofită, xeromezofită către mezofită, mezotermă, acid-neutrofilă, heliofilă; creşte prin poieni, fâneţele din regiunea de dealuri şi de
munte.
Este o plantă erbacee, perenă, cu tulpina înaltă de 40 – 70 cm. Frunzele ovate sunt scurt peţiolate,opuse, iar florile formează o inflorescenţă
corimbiformă, cu florile de culoare mov-purpuriu. Fructele sunt tetraachene.
Organe utilizate
herba.et aetheroleum.
Origani herba conţine: 1% ulei volatil, 8% depside, flavone (heterozide ale apigenolului, luteolului, kemferolului, naringenolului, antociani
(peonidol, malvidol), triterpene (acid urosil, acid oleanolic), acid cafeic.
Compoziţia chimică a frunzelor uscate de Origanum vulgare este după Duke şi Ayensu (1985) următoarea: 7,2 % apă, 11,0 % proteine, 10,2 %
lipide, 64,4 % glucide, 15,0 % fibre, 7,2 % celuloză şi o valoare energetică de 306 calori.
Concentraţia în elemente minerale, exprimată în mg/ 100 g, a fost următoarea: calciu 1576 mg, fosfor 200 mg, fier 44 mg, magneziu 270 mg, sodiu
15 mg, potasiu 1669 mg şi zinc 44 mg (Simionescu, 2004). Dintre vitamine s-au determinat: tiamina 0,34 mg şi niacina 6,2 mg/ 100 g frunze.
Acestea mai conţin uleiuri volatile şi compuşi fenolici.
Lagouri şi Boskou (1996) au precizat că plantele de Origanum conţin 288 – 672 ppm tocoferoli, care au efect inhibitor asupra proceselor de
autooxidare din ţesuturi. Alături de aceste substanţe a fost determinat un conţinut de 3 % acid rosmarinic şi 84 mg/ 100 g taninuri.
Tămaş ş.a. (2004) au determinat în plantele de Origanum 1,36 % flavonoizi, 5,1 % compuşi fenil propanoizi, 4,65 % tanin şi 46 mg/ 100 g
antociani, iar în uleiul volatil extras din aceste plante: 18,13 % sabinen, 17,81 % β-cariofilen, 15,63 % germacren D, 5,83 % 4-caren, 3,63 % linalol
şi 3,25 % α-farnesen
Uleiurile volatile sunt produse de perii secretori care sunt alcătuiţi dintr-un picior unicelular şi o glandă pluricelulară. Aceştia sunt dispuşi pe ambele
suprafeţe ale frunzelor.
Vogel ş.a. (1996) au constatat că proporţia de uleiuri volatile din plantele de Origanum creşte în perioada cuprinsă între creşterea vegetativă şi
înflorire ajungându-se la un randament de 4 ml/ 100 g, ceea ce reprezintă circa 120 l/ ha. Cea mai mare cantitate de ulei s-a determinat în bractee şi
în flori, iar momentul optim de recoltare este situat între săptămâna a cincea şi a opta după iniţierea înfloririi. Conţinutul în compuşi fenolici din
acest ulei şi în special de carvacrol creşte de la 10 %, până la 13 – 14 %.
Kokkini ş.a. (1997) au determinat compoziţia uleiurilor volatile extrase din plantele de Origanum vulgare subsp. hirsutum provenite din şase
localităţi din Grecia Plantele colectate din zona muntoasă din partea de nord a Greciei au avut un conţinut mai mare de timol (30,3 – 42,8 %), în
timp ce plantele originale din câmpiile din sudul Greciei au avut un conţinut mai mare de carvacrol (57,4 %).
Ravid şi Putievsky (1986) au constatat că Origanum vulgare ssp viride are două chemotipuri: unul care acumulează carvacrol şi altul timol.
Uleiul volatil extras de Burzo ş.a.(nepublicat) din organele aeriene ale plantelor de Origanum vulgare a avut următoarea compoziţie: 13,49 % β-
felandren, 11,92 % β-mircen, 10,15 % β-cariofilen, 10,08 % germacren D, 9,92 % eucaliptol, 8,98 % trans-β-ocimen, 8,66 % cis-β-ocimen, 3,87 %
terpinen-4-ol, 3,16 % gama-terpinen, 2,16 % α-terpineol, 1,74 % α-cariofilen, 1,44 % p-cimen, 1,40 % linalol, 1,35 % β-pinen, 1,34 % α-terpinen,
1,29 % α-farnesen, 1,00 % α-cadinol, 1,00 % 3-octenol, 0,88 % α-pinen, 0,77 % β-cadinen, 0,67 % elixen, 0,57 % α-thujen, 0,52 % tau-muurolol,
0,49 % terpinolen, 0,37 % β-burbonen, 0,30 % alloocimen, 0,27 % octan-3-onă, 0,27 % germacren D-4-ol, 0,25 % β-elemen, 0,21 % carvacrol, 0,12
% trans-piperitol şi 0,11 % octil caprilat.
Labiatele conţin aproximativ 140 de glucozizi flavonoizi. Majoritatea dintre aceştia sunt glicozizi ai flavonelor (75 %), dar se găsesc şi glicozizi ai
flavonolilor (10 %) şi ai flavanonelor (13 %), precum şi cantităţi mici de glicozizi ai calconelor (1 %) şi ai dihidroflavonolilor (1 %).
Flavonele au un efect antioxidant. Alături de aceste substanţe, fenolii existenţi în plantele de Origanum au un efect antioxidant, efect ce a fost
măsurat de Pearson ş.a. (1997) prin determinarea absorbţiei dienilor conjugaţi la lungimea de undă de 234 nm. S-a dovedit astfel că timolul are un
efect antioxidant mai puternic decât carvacrolul.
Compoziţie chimică a uleiului volatil de sovârv (Origani aetheroleum):
50-80% fenoli monoterpenici dintre care majoritar este carvacrolul (56-80% în O. vulgare, 50-75% în O. heracleoticum carvacroliferum, 60-70% în
O. compactum), fenol metil-eteri (cavacrol metil-eter) în O. compactum; hidrocarburi monoterpenice (p-cimen în O. compactum şi O.
heracleoticum, α- şi gama-terpinen în toate uleiurile volatile, α- şi β-pinen în O. vulgare şi O. compactum, mircen în toate uleiurile volatile, gama-
terpinen în O. compactum, limonen şi camfen în O. vulgare), hidrocarburi sequiterpenice (β-cariofilen în O. compactum, O. vulgare), alcooli
monoterpenici (linalol în toate uleiurile volatile, terpinen-1-ol-4 şi α-terpineol în O. compactum, borneol în O. vulgare), esteri monoterpenici (acetat
de linalil în O. compactum), cetone monoterpenice (camforă în O. compactum, carvonă în O. vulgare), oxizi (1,8-cineol în O. vulgare şi O.
heracleoticum), 4,5-epoxi-p-ment-1-en în O. heracleoticum.
Detalii...
Extractele obţinute din această specie au acţiune antiseptică, stomahică, antispastică, diuretică.
Uleiul volatil de sovârv (Origani aetheroleum) are acţiune tonică generală, antiinfecţioasă cu spectru larg, la nivel respirator, digestiv, urogenital,
sanguin, limfoganglionar, imunostimulatoare.
Importanţa
Utilizare
În caz de infecţii respiratorii şi digestive, enterocolite spastice, stări de nervozitate.
Diversitatea mare a componenţilor din substanţele secundare au determinat ca efectele pe care le au acestea să fie foarte variate. Astfel, compuşii
fenolici din substanţele secundare au rol antimicrobian fără a manifesta efecte citotoxice. Substanţele implicate în protecţia faţă de erbivore au
activitate de neurotoxine şi pot avea efecte antidepresive, sedative şi de relaxare a muşchilor, prin acţiunea pe care o au asupra sistemului nervos
central. După Kaufman ş.a., (1999) unele substanţe secundare au o structură similară cu a unor metaboliţi interni, liganzi, hormoni, molecule semnal
sau neurotransmiţători, având un efect asemănător cu acestea în acţiunea asupra Plantele din genul Origanum au utilizări diverse. Astfel, Origanum
marjorana este utilizată ca plantă culinară în numeroase ţări mediteraniene, atât în stare uscată, cât şi proaspătă. Frunzele sunt utilizate pentru
aromarea salatelor sau a mâncărurilor de legume. Pentru prepararea ceaiurilor se utilizează frunzele uscate şi tulpinile florifere.
Frunzele şi tulpinile florale conţin substanţe puternic antiseptice, antispasmodice, expectorante, stimulante şi tonice. Ceaiurile preparate din aceste
plante sunt utilizate pentru tratarea indigestiilor şi a gripei. Acestea au un efect puternic sedativ şi din această cauză nu pot fi utilizate în doze mari şi
nu pot fi folosite de femeile gravide.
Această specie poate fi utilizată şi extern, pentru tratarea bronşitelor, astmului, artritelor şi a durerilor musculare.
În Turcia, planta mojarată este utilizată pentru tratarea spasmelor cardiace (Baser ş.a., 1986), iar în Africa de Nord, infuziile de frunze sunt utilizate
pentru proprietăţile lor afrodisiace (Boufek, 1986). Infuzia de flori în vin, este utilizată în Italia pentru efectul sedativ, digestiv şi antinevralgic
(Leporatti ş.a., 1985) iar frunzele uscate sunt utilizate pentru tratarea bolilor de piele (Leporatti şi Pavesi, 19899.
Substanţele fenolice din Origanum şi în special carvacrolul, are o activitate biologică importantă şi constituie un important compus cu rol
antimicrobian şi antioxidant (Eguchi ş.a., 1996).
Uleiul volatil de sovârv (Origani aetheroleum) se utilizează în:
Medicina umană - astenie, hipotensiune, infecţii respiratorii şi ORL (rino-broncho-pneumopatii, orofaringiene), infecţii digestive (enterocolite,
dizenterii, ameobiaze) şi urogenitale cu germeni sensibili (cistite, nefrite), paludism, adenire, nevrite (toate uleiurile volatile.
Industrie - industria parfumurilor, săpunurilor, deodorantelor şi pentru aromatizarea mâncărurilor. Pigmenţii hidrosolubili sunt folosiţi pentru
colorarea lânei în nuanţe kaki deschis şi kaki închis. Astfel, lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi fiartă în extractul de şovârv, se colorează
în kaki deschis, în timp ce lâna mordată cu bicromat de potasiu se colorează în kaki închis.
Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasad obtinut in conditii protejate, primavara, semanat direct in camp, primavara devreme sau vegetativ prin departire de tufa
Recoltare
Herba, cu secera, in timpul infloritului (iulie-augu
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ORYZA SATIVA L.
Denumire populară: Orez
Oriz, Perinci, Pilau, Rişcaş, Râşcaş, Urez, Uriz
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Subfamilia:
Plantă anuală; rădăcina fasciculată; tulpina cilindrică, fistuloasă, ajunge până la 130 cm înălţime; frunzele sunt acoperite de peri rigizi, ligula este
triunghiulară de cca 2 cm, urechiuşele bine dezvoltate, înconjurând tulpina; inflorescenţa panicul lung de 12-30 cm; înflorirea iulie-august; fruct
cariopsă, concrescută cu paleele.
Cultivată alimentară şi industrială.
Organe utilizate
semen.
Cariopsele acestei specii conţin 73,7 % glucide, 5,8 % proteine, 2,3 % lipide, 10,4 % fibre şi 13,7 % apă. Dintre proteine s-a determinat prezenţa
prolaminei, globulinei, albuminei şi glutelinei, precum şi următoarelor substanţe: galactoarabinoxilani, glucoză, fructoză, zaharoză, derivaţi
flavonici (tricină, tricin-7-glucozida, tricinină), sterol, β-sitosterol, γ-sitosterol, campesterol, diterpene (momilactona A şi B), trigonelină, lectine,
vitamine din grupul B.
Conţinutul în vitamine al cariopselor este următorul: 5,6 mg/ 100 g niacină, 0,33 mg/ 100 g tiamină, 0,06 mg/ 100 g riboflavină, 0,21 mg/ 100 g
piridoxină, 1,5 mg/ 100 g acid pantotenic şi 0,03 mg/ 100 g acid folic.
Conţinutul în aminoacizi, exprimat la 100 g cariopse este următorul: 362 mg izoleucină, 681 mg leucină, 315 mg lizină, 19 mg metionină, 132 mg
cistină, 437 mg fenilalanină, 375 mg tirozină, 309 mg treonină, 99 mg triptofan, 512 mg valină, 671 mg arginină, 191 mg histidină, 490 mg alanină,
771 mg/ 100 g acid aspartic, 1492 mg/ 100 g acid glutamic, 379 mg glicină, 371 mg prolină şi 425 mg serină.
Acizii graşi identificaţi în lipidele extrase din cariopsele acestei specii sunt: 27,78 % acid palmitic, 33,33 % acid oleic, 22,22 % acid linoleic şi 5,56
% din totalul acizilor graşi acid linolenic.
Conţinutul în substanţe minerale al cariopselor este de 4,8 % din care: 236 mg/ 100 g fosfor, 156 mg/ 100 g potasiu, 81 mg/ 100 g sodiu, 24 mg/ 100
g calciu, 1,4 mg/ 100 g fier, 14 mg/ 100 g magneziu, 1,5 mg/ 100 g zinc, 0,9 mg/ 100 gf mangan0,23 mg/ 100 g cupru şi 0,04 mg/ 100 g seleniu.
Calmantă la nivelul tractului digestiv.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Cariopsele conţin poliglucide care sunt eficace în tratarea afecţiunilor gastrointestinale.
Alimentaţie - constituie hrana de bază pentru cca 2 miliarde de oameni iar pentru restul ţărilor orezul se foloseşte în diferite feluri de mâncare;
Industrie - paiele se folosesc la fabricarea hârtiei, cartonului, diferitelor împletituri (genţi, coşuri, etc.);
Medicină, umană, populară - uz intern - decoctul din seminţe de orez se foloseşte pentru tratarea diareei; se foloseşte ca aliment împotriva
afecţiunilor gastrointestinale, edemelor de origine cardiacă şi renală; uz extern - pentru tratarea eczemelor şi a altor afecţiuni ale pielii, arsurilor,
rănilor;
Medicină veterinară - uz intern - decoctul din fructe decorticate se foloseşte pentru tratarea gastroenteritelor, enteritelor, enteritelor hemoragice; uz
extern - tratarea eczemelor şi a altor boli de piele;
Cosmetică - măşti faciale pentru catifelarea tenului;
Zootehnie - resturile obţinute din prelucrarea boabelor se folosesc în hrana animalelor.
Recoltare
Fructe (boabe), recoltate mecanizat, in perioada iulie-august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PAEONIA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Bujor
Băbărujă, Bajoroji, Bajaruji, Bojor, Bonjur, Bujă, Bujoară, Bujor alb, Bujor de grădină, Bujor roşu, Bujorel,
Buşor, Râjioară, Roză de Rusalii, Roză, Roşioară, Ruj, Rujă, Rujă bujă, Rujă bujă roşie, Rujă de Rusalii,
Rujămbujă, Rujă roşie, Ruji mari, Rujioară, Ruşii de Rusalii, Ruşioară, Ruşoară, Tubarojă, Tubaroză
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Paeoniales
Familia: Paeoniaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu rădăcini groase, noduro-lemnoas cu fibre tuberizate, tuberculii alungiţi; tulpina înaltă de 30-6 cm, de obicei neramificată, glabră,
unifloră; frunze alterne, penate cu cîte 3 ramificaţii trisectate; flori actinomorfe, solitare, mari, cu 5-8 petale roşii; înflorirea în mai-iunie; fruct
multiplu (polifoliculă), format din 2-4 folicule catifelat-dens-păroase cu seminţe mari, negre-albăstrui, lucitoare.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile care conţin uleiuri volatile cu monoterpene biciclice şi florile.
Rădăcinile conţin monoterpene (1,5-3,5% peoniflorina), glucoză (4 – 5 %), zaharoză (8 – 14 %), amidon, antocianozide (3,5-diglucozida
peonidolului), tanin, mucilagii, compuşi fenolici (peonol, glucopeonol).
Paeonia officinalis este o specie cultivată pentru flori care conţin: antocianozide (peonin-3,5-diglucozida în special), tanin (pentagaloilglucoza),
flavone (glicozide ale kemferolului).
Seminţele acestei specii conţin: glucide (1,4 %), lipide (23,6 %), proteine (11,0 %), pectine, acid rezinic.
Specia Paeonia lactiflora conţine glucozizi monoterpenici, aşa cum este paeoniflorinul. Glucozizii monoterpenici existenţi în această plantă, au
activitate antiinflamatoare, imunoreglatoare şi sunt eficace în tratarea artritei reumatoide.
Extractele obţinute din rădăcini au proprietăţi diuretice, sedative, tonice, antiinflamatorii, antibacteriene, antispasmotice, antiepileptic şi au acţiune
tonică asupra circulaţiei venoase.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea nervozităţii, convulsiilor, palpitaţiilor, varicelor, epilepsiei, varicelor şi hemoroizilor.
Medicină umană (populară): flori – ceai pentru tratarea durerilor de piept; rădăcina –
infuzie pentru tratarea epilepsiei, cârceilor şi combaterea viermilor intestinali; frunza, rădăcina, amestecate cu unsoare erau folosite pentru calmarea
durerilor de picioare sau a umflăturilor; flori – puse primăvara în scalda copiilor pentru a fi frumoşi.
Medicină veterinară (populară): flori şi coajă de mur pentru tratarea hematuriei.
Alimentaţie: petalele uscate – pentru colorarea ceaiurilor.
Ornamentală.
Cultivare
Mod de cultivare:
- Transplantarea rasad obtinut in conditii protejate (germinatie foarte lenta – pana la 18 luni)
- Despartire de tufa toamna sau primavara
Recoltare
Flori
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PAPAVER SOMNIFERUM L. ssp. somniferum
Denumire populară: Mac
Afion, Aşiaş, Aşiaşiu, Mac alb, Mac albastru german, Mac de grădină, Mac involt, Mac negru, Mag, Mac
bun, Moaci, Paparoane, Paparună, Somnişor
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală cu tulpina glaucă, cu latex alb; frunzele simple, alterne, lobate, cele superioare amplexicaule, cu margini neregulat incizate;
flori solitare, situate terminal, cu 4 petale lungi până la 5, rar 10cm, violete, albe, roze sau roşii; înflorirea în iunie – august; fruct – capsulă
globuloasă cu stigmatul sesil persistent şi seminţe reniforme, mici, reticulate, albe, albastre, cenuşii sau negre-albăstrui.
Specie cultivată, originară din zona mediteraneeană.
Organe utilizate
Capsulele de mac imature (papaveris immaturi fructus) al căror latex conţine 30 de alcaloizi derivaţi din fenilalanină, morfină şi alcaloizi secundari,
care reprezintă 20 – 29 %.
Capsulele imature conţin: 0,9-1% morfină, 0,001-0,029% codeină, 0,0015% tebaină, 0,072-0,335% papaverină, 0,008-0,247% narcotină, narceină,
rhoeadină, papaveramină, acizi organici (acid meconic, tartric, malic, citric), poliholozide.
Seminţele de mac conţin: 22,7 % proteine, 48,0 % lipide şi 9,8 % glucide (Reid, 1977).
Florile acestei plante conţin următorii pigmenţi: cianidin sau/şi petunidin, quercetin sau/şi kampferol, 7,3',4' sau 5'-O-metilflavone şi 8-flavonoizi
oxigenaţi.
Analgezică slabă (datorită morfinei), antispastică (datorită papaverinei), sedativă.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Materie primă pentru extracţia alcaloizilor.
Medicină umană (populară): capsule uscate, seminţe – ceai pentru somn, administrat copiilor; flori – puse în apă, folosite pentru somn sau se folosea
planta în întregime, pusă în scalda copiilor; seminţe – decoct ţinut în gură pentru potolirea durerilor de dinţi sau pentru tratarea de “gâlci��?;
pisate, amestecate cu miere, puse pe bube; administrate celor care aveau guşă; folosite în tratarea clelor cu adenită; împreună cu miere se luau în
tratamentul herniei; plămădite în rachiu, se luau contra “frigurilor��?.
Medicină veterinară (populară): capsule – administrate vitelor care fătau greu.
Vopsitorie: cenuşa – în amestec cu alte plante era folosită pentru colorarr în verde.
Credinţe, Obiceiuri: miresele îşi puneau în papuci atâtea fire de mac câţi copii doreau să aibă; seminţele se turnau în fântâni pe timp de secetă; cu
seminţe de mac se presărau pâini rituale sau preparate din grâu fiert, folosite pentru pomenirea morţilor; macul apare în legende, cântece sau
descântece.
Cultivare
Planta preferă solurile mijlocii de tipul cernoziomurilor uşoare, profunde, cu un bun drenaj, cu un pH neutru sau uşor acid.
Macul este o plantă care se cultivă atât în condiţiile unui climat cald, cât şi în climat continental. Germinarea seminţelor începe la temperatura de
1oC, iar plantele tinere suportă temperaturi joase, de până la -10oC. Odată cu apropierea perioadei de înflorit plantele necesită mai multă căldură şi o
cantitate mai mare de apă. În schimb, după fecundare, timpul umed şi răcoros, ca şi umiditatea ridicată a aerului stânjenesc maturarea capsulelor şi
determină reducerea conţinutului de morfină al acestora. La noi în ţară producţii ridicate se obţin în condiţiile din Transilvania, nord-estul Moldovei
şi Banat.
Semănatul se recomandă a se efectua primăvara cât mai devreme, cu semănătoarea universală adaptată pentru seminţe mici, la distanţa de 50-70 cm
între rânduri, folosind la hetar 3-4 kg sămânţă, iar dacă sămânţa nu este drajată se poate amesteca cu seminţe de mei fără germinaţie (folosind o
cantitate dublă de seminţe de mei) sau cu tărâţe, rumeguş sau nisip. Adâncimea de semănat este de 0,5-1 cm. Lucrările de îngrijire costau în
distrugerea crustei înaite de răsărit (prin grăpare uşoară perpendicular pe direcţia rîndurilor), precum şi mai multe praşile. Pentru combaterea
buruienilor se recomandă aplicarea erbicidelor. Se procedează de asemenea la rărit manual, în două etape: buchetatul când plantele au 3-4 frunze,
urmat de răritul propriu-zis, între plante pe ând asigurîndu-se o distanţă de 10 cm. Recoltarea se efectuează la maturitatea deplină, când tulpinile şi
capsulele s-au îngălbenit, iar seminţele sună în capsule. Plantele tăiate se leagă în snopi, se lasă pe câmp aşezae în clăi pentru uscare şi apoi se
treieră cu combina. Sămânţa se vântură, se depozitează în magazii în strat subţire şi până la 10% umiditate se lopătează de mai multe ori pentru a se
evita încingerea. În cazul suprafeţelor mici şi în scopul folosirii capsulelor pentru extragerea morfinei se procedează la tăiatul manual a acestora cu
1-3 cm din tulpină, se lasă 1-2 zile după care se treieră cu batoza obişnuită. Se poate face şi recoltarea cu combina, în cazul unui lan cât mai
uniform, retezînd plantele mai de sus. Producţia de seminţe obţinută poate ajunge la 20 q pe hectar, însă în mod obişnuit se obţin 7-12 q pe hectar.
Recoltare
Capsule fara seminte, cand ajung la maturitate tehnica (tari, de culoare galben-cenusie), manual sau cu combine cu dotari speciale
Valorificare
PAPAVERIS SEMEN – SEMINŢE DE MAC
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PARTHENOCISSUS INSERTA (A. Kerner) Fritsch
Denumire populară: Viţă de Canada
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rhamnales
Familia: Vitaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, agăţătoare, cu frunzele palmate.
Organe utilizate
Analizele efectuate la frunzele acestei plante au pus în evidenţă prezenţa următoarelor substanţe: amidon, zaharoză, sorbitol, hidroxistilbene
(resveratrol), triterpene (friedelină, friedelanol, epifriedelanol).
Pigmenţi: clorofilă, caroteni, quercetină.
Acizi organici: 2 % acid oxalic, acid malic, acid tartric, acid citric.
Diaforetică, astringentă şi tonică.
Importanţa
Utilizare
Ceaiul obţinut din frunzele acestei plante se utilizează în afecţiunile digestive.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PASSIFLORA INCARNATA
Denumire populară: Ceasornic.
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Violales
Familia: Passifloraceae
Subfamilia:
Plantă lemnoasă, agăţătoare prin cârcei, tulpina ajungând până la 5-6m; frunzele trilobate, alterne; florile hermafrodite, mari, solitare, albe, cu o
coroniţă purpurie, plăcut mirositoare; fructele de tip bacă sunt voluminoase, mărimea unui măr, de culoare portocalie la maturitate.
Specie cultivată, originară din Brazilia, Peru, aclimatizată în grădini botanice.
Organe utilizate
În fitoterapie se utilizează organele aeriene herba care conţie alcaloizi cu nucleu indolic.
Herba conţine: flavone (di-C-hetorizedele apigenolului şi luteolului, schaftozida, izoschaftozida, izoorientina, izovitexina, swetisina), acizi fenolici,
cumarine, heterozide cianogene (sub 0,1% ginocardozida), 0,05% maltol (2-metil-3-hidroxi-pironă), 0,1% ulei volatil (limonen, α-pinen, cumen,
zinzaen, zinzanen), poliuronide (arabinogalactani), oze (glucoză, fructoză, rafinoză, fructoză), aminoacizi liberi, glicoproteine, lipide, sterol liberi,
substanţe minerale şi alcaloizi cu nucleuβ-carbolinic (harman, harmol, harmină şi reprezintă sub 0,03% sau 0,01 ppm după diferiţi autori; se pare că
prezenţa alcaloizilor este legată de gradul de maturizare al plantei).
Fructele sunt bogate în acid ascorbic. Liangfeng ş.a. (1993) a determinat compoziţia chimică a uleiului volatil extras din fructele de Passiflora
edulis. Componenţii identificaţi au fost următorii: 16,69 % hexil hexanoat, 10,86 % linalool, 8,65 % metil eugenol, 6,6,,% α-terpineol, 6,65 % (Z)-
3-hexil hexanoat, 5,92 % 2-heptanonă, 5,54 % 1,8-cineol, 3,35 % acid hexanoic, 3,10 % β-iononă, 2,53 % safrol, 1,33 % 3-hexenil butirat, 1,33 %
α-iononă, 1,11 % terpinen-4-ol şi 0,81 % geraniol.
Sedativă şi tranchilizantă la nivel central, antispastică de tip papaverinic, antihipertensivă şi stimulentă a respiraţiei.
Importanţa
Alimentara,
medicinala
Utilizare
Nevralgii, convulsii, spasme musculare, stări emotive, colite şi gastrite de natură nervoasă (la copii şi adulţi), tulburări de menopauză; în
homeopatie (insomnii, convulsii, agitaţie psihică).
Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad din seminte transplantat primavara
- Inradacinarea lastarilor primavara
Recoltare
Fructe, frunze, flori
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PASTINACA SATIVA L.
Denumire populară: Păstârnac
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Plantă legumicolă bisanuală cu rădăcina pivotantă, tuberizată, tulpina înaltă şi ramificată, frunze penat-sectate şi flori galbene grupate în umbelă-
compusă. Frucrul este dicariopsă cu marginile aripate.
Organe utilizate
Se utilizează atât rădăcinile cât şi frunzele, în scop alimentar şi medicinal.
Pastinacae radix conţine 0,2-0,3 % ulei volatil, 2-3 % manoze, 3-4 % celuloză, 1-1,5 % proteine, 0,2-0,5 % grăsimi, săruri de potasiu, vitamine (A,
B1, B2, C).
Souci ş.a. (1981) au constatat că valoarea energetică a rădăcinilor de păstârnac este de 286,6 kJ/ 100 g, fiind determinată de conţinutul mai ridicat de
glucide (14,9 %) şi mai scăzut de apă (80,2 %), proteine (1,31 %) şi lipide (0,43 %). Dintre glucidele solubile glucoza reprezintă 0,18 %, fructoza
0,24 %, zaharoza 2,98 %, acidul malic 350 mg/ 100 g şi acidul citric 130 mg/ 100 g.
Conţinutul în vitamine este relativ scăzut: 18 mg/ 100 g acid ascorbic, 1,0 mg/ 100 g tocoferoli şi sub 1,0 mg/ 100 g tiamină, riboflavbină,
piridoxină, nicotinamidă, acid pantotenic şi biotină.
Conţinutul în substanţe minerale variază între 1,14 şi 1,20 %. În cantitate mai mare s-a determinat potasiul 469 mg/ 100 g, fosforul 73 mg/ 100 g,
calciul 51 mg/ 100 g, magneziul 22 mg/ 100 g şi sodiul 8 mg/ 100 g.
Uleiurile volatile extrase din rădăcinile de păstârnac conţin: 58,20 % α-terpinolen, 27,00 % miristicină, 6,93 % β-pinen, 2,24 % limonen, 1,34 %
trans-β-ocimen, 0,78 % L-β-pinen, 0,45 % α-pinen, 0,41 % epiglobulol, 0,30 % α-felandren, 0,25 % β-farnesen, 0,24 % γ-terpinen, 0,32 % β-
bisabolen, 0,29 % α-patchoulen, 0,21 % ocimen, 0,13 % octanal, 0,11 % p-cimen-8-ol, 0,10 % cimen, 0,09 % p-mentatrien, 0,05 % α-terpinen şi
0,04 % cis-alloocimen (Burzo ş.a., nepublicat).
Aroma caracteristică pentru frunzele de păstârnac se datorează prezenţei substanţelor volatile care conţin o cantitate mai mare de compuşi cu
volatilitate mai mică: miristicină (86,31 %), ocimen (3,50 %), trans-β-ocimen (2,72 %), β-farnesen (2,27 %), α-bergamoten (1,58 %), apiol (0,63
%), β-burbonen (0,34 %), γ-terpinen (0,26 %), β-cariofilen (0,23 %) şi α-thujen (0,12 %).
Detalii...
Sedativă, stomahică, diuretică, antipiretică, emenagogă.
Importanţa
Utilizare
Insomnie minoră, afecţiuni digestive (dureri gastrice, colecistite, atonii veziculare, enterocolite spastice), genito-urinare (nefrită, disurie, colici
renale), dereglări endocrine (sindrom menstrual), reumatism, obezitate.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PEGANUM HARMALA L.
Denumire populară:
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: Zygophyllaceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă. cu tulpina mirositoare, de 30-50 cm, cu frunze alterne, neregulat penat-sectate, cu flori albe-verzui şi fructul capsulă sferică.
Organe utilizate
Ţesuturile aeriene conţin: proteine (2 – 5 %), lipide (1,0 – 4,6 %), substanţe minerale (3 – 10 %), alcaloizi (2,5 – 4,0 %)
Flavone: acetin-7-0-ramnozid,
Alcaloizi: harmin, harmal, harmol, harmalol, harmalin, γ-harmin, vascinonă peganin, pegamin, deoxipeganin, peganol, peganonă.
Seminţele conţin: lipide (13 – 17,5 %), proteine (29 – 35 %) şi 2,5 – 4,0 % alcaloizi (harmalin, harmalol, harmidin, harman, harmin, isopeganin,
peganin, vascin, vascinonă, deoxivasicinonă).
Fructele şi seminţele au acţiune diuretică, narcotică, halucinogenă şi stimulent uterină.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea depresiilor, reumatismului, epilepsiei şi bolilor nervoase. Extractele conţinând harmină stimulează creerul, dar în
concentraţie mai mare are efect depresiv asupra sistemului nervos central.
Alte utilizări:
Seminţele sunt utilizate pentru vopsirea lânei în nuanţe de roşu.
Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad din seminte transplantat primavara
- Semant direct in camp, primavara tarziu
Recoltare
Seminte, frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PELARGONIUM ZONALE L.
Denumire populară: Muşcată
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Geraniales
Familia: Geraniaceae
Subfamilia:
Plantă ornamentală erbacee cu frunze întregi sau palmat divizate şi cu inflorescenţe cu florile colorate în alb, roz sau roşu.
Pelargonium zonale (muşcată) are florile colorate de către 6 pigmenţi antocianici: cianidin, delfinidin, malvidin, pelargonidin, peonoidin şi
petunidin 3,5-diglucozid (Asen şi Griesbach, 1983).
Analiza uleiului volatil, extras prin hidrodistilare, din organele aeriene ale speciei Pelargonium zonale au evidnţiat prezenţa următorilor componenţi:
13,57 % pseudopinen, 12,38 % cis-β-bisabolen, 10,37 % α-cariofilen, 5,69 % izocariofilen, 5.63 % β-cariofilen, 3,79 % epicedrol, 3,09 % α-
himalachen, 3,06 % α-cedrol, 2,30 % α-copaen, 2,24 % α-eudesmol, 2,22 % α-cubeben, 1,96 % r-cadinen, 1,95 % α-gurjunen, 1,88 % p-mentonă,
1,78 % r-eudesmol, 1,57 % mentonă, 1,51 % β-pinen, 1,46 % fitol, 1,28 % diizooctil ftalat, 1,25 % α-bergamoten, 1,18 % acid linoleic, 0,84 % α-
pinen, 0,81 % metil octadecdienoat, 0,74 % camfen, 0,73 % patchoulen, 0,69 % β-terpinilacetat şi 0,67 % p-mentatrien (Burzo ş.a., nepublicat).
Analiza efectuată de Burzo ş.a. (nepublicat), la uleiul volatil extras din specia Pelargonium odoratissimum a evidenţiat prezenţa unei cantităţi mai
mari de β-citronelol (29,94 %), mentonă (20,77 %), citronelil format (9,46 %), r-eudesmol (6,56 %) şi cis-geraniol (3,65 %). În cantitatemai mică, s-
au determinat următoarele substanţe: linalol (1,53 %), feniltiglat (1,39 %), citronelil butirat (1,37 %), germacren D (1,02 %), felandren (0,78 %),
trans-rose-oxid (0,72 %), silvestren (0,68 %), leden (0,68 %), onelil butirat (0,58 %), α-eudesmol (0,53 %), citrneomentol (0,53 %), geranil butirat
(0,47 %), geranil tiglat (0,34 %), β-cariofilen (0,22 %), tau-cadinol (0,28 %), trans-mirtenil acetat (0,21 %), cis-rose-oxid (0,19 %), α-pinen (0,19
%) şi p-cimen (0,18 %).
Detalii...
Utilizare
Uleiul volatil extras din Pelargonium se utilizează în industria parfumeriei şi a săpunurilor
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PERILLA FRUTESCENS (L.) Britton
Denumire populară: perila
Sinonime ştiinţifice: Dentidia nankinensis Lour., Ocimum frutescens L. (basionym), Perilla arguta
Benth., P. nankinensis (Lour.) Decne., P. ocymoides L.
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă anuală, robustă, înaltă de 60-100 cm, cu miros pătrunzător, tulpina erectă, tetramuchiată, brăzdată longitudinal, purpurie închis, acoperită de
peri lungi şi coloraţi. Frunze opuse, peţiolate, verzi sau brunie purpurii, acuminate, la bază cuneate, crenat-dinţate, cele superioare ovate.
Inflorescenţă paniculată, laxă, formată din raceme spiciforme, axilare sau terminale flori numeroase, pedicelate, corola albă sau roşietică,
campanulată, slab bilabiată, pubescentă la exterior. Tetraachene aproape sferice, uşor turtite, galbene brune, cu suprafaţă reticulată. Înfloreşte VII.
Plantă cultivată şi industrială.
Organe utilizate
Florile acestei specii conţin cianină-3,5-diglucozid. Frunzele şi fructele de Perilla frutescens conţin antociani: cianidin 3,5-diglucozid şi cianidin 3-
(p-cumarilglucozid)-5-glucozid (Ishikura, 1981).
Frunzele de Perilla frutescens conţin: glucide, celuloză (1,5 %), lipide (0,6 %), proteine (3,4 %), acid ascorbic (46 – 328 mg/ 100 g), substanţe
minerale (2 – 14,3 %), acid cafeic, acid rozmarinic, monoterpene glicozidate (perilozida A şi B), glicozizi cianogenetici (prunasină). Vitamine:
riboflavină, niacină, tiamină.
Pigmenţi: β-caroten, apigenin-7-cafeilglucozid, cianidin-3,5-diglucozid, delfinidină, luteolină, quercetină, scutelareină.
Substanţe volatile: limonen, perilaldehidă, perilcetonă, miristicină, dillapiol, elsholtzia cetonă
Extractele din frunzele de Perilla au acţiune sedativă şi antibacteriană.
Importanţa
Toxica,
medicinala
Utilizare
Extractele din frunze sunt utilizate în medicina tradiţională chinezească în tratamentul astmului bronşic, constipaţie (eficacitatea tratamentului nu a
fost demonstrată ştiinţific).
Alte utilizări:
Medicina umană populară utilizează extractele pentru tratarea diareei şi a greţurilor matinale, proprietăţi antimicrobiene, înlocuieşte conservaţii
alimentari şi îndulcitorii sintetici; se extrage un pigment (shisonin) care este folosit drept colorant alimentar în bucătăria japoneză.
Cosmetică – pentru pastă de dinţi
Cultivare
Mod de cultivare:
Rasad din seminte, obtinut in sera si transplantat in avse si apoi in camp in locatia finala (germinatie rapida)
Recoltare
Flori, seminte, frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PERIPLOCA GRAECA L.
Denumire populară:
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asclepiadaceae
Subfamilia:
Liană cu tulpini subţiri şi lungi până la 12 m; frunze simple, scurt peţiolate, ovate, eliptice, alungit ovate sau obovate, cu margini întregi, verzi
lucioase pe faţa superioară; flori verzi brune, dispuse câte 8-12 în cime lung pedunculate; înflorirea: aprilie-iunie; fruct bifoliculă, cu folicule
arcuite, ascuţite, uşor desfăcute, brune.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează ramurile şi scoarţa, recoltate în perioada de înflorire.
Duke ş.a. menţionează că organele aeriene ale acestei specii conţin glucozide cardiotonice: periplocină, periplocimarină şi glucocimarozidă.
Burzo Ş.a. (nepublicat) ai constatat că substanţele volatile extrase din organele aeriene, conţin următoarele substanţe: β-iononă (11,34 %), 3-octenol
(8,19 %), nonanal (6,75 %), metoxianisol (5,24 %), metil palmitat (4,52 %), tricozan (3,94 %), aldehidă caprică (2,69 %), pentacozan (2,51 %),
hexanal (2,09 %), hexahidro farnesil acetat (1,93 %), heptacozan (1,79 %), metil benzoat (1,61 %), dehidro-β-iononă (1,61 %), metil cinamat (1,42
%), nonan (1,38 %), 3-octan (1,22 %), benzil benzoat (1,21 %) şi octanal (0,17 %).
Extractele obţinute din ramuri şi scoarţă au efect tonic cardiac, diuretic stimulant şi tonic.
Importanţa
Toxica,
medicinala
Utilizare
Medicină umană, populară - uz intern: frunzele au efect purgativ şi se utilizează ca tonic cardiac.
Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad din seminte, obtinut in sera si transplantat in vase si apoi in camp in locatia finala
- Divizarea radacinilor primavara
Recoltare
Fructe
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PERSICA VULGARIS Miller
Denumire populară: Piersic
Chearsic, Hiarbic, Marila, Persec, Tersăc
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Arbore scund (6-8 m înălţime); frunzele eliptice până la lanceolate, cu peţiol mai scurt decât jumătate din lăţimea limbului; florile sunt solitare, mai
rar câte 2, scurt pedicelate sau sesile, roze, mai rar albe; înflorirea martie-aprilie; fruct drupă sferică, glabră sau păroasă.
Specie termofilă, rezistentă la secetă; cultivat fructifer.
Organe utilizate
Fructele
Fructele au un conţinut de 0,76 % proteine, 0,11 % lipide, 10,50 % glucide din care 1,16 % glucoză1,27 % fructoză şi 5,38 zaharoză. Fructele mai
conţin 0,54 % pectine, 0,90 % pentozani, 0,31 % sorbitol, 6,00 mg/ 100 g β-sitosterol, 3,00 mg/ 100 g stigmasterol şi 1,00 mg/ 100 g campesterol.
Aciditatea totală a fructelor de piersic este de 0,67 % acid malic, care este detrminată de prezenţa acidului malic (0,33 %), acidului citric (0,24 %) şi
a acidului clorogenic (0,23 mg/ 100 g).
În 100 g fruct a fost determinat următorul conţinut de vitamine: 9,50 mg acid ascorbic, 0,85 mg nicotinamidă, 0,60 mg tocoferol, 0,14 mg acid
pantotenic, 0,05 mg riboflavină, 0,03 mg piridoxină şi 0,03 mg tiamină.
Conţinutul perelor în substanţe minerale variază între 0,34 şi 0,50 %. În 100 g ţesut se găsesc: 205,00 mg potasiu, 23,00 mg fosfor, 9,20 mg
magneziu, 7,80 mg calciu, 2,60 mg clor, 0,48 mg fier şi 0,11 mg mangan.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Piersicile au o valoare energetică scăzută (193 kJ/ 100 g), dar sunt importante în alimentaţie pentru efectul lor de stimulare a apetitului, pentru
aportul de acid ascorbic şi glucide solubile.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PETROSELINUM CRISPUM (Miller) A.W. Hill
Denumire populară: Pătrunjel
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Specie bianuală cu rădăcina pivotantă, albă, tulpina fructiferă de 30-100 cm, frunze de 2-3 ori penat-sectate, cu flori albe-verzui grupate în umbele-
compuse. Fructul este dicariopsă.
Organe utilizate
De la această specie se utilizează rădăcinile şi frunzele în scop alimentar, pentru aromatizarea mâncărurilor şi seminţele care conţin uleiuri volatile
cu compuşi aromatici fenilpropanici.
Rădăcinile de pătrunjel au un conţinut de 1,5 – 2,5 % glucide, 2,0 – 3,1 % proteine şi 86 – 90 % apă.
Dintre vitamine, acidul ascorbic se găseşte în proporţie de 41 mg/ 100 g, nicotinamida 2 mg/ 100 g iar tiamina, piridoxina şi riboflavina au un
conţinut mai mic de 1 mg/ 100 g.
Conţinutul în substanţe minerale din 100 g ţesut edibil are valoarea maximă în cazul potasiului 880 mg şi scade la 203 mg pentru calciu, 63 mg
fosfor, 41 mg magneziu, 33 mg sodiu şi 6,8 mg fier.
Uleiul volatil extras din rădăcinile acestei specii conţine: 17,69 % apiol, 12,74 % β-sesquifelandren, 6,57 % β-mircen, 4,74 % L-β-pinen, 4,59 % β-
thujen, 3,00 % r-gurjunen, 2,92 % falcarinol, 2,78 % β-elemen, 2,63 % γ-terpinen, 2,29 % α-pinen, 1,76 % β-bisabolen, 1,76 % miristicină, 0,88 %
octanal, 0,81 % bornil acetat, 0,62 % α-terpinil acetat, 0,59 % 0-cimen, 0,41 % p-mentatrien şi 0,28 % terpinolen (Burzo ş.a., nepublicat).
Frunzele de pătrunjel conţin: glucide, proteine, lipide, acid ascorbic, flavonoizi (apiină şi luteolină), furanocumarine (bergapten) şi uleiuri volatile.
Burzo ş.a. (nepublicat) au determinat conţinutul în uleiuri volatile a frunzelor de pătrunjel şi au identificat 13 componenţi. Conţinutul acestora a
variat în modul următor: 41,04 % p-mentatrien, 12,20 % miristicină, 10,89 % β-felandren, 7,93 % α-pinen, 5,65 % β-pinen, 4,19 % pseudopinen,
3,22 % apiol, 1,17 % γ-terpinen, 1,02 % α-felandren, 0,99 % p-cimen, 0,38 % sabinen şi 0,11 % α-thujen.
Principalele componente chimice identificate în seminţe sunt: uleiurile volatile (3 – 5 %), glicozizii flavonici şi gliceridele cu acid petroselinic.
Uleiul volatil conţine: 39,69 % apiol, 30,00 % α-pinen, 17,21 % β-pinen şi 8,31 % miristicină. În cantitate mai mică s-a identificat prezenţa
următoarelor substanţe: p-cimen, γ-terpinen, sabinen, β-cariofillen, β-felandren, camfen, α-tujen, terpinolen, α-humulen, mircen, triciclen, α-terpinil
acetat, α-terpineol, cariofillen oxid, α-terpinen, (E)-β-ocimen şi α-felandren (Formacek şi Kubeczka, 1982).
Toate organele acestei plante se utilizează în scop medicinal având proprietăţi antispasmotice, expectorante, stomahice, diuretice, carminative,
hipotensive şi tonice.
Importanţa
Utilizare
Infuzia de rădăcini şi seminţe stimulează lactaţia şi contracţiile uterului. Apigenina din această plantă reduce inflamaţiile şi descompune radicalii
liberi. Ceaiul este utilizat în tratarea bolilor de prostată, ficat şi splină. Seminţele au acţiune diuretică şi sunt folosite în tratarea gutei, reumatismului
şi artritei.
Alte utilizări:
Uleiul volatil este utilizat în industria parfumurilor, pentru aromatizarea băuturilor, a produselor de patiserie şi pentru aromatizarea mâncărurilor.

În doze mari poate cauza afecţiuni ale ficatului
Cultivare
Pătrunjelul are cerinţe reduse faţă de temperatură, temperatura minimă de germinare fiind de 2-4oC, cea optimă de 20oC, iar timpul de germinare
este de circa 7 zile la temperatura de 25oC. Se poate reduce timpul de germinare dacă se aplică o preînmuiere a seminţelor pentru 12 ore în apă
încălzită. În condiţii optime de păstrare seminţele rămân viabile timp de 2-3 ani. Plantele tinere suportă temperaturi de -9oC, cele mature de -18oC şi
de aceea poate ierna în câmp, iar plantele semincere se pot planta din toamnă. Dacă în perioada semănatului sunt temperaturi de 4-5oC se
prelungeşte perioada de răsărire şi există pericolul creşterii gradului de îmburuienare. Dacă în cursul verii sunt temperaturi excesive asociate cu
secetă, se intensifică aroma rădăcinilor şi frunzelor, dar scade producţia. În privinţa apei cerinţele sunt în general moderate, cu necesităţi mai mari în
peroada germinării şi îngroşării rădăcinii, însă excesul determină o răsărire neuniformă, ceşterea sensibilităţii la boli, putrezirea rădăcinilor, scăderea
producţiilor şi păstrare necorespunzătoare. Manifestă pretenţii mari faţă de lumină, nu suportă umbrirea şi dă rezultate bune pe terenuri însorite. În
ceea ce priveşte solul preferă solurile umede, bine drenate, cu expunere la lumină sau parţial umbrite. Este mai pretenţios faţă de textura solului, în
sensul că pe soluri tasate, cu strat arbil subţire sau fertilizate cu gunoi de gajd în anul culturii rădăcinile se ramifică puternic. Referitor la fertilizate
trebuie evitat excesul de azot şi terenurile fertilizate organic în anul culturii.
Cutivarea se poate realiza în câmp prin semănat toamna sau primăvara, pe brazde de 104 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm, folosind 4,5-5 kg sîmânţă
pe ha. Deoarece seminţele germinează greu (25-30 zile) se recomandă ca înaintea semănatului să fie umectate timp de 24 de ore în apă caldă (30-
35oC), reducînd astfel timpul de germinare la jumătate. Lucrările de îngrijire constau în răritul pantelor (cel pentru rădăcini), combaterea bolilor şi
dăunătorilor, irigarea (mai rar, doar în veri secetoase şi mai ales în partea a doua a vegetaţiei. În cazul celui pentru frunze, irigarea se efectuează
numai pe rigole. Recoltarea frunzelor se efectuează numai pe timp uscat, prin tăierea rozetei de 2-3 ori în cursul vegetaţiei (fărăvătămarea mugurelui
terminal), pe măsură ce frunzele ajug la mărimea naturală. În cazul rădăcinilor, recoltarea poate începe cînd acestea au la colet un diametru de circa
1,5 cm, prin smulgerea plantelor. În vederea păstrării est iarnă, frunzele se cosesc, se valorifică separat în legături sau snopi, iar rădăcinile se
recoltează semimecanizat, mecanizat sau manual. Se poate practica şi cultura forţată şi protejată, în sere, solarii şi răsadniţe, prin semănat direct sau
prin plantarea rădăcinilor. În vederea producerii seminţelor, se efectuează în primul an semănatul cât mai timpuriu, în martie, nu se mai recoltează
frunze pentru consum, iar cu plantele obţinute de pe un hectar (200-400 mii rădăcini plante-mamă) se pot înfiinţa 6-8 hectare de cultură seminceră.
Se obţin 600-800 kg sămânţă la hectar.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PETUNIA x ATKINSIANA D. Don
Denumire populară: Petunie
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă anuală de 20-40 cm înălţime, glandulos-păroasă, tulpina ascendentă, toată planta fiind acoperită ci peri lipicioşi. Frunze simplă, alterne, lat
ovate, margine întreagă. Flori mari, solitare, axilare, variate ca şi nuanţe. Corola infundibuliformă sau hipocrateriformă, cu tun cilindric sau în
partea superioară mai lărgit, plisat şi limbul cu 5 lobi. Fruct capsulă ovoidală, sesilă, biloculară, cu deschidere în 2 valve membranoase, întregi şi
paralele cu peretele despărţitor; seminţe numeroase cu suprafaţă reticulată. Înflorire VII-IX.
Cultivată ornamental.
Organe utilizate
Se utilizează ca plantă ornamentală iar în scop tinctorial se folosesc organele aeriene (herba), la începutul perioadei de înflorire.
Petalele florilor conţine în cianidin şi delfinidin 3-glucozid, cianidin 3-diglucozid, cianidin şi delfinidin 3-ramnosilglucozid, malvidin 3-
ramnosilglucozid 3-glucozid, cianidin, delfinidin, malvidin, peonoidin şi petunidin 3-ramnosilglucozid-5-glucozid, delfinidin şi petunidin 3-O-(4-
cumaroil)-glucozid şi petunidin 3,5-diglucozid (petunină).
Importanţa
Utilizare
Extractele obţinute din organele aeriene sunt utilizate pentru colorarea lânei în nuanţe kaki, bej sau galben vernil.
Mordarea firelor de lână cu bicromat de potasiu şi vopsirea în extractul obţinut prin fierberea plantelor înflorite, determină realizarea unei coloraţii
kaki.
Mordarea firelor de lână cu bicromat de potasiu, vopsirea în extractul obţinut prin fierberea plantelor înflorite şi retratarea cu o soluţie de sulfat de
cupru, determină realizarea unei colori bej.
Lâna se colorează în galben vernil dacă mordarea se face într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu iar colorarea se face cu extractul obţinut din
plante proaspete (Chirilă ş.a., 1999).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PEUCEDANUM OFFICINALE L.
Denumire populară: Chimenul porcului
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă, cu tulpina fistuloasă de 50-150 cm, cu frunze pentasectate şi cu inflorescenţe umbele compuse alcătuite din flori gălbui.
Fructul este dicariopsă.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rizomul şi rădăcina acestei plante.
Principiile active sunt constituite din furano-cumarine: peucedanină, oxipeucedanină, ostrutină, ostrutol, alături de care se găsesc şi uleiuri volatile.
Extractele au proprietăţi diuretice, stomahice, antispasmotice şi diaforetice.
Importanţa
Utilizare
Sunt utilizate pentru tratarea astmului şi a catarului bronşic.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PHASEOLUS VULGARIS L.
Denumire populară: Fasole
Bob, Bob turcesc, Broancă, Colţuroasă, Fajolă, Fansolă, Fansule, Fansule de rude, Fasoale agăţătoare,
Fasoi ţucăr galbine, Fasolă, Fasolă mititică, Fasole albă, Fasole albăstruie, Fasole arici, Fasole bobică,
Fasole boambe, Fasole bambulea, Fasole cireşele, Fasole clujene, Fasole copăcei, Fasole cuşulenci, Fasole
cu araci, Fasole cu hărac, Fasole cu par, Fasole cu pui galbeni, Fasole cu stâlp, Fasole cu bobul bălţat,
Fasole cu viţe, Fasole de arac, Fasole de grădină, Fasole fideluţă, Fasole oloagă, Fusoi, Fusole oloagă,
Mazăre albă, Mazăre grasă, Mazăre cu rude, Mazăre de fire, Mazăre de grădină, Mazăre de iarnă, Mazăre
pestriţă, Mazăre putredă, Mazăre oloagă, Mazăre văratică, Mazere, Mazine, Postaică galbenă, Postaică
verde, Postări de boambă, Păsui, Pasole, Păsulă, Păsulă albă, Păsulă albă tuzuc, Păsulă bobolică, Păsulă
bobolocată, Păsulă comaşie, Păsulă cu buricu negru, Păsulă cu târşi, Păsulă cârnă, Păsulă cu viţă, Păsulă
galbenă, Păsulă gălbenuţă, Păsulă gălbinoasă, Păsulă domnească, Păsulă fără par, Păsulă fără târş, Păsulă
lată, Păsulă moale, Păsulă oloagă, Postae, Pâsoi, Teacă pentru mâncare, Tecă, Ţârţărică, Ţucără
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Familia: Fabaceae (Leguminosae)��
Subfamilia:
Plantă anuală; rădăcină pivotantă, cu nodozităţi mari; tulpina poate fi volubilă şi poate atinge 3 m înălţime la varietatea. vulgaris (fasolea urcătoare)
sau poate fi erectă şi scundă (30-60 cm) la varietatea nanus (fasolea pitică sau oloagă); primele frunze sunt simple şi opuse, următoarele care se
formează sunt trifoliolate, alterne, foliolele laterale uşor asimetrice, cea terminală simetrică, marginea întreagă; frunzele prezintă stipele şi stipelule;
florile sunt albe până la violacee, dispuse în raceme axilare pauciflore; înflorirea iulie-septembrie; fruct păstaie de 9-20 cm, dehiscentă; seminţe
reniforme sau ovoidale.
Cultivată, alimentară şi medicinală.
Organe utilizate
Fasolea este o plantă a cărei fructe şi seminţe se utilizează în scop alimentar.
După Souci ş.a. (1981) păstăile de fasole au o valoare energetică mai mică: 143 kJ/ 100 g, care provine din conţinutul în glucide (5,09 %), lipide
(0,24 % şi proteine (2,39 %). Glucidele sunt reprezentate de glucoză (0,99 %), fructoză (1,34 %), zaharoză (0,43%) amidon (3,11 ), substanţe
pectice (1,39 %) şi celuloză (1,45 %).
Principalii acizi determinaţi în păstăile de fasole sunt următorii: acidul malic (177 mg/100 g), acidul oxalic (43 mg/ 100 g), acidul citric (23 mg/ 100
g) şi acidul chinic (6 mg/ 100 g).
Vitaminele determinate în 100 g păstăi au variat astfel: acid ascorbic (20 mg), tocoferol (0,28 mg), filochinonă (0,02 mg), tiamină (0,08 mg),
riboflavină (0,12 mg), nicotinamidă (0,57 %), acid pantotenic (0,50 mg), biotină (7,0 mg), piridoxină (0,28 mg) şi acid folic (0,04 mg).
Conţinutul în aminoacizi raportat mg/ 100 g, variază în următoarele limite: arginină 100 mg, cistină 24 mg, histidină 49 mg, izoleucină 110 mg,
leucină 140 mg, lizină 140 mg, metionină 34 mg, fenilalanină 73 mg, treonină 93 mg, triptofan 27 mg, tirozină 50 mg şi valină 130 mg.
Conţinutul total de substanţe minerale din 100 g păstăi este de 0,72 g, principalele elemente minerale variind în următoarele limite: potasiu 248 mg,
calciu 57 mg, magneziu 25 mg, sodiu 2,4 mg, fosfor 37 mg, clor 18,6 mg, mangan 0,38 mg, fier 0,83 mg, cupru 0,14 mg, zinc 0,18 mg, nichel 0,12
mg, molibden 0,06 mg şi bor 0,15 mg.
Seminţele de fasole au o valoare energetică mare (1471 kJ/ 100 g) determinată de conţinutul ridicat de glucide (57,6 %), lipide (1,60 %) şi proteine
(21,30 %). Principalele glucide detrminate în seminţele de fasole sunt: zaharoza (1,58 %), rafinoza (0,32 %), stahioza (3,24 %) şi amidonul (46,2
%).
Conţinutul în aminoacizi al seminţelor de fasole este mult mai mare decât al păstăilor si variază astfel: alanină (0,55 %), arginină (1,28 %), acid
aspartic (1,98 %), cistină (0,21 %), acid glutamic (3,56 %), glicină (0,68 %), histidină (0,68 %), izoleucină (1,21 %), leucină (1,83 %), lizină (1,58 ),
metionină (0,22 %), fenilalanină (1,18 %), prolină (0,78 %), serină (1,07), treonină (0,92%), triptofan (0,20 %), tirozină (0,82 %) şi valină (1,29 %).
Conţinutul în vitamine al seminţelor de fasole este mai mic dec’t al păstăilor în cazul acidului ascorbic (2,50 mg/ 100 g) şi mai mare în cazul
tocoferolilor (2,30 mg/ 100 g) şi al nicotinamidei (2,10 mg/ 100 g). Celelalte vitamine variază în limite apropiate: 0,46 mg/ 100 g tiamină, 0,16 mg/
100 g riboflavină, 0,98 mg/ 100 g acidul pantotenic, 0,28 mg/ 100 g piridoxina şi 0,13 mg/ 100 g acidul folic.
Substanţele minerale din seminţele de fasole au reprezentat 3,90 %, iar elementele minerale din 100 g seminţe au variat în modul următor: fosfor
429 mg, magneziu 132 mg, calciu 106 mg, clor 47 mg, fier 6,1 mg, zinc 2,8 mg, sodiu 2,0 mg, magneziu 2,0 mg, potasiu 1,3 mg, cupru 0,6 mg, bor
0,35 mg şi cobalt 0,2 mg.
Seminţele de fasole sunt colorate de către malvidin glicozizi. Plantele conţin isoflavonoizi dintre care au fost identificaţi: daidzeina, genisteina, 2-
hidroxigenisteină, isoprunetină (5-O-metilgenisteină), 2'-hidroxiisoprunetină, 2,3-dehidrokievitonă şi faseoluteonă.
Isoflavanonele din plantulele de fasole sunt reprezentate de: kievitonă, ciclokievitonă, 4'-metilkievitonă, 5-deoxikievitonă şi dalbergioidină.
Păstăile verzi au efect diuretic şi hipoglicemiant iar seminţele au efect diuretic hipoglicemiant şi hipotensiv.
Importanţa
Medicinala, alimentara
Utilizare
În medicina, umană, populară, păstăile uscate sub formă de decoct se folosesc pentru tratarea pielocistitelor, cistitelor, acneei, diabetului zaharat,
reumatismului, edemelor renale, gutei, hidropiziei, tuberculozei pulmonare, afecţiuni ale aparatului urinar; tinctura se foloseşte ca tonic cardiac.
Tratamentele de uz extern folosesc decoctul din păstăi la care se adaugă frunze de mesteacăn, frasin, coada calului, scoarţă de salcie, flori de soc,
seminţe de ienupăr, rădăcină de lemn dulce, pentru tratarea reumatismului, iar seminţele fierte şi strivite se aplică local pentru tratarea arsurilor,
erizipelului şi pecinginei.
În medicina veterinară se foloseşte pentru tratarea edemelor renale, nefritelor, cistitelor, ascitei, intoxicaţiilor.
În industrie, păstăile sau seminţele se folosesc la pregătirea conservelor, făina din seminţe se amestecă cu cea de grâu şi se fabrică pâinea şi
macaroanele.
În alimentaţie, este folosită sub formă de păstăi verzi în stare proaspătă şi conservată şi sub formă de seminţe uscate. Păstăile cât şi seminţele
reprezintă un aliment important din punct de vedere energetic.
În zootehnie, resturile vegetale se folosesc pentru hrana caprinelor şi ovinelor.
În agricultură fasolea este bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, pentru-că îmbogăţeşte solul în azot.
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp cu semanatoarea de cereale, primavara
Recoltare
Teci, prin batozare, la maturitatea deplina a pastailor (iunie-iulie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PHYSALIS ALKEKINGI L.
Denumire populară: Păpălău
Sinonime ştiinţifice: L. halimifolium Miller
Babuschii, Băşicuţă de roşeaţă, Beşică, Boborea, Bobosilii, Bubuclie, Buruiană de bubă, Ceraşa evreului,
Cereşie beşicată, Curcubeţică, Dălac, Fusui sălbatic, Gheorghinar, Gogoaşe, Măsălare, Papală, Pupele de
pădure, Puturoasă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă ierbacee, perenă, cu rizom cilindric, toxică, cu excepţia fructelor; tulpina de 60 cm înălţime; frunzele simple, ovate, glabre, cu baza îngustată;
flori albe sau alb-murdare, solitare, pedicelate, axilare; înflorirea: iunie-august; fruct bacă sferică, roşie portocalie, lucioasă, polispermă, suculentă,
complet închisă în caliciu.
Specie mezofită; heliosciadofită; frecventă în zona de silvostepă-etajul gorunului, rarişti de pădure, tufărişuri, plantaţii de salcâm.
Detalii...
Organe utilizate
Rădăcini, planta, fructe
Ţesuturile rădăcinii conţin: tanin, tropină, tigloidină, tigloiltropan şi cuscohigrină.
Planta conţine: mucilagii, luteolină, β-criptoxantină, physalină A, B şi C şi physoxantină.
Fructele conţin glucide (pectine), rezine, physaleină, acid ascorbic şi substanţe minerale.
Antitusivă, diuretică, expectorantă, febrifugă, laxativă, stimulantă, vermifugă.
Importanţa
Utilizare
Planta este utilizată pentru tratarea bolilor urinare şi de piele, frunzele pentru tratarea malariei şi anemiei iar fructele sunt folosite pentru tratarea
febrei şi gutei.
Alimentaţie - fructele se utilizează în stare proaspătă
Medicină umană, populară - uz intern: fructele au proprietăţi diuretice, laxative, antireumatice, febrifuge, antiinflamatoare; uz extern: tratarea
eczemelor, erupţiilor tegumentare;
Medicină veterinară - uz intern: tratarea antraxului şi febrei aftoase;
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PHYTOLACCA AMERICANA L.
Denumire populară: Cârmâz
Bob de mare, Carmuză, Cărmăz, Cărmâz, Cărmuz, Cârmuz, Rumeioară, Rumenioară, Rumeneală, Strugurel,
Struguri de mare
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Caryophyllaes
Familia: Phytolaccaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee perenă, viguroasă, înaltă până la 1,5-2,5m cu mai multe ramuri robuste; frunzele simple, întregi, glabre; florile hermafrodite, au
perigon cu 5 tepale albe, mai târziu purpurii, androceu cu 10 stamine şi gineceu cu 10 carpele unite; sunt grupate în inflorescenţe de tip racem;
înfloreşte din iunie până în septembrie; fructele de tip bacă sunt de culoare roşie-întunecată şi conţin seminţe negre, lucitoare.
Specie cultivată, originară din America de Nord, întâlnită şi subspontan în locuri îngrăşate, la marginea drumurilor, pe lângă garduri, în locuri
umbroase, mai ales în sudul ţării.
Organe utilizate
Se utilizează toate organele acestei specii care conţin substanţe toxice.
Rădăcinile conţin: hemiceluloze, xiloză, amidon, tanin, gome, rezine, triterpene (fitolaccagenină, acid oleanolic) şi saponine.
Organele aeriene ale acestei plante conţin următoarele substanţe: glucoză (4,6 %), fructoză (1,4 %), proteine (2,6 – 31,1 %), lipide (0,4 – 4,8 %),
pokeweed (proteină antivirală)
Vitamine: acid ascorbic (0,1 – 1,6 %), niacină (14,3 mg/ 100 g), riboflavină (3,93 mg/ 100 g), tiamină (0,95 mg/ 100 g),
Pigmenţi: β-caroten, izoquercitrină, betanină, prebetanină, astragalin.
Saponine: acid fitolaccinic, fitolacanină, fitolacasaponineă, fitolaccasidă, fitolacatoxin, fitolaccină, acid fitolacogenic.
Fructele conţin: fructoză (1,4 %), glucoză (4,6 %), alcaloizi (2,2 %), antociani (9,3 %), cariofilen, acid esculetinic, α-spinasterol, izobetanine,
izoprebetanină, antociani şi quercetin-3-L-arabino-7-D-glucozid.
Seminţele conţin: acid 3-acetilaleuritolic, acod acetil -3-oleanolic, americanină.
Uşor emetică şi purgativă.
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Tinctura din rădăcinile proaspete se foloseşte pentru tratarea tumorilor, artritei şi bolilor degenerative. Sub formă de decoct se foloseşte în trtarea
bolilor de piele.
Alte utilizări:
Vopsitorie: - fructele se întrebuinţează pentru colorarea vinului sau a prăjiturilor.
Toxicologie: în rădăcini şi fructe se află o saponozidă care ajunsă în stomac provoacă greaţă, vărsături,diaree, narcoză, tulburări vizuale.
Cultivare
Mod de cultivare:
- Transplantarea rasadului obtinut din seminte in straturi reci primavara tarziu (germinatie rapida)
- Despartire de tufa (martie sau octombrie)
Recoltare
Fructe, frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PICEA ABIES (L.) Karsten
Denumire populară: Molid
Sinonime ştiinţifice: P. excelsa Link.
Regnul: Plantae
Clasa: Pinopsida
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Familia: Pinaceae
Subfamilia:
Arbori monoici, cu coroana piramidală şi ramurile tinere brun roşietice, pubescente. Frunzele aciculare sunt persistente, iar conurile au 10 – 16 cm
lungime.
Organe utilizate
frunze
Kubeczka şi Schultze (1987) au determinat compoziţia chimică a uleiului volatil extras din frunzele acestei specii. Autorii au constatat existenţa a
două chemotipuri: unul ce conţine în principal camfen, limonen şi α-pinen şi altul ce conţine β-pinen, α-pinen şi limonen. Compoziţia acestor două
chemotipuri este următoarea:
Chemotipul 1: camfen (26,54 %), limonen (15,89 %), α-pinen (14,16 %), bornil acetat (5,10 %), β.pinen (4,75 %), 1,8-cineol (4,10 %), borneol
(3,00 %), mircen (2,95 %), triciclen (2,67 %), γ-3-caren (2,54%), camfor (2,53 %), terpinen-4-ol (2,04 %), α-terpinil acetat (1,98 %), α-terpineol
(1,14 %), β-felandren (1,13 %), sabinen (0,61 %), santen (0,53 %) şi terpinolen (0,45 %).
Chemotipul 2: β-pinen (31,88 %), α-pinen (21,48 %), limonen (9,51 %), camfen (7,04 %), γ-3-caren (5,84 %), mircen (5,17 %), β-felandren (5,13
%), bornil acetat (2,96 %), β-cariofilen (1,19 %), santen (1,16 %), terpinolen (0,82 %), triciclen (0,73 %), α-terpineol (0,65 %), camfor (0,50 %),
borneol (0,40 %), α-terpinil acetat (0,37 %), α-humulen (0,36 %), terpinen-4-ol (0,29 %) şi sabinen (0,28 %).
Antiseptică, stimulantă, expectorantă, sedativă.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează sub formă de tratament extern pentru dezinfectarea absceselor şi infecţiilor.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PIMPINELLA ANISUM L.
Denumire populară: Anason
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:
Este o plantă erbacee anuală, exclusiv de cultură, cu înălţimea de 30 – 70 cm. Tulpina este cilindrică, goală, ramificată, frunzele inferioare.alterne,
întregi, ovate, cele superioare sesile, de 2-3 ori penat-sectate, cu florile albe grupate în umbelă-compusă. Fructul este dicariopsă.
Organe utilizate
Fructele, planta
Fructele acestei specii conţin uleiuri volatile (1 – 4 %) cu compuşi aromatici fenilpropanici, care sunt utilizate pentru condimentarea mâncărurilor şi
ca materie primă pentru industrie.
Fructele conţin: amidonul, pectine, substanţe proteice, lipide (15 – 20 %), respectiv a lipidelor cu acizi garşi cu C18 – C30 (acid petroselinic, acid
tocotrienol), β-amirenolului, tocotrienolului şi tocoferolilor.
Cumarine: umbeliferonă, scopoletol, bergapten, umbelliprenină.
Fenoli: acid cafeic, acid clorogenic.
Pigmenţi flavonoizi: luteolina şi 7-O-xilozida şi 7-O-glucozida acesteia.
Analiza uleiurilor volatile extrase din fructele acestei specii (1,5 – 3,0 %) a pus în evidenţă prezenţa a 26 componenţi (Lawrence, 1980). Ponderea a
deţinut-o (E)-anetolul (85,00 %), urmat de (Z)-anetol (2,29 %) şi metil cavicol (1,02 %). Ceialalţi componenţi au avut fiecare mai puţin de 1,00 %
din cantitatea totală de ulei volatil extras: acetoanisol, anisaldehidă, safrol, linalool, α-pinen, α-terpineol, α-felandren, p-cimen, camfen, 1,8-cineol,
β-felandren, mircen, (Z)-β-ocimen, α-terpinen, γ-3-caren, (E)-β-farnesen, limonen, (E)-β-ocimen, β-pinen, sabinen, terpinen-4-ol, γ-terpinen şi
terpinolen.
Extractele plantă au efect carminativ şi expectorant iar cele din seminţe, au proprietăţi excitante, stomahice şi carminative, antiinflamatorii,
antiseptic, relaxante, diuretice, stimulează secreţia salivei şi a sucului gastric.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru stimularea digestiei, pentru tratarea tusei, astmului şi bronşitei, favorizând expectoraţiile.
Seminţele se utilizează şi pentru condimentarea mâncărurilor, pentru aromatizarea băuturilor şi în industrie, pentru prepararea săpunurilor, pastelor
de dinţi, a cremelor etc.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Anisolul preferă solurile de tip cernoziom, bogate, permeabile, bine lucrate şi curate de buruieni. La noi în ţară planta reuşeşte bine în regiunile cu
precipitaţii în medie de 500- 600 mm, corespunzător unei altitidini de 100-200 m. În timpul înfloririi este sensibil la secetă, dar şi la o umiditate prea
mare (lipsa umidităţii împiedică creşterea şi dezvoltarea normală a masei vegetative, cât şi formarea florilor, iar umiditatea excesivă cauzează
îmbolnăvirea florilor.
Însămânţarea se efectuează primăvara de vreme, în vederea folosirii la maximum a umidităţii rezultate prin topirea zăpezii pentru desfăşurarea
procesului de germinare. Se folosesc 12 kg seminţe pe hectar. Fiind o plantă meliferă, recolta de anason poate fi sporită şi prin folosirea stupilor de
albine (2-3 stupi/hectar). Înflorirea durează 25-35 zile, frcutele se maturează succesiv şi se scutură uşor. Se recomandă recoltarea în momentul când
50-60% din fructele umbelelor centrale devin brune şi tulpinile încep să se îngălbenească. Pentru evitarea scuturării recoltarea se efectuează
dimineaţa, seara sau chiar în cursul nopţii.
Recoltare
Fructele, recoltate manual (cand 50% din fructe sunt galben-cenusii) sau cu combina (70-85% din fructe sunt galben-cenusii)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PINUS MUGO Turra
Denumire populară: Jneapăn
Sinonime ştiinţifice: P. montana Miller
Cătan, Cătin, Cătim, Călţin, Cetină strâmbă, Cătuni, Dârzău, Durzăi, Durzău, Gneapăn, Gneapen, Jep,
Îndorsăi, Jepi, Jepi de munte, Jip, Jipel, Jipuţ, Jip mare, Jipuşor, Jneap, Jneapen, Jnep, Jnepen, Jup, Molift
mic, Pehin, Pin, Pin pitic, Pin de piatră, Pin strâmb, Pin târâtor, Pin mic, Şneapăn, Şneapăn mare
Regnul: Plantae
Clasa: Pinatae
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Familia: Pinaceae
Subfamilia: Pinoideae
Arbust – 3m, cu numeroase tulpini târâtoare având vîrfurile ascendente; lujerii tineri verzui, apoi bruni până la cenuşiu-negricioşi, cu muguri
răşinoşi; frunze aciculare, grupate cîte 2, de 3-7 cm lungime, îngrămădite spre vârful lujerului, încovoiate spre acesta; conurile femele solitare sau
grupate căte 2-4, ovoide sau aproape sferice la maturitate.
Specie mezofilă-mezohigrofilă, psihrotermofilă, heliofilă, moderat-foarte puternic acidofilă, întâlnită în etajul alpin inferior şi subalpin (până la
2000-2200 m altitudine), formând adesea în pâlcuri sau tufărişuri întinse, localizate în centrele de mare masivitate muntoasă, în deosebi pe versanţi
nordici sau vestici.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează lemnul si mugurii.
Detalii...
antiseptică, expectorantă
Importanţa
Aromatica,
alimentara,
medicinala
Utilizare
Industrie: lemnul – cu duramen închis la culoare are întrebuinţări limitate datorită dimensiunilor reduse (de obicei utilizat ca lemn de foc); răşina –
din ea se extrage o terebentină superioară.
Protecţia mediului: fixează grohotişurile; protejează terenurile împotriva eroziunii solului; exercită un control hidrologic eficient în bazinele alpine.
Ornamental: indicat pentru cultură în parcuri pe stâncării, terenuri superficiale sau cu pante mari, pe soluri argiloase.
Toxicitate
Forme farmaceutice
Infuzie (din mugurii de pin), sirop.
Recoltare
Mugurii, manual, inaintea desfacerii lor (martie-aprilie)
Valorificare
Alte specii
Alte specii de Pinus:

PINUS EXCELSA
Pinus excelsa Wal. (Pin de Himalaia). Substanţele volatile extrase din frunzele acestei specii conţin: 27,37 % bornil acetat, 22,27 % camfen, 8,67 %
limonen, 6,69 % eucaliptol, 5,27 % % borneol, 5,18 % % alfa-pinen, 4,88 % camfor, 3,27 % beta-pinen, 2,23 % L-camfor, 2,22 % thujol, 1,41 %
triciclen, 0,92 % alfa-cadinol, 0,91 % terpinil acetat, 0, 81 % carvonă, 0,78 % mirtenol, 0,76 % carvonă, 0,73 % cariofilen oxid, 0,40 % pinocarveol,
0,33 % camfolenol, 0,37 % alfa-terpineol şi 018 % cis-carveol (Burzo ş.a., 2004).
Detalii...
PINUS NIGRA
Pinus Nigra Arnold. (Pin negru). Analiza uleiului volatil extras din frunzele acestei specii a evidenţiat următoarea compoziţie: 52,91 % alfa-pinen,
8,64 % cariofilen oxid, 5,17 % cis-verbenol, 4,36 % cis-verbenonă, 2,51 % caren-4-ol, 2,48 % alfa-camfolinol, 2,34 % camfen, 1,79 % trans-
pinocarveol, 1,75 % beta-pinen, 1,61 % mirtenol, 1,44 % pinocarvonă, 1,00 % limonen, 1,00 % pinandiol, 0,87 % cis-bisabolen epoxid, 0,82 % cis-
carveol, 0,74 % carveol, 0,70 % o-cimen, 0,59 % bornil acetat, 0,59 % izoaromadendren epoxid şi 0,45 % r-muurolen (Burzo ş.a., 2004).
Detalii...
PINUS PONDROSA
Pinus pondrosa Douglas ex.P.et C. Lawson (Pin galben). Burzo ş.a. (2004) au constatat că principalele substanţe din uleiul volatil extras prin
hidrodistilare din frunzele de Pinus sylvestris sunt următoarele: 31,08 % beta-pinen, 16,14 % alfa-pinen, 12,54 % cariofilen oxid, 7,27 % mirtenol,
6,43 % trans-pinocarveol, 5,09 % limonen, 3,05 % pinocarvonă, 2,72 % trans-pinocarveol acetat, 2,05 % sabinil acetat, 1,00 % cis-verbenol, 0,93 %
camfolenol, 0,81 % cis-verbenonă, 0,78 % cis-bisabolen epoxid, 0,54 % cis-carveol, 0,52 % beta-linalol, 0,50 % alfa-carvonă, 0,45 % alfa-terpineol,
0,41 % bornil acetat şi 0,31 % camfen.
Detalii...
PINUS STROBUS
Pinus strobus L. (Pin moale). Uleiul volatil etras prin hidrodistilere din frunzele de Pinus nigra conţine: 51,14 % alfa-pinen, 22,50 % beta-pinen,
8,72 % camfen, 5,81 % beta-thujen, 4,51 % pseudopinen, 0,79 % d-cadinen, 0,67 % r-cadinen, 0,38 % cariofilen, 0,37 % alfa-muurolen, 0,23 %
beta-elemen, 0,22 % cariofilen oxid, 0,17 % verbenol, 0,16 % p-cimen, 0,16 % pinocarvonă, şi 0,15 % alfa-cadinol (Burzo ş.a., 2004).
Detalii...
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PINUS SYLVESTRIS L.
Denumire populară: Pin
Brad, Brad de munte, Căţuni, Cetină, Chifăr, Chifer, Chin, Jolcă, Luciu, Malete, Molete, Molid, Molidv, Pin
de munte, Pin roşu, Pin silvestru, Pinel, Pinişor, Pinuţ, Schin, Sihlă, Sâhlă, Soseanca, Tin, Zadă, Zeadă;
Conul Pere, Porci
Regnul: Plantae
Clasa: Pinatae
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Familia: Pinaceae
Subfamilia: Pinoideae
Arbore – 40 (50)m, cu tulpina sveltă; scoarţa formează de timpuriu un ritidom subţire, roşu-cărămiziu ce se exfoliază în foiţe; la maturitate
ritidomul devine brun-cenuşiu şi adânc brăzdat; lujerii tineri verzui cu muguri ascuţiţi, nerăşinoşi; frunze aciculare, grupate cîte 2, de 4-7 cm
lungime, rigide, drepte sau puţin răsucite, verzi-albăstrui sau cenuşii; conurile femele pendente, ovoidal-conice, de 3-6 cm lungime, căzătoare.
Specie eurifită, euritermă, heliofilă, moderat- puternic acidofilă, oligotrofă, întâlnită în etajul montan sau subalpin din Carpaţi şi Apuseni, uneori
coborând până în regiunea colinelor înalte, sporadic în pâlcuri sau mici masive, pe soluri sărace, stânci sau turbării.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează lemnul, frunzele, mugurii tineri şi seva.
Componenţii chimici identificaţi în frunzele de pin sunt: rezinele (acid pinifolic), glucidele, acidul ascorbic, lignani (pinorezinol), hidroxistilbene
(pinosilvina), alcool coniferilic, fitosteroli (sitosterol), aminoacizi (0,4 %), mucilagii, esteri ai inozitolului (pinitol), uleiuri volatile.
Pigmenţi flavonoizi (silpina, salinigrina, procianidină B1, B2, B3, B6, quercetină, quercetin-7-β-glicozid, pectolinarin, luteină, pinocembrin) şi
carotenoizi (α-caroten).
Taninuri: catechine, galocatechine
Tetraterpene: rodoxantină.
Sesquiterpene: longifolen.
Chalchat ş.a. (1985) au constatat că există două tipuri de uleiuri volatile, în frunzele de Pinus sylvestris, în ambele identificându-se 39 de
componenţi. Uleiul volatil de tipul A conţine ca principali componenţi gama-3-caren (43,40 %), α-pinen (22,20 %), terpinolen (4,10 %), β-cariofilen
(3,80 %), β-pinen (3,80 %), camfen (3,20 %) şi mircen (3,10 %).
Uleiul volatil de tip B are următorii componenţi principali: α-pinen (41,10 %), β-pinen (18,40 %), gama-cadien (4,00 %), mircen (3,60 %), camfen
(3,30 %), β-cariofilen (3,10 %), borneol (2,90%), α-terpineol (2,90%), limonen (2,60%) şi gama-2-cadien (2,10 %).
Burzo ş.a. (2004) au constatat că principalele substanţe din uleiul volatil extras prin hidrodistilare din frunzele de Pinus sylvestris sunt următoarele:
α-pinen (64,46 %), camfen (45,62 %), cis verbenol (5,61 %), caren-4-ol (3,41 %), cariofilen oxid (2,75 %); cis-verbenonă (2,60 %), α-camfolenol
(2,16 %), cis-carvil acetat (2,35 %), pinocarveol (1,30), β-pinen (1,28 %), mirtenol (1,23 %), triciclen (0,98 %), pinocarvonă (0,96 %), limonen
(0,73 %), pinandiol (0,69 %), r-muurolen (0,62 %), cis-carveol (0,43 %), mirtenal (0,40 %), bornil acetat (0,39 %), carveol (0,34 %) şi o-cimen
(0,26 %).
Ritidoma speciei Pinus sylvestris conţine: glucide (fructoză, glucoză, rafinoză, stahioză, zaharoză), catechine, steroli (campesterol, dihidro-β-
sitosterol), tanin, lignani (pinoresinol), hidroxistilbene (pinosilvină, dihidropinosilvină), glicozizi (coniferină), diterpene (abietol), inozitol, esterul
metilic al inozitolului (pinitol), mioinozitol, alcool dihidro-p-cumaric, alcool dihidroconiferilic, acid malonic, acid p-hidroxi benzoic, acid
protocatecuic, acid quinic, nonacozan, tetracozanol şi acid vanilic.
Pigmenţii se caracterizează după Niemann (1985), prin absenţa biflavonelor şi prezenţa flavonelor, flavonolilor şi a flavanonelor care pot fi 6 sau/ori
8 metilate. Au de asemenea un conţinut ridicat de proantocianidine şi flavonoizi O-acilaţi.
Dintre favanone şi flavanonoli au fost identificate: alpinona, ampelopsina, aromadendrina, criptostrobina, pindanskină, pinobancsină, pinocembrină,
pinostrobină, strobopinină, strobobanksină, taxifoliină, iar dintre flavonoli a fost identificat pinoquercetolul
Frunzele de pin conţin glicozizi fenolici aşa cum este glucozidul piceatanolului, glucozidul-1,2,4-trihidroxi-5,6,7,8-tetrahidronaflalinei
Florile bărbăteşti conţin epigalocatechină-(4-β→8)-catechină.
Lemnul conţine: crizină, criptostrobină, pinobanksină, pinocembrină, pinostrobină, strobopinină şi tectocrizină.
Rezinele sunt secretate şi acumulate în canalele rezinifere. Acestea se găsesc în lemnul mai târziu şi sunt căptuşite de celule epiteliale cu pereţi
subţiri. În frunze se găsesc 7 – 10 canale rezinifere formate dintr-un strat de celule epiteliale (Toma şi Rugină, 1998).
Rezinele conţin: acid abietic, abietinal, abietinol, α-longipinen, caren, copaen, mircen, acid dehidroabietic, dehidroabietinal, limonen, cadinen,
terpinen, acid elliotic, acid pimaric, acid izopimaric, izopimarinal, longiciclen, longifolen, muurolen, acid sandaracopimaric, acid laevopimaric,
pimarinal, pimarinol, triciclen, acid palustric, acid neoabietic şi acid strobinic.
Detalii...
Extractele au proprietăţi expectorante, antiseptice, diuretice şi stimulante
Importanţa
Medicinala, producatoare de lemn
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea astmului, bronşitelor, cistitelor, reumatismului şi a gutei. Extractele din muguri de pin au in conţinut ridicat
de acid ascorbic şi se utilizeză în tratarea scorbutului.
Uleiul de pin are acţiune antiseptică şi antiinflamatoare şi este utilizat şi ca aromatizant. Se utilizează şi in industria parfumurilor.
Medicină umană (populară): răşina – se preparau alifii pentru răni, bube, umflături; lujerii tineri – fiertura pentru afecţiuni ale căilor respiratorii şi în
reumatism sau rahitism; cetina – băi pentru tratarea reumatismului, insomniei.
Medicină veternară (populară): catrana (amestecată cu untură, seu, făină de porumb) - se ungea pielea animalelor împotriva muştelor columbace.
Industrie: - lemnul este întrebuinţat pentru prepararea "catranei" sau "boazei" cu care se ungeau bărcile sau corăbiile, carele sau căruţele pentru
impermeabilizare.
Apicultură: specie meliferă – furnizează albinelor cules de polen, mană, propolis.
Protecţia mediului: folosit la împădurirea terenurilor degradate în bazinele de recepţie a torenţilor montani.
Ornamental: cultivat în parcuri, grădini, solitar, în masive sau ca arbore de aliniament.
Contraindicaţii Nu se utilizează în caz de astm bronşic sau nefrită.

Forme farmaceutice Infuzie (din muguri şi ace de pin), sirop. Conservare Cultivare Recoltare
Mugurii, manual, inaintea desfacerii lor (martie-aprilie) Valorificare TURIONES PINI – MUGURI
DE PIN
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei Denumire
Denumire ştiinţifică: PISUM SATIVUM L. Denumire populară: Mazăre Sinonime ştiinţifice: Alte denumiri
populare:
Borsocă, Borş, Borşău, Fusaică, Linţă, Mazăre albă, Mazăre cu catrinţă, Mazăre de grădină, Mazăre de
târse, Mazăre dulce, Mazăre fugaşă, Mazăre galbenă, Mazăre grăbită, Mazăre landră, Mazăre mică, Mazăre
neagră, Mazăre doagă, Mazăre sură, Mazăre semănătoare, Mazăre sirtosiţă, Mazăre ţucără, Mazăre ţita-n
borş, Mazăre urcătoare, Măzăriche, Mazere, Mazere de grădină, Pasulă, Pasulă de par, Pasulă oloagă
Încadrare taxonomică Regnul: Plantae Încrengătura: Spermatophyta Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida Subclasa: Rosidae Ordinul: Fabales Familia: Fabaceae (Leguminosae)��
Subfamilia: Caractere morfologice Plantă anuală; rădăcină pivotantă, ramificată, cu nodozităţi mici;
tulpina uşor muchiată, glabră, verde-deschis până la verde-albastră, de 30-200 cm înălţime; frunzele alterne,
paripenat compuse cu 2-3 perechi de foliole, cu marginea întreagă, şi rahisul terminat cu un cârcel ramificat;
la baza peţiolului se află 2 stipele mari, dinţate spre bază; florile dispuse în raceme sau solitare, albe până la
violacee; înflorirea aprilie-mai; fructul păstaie; seminţele sferice, netede, galbene, brune, verzi sau albe.
Ecologie şi răspândire Cultivată alimentară şi furajeră. Organe utilizate Prezintă importanţă din punct de
vedere alimentar fructele (păstăile) şi seminţele acestei plante. Compoziţia chimică Păstăile au o valoare
energetică mai scăzută decât seminţele (362 kJ/ 100 g produs edibil), datorită conţinutului de glucide (12,6
%), proteine (6,55 %) şi lipide (0,48 %) mai scăzut. Glucoza (0,06 %), fructoza (0,05 %), zaharoza (1,15 %)
şi pentozanii (0,67 %) au o concentraţie mai mică, în timp ce amidonul (11,0 %) şi celuloza (2,09 %) au o
concentraţie mai mare (Souci ş.a., 1981). Campesterolul şi stigmasterolul au un conţinut de 10 mg/ 100 g, iar
β-sitosterolul 106 mg/ 100 g.
Cele mai mari cantităţi de acizi organici s-au constatat în cazul acidului malic şi citric (139 mg/ 100 g),
acidului fumaric (14 mg/ 100 g), acidului glicolic (7 mg/ 100 g), acidului α-cetogluctaric (6 mg/ 100 g) şi
acidului oxalacetic (2 mg/ 100 g).
Păstăile au un conţinut mai mare de vitamine, comparativ cu seminţele. Astfel, 100 g ţesut conţine 25 mg
acid ascorbic, 3 mg tocoferoli, 2,4 mg nicotinamidă, 0,7 mg acid pantotenic şi 0,2 mg piridoxină şi
riboflavină.
Conţinutul în aminoacizi din 100 g ţesut edibil variază între 0,05 şi 0,91 mg/ 100 g. Cel mai mare conţinut s-a
determinat în cazul glicinei, argininei şi acidului glutamic, iar cel mai mic conţinut s-a detrminat în cazul
triptofanului, metioninei şi cistinei.
Conţinutul total de substanţe minerale a variat între 0,85 şi 1,10 %. Cea mai mare pondere s-a constatat la
potasiu (304 mg/ 100 g), fosfor (108 mg/ 100 g), clor (40 mg/ 100 g), magneziu (33 mg/ 100 g), mangan (24
mg/100 g), fier (1,65 mg/100 g) şi zinc (1,08 mg/ 100 g).
Seminţele de mazăre nematurate au o valoare energetică foarte mare (1.517,4 kJ/ 100 g) datorită conţinutului
ridicat de glucide totale (55,3 – 63,0 %) şi proteine (20,7 – 24,8 %). Cantităţi mai mici au fost determinate în
cazul lipidelor (1,44 %), zaharozei (2,47 %), stahiozei (1,48 %), verbascozei (0,92 %), rafinozei (0,45 %),
acidului linoleic (0,63 %), acidului linolenic (0,16 %), acidului malic (80 mg/ 100 g) şi acidului oxalic (2,7
mg/ 100 g).
Conţinutul în aminoacizi al seminţelor este mult mai mare decât al păstăilor. Astfel, s-au determinat cantităţi
mai mari de 1,0 % în cazul aminoacizilor: arginină, leucină, lizină, izoleucină, fenilalanină şi valină.
Conţinutul de vitamine, exprimat la 100 g produs proaspăt, este relativ scăzut şi variază în următoarele
limite: tocoferol 4,9 mg/ 100 g, nicotinamidă 2,8 mg/ 100 g, acid pantotenic 2,1 mg/ 100 g, acid ascorbic 1,6
mg/ 100 g, tiamină 0,76 mg/ 100 g, riboflavină 0,27 mg/ 100 g, piridoxină şi acid folic 0,06 mg/ 100 g.
Conţinutul total de substanţe minerale este de aproape trei ori mai mare decât al păstăilor şi variază între 2,42
şi 3,10 %. Cel mai mare conţinut s-a determinat în cazul potasiului 935 mg/ 100 g, urmat de fosfor 378 mg/
100 g, clor 55 mg/ 100 g, calciu 51 mg/ 100 g, sodiu 26 mg/ 100 g, fier 5 mg/ 100 g, zinc 3,9 mg/ 100 g şi
mangan 1,3 mg/ 100 g.
Acţiune terapeutică Importanţa Alimentara Utilizare Sămânţa de mazăre prezintă importanţă în

alimentaţie datorită valorii energetice ridicate şi a conţinutului mare de fosfor, în timp ce păstăile de fasole
prezintă importanţă pentru conţinutul lor în acid ascorbic, acizi organici şi steroli.
Se foloseşte în alimentaţie ca păstăi verzi (înainte de formarea boabelor) în stare proaspătă şi conservată şi
sub formă de seminţe verzi sau uscate.
În industrie, seminţele se folosesc la fabricarea conservelor, făina din seminţe se amestecă cu cea de grâu şi
se fabrică pâine.
În mediciaă, umană, populară, seminţele verzi se folosesc pentru acţiunea lor laxativă, dar sunt contraindicate
în enterite.
În zootehnie, se foloseşte ca furaj sau masă verde, siloz sau fân, singură sau în amestec cu alte plante, iar
făina obţinută din seminţe se foloseşte în hrana animalelor tinere.
În agricultură, mazărea este o bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, datorită faptului că
îmbogăţeşte solul în azot.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PLANTAGO MAJOR L.
Denumire populară: Pătlagină mare
Batlagină, Iarbă de cale, Iarba bubei, Iarbă grasă de grădină, Iarbă mare, Limba boului, Limba oii, Mama
ploaie, Mama pădurii, Minciună, Pătlagină
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Plantaginales
Familia: � Plantaginaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, de 10-40 cm înălţime; frunzele ovat eliptice, peţiol cel puţin cât jumătate din lungimea limbului; flori galben albicioase, dispuse în
spic cilindric; înflorirea: iunie-august; fruct capsulă ovoidală, biloculară, cu 6-10 (14) seminţe brune.
Specie mezofită; frecventă în zona de stepă-etajul boreal.
Detalii...
Organe utilizate
Organele plantei care se utilizează în scop medicinal sunt frunzele recoltate primăvara, seminţele maturate şi sucul proaspăt.
Componenţii chimici identificaţi în aceste organe sunt: iridoide, taninuri (4,0–5,7 %), acid ascorbic, alcaloizi (0,1 %), mucilagiile (2-6 %),
glucosinolaţi (glucorafanina), senevoli (sulforafen), steroli (β-sitosterol), acizi graşi (acid lignoceric), triterpene (baicalen), rezine, substanţele
minerale. Au mai fost identificaţi următorii componenţi:
Glucide: glucoză, fructoză, xiloză, ramnoză, planteoză, sorbitol, pectine.
Compuşi fenilpropanoizi: siringină, acid siringic,
Monoterpene: aucubină, aucubozid, lolioid.
Glicozid iridoid: catalpol.
Triterpene: acid oleanolic şi acid ursolic.
Pigmanţi flavonoizi: baicalin, balcalein, hispidulin, nepetin, plantagozid, apigenin, apigenin-7-glucozid, luteolin, scutellarin.
Frunzele de Plantago conţin numeroşi acizi organici şi fenolici: acid citric, fumaric, clorogenic, neoclorogenic, lignoceric, gentisic, benzoic, cafeic,
cinamic, hidroxicinamic, ferulic, siringic, vanilic, p-hidroxibenzoic, p-cumaric, genistic, salicilic, precum şi esterii metilici şi etilici ai acidului
cafeic, sulforafen, sulforafan, lolioid şi tirosol.
Pigmenţii din frunzele de Plantago sunt reprezentaţi de clorofile, flavone (apigenină, apigenin-7-glucozid, luteolin-7-O-β-D-glucozid, luteolin-7-O-
β-D-glucuronid, scutellarină şi caroteni.
Extractele au acţiune emolientă, laxativă, antiinflamatoare, cicatrizantă, diuretică şi expectorantă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea arterosclerozei, bronşitei, astmului, constipaţiilor, flebitei etc.
Efectul antibacterian al extractelor se datorează prezenţei agliconului aucubigenină, efect ce dispare în timpul expunerii la căldură a extractului.
Industrie - frunzele se utilizează în industria farmaceutică;
Medicină umană, populară - uz intern - frunzele se folosesc în tratarea tusei, bronşitei, astmului bronşic, ulcerului gastric, uz extern - tratarea
stomatitei, laringitei, traheitei, rănilor purulente, iritaţii ale pielii etc.;
Medicină veterinară, populară - uz intern - tratarea bronşitei, diareei, uz extern - tratarea plăgilor varicoase, blefarite, tendinite etc.;
Cultivare
Planta reuşeşte pe orice sol moderat fertil şi cu poziţie însorită.
Se seamănă primăvara în răsadniţă rece, iar în momentul când se poate manipula se repică în vase individuale şi se plantează afară la începutul verii.
Dacă se dispune de suficiente seminţe, se poate semăna şi direct afară către mijlocul- sfârşitul primăverii.
Cele mai favorabile condiţii de cultură se găsesc în Câmpia Transilvaniei şi în zona de silvostepă din sud şi vest, în special pe cernoziomuri.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POLYANTHES TUBEROSA L.
Denumire populară: Tuberose
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: � Amaryllidaceae
Subfamilia:
Este o specie floricolă. cu tulpina înaltă, terminată cu un mănunchi de flori albe-verzui sau roz, plăcut mirositoare.
Organe utilizate
Analiza uleiului volatil extras din florile acestei specii de Liangfeng ş.a. (1993) a evidenţiat prezenţa a 16 componenţi: metil benzoat (41,21 %), 1,8-
cineol (31,96 %), metil salicilat (11,29 %), metil antranilat (2,79 %), limonen (1,78 %), sabinen (1,28 %), α-pinen (1,22 %), indol (0,80 %),
pentadecan (0,80 %), benzil benzoat (0,73 %), benzaldehidă (0,58 %), β-pinen (0,50 %), mircen (0,39 %), 6-metil-5-hepten-2-onă (0,33 %), camfor
(0,07 %) şi metil eugenol (0,03 %).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POLYGALA AMARA L.
Denumire populară: Iarb�? l�?ptoas�?
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Polygalales
Familia: � Polygonaceae
Subfamilia:
Iarba l�?ptoas�? este o plant�? ierboas�?, cu rizomul scurt, cu florile albasttre sau roz, dispuse ??n raceme ??i cu fructul o capsul�?.
Organe utilizate
?�n scop medicinal se utilizeaz�? planta ??ntreag�? ??i r�?d�?cinile.
??esuturile r�?d�?cinilor con??in rezine, dextroz�?, zaharoz�? (5,32 %), acid pectic, asparagine (0,62 %), substan??e minerale (6,65 %) ??i
ulei volatil (0,10 %) ce are drept componen??i principali metil salicilat ??i ester valerianic (Reuter, 1989). R�?d�?cinile mai con??in acid
polygalic, acid virgineic ??i acid tanic.
Dumitru, Dumitru (1992) men??ioneaz�? prezen??a saponinelor triterpenice ??i a salicilatului de metil, sub form�? glicozidic�?.
Infuziile ob??inute din aceast�? plant�? au ac??iune expectorant�?, diuretic�?, diaforetic�?, antitusiv�?, galactogog�? ??i antiasmatic�?.
Importanţa
Medicinala, tananta
Utilizare
Sub form�? de decoct sau pudr�? se utilizeaz�? pentru tratarea gripei, bron??itei ??i a bolilor digestive.
Medicina popular�? recomand�? utilizarea pentru stimularea lacta??iei mamelor cu copii mici.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POLYGONATUM ODORATUM (Miller) Druce
Denumire populară: Pecetea lui Solomon
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: � Liliaceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă cu rizom, cu tulpina aeriană de 15-50 cm, glabră, frunze eliptic-ovate, glabre, sesile, cu flori albe, pendule. Fructul este bacă.
Organe utilizate
Frunzele
Frunzele acestei specii conţin di-C-glicozilflavonoizi aşa cum esteneoisoscaftosidul (5,7,4'-triOH 6-Ara-8-glucozid). Morita şi colab (1976) au
identificat în frunzele de P. multiflorum vitexin 2"-O-soforozid, care este un C-glicozilflavonoid O-glicozid. În P. hydropiper a fost identificată
flavona ramnazină.
Afrodisiacă, tonică.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Dezinterie cronică, tuse, bonşită, afecţiuni cardiace şi pulmonare, lactaţie insuficientă.
Recoltare
Radacini, frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POLYGONUM AVICULARE L.
Denumire populară: Troscot
Brebenel, Costrei, Hericică, Iarba găinilor, Iarbă grasă de grădină, Iarbă noduroasă, Iarbă roşie, Laba
găinii, Porcin, Porcină, Sporiş, Tărsoacă, Târsoagă, Târsoacă, trăgănătoare, Troscănel, Troscot gras,
Troscotă, Troscoţel, Troscovă, Troţăl
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă anuală cu tulpina târâtoare până la suberectă, todeauna ramificată şi cu ramificaţii foliate până la vârf; frunzele alterne, eliptice, lanceolate,
rar liniar-lanceolate, cu margini revolute, scurt peţiolate, întodeauna mai lungi decât florile – cele de pe tulpina principală sunt evident mai mari
decât cele de pe ramificaţii (heterofilie); ochreea membranoasă, străvezie, sfâşiată la vârf, cu lacinii lungi şi înguste; florile hermafrodite sunt
grupate câte 3 – 5 în fascicule axilare şi au perigonul alb-verzui, roşietic, rar purpuriu, 8 stamine şi 3 stile scurte; înflorirea are loc în mai-
septembrie; fructul – de tip achenă, negru-purpuriu, ascuţit la vârf, striat-punctat, învelit complet în perigon la maturitate.
Specie antropofilă, frecventă în locuri cultivate sau virane, pe marginea drumurilor, deseori printre pietrele de pavaj începând de la câmpie până la
regiunile subalpine; întâlnită uneori în locuri nisipoase, mlăştinoase sau sărate.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează organele aeriene ale acestei specii, care conţin glicozizi fenolici.
Dintre glucozizii fenolici a fost identificată prezenţa raponticinei, alături de care se găsesc: taninuri, acizi organici, acid ascorbic şi substanţe
flavonoide.
În tulpini, frunze, sepale şi seminţe următorii pigmenţi: cianidin 3-glucozid, cianidin 3-galactozid, cianidin 3-arabinozid, cianidin 3-rutinozid,
cianidin 3-arabinosilglucozid, cianidin şi peonoidin 3-arabinozid-5-glucozid şi malvidin 3,5-diglucozid (Yoshitama ş.a., 1984). Organele aeriene
conţin şi flavonoli octa-O-substituiţi ca: digicitrina (3,5,6,7,8,4',5'-heptaMe) şi exoticina (3,5,6,7,8,3',4',5'-octaMe) şi flavone ca: meliternina. În
plantele acestei specii au mai fost identificaţi următorii pigmenţi: acid eleagic, delfinidină, glicozizi ai antocianidinelor acilate, mircetină, quercetină
sau/şi kampferol, glicozizi ai flavonolilor: quercetin3-arabinozid (avicularină), dihidroflavonoli, apigenină sau/şi luteolină, proantocianidine,
calcone şi aurone.
Yaakob (1990) a determinat compoziţia uleiului volatil extras din Polygonum minus şi a constatat că ponderea o deţin următorii componenţi:
dodecanal (33,60 %), decanal (26,60 %), sesquiterpene (4,22 %), 1-dodecanal (4,00 %), 1-decanol (2,58 %), beta-cariofillen (2,33 %), cariofilen
oxid (1,80 %), trans-beta-bergamoten (1,61 %), cariofillen oxid (1,80 %), trans-beta-bergamoten (1,61 ), tetradecanal (1,56 %), acid dodecanoic
(1,50 %), alfa-cucumen (1,46 % şi 1-nonanol (1,40 %).
Rădăcinile plantelor din acest gen conţin flavani 3-ol sub formă de ent-catechină, ent-epicatechină, ent-catechin 3-O-galat.
Extractele au acţiune antihemoragică şi antireumatică.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizează în tratarea infecţiilor cronice urinare, în prevenirea formării calculilor urinari şi în afecţiunile pulmonare.
Alte utilizări:
Medicina umană (polpulară): tulpinile florifere – sub formă de ceai – contra răcelilor, bolilor de piept; rădăcini, tulpini – sub formă de decoct pentru
tratarea diareei; tulpinile – folosite în băi împotriva reumatismului; rădăcini, părţile aeriene – ceai pentru vindecarea hemoroizilor.
Medicina veterinară (populară): decoctul plantei – pentru combaterea diareei la animale.
Vopsitorie: pentru coloratul firelor în albastru.
Apicultură: specie meliferă – furnizează culesuri de nectar şi polen.
Recoltare
Herba, prin smulgere sau cosire, in perioada de inflorire (mai - septembrie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POLYGONUM BISTORTA L.
Denumire populară: Răculeţ
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Organe utilizate
Se utilizează partea aeriană
Partea aeriană a acestei specii conţine: glucide, 3,46 % tannin, 7,4 % substanţe minerale, rezine, ceruri, şi gome. wax, gum, sugar, etc. Principiul
active este reprezentat de acidul polygonic.
Stimulantă, diuretică, emenagogă, antiseptică, diaforetică, şi vezicantă.
Importanţa
Medicinala, tananta
Utilizare
Extractele alcoolice din rădăcini şi frunze sunt folosite pentru a preveni otrăvirile, pentru tratarea malariei şi febrei intermitente. Produsul uscat şi
mărunţit se utilizează pentru tratarea rănilor iar decoctul, pentu tratarea diarei.
Conţinutul ridicat de tanin îi conferă o astringenţă pronunţată
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POLYGONUM HYDROPIPER L.
Denumire populară: Dintele dracului
Ardeiul dracului, Ardeiul porcului, Buruiana jermilor, Buruiana viermilor, Cânepă de apă, Iarbă iute, Iarba
puriceilor, Iarba purecilor, Iarba puricelui, Iarbă roşie, Iarba viermilor, Piparcă sălbatică, Piper de apă,
Piper de vale, Piperiu de apă, Piperiu de pureci, Piperul bălţii, Piperul broaştei, Piper de bălţi, Piper de
baltă, Troscot piperat, Troscot roşu
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă anuală; tulpina erectă sau ascendentă poate ajunge uneori până la 1 m lungime; este glabră, roşietică, ramificată, adesea cu rădăcini adventive
ce pornesc din nodurile bazale; frunzele alterne, lanceolate, verzi-lucioase pe partea superioară, adesea cu o pată neagră în formă de V, având pe
margini peri rigizi, scurţi; ochreea glabră, scurt ciliată - cele din partea superioară a tulpinii - neciliate; florile hermafrodite scurt pedunculate, în
inflorescenţe subţiri, laxe nutante; au perigonul verde sau roşietic, pronunţat glandulos, 6-8 stamine şi 2-3 stile; înflorirea are loc în iulie-septembrie;
fructul – de tip achenă fin rugos, uneori turtit, cu una din feţe pronunţat-convexă, ascuţit la vârf, învelit în perigonul persistent; toate părţile plantei
au un gust iute, pronunţat.
Specie de locuri umede, mlăştinoase, marginea lacurilor, locuri inundabile, şanţuri, marginea drumurilor formând grupuri începând de la câmpie
până în zona subalpină.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal organele aeriene ale acestei plante care conţin glucozizi fenolici.
Organele aeriene conţin următoarele substanţe: glucoză, fructoză, tanin (3,5 %), mucilagii, rutină, steroli (β-sitosterol glucozid sitosterol), acizi
(acid malic, melisic, caprionic, ellagic, formic, galic, valerianic).
Pigmenţii din organele aeriene ale acestei specii sunt reprezentaţi de substanţe flavonoide: rutinozidă, hiperozidă, quercitrozidă, ramnazină,
kampferol, quercetină, quercitrină, quercetin-7-glucozid, izoramnetină, persicarin.
Uleiurile volatile conţin: 1,4-cineol, α-pinen, β-pinen, borneol, bornil acetat, camfor, carvonă, alcool cinamic, fenconă, p-cimol, felandren,
poligononă, terpineol.
Seminţele conţin: sesquiterpene (izodrimeninol, izopolygodial).
Extractele obţinute din organele aeriene au proprietăţi vasoconstrictoare, hipotensive şi hemostatice.
Importanţa
Utilizare
Infuziile sunt folosite pentru tratarea gripei, tusei, dezinteriei şi gutei. Planta se foloseşte şi în cazul sângerărilor interne, bolilor uterine şi pentru
stimularea menstruaţiei.
Alte utilizări:
Medicina veterinară (polpulară): planta pisată – se punea pe răni deschise la animale sau infectate.
Vopsitorie: pentru coloratul firelor în galben.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POLYPODIUM VULGARE L.
Denumire populară: Iarbă dulce
Buruiană dulce, Ferecei, Fereci, Ferecuţă, Feregă, Feregă dulce, Feregea, Fereguţă, Fereguţă dulce,
Fereşea, Fericuşă, Ferigă, Feriguţă, Feriguţă dulce, Feristei, Ferucuţe, Iarbă dulce de munte, Iarbă dulce
de pădure, Iarba şerpului, Lemn dulce, Năvalnic, Rădăcină dulce, Rădăcină dulce de munte, spasul dracului
Regnul: Plantae
Încrengătura: Polypodiophyta (Pteridophyta)
Subîncrengătura:
Subclasa:
Familia: � Polypodiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă cu rizom puţin cărnos, acoperit de scvame brunii şi fibrişoare negricioase; frunze de 10-30 cm lungime, cu limbul liniar-lanceolat,
penat-partit; nervurile secundare ale lobilor inferiori sunt de 2-3 ori bifurcate; pe partea dorsală sporangii sunt grupaţi în sori rotunzi, nuzi, mari (2
mm diam), aşezaţi pe două rânduri paralele, de o parte şi de alta a nervurii mediane a segmentului; frunzele noi se dezvoltă primăvara şi la începutul
verii iar sporii sunt eliberaţi din martie până în septembrie.
Specie saxicolă, eurifită, helio-sciadofilă, frecventă din zona pădurilor de stejar până în etajul boreal.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizezază în scop medicinal rizomul şi rădăcinile uscate, recoltat primăvara şi toamna.
Componenţii chimici identificaţi în rizomul acestei plante sunt: glucoză (2,1 %), fructoză (2,1 %), zaharoză (15 %), amidon (6,3 %), ramnoză,
rezine, lipide, taninuri, mucilagii, catechine (2,5 – 3,7 %), steroli (β-sitosterol), metil-salicilat, fluoroglucină, derivaţi ai floroglucinolului (filicină),
Saponine: 26-O-metilpolipodosaponin, polipodosaponină, glicirrhizină (0,6 %),
Triterpene: cicloartenol, 31-norcicloartenol, epoxihopan, fernen, hopen, ciclolaudenol şi lophenol.
Acizi: acid malic, benzoic, butiric, cafeic, salicilic, glucocafeic, citriclauric, izovalerianic, lauric, stearic.
În frunzele acestei specii au fost determinaţi următorii pigmenţi: flavan 3-ol.
Extractele au proprietăţi expectorante, laxative şi vermifuge.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea bronşitelor, constipaţiilor şi a paraziţilor intestinali.
Alte utilizări:
Medicina umană (populară) – rizomii – decoct luat pentru afecţiuni pulmonare, tuse, dureri de rinichi; pisat, plămădit în rachiu – “pentru
arsuri��? la stomac şi umflătură la capul pieptului.
Medicina veterinară – rizomul – decoct dat animalelor bolnave pentru întărire.
Alimentaţie – rizomul – consumat datorită gustului dulceag şi a conţinutului în amidon.
Ornamental – planta decorativă prin frunze se cultivă pe pante, stânci umbrite, umede în zona montană.
Recoltare
Rizomi, cu cutite, toamna
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POPULUS BALSAMIFERA
Denumire populară: Plop
Regnul: Plantae
Ordinul: Salicales
Familia: � Salicaceae
Subfamilia:
Este un arbore cu scoarţa negricioasă, cu frunze oval lanceolate şi lung peţiolate şi cu florile grupate în amenţi.
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal mugurii, coaja de pe ramurile tinere, uscate la soare.
Componenţii chimici identificaţi în aceste organe sunt: ceruri, uleiuri volatile, taninuri, rezine, acizi fenolici, acizi graşi (acid cerotinic –
C26H52O2, acid azelaic C9H16O4), alcool salicilic (populin), salicortină (C20H24O10).
Au mai fost identificate:
Heterozide: populozidă, salicozidă.
Vitamine: γ-tocoferol, ţeta-tocoferol.
Glicozizi: salicină, salicortină, salirepozid şi populină.
Derivaţi benzenici: populină, temuloidină, tremulacină.
Sesquiterpene: curcumen.
Culoarea acestor plante se datorează prezenţei pigmenţior flavonoizi: crizină, tectocrizină, crizolol, tectocrizolol, apigenină, genkwnină, galangină,
izalpinină, dihidrokampferol, 3-oximetilkampferol, 3-oximetil-galangină, ramnetol, pinostrobină şi pinocembrină, calcone.
Uleiurile volatile conţin: acetofenonă, β-feniletilalcool, bisabolen, bisabolol, alcool cinamic, farnesen şi salicină.
În organele aeriene ale speciei Populus nigra au fost detrminaţi următorii pigmenţi: nigracină, tectocrizină şi schicortină.
Pant ş.a. (1991) au determinat compoziţia uleiurilor volatile din Populus deltoides si au constatat că ponderea o deţin următoarele substanţe: α-
bisabolol (26,00 %), ar-cumenen (17,00 %), trans-α-bergamoten (7,10 %), (E)-β-farnesen (7,10 %), γ-curcumen (6,40 %), β-bisabolen (4,40 %), β-
curcumen (4,00 %), β-cedren (2,30) şi linalool (1,00 %).
Extractele din scoarţă au proprietăţi tonice, antiseptice şi antimicrobiene iar substanţele flavonoide şi uleiurile volatile din extracte, au proprietăţi
diuretice, expectorante, tonice şi sudorifice.
Importanţa
Utilizare
Extactele sunt utilizate pentru tratarea bronşitei, intoxicaţiilor, nevralgiilor, reumatismului etc.
Este folosit intern ca antiinflamator, antiseptic intestinal şi urinar foarte bun, antiviral mediu, diuretic bun, depurativ mediu-slab, febrifug mediu,
hemostatic mediu, inhibă formarea şi dezvoltarea tumorilor, favorizează procesele de regenerare, reglator al activităţii hormonale, reîntineritor,
stimulent imunitar bun
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PORTULACA OLERACEA L.
Denumire populară: Iarbă grasă
Buruiană grasă, Dragoste, Floare de piatră, Graşiţă, Iarbă de grădină, Iarba porcilor, Iarbă grasă de
grădină, Iarba tunului, Pita porcului, Porcin, Porcină, Troscot gras, Urechelniţă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Familia: � Portulacaceae
Subfamilia: ��
Plantă anuală cu tulpina de 15-30 cm înălţime, ascendentă, glabră, cărnoasă, vişinie în partea inferioară, ramificată de la bază; frunzele opuse,
invers-ovate, sesile, îngrămădite la vârful ramurilor; prezintă stipele mici, setacee, adesea cu peri rari; florile hermafrodite, mici, galbene, sesile,
aglomerate la subţioara sau în vârful ramurilor, înconjurate de un involucru format din frunzele superioare; prezintă: 2 sepale căzătoare, (4)-5-(6)
petale libere, numeroase stamine şi ovar semiinferior cu 4-6 stigmate; înflorirea are loc în iunie-septembrie; fructul – de tip capsulă ovoidă se
deschide circular şi eliberează numeroase seminţe reniforme, lucioase, castanii închis.
Specie întâlnită pe soluri cu textură uşoară, nisipoasă, foarte răspândită în locuri cultivate, pe lângă drumuri, cărări, pârloage, staţiuni de cale ferată.
Organe utilizate
Frunzele, florile
Frunzele conţin: 93,2 % apă, 3,0 % glucide, 1,4 % proteine, 0,2 % lipide, 0,90 mg/ 100 g caroten şi 0,9 % fibre.
În 100 g frunze s-a determinat următorul conţinut de vitamine: 22 mg acid ascorbic, 0,50 mg nicotinamidă, 0,14 mg piridoxină, 0,11 mg riboflavină
şi 0,04 mg tiamină.
Conţinutul de elemente minerale determinate în 100 g ţesut edibil variază astfel: 450 mg potasiu, 106 mg magneziu, 79 mg calciu, 40 mg fosfor, 26
mg sodiu şi 2,7 mg fier.
Florile de Portulaca oleracea conţine următorii pigmenţi flavonoizi: cianidină sau/şi petunidină, quercdetină sau/ şi campferol, apigenină sau/şi
luteolină, C-glicoziziflavonoizi, proantocianidine.
Antiscorbutică, bactericidă, diuretică, febrifugă, emolientă, tonică, vermifugă.
Importanţa
Utilizare
Ca medicament se foloseste sub ceai sau infuzie, în tratamentul unor boli ale sistemului digestiv.
Alte utilizări:
Se consumă frunzele cărnoase şi acrişoare sub formă de salată. Această specie prezintă importanţă pentru valoarea energetic mică: 75 kJ/ 100 g,
pentru conţinutul în elemente minerale şi vitamine.
Medicina umană (polpulară): planta prezintă proprietăţi antiscorbutice.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POTENTILLA ANSERINA L.
Denumire populară: Coada racului
Argentină, Argindeană, Arginţică, Arginţel, Buboasă, Buruiană de scrinte, Buruiana junghiurilor, Coada
dracului, Forostoi, Iarba gâştii, Sclintiţă, Vintricea, Zolotnic
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: � Rosaceae
Subfamilia:
Este o plantă erbacee, perenă, de 15-50 cm înălţime; frunzele bazale lungi până la 20 cm, scurt peţiolate, întrerupt penat fidate iar cele superioare cu
mai puţine foliole serat dinţate pe margine; florile sunt aurii; înflorirea: mai-septembrie; fructul este o poliachenă.
Specie mezohigrofită-higrofită, eutrofă, mezotermă; frecventă în zona de stepă-etajul boreal, pajişti umede, pe malul apelor.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele de la baza plantelor şi tulpinile laterale, recoltate în timpul înfloririi.
Frunzele conţin: glucoză, fructoză, ramnoză, taninuri, fenoli, mucilagii, flavone, steroli, colină, substanţe amare şi substanţe minerale.
Extractele posedă proprietăţi antidiareice, antispastice, hemostatice şi antiseptice şi se utilizează pentru tratarea diarei şi a colicilor intestinali.
Potentila tormentilla (sclipeţi) conţine taninuri, cianodiglucozide, kampferol, tormentozidă şi chivozidă.
Extractele, datorită conţinutului de fenoli, au proprietăţi: astringente, hemostatice, antiinflamatoare, antispasmodice şi antidiareice.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Pentru tratarea diereei cronice şi indigestiilor. Ceaiul este folosit pentru tratarea hemoroizilor.
Alimentaţie - frunzele tinere se pot folosi la salată şi la supe de verdeţuri;
Medicină, umană, populară - uz intern - părţile aeriene ale plantei se folosesc pentru tratarea anemiei, colicilor gastrice, calculoze renale,
enterocolite; uz extern - tratarea gingivitelor;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea enteritelor, enterocolitelor.
Recoltare
Herba, cu secera sau coasa, la inflorit deplin
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: POTENTILA REPTANS L.
Denumire populară: Cinci degete.
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee, perenă, de 30-100 cm înălţime; tulpini florifere târâtoare înrădăcinate la noduri; frunzele toate peţiolate, palmate cu 5-foliole
obovate, cu margini dinţate; florile sunt galbene, solitare, axilare; înflorirea: iunie-august; fructul este o poliachenă.
Specie mezohigrofită, mezotrofă; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, pajişti umede, pe malul apelor.
Detalii...
Organe utilizate
Antispasmodică, astringentă, febrifugă.
Importanţa
Utilizare
Infuziile sunt utilizate pentru tratarea diarei, iar decoctul concentrat, pentru tratarea durerilor de dinţi.
Medicină, umană, populară - uz intern - părţile aeriene ale plantei se folosesc pentru tratarea anemiei, colicilor gastrice, calculoze renale,
enterocolite; uz extern - tratarea gingivitelor;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea enteritelor, enterocolitelor.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PRIMULA VERIS L.
Denumire populară: ciuboţica cucului
Sinonime ştiinţifice: P. Officinalis Hill.
aglică, aglice, agliş, agricea, agliţ, anchicel, andicel, anghelină, anglicei, calce, calţă, cinci clopoţele, cinci
foi, cheiţi colorate, ciuboţelele cucului, ciobotă mică, cizma cucului, ogliciu, oglincei, talpa gâştei, ţâţa
caprei, ţâţa oii, ţâţa vacii, urechiţa ursului
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Primulales
Familia: � Primulaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, înaltă până la 20 (35) cm, cu rizom scurt. Frunze ovate sau alungit ovate, foarte variate, la vârf obtuze, la bază contrase brusc, fără să
fie cordate sau atenuate în peţiol, rugoase pe margini, crenate sau ondulate, pe dos păroase, uneori tomentoase; peţiol aripat. Scapul mai lung decât
frunzele, la vârf cu o umbelă multifloră. Corolă mirositoare, rareori fără miros, galbenă aurie, cu 5 pete portocalii sau cu un inel. Fruct capsulă
elipsoidală cu pereţi subţiri, seminţe închis brune, verucoase. Înflorire IV-V.
Frecventă din zona pădurilor de stejar până în etajul bradului, în pajişti, la margini şi rarişti de păduri; specie mezofită, mezotrofă.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rizomii şi rădăcinile acestei specii, cât şi florile.
Rădăcinile conţin: saponine triterpenice (acid primulic A, B şi C), opt saponozide neutre, cinci saponine acide, heterozide (primverozidă,
primulaverozidă), glicozizi fenolici (gluco-chinacetofenonă-o-metilată), glicozizi ai acizilor hidroxibenzoici (primulaverina, primverina).
În flori se găsesc: acid eleagic, saponine şi pigmenţi flavonoizi (delfinidină, cianidină sau/ şi petunidină, antocianidine metilate, mircetină,
quercetină sau / şi kampferol, flavonoli metilaţi, flavonoli oxigenaţi, dihidroflavonoli: apigenină sau/ şi luteolină, flavone (primuletină, 2'-hidroxi-
flavonă, 5-hidroxi-6-metilflavonă, 3',4'-dihidroxiflavonă, 5,8,2'-trihidroxi-flavonă), flavanone, C-glicozilflavonoizi, deoxiflavonoide,
proantocianidine, malvidin 3-galactozid (primulină), rosindin-3,5-diglucozid, flavone: 5-hidroxi-flavonă, primetină).
În exudate se găsesc: flavone mono-O-substituite aşa cum sunt: primuletinul şi primetinul.
Extractele au acţiune emetică, expectorantă, sedativă, diuretică, antireumatică, sudorifică, calmantă, cicatrizantă şi hemostatică.
Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Rădăcinile sunt folosite în cazul bronţitelor cornice. Funzele au aceeaşi acţiune, dar un effect mai redus. Florile fără caliciu sunt folosite pentru
tataea migrenelor, iar împreună cu caliciul, în caz de bronşită şi gripă.
Cultivare
Mod de cultivare:
Rasad insamantat toamna in straturi reci si transplantat primavara
Recoltare
Flori, frunze
Valorificare
PRIMULAE FLORES – FLOARE DE CIUBOŢICA CUCULUI
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PRUNELLA VULGARIS L.
Denumire populară: Busuioc de câmp
Sinonime ştiinţifice: Brunella vulgaris Mnch., P. pratensis Schur; P. vulgaris f. typica Beck,
Buruiană de bubă rea, Coroabă, Gluga-ciobanului, Iarba lui Antonie, Iarba-lupăriei, Iarbă neagră, Iarba-
şopârlei, Izmă sălbatică, Plescăiţă, Rupturi, Şopârliţă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul:
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă; tulpină dreaptă sau ascendentă de 40 cm înălţime, glabră sau dispers şi aspru păroasă, verde sau violacee; frunze ovate sau ovat
alungite, perechea superioară se află la baza inflorescenţei; flori violete, foarte scurt pedicelate sau sesile, câte 4-6 în verticile; înflorirea: iunie-
august; fruct achenă ovoidală, lucioasă, brună.
Specie mezofită-mezohigrofită; frecventă în zona de silvostepă-etajul boreal, pajişti, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
Rădăcini, partea aerianană, flori
Rădăcinile acestei specii conţin: saponine triterpenice (acid betulinic).
În organele aeriene ale acestei plante au fost determinate următoarele substanţe: glucoză, galactoză, rutină, tanin, rezine, amine (galactozamină),
fenilpropanoizi (acid rozmarinic - 1,7 – 6,0 %), triterpene (acid ursolic, acid betulinic şi acid oleanolic) şi substanţe minerale.
Acizizi identificaţi în această plantă sunt: acid cis-cafeic, acid trans-cafeic, acid galacturonic, acid gluconic.
În flori s-a determinat prezenţa: pigmenţilor (cianidinei, delfinidinei), compuşilor fenilpropanoizi (acidului rozmarinic - 0,2 – 1,9 %), fenconei şi
camforului.
În rădăcini s-a identificat prezenţa saponineşpr triterpenice (acid betulinic).
Extractele obţinute din organele aeriene sunt astringente, vulnerare, tonice, hipotensive, antimutagene şi anti-HIV.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea hemoroizilor, diareei, hemoragiilor şi sub formă de cataplasme, pentru tratarea rănilor, arsurilor şi înţepăturilor de
insecte.
Medicină umană, populară - uz intern: părţile aeriene ale plantei au proprietăţi antitusive, antiinflamatorii, antidiareice etc., uz extern: tratarea
furunculelor;
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PRUNUS DOMESTICA L.
Denumire populară: Prun
Sinonime ştiinţifice: Prunus domestica L. subsp. domestica, Prunus domestica subsp. oeconomica
(Borkh.) C.K.Schneid.
Perj
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: � Rosaceae
Subfamilia:
Arbore înalt de până la 12 m înălţime, lipsit de spini de obicei; frunzele sunt obovate pubescente pe ambele feţe, cu margini serat-crenate; florile
albe sunt dispuse câte 1-2 pe pediceli pubescenţi, lungi de 5-20 mm; înflorirea martie-aprilie; fruct drupă.
Specie termofilă, rezistentă la secetă; cultivat fructifer.
Organe utilizate
Fructele
Frunzele de prun şi scoarţa conţin glucozizi cianogenetici aşa cum este: prunasina.
Prunele au un conţinut de 0,60 % proteine, 0,17 % lipide şi 14,50 % glucide, din care: 2,74 % glucoză, 2,06 % fructoză şi 2,78 % zaharoză. În prune
s-au mai detrminat: 0,76 % pectine, 0,23 % celuloză, 3,10 % sorbitol, 0,30 % lignine, 6,0 mg / 100 g β-sitosterol precum şi cantităţi mic de
serotonină, tiramină şi triptamină.
Aciditatea totală a fructelor este de 1,36 % acid malic şi este determinată de prezenţa acidului malic (1,22 %), acidului citric (0,03 %), acidului
oxalic (0,01 %), acidului cafeic (20 mg/ 100 g), acidului clorogenic (9,0 mg/ 100 g), acidului p-cumaric (2,4 mg/ 100 g) şi acidului ferulic (0,9 mg/
100 g).
Vitaminele sunt reprezentate în principal de acidul ascorbic (5,4 mg/ 100 g). Prunele mai conţin următoarele cantităţi de vitamine, raportate la 100 g
fruct: 0,80 mg tocoferol, 0,44 mg nicotinamidă, 0,18 mg acid pantotenic, 0,07 mg tiamină şi 0,04 mg riboflavină.
Conţinutul prunelor în substanţe minerale variază între 0,40 şi 0,60 %. În 100 g fruct s-au detrminat: 221,00 mg potasiu, 18,00 mg fosfor, 14,00 mg
calciu, 10,00 mg magneziu, 1,70 mg sodiu, 1,50 mg clor, 0,44 mg fier, 0,34 mg bor şi 0,09 mg cupru.
Culoarea prunelor se datorează prezenţei antocianilor: cianidin 3-glucozid, cianidin 3-rutinozid, peonoidin 3-glucozid şi peonoidin 3-rutinozid.
(Harborn şi Hall, 1964).
Prunus cerasifera (corcoduş) conţine antociani: anthirrinin-ramnogicozid, cianidin 3-gentiobiozid (mecocianină), flavone: glucogenevanină,
izoflavone: prunetină
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Vinul de prune uscate este recomandat în cazuri de anemie constipaţie, gută, nefrită şi reumatism.
Prunele sunt consumate fie în stare proaspătă fie sub formă de gem, dulceaţă, compot, găluşte, cozonac, salată de fructe, prăjituri. Prunele se pot
consuma şi în stare deshidratată. Din prune se obţine suc de prune fermentat, ţuica şi palinca.
Prunele au o valoare energetică scăzută (259 kJ/ 100 g), dar sunt importante în alimentaţie pentru conţinutul lor în acizi, vitamine şi glucide solubile
care au efectul de stimulare a apetitului, digestiri şi purgaţiei.
Industrie - fructele sunt folosite în industria alimentară în vederea preparării de dulceaţă, compot, sirop, rachiu;
Medicină, umană, populară - uz intern - fructele proaspete au efect laxativ, diuretic, emolient; uz extern - multe plante medicinale se macerează în
ţuică şi se utilizează pentru frecţii;
Cosmetică - din fructele proaspete se realizează o mască astringentă pentru tenul cu pori deschişi;
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PSALIOTA HORTENSIS
Denumire populară: Ciuperca cultivată
Regnul: Fungi
Încrengătura: Mycophyta
Subîncrengătura:
Clasa: Basidiomycetes
Subclasa:
Ordinul: Agaricales
Familia: � Agaricaceae
Subfamilia:
Este o ciupercă pe miceliul căreia se formează corpul de fructificare, comestibil, alcătuit dintr-un picior şi o pălărie.
Organe utilizate
Această ciupercă are o valoare energetică scăzută: 103 kJ/ 100 g parte edibilă, determinată de cănţinutul scăzut de glucide (3,0 %), lipide (0,24 %) şi
proteine (2,74 %).
Ţesuturile acestei ciuperci conţin 0,18 % glucoză, 0,08 % fructăză, 0,05 % zaharoză, 1,15 % manitol şi 12 mg/ 100 g acid fumaric.
Conţinutul în vitamine este relativ scăzut, în 100 g ţesut s-au identificat: 4,9 mg acid ascorbic, 5,2 mg nicotinamidă, 2,1 mg acxid pantotenic, 0,44
mg riboflavină, 0,10 mg tiamină, 0,07 mg tocoferol, 0,06 mg piridoxină, 0,02 mg acid folic şi 0,02 mg filochinonă.
Conţinutul de aminoacizi este relativ ridicat. Astfel, în 100 g ţesut edibil se gîsesc: 200 mg arginină, 170 mg lizină, 120 mg leucină, 110 mg
izoleucină, 90 mg valină, 87 mg treonină, 74 mg fenilalanină, 57 mg histidină, 24 mg triptofan, 23 mg metionină şi 14 mg cistină.
Dintre elementele minerale ponderea o reprezintă potasiul (0,42 %), fosforul (0,12 %) şi florul (0,07 %). În cantitate mai mică au fost determinate
următoarele elemente minerale: borul (5,40 mg/ 100 g), sodiul şi calciul (0,80 mg/ 100 g), fierul (1,26 mg/ 100 g), cuprul (0,40 mg/ 100 g) şi zincul
(0,39 mg/ 100 g).
Importanţa
Utilizare
Se consumă divers prelucrată (ciulama, tocăniţă etc.) sau se conservă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PTELEA TRIFOLIATA L.
Denumire populară:
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: � Rutaceae
Subfamilia: � Subclasa
Este un arbust-arboraş de 2-8 m înălţime, cu frunze trifoliate, alterne, cu fructul samară.
Organe utilizate
Organele aeriene
Organele aeriene ale acestei plante conţin:
Alcaloizi furochinolinici (kokusaginina, skimmiamina sau β-fagarina, pteleina, dictamnina, maculosidina);
Furanocumarine (izopimpinelina, marmesina, phelopterina).
Steroli: β-sitosterol, daucosterol.
Cumarine: marmesin, marmesinin, bergapten, izopimpinellin.
Dihidroxicumarine: scopolină, scopoletină.
Flavone: diosmină.
Glicozizi fenolici: coniferozid.
Antimicrobiană pe Mycobacterium tuberculosis şi unii fungi (clorura de pteleatinium), tonică (scoarţa de pe rădăcină).
Importanţa
Toxica,
medicinala
Utilizare
Afecţiuni ale stomacului, reumatism.
Toxicitate
Contraindicaţii
Necunoscute la dozele terapeutice; sunt posibile unele reacţii fototoxice (prin furanocumarine).
Dozare
Supradozare
Forme farmaceuitice:
Extract, tincturi.
Nesemnalate.
Conservare:
Cultivare:
Valorificare:
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Rasad obtinut in straturi reci si transplantat primavara (germinatie foarte slaba)
Recoltare
Fructe
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PTERIDIUM AQUILINUM (L.) Kuhn.
Denumire populară: Ferigă de câmp
Regnul: Plantae
Încrengătura: Polypodiphyta
Subîncrengătura:
Subclasa:
Familia: � Dennstaedtiaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Partea aeriană, rizomii
Partea aeriană a plantei conţine: glucide (arabinoză, glucoză, galactoză, manoză, ramnoză, xiloză, amidon), proteine (1,0 – 11,4 %), tanin,
cianoglicozizi (prunazin), glicozizi (pterozid A),
- Acizi: acid cicoric, acid cafeic, acid cinamic, acid cafeil-tartric, acid ferulic, acid fumaric, acid p-cumaric, acid protocatechuic, acid shikimic, acid
succinic, acid vanilic.
- Pigmenţi: β-caroten, izoquercitrină, kampferol-3-0-glucozid, kampferol-3-ramnoglucozid, procianidin, prodelfinidin, quercetină, rutină, tilirozid.
- Glucozizi steroidali: ponasterozid A,
- Glicozizi amari: ptaquilozid,
- Compuşi mutageni: aquilid A, ptaquilozid, pterolactam.
Rizomii conţin: glucide (amidon), proteine, tanin, lipide, glicozizi (pterozid A), glicozizi amari (ptaraquilin).
Tulpinile tinere au acţiune diuretică şi vermifugă iar rădăcinile au acţiune antiseptică, antiemetică şi tonică.
Importanţa
Utilizare
Tulpinile tinere sunt folosite pentru tratarea cancerului, frunzele pentru tratarea artritei iar decoctul din plante, pentru tratarea tuberculozei. Tinctura
din rădăcini este folosită pentru tratarea reumatismului.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PULMONARIA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Mierea ursului
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: � Boraginaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Astingentă, antidiareică
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Reduce congestia bronhiilor, fiind utilizată la tatarea bronşitei şi laringitei. Utilizată sub formă de cataplasmă, reduce inflamaţiile produse de leziuni
sau arsuri.
Recoltare
Fruzele, prin strunjire, de pe tulpinile florifere, primavara (martie - mai), si de pe lastarii sterili (sfarsitul verii - inceputul toamnei)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PUNICA GRANATUM L.
Denumire populară: Rodie
Rodiu, Arodie, Bodier, Pitlijan, Pitlingean, Pomogram, Roidă, Rubin
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Myrtales
Familia: Punicaceae��
Subfamilia:
Arbust; tulpină de 1-5 m înălţime; frunze scurt peţiolate, alungit lanceolate, pieloase, glabre, lucioase pe faţa superioară; flori roşii; înflorirea mai-
august; fruct bacă globuloasă, galbenă intens până la roşu aprins.
Plantă cultivată rar, numai în sud, în staţiuni calde şi adăpostite.
Organe utilizate
În medicina naturistă se utilizează scoarţa de pe rădăcini şi ramuri, florile şi fructele.
Componenţii activi identificaţi în scoarţa tulpinii acestei plante sunt: manitol, alcaloizi (0,1 – 0,7 %), 20-25 % tanin galic (punicalin, punicalagin),
flavonoizi (casuariină), alcaloizi piperidinici (0,4% în scoarţa de pe tulpină, 0,8 % în scoarţa de pe rădăcină: izopeletierina, N-metilizopeletierina,
pseudopeletierina).
Alcaloizii cu nucleu piperidinic sunt reprezentaţi de: peletierină, izopeletierină, metil-izopeletierină, metil-peletierină şi pseudopeletierină.
Vitamine: acid ascorbic.
Steroli: beta-sitosterol.
Florile de rodie conţin: triterpene (acid asiatic, acid maslinic) şi pigmenţi (pelargonidin-3,5-diglucozid).
Coaja fructului se caracterizează prin prezenţa de 25-28 % taninurilor galice (punicalin sau granatina D, punicalagin sau granatin C, granatina A,
granatina B).
Fructele conţin: glucine: glucoză, fructoză, pectine (2 – 4 %), manitol (1,8 %), lipide (0,1 – 3,8 %), proteine (0,7 – 7,3 %), rezine, taninuri,
polifenoli (0,2 – 1,0 %), acid ursolic, fitosteroli (170 – 892 ppm).
Acizi fenolici: acid galic (0,09 – 4,0 %), acid clorogenic, acid neoclorogenic, acid p-cumaric, acid protocatehic.
Acizi organici: acid malic, acid oxalic, acid citric.
Vitamine: acid ascorbic (40 – 636 ppm), niacină (3 – 50 ppm), acid pantotenic (6 – 31 ppm), riboflavină, tiamină, niacină.
Culoarea fructelor este datorată prezenţei următorilor pigmenţi: cianidin -3-glucozid, delfinidin 3-glucozid, cianidin 3,5-diglucozid pelargonidin 3-
glucozid, cianidin 3,5-diglucozid, delfinidin 3,5-diglucozid şi pelargonidin 3,5-diglucozid, flavogallol, izoquercetrină, malvidină, caroten.
Seminţele de rodie conţin: amidon, lipide (5 – 20 %), acizi graşi (acid arahidic, acid linoleic, acid oleic, acid palmitic, acid punic, acid stearic),
cerebrozide, steroizi (estradiol, estronă) şi numeroşi compuşi fenolici (acid 3,3'-di-O-metilelagic, acid 3,3',4'-tri-O-metilelagic, fenetil rutinozida,
icarizide, coniferil 9-O-[beta-D-apiofuranozil(1-6)]-O-beta-D-glucopiranozida, sinapil 9-O-[beta-D-apiofuranozil(1-6)]-O-beta-D-glucopiranozida)
şi steroli (daucosterol).
Astringentă, antidiareică (prin tanin); antihelmintică, amoebicidă (prin alcaloizi); antimalarică, antimicrobiană pe Escherichia coli, Pseudomonas
aeruginosa, Candida albicans, Cryptococcus neoformans, Staphylococcus aureus, Aspergillus fumigatus şi Mycobacterium intracellulare (anumite
fracţiuni galice şi elagice); antioxidantă şi citotoxică pe linii experimentale de cancer pulmonar şi laringian (prin polifenolul punicalagin);
hipoglicemiantă (extractele din flori inhibă alfa-glucozidaza; taninul galic acţionează la nivelul receptorilor PPAR-gamma).
Importanţa
Utilizare
Tulpina şi rădăcina se pot folosi în diaree, dizenterie (uz intern), hemoroizi (uz extern); Punica granatum este remediu homeopat în tulburări gastro-
intestinale.
Alte utilizări:
Seminţele de rodie în India sunt uscate şi utilizate pentru a aromatiza mâncarea. Acest condiment are un gust subtil, dulce acrişor şi în acelaşi timp
caustic. Grenadina, suc concentrat din seminţe proaspete de rodie este folosit în India pentru deserturi şi pentru a marina carnea, datorită
conţinutului ridicat de enzime proteolitice. Seminţele de rodie sunt o alternativă pentru stafide în dulciurile europene. În Asia de Vest sucul din rodie
este folosit pentru a înăcri mâncarea.
În industrie se foloseşte sucul fructului pentru prepararea şerbetului şi siropului.
În scop tinctorial, se foloseşte scoarţa pentru colorarea mătasei şi lânei.
Toxicitate
Contraindicaţii
Nesemnalate.

Necunoscute la doze terapeutice; conţinutul ridicat în tanin poate determina iritaţii gastrice.
Datorită conţinutului în alcaloizi, scoarţa de pe tulpină şi rădăcină poate produce vomă, ameţeli, tulburări vizuale, colaps circulator, hipotermie şi
posibil moarte prin insuficienţă respiratorie. Dozele toxice sunt de ~ 80 g.
Forme farmaceutice
Decoct, macerat, extracte lichide.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: PYRUS COMMUNIS L.
Denumire populară: Părul.
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: � Rosaceae ��
Subfamilia:
Arbore ce poate ajunge până la 20 m înălţime; frunzele sunt ovate, coriacee (pieloase), la maturitate glabre; florile sunt albe, neplăcut mirositoare,
grupate în inflorescenţă de tip corimb; înflorirea: aprilie-mai; fruct poamă piriformă.
Organe utilizate
Fructe, frunze
Frunzele de păr conţin glucozidul fenolic: arbutină, care reprezintă un antiseptic pentru căile urinare şi are un efect diuretic.
Fructele acestei plante au un conţinut de 0,47 % proteine, 0,29 % lipide, 12,80 % glucide din care 2,30 % gluccoză, 2,50 % fructoză şi 3,50 %
zaharoză. Acestea mai conţin 0,53 % pectine, 0,67 % celuloză, 1,40 % sorbitol, 0,45 % lignine şi 7,00 mg/ 100 g β-sitosterol.
Aciditatea totală a acestor fructe este scăzută: 0,35 % acid malic şi este detrminată de prezenţa următorilor acizi: acid malic 0,17 %, acid citric 0,14
%, acid clorogenic 0,25 mg/ 100 g şi acid oxalic 0,53 mg/ 100 g.
Conţinutul în vitamine al perelor este relativ scăzut şi variază astfel: 4,60 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,43 mg/ 100 g tocoferol, 0,22 mg/ 100 g
nicotinamidă, 0,06 mg/ 100 g acid pantotenic şi 0,04 mg/ 100 g riboflavină.
Conţinutul în substanţe minerale variază între 0,23 şi 0,40 %. În 100 g fruct au fost detrminate următoarele cantităţi de elemente minerale: 126,00
mg potasiu, 15,00 mg fosfor, 10,00 mg calciu, 7,80 mg magneziu, 2,10 mg sodiu, 2,00 mg clor, 0,26 mg fier, 0,23 mg zinc şi 0,18 mg bor.
Importanţa
Utilizare
Perele sunt importante pentru rolul pe care îl au în stimularea digestiei şi prin efectul lor purgativ.
Industrie - fructele sunt folosite în industria alimentară în vederea preparării de dulceaţă, compot, marmeladă, sirop, cidru, ţuică, lemnul este utilizat
pentru sculptură fină;
Medicină, umană, populară - uz intern - scoarţa are proprietăţi astringente, antidiareice, febrifuge, frunzele au proprietăţi antiseptice, calmante,
diuretice, florile au proprietăţi antiinflamatorii şi se recomandă în cistite; fructele stimulează digestia, funcţia glandelor endocrine, vitaminizează
organismul, etc., uz extern - tratarea infecţiilor faringiene, amigdalitei (maceratul din frunze se foloseşte la gargară);
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: QUERCUS ROBUR L.
Denumire populară: Stejar
Gărin, Goron, Goronaş, Gorun, Sledun, Slodun, Săjer, Stejar, pedunculat, Stejariu, Stejar de luncă, Sterjar,
Şledun, ştojar, Terş, Trăjer, Tufan,
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Fagales
Familia: � Fagaceae
Subfamilia: Quercoideae ��
Arbore, cu tulpina până la 50 m înălţime şi coroana largă, neregulată, formată din ramuri noduroase; ritidomul format timpuriu este adânc brăzdat,
brun-negicios, persistent; lujerii anuali brun verzui, glabri au lenticele mici şi rare; mugurii ovoizi cu 4-5 muchii longitudinale; frunzele simple,
alterne, îngrămădite spre vârful lăstarilor sunt obovate, penat-lobate, cu lobii rotunjiţi, la bază auriculate; limbul la maturitate pielos pe faţa
inferioară, glabru sau uşor pubescent pe nervuri pe partea dorsală; florile unisexuate, repartizate monoic: cele mascule grupate în amenţi subţiri,
cilindrici, penduli; florile femele sunt grupate câte 2-5 pe pedunculi lungi; înflorirea are loc în mai; fructele sunt de tip achenă (ghinde); se găsesc
câte 2-5 pe pedunculi de 3-6 (10) cm lungime şi sunt protejate pe cca 1/3 din lungimea lor de cupe individuale hemisferice, cu solzi ovat-
triunghiulari, strâns alipiţi, plani, fin-cenuşiu pubescenţi, cu marginile concrescute şi numai la vârf liberi.
Specie euritermă, eurifită; formează păduri de amestec împreună cu alte foioase (păduri de şleau), uneori arborete curate (stejărete), în regiunea de
câmpie şi de coline joase în care pătrunde de-a lungul văilor. Cultivat în plantaţii forestiere.
Detalii...
Organe utilizate
scoarţa de pe ramuri tinere şi frunzele.
Ritidoma speciei Quercus robur conţine: taninuri catehice monomeri (catehol, epicatehol, galocatehol); taninuri elagice (castalgin, pedunculagin,
vesvalagin, 2,3-(S)-hexahidroxi-difenoil-glucoza); flavano-elagotaninuri (acutisimin A şi B, eugenigrandin, guajavacin B, stenophyllanin C); tanin
galic; proantociani di- şi oligomeri (procianidina B3 şi galocatechin(4,8)-catechina sunt majoritari); flavone (cvercetol), triterpene.
S-a mai pus în evidenţă prezenţa următoarelor substanţe: amidon, pectine, rezine, saponine (10 %), rezine, β-sitosterol, mezoinozitol, triterpene
(friedelin, friedelinol, friedelanonă), pentaciclitoli (viburnitol).
Astringentă, antidiareică, antiinflamatoare, antimicrobiană şi antihelmintică (prin tanin).
Importanţa
Medicinala, tananta, producatoare de lemn
Utilizare
Diaree (uz intern), inflamaţii dermice, genitale şi anale (uz extern), ale cavităţii orale şi ale faringelui (gargarisme).
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): coaja – în diferite reţete folosită pentru dureri de dinţi, gingivite, pentru spălatul rănilor, combaterea transpiraţiei şi
reumatismului picioarelor; ghinda – prăjită, pisată pentru diaree la copii; frunzele - fiarte erau folosite în ascită.
Apicultură: specie meliferă – furnizează culesuri de polen şi mană.
Protecţia mediului: datorită sistemului radicular puternic asigură optimizarea regimului hidrologic şi un drenaj biologic eficient în staţiunile cu
exces de umiditate.
Ornamental: arbore atractiv prin port, masivitate, folosit pentru constituirea masivelor păduroase în parcuri sau a grupărilor monumentale în poieni.
Scoarţa, galele – pentru tăbăcitul pieilor.
Frunzele şi fructele se utilizezează pentru colorarea fibrelor de lână în nuanţe bej, kaki, gri sau verde.
Fibrele mordate cu sulfat de aluminiu şi fier şi vopsite în extractul obşinut prin fierberea fructelor uscate şi măcinate, se colorează în bej. Dacă
acestea se retratează cu bicromat de potasiu, se colorează în bej închis.
Lâna mordată cu bicromat de potasi, vopsită cu extractul obţint din fructe şi retratată cu sulfat de cupru, se colorează în kaki iar dacă retratarea se
face cu sulfat feros, se colorează încenuşiu.
Lâna mordată cu sulfatde aluminiu şi fier şi vopsită cu extractul obţinut din frunze proaspăt culese la care s-a adăugat sulfat feros, se colorează în
verde închis.
Ghindele se folosesc în diareea copiilor (tradiţional, în România).
Toxicitate
Contraindicaţii
Eczeme sau arsuri dermice pe suprafeţe mari (taninurile se pot absorbi şi determină hepatotoxicitate – studii pe animale), pusee febrile infecţioase,
insuficienţa cardiacă stadiile III şi IV, hipertonie stadiul IV.

Necunoscute la doze terapeutice; posibile tulburări digestive (taninurile pot inhiba secreţia gastrică); trebuie evitat contactul ocular cu decoctul
respectiv.
Taninul poate împiedica absorbţia alcaloizilor şi a unor medicamente alcaline.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RANUNCULUS BULBOSUS L.
Denumire populară: Picioul cocoşului
Regnul: Plantae
Familia: � Ranunculaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Herba conţine cafeoilglucoză, alcaloizi (anemonin), lactone (protoanemonin) şi glucozizi (ranunculin).
Antispasmodică şi diaforetică.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Decoctul din plantă este folosit pentru tratarea bolilor venerice, sucul este folosit pentru tratarea reumatismului şi a gutei iar tinctura pentru tratarea
sciaticei.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RANUNCULUS SCELERATUS L.
Denumire populară: Boglari
Regnul: Plantae
Familia: � Ranunculaceae
Subfamilia:
Utilizare
Planta trebuie folosită proaspătă deoarece prin uscare îşi pierde însuşirile.
Frunzele şi rădăcinile sunt folosite extern, pentru tratarea reumatismului. Seminţele sunt folosite pentru tratarea gripei, debilităţii şi reumatismului.
Tinctura în doze diluate se foloseşte pentru tatarea durerilor acute şi a nevralgiei.

Frunzele zdrobite şi puse pe piele determină formarea de pustule dureroase, care se vindecă greu.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RAPHANUS SATIVUS L. convar. niger (Miller) DC
Denumire populară: Ridichi negre
Rădichi, Rădichi albe, Rădiţă, Rădişi, Rădiţi, Ridiche tomnatică, Ridichi de bere, Ridichi de iarnă, Ridichi de
toamnă, Ridichi de vară, ridichi negre de iarnă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales (Cruciferales)
Familia: � Brassicaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee bisanuală având rădăcina şi hipocotilul tuberizate, de 3-20 cm în diametru, cu zona internă compactă, cu gust înţepător; tulpina
floriferă dreaptă, cilindrică, puternic ramificată, rigid păroasă, înaltă până la 100cm; frunzele inferioare peţiolate, mari, pubescente, lrat-penat-
sectate, cele tulpinale lanceolate, sectate; flori pe tipul 4, grupate în raceme laxe, sunt urât mirositoare, mari, albe, roz-pal sau violet, cu nervaţiuni
mai închise la culoare; înfloreşte din mai până în septembrie; fructele de tip silicvă indehiscentă, cu interior spongios.
Specie cultivată ca alimentară.
Organe utilizate
Ridichile negre au o valoare energetică foarte scăzută (86,7 kJ/ 100 g) determinat de conţinutul scăzut de glucide (3,85 %), proteine (0,9 – 1,1 %) şi
lipide (0,1 – 0,2 %) şi de conţinutul mai mare de apă (92,7 – 94,3 %). S-a detrminat de asemenea un conţinut scăzut de glucoză (0,64 %, fructoză
(0,39 %), campesterol (5 mg/ 100 g) şi β-sitosterol (6,0 mg/ 100 g), precum şi glucosinolaţi (4-metiltio-3-butenil-glucosinolat, glucobrasicozida,
sinigrin, glucoraphanina); poliholozide, fitosteroli, săruri minerale, oze, vitamine.
Conţinutul în vitamine al ridichilor negre este foarte scăzut şi variază între 0,02 mg/ 100 g în cazul acidului folic şi 0,4 mg/ 100 g pentru
nicotinamidă.
În ceea ce priveşte conţinutul în substanţe minerale, în 100 g ţesut edibil s-au determinat 322 mg potasiu, 33 mg calciu, 29 mg fosfor, 19 mg clor, 18
mg sodiu, 15 mg magneziu şi 2 mg bor.
Coleretică, expectorantă, antimicrobiană, antivirală, de creştere a motilităţii gastrointestinale.
Importanţa
Utilizare
Tuse, bronşite, dispepesii, dischinezii biliare.
Medicină umană (populară): - partea tuberizată se întrebuinţa ca leac pentru “brâncă��? (erizipel), în bolile de plămâni, contra tusei, durerilor de
piept, a diareei şi dezinteriei.
Toxicitate
Contraindicaţii
Litiază biliară.

Necunoscute la dozele terapeutice; consumul de cantităţi mari poate determina iritaţii la nivel gastro-intestinal.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RAPHANUS SATIVUS L. convar. sativus
Denumire populară: Ridichi de lună
Sinonime ştiinţifice: R. sativus var. radicula Pers
Ridichi roşii
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Capparales (Cruciferales)
Familia: � Brassicaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală având hipocotilul tuberizat, de 1-3 cm în diametru; tulpina floriferă dreaptă, cilindrică, puternic ramificată, rigid păroasă,
înaltă până la 100cm; frunzele inferioare peţiolate, mari, pubescente, lrat-penat-sectate, cele tulpinale lanceolate, sectate; flori pe tipul 4, grupate în
raceme laxe, sunt urât mirositoare, mari, albe, roz-pal sau violet, cu nervaţiuni mai închise la culoare; înfloreşte din mai până în septembrie; fructele
de tip silicvă indehiscentă, cu interior spongios.
Specie cultivată ca alimentară.
Organe utilizate
Ridichile de lună, ca şi cele negre, au o valoare energetică scăzută (80,67 kJ/ 100 g), corelată cu conţinutul redus de glucide (3,5 %), proteine (1,0
%) şi lipide (0,14 %), aşa după cum rezultă din datele obţinute de Souci ş.a. (1981). Cantităţi mici s-au determinat şi în cazul glucozei (1,3 %),
fructozei (0,73 %), zaharozei (0,11 %) şi a celulozei (0,7 %).
Comparativ cu ridichile negre, acestea au un conţinut mai mare de acid ascorbic (29 mg/ 100 g) şi un conţinut asemănător în ceea ce priveşte
celelalte vitamine: 0,02 mg/ 100 g în cazul acidului folic şi 0,25 mg/ 100 g în cazul nicotinamidei.
Conţinutul în substanţe minerale al ridichilor de lună variază între 0,79 şi 1,0 %. În 100 g ridichi s-au detrminat 255 mg potasiu, 44 mg clor, 34 mg
calciu, 26 mg fosfor, 17 mg sodiu, 8 mg magneziu şi 1,5 mg fier.
Culoarea ridichilor roşii este datorată prezenţei următorilor pigmenţi: cianidin şi pelargonidin -3-soforozid-5-glucozid acilaţi cu esterii acizilor p-
cumaric, ferulic şi cafeic.
Ridichea roz este un bun antiseptic general, este antirahitică, astringentă, diuretică, digestivă, antiscorbutică, pectorală, tonică, laxativă şi, mai cu
seamă, un bun drenor hepatic şi renal.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Este bine ca această legumă să nu lipsească din alimentaţia zilnică, mai ales în cazul celor care suferă de indigestie, balonare, litiază biliară,
afecţiuni pulmonare, rahitism şi demineralizare, inapetenţă, reumatism sau hepatism.
Sucul stimulează apetitul şi digestia, frunzele şi seminţele se folosesc în tratarea astmului iar rafanina din această plantă are acţiune antibacteriană.
Alte utilizări:
Având un continut caloric scăzut (20 calorii la 100 de grame) sunt recomandate în diverse cure de slăbire.
Datorită conţinutului ridicat de vitamina C, ridichile de lună sunt benefice pentru toate afecţiunile care au la bază carenţe ale acestei vitamine. În
afecţiunile cronice sunt indicate curele cu suc de ridiche, care nu are un miros plăcut, din cauza substanţelor sulfuroase pe care le conţine.
Cele mai multe dintre gospodine aruncă de obicei frunzele ridichilor, considerându-le neutilizabile. Frunzele de ridiche au un conţinut ridicat de
vitamina B şi C şi se pot consuma fără probleme, împreună cu rădăcinile, în salate. Frunzele, consumate crude, ajută la digestia rapidă a alimentelor
şi la eliminarea toxinelor din organism. De asemenea, se mai pot folosi şi la aromarea ciorbelor şi a supelor: după ce se stinge focul, se adaugă
frunzele tocate şi se acoperă oala cu un capac timp de câteva minute.
Frunzele de ridiche conţin vitaminele A, B1, B2 şi vitamina C, având efecte antitoxice şi depurative puternice, mai ales în cure indelungate. Cura cu
frunze de ridiche de lună este recomandată în sângerările gingiilor, astenie, tulburările de ritm cardiac şi somnolenţă. De asemenea, cura de o lună
cu salată preparată din frunze de ridiche este un excepţional detoxifiant pentru intregul organism, ajuta la refacerea florei intestinale, protejează
stomacul şi elimină o bună parte din bolile infecţioase care apar atunci când sistemul imunitar este slăbit după administrarea abuzivă de
medicamente.
Medicină umană (populară): - partea tuberizată se întrebuinţa pentru tratarea tusei; zeama se folosea şi pentru calmarea durerilor de burtă şi
împotriva veninului.
Medicină veterinară (populară): - partea tuberizată, tăiată mărunt se dădea cailor care tuşeau.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RHAMNUS CATHARTICA L.
Denumire populară: Verigar
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: � Rhamnaceae
Subfamilia:
Este un arbore de 2-4 m, cu ramuri terminate, de obicei, cu un spin. Frunzele eliptice au peţiolii lungi şi sunt dispuse opus. Florile grupate câte 2 – 5
au culoare verzui-gălbuie, iar fructele sunt drupe sferice de culoare neagră.
Organe utilizate
Rhamni catharticae fructus
Fructele acestei specii conţin:
- 2-7 % derivaţi antracenici (glucofrangulozida A, frangulozida A); 1-2 % flavonoide (catharticin, xanthorhamnina); 3-4 % tanin (oligomeri
proantocianici).
Laxativă, diuretică.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Constipaţie acută.
Alte utilizări:
Extractele apoase sunt utilizate pentru colorarea lânei în nuanţe galben bruniu, brun gălbui, brun, vernil, verde şi kaki verzui.
Lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu, vopsită în extractul obţinut din fructe proaspete şi retratată cu bicromat de potasiu, se colorează în
galben-bruniu, dacă retratarea se face cu sulfat feros se obţine culoarea brun iar dacă atât mordarea, cât şi retratarea se face cu bicromat de potasiu,
se obţine o culoare brun-gălbui.
Toxicitate
Contraindicaţii
Ostrucţii intestinale, apendicită, afecţiuni ale vezicii urinare sau uterine, sarcină, mame care alăptează, femei în perioada ciclului menstrual, copii
mai mici de 12 ani, vârstnici

Utilizarea îndelungată (mai mult de 7-14 zile) determină tulburări electrolitice (în special hipopotasemie), hiperaldosteronism, inhibarea motilităţii
intestinale, nefropatii, edeme etc.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Dcoct, extract uscat.
Iinteracţiuni medicamentoase:
C tiazide diuretice, corticosteroizi, rădăcină de Liquiritia
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RHAMNUS CATHARTICA L.
Denumire populară: Verigar
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Subfamilia:
Este un arbore de 2-4 m, cu ramuri terminate, de obicei, cu un spin. Frunzele eliptice au peţiolii lungi şi sunt dispuse opus. Florile grupate câte 2 – 5
au culoare verzui-gălbuie, iar fructele sunt drupe sferice de culoare neagră.
Organe utilizate
Rhamni catharticae fructus
Fructele acestei specii conţin:
- 2-7 % derivaţi antracenici (glucofrangulozida A, frangulozida A); 1-2 % flavonoide (catharticin, xanthorhamnina); 3-4 % tanin (oligomeri
proantocianici).
Laxativă, diuretică.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Constipaţie acută.
Alte utilizări:
Extractele apoase sunt utilizate pentru colorarea lânei în nuanţe galben bruniu, brun gălbui, brun, vernil, verde şi kaki verzui.
Lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu, vopsită în extractul obţinut din fructe proaspete şi retratată cu bicromat de potasiu, se colorează în
galben-bruniu, dacă retratarea se face cu sulfat feros se obţine culoarea brun iar dacă atât mordarea, cât şi retratarea se face cu bicromat de potasiu,
se obţine o culoare brun-gălbui.
Toxicitate
Contraindicaţii
Ostrucţii intestinale, apendicită, afecţiuni ale vezicii urinare sau uterine, sarcină, mame care alăptează, femei în perioada ciclului menstrual, copii
mai mici de 12 ani, vârstnici

Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Dcoct, extract uscat.
Iinteracţiuni medicamentoase:
C tiazide diuretice, corticosteroizi, rădăcină de Liquiritia
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RHAMNUS FRANGULA L.
Denumire populară: Cruşin
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rhamnales
Subfamilia:
Este un arbore cu înălţimea de 1 – 3 m, cu frunze şi ramuri dispuse altern, flori hermafrodite de culoare alb-verzui, cu fructe sferice, de culoare
neagră la maturitate.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează scoarţa, recoltată de pe ramurile tinere.
Scoarţa proaspăt recoltată conţine o substanţă albuminoidă: ramnotoxina, cu acţiune iritantă şi emetică, care se inactivează după uscare. Principalii
componenţi identificaţi sunt: alcaloizii, substanţele flavonoide, derivaţii 1,8-dihidroxiantrachinonici (frangulină A şi B, glucofrangulină A şi B),
taninurile, cerurile, sterolii, acidul crizofanic şi substanţele minerale.
Extractele obţinute din coaja acestuei plante au efect laxativ, purgativ, colagog, coleretic şi de stimulare a peristaltismului intestinului gros.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează în caz de constipaţii, insuficienţă hepatică şi obezitate.
Valorificare
FRANGULAE CORTEX - COAJA DE CRUSIN, PULVIS (UNIDOZĂ)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RHEUM OFFICINALE Baillon
Denumire populară: Revent
Revent chinezesc, Rabarbără, Rabarbură, Rabinţă, Ravent, Rebarbără
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă perenă, cu rizom voluminos în sol; tulpina ajunge la 2-3m înălţime; frunzele de la baza tulpinii sunt mari, subreniforme sau suborbiculare,
mai late decât lungi ajungând până la 1 m în diametru, cu 5 lobi multidentaţi; peţiolul este turtit şi pubescent ca şi partea dorsală a frunzei; florile
hermafrodite, mici, verzui sunt grupate în cime alcătuind un panicul; înflorirea – mai-iunie; fructul de tip achenă triaripată, roşietic.
Plantă cultivată, originară din V Chinei (Tibet).
Organe utilizate
Rhei rhizoma.
Organele subterane ale acestei plante conţin: 3-12 % derivaţi antracenici (1- sau 8-O-betaglucozide ale rheum-emodolului, aloe-emodolului,
reolului, crizofanolului, fiscionei; 8,8'-diglucozide ale diantronelor, cum ar fi senozidele A şi B); tanin (galotaninuri, în special galoil-glucoză,
galoil-zaharoză, lindleyina, izolindleina); 2-3 % flavonoide; glicozide naftohidrochinonice.
Alţi compuşi identificaţi în organele subterane şunt: fructoză, glucoză, pectine, amidon (15 – 16 %), rezine, acizi graşi (acid oleic, acid palmitic),
fitosteroli, acizi fenolici (acid cinamic, acid ferulic) şi substanţe minerale (6,9 %).
Laxativă (doze de 1,5-5 g), antidiareică (doze de 0,10-0,30 g).
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Constipaţie acută; gingivite, parodontopatii.
Toxicitate
Contraindicaţii
Obstrucţii intestinale, apendicită, afecţiuni ale vezicii urinare sau uterine, sarcină, mame care alăptează, femei în perioada ciclului menstrual, copii
mai mici de 12 ani, vârstnici.

Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Decoct, extract uscat.
Cu heterozide cardiotonice.
Conservare
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, cu semantoarea de cereale, 8-10 kg/ha, adancime: 2-2,5 cm, distanta intre randuri: 62-70 cm
Recoltare
Rizomi si radacini, cu dislocatorul pentru sfecla, in anul 3 de cultura, luna octombrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RHEUM RHABARBURUM L. X HYBRIDUM Murray
Denumire populară: Revent
Regnul: Plantae
Subfamilia:
Organe utilizate
Rreventul este utilizat în alimentaţie. Peţiolul conţine 0,2 – 5,6 glucide, 0,3 – 1,0 % proteine şi 0,1 – 0,6 % lipide (Bodea, 1084).
Peţiolii conţin derivaţi antrachinonici şi un glicozid stilbenic: raponticină.
Aciditatea totală variază între 0,47 şi 0,61 % acid malic şi este determinată în principal de prezenţa acidului malic, acidului citric, acidului oxalic,
acidului succinic şi acidului acetic.
Dintre acizii fenolici au fost puşi în evidenţă: acidul p-cumaric, acidul ferulic, acidul sinapic, acidul protocatehic, acidul vanilic şi acidul galic.
Principala vitamină determinată în peţiolul acestei specii este acidul ascorbic: 4 – 14 mg/ 100 g produs edibil. A fost identificată şi prezenţa
tiaminei, riboflavinei, nicotinamidei, piridoxinei, acidului pantotenic şi a acidului folic.
Peţiolii conţin o cantitate mare de antociani: cianidin 3-glucozid şi cianidin 3-rutinozid, iar în rădăcinile acestei specii se găsesc flavani 3-ol
reprezentaţi de catechin 5-O-beta--D-Glcp.
Laxativă.
Importanţa
Utilizare
Peţiolii se consumă, dar datorită conţinutului mare de acid oxalic, consumul excesiv poate produce intoxicaţii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RHODODENDRON MYRTIFOLIUM Schott et Kotschy
Denumire populară: smirdar
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Ericales
Familia: Ericaceae
Subfamilia:
Arbust înalt de cca 50 cm, cu ramuri lungi, puţin ramificate; lujerii tineri acoperiţi cu glande solzoase, ruginii. Frunze alterne, persistente, tari,
pieloase., eliptice, ovat eliptice sau alungit eliptice, la bază cuneat îngustate, cu margini întregi şi revolute, glabre pe dos, cu glande solzoase,
ruginii. Flori roşii purpurii sau roz aprins rar albe, aşezate câte 6-10 în raceme umbeliforme terminale. Corola infundibuliformă, cu 5 lacinii. Fruct
capsulă ovoidală, cu dehiscenţă prin 5 valve, cu numeroase seminţe. Înflorire VI-VII.
Frecventă în etajul subalpin-alpin, în pajişti, pe soluri scheletice; specie oligotrofă, mezofită, moderat către puternic acidofilă.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele.
Analizele efectuate au relevat prezenţa următoarelor substanţe:
Taninuri (5 – 12 %): catechine, galocatechibne, epicatechine
Glicozizi fenolici: arbutină, arbutinozid.
Compuşi flavonoizi: gossipetin, malvidin-3,5-diglucozid, mircetin, malvin, rhododendrin, simiarenol.
Triterpene: uvaol, acid ursolic.
O diterpenă toxică: andromedotoxină.
Extractele au acţiune narcotică, antireumatică iar în cantitate mică provoacă hipotensiune şi brahicardie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RHUS COPALLINA L.
Denumire populară: Oţetar
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: Anacardiaceae
Subfamilia:
Este un arbore cu frunze imparipenate, cu flori de culoare verzuie şi fructe roşii, păroase.
Organe utilizate
Frunzele acestei plante conţin: glucide (glucoză, fructoză, ramnoză), proteine, lipide, colină, taninuri galice şi eleagice, steroli, flavonoizi (fustină) şi
substanţe minerale (2,7 – 9,6 %).
Lemnul provenit de la această specie conţine: acid galic, acid ellagic, flavonoli (fisetină, robinetină), glicozizi flavonici (fustină), aurone
(rengasină), calcone şi glicozizi ai calconelor (sulfuretin, sulfuretin 3',6-di-O-beta-D-glucozid), şi substanţe minerale.
Brunke ş.a. (1993) au determinat compoziţia uleiului volatile extras din Rhus coriaria în care au identificat 121 componenţi. Cea mai mare cantitate
s-a constatat la următoarele substanţe: cembren A (10,00 %), beta-cariofillen (9,00 %), (E)-2-decenal (8,00 %), nonanal (4,00 %), carvacrol (2,50
%), heptacosan (2,50 %), acid hexadecanoic (2,50 %), alfa-pinen (2,50 %), (E,E)-2,4-decadienal (2,00 %), 2-heptanal (2,00 %) şi nonacosan (2,00
%).
Importanţa
Utilizare
Decoctul obţinut din rădăcină sunt folosite pentru tratarea dizenteriei iar cataplasmele, pentru, dureri şi erupţii cutanate.
Alte utilizări:
Frunzele care conţin 20 - 35 % taninuri sunt utilizate pentru colorarea ţesăturilor de lână în nuanţe de brun.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RIBES NIGRUM (L.)
Denumire populară: Coacăz negru
Agriş negru, Coacăză neagră, Pomişoară neagră, Smordin, Smordină neagră, Strugurei negri, Struguri
negri
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Saxifragales
Familia: Saxifragacea
Subfamilia:
Arbust, de 1-2 m înălţime; tulpini drepte, viguroase, fără spini; frunzele sunt palmat-lobate, cu glande punctiforme, galbene pe faţa inferioară, cu
margine serată sau dublu serată; florile sunt verzui-roşcate, grupate în inflorescenţă de tip racem; înflorirea: aprilie-mai; fruct - bacă neagră.
Specie heliosciadofilă-sciadofilă, eutrofă, mezohigrofită-higrofită; sporadică în etajul gorunului- etajul boreal, tufărişuri, zăvoaie, mlaştini.
Organe utilizate
Ribis nigri fructus, Ribis nigri folium.
Analizele efectuate de Souci ş.a. (1981) au relevat existenţa în fructe a unui conţinut de 1,28 % proteine, 0,22 % lipide, 14,00 % glucide din care
2,69 % glucoză, 3,57 % fructoză şi 0,73 % zaharoză. Alte glucide determinate în fructe sunt: pectinele (1,19 %), pentozanii (0,32 %), hexozanii
(0,89 %), celuloza (1,39 %) şi 1,02 % lignine.
Aciditatea totală a avut valoarea de 2,69 % acid citric. Dintre acizii organici au fost determinaţi: acidul malic (0,41 %), acidul citric 2,88 %) şi
acidul quinic (21 – 48 mg/ 100 g).
Coacăzul negru are fructele foarte bogate în acid ascorbic: 132 – 220 mg/ 100 g. Au mai fost detrminate următoarele vitamine, raportate la 100 g
fruct: 1,00 mg tocoferol, 0,40 mg acid pantotenic, 0,28 mg nicotinamidă, 0,08 mg piridoxină, 0,05 mg tiamină şi 0,04 mg riboflavină.
Fructele de coacăz negru conţin următorii pigmenţi: cianidin şi delfinidin 3-glucozid, cianidin şi delfinidin 3-diglucozid şi cianidin şi delfinidin 3-
rutinozid.
Substanţele volatile produse de coacăzele negre conţin: caren, beta-cariofillen, beta-felandren, alfa-pinen, limonen, terpinolen şi etilacetat
(Herrmann, 1992).
Conţinutul total de substanţe minerale din fructe a variat între 0,61 şi 1,10 %. În 100 g fruct s-au detrminat următoarele vantităţi de elemente
minerale: 310,0 mg potasiu, 46,0 mg calciu, 40,0 mg fosfor, 17,0 mg magneziu, 15,0 mg clor, 1,50 mg sodiu, 1,31 mg bor, 1,29 mg fier, 1,00 mg
iod, 0,68 mg mangan,0,18 mg zinc şi 0,11 mg cupru (Souci ş.a., 1981).
Frunzele conţin: flavonoide (astragalin, izocvercitrin, rutozidă); roantociani oligomeri, acid ascorbic; ulei volatil.
Diuretică (frunzele); antihipertensivă, antispastică, antimicrobiană (fructele).
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Frunzele se folosesc pentru creşterea diurezei, în gută, artrită, reumatism (uz intern) sau în tratamentul unor afecţiuni dermice (uz extern).
Fructele se utilizează în răceli, tuse, diaree, inflamaţii ale cavităţii orale, insuficienţă venoasă, hemoroizi sau ca sursă de vitamină C.
Alimentaţie - fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate, sub formă de suc, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior, vin;
Industrie - din fructe se prepară suc, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior, vin, oţet;
Medicină umană, populară - uz intern - frunzele au acţiune diuretică iar fructele au efect tonic şi se folosesc ca diuretice, în tratarea tusei, laringitei,
gastrite, colite, etc.; - uz extern - tratarea durerilor reumatice, a tăieturilor şi crăpăturilor pielii;
Medicină veterinară - uz intern - adjuvant în tratamentul bolilor infecţioase şi afecţiunilor renale;
Apicultură - plantă meliferă.
Alte utilizări:
Coacăzele negre se consumă sub formă de sirop, vin, ceai, pulbere, dar şi în stare proaspătă. Sucul de coacăze negre are miros puternic şi efecte
terapeutice excepţionale; restul de fruct care rămâne după stoarcere poate fi folosit la dulceaţă, prăjituri ori îngheţată. Sucul de coacăze negre se
administrează intern, înainte de masă cu un sfert de oră, eventual cu adaos de miere.
Din coacăze negre uscate se prepară prin măcinare cu râşniţa electrică o pudră cu efecte vitaminizante extraordinare, care se foloseste într-o
multitudine de boli.
Siropul de coacăze negre este gata în mijlocul toamnei şi constituie un extraordinar mijloc de protecţie împotriva guturaiurilor, bronşitelor şi
puseelor reumatice, specifice acestei perioade.
Siropul de coacăze negre are dublu efect: pe de o parte, acţionează direct asupra agenţilor microbieni, distrugându-i, iar pe de altă parte, măreşte pe
termen lung imunitatea locală, impiedicând îmbolnăvirea ulterioară. Coacăzele negre, in special sucul lor, sunt un excelent depurativ, indepartand
multe din reziduurile toxice din organism.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RIBES RUBRUM L.
Denumire populară: Coacăz roşu
Sinonime ştiinţifice: R. vulgare Lam., R. sylvestre (Lam.) Mert. et. Koch
Agriş roşu, Agreaşă, Agriş, Agriş pomuşoară, Acriş roşu, Agurei, Ouă frănţească, Bomboană, Broboană,
Burbane, Coacăză, Frangostafilă, Gonghicioase, Păltinele, Păltinele roşii, Poame, Pomişoară, Ribuţe,
Ribizlă, Ribiză, Ribizle roşii, Rosintine, Rozenchene, Rozincini, Smordină, Smordină roşie, Struguraşi roşii,
Struguriţă
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Familia: Grossulariaceae
Subfamilia:
Arbust, înalt de 1,5 m înălţime; tulpină dreaptă ramificată; frunzele sunt lung peţiolate, palmate, cu 3-5 lobi cu vârf obtuz; florile sunt gălbui,
grupate în inflorescenţă de tip racem; înflorirea: aprilie-mai; fruct - bacă roşie, roză sau alb-gălbuie.
Specie heliosciadofilă-sciadofilă, eutrofă; cultivată.
Organe utilizate
Fructele de coacăz roşu conţin: 1,13 % proteine, 0,20 % lipide, 9,66 % glucide, din care: 2,27 % glucoză, 2,67 % fructoză şi 0,67 % zaharoză. Au
mai fost detrminată prezenţa următoarelor glucide: pectine (0,93 %), pentozani (0,41 %), hexozani (1,20 %) şi celuloză (0,88 %).
Aciditatea totală a fructelor este relativ ridicată : 2,27 % acid citric şi este determinată de prezenţa următorilor acizi: acid malic (0,29 %), acid citric
(2,07 %), acid oxalic (9,90 mg/ 100 g), acid clorogenic (2,70 mg/ 100 g) şi acid quinic.
Dintre vitamine, s-a constatat că ponderea o deţine acidul ascorbic (26 – 47 mg/ 1oo g). Celelalte vitamine se găsesc în cantităţi mai mici. Astfel, în
100 g fruct s-au detrminat: 0,23 mg nicotinamidă, 0,21 mg tocoferol, 0,06 mg acid pantotenic, 0,04 mg piridoxină, 0,05 mg, 0,04 mg tiamină şi 0,03
mg riboflavină.
Conţinutul în substanţe minerale al fructelor variază între 0,51 şi 0,71 %. În 100 g fruct s-a determinat următorul conţinut de elemente minerale: 238
mg potasiu, 29 mg calciu, 27 mg fosfor, 14 mg clor, 13 mg magneziu, 1,9 mg bor, 1,4 mg sodiu, 0,91 mg fier, 0,60 mg mangan, 0,20 mg zinc şi 010
mg cupru.
Culoarea roşie a fructelor se datorează prezenţei următorilor pigmenţi: cianidin 3-glucozid, cianidin 3-rutinozid, cianidin 3-sambubiozid, cianidin 3-
soforozid, cianidin 3-(2-glucozilrutinozid) şi cianidin 3-(2-xilozilrutinozid).
Antiscorbutică, antiradicali liberi (fructele); emenagogă (frunzele).
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Frunzele conţin acid cianhidric care în cantităţi mici care stimulează respiraţia şi digestia şi reduce durerile reumatice. Coacăzele sunt răcoritoare şi
au o acţiune uşor laxativă. Sunt considerate fructe tonice, de aceea sunt indicate în afecţiuni însoţite de febra şi în caz de probleme acute ale
stomacului si intestinelor.
Fructele de coacăz roşu au o valoare energetică mică: 188 kJ/ 100 g ţesut, dar sunt importante în alimentaţie pentru conţinutul lor în acid ascorbic,
acizi organici, glucide solubile şi fibre dietetice insolubile (3,28 %).
Alimentaţie - fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate, sub formă de suc, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior, vin;
Industrie - din fructe se prepară suc, compot, marmeladă, gem, jeleu;
Medicină umană, populară - uz intern - fructele au proprietăţi laxative, diuretice, depurative, hemostatice, etc;
Apicultură - plantă meliferă
Alte utilizări:
Coacăzele roşii sunt unele dintre cele mai apreciate fructe de pădure, datorită gustului acrisor şi savorii deosebite. Ele au un conţinut bogat în acid
citric, ceea ce le face un adevărat aliment-medicament pentru afecţiuni ale stomacului şi ficatului. Conţinutului de vitamina C, variază între 40 şi
155 mg/100 gr.
Este preferabil ca fructele să fie consumate crude sau sub formă de sucuri. Coacăzele se utilizează la preparea de ceai, sirop, dulceaţă, vin, supă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RIBES UVA-CRISPA L.
Denumire populară: Agriş
Sinonime ştiinţifice: R. grossularia L., Grossularia reclinata (L..) Miller
Acreş, Aghireş, Agriş sălbatic, Agrasle, Agrazerie, Agruţ, Aguridă, Bische, Bobiţă, Bolghiţari, Caracăţ,
Coacăţă, Coacăză sălbatică, Cozmete, Flocoşele,, Fragi de lemn alb, Răşiţă, Razachie, Rişiţă, Rosichină,
Smirdar, Strugur spinos, Struguri domneşti, Strugurul ursului
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Familia: Grossulariaceae
Subfamilia:
Este un arbust foarte ramificat, înalt de 1,5 m înălţime; tulpini cu spini1-3 furcaţi la noduri; frunzele sunt palmate, cu 3-5 lobi cu vârf obtuz, pe faţa
inferioară des păroase; florile sunt mici, axilare, câte 1-3, verzui sau roşiatice; înflorirea: aprilie-mai; fruct - bacă globuloasă sau ovoidă, gălbuie.
Specie heliosciadofilă, sciadofilă, eutrofă, mezofită-mezohigrofită; frecventă în etajul fagului-etajul boreal, tufărişuri, margini de pădure.
Detalii...
Organe utilizate
Ribis uvae-crispae fructus.
Fructele conţin 0,8 % proteine, 0,15 % lipide şi 8,77 % glucide dintre care glucoza reprezintă 4,4 %, fructoza 4,1 % şi zaharoza 0,48 %. Au mai fost
determinaţi următorii componenţi: pectine 0,62 %, pentozani 0,52 % şi hexozanii 0,39 %.
Conţinutul în acizi al fructelor variază în următoarele limite: acidul malic 0,72 %, acidul citric 0,72 %, acidul shikimic 0,12 % şi acidul oxalic 0,02
%.
Fructele agrişului sunt bogate în acid ascorbic (35 mg/ 100 g), dar au un conţinut relativ scăzut tocoferol, tiamină, riboflavină, nicotinamidă, acid
pantotenic, piridoxină şi biotină.
În ceea ce priveşte compoziţia minerală a fructelor, în 100 g ţesut s-au determinat: 203 mg potasiu, 30 mg fosfor, 29 mg calciu, 15 mg magneziu, 1,6
mg sodiu, 0,9 mg clor, 0,63 mg fier, 0,10 mg zinc şi 0,9 mg cupru.
Diuretică (cu favorizarea eliminării acidului uric şi a uraţilor); hepatostimulatoare; stomahică.
Importanţa
Utilizare
Înflamaţii ale căilor urinare, litiază, reumatism, gută.
Alimentaţie - fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate, sub formă de suc, compot, marmeladă, dulceaţă, peltea ;
Industrie - din fructe se prepară suc, compot, marmeladă, gem, peltea, vin;
Medicină umană, populară - uz intern - fructele sunt recomandate în litiaze, gută, reumatism, inflamaţii ale căilor urinare stimulează funcţia
hepatică;
Alte utilizări:
Agrişele sunt fructe comestibile din care se prepară supe, ciorbe, vin, nectar, ceai, conserve din fructe.
Agrişele dulci se pot recolta de două ori într-o perioadă relativ scurtă de timp. Prima oară acestea se pot culege înainte de a se matura complet,
pentru a se prepara dulceaţa sau pentru a se congela, când sunt maturate, agrişele se culeg pentru a se consuma proaspete.
Denumire
Denumire ştiinţifică: RICINUS COMMUNIS L.
Denumire populară: Ricin
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Subfamilia:
Este o specie anuală, de 1-2 m înălţime, cu tulpina erectă, fistuloasă, acoperite de un strat de ceară, frunze alterne, palmat-fidate şi peltate. Flori
unisexuate, monoice, iar fructul este capsulă, ce conţine seminţe bogate în ulei.
Organe utilizate
Ribis uvae-crispae fructus.
Seminţele conţin: 5,1 – 5,6 % apă, 42 – 55 % lipide, 12 – 25 % proteine, 0,1 – 0,7 % lectine (incluzând ricina), alcaloizi piridinici, trigliceride şi
tocoferol.
Lipidele de rezervă sunt depozitate în sferozomi sub formă de trigliceride ca ricinoleat şi venoleat (Stahl ş.a., 1995). Acestea conţin în proporţie de
90 % acid ricinoleic (Richard ş.a., 1993). Principalul substrat pentru sinteza trigliceridelor este diricinoleil diacilglicerolul şi un rol important îl are
enzima diacilgliceraltransferaza (Vogel şi Browse, 1996).
Analiza conţinutului în acizi graşi efectuata de Cavin (1963), a stabilit că seminţele de ricin conţin de 19,7 ori mai puţin acid linoleic şi de 26,0 ori
mai puţin acid oleic, comparativ cu acidul ricinoleic.
Acidul oleic reprezintă precursorul celor mai mulţi acizi graşi nesaturaţi, inclusiv a acidului ricinoleic.
Proteinele de rezervă se sintetizează în reticulul endoplasmatic rugos şi se depozitează în vezicule, proteinozomi.
Proteinele conţin următoarele cantităţi de aminoacizi, raportate la 100 g proteină brută: 10,0 g arginină, 1,7 g histidină, 6,4 g leucină, 3,0 g lizină,
1,5 g metionină, 4,7 g fenilalanină, 3,2 g treonină, 2,9 g tirozină, 1,1 g triptofan, 5,4 g valină.
Enzimele vacuolare au ca precursori proteici globulinele 11S, care sunt transportate de vezicule transportoare şi sunt prelucrate la formele mature
ale enzimelor (Hairawa ş.a., 1993). Pe parcursul procesului de maturare a seminţelor creşte activitatea sintetazelor din endosperm, realizează un
maximum în etapele tardive de maturare şi descreşte, realizând un minim în timpul procesului de germinare.
Unul din factorii care limitează producerea de ulei de ricin este prezenţa în endospermul seminal a două aglutinine (Ricinus communis agglutinin),
denumite RCA. Acestea nu au un efect toxic, datorită faptului că acestea nu pot penetra prin pereţii intestinului.
Aglutinina I (RCA) este o glicoproteină cu greutatea moleculară de 120 kDa, cu toxicitate mai mică coparativ cu a ricinei, care determină
aglutinarea globulelor roşii din sângele mamiferelor. Această lectină naturală are o toxicitate moderată şi este alcătuită din două subunităţi de câte
60 de kDa, care pot fi descompuse în două lanţuri, unul de 27 kDa şi altul de 33 kDa. Unul din lanţuri pare să fie similar cu lanţul B al ricinei, iar
celalalt este RCA 120.
Ricina este o glicoproteină foarte toxică alcătuită din două lanţuri (A şi B), cu greutatea moleculară de 28 kDa şi respectiv 32 kDa, legate între ele
printr-o legătură disulfid (Hedge şi Podder, 1998). Lanţul B se poate lega de galactoza sau de reziduurile de N-acetil galactozamină a membranelor,
facilitând transportul lectinelor în celule. Lanţul A are o activitate enzimatică care poate bloca sinteza proteinelor. O singură moleculă din această
substanţă poate inactiva mai mult de 1500 ribozomi pe minut, care poate să omoare celulele prin prevenirea sintezei proteinelor (Olsnes ş.a., 1975).
Un miligram de ricină poate să omoară un om adult.
Sinteza aglutininelor (RCA) şi a ricinei are loc în endospermul seminţelor mature (Lord ş.a., 1994). Mai întâi, în reticulul endoplasmatic se
sintetizează prepropolipeptide care conţin lanţurile A şi B. Acestea se alungesc şi apoi se formează legătura disulfid, în prezenţa enzimei protein
disulfid izomerază, rezultând în final moleculele de proricin. Acestea sunt transportate în complexul Golgi unde are loc glicozilarea şi formarea
ricinei care se depozitează în proteinozomi Ricina devine activă în momentul în proteazele separă cele două lanţuri, de proteinele din proteozomi şi
acestea ajung în citoplasmă.
Cercetările efectuate de Pinkerton ş.a. (1999) au evidenţiat că endospermul seminţelor din 18 soiuri de ricin conţine o cantitate de ricină şi RCA care
variază între 1,5 şi 9,7 mg/ g. În timpul germinării seminţelor, concentraţia acestor substanţe creşte de la valoarea iniţială de 7,3 mg/ g, la 13,7 mg/
g, în faza de 67 % germinare.
Pe parcursul maturării seminţelor au loc numeroase modificări fiziologo–biochimice. Winchombe şi Bewlei (1992), au constatat că în etapele târzii
de maturare a seminţelor are loc diminuarea ARN–ului total cu 70 %. Cea mai evidentă scădere se constată în cazul ARN—ului ribozomal, scădere
ce este corelată cu biodegradarea poliribozomilor. Are loc de asemenea şi intensificarea activităţii ribonucleazei.
Lipidele de rezervă conţin în proporţie de 80 % ricinoleină care reprezintă glicerida acidului ricinoleic. Analizele efectuate de Cavin (1963) au
relevat că în 100 g seminţe se găsesc 13,98 mg acid ricinoleic, 0,71 mg acid linoleic, 0,54 % acid oleic şi 0,15 % acid palmitic. Au mai fost
identificaţi şi acizii stearic, hidroxistearic şi dihidroxistearic.
Laxativă (acid ricinolic), antimicrobiană.
Importanţa
Medicinala, toxica, oleaginoasa
Utilizare
Constipaţiii acute (uz intern); afecţiuni dermice cu componentă inflamatorie (uz extern).
Toxicitate
Seminţele sunt toxice (datorită conţinutului în lectine).
Contraindicaţii
Sarcină, mame care alăptează, copii mai mici de 12 ani, dureri abdominale de etiologie necunoscută.

Necunoscute la doze terapeutice; uneori pot apare reacţii alergice.
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Interacţiuni medicamentoase: Nesemnalate.
Conservare
Cultivare
Recoltare
Seminte, cu combina, in august
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ROBINIA PSEUDACACIA L.
Denumire populară: Salcâm
Salcâm alb, Acacie, Acaciu, Acaţ, Acaţie, Acaţân, Acăţariu, Acăţ, Acăţar, Acăţăn, Acaţân, Alţar, Agaţi, Arcaţ,
Arcăţ, Argaţi, Arţar, Bagrin, Băgrin, Braghin, Brăgan, Brebene, Dafin, Dăfin, Frasin, Lemn alb, Lemn de
acaţ, Liliac, Magrin, Măgrin, Pănar, Pănariu, Păsuele, Pânar, Rug, Salchiş, Salcâm alb, Salcâm rotund,
Salcân, Vacaţie
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Arbore; tulpină relativ dreaptă, poate ajunge până la 25 m înălţime, lăstari glabri; frunzele imparipenat compuse, foliolele eliptice sau ovate, glabre,
cu vârf rotunjit, cu marginea întreagă; stipelele transformate în spini; flori albe, plăcut mirositoare, dispuse în racem; fructul păstaie, cu 3-10
seminţe reniforme.
Organe utilizate
frunzele şi florile.
Componenţii identificaţi în lemnul şi scoarţa acestei plante sunt: lignine, pentozani, celuloza, taninuri pirocatechinice (2–7 %), rezine, fitosteroli,
uleiurile volatile, glucozide cianogenetice (amigdalină), glicozizi fenil-propenici (siringină), xantone.
Lemnul provenit de la această specie conţine următorii pigmenţi: flavani 3,4-dioli aşa cum este robinetinidol-4-alfa-olul, trihidroxiflavan-3,4-diolul,
flavone: apigenină, buteină, butină, dihidrorobinetină, glicozizi flavonici: fustină, flavanone: naringenina, licuiritigenină, flavanoli: quercetină,
taxifolină, fisetină, robinetină 2,0 %, calcone: dihidroxicalconă, trihidroxicalconă, buteina, robtină (1,5 %), leucoantociani: leucorobinitidină.
Frunzele conţin: glucoză, ramnoză, xiloză, proteine (17,0 – 25,5 %), lipide (3,0 – 3,3 %), glucozizi ai indigoului (indican), linarină.
În frunze au fost identificate glucozizi flavonici aşa cum este: apigenin 7-biozidul, apigenin-7-ramnoglucozidul, apigenin-7-triozidul, robinetina,
dihidrorobinetina, acacetolul, acaciina şi acacetin triozidul care conţine glucoză, ramnoză şi xiloză, linarina, glucozizi ai flavonolilor aşa cum este
robinina ce conţine kampferol cu robinoză în poziţia 3 şi ramnoză în poziţia 7 şi caroteni.
Analiza uleiului volatil extras din plantele de Robinia i-au permis lui Kamden ş.a. (1994) să identifice 22 componenţi. Ponderea a fost deţinută de
delta-3-caren (54,60 %) şi linalool (21,00 %). În cantităţi mai mici au fost identificaţi următorii componenţi: 2-aminobenzaldehidă, (Z)-beta-
farnesen, (Z,Z)-alfa-farnesen, 2-feniletanol, alfa-pinen, etil octanoat, metil antranilat, 2-feniletil acetat, etil hexanoat, geraniol, (E)-nerolidol, metil
benzoat, alfa-thujonă, benzaldehidă, pentadecan, 1-octenol-3, p-cimen, beta-cariofillen, alfa-terpineol şi alfa-thujen.
Florile de Robinia conţin: flavonozide (robinină, acaciină), acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic, clorogenic), ulei volatil (alfa-terpineol, farnesol,
linalool, nerol, 2-aminobenzaldehida), steroli. Din scoarţa tulpinii s-au izolat lectine.
Detalii...
Antispastică, diuretică (posibil prin flavone); antibacteriană (peptidele din seminţe inhibă Stapylococcus aureus); activatoare a limfocitelor T
(lectinele izolate din scoarţă).
Importanţa
Tinctoriala, tananta, producatoare de lemn
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea anemiei, cefalei, indigestiilor şi a bolilor de stomac.
Medicina, umană, populară foloseşte florile sub formă de infuzie pentru tratarea gastritelor hiperacide, ulcerului gastric şi duodenal, tuse, astm şi
răceală. Frunzele se folosesc sub formă de infuzie pentru combaterea acidităţii gastrice şi migrenelor, iar scoarţa pentru combaterea constipaţiei şi
ulcerului gastric. Ca tratament pentru uz extern, florile uscate şi pisate se aplică pe rănile provocate de arsuri.
În medicină veterinară, frunzele mărunţite stimulează ouatul pe timp de iarnă la păsări.
În alimentaţie se folosesc florile pentru prepararea unor băuturi răcoritoare şi a unor produse de cofetărie.
Salata se prepară din câteva ciorghine de flori care se lasă pentru 2 ore scufundate în apă cu zeamă de lămâie. Apoi, florile de salcâm se scutură, se
desprind de pe crenguţă şi se amestecă încet cu 2 linguriţe de miere şi cu un grepfruit tăiat în bucăţele sau cu o portocală. Această salată se mănâncă
cu 15 minute înainte de masă. Acest tratament are efect curativ în special pentru arsurile de stomac, dar ţi pentru excesele de anxietate şi iritabilitate
psihică.
Florile proaspete de salcâm se toacă mărunt şi se amestecă cu miere şi se pun într-un vas care se închide ermetic, în care va sta pentru 3 săptămâni.
Dulceaţa parfumată se consumă zilnic( 1-2 linguriţe de 3-4 ori pe zi). Această reţetă este bună în special pentru epuizarea nervoasă şi intelectuală, în
cazul stărilor uşoare de anxietate.
Din flori de salcâm se prepară ceai, sirop, ţuică, prăjituri miere de albine, dulceaţă.
În industrie se foloseşte lemnul, care este durabil, se păstrează bine sub apă; se confecţionează rame de uşi, parchet, stâlpi de telegraf, doage,
traverse, etc.
În agricultură este importantă pentru-că fixează solurile instabile şi nisipurile şi ameliorează solul degradat.
Florile se pot folosi pentru vopsitul bumbacului şi mătasei în galben.
Recoltare
Inflorescente, manual, in lunile mai-iunie
Valorificare
ACACIAE FLORES – FLOARE DE SALCÂM, SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ROSA CANINA L.
Denumire populară: Măceş
Cacadâr, Călcădăriu, Ciucuri de mărăcine, Cocaşder, Glogheje, Laba mâţei, Mărăcine, Mărăcinele ciorii,
Mărăcinele coţofenei, Măsieş, Răsură, Rug de măceş, rug sălbatic, Rugul vacii, Rujă, Scoabe, Scochin,
Scoruş nemţesc, Sipică, Suieş, Trandafir, Trandafir de câmp, Trandafir sălbatic, Tufă de rug, Zgorghin
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Este un arbust spinos de 3 (5)m înălţime; frunze imparipenat compuse, cu 5-7 foliole eliptice, cu margini serate, glabre; florile roz sau albe, mari (4-
5 cm diametrul), solitare sau grupate câte 2-3; înflorirea: iunie-iulie; fruct - poliachenă.
Specie xeromezofită, mezotermă, frecventă în zona de stepă-etajul fagului, margini de pădure, pajişti, tufărişuri;
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează partea cărnoasă a fructelor, fără seminţe iar în scop industrial se utilizează petalele care conţin uleiuri volatile cu
terpene aciclice.
Principalii componenţi identificaţi în fructe sunt: proteine (7,2–13,3 %), lipide (1,7– 2,6 %), abscissină, acizi graşi (acid capric), substanţe minerale.
Glucide (11,6 – 15,6 %), glucoză, fructoză, zaharoză, pectine (11,0 %).
Taninuri (2.0 – 2,7 %), galocatechine, pirogalotaninuri.
Triterpene: betulină şi sesquiterpene: taraxaxantină,
Vitamine: acid ascorbic (30–80 mg/ 100 g), tocoferol, filochinonă, tiamină, riboflavină, nicotinamidă şi niacină.
Acizi organici: acid malic, acid citric, acid succinic.
Principalii pigmenţi din fructe sunt cei carotenoizi: beta-criptoxantină, alfa-caroten, beta-caroten (25 – 62 ppm), gamma-caroten, eloxantină, fitoen,
fitofluen, licopină, licofilă, luteină, procaroten, rubixantină, taraxantină, zeaxantină şi xantofilă. Conţinutul în pigmenţi flavonoizi variază între 10 şi
350 mg/ 100 g şi sunt reprezentaţi de: izoquercitrină, campgerol-3-glucozid, leucoantociani, leucopanidin, leucorosinidin.
Diuretică şi laxativă (fructele şi/sau seminţele); antiscorbutică (enduvia fără seminţe), antiinflamatoare (fracţiunile butanolice şi în acetat de etil din
fructe).
Importanţa
Medicinala, alimentara, aromatica si condimentara
Utilizare
Alimentaţie - fructele se folosesc la obţinerea unui sos care se serveşte la rasolul de vită sau de pasăre;
Industrie - fructele sunt folosite în amestec cu alte fructe la fabricarea marmeladei şi a unor sucuri;
Medicină, umană, populară - uz intern - fructele se folosesc în tratarea avitaminozelor, enterocolitelor, calculozei renale, tulburări de circulaţie
periferică, afecţiuni vasculare, litiază biliară, eliminarea viermilor intestinali;
Medicină veterinară - frunzele, florile şi fructele se folosesc pentru tratarea anorexiilor, indigestiilor şi afecţiunilor renale;
Alte utilizări:
Se prepară o băutură răcoritoare din măceşe prin amestecarea a 100 g măceşe spălate şi zdrobite, cu un litru de apă rece. Se lasă la macerat 12 ore,
se strecoară prin pânza deasă, se adaugă 100 g zahăr şi se completează cu apă până la un litru. Se păstrează la rece.
Fructele de măceş, din care s-au eliminat sâmburii şi perii, pulverizate şi amestecate cu miere de albine, se recomandă pentru eliminarea viermilor
intestinali. Pulpa măceşelor, suculentă şi dulce, mai ales după căderea brumelor, se utilizează pentru prepararea jeleurilor, a pastei de fructe - se
recomandă tuturor, mai ales convalescenţilor.
Recoltare
Pseudofructele, manual, in lunile august - septembrie, la maturitate.
Valorificare
CYNOSBATI FRUCTUS – FRUCTE DE MĂCEŞ
CEAI DIN PLANTE - MULTIDOZĂ
1. Flux tehnologic
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ROSA DAMASCENA Miller
Denumire populară: Trandafir de Damasc
Trandafir bulgăresc, Trandafir de lună
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Este un arbust spinos; frunze imparipenat compuse, cu 5-7 foliole ovat eliptice, slab păroase pe faţa inferioară cu margini serate; florile variat
colorate (roşii, roz), grupate câte 3-5; înflorirea: iunie-iulie; fruct - poliachenă.
Specie rezistentă la temperaturi scăzute, heliofilă; cultivat.
Organe utilizate
Rosae petalum et aetheroleum
În petalele florilor din specia Rosa damascena, s-adeterminat prezenţa uleiului volatil; flavonelor, antocianilor, taninului, pectinelor, saponozidelor
(acid ursolic şi derivaţi); sterolilor etc.
Brunke ş.a. (1992) au identificat în uleiul volatil extras din florile acestei specii, provenită din Turcia, un număr de 51 componenţi. Principalii
componenţi au fost următorii: 29,86 % geraniol, 21,70 % nerol, 11,64 % citronellol, 9,13 % benzaldehidă, 2,26 % geraniol, 2,02 % germacren D,
1,95 % nonadecen, 1,81 % p-cimen, 1,60 % beta-cariofillen, 1,16 % neral şi 1,10 % (Z)-3-hexenilacetat. O pondere mai mică de 1 % s-a detrminat
în cazul următorilor componenţi: perillen, metil geranol, camfor, metil benzoat, heneicozan, alfa-pinen, neril acetat, hexil acetat, citronellil acetat,
nonadecan, 4,8-dimetil-nona-1,3,7-trien, alfa-humulen, 1-hexanal, beta-pinen, heptadecan, 2-feniletanol, cis-rose oxid, alfa-muurolen, limonen, (Z)-
3-hexenol, fenil acetat, alfa-copaen, p-izopropenilbenzaldehidă, alfa-p-dimetilstiren, 2-fenetil izobutirat, etil benzoat, izoamil valerat, octil acetat,
campfen, eicosan, geranil acetat, metil cis-geranat, trans-rose-oxid, 6-metil-5-hepten-2-onă, undecan, hexanal, 3-metilbutanol, 1-butanol, butil acetat
şi mircen.
Astringentă, vermifugă, uşor antiseptică şi hemostatică.
Importanţa
Utilizare
Afecţiuni bucale (stomatite, gingivite, afte), oculare (conjunctivite), eczeme; enterite.
Industrie - florile sunt folosite în obţinerea parfumurilor;
Medicină, umană, populară - uz intern - florile (petalele) au însuşiri astringente, antidiareice, dezinfectante, cicatrizante, mantifebrile şi antifungice,
uz extern - tratarea aftelor;
Cosmetică - infuzia din petale se foloseşte pentru ochii obosiţi, pleoape ridate, conjunctivite.
Alte utilizări:
Apa de trandafir este folosită pentru aromatizarea marţipanului şi a unor băuturi. În Bulgaria se produce un lichior dulce de trandafir. În Roma
antică era la mare preţ un vin parfumat cu petale de trandafir. În Asia tradafirul şi uleiul de trandafir sunt urilizate ca aromatizant în obţinerea unor
dulciuri. Turcii produc rahat cu aromă de trandafir pe care obişnuiesc să îl dizolve în cafea. În Iran mierea şi dulceţurile se parfumeaz cu trandafir.
În multe ţări din Orientul Apropiat se consumă îngheţată cu aromă de trandafir.
Apa de trandafir este folosită pentru a da o aromă uşoară, florală mâncărurilor din orez din Arabia sau Irak. O băutură tradiţională din India numită
gulabi lassi este preparată din apă, iaurt, zahăr şi apă de trandafiri.
Uleiul volatil extras din florile de trandafir se utilizează în industria parfumurilor.
Recoltare
Florile deschise, manual, dimineata (orele 3-7).
Valorificare
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ROSMARINUS OFFICINALIS L.
Denumire populară: Rozmarin
Dendrului, Mirtin, Rojmalin, Rusmarin
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Subarbust sempervirescent, puternic mirositor, de 60-150 cm înălţime; frunzele liniare, sesile, coriacee, persistente, glabre şi lucioase pe faţa
superioară, tomentoase pe faţa inferioară; flori albăstrui palide, rar albe, scurt pedicelate, dispuse în inflorescenţă spiciformă; înflorirea: aprilie-mai;
fruct achenă netedă, cafenie.
Specie mezofită; cultivată ca plantă medicinală, condimentară.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează Rosmarini folium et aetheroleum.
Principalii componenţi identificaţi în frunzele de rozmarin sunt: lipide (13,4 – 18,7 %), rezine, acizii organici, uleiurile volatile (până la 2,0 % sub.
uscată), saponinele, taninuri, etc.
S-a determinat de asemenea prezenţa derivaţilor acidului cafeic (acid rosmarinic); diterpenelor amare (acid carnosolic, izorosmanol, rosmadial,
rosmaridifenol, rosmarichinona);
flavonoidelor (cirsimarin, diosmina, hesperidina, homoplantiginina, phegopolin); triterpenelor (acid oleanolic, ursolic şi 3-acetil esterii acestora) şi a
1,0-2,5 % ulei volatil; în funcţie de chemovarietatea de la care s-a obţinut acesta este bogat în camfor (var. camphoriferum), 1,8-cineol (var.
cineoliferum) sau verbenonă (var. verbeneniferum).
Acizi fenolici (2-3 %): galic, tanic, cafeic, vanilic, siringic, clorogenic.
Monoterpene: alfa-fenchen, alfa-felandren, alfa-pinen, piperitonă (C10H18O), alfa-terpinen, alfa-thujen, lavandulol, verbenol, verbenonă, santen.
Sesquiterpene: aromadendren, cadalen, calamenen, alfa-copaen, alfa-humulen, alfa-muurolen, alfa-selinen, zingiberen, calacolen, longifolen, ar
curcumen.
Vitamine: acid ascorbic (61 – 67 mg/ 100 g), niacină, tiamină.
Alcooli triterpenici: acid betulinic.
Alcooli diterpenici: verbenol, alcooli triterpenici: betulin.
Perii secretori au glanda de formă sferică, uni sau tetracelulară şi sunt dispuşi pe ambele feţe ale frunzelor.
În uleiul volatil 1,0 – 2,5 %) extras din plantele de rosmarin au fost identificaţi 46 componenţi (Reverchon şi Senatore, 1992). Dintre aceştia 14
componenţi au avut mai mult de 1,00 % din totalul uleiului volatil: alfa-pinen (25,16 %), 1,8-cineolul (20,02 %), borneolul (15,56 %), camforul
(15,33 %), verbenona (8,36 %), alfa-pinenul (8,30 %), bornil acetatul (4,94 %), linaloolul 3,53 %), campfenul (3,11 %), beta-cariofillenul (2,22 %),
alfa-terpineolul (1,95 %), p-cimenul (1,81 %), ar-curcumenul (1,28 %), 1-nonanolul (1,17 %), şi terpinen-4-olul (1,00 %).
Burzo ş.a. (nepublicat) au determinat următoarele substanţe în uleiul volatil extras din frunzele de rosmarin: 25,48 % cis-geraniol, 21,59 % camfor,
13,78 % alfa-pinen, 8,18 % beta-pinen, 8,03 % camfen, 7,18 % bornil acetat, 2,54 % borneol, 2,28 % alfa-felandren, 2,16 % sabinen, 1,42 %
terpineol, 1,17 % beta-cariofilen, 1,10 % aritmen, 1,09 % verbenonă, 0,84 % linalol, 0,82 % terpinen-4-ol, 0,79 % 4-caren, 0,50 % alfa-terpinen şi
0,38 % cis-beta-terpineol.
Culoarea fructelor se datorează prezenţei pigmenţilor flavonoizi: (5-hidroxi-4',7-dimetoxiflavonă, luteolină, luteolin-7-glucozid, 6-metoxiluteolină,
6-metoxiluteolin-7-glucozid, 6-metoxiluteolin-7-metil-ester, apigenol, diosmin, diosmetin, gencwanin, metoxigencwainin, nepetin, nepetrin,
eupafolin, cirzilion, apigenin, apigenin-7-glucozid), hispidulin, hespederin, sinensetin, precum şi a prezenţei pigmenţilor carotenoizi (beta-caroten).
Antimicrobiană şi antivirală, antispastică, stimulatoare a circulaţiei cerebrale şi a microcirculaţiei, coleretică, protectoare hepatică, diuretică,
anticonvulsivantă, antitumorală etc.
Importanţa
Utilizare
Comisia E a aprobat utilizarea în dispepsii (intern), afecţiuni circulatorii hipotonice şi reumatism (extern). Tradiţional se mai foloseşte în migrene,
tulburări de memorie şi menstruale (intern), în eczeme, mialgii, nevralgii intercostale, sciatică (extern).
În medicină populară se utilizează tinctura de rozmarin pentru tratarea indigestiei, atoniei digestive, vomă, colici, congestia ficatului, icter,
inflamaţii dureroase cronice ale vezicii biliare, diabet, valori crescute ale colesterolului, insomnie, ameţeli , dureri de cap, migrene, nervozitate, stări
depresive, stări de slăbiciune după boli şi operaţii grave, slăbirea memoriei, senilitate, astenie, palpitaţii, boli de inimă, frigiditate, impotenţă,
amenoree, paralizii, hidrofizie, astm, tuse convulsivă, surmenaj muscular si cerebral.
Uleiul de rozmarin se prezintă ca un lichid aproape incolor, slab gălbui, cu miros camforat şi gust arzător, care produce o senzaţie de rece.
Rozmarinul este un ulei cald, tonifiant. În doze mici este stimulent şi coleretic, iar în doze mai mari este toxic şi devine convulsivant. Uleiul de
rozmarin intensifică circulaţia sângelui la nivelul creierului, ajutând astfel la creşterea capacităţii de concentrare şi la îmbunătăţirea memoriei.
Fricţionările cu oţet de rozmarin dau rezultate foarte bune în tratarea paraliziilor de tot felul, făcând adevărate minuni în unele cazuri. Oţetul de
rozmarin, folosit în alimentaţie este un bun stimulent al digestiei, un tratament eficace contra gastritelor hipoacide şi a atoniilor digestive. De
asemenea, este un excelent stimulent al memoriei. Uleiul extras din această plantă conţine substanţe volatile şi acizi fenolici care au efect antiseptic
şi antiinflamator, carnosolul şi acidul carnosic sunt antioxidanţi, acidul rozmarinic este utilizat pentru tratarea şocurilor toxice, iar diosmina este
eficace în reducerea fragilităţii capilarelor.
Extractele nu pot fi utilizate de către hipertensivi.
Alte utilizări:
Alimentaţie - frunzele sunt utilizate pentru anumite preparate culinare; Gustul este puternic condimentat, acru-amărui. Poate fi folosit la preparatele
din carne, în special la cele din carne de oaie, la mâncărurile italieneşti, la cele din carne de pasăre, la mâncărurile de zarzavaturi, cartofi şi peşte, cât
şi la compoziţia sosurilor.
Industrie - În industria alimentară se foloseşte ca antioxidant şi conservant. Se utilizează şi în industria parfumeriei; Uleiul volatil de rosmarin este
una din cele mai vechi materii prime pentru parfumerie. Se foloseşte în parfumuri şi ape de colonie cu notă citrică, ape de lavandă, compoziţii cu
note de pin etc. (Radoias ş.a., 2005).
Medicină umană, populară - uz intern: frunzele au proprietăţi antiseptice, diuretice, colagoge, se recomandă în tratarea bolilor de stomac,
reumatismului, anemiei, tusei; uz extern: tratarea afecţiunilor reumatice;
Contraindicaţii
Sarcină.

Necunoscute la doze terapeutice; uneori pot apare reacţii alergice.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUBIA TINCTORUM L.
Denumire populară: Roibă
Broci, Garanţă, Iarbă de margină, Iarbă văpsitoare, Paţachină, Robie, Rudă, Rughie, Ruibă, Rumele, Ştevie
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Rubiales
Familia: Rubiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, liană, tulpină tetramuchiată de 50-80 cm înălţime; frunzele opuse, lanceolat-eliptice, dispuse verticilat, pe nervuri şi margini cu peri
aspri; flori galbene grupate în cime; înflorirea iunie-august; fruct cărnos, brun-roşcat.
Specie mezotermă; subspontană din culturi vechi.
Organe utilizate
Rubiae tinctorium radix.
Rizomii acestei plante conţin: 10 – 15 % glucide totale, proteine, pectine, 2-4 derivaţi antracenici denumiţi rubiadine (alizarină, lucidină, purpurină,
pseudopurpurină, rubiadină şi glucozidele şi/sau primerozidele acestora)).
Antilitiazică (inhibă cristalizarea oxalatului de calciu la nivel renal).
Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Litiază renală.
Alte utilizări:
Pigmenţii hidrosolubili extraşi din rădăcini sau din organele aeriene (după maturarea fructelor) sunt utilizaţi pentru colorarea ţesăturilor în nuanţe
roz închis, roz deschis, roşu închis, vişiniu, bej, bej roz, bej închis, brun roşcat deschis vernil şi kaki închis, în funcţie de mordantul utilizat.
Lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu, colorată cu extractul obţinut din rădăcinile uscate şi retratată cu sulfat de aluminiu şi potasiu, se
colorează în roz-închis.
Lâna mordată cu bicromat de potasiu şi vopsită cu extract din rădăcinile de roiba se colorează în vişiniu. Dacă mordarea se face cu sulfat de
aluminiu şi potasiu şi retratarea cu sulfat de cupru, se obţine culoarea bej.
Culoarea brun-roşcat-deschis se obţine dacă lâna este mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi vopsită în extractul obţinut din 500 g rădăcini
uscate de roiba. Dacă se utilizează acelaşi mordant şi extractul obţinut din 3,5 kg tulpini uscate, se realizează culoarea vernil, iar în cazul mordării
cu bicromat de potasiu, se obţine culoarea kaki-închis.
Medicină umană, populară - uz intern: rădăcina şi frunzele au efect diuretic, tonic, emenagog, tratarea litiazei renale.

Rubiadinele au potenţial carinogenic, deci produsul trebuie administrat cu prudenţă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUBUS FRUTICOSUS L.
Denumire populară: Mur
Mur negru, Mur de pădure, Mur pădureţ sălbatic, Mură, Mur tufos, Rug, Rug de mure
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Este un arbust înalt până la 2m; lăstari drepţi, cel mult curbaţi la vârf, cu spini puternici, cu baza lată şi comprimată; frunzele sunt imparipenat
compuse, 5 foliole verzi pe ambele feţe, margini serate; florile albe sau palid roze; înflorirea: iunie-iulie; fruct - polidrupă neagră.
Specie mezofită, mezotermofită, rezistentă la secetă; frecventă în etajul gorunului-etajul fagului, margini de pădure, rarişti, tufărişuri;
Detalii...
Organe utilizate
Principalele componente chimice din aceste fructe sunt: proteinele (1,2 %), lipidele (1,00 %), glucidele (3,9 – 7,3 %), din care glucoză (3,16 %),
fructoză (3,14 %9 şi zaharoză (0,47 %.
Fructele mai conţin următoarele substanţe: tanin, acid protocatechuic ((13,10 mg/ 100 g), acid galic (4,20 mg/ 100 g), acid cafeic (2,40 %) acid p-
cumaric (1,10 %), acid hidroxiursolic, acid ursolic, steroli (stigmasterol, sitosterol), acid malic (0,90 %), acid citric (0,02 %), acid oxalic (12,40 mg/
100 g), acid succinic, acid lactic, triterpene (beta- amirină), glicozizi fenolici (arbutină) şi hidrochinonă.
Conţinutul de vitamine din 100 g fruct variază astfel: 17,00 - 32,00 mg acid ascorbic, 0,40 – 0,70 mg nicotinamidă, 0,22 – 0,25 mg acid pantotenic,
0,05 mg piridoxină, 0,04 – 0,10 mg riboflavină, 0,72 mg/ 100 g tocoferoli şi 0,03 – 00,4 mg tiamină.
Conţinutul în substanţe minerale din fructele de mur este în medie 0,51 %. În 100 g fruct s-au detrminat următoarele elemente minerale: 189 - 206
mg potasiu, 36 - 44 mg calciu, 17 - 30 mg magneziu, 30 - 32 mg fosfor, 2 - 3 mg sodiu, 0,9 – 2,3 mg fier, 0,59 mg mangan, 0,10 mg zinc şi 0,11 -
0,14 mg cupru.
Frunzele de mur conţin: tanin, acizi fenolici (acid clorogenic, acid ferulic), glicozizi fenolici (arbutină), alţi acizi (acid malic, acid lactic, acid oxalic,
acid neoclorogenic, acid succinic, acid rubinic), steroli (sitosterol, stigmasterol), triterpene (beta-amirină, acid ursolic), hidrochinone.
În rădăcina au fost identificate saponozide şi tanin; fructele (mure) se caracterizează prin prezenţa antocianozidelor (heterozide şi derivaţi metilaţi ai
cianidolului şi peonidolului).
Astringentă, antimicrobiană şi antidiareică, prin tanin (frunzele); antioxidantă, capilaroprotectoare, prin inhibarea hialuronidazei (polifenolii din
fructe).
Importanţa
Utilizare
Frunzele se folosesc în diaree, inflamaţii ale cavităţii orale şi faringelui (uz intern), în tulburări minore de insuficienţă venoasă (gambe dureroase) şi
hemoroizi (uz extern), iar rădăcina în afecţiuni gastro-intestinale.
Alimentaţie - fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate;
Industrie - fructele sunt folosite pentru obţinerea de dulceaţă, sucuri, peltele, compot, lichior;
Medicină, umană, populară - uz intern - frunzele se folosesc împotriva bronşitei, diareei, bolilor de rinichi, enterocolitelor, inflamaţiilor laringo-
faringiene, afecţiunilor pulmonare;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea enteritelor, indigestiilor, anorexiilor, uz extern - tratarea plăgilor;
Alte utilizări:
Murele au o valoare energetică scăzută (203 - 226 kJ/ 100 g fruct), dar sunt valoroase în alimentaţie datorită conţinutului în acid ascorbic, acizi
fenolici şi substanţe minerale. Murele se folosesc în alimentaţie sub formă de suc, sirop, gem, dulceaţă, budinci, în produse de panificaţie (plăcinte,
foietaj) şi produse lactate (îngheţată, iaurt), ceai. Din mure se prepară vin cu proprietăţi medicinale.
Toxicitate
Contraindicaţii
Nesemnalate.

Necunoscute la doze terapeutice.
Nesemnalate.
Recoltare
Frunzele, prin strunjirea lastarilor, pe durata vegetatiei, inainte si in timpul infloritului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUBUS IDAEUS L.
Denumire populară: Zmeur
Azmură, Mană, Mălină, Mur, Poame de rug, Rug de munte, Scobicuri, Smeurar
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rasales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Arbust înalt până la 2m; rădăcini drajonante; tulpinile (au la partea inferioară spini) trăiesc numai 2 ani, dar planta îşi asigură perenitatea din drajoni
(15-20 de ani); frunzele sunt imparipenat compuse, cu 3 sau 5 foliole alb şi dens păroase pe faţa inferioară, cu margini serate; florile roz sau albe,
mari (4-5 cm diametrul), solitare sau grupate câte 2-3; înflorirea: mai-iulie; fruct - polidrupă roşie.
Specie mezofită, mezotermofită, frecventă în etajul fagului-etajul boreal, margini de pădure, rarişti, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele, florile şi fructele uscate la umbre.
Principalii componenţi chimici determinaţi de Souci ş.a. (1981) în fructele de zmeur sunt: proteinele (1,2 %), lipidele (0,30 %) şi glucidele (6,0 –
9,3 %) dintre care glucoza reprezintă 1,80 %, fructoza 2,04 % şi zaharoza 0,22 %. În fructele acestei specii au mai fost determinate următoarele
substanţe: pectine (0,40 %), xiloză (13 mg/ 100 g), sorbitol (8,5 mg/ 100 g) şi xiloză (2,6 mg/ 100 g).
Aciditatea totală a fructelor de zmeur este în medie de 1,79 % acid citric şi este detrminată de prezenţa aciduluicitric (1,52 %), acidului malic (0,40
%), cât şi a acizilor oxalic, clorogenic, quinic, ferulic, cafeic, p-cumaric, protocatechuic şi p-hidroxibenzoic.
Conţinutul de vitamine din 100 g struguri variază astfel: 25,00 mg acid ascorbic, 1,4 mg tocoferol, 0,30 mg acid pantotenic, 0,30 mg nicotinamidă,
0,07 mg piridoxină, 0,05 mg riboflavină şi 0,02 mg tiamină.
Conţinutul în substanţe minerale variază între 0,37 şi 0,38 %. În 100 g struguri au fost detrminate următoarele cantităţi de elemente minerale: 170
mg potasiu, 44 mg fosfor, 40 mg calciu, 30 mg magneziu, 1,2 mg sodiu şi 1,0 mg fier.
Fructele de zmeur conţin: conţin în fructe următorii pigmenţi antocianici mai importanţi: cianidin 3-rutinozid-5-glucozid, cianidin 3-soforozid,
cianidin 3-rutinozid şi cianidin 3-glucozid (Harborn şi Hall, 1964). Au mai fost identificaţi şi cianidin 3-sambubiozid, cianidin 3,5-diglucozid,
cianidin 3-xilosilrutinozid şi pelargonidin 3-glucozil rutinozid. Barritt şi Torre (1975) au identificat în fructele acestei specii 5 cianidin glucozizi şi 4
pelargonidin glucozizi.
Dintere pigmenţii carotenoizi, fructele de zmeur conţin alfa şi beta-caroten.
Substanţele volatile din fructele de zmeur includ: 5-metil-furfural, beta-fenilmetilalcool, furfural, geraniol, alcool izoamilic, acid valerianic. În
timpul maturării unii compuşi ca trans-beta-ocimenul şi cis-3-hexenil acetatul diminuează cantitativ, în timp ce alfa-pinenul, camfenul, beta-
mircenul şi limonenul au o acumulare cantitativă.
Frunzele de zmeur conţin: lipide (1,7 %), proteine (11,3 %), tanin (10,0 -12,0 %), vitamine (tiamină, riboflavină, niacină), acizi organici (1 – 2 %),
acid O-ftalic, acid galic, acid ellagic, taninuri hidrolizabile (sanguină), acid benzoic, benzaldehidă, acid alfa-furfurancarbonic, monoterpene
(teaspiran).
Substanţe volatile: 1-penten-3-ol, cis-hexen-3-ol, damascenă, beta-iononă, dihidro-beta-iononă, farnesol, etanol, acetat de etil, cis hexen,
Pigmenţii identificaţi în ţesuturile plantelor sunt: quercetin-3-beta-glucuronid, campferol 3-beta-glucuronid, cianidin-3-monoglicozid, cianidin 3-
soforozid, cianidin-3-rutinozid, cianidin 3-glucozid, cianidin 3-glucozilrutinozid, kampferol-3-beta-glucuronid.
Extractele din rădăcină şi frunze au proprietăţi antiinflamatorii, oftalmice şi stimulente. Fructele sale sunt sursă de minerale: calciu, magneziu, zinc,
mangan, potasiu, fosfor, toate în forme usor asimilabile, şi vitaminele A, B1, B2, D şi P. Zmeura reprezintă un remediu exceptional pentru tubul
digestiv, pentru pancreas şi sistemul respirator, in timp ce frunzele sale sunt un antihemoragic şi un reglator hormonal redutabil
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea asteniei, constipaţiei, gastritei, ulcerului gastric, diareei, colită, anghină, ciclu menstrual neregulat, stimulează şi
relaxează în acelaşi timp uterul.
Fructele au efect antiscorbutic şi diuretic.
Sub formă de cataplasme, frunzele şi fuctele se folosesc pentru tratarea conjunctivitei, leziunilor, arsurilo şi ulcerelor varicoase.
Alimentaţie - fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate;
Industrie - fructele sunt folosite pentru obţinerea de dulceaţă, sucuri, peltele, compot, lichior, produse de cosmetică, etc.;
Medicină, umană, populară - uz intern - fructele favorizează digestia, au acţiune tonică generală, sunt indicate în astenie, afecţiuni cardiace,
digestive, pulmonare, diabet, tuse, bronşite, ulcer gastro-duodenal, etc;
Alte utilizări:
Fructele au o valoare energetică de 168 kJ/ 100 g şi prezintă importanţă în alimentaţie datorită conţinutului lor în acizi, vitamine, glucide solubile şi
Siropul de zmeura: fructele de zmeura se spală foarte bine, se zdrobesc cu o furculita, se pun într-un tifon cu ochiuri fine şi se storc, obţinându-se un
suc limpede. Peste acest suc se adaugă miere - 3 pahare de miere la un pahar de suc - şi se amesteca foarte bine, după care se lasă să se omogenizeze
vreme de 7 zile. Se foloseşte ca atare diluat cu apă, ca bautură răcoritoare. Asocierea cu zahar anulează efectul binefacator al zmeurii în diabet şi în
ulcer.
Ceaiul de zmeură. Se culeg vârfurile tufelor de zmeura - fructe cu câteva frunzuliţe -, facându-se din ele mici buchetele care se pun în locuri foarte
bine ventilate şi aerisite. După uscare, se mărunţesc şi se folosesc la obţinerea unui ceai aromat ţi cu proprietăţi vindecatoare excepţionale: 1-2
linguriţe de plantă marunţităse pun îtr-o canăde apăclocotită şi se fierb 1 minut la foc mic, apoi se lasă 15 minute să se răcească şi se filtrează. Se
consumă 2-4 căni pe zi.
Pentru diabet se fac cure îndelungate cu fructe de zmeură. Acestea stabilizează glicemia, stimulează pancreasul, stimulează diureza şi normalizează
valorile colesterolului. Tratamentul este şi mai eficient dacă se renunţă la consumul de carne şi se mănâncă preponderent legume şi fructe.
Zmeura se foloseşte în alimentaţie sub formă de suc, sirop, gem, dulceaţă, budinci, în produse de panificaţie (plăcinte, foietaj) şi produse lactate
(îngheţată, iaurt), ceai.
Recoltare
Frunzele, prin strunjirea lastarilor, inainte si in timpul infloritului
Valorificare
RUBI IDAEI FOLIUM - FRUNZE DE ZMEUR, CEAI DIN PLANTE
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUDBECKIA LACINIATA L.
Denumire populară: Mărită-mă mamă
Bujorel galben, Coana Marghioala, Crizentine galbene, Dălii galbene, Floare de cucoană, Floare de
cucoane, Floarea morţilor, Floarea soarelui, Floarea soarelui de cea mică, Flori galbene, Flori de paie,
Flori de Rusale, Gălbinele, Gherghine galbene, Gherghine de iarnă, Gheorghine, Gheorghine galbene,
Guriţa cucoanei, Leordini galbeni, Marghioale, Marghiliţe, Ochiul boului, Rujă bujă galbenă, Ruji de
toamnă, Ruji galbene, Talie, Talii, Tufănică galbenă, Ţaţa Marghioala
Regnul: Pantae
Încrengătura: Sermatophyta
Subîncrengătura:
Clasa: Anoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rizom cu stoloni subterani, ramificaţi; tulpina glabră, înaltă de 1-3 m înălţime, ramificată în partea superioară; frunzele alterne,
glabre, cele inferioare simple sau rar penat partite, cele superioare, de 2-3 ori penat fidate; antodii solitare, de 7-10 cm în diametru la înflorire, florile
tubuloase brunii, cele ligulate galbene; înflorirea iulie-octombrie; fructul achenă, neagră, glabră, de 5 mm lungime, cu papus sub forma unei
coronule scurte, denticulate.
Cultivată ornamentală şi subspontană.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile acestei plante.
Analizele efectuate la rădăcinile acestei specii au indicat prezenţa în acest organ a următoarelor substanţe: lactone (alantolactonă, iso-alantolactonă,
5,6-dihidro-4-5-dehidro-alantolactonă).
În compoziţia uleiurilor volatile a fost identificată preznţa compuşilor: gama selinen, beta-selinen, alfa-selinen, 1-beta-hidroxi-8-epi-ivangustin,
beta-humulen, germacren D, 8-alfa-(H)-seco-eudesmanolid, 5-hidroxi-alfa-curcumen, alfa-curcumen, beta-amirină, bisabolen-1,4-endoperoxid.
Importanţa
Utilizare
Ceaiul din rădăcinile acestei plante este utilizat în tratarea indigestiilor, iar cataplasmele din flori se utilizează pentru arsuri.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUMEX ACETOSA L.
Denumire populară: Macriş
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Organe utilizate
Oganele aeriene ale acestei plante conţin: glucide, lipide (0,3 – 5,0 %), poteine (0,6 – 26,0 %), tanin, vitamine (acid ascorbic, niacină, riboflavină,
tiamină), acizi organici (acid oxalic, acid tartaric), pigmenţi carotenoizi (beta-caoten) şi flavonoizi (rutină, hiperină, hiperozid, quercetină, vitexină)
şi deivaţi antrachinonici (phiscion, emodin, crisofanol).
Conţinutul funzelor în substanţe minerale variază între 1,0 şi 11,0 %.
Rădăcinile conţin tanin, derivaşi ai antrachinonei (acid crizofanic) şi glicozizi ai acestuia (crizofanin)
Frunzele proaspete sau uscate au acţiune antiseptică, astringentă, diuetică şi laxativă.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Se foloseşte pentru tratarea febrei şi a inflamaţiilor iar sucul proaspăt are efect diuretic. Datorită conţinutului mare de beta-caroten, reprezintă o
sursă importantă de vitamină A.
Sucul de frunze, proaspăt este folosit în tratamentul formelor de cancer gastric, ceaiul din frunze, pentru a înlatura arsurile stomacale. Frunzele
măcrisului conţin fier, vitamine, şi foarte mult acid oxalic, ceea ce îi conferă un gust acru, astringent.
Rădăcina de măcris are un gust dulce-acrişor şi se foloseşte în cure de detoxifiere şi în tratamentul unor afecţiuni ale ficatului. Preparatul se obţine
prin macinarea rădăcinii şi se consumă ca atare sau sub formă de decoct. Poate fi folosit şi în tratamentul unor boli de piele şi chiar al tumorilor
maligne sau benigne. Trebuie precizat că o cură durează în medie câteva luni.
Pulberea este forma de administrare cea mai eficientă şi cu acţiunea cea mai rapidă. Se obţine prin sfărâmarea rădăcinilor de măcriş, urmată de
măcinarea lor cu râşniţa electrică. Se obţine astfel o pulbere din care se administrează de regulă câte o jumătate de linguriţă de patru ori pe zi.
Decoct : doua linguriţe de rădăcină de măcriş mărunţită se lasă la înmuiat într-o jumatate de cană de apă, de seara până dimineaţa, când se filtrează;
maceratul se pune deoparte, iar planta rămasă se fierbe cu încă o jumatate de cană de apă 1-2 minute, după care se lasă la răcit; se combină cele
doua extracte.
Medicină umană (populară): planta – în băile pentru "pocitură" (paralizie).
Vopsitorie: planta proaspătă- pentru obţinerea culorii galbene.
Toxicitate
consumată în cantităţi mari provoacă hipocalcemie, leziuni renale şi moarte; animale sensibile - oile.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUMEX ACETOSELLA L.
Denumire populară: Măcriş mărunt
Macriş, Macriş de câmp, Macriş de grădină, Macriş iepuresc, Macriş mănunt, Macriş mărunt, Macriş
păsăresc, Macrişor, Macriş de grădină, Macriş lat, Macrişul caprei, Macrişul iepurelui, Macrişul cailor,
Macrişul caprelor, Măcriş, Măcriş iepuresc, Măcrişul caprei, Măcriş mic, Schiaz
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă perenă, scundă, verde sau roşiatică; frunzele au gust acru, mici, până la 1cm lăţime, lanceolate sau liniare, hastate la bază, cele inferioare lung
peţiolate, cele superioare sesile, cu ohrei ce se desfac la partea superioară; flori unisexuate dispuse dioic în inflorescenţe laxe, verticilate, lipsite de
frunze, pe pedunculi scurţi; au înveliş floral simplu, verzui sau roşietic alcătuit din tepale pieloase la maturitate, cu margini întregi; înflorirea – mai-
iulie; fructele – achene nearipate, egale sau puţin mai scurte decât perigonul.
Specie heliofilă, oligotrofă, mezoxerofită, calcifugă, întâlnită prin păşuni, fâneţe, locuri nisipoase, turboase sau uscate din zona stepei până în etajul
molidului (1800 m altitudine).
Organe utilizate
În scop medicinal sunt rădăcinile, tulpinile şi frunzele proaspete, iar în scop tinctorial se utilizează întreaga plantă, recoltată în timpul verii.
Frunzele conţin: 93,0 % apă, 2,00 - 2,25 % proteine, 0,44 – 0,70 % lipide, 2,50 - 3,63 % glucide, 0,36 % acid oxalic şi 47 mg/ 100 g acid ascorbic.
Conţinutul de vitamine din 100 g frunze este următorul: 120 mg acid ascorbic, 1,50 mg tocoferoli, 0,50 mg nicotinamidă, 0,15 mg acid folic, 0,12
mg piridoxină, 0,10 mg riboflavină, 0,04 mg tiamină şi 0,04 mg acid pantotenic.
Conţinutul în substanţe minerale al frunzelor variază între 0,83 şi 1,90 %. În 100 g ţesut s-au determinat următoarele elemente minerale: potasiu 362
- 390 mg, fosfor 63 - 71,0 mg, clor 68,3 mg, magneziu 40,7 - 103 mg, mangan 0,60 - 8,4 mg, sulf 20,0 mg, sodiu 4,0 - 4,2 mg, fier 2,4 mg, cupru
0,20 mg, zinc 0,20 mg şi iod 0,007 mg.
Componenţii chimici identificaţi în organele aeriene sunt: acid ascorbic, acid oxalic, oxalaţi, taninuri catechinice, fluoroglucotanoide, antrachinone
(crizofanol), cumarine, pigmenţi (calcone, hiperină, rutină, clorofile), hormoni (citochinine, gibereline, zeatină, zeatin-ribozid), compuşi quinoizi
(physcion).
Poliholozidele conţin cantităţi diferite de acizi uronici precum şi glucoză, galactoză, ramnoză, arabinoză, manoză şi xiloză, au efecte
imunostimulatoare cu acţiune antitumorală.
În rădăcinile acestei specii a fost identificată prezenţa: taninului (8 – 14 %), antrachinonelor (emodină, acid chrizofanic).
Extractele au proprietăţi antiscorbutice, diuretice, laxative şi tonice.
Importanţa
Utilizare
Ceaiul din frunzele acestei plante este folosit la tratarea febrei şi inflamaţiilor, sucul este folosit pentru tratarea bolilor urinare iar cataplasmele se
aplică pe tumori şi chisturi.
Frunzele au o valoare energetică de 100 kJ/ 100 g, dar conţinutul ridicat de acizi organici stimulează secreţia sucurilor digestive, stimulând
asimilaţia substanţelor.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): planta – în băile pentru "pocitură" (paralizie).
Toxicologie: consumată în cantităţi mari provoacă hipocalcemie, leziuni renale şi moarte; animale sensibile - oile.
Alimentaţie: Utilizată mai ales pentru supe (! nu se fierbe în vase de aramă).
Vopsitorie: planta proaspătă- pentru obţinerea culorii galbene. Culoarea galben-verzui se obţine în cazul lânii mordate cu sulfat de aluminiu şi fier şi
vopşită cu extractul obţinut din planta întreagă. Dacă mordantul este bicromatul de potasiu, se realizează o nuanţă galben-bruniu (Chirilă ş.a., 1999).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUMEX PATIENTIA L.
Denumire populară: Ştevie de grădină
Dragomir, Macriş de grădină, Macrişul calului, steghie, Steje, Stejie, Stevie, Stevie bună, Stevie rădăcini,
Ştege, Şteghie, Şteve, Ştevie, Ştevie de mâncare
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă perenă de 1-2 (3) m înălţime, cu tulpina viguroasă, erectă, ramificată; frunzele subcărnoase, cele bazale cordată, lungi de 20-30 cm şi late de
7-9 cm; frunzele tulpinale scurt peţiolate, lanceolate, cu baza rotunşită şi margini plane sau ondulate; majoritatea florilor sunt hermafrodite dispuse
în inflorescenţe glomerulare, aglomerate; au înveliş floral simplu, alcătuit din tepale membranoase palid roşietice-brune la maturitate; înflorirea –
iunie-iulie; fructele – achene nearipate, brune, ascuţite la vârf.
Subspecia patientia – întâlnită sporadic din zona pădurilor de stejar până în etajul gorunului pe lângă drumuri, pârloage, fâneţe, cultivată şi în
grădini.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi rizomii iar în scop alimentar se utilizează frunzele.
Frunzele conţin: 83,31 – 89,19 % apă, 0,90 – 0,94 % glucide, 3,31 – 3,58 % proteine, 1,42 – 1,56 % substanţe minerale, celuloză 1,63 %, acid
ascorbic: 126,7 mg/ 100 g şi tiamină: 0,07 mg/ 100 g (Bodea, 1984).
Culoarea frunzelor este dată de prezenţa pigmenţilor clorofilieni (66,03 – 101,28 mg/ 100 g şi a celor carotenoizi 9,70 – 16,14 %).
Rădăcinile şi rizomii conţin: derivaţi ai antrachinonei, diantrone ale reocrizolului, crizofanolului, reolului şi emodolului, glucide, taninuri,
flavonozide, vitamine şi substanţe minerale (fier).
Ştevia de grădină are frunzele, tulpinile şi sepalele colorate în roşu de către antocianii: cianidin 3-glucozid şi cianidin 3-rutinozid.
Extractele din plantele de ştevie au efect laxativ şi antianemic.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Se foloseşte în tratarea constipaţiilor. Este o plantă bogată în fier activ, fosfor, potasiu, magneziu, acid oxalic, săruri de calciu şi vitamina C.
Alte utilizări:
Frunzele tinere se pot prepara sub forma de coirba sau mancare, simple sau in combinatie cu alte legume sau verdeturi. (! nu se consumă de cei care
au colici nefritice, litiază, ulcer, gastrită hiperacidă).
Medicină umană (populară): rădăcina – în diferite reţete pentru tratarea afecţiunilor cutanate; planta – ceai, decoct pentru tuse; seminţele – decoct
folosit ca purgativ; ceaiul în amestec cu alte plante – pentru vărsături.
Vopsitorie: rădăcina- pentru vopsit în galben, cafeniu, albastru sau verde.
Medicină veterinară (populară): rădăcina - împotriva gălbinării, pentru tratarea diareei sau eliminarea placentei (la vaci).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUSCUS ACULEATUS L.
Denumire populară: Ghimpe
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Este un subarbust sempervirescent, de 20-60 cm, cu ramificaţii lăţite, verzi, asemănătoare frunzelor, pe care se formează florile, mici. Fructul este
bacă roşie. Specia este monument al naturii.
Organe utilizate
Rizomul şi rădăcinile recoltate toamna şi frunzele.
Componenţii identificaţi în organele menţionate sunt: uleiurile volatile, răşinile şi saponinele.
Principalele substanţe identificate în rizomii acestei specii sunt următoarele: zaharoză (3,6 %), proteine (8,4 %), lipide (2,0 %), acizi graşi (acid
tetracozanoic), flavonoide, beta-caroten, saponine (0,4 %), rezine.
Steroizi: neoruscogenină, sitosterol, campesterol, stigmasterol.
Benzofurani: ruscodibenzofuran, euparonă.
Saponine steroidale: ruscin, rusconină, ruscozid.
Vitamine: acid ascorbic, riboflavină, niacină, rutină, tiamină.
În frunze s-a determinat prezenţa: mucilagiilor (10 – 15 %), antrachinonelor (acid crisofanic), vitaminelor (rutină), saponinelor (0,40 – 0,45 %).
Extractele obţinute din rădăcină au acţiune uşor diuretică, febrifugă şi vasoconstrictoară.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea artritei, gutei, hemoroizilor ia compuşii steroizi pot reduce inflamaţiile.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: RUTA GRAVEOLENS L.
Denumire populară: Vinarţ
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: Rutaceae
Subfamilia:
Este un subarbust, de 30-60 cm înălţime, cu frunze alterne, de 2-3 ori penat-sectate, flori galben-verzui şi fructe capsule.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează părţile aeriene ale plantei.
În ţesuturile aeriene ale acestei plante au fost identificate următoarele substanţe: vitamine: acid ascorbic (0,48 %) şi rutină, pigmenţi: beta-caroten,
quercetină şi acid malic.
Cumarine şi furanocumarine: bergapten, dafnoretin, xantotoxină, helioxantină, umbelliferonă, scopoletină, hernarină, naftoherniarină,
izoimperatorină, izorutarină, pangelină, rutamarină, rutaretină, rutamină, rutarină, rutacultină, suberenonă, byakangelicină, izopimpinelină.
Triterpene pentaciclice cu schelet lupanic: acid emolic.
Lactone de tip camazulenic: geigerină.
Lignani: savinină.
Alcaloizi: arborinină, dictamnină, gamma-fagarină, kokusaginină, skimmianină.
Compuşi cu azot: 4-metoxi-metilquinolonă.
Compuşi quinoizi: acid emodic,
Uleiurile volatile sunt sintetizate de ţesuturi secretoare. În tulpina acestei specii, cât şi în frunze se găsesc buzunare secretoare de tip schizo –
lisogen.
Yaacob ş.a. (1989) au identificat 32 componenţi în uleiul volatil extras din Ruta. Dintre aceştia 9 componenţi au avut o concentraţie mai mare de
1,00 % din total. Aceştia au fost: 2-undecanona (30,73 %), 2-nonanona (18,06 %), 2-nonil acetat (11,03 %), bergapten (7,24 %), 4-(3,4-
metilendioxifenil)-2-but (3,10 %), 10-metil-2-undecanonă (1,96), psoralen (1,28 %), 2-undecil acetat (1,20 %) şi 2-decanonă (1,05 %). O
concentraţie mai mică de 1 % din totalul componenţilor s-a constatat la următoarele substanţe: 2-dodecanonă, 2-tridecanonă, dodecanal, geijerenen,
2-nonanal, heptadecan, 2-octil acetat, pentadecan, decanal, 1-eicozanal, 2-decil acetat, tetradecanal, nonanal, 9-metil-2-decanonă, izobutil acetat,
heneicozan, 8-metil-2-nonanonă, naftalen, pregeijeren, alcool sesquiterpenic, 2-undecanal, beta-cariofillen şi alfa-humulen.
Rădăcinile conţin: 2-N-dodecil-1,4-quinolonă, 2-N-tetradecil-4-quinolonă, 3-(1',1'-dimetilalil)- chalepensină, dafnoretin-metil-eter, gravelliferon-
metil-eter, rutamarin alcool, precum şi:
Furanocumarine: marmesină, marmesinină, herniarină.
Cumarine: dafnoretină, gravelliferonă, rutacultină.
Extractele din întreaga plantă au acţiune antihelmintică, antspasmotică, expectorantă, oftalmică, uterotonică şi stimulantă. Alcaloizii din extracte au
efect avortiv, antispasmotic şi antiinflamator şi trebuie evitată utilizarea de către femeile gravide.
Importanţa
Utilizare
Extractele reglează ciclul menstrual, reduce menstruaţie, stimulează contracţiile uterine, reduc presiunea sangvină, se utilizează pentru tratarea
durerilor de cap cauzate de tensiunea mărită, psoriazisul şi fragilitatea capilară.
Recoltare
Herba
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SAGITTARIA SAGITTIFOLIA L.
Denumire populară: Săgeata apei
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Alismatidae
Ordinul: Alismatales
Familia: Alismataceae
Subfamilia:
Este o specie perenă, de 20-100 cm înălţime, cu frunzele aeriene sagitate, cu flori unisexuate, cu petale albe ce au unguicula violet-purpurie.
Frucrele sunt poliachene.
Organe utilizate
Frunzele de Sagittaria conţin: aminoacizi (alinină, arginină, acid aspartic, acid glutamic, glicină, histidină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină,
prolină, serină, treonină, triptofan, valină şi tirozină), steroli (daucosterol), diterpene (izoabienol, sagittariol, deoxi sagittariol).
În tuberculi s-au identificat următoarele substanţe: izoabienol, sagittariozid A şi B, trifolionă A, B, C şi D.
Importanţa
Utilizare
Extractele au efect antiscorbutic, diuretic şi se utilizează la tratarea indigestiilor şi a durerilor de cap.
S-a demonstrat că diterpenoidele izolate de la această plantă au activitate antimicrobiană împotriva Streptococcus mutans ATCC 25175 şi
Actinomyces naeslundiis ATCC 12104.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SALIX ALBA L.
Denumire populară: Salcie
Lozie, Răchită, Răchită albă, Răchită de luncă, Răchită mare, Răcită, Răţită, Salcă, Salce, Salce albă, Salcie
albă, Salşi, Sălcuţă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Salicales
Familia: Salicaceae
Subfamilia:
Arbore, cu tulpina până la 20 m înălţime şi coroana largă; ritidomul brun-cenuşiu este brăzdat în lungime; lujerii anuali bruni, brun-verzui, sau
galbeni, subţiri, la început des, albicioşi păroşi; mugurii sunt protejaţi de un singur solz; frunzele simple, alterne, lanceolate, îngustate treptat spre
vârful acuminat, pe margini mărunt, glandulos serate, pe dos surii sau albăstrui, în tinereţe pe ambele feţe argintiu, seriaceu păroase; florile
unisexuate, repartizate dioic: cele mascule, cu 2 glande nectarifere la baza celor două stamine, sunt grupate în amenţi cilindrici care apar o dată cu
frunzele pe lujeri laterali; florile femele sunt grupate tot în amenţi şi au la baza ovarului o singură glandă nectariferă; înflorirea are loc în aprilie -
mai; fructele sunt de tip capsulă; seminţele sunt acoperite cu peri lungi.
Specie euritermă-mezotermă, higrofită; frecventă în regiunea de câmpie şi deal (zona stepei – etaj nemoral), pe malul apelor, în lunci, zăvoaie,
depresiuni, locuri umede. Dominantă în zăvoaiele întinse în lungul râurilor mari. Sporadică în etajum montan (M-ţii Sibiului – 800m, Retezatului –
700m, Bihorului – 1200m). Cultivată frecvent pe lângă sate şi în răchitării.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele, coaja şi mâţişorii.
Principalii componenţi chimici identificaţi în scoarţa de pe tulpină sunt: celuloză, amidon, glucomanani, arabinoză, proteine (9,6 %), acid pipecolic,
lipide (0,5 %), taninuri catechinice (3 – 10 %), rezine, fragilină (salicil alcool), lignine (25,5 %) şi substanţe minerale.
Glicozizi fenolici: salirepozid, salicază, salicină şi derivaţii acesteia salicortină şi tremulacină.
Pigmanţi: antociani: cianidin-3-glucozid, flavone: apigenină, flavonoli: izoquercitrină, quercimetrină, glicozizi ai flavonolilor: naringină, şi caroteni
(beta-caroten).
Monoterpene: albozid.
Frunzele acestei plante conţin: catechine, cianidină, derivaţi ai salicinei: salicortină (C20H24O10) şi vimalină.
Dintre pigmenţi au fost identificaţi în ţesuturile acestei plante sunt: delfinidina, cianidina sau şi pelargonidina, antocianidine metilate, glicozizi
antocianici acilaţi, mircetina, quercetina sau/ şi kampferolul, flavonoli metilaţi, dihidroflavonoli(aromadendren), apigenina sau şi luteolina, flavone
metilate, flavone glicozilate acilate, flavanone (naringenină), C-glicozilflavonoizi, proantocianidine, calcone (salipurpozidă, izosalipurpozidă),
dehidrocalcone şi aurone.
Extractele obţinute din scoarţa acestei plante au proprietăţi febrifuge, antiinflamatorii, antiseptice, antispasmotice, diuretice, hemostatice, sedative şi
tonice, datorită prezenţei glicozizilor salicină şi populină şi a taninurilor.
Importanţa
Medicinala, tananta, producatoare de lemn, producatoare de fibre textile
Utilizare
Salcia poatefi denumită aspirină naturală, deoarece salicinul natural existent printre constituenţii plantei se transformă în organism în acid salicilic
care nu are aproape nici un efect secundar.
Extactele sunt utilizate pentru reducerea inflamaţiilor, tratarea diareei cronice, gripei, nervozităţii, reumatismului, gutei, febrei, nevralgiilor,
durerilor de cap şi reumatice şi a ulcerului.
Infuziile din frunzele au efect calmant şi se folosesc pentru tratarea insomniilor nervoase.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): frunzele, scoarţa – împotriva "frigurilor", în băi în tratarea reumatismului; scoarţa – fiartă în vin, folosită în afecţiuni
ale splinei; frunzele – fierte în oţet utilizate pentru tratarea bătăturilor la picioare; lujerii tineri – pentru dureri la stomac sau în legături la "gâlci" .
Vopsitorie: scoarţa ramurilor- pentru obţinerea culorii galbene.
Obiceiuri: Salcia era considerată ca aducătoare de rod, belşug şi se punea la grajd, coteţe, stupi precum şi la porţi, ferestrele caselor pentru sănătatea
oamenilor; întâlnită în creaţii literare populare; folosită cu ocazia unor sărbători religioase.
Apicultură: specie meliferă – furnizează culesuri de nectar, polen, mană şi propolis.
Ornamental: specie rustică, cultivată în parcuri, grădini pe malul apelor.
Recoltare
Scoarta, cu cutitul prin taieturi circulare 10-20 cm (martie-mai)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SALSOLA KALI L. subsp. RUTHENICA (Iljin) Soó
Denumire populară: Săricică
Ciurlan, Căruţa dracului, Chiurlan, Ciorlan, Ciulin, Ciortan, Curai, Fugaci, Iarba porcului, Iarbă sărată,
Parpalac, Pochitnic, Rostogol, Sărăcică, Sărigea, Tartan, tăfălog, Tăfălug, Tăvăluc, Tăvălug, Târtan,
Vălătan, Vălătuc, Vălătug, Vălătan
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă anuală de 10-60cm înălţime, cu tulpina scurt păroasă, cu verucozităţi sau glabrescentă, puternic ramificată de la bază; frunzele alterne, sesile,
filiform-cilindrice, subţiri, la vârf spinoase; florile hermafrodite, axilare, cu perigon pielos, însoţite de o bractee şi 2 bracteole egale sau mai lungi
decât floarea; înflorirea – iunie-septembrie; fructele – achene acoperite la maturitate de tepalele lat, membranos aripate.
Specie întâlnită sporadic din zona stepei până în etajul gorunului prin locuri nisipoase, prundişuri, nisipuri maritime uşor sărate, uscate, pârloage,
locuri ruderale, culturi mai ales în stepe.
Organe utilizate
Se utilizează în medicină organele aeriene ale acestei plante.
Principalii componenţi ai plantei cu fructe sunt: glucoza, fructoza arabinoza, ramnoza, poliglucide, tanin, alcaloizi (salsolidin şi salsolin) estronă,
beta-sitosterol şi substanţe minerale.
Frunzele au un conţinut ridicat de acid oxalic şi nitraţi, iar culoarea lor este determinată de 3-O-beta-glucozid izo ramnetin, 3-O-rutinozid
izoramnetin şi de prezenţa carotenilor (0 – 8 mg/ kg).
Seminţele conţin 40 – 50 % proteine şi 27 % lipide.
Importanţa
Utilizare
Extractele obţinute din Salsola au efect stimulent, diuretic, emenagog, vermifug şi au activitate hepatoprotectoare.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SALVIA OFFICINALIS L.
Denumire populară: jaleş de grădină
salvie, cilvie, jaleş bun, jaleş de grădină, jalnică, joaie, salbie, selghie, şalet, şerlai
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Specie perenă, tulpină erectă, înaltă de 25-70 cm, ramificată, uniform foliată, dens şi alipit alb păroasă, în partea inferioară lignificată. Frunze
alungit ovate, sau lanceolate, rar eliptice, cu baza rotunjită sau cuneată, rar slab cordate, uneori la bază cu 2 lobi mici, marginea fin dinţată sau
aproape întreagă, reticulat-nervate, pe faţa superioară des albicios păroase. Inflorescenţă simplă sau ramificată, formată din 6-8 verticile distanţate
cu 4-20 flori de culoare violet, rar albe. Tetrachene sferice, netede, brune şu cu dungi de culoare închisă. Înfloreşte VI-VIII.
Cultivată prin grădini, deseori sălbăticită, cu cerinţe ridicate faţă de căldură, heliofilă, cerinţe relativ reduse de umiditate, preferă soluri lutoase,
permeabile, cu pH neutru către uşor alcalin.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele recoltate înainte de înflorire, care conţin uleiuri volatile cu monoterpene biciclice şi florile, care conţin
uleiuri volatile cu monoterpene aciclice .
Principalii componenţi identificaţi în frunze sunt: 1 – 2,5 % uleiuri volatile, 13,8 % lipide, 11,5 % proteine, 5 – 6 % rezine, 2 – 8 % taninuri
catechinice (salviatanin), saponine, glicozide, fenilpropanoizi (acid rozmarinic), substanţe minerale. A mai fost identificată prezenţa următoarelor
substanţe:
Sesquiterpene: aromadendren, alloaromadendren, alfa-gurjunen.
Saponozide steroidale: acid labiatic.
Monoterpene: salvin.
Diterpene: rosmanol, salviol, picrosalvin.
Triterpene: betulin, acid maslinic, acid ursolic, acid oleanolic, acid epioleanolic, acid-3-epioleanolic.
Alcool sesquiterpenic: betulol.
Vitamine: acid ascorbic (32 – 35 mg/ 100 g), niacină, acid pantotenic, tiamină.
Sterolii: beta-sitosterol, campesterol, stigmasterol, avenasterol.
Acizi fenolici: acidul rosmarinic, cafeic, clorogenic, p-cumaric, ferulic, galic dintre care salvina (acidul alfa,11,12-dihidroxi-8,11,13(14)-abietatrien-
20-oic) are acţiune antimicrobiană.
Diterpene: carnosol, pristan, acid carnosic.
Pigmenţi: din frunze (1 – 3 %) sunt reprezentaţi de flavone (apigenol, genkwanin, luteolin, luteolin-7-glucozid, luteolin-7-glicozid, luteolin-7-O-
glucuronid, hispidulin, cirzilionă, cirzimeritină, diosmetină, chrysoeriol, salvigenin, metoxisalvigenin, nepetină, 6-metoxiluteolină), caroteni (beta-
caroten) şi clorofile.
Salvia are florile colorate datorită prezenţei următorilor pigmenţi: cianidin, delfinidin şi pelargonidin 3-ramnozid (Haque ş.a., 1981), delfinidin 3,5-
diglucozid (avobanină A). A fost identificată şi salvianina care este un pelargonidin 3-glucozid care are agliconul acilat cu acid p-hidroxicinamic şi
glucidul cu două molecule a acidului malonic monometilat.
Organele aeriene conţin flavone tetra-O-substituite aşa cum sunt: hespidulinul, cirsimaritin, salvigenin, 5-metoxisalvigenin, pilloin, cât şi flavone
penta-O-substituite ca: nepetin şi cirsilineol şi eupatilin.
Dintre glicozizii flavonici au fost identificaţi: apigenină, apigenin 6-hidroxiluteolin, 6-metoxiluteolin, 6-metoxiluteolin-7-metil-eter.
Uleiurile volatile sunt sintetizate de perii secretori dispuşi pe tulpină, peţiol şi limbul foliar.
Analizînd uleiul volatil extras din Salvia, Piccaglia ş.a. (1989) au identificat un număr de 38 componenţi, dintre care ponderea au deţinut-o alfa-
thujona (26,50 %), camforul (16,80 %) şi 1,8-cineolul (11,10 %). În cantitate mai mică au fost determinaţi următorii componenţi: camfen, alfa-
humulen, alfa-pinen, beta-thujonă, beta-cariofilen, limonen, beta-pinen, borneol, p-cimen, cariofilen-oxid, mircen, bornil acetat, beta-felandren,
linalool, linalil acetat, alfa-terpineol, geraniol, cis-salven, sabinil-acetat, terpinen-4-ol, gamma-terpinen, alfa-thujen, cis-aloocimen, (Z)-beta-
ocimen, sabinen, delta-terpineol, terpinolen, alfa-terpinil acetat, triciclen, geranil-acetat, isoborneol, nerol, alfa-felandren, trans-sabinen-hidrat şi
trans-salven.
Tămaş ş.a. (1986) au identificat în uleiul volatil 12 componenţi, în următoarele proporţii: 23,56 % camfor, 23,10 % beta-thujonă, 13,68 % 1,8-
cineol, 10,94 % alfa-thujonă, 7,49 % borneol, 4,88 % alfa-pinen, 4,31 % campfen, 2,34 % alfa-terpineol, 1,05 % beta-cariofillen, 0,56 % limonen,
0,37 % alfa-fellandren şi 0,34 % beta-pinen.
Cercetările efectuate de Then ş.a. (19629 au precizat că principalii componenţi din ţesuturile proaspete de Salvia officinalis sunt alfa-humulenul şi
cariofilenul, în timp ce în ţesuturile deshidratate predomină tujona. Analizele efectuate pe organe au stabilit că în frunze predomină izomerii tujonei
(17-20 %), iar în petale predomină beta-pinenul (24,4 %).
Fructele conţin: mucilagii (10 %), oligoglucide (rafinoză şi planteoză), acizi monoamino-dicarboxilici (acid asparagic), fitosteroli(beta-sitosterol),
lipide ce conţin acid oleic, linoleic linolenic, palmitic şi stearic.
Detalii...
Antiperspirantă, antioxidantă, digestivă, antiseptică.
Importanţa
Utilizare
Stimulează apetitul, previne apaiţia bolii Alzheimer, gastoenteritelor şi descompune radicalii liberi datorită prezenţei acizilor labiatic şi carnosic.
Cultivare
Este o specie termofilă care referă zonele ferite de curenţi, expuse la soare. La noi în ţară condiţiile propice sunt în sudul şi sud-estul ţării. Se cultivă
în afara asolamentului, departe de drumuri pentru a nu se prăfui frunzele, care nu se pot curăţa din cauza creţurilor şi a perişorilor.
Se poate semăna în seră în martie-aprilie, iar procesul de germinare durează 2 săptămâni. Se repică şi la momentul otrivit se plantează afară
(începutul verii). Se pot face butaşi de tulpină în mai cu plantarea directă în grădină, butaşi de lemn pe jumătate maturat, în perioada iunie-august în
răsadniţă sau butaşi din lemn matur, în noiembrie-decembrie în răsadniţă rece. Acoperirea cu pământ a plantelor primăvara sau toamna permite ca
ramificaţiile să formeze rădăcini, formaţiunile respective se preiau şi se plantează după 6-12 luni.
Recoltare
Frunze sau lastari, recoltate manual sau cu vindroverul pentru uscarea in brazda, la inceputul infloritului (iunie)
Valorificare
SALVIAE HERBA – IARBĂ DE SALVIE
1. Flux tehnologic
a) Flux de producţie (materie primă deshidratată)
Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SAMBUCUS EBULUS L.
Denumire populară: Boz
Boj, Bozii, Ibozlu, Scai mărunt, Soc mic
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Dipsacales
Familia: Caprifoliaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee, perenă, cu miros neplăcut, cu rizom gros; tulpina ajunge la 0,5-2m înălţime; frunze imparipenat compuse, cu 7-11 foliole ovat
lanceolate, cu margini serate; flori albe grupate în cime corimbiforme; înflorirea: iunie-august; fructul bacă neagră lucioasă.
Specie eutrofă, xeromezofită-mezohigrofită; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, locuri ruderale, îngrăşate.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile provenite de la această specie care conţin glicozide cianogenetice, iar în scop tinctorial se folosesc fructele
mature, proaspete.
Râdâcinile conţin: acizi graşi, acid p-cumaric, fitosteroli, acid ursolic, pseudoalcaloizi, glicozide cianogenetice şi compuşi iridoizi: ebulozid
(C21H32O10), morronisid (C17H26O11) şi isoswerozid.
Extractele au acţiune diuretică, expectorantă şi laxativă.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează în cazul bolilor de ficat şi rinichi şi pentru tratarea contuziilor şi a arsurilor.
Bozul este un inhibitor redutabil al apetitului alimentar. Rădăcina de boz este fără doar şi poate unul dintre cele mai puternice purgative şi
detoxifiante din flora noastră, fiind o adevărată mătură pentru organism. Cel mai semnificativ însa este efectul acestei plante în curele de slăbit,
unde este o arma redutabilă, probabil fără egal în flora noastră medicinală.
Plămădeala în tuica este forma cea mai eficientă de administrare a rădăcinii de boz, care este foarte puternica şi, ca atare, trebuie luata în preparate
care să permită o dozare foarte buna. Se prepara din 100 g de rădăcină proaspătă, tăiată foarte mărunt, care se pun într-un litru de ţuică tare, unde se
lasă să macereze vreme de 5 zile. După trecerea timpului de macerare se filtrează şi se păstrează într-o sticlă închisă la culoare. Se iau de regulă 1-3
linguri pe stomacul gol, înainte de masă, pentru cura de slăbire şi cu doua ore înainte de masă, pentru efectul purgativ.
Maceratul la rece se prepară din doua vârfuri de cuţit de rădăcina de boz mărunţită se lasă la înmuiat într-un pahar (200 ml) de apa, de seara până
dimineaţa, când se filtrează.
Alte utilizări:
Fructele mature, sunt folosite pentru vopsirea lânii în nuanţe verzi, kaki şi gri.
Nuanţa de verde se obţine la lîna mordată cu bicromat de potasiu şi vopsită cu extractul din fructe proaspete iar nuanţa de verde închis se realizează
după retratarea cu soluţie de sulfat de cupru.
Nuanţele de kaki deschis până la kaki închis se obţin prin mordarea cu soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu, vopsirea cu extract din fructe
proaspete şi retratarea cu bicromat de potasiu sau cu sulfat de cupru.
Nuanţa de gri deschis se obţine la lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi vopsită cu extractul obţinut din fructele proaspete, îar nuanţa de
gri verzui se obţine dacă se retratează cu soluţie de sulfat feros (Chirilă ş.a., 1999).
Medicină, umană, populară - uz intern partea aeriană a plantei are proprietăţi diuretice, laxative, depurative, sudorifice etc.,
Recoltare
- Frunze (iulie)
- Flori (iulie- august)
- Fructe (august-octombrie)
- Radacini, cu cazmaua, toamna
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SAMBUCUS NIGRA L.
Denumire populară: Soc
Haler, Hoz, Iboz, scorpat, Soace, Sog usuclu
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Dipsacales
Subfamilia:
Arbust-arbore de 2-7 m înălţime; frunze imparipenat compuse cu 5-7 foliole eliptice sau ovat eliptice, păroase pe faţa inferioară, cu miros neplăcut;
flori albe grupate în cime corimbiforme sau umbeliforme, plane, mari, plăcut mirositoare; înflorirea: mai-iulie; fructul bacă neagră.
Specie eutrofă, mezofită-mezohigrofită; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, zăvoaie, margini de pădure.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează rădăcinile, frunzele, florile şi fructele maturate.
Ritidoma speciei Sambucus nigra conţine: alfa-amirină, beta-sitosterol, acid betulinic, B-nigrină, acid oleanolic şi acid ursolic.
Principalii componenţi chimici identificaţi în frunze sunt: glucide solubile, pectine (0,2 %), lipide (4,8 %), rezine (4,3 %), acizi fenolici (acid
behenic, acid cafeic, acid ferulic, acid shikimic), colină şi tanin (0,4 – 3,0 %).
Steroli: campesterol, sitosterol, stigmasterol.
Uleiuri volatile: 1-cafeoil-beta-D-glucozid, 1-feruloil-beta-D-glucozid, alfa-amirină.
Pigmenţi flavonoizi: antociani (sambucină = rhamnoglucozid al cianidinei, sambubiozid, sambucianină, sambunigrină cianidin-3-sambubiozid,
cianidin-3-sambubiozid-5-glucozid, flavonoli: quercetin, astragalin) şi flavone.
Vitamine: acid ascorbic, riboflavină, rutină, tianină.
Alcaloizi: coniină.
Triterpene: betulin, cicloartenol, acid ursolic, acid oleanolic.
Hidrocarburi: hentriacontan, heptacozan, hexacozan, heneicozan, nonacozan, octacozan, pentacozan, triacontan.
Florile de soc au un miros caracteristic determinat de prezenţa aminelor alifatice (etilamină, izopropilamină, izoamilamină). Florile mai conţin
glucide, saponozide, taninuri, steroli, mucilagii şi pectine.
Pigmeţi flavonoizi: antociani (chrisantemină), flavone (astragalin, rutinozid, hiperozid, izoquercitrină), flavonoli (campferol, quercetină,
izoramnetin-3-glucozid, izoramnetin-3-rutinozid).
Acizi fenolici: acid cafeic, ferulic, clorogenic.
Glicozide ale acizilor triterpenici: acid ursolic şi acid oleanolic.
Glicozide cianogenetice: sambunigrozidă.
Triterpene: alfa-amirină, beta-amirină, cicloartenol.
Substanţele volatile, extrase prin hidrodistilare din florile de soc conţin: 17,52 % linalol oxid, 15,41 % linalol, 12,52 % epoxilinalol, 4,64 % cis
hexenol, 2,09 % linalil format, 1,54 % dimetil octenol, 1,22 % germacronă, 1,09 % hexanonă şi 0,56 metil eicozan (Burzo ş.a., nepublicat). După
Jensen ş.a. (2000) aroma specifică florilor se datorează prezenţei hotrienolului, linalolului şi alfa-terpineolului.
Fructele conţin: glucide (4,7 – 5,8 %), proteine (2,5 %), antirhinină, vitamine (biotină, niacină, acid nicotinic), acid malic (0,9 – 1,9 %), acid ursolic,
acid valerianic.
Culoarea fructelor este determintă de derivaţi ai cianidinei aşa cum sunt: cianidin 3-glucozid, cianidin 3-sambubiozid, cianidin 3-sambubiozid-5-
glucozid, 3-sambubiozid –3-glucozid, cianidin 3,5-diglucozid,cianidin 3-xiloglucozid şi cianidin 3-ramnozilglucozid (keracianină). Flavonolii sunt
reprezentaţi de quercetin-3-rutinozid.
Fructele mai conţin şi pigmenţi carotenoizi: beta-caroten, flavoxantină, luteină şi neoxantină. Aroma caracteristică fructelor se datorează prezenţei
compuşilor: dihidroedulan şi beta-damascenonă. A mai fost pusă în evidenţă prezenţa compuşilor: 1-pentanal, 2-metil-1-propanol, 2- şi 3-metil-1-
butanol, 1-octanal, 1-octanol şi metil-E-rose oxid (Jensen ş.a., 2000).
Detalii...
Extractele obţinute din flori au proprietăţi expectorante, cicatrizante, antiinflamatoare, emoliente, diuretice şi sudorifice. Fuctele au efect diuretic
antiseptic urinar şi laxativ iar scoarţa de pe ramurile tinere se utilizează pentu tratarea constipaţiilor şi stimulează voma.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea gripelor, contuziilor edemelor, constipaţiilor, tusei şi a bolilor de rinichi şi de ochi.
Alte utilizări:
Florile de soc sunt folosite pentru a prepara sirop, ceai, tinctură şi socată.
Florile proaspete se folosesc imediat după recoltare, la prepararea socatei sau a siropului de soc. Pentru ceai, pentru prepararea tincturilor şi pentru
cataplasme este nevoie de flori uscate.
Socata. Florile proaspete de la 6-12 inflorescenţe, separate de codiţe, se pun într-un borcan de sticlă. Se adaugă 4,5 litri de apă. Se pune o lămâie
întreagă, cu coajă, tăiată în felii subţiri. Se adaugă 600-800 ml de miere de albine. Se lasă acest amestec la macerat timp de două zile, apoi timp de
încă două zile se amestecă de trei ori pe zi cu o lingură de lemn. După această perioadă de patru zile, lichidul se filtrează şi se trage în sticle de un
sfert sau de o jumătate de litru, închise la culoare. Sticlele cu socată vor fi bine înfundate şi se vor păstra la rece (la frigider sau în beci).
Siropul şi dulceaţa medicinală din flori de soc. Se taie codiţele, apoi se dau florile proaspete de soc prin maşina de tocat. Se pune într-un borcan un
strat de miere lichidă gros de un deget, apoi se adaugă un strat subţire de flori tocate, cu sucul nescurs, apoi din nou un strat de miere gros de un
deget, un strat de flori tocate şi tot aşa, până la umplerea borcanului. Ultimul strat va fi de miere, ceva mai gros decât celelalte (2-3 degete). Se lasă
amestecul la rece (in cămară sau la beci - în nisip) timp de minimum două luni. După trecerea perioadei de două luni, mierea se filtrează prin tifon şi
se obţine siropul sau se consumă amestecul nefiltrat, ca o dulceaţă medicinală din flori de soc. Atât siropul cât şi dulceaţa au - cu condiţia să fie
preparate corect, un termen de garanţie de doi ani.
Infuzii cu flori de soc. Se pun 1-2 linguriţe de soc uscat la o cană (250 ml) de apă clocotită, se lasă la infuzat timp de un sfert de oră, se adaugă sau
nu miere şi se consumă fierbinte. Pentru un gust mai bun şi un efect mai puternic, se adaugă o dată cu socul şi un sfert ori o jumătate de linguriţă de
maghiran (Majorana hortensis).
Industrie - florile servesc la fabricarea sucurilor, siropurilor, vinurilor;
Medicină, umană, populară - uz intern florile au proprietăţi diuretice, sudorifice, antiseptice, laxative, se recomandă contra tusei, reumatismului etc.,
fructele de asemenea au acţiune vitaminizantă, antinevralgică, antiseptică, diuretică etc.;
Recoltare
- Inflorescentele, manual (mai-iunie)
- Fructele, manual (septembrie-octombrie)
Valorificare
SAMBUCI FLORES – FLOARE DE SOC
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SANGUISORBA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Sorbestrea
Bibernil, Cârligăţea, Cebare, Sângeroasă, Soarbestre, Sorbitoare
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee, perenă, cu rizom gros, brun ; tulpina dreaptă ramificată în partea superioară de 30-90 cm înălţime; frunzele tulpinale imparipenate
cu 3-11 foliole, iar cele inferioare sunt dispuse în rozetă; florile sunt grupate în inflorescenţă de tip capitul alungit, cilindric, roşii purpurii;
înflorirea: iunie-august; fructul este o achenă.
Specie mezohigrofită, oligotrofă- mezotrofă; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul boreal, pajişti umede, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
Organele aeriene ale acestei plante conţin: substanţe tanoide: elagitanin, galocatechine, catechine, taninuri hidrolizabile (sanguiin-H-1, sanguiin-H-
2, sanguiin-H-6)
Triterpenoide: acid ursolic, acid dehidroursolic, ziyuglicozid I, ziyuglicozid II, glucozizi triterpenici (sanguisorbigenin, sanguisorbin, dasnguisorbin-
A, sanguisorbin-B, sanguisorbin-E) şi acizi triterpenici (acid pomolic).
Pigmenţi: cianidin-3-glucozid, cianidin-3,5-diglucozid, kampferol şi quercetină.
Extractele obţinute din organele aeriene ale acestei plante au acţiune astringentă, hemostatică, stomahică, sudorifică, tonică şi vulnerară.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Încă din antichitate se folosea pentru tratarea hemoragiilor. Loţiunile extrene se folosesc pentru trataea arsurilor, leziunilor, exemelor şi a
hemoroizilor.
Alimentaţie - frunzele sunt folosite primăvara la salată;
Medicină, umană, populară - uz intern - părţile aeriene ale plantei se folosesc pentru tratarea colitelor, enterocolitelor, bolilor renale; uz extern -
tratarea arsurilor, cicatrizarea rănilor;
Medicină veterinară - uz intern - adjuvant în tratarea diareei la vaci .
Recoltare
- Herba (mai-august)
- Radacini si rizomi, prin smulgere sau cu cazmaua, in perioada de fructificare (august-septembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SAPONARIA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Săpunariţă
Odogaci, Băşică de ali din vânt, Berbecei, Buruiană albă, Ciuin, Iarbă de soponit, Floare de săpun, Floarea
călugărului, Floarea studentului, Flori albe, Flori bălăi, Flori de parfum, Flori de sopon, Flori de tăietură,
Grozdică, Iarbă de tăietură, Juni, Odogâci, Rădăcină de săpun, Ruptură de mal, Săponel, Săpuiori, Săpun,
Săpunaşi, Săpunărică, Săpunăriţă, Săpunel, Săpunul calului, Săpunul popii, Soponariţă, Soponel, Soponul
calului, Spumăriţă, Udagaci, Văcărică, Văcăriţă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Plantă perenă cu rizom cilindric, puternic ramificat, târâtor pe care se formează lăstari sterili şi fertili; tulpini de până la 70 cm înălţime, puţin
ramificate în partea superioară; frunze opuse, alungit-eliptice 3-nervate, aproape glabre, aspre pe margini; flori actinomorfe, frumos mirositoare,
grupate în dichazii; caliciul tubulos-cilindric, palid-verzui se termină cu 5 dinţi scurţi şi inegali; petale albe sau roze cu lamina întreagă; înfloreşte în
iunie-septembrie; fruct capsulă denticulată cu seminţe numeroase, uşor turtite, reniforme, negre.
Specie mezo-mezohigrofită, întâlnită frecvent prin buruienişuri, zăvoaie, pe malul apelor din zona stepei până în etajul fagului.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rizomul şi rădăcinile.
Rizomul şi rădăcinile conţin saponozide triterpenice. Dintre acestea au fost identificate: saporubina, saponarozida A şi saponozida D.
În aceste organe s-au mai determinat următoarele substanţe: glucide reducătoare (1,5 – 3,0%), gome (2,5 %) şi uleiuri volatile.
Organele aeriene ale acestei plante conţin lipide, uleiuri volatile, gome, substanţe flavonoide: vitexin-7-glucozid (saponarină), C-flavonoide
(izovitexină, vitexină).
Extractele obţinute din întreaga plantă, dar mai ales din rădăcini, au acţiune expectorantă, purgativă, tonică şi diuretică.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Extractele pot fi utilizate pentru tratareabronţitei, tusei şi astmului. Se utilizează rar în tratamente interne din cauză că produce iritaţii ale aparatului
digestiv şi în exces pot distruge globulele roşii.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): planta – decoct pentru "curăţirea sângelui".
Industria casnică: rizomul – pentru scoaterea petelor de grăsime de pe haine, la fabricarea săpunului, spălarea mătăsii, a hainelor din mătase;
vârfurile inflorescenţelor – folosite pentru spălatul mâinilor.
Alimentaţie: rădăcinile folosite pentru prepararea halviţei, halvalei.
Vopsitorie: florile – pentru obţinerea culorilor de galben, portocaliu.
Ornamentală: recomandată în locuri semiumbrite, de-a lungul apelor.
Toxicitate
Contraindicaţii
Dozare
Supradozare
Forme farmaceutice
Conservare
Cultivare
Planta reuşeşte pe orice sol moderat fertil şi cu poziţie însorită.
Se seamănă primăvara în răsadniţă rece, iar în momentul când se poate manipula se repică în vase individuale şi se plantează afară la începutul verii.
Dacă se dispune de suficiente seminţe, se poate semăna şi direct afară către mijlocul- sfârşitul primăverii.
Cele mai favorabile condiţii de cultură se găsesc în Câmpia Transilvaniei şi în zona de silvostepă din sud şi vest, în special pe cernoziomuri.
Recoltare
Radacini, cu plugul fara cormana sau masina de recoltat cartofi, in anul 2 sau 3 de vegetatie, lunile august-septembrie.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SAROTHAMNUS SCOPARIUS (L.) Wimmer
Denumire populară: Drob
Sinonime ştiinţifice: Cytisus scoparius (L.) Link
Mături, Bucşan, Călugărească, Grozamă, Mătură verde, Sorbestru, Umbra iepurelui
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Arbust, de până la 2 m înălţime; frunzele dinspre vârful lăstarilor sunt simple, celelalte trifoliate, toate cad devreme; florile axilare, solitare sau în
perechi; fruct păstaie.
Specie oligotrofă, calcifugă, mezofită; sporadică în zona pădurilor de stejar-subetajul fagului, rarişti, tufărişuri şi margini de pădure.
Organe utilizate
Se utilizează ramurile tinere, bobocii florali şi seminţele (Sarothamni herba), care conţin 20 de alcaloizi de tip chinolizidinic, al căror concentraţie
variază între 0,3 – 1,5 %.
În ţesuturile aeriene ale acestei specii s-a determinat prezenţa pigmenţilor flavonoizi: spiraeozid, luteolină, luteolin-4'-glicozid, quercetină,
quercetin-glicozid, izoquercitrină, taraxantină, orientină, chrisanthemexantină, uleiurile volatile, amine fenolice: dioxifenilalanina, tiramina,
metiloxitiramină, dopamină, oxitiramina şi epinina.
Alcaloizii sunt reprezentaţi în principal de sparteină, care reprezintă 85 – 90 % din totalul acestora17-oxo-alfa izosparteină, lupanină, 4-
hidroxilupanină şi 13-hidroxilupanină.
Florile conţin până la 1,5 % alcaloizi: sparteină, izosparteină, sarotamnină, oxisparteină, lupanină şi hidroxilupanină, derivaţi aminici
(hidroxitiramină), tanin, glicozizi ai cumarinelor (esculetină).
Culoarea florilor este determinată de prezenţa următorilor pigmenţi: caroteni (flavoxantină, crizantemxantină), flavonoli (quercetol-4’-glucozid,
kampferol-4’-glucozid şi izoramnetol-4-glucozid), izoflavone (genisteină, genistein-7-O-glucozid), glicozizi ai flavonelor (vitexinei, hiperozid) şi
xantofile.
Seminţele conţin: proteine (32,5 %), lipide (6,0 %), acizi graşi (acid linoleic), steroli (beta-sitosterol), alcaloizi chinolizidinici (citizina,
metilcitizina, lupanină, hidroxilupanină).
Extractele obţinute din organele aeriene au acţiune cardiotonică, vasoconstrictoare, puternic diuretică şi hipertensivă.
Extractele obţinute din flori au efect diuretic, hemostatic şi stimulator cardiac.
Extractele obţinute din seminţe au acţiune emenagogă, antiasmatică şi antiinflamatorie.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizează în tratarea gutei, hipotensiunei, reumatismului, edemelor, albuminuriei şi a absceselor. Seminţele sub formă de tinctură sunt folosite în
tratarea hidrofiziei.
Planta se utilizează pentru extracţia sparteinei, principiu activ folosit la realizarea medicamentelor indicate în bolile de inimă. Măturicea este toxică.
Recoltare
Ramuri tinere, fara frunze si flori, in octombrie-noiembrie, sau iarna
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SATUREJA HORTENSIS (L.) Fritsch
Denumire populară: cimbru de grădină
Sinonime ştiinţifice: Clinopodium hortense O. Ktze.
cimbru, cimbru adevărat cimbru bun, cimbru mirositor, lămâioară, lămâiţă
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă anuală, rădăcină subţire, ramificată, tulpină înaltă de 10-30(45) cm, spre bază adesea lignificată, erectă, foarte ramificată de la bază, cu
ramurile adesea de culoare violacee, fin şi scurt alipit păroasă, cu perii curbaţi în jos. Frunte liniare sau lanceolate, glabre, rareori scurt păroase, cu
puţini peri glanduloşi, margine întreagă. Sesile sau foarte scurt peţiolate. Flori câre 3-6, scurt pedicelate, în verticile distanţate, dispuse adesea
unilateral. Corola liliachie, roz sau albă, cu pete purpurii intern. Tetraachene brune sau cenuşiu verzui, ovoidale, trimuchiate, netede, lucioase.
Înfloreşte VII-X.
Plantă cultivată, pe solurile alcaline, bine drenate, heliofilă*.
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal şi alimentar organele aeriene ale acestei plante, care conţin uleiuri volatile cu monoterpene aromatice.
Bianchi ş.a. (1986) au identificat în uleiul volatil extras din plantele de cimbru 20 de componenţi dintre care cea mai mare cantitate s-a constatat în
cazul gamma-terpinenului (50,23 %), carvacrolului (25,54 %), cimenului (5,96 %), alfa-terpinenului (4,57 %), alfa-pinenului (3,09 %), mircenului
(2,83 %), beta-cariofilenulu (2,61 %) şi beta-pinenului (1,11 %). În proporţie de sub 1,0 % s-au identificat următorii componenţi: beta-bisabolen, 1-
octenol-3, linalool, trans-sabinen hidrat, limonen, 1,8-cineol, borneol, cariofilen oxid, alfa-terpineol, timol, camfen şi camfor.
Analiza uleiului volatil extras din plantele de cimbru de către Burzo ş.a.(2004) au relevat următoarea compoziţie: 45,13 % carvacrol, 38,79 %
gamma-terpinen, 5,41 % alfa-terpinen, 2,44 % cimen, 2,16 % mircen, 1,88 % alfa-thujen, 1,02 % alfa-pinen, 0,59 % silvestren, 0,50 % beta-pinen,
0,41 % alfa-felandren, 0,24 % timil acetat, 0,22 % beta-bisabolen, 0,20 % sabinen, 0,15 % beta-cariofilen, 0,12 % cis-betaterpineol, 0,12 %
terpinen-4-ol, 0,11 % ocimen, 0,08 % camfen, 0,04 % terpinolen şi 0,04 % borneol.
Detalii...
Planta se utilizează pentru condimentarea şi aromatizarea mâncărurilor iar extractele au proprietăţi aromatice, stomahice, digestive, expectorant,
carminative, antidiuretice şi antiseptice.
Importanţa
Utilizare
Pentru stimularea apetitului, pentru tratarea gripei, astmului şi diareei.
Alte utilizări:
De la cimbru se folosesc tulpinile înflorite. Se consumă uscat, pe perioada întregii ierni, pentru ca are acţiune de antigripal natural care, combate
majoritatea bacteriilor şi microorganismelor dăunătoare, crescând imunitatea organismului.
Medicina veterinară foloseşte planta, care este repelentă pentru insecte.
În parfumerie sunt folosite florile, datorită compuşilor volatili pe care îi conţine.
Cultivare
Cimbrul este o plantă cu pretenţii reduse faţă de factorii de mediu, aşa încât poate fi uşor crescută în condiţii corespunzătoare. Este iubitoare de
căldură şi îi displace umbra, are cerinţe moderate faţă de umiditatea din sol şi atmosferă, reuşeşte bine pe toate tipurile de sol, dar preferă solurile
alcaline şi manifestă sensibilitate faţă de lumină. Dă rezultate foarte bune (producţii mari şi conţinut ridicat în uleiuri eterice) pe soluri bogate şi
expuse la soare, dar nu sunt indicate solurile grele şi reci.
Se poate cultiva prin semănat direct în câmp la începutul lunii aprilie (temperatura de 5-60C), la o adâncime de 1,5-2 cm, pe un strat înălţat cu
lăţimea la coronament de 104 cm, trei rânduri distanţate a 35 cm, folosind 3-4 kg sămânţă la ha. Dacă se produc răsaduri (prin semănat în răsadniţe
recii sau solarii neîncălzite la sfărşitul lunii martie), plantarea se face în luna mai. De regulă se practică cultura asociată, iar lucrările de îngrijire se
aplică odată cu cele efectuae la cultura de bază. Recoltarea începe odată cu declanşarea înfloritului, detaşând vărfurile lăstarilor sau frunzele verzi.
Pentru consum în timpul iernii se recoltează plantele înflorite, prin cosire sau smulgere, obţinând o producţie de 10-14 t/ha plante verzi sau 3-4 t/ha
plante uscate. În vederea producerii seminţelor, nu se procedează la recoltarea lăstarilor sau frunzelor pentru consum, iar pentru o mai bună
polenizare se recomandă aducerea a 2-3 stupi pe ha, deoarece cimbrul este o foarte bună plantă melferă. Recoltarea se efectuază când majoritatea
fructelor au ajuns la maturitatea fiziologică, iar producţia este de circa 200 kg/ha.
Recoltare
Herba, manual cu secera sau cositoarea, atunci cand 50 % din plante sunt inflorite
Valorificare
SATURAJAE HERBA – IARBA DE CIMBRU DE GRĂDINĂ -GEREBELT
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SCOPOLIA CARNIOLICA Jacq.
Denumire populară: mutulică
Sinonime ştiinţifice: Hyoscyamus scopolia L. Scopolina atrpoides Schult.
mătrăgună mică, nimeţă, sculătoare mare
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu rizom orizontal, cărnos, gros, cu numeroase fibre radicale rezistente. Tulpina erectă, înaltă de 60 (80) cm, spre vârf de obicei de 2-
3 ori bifurcat ramificată, uneori simplă, glabră sau dispers păroasă, suculentă spre bază, cu frunze sesile, incomplet dezvoltate, solzoase. Frunze
tulpinale peţiolate, alungit obovate sau eliptice, acuminate, întregi sau uneori spre vârf cu 1-2 dinţi asimetrici, la bază îngustate într-un peţiol lung.
Flori solitare, axilare, nutante. Corola tubulos campanulată, brun roşcată sau vişiniu violetă la exterior, brun gălbuie sau galbenă verzuie la interior.
Fruct capsulă globuloasă, cu dehiscenţă ărintr-un opercul sau o calotă apicală, cu seminţe numeroase, reniforme, brune-gălbui. Înflorire IV-V.
Păduri montane, tăieturi şi tufărişuri, în locuri umede şi umbroase, pe soluri bogate în humus; sporadică în etajul gorunului-fagului; specie mezofită,
heliosciadofilă.
Organe utilizate
Prezintă importanţă rizomii şi eventual rădăcinile groase (Scopoliae radix), care se recoltează în perioada de înflorire.
Analiza rizomilor şi a rădăcinilor a pus în evidenţă prezenţa alcaloizilor (0,3 – 0,95 %) dintre care ponderea o reprezintă atropina. S-a mai
determinat prezenţa următorilor alcaloizi: cuscohigrină, esculetină, hioscină, hiosciamină, pseudotropină, scopină, scopolamină, solanidină.
Extractele obţinute din rădăcini au acţiune hipnotică şi narcotică provocând somnul.
Importanţa
Foarte toxica
Utilizare
Importanţa acestei specii se datorează în principal prezenţei atropine şi scopolaminei care se extrag din această specie. În doze corespunzătoare
acţionează asupra sistemului nervos parasimpatic determinând relaxarea musculaturii netede şi diminuarea secreţiilor endocrine, determină dilatarea
pupilei şi încetineşte ritmul cardiac fără modificarea presiunii sangvine. Se utilizează şi în caz de diaree cronică, dezinterie şi în stări maniac-
depresive.
Extractele fiind foarte toxice se utilizează numai cu avizul specialiştilor.
Recoltare
Radacini
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SCORZONERA HISPANICA L.
Denumire populară: Scorţonera
Salată de iarnă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă cu rădăcina pivotantă, tuberizată, tulpina floriferă de 30-70 cm, cu frunze lanceolate, cu flori galbene grupate în calatidii.
Fructul este achenă alungită, uşor curbată.
Prezintă importanţă alimentară rădăcina, care este bogată în latex şi frunzele care se folosesc pentru salată.
Rădăcina conţine 1,39 % proteine, 0,43 % lipide, 1,5 – 2,3 % glucide, 2,26 % celuloză, inulină, acizi fenolici: cafeic, p-cumaric, ferulic şi gentisic,
precum şi compuşi flavonoizi: kampferol şi quercetină.
Conţinutul în vitamine este relativ scăzut. În 100 g rădăcini s-au determinat 4,0 mg acid ascorbic, 6,0 mg tocoferol, 0,35 mg nicotinamidă, 0,11 mg
tiamină şi 0,04 mg riboflavină.
Rădăcinile de scorţonera au un conţinut relativ ridicat de substanţe minerale: 0,8 – 1,3 %. În 100 g rădăcini s-au determinat 320 mg potasiu, 75,7 mg
fosfor, 53 mg calciu, 31 mg clor, 23 mg magneziu, 5 mg sodiu şi 3,3 mg mangan.
În rădăcini s-a mai pus în evidenţă şi prezenţa compuşilor cumarinici: scopoletină şi esculetină.
Calmantă, diuretică, stomahică, sudorifică.
Utilizare:
Frunzele tinere se pot utiliza în alimentaţie iar rădăcinile pot substitui cafeaua.
Toxicitate:
Contraindicaţii:
Dozare:
Supradozare:
Forme farmaceutice:
Conservare:
Cultivare:
Valorificare:
Organe utilizate
Rădăcina conţine 1,39 % proteine, 0,43 % lipide, 1,5 – 2,3 % glucide, 2,26 % celuloză, inulină, acizi fenolici: cafeic, p-cumaric, ferulic şi gentisic,
precum şi compuşi flavonoizi: kampferol şi quercetină.
Conţinutul în vitamine este relativ scăzut. În 100 g rădăcini s-au determinat 4,0 mg acid ascorbic, 6,0 mg tocoferol, 0,35 mg nicotinamidă, 0,11 mg
tiamină şi 0,04 mg riboflavină.
Rădăcinile de scorţonera au un conţinut relativ ridicat de substanţe minerale: 0,8 – 1,3 %. În 100 g rădăcini s-au determinat 320 mg potasiu, 75,7 mg
fosfor, 53 mg calciu, 31 mg clor, 23 mg magneziu, 5 mg sodiu şi 3,3 mg mangan.
În rădăcini s-a mai pus în evidenţă şi prezenţa compuşilor cumarinici: scopoletină şi esculetină.
Calmantă, diuretică, stomahică, sudorifică.
Importanţa
Medicinala,
alimentara
Utilizare
Frunzele tinere se pot utiliza în alimentaţie iar rădăcinile pot substitui cafeaua.
Recoltare
Frunze, flori radacini
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SCROPHULARIA NODOSA L.
Denumire populară: Bubernic
Iarbă neagră, Brâncă, Brânca porcului, Buberic, Buruiană de bubă, Cartofe de germe, Căpriţă, Grumăzare
de porci, Guşter, Iarbă de trânji, Iarba porcului, Iarbă sărată, Poală, Urzică
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Subfamilia:
Plantă perenă cu rizom tuberizat; tulpină dreaptă, nearipată, simplă, de 30-80 cm înălţime; frunzele alungit ovate, cu baza cordată sau trunchiată, cu
margini dublu serate; flori brun-roşietice grupate câte 3-4; înflorirea: iunie-august; fruct capsulă.
Specie mezofită-mezohigrofită, higrofită, heliosciadofită; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, margini de pădure, zăvoaie,
locuriumede.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile, florile uscate şi frunzele proaspete.
Rădăcinile conţin: glucoză, fructoză, stahioză şi monoterpene de tip iridoid. Principalii componenţi chimici identificaţi în organele aeriene ale
acestei plante sunt: glucide, glucozide, mucilagii, rezine, lectină, derivaţi antracenici, alcaloizi, acid ascorbic. Saponine: saikosaponină,
scrophulasaponină I – IV.
Acizi fenolici: acid ferulic, acid cafeic, acid cafeoilquinic, acid gentisic, acid p-cumaric, acid p-hidroxibenzoic, acid p-hidroxicinamic, acid
protocatecuic şi acizi benzenoizi: acid siringic.
Compuşi iridoizi: aucubină (C15H22O9), catalpol (C15H22O10), harpagozid (C24H30O11), 8-O-acetilharpagid, ajugol, harpagid, scropoliozid.
Pigmenţi: kampferol-3-O-rutinozid, quercetin-3-O-rutinozid.
Extractele din organele acestei plante au acţiune cicatrizantă, diuretică, purgativă, antihelmintică, antiinflamatoare, narcotică, toxică şi vulnerară.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea artritei, diabetului, a bolilor de piele: edemelor, furunculelor, arsurilor, eczemelor, psoiazisului şi în cazul
circulaţiei sangvine deficitare.
Medicină umană, populară - uz intern - partea aeriană a plantei tratează angina, amigdalita, combate viermii intestinali; uz extern - tratarea rănilor, a
reumatismului.
Recoltare
Radacini
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SCUTELLARIA GALERICULATA L.
Denumire populară: mirgău
gura lupului
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Specie perenă, rizom subţire, târâtor, ramificat, tulpini erbacee de 10-50 (70) cm, ascendente sau erecte, simple sau ramificate, pe muchii cu peri
scurţi, erecţi şi curbaţi în jos. Uneori glabre de culoare violacee. Frunze alungit ovate sau lat lanceolate, scurt peţiolate, slab serat crenate, uşor
discolore datorită părozităţii. Flori la subsioara frunzelor mijlocii şi superioare, formând o inflorescenţă laxă, unilaterală. Corolă albastră violacee,
pubescentă. Tetraachene colţurat ovoidale, deschis brune. Înfloreşte VI-IX.
Specie higrofită, frecventă din zona stepei până în etajul fagului în pajişti mlăştinoase, malul apelor, zăvoaie, pe lângă bălţi şi lacuri.
Detalii...
Organe utilizate
Ţesuturile aeriene ale acestei plante conţin: glucide, lignine, proteine (10,9 %), lipide (1,5 %), tanin, rezine, alkani, alkene, pigmenţi (beta-
caroten,scutellarină), hidrocarburi (hentriacontan, nonacozan, tritiacontan), substanţe minerale.
Vitamine: acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamină.
Hidrocarburi: nonacozan, triacontan, hentriacontan, tritriacontan.
Yaghmai (1987) a determinat compoziţia uleiurilor volatile din Scutellaria laterifolia. Au fost detrminaţi 46 componenţi dintre care cea mai mare
cantitate s-a constatat la �?�-cadien (27,00 %), calamen (15,20 %), beta-elemen (9,20 %), beta-guaen (7,10 %), alfa-cubeben (4,20 %), alfa-
humulen 4,20 %), alfa-bergamoten (2,80 %) şi beta-bourbonen (2,30 %).
Extractele din ţesuturile aeriene au efect antiinflamator, antispasmotic, febrifug şi tonic.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizează în cazul epilepsiei, insomniei, anexietăţii şi delirum tremens.
Recoltare
Lastari
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SECALE CEREALE L.
Denumire populară: Secară
Săcară, Sicărie
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală; rădăcina fasciculată; tulpina de 70-200 cm; frunzele sunt verzi-albăstrui, au ligulă scurtă, iar urechiuşele sunt mici;
inflorescenţa este un spic compus, tetramuchiat; rahisul este fragil, cu smocuri de peri albicioşi la călcâie;florile sunt protejate de două palee, iar cea
inferioară este prevăzută cu o aristă lungă şi aspră; înflorirea iunie-iulie; fructul cariopsă golaşă, cenuşiu-maronie, alungită.
Cultivată în toată ţara pe soluri nisipoase, podzolite din regiunea de dealuri.
Organe utilizate
Principalii componenţi determinaţi în cariopsele provenite de la această specie sunt: 12,8 % proteine, 2,6 % lipide 70,4 % glucide, 1,9 % fibre şi
12,5 % apă.
Dintre vitamine a fost determinată prezenţa niacinei (1,7 mg/ 100 g), riboflavinei (0,20 mg/ 100 g) şi tiaminei (0,47 mg/ 100 g).
Aminoacizii determinaţi în cariopsele acestei specii, exprimaţi la 100 g, este următorul: 480 mg izoleucină, 808 mg leucină, 631 mg lizină, 206 mg
metionină, 193 mg cistină, 657 mg fenilalanină, 206 mg/ 100 g tirozină, 451 mg/ 100 g treonină, 151 mg triptofan, 670 mg valină, 699 mg arginină,
177 mg histidină, 602 mg alanină, 725 mg acid aspartic, 3254 mg acid glutamic, 506 mg glicină, 2067 mg prolină şi 506 mg serină.
Conţinutul în substanţe minerale este de 1,7 %, din care: calciu 38 mg/ 100 g, fosfor 330 mg/ 100 g, sodiu 6 mg/ 100 g, fier 3,0 mg, potasiu 524 mg/
100 g, magneziu 140 mg/ 100 g, mangan 2,4 mg/ 100 g, zinc 1,3 mg/ 100 g, seleniu 0,15 mg/ 100 g şi cupru 0,21 mg/ 100 g (Duke şi Ayansu, 1985).
Cataplasmele din aceste seminţe se aplică pe tumori. Extractul glicerohidroalcoolic din radicele de secară este utilizat pentru tratarea hepatitei,
cirozei hepatice, psoriazis.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Industrie - boabele sunt utilizate ca materie primă în industria amidonului, alcoolului, dextrinelor, glucozei, iar din "cornul secarei" se obţin
substanţe antihemoragice, paiele se folosesc în industria celulozei;
Medicină, umană, populară - uz intern - boabele tratează constipaţia, enterita, diabetul, boli renale, contribuind la remineralizarea organismului; uz
extern - tratarea abceselor, inflamaţiilor, amigdalitei;
Medicină veterinară - adjuvant în tratarea enfizemului pulmonar la cai, retenţiei placentare la vaci;
Zootehnie - boabele se utilizează în hrana animalelor, în special a cornutelor şi cabalinelor; paiele sunt folosite ca siloz sau aşternut.
Alimentaţie - boabele de secară se folosesc la fabricarea pâinii (integral sau adăugată la făina de grâu), fulgilor, biscuiţilor etc.;
Pâinea de secară variază în ceea ce priveşte culoarea miezului de la albă la neagră, poate fi rotundă sau franzelă, iar la gust poate avea o aromă
uşoară de secară până la un gust foarte acid aromatizată cu seminţe de chimen. Pâinea de secară poate fi făcută numai cu ingredientele de bază -
făină de grâu şi de secară, apă, drojdie şi sare - dar poate cuprinde şi alte ingrediente, ca de exemplu: melasă, făină de cartofi, zahăr, grăsimi, zer,
lapte praf, care au rolul de a îmbunătăţi aroma, gustul, culoarea produsului sau de a prelungi timpul de păstrare al produsului.
În general, în Statele Unite se fabrică puţine sortimente de pâine de secară comparativ cu Europa de Nord şi de Est, zone în care pâinea de secară
este foarte populară. Pâinea tradiţională din secară are proprietăţi antioxidante şi un conţinut ridicat de antioxidanţi. Extractul fenolic din tărâţele din
secară conţine steril ferulat, a cărei activitate antioxidantă a fost demonstrată.
Pâinea americană de secară are porozitate şi textură normală, fiind fabricată dintr-un amestec de 60 – 85 % făină de grâu şi 15 – 40 % făină de
secară albă, intermediară sau neagră. Drojdia, sarea şi apa sunt celelalte ingrediente majore. în cazul fabricării acestor sortimente nu se folosesc
maielele acide.
Specialităţi dulci de secară au o aromă deosebită şi de obicei se fabrică prin metoda directă. Reţeta cuprinde făină albă de secară 10 – 40 % şi făină
de grâu 60 – 90 %. în plus faţă de drojdie, sare şi apă în reţetă se mai folosesc grăsimi, sirop şi uneori stafide.
Din secară se mai fac fulgi de secară şi turtiţe de secară cu fructe. Acestea sunt excelente ca baza pentru micul dejun, folosind fîină integrală şi
fructe uscate au un conţinut ridicat de fibre, ce ajută la digestie. De asemenea, folosirea îndulcitorilor arficiali (zaharină, aspartam) conduce la un
total mic de calorii şi un indice glucidic scăzut.
Recoltare
Mecanizat cu combina, in perioada iunie-iulie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SENECIO VULGARIS L.
Denumire populară: Cruciuliţă
Bătătarnică, Cel perit, Cruguliţă, Iarbă stricătoare, Petimbroasă, Schinuţă, Spălăcioasă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală; rizom cu stoloni; tulpina glabră, de 10-40 cm înălţime, ramificată de la bază sau în partea superioară, rar simplă; frunze penat lobate
până la fidate, cu lobi dinţaţi; antodiile cu flori tubuloase galbene, florile ligulate absente sau foarte scurte; hipsofilele involucrale externe au vârful
negru; înflorirea martie-septembrie; fruct achenă cilindrică, pubescentă, cu o coronulă la vârf.
Specie mezofită, frecventă în zona pădurilor de stejar-subetajul fagului,
Detalii...
Organe utilizate
Datorită alcaloizilor pe care îi conţine, această specie este toxică pentru animale.
Ţesuturile aeriene ale acestei plante conţin: rezine şi tanin. Acestea se utilizează pentru extracţia alcaloizilor: platifilină (C18H27NO5), senecionină
(C18H25NO5), senecină, seneciofolină, floridanină, florisenină, otosenină.
Extractele au acţiune antihelmintică, antiscorbutică, diuretică, emenagogă şi antispastică.
Importanţa
Utilizare
Reglează ciclul menstrual şi calmează durerile provocate de acesta.
Alte utilizări:
Medicină, umană, populară foloseşte tinctura obţinută din partea aeriană a plantei, pentru tratamente de uz intern pentru tratarea dismenoreei şi
amenoreei şi de uz extern, în tratamentul hemoroizilor, mastitei, răguşelii şi rănilor.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SESAMUM INDICUM L.
Denumire populară: Susan
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Familia: Pedaliaceae
Subfamilia:
Plantă anuală, erbacee, înaltă de 30-60 cm, cu tulpină dreaptă, pubescentă, simplă sau ramificată; frunzele inferioare opuse, ovate, cele superioare
alterne, lanceolate; flori aproape sesile sau scurt pedicelate, lungi de 2 cm, violacee sau galbene; înflorirea: iulie; fruct capsulă alungită, pubescentă,
cu 60-70 de seminţe turtite.
Specie termofită; cultivată.
Organe utilizate
Se utilizează seminţele în scop alimentar.
În seminţe s-a identificat prezenţa următoarelor substanţe: 20 % glucide (galactoză, glucoză, zaharoză, amidon), lipide (32,8 – 57,6 %), proteine (20
– 25 %), amine (agmatină), triterpene (alfa-amirină, beta-amirină), glicoizi (cistanozid F), saponine, salicilaţi, acid tanic, compuşi iridoizi
(verbascozid), diglucozizi (sesamolinol), substanţe minerale.
Vitamine: alfa-tocoferol, gamma-tocoferol, biotină, acid folic, niacină, riboflavină, piridoxină.
Acizi graşi: 35 – 50 % acid linoleic, <1 % acid linolenic, <1 % acid arahidic, <0,1 % acid erucic, <0,5 % acid gadoleic, 35 – 50 % acid oleic, 7 - 12
% acid palmitic, 3,5 – 6,0 % acid stearic, <0,5 % acid behenic (Eur. Ph., 1997).
Aminoacizi: alanină, arginină, lizină, leucină, izoleucină, citrulină, citizină, histidină, glicină, acid glutamic, prolină, serină, valină, tirozină,
triptofan, tiamină.
Lignani furofuranoizi: asarinin, epiasarinin, sesamin, sesamolin, episesamin, kobusin.
Steroli (0,06 – 0,3 %): 5-dehidro-avenasterol, 7-dehidr-avenasterol, beta-sitosterol, campesterol, citrostadienol, cicloartenol, avenasterol,
gramisterol, stigmasterol.
Mediu laxativă, afrodiziacă, avortivă, diuretică, emenagogă, emolientă, tonică.
Importanţa
Oleaginoasa, aromatica si condimentara
Utilizare
Extractele din seminţe se folosesc pentru tratarea diarei, dezinteriei şi stimulează lactaţia şi menstruaţia. Sub formă de tratament extern se utilizează
în cazul hemoroizilor.
Industrie - fabricarea indigoului şi penicilinei, fabricarea săpunului; Se foloseşte şi în idustria cosmeticelor.
Alimentaţie - seminţele conţin ulei comestibil şi se folosesc şi în patiserie.
Recoltare
Frunze, seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SILYBUM MARIANUM (L.) Gaertner
Denumire populară: Armurariu
Arginţică de grădină, Armurar, Armurare, Armurarie, Buruiana armurării, Buruiană de armurare,
Crăpuşnic, Scai, Scaiul Sf Marii, Scai pestriţ
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală de iarnă-bisanuală; rădăcină pivotantă; tulpuna erectă, de 50-150 cm înălţime, ramificată de obicei, des foliată; frunzele alungit ovate,
cele inferioare sesile, cu baza îngustată, cele superioare cu baza lată, cordate, semiamplexicaule, glabre, lobate, lucioase, spinoase; antodiile solitare,
cu pedunculi lungi; flori roşii; hipsofilele involucrale glabre, spinos ciliate, lanceolate; înflorirea iunie-septembrie; fruct achenă, de 6-7 mm
lungime, pătate brun, la vârf cu inel gălbui.
Cultivată ornamentală şi medicinală.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile, frunzele şi fructele.
Principalii componenţi identificaţi în organele aeriene ale acestei plane sunt: lipide (5,8 %), proteine (14,3 %), uleiurile volatile, histamină, lignani
flavonici: silimarin, dehidrosilimarin, silibin (C25H22O10, izosilibin, dihidrosilibin, dehidrosilicristin), acizi graşi (acid linoleic, acid linolenic, acid
palmitic, acid stearic, acid behenic, acid arahidic), pigmenţi (silidianină, beta-caroten).
Fructele conţin: proteine (20–30 %), lipide (16–30 %) în care predomină acidul oleic şi linoleic, alcool dehidroconiferilic, histamină, tiramină,
compuşi flavonoizi (apigenină, campferol, quercetină, crizoeriol, eriodictiol), lignani (taxifolină- C15H12O7), amine (tiramină).
Steroli: campesterol, stigmasterol, colesterol şi sitosterol.
Lignani flavonici: silimarină, care are trei componenţi principali: silibină, silicristină şi silidianină.
Extractele obţinute din din întreaga plantă, care conţin silimarină, au proprietăţi hepatoprotectoare, tonice, diuretice, emenagoge şi stimulente.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Silimarina este puţin solubilă în apă, fapt pentru care extractele apoase sunt ineficace. Silibina şi silicristina stimulează refacerea ficatului, formarea
ribozomilor şi prin aceasta stimulează sinteza proteinelor. Concentractele sunt utilizate în caz de hipotensiune, hepatite, ciroze şi pentru stimularea
apetitului.
Armurariul este un antitoxic redutabil, ajutând organismul să reziste celor mai puternice otrăvuri, de la ciupercile toxice, până la gazele industriale
sau metalele grele. Principiile active din fructe, în special silimarina, dau proprietăţi hepatoprotectoare dar şi diuretice, antioxidante, tonic-cardiace
şi hipertensive.
Ceaiul de armurariu nu este recomandat deoarece flavonoidele din compoziţia se degradează puternic în contact cu apa clocotită. Din acest motiv,
formele de administrare preferabile sunt: pulberea, extractul hidroalcoolic (tinctura), infuzia combinata, cataplasma.
Armurariul ajuta la refacerea ficatului, în cazul consumului sistematic de alalcool şi foarte important, susţine activitatea nervoasa, ajutând chiar la
recapătarea reflexelor şi a coordonării normale, reducând tremurul membrelor şi alte simptome de acest gen.
Alte utilizări:
În medicină, umană, populară, fructele se folosesc pentru tratarea bolilor de ficat, hepatită epidemică, hepatită cronică, boli ale splinei.
Medicină veterinară, foloseşte infuzia din fructe, pentru tratamente de uz intern în afecţiunile hepatice cronice, indigestii şi anorexie.
În apicultura este importantă ca specie meliferă.
Recoltare
Fructe, cu combina pentru cereale, cand inflorescentele sunt uscate
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SINAPIS ALBA L.
Denumire populară: Muştar
Muştar alb, Curpen alb, Hardal, Hrenoasă, Muştar bun, Muştar de grădină, Muştariu, Muştariu alb, Rapiţă
albă, Rapiţă de grădină, Rapiţă de muştar, Rapiţă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Caparales
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală, păroasă în întregime; tulpina înaltă până la 60 cm este acoperită cu peri retărşi; frunzele peţiolate, lirat-penat-sectate, cu 2-3
perechi de aripi rotunjite; flori pe tipul 4, grupate în raceme dense, au pedicelii florali păroşi, sepale patente la înflorire şi petale galbene; înfloreşte
în iunie - iulie; fructele de tip silicvă, alb – hirsută la exterior cu seminţe globuloase, galbene sau cenuşii, foarte fin punctate.
Specie cultivată, originară din zona mediteraneeană.
Organe utilizate
Duke şi Ayensu (1985) au stabilit următoarea compoziţie chimică pentru seminţele de muştar alb: 27,2 % proteine, 25,0 - 35,0 % lipide, 34,0 %
glucide totale, 19 % mucilagii şi 4 – 5 % substanţe minerale. Lipidele conţin în cantitate mai mare acid stearic, acid oleic şi acid erucic.
În seminţele de muştar s-au determinat şi compuşi cu sulf: sinalbozida, din care sub acţiunea mirozinazei se formează senevolul: p-hidroxi-benzil
senevolul. Sinigrina (C10H16NS2KO9) sub acţiunea mirozinazei formează allyl-izotiocianid iar sinalbina (C30H42N2S2O15) se descompune într-
un compus nevolatil paraoxibenzil izotiocianid.
Dintre vitamine s-a determinat prezenţa niacinei 8 mg/ 100 g, riboflavinei 0,37 mg/ 100 g şi a tiaminei 0,5 mg/ 100 g.
Substanţele minerale sunt reprezentate în principal de potasiu 732 mg/ 100 g, fosfor 800 mg/ 100 g, fier 16 mg/ 100 g şi sodiu 5 mg/ 100 g.
Seminţele de muştar negru conţin: lipide, proteine, mucilagii, fitină, tioglicozide (sinigrozidă şi gluconasturtiină), care sub acţiunea enzimei
mirozinază formează alilsenevoli, care reprezintă compuşii activi.
Seminţele au acţiune iritantă, antibacteriană, antifungică, digestivă, diuretică, expectorantă şi stimulantă.
Importanţa
Medicinala, oleaginoasa, aromatica si condimentara
Utilizare
Compresele cu făină de muştar se utilizează pentru tratarea bronşitelor, bronhopneumoniilor, a pleureziilor şi a infecţiilor respiratorii.
Alte utilizări:
Muştarul de masa este preparatul obţinut după un proces tehnologic bine stabilit, din: faină de muştar, apă, oţet, vin, sare de bucătărie, zahăr şi
condimente vegetale (cimbru, tarhon etc.). Seminţele din care se prepară făina de muştar nu trebuie să conţină seminţe străine sau alte impurităţi.
Este interzisă adăugarea în muştarul de masă de: substanţe amidonoase de orice natură, dextrină, substanţe minerale, substanţe antiseptice şi
coloranţi. De asemenea, muştarul de masă nu trebuie să conţină metale grele provenite din vasele sau utilajele folosite la prepararea acestui produs
sau din altă sursă.
Uleiul de muştar se extrage la rece, din seminţele de muştar alb (Sinapis alba). Turtele provenind din seminţe decojite sunt utilizate la prepararea
făinii de muştar, destinate fabricării muştarului de masă. Uleiul de muştar bine rafinat are o culoare gălbuie spre brună, iar gustul şi mirosul sunt
plăcute. Sub aspect chimic, uleiul de muştar se caracterizează printr-un conţinut de circa 53% acid erucic.
Medicină umană (populară): - planta – puse la ceafă sau urechi pentru combaterea durerilor de cap; pisată mărunt, pusă în lapte era folosită pentru
tratarea erizipelului; rădăcina, fiartă în vin se lua pentru tratarea diareei; făina de muştar – se punea amestecată cu oţet, în legături, contra
junghiurilor; părţile aeriene ale plantei – băi împotriva reumatismului, răcelii.
Cultivare
Muştarul alb este o plantă puţin pretenţioasă faţă de factorii de mediu. Procesul de germinare a seminţelor începe la temperatura de 10C, iar plantele
tinere rezistă la temperaturi joase de până la -50C. Necesită soluri mijlocii, bogate în humus şi calciu, cu un pH neutru sau slab alcalin, cu o
umiditate ridicată în sol (asociată şi cu o creştere a conţinutului de ulei din seminţe), iar în condiţii de secetă producţiile sunt mici. Are o perioadă de
vegetaţie scurtă (80-90 zile) ceea ce face ca să ajungă la maturitate înainte de secetele de vară. De asemenea, perioada de vegetaţie, ca şi conţinutul
de ulei al seminţelor se schimbă cu latitudinea, în special cu durata zilelor (muştarul este o plantă de zi lungă). În ţara noastră se poate cultiva în
toate zonele unde se seamănă cereale, prin urmare are o arie de cultură foarte mare.
Semănatul se efectuează primăvara, cât mai devreme (folosind sămânţă din recolta anului precedent), cu semănătoarea universală, la o distanţă între
rânduri de 12,5-25 cm şi o adâncime de 2-4 cm, folosind 15-18 kg/ha. Dacă însă solul este îmburuienat distanţa între rânduri se măreşte chiar la 40
cm, în acest caz cantitatea de sămânţă folosită este de 7-8 kg/ha. Lucrările de îngrijire constau dintr-o grăpare uşoară perpendicular pe rânduri după
răsărirea plantelor şi din pliviri şi praşile. Dacă se constată atacul de purici, se aplică tratamente cu insecticide. Recoltarea se efectuează când cele
mai multe fructe au început să se coloreze în brun, iar semnţele au devenit galbene. La maturitate frunzele cad, anul are culoare galbenă, iar silicvele
mature reyistă bine la scuturare. Recoltatul se face cu combina, iar seminţele curăţate de impurităţi se depozitează la început în strat subţire şi se
lopătează de mai multe ori până când ajung la umiditatea de 10%. Producţia de seminţe este de 12-14 q/ha.
Recoltare
Seminte, cu combina direct in lan, in luna iulie
Valorificare
SINAPIS ALBAE SEMEN – SEMINŢE DE MUŞTAR ALB
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SOLANUM DULCAMARA L.
Denumire populară: lăsnicior
buruiană de bube rele, buruiană de dalac, lăzmuitor, losnicioară de ceas rău, pătlagină de dalac, poama
câinelui, umbra nopţii, viţa evreului, zârnă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, semiarbust ramificat la bază, cu rizom gros, îngroşat, ramificat. Tulpina lungă de 0,3-1,5 (2-3) m, agăţătoare, flexuoasă, adesea
culcată la pământ, la bază lignificată, cu ramuri patente, scoarţă cenuşie, uşor muchiată, cu peri alipiţi sau aproape glabră. Frunze peţiolate, oval
lanceolate sau alungit ovate, acute sau acuminate, cu baza uşor cordată, rar cuneiformă, pe ambele feţe dispers şi mărunt păroase, mai rara aproape
glabre; cele superioare hastate sau cu baza limbului divizată, uneori toate frunzele întregi. Flori nutante, corolă violetă, rara albă, cu lacinii
lanceolate, fiecare lacinie având la bază 2 pete verzi, tivite cu o margine albă. Fruct bacă roşie, mai rara verde, gălbuie, lucioasă, ovoidală sau
elipsoidală, cu seminţe lenticular comprimate, reniforme, fin reticulate, foarte otrăvitoare. Înflorire VI-VIII.
Tufărişuri umede şi umbroase, marginea apelor, zăvoaie, tăieturi de pădure, pe garduri; frecventă din zona stepei până în etajul fagului; specie
mezofită-higrofită, heliosciadofilă, toxică.
Organele aeriene ale acestei specii conţin: glucide (glucoză, galactăză, xiloză, ramnoză), lipide (colesterol), sapogenine steroidale (diosgenin,
tigogenin, yamogenin) şi pigmenţi (licopen, licoxantină).
Steroli: brassicasterol, beta-sitosterol, stigmasterol, campesterol, izofucosterol, gramisterol, obtusifoliol şi lophenol.
Alcaloizi: alfa-soladulcină, alfa-solamarină, beta-solamarină, beta-soladulcină, gamma-soladulcină, gamma-solamarină, solanidină, solasolină,
solamargină, soladulcină, tomatidină, solaceină şi soladulcamaridină.
Extractele din organele aeriene ale acestei plante au efect: analgesic, cardiotonic, diuretic, diaforetic, emetic, expectorant, hipnotic, laxativ, narcotic,
toxic, sadativ şi stimulant.
Utilizare:
Se utilizează pentru tratarea bolilor de piele: exeme, psoriasis, negi şi acţionează ca sedativ în caz de isterie.
Extractele se folosesc şi pentru tratarea bronşitelor, astmului, malariei, reumatismului şi pot avea efect antitumoral.
Toxicitate:
Contraindicaţii:
Dozare:
Supradozare:
Forme farmaceutice:
Conservare:
Cultivare:
Valorificare:
Detalii...
Organe utilizate
Organele aeriene ale acestei specii conţin: glucide (glucoză, galactăză, xiloză, ramnoză), lipide (colesterol), sapogenine steroidale (diosgenin,
tigogenin, yamogenin) şi pigmenţi (licopen, licoxantină).
Steroli: brassicasterol, beta-sitosterol, stigmasterol, campesterol, izofucosterol, gramisterol, obtusifoliol şi lophenol.
Alcaloizi: alfa-soladulcină, alfa-solamarină, beta-solamarină, beta-soladulcină, gamma-soladulcină, gamma-solamarină, solanidină, solasolină,
solamargină, soladulcină, tomatidină, solaceină şi soladulcamaridină.
Extractele din organele aeriene ale acestei plante au efect: analgesic, cardiotonic, diuretic, diaforetic, emetic, expectorant, hipnotic, laxativ, narcotic,
toxic, sadativ şi stimulant.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea bolilor de piele: exeme, psoriasis, negi şi acţionează ca sedativ în caz de isterie.
Extractele se folosesc şi pentru tratarea bronşitelor, astmului, malariei, reumatismului şi pot avea efect antitumoral.
Recoltare
- Partie aeriene la inceputul infloritului
- Radacini
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SOLANUM MELONGENA L.
Denumire populară: Vinete
Pătlăgele vinete
Regnul: Plantae
Ordinul: Capparales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă anuală; tulpină ramificată de 30-70 cm înălţime; frunzele sunt simple, acoperite de peri stelaţi; flori violacee; înflorirea: iulie-august; fructul
bacă foarte mare, de 5-20 (30) cm lungime şi 5-10 cm diametrul.
Specie pretenţioasă faţă de sol; frecvent cultivată ca plantă alimentară.
Organe utilizate
Fructele de vinete au o valoare energetică scăzută: 107,8 kJ/ 100 g, iar principalele substanţe din acestea variază în următoarele limite: 2,2 – 5,4 %
glucide totale din care 1,5 % glucoză, 1,5 % fructoză şi 0,2 % zaharoză, 0,7 – 2,3 % proteine, 0,10 – 0,20 % lipide şi 0,50 % substanţe minerale
(Souci ş.a., 1981).
În 100 g fruct s-a determinat 170 mg acid malic, 10 mg acid citric, 9,5 mg acid oxalic, 41 mg acid quinic, 3 mg beta sitosterol şi 2 mg stigmasterol.
Principalii aminoacizi determinaţi în 100 g fructe sunt: arginina 42 mg, histidina 21 mg, isoleucina 63 mg, leucina 77 mg, lizina 34 mg, metionina 7
mg, penilalanina 54 mg, treonina 43 mg, triptofanul 11 mg şi valina 73 mg (Souci ş.a., 1981).
Conţinutul acestor fructe în vitamine este relativ scăzut, 100 g parte edibilă conţinând: 0,04 mg tiamină, 0,05 mg riboflavină, 0,09 mg piridoxină,
0,60 mg nicotinamidă, 0,03 mg acid folic, 0,23 mg acid pantotenic, 5 mg acid ascorbic şi 0,03 mg tocoferol.
Conţinutul de substanţe minerale din 100 g fruct variază astfel: 6,1 mg sodiu, 226 mg potasiu, 11 mg magneziu, 13 mg calciu, 0,19 mg mangan,
0,42 mg fier, 0,09 mg cupru, 0,28 mg zinc, 21 mg fosfor şi 55 mg clor.
Principalul pigment din fructele de vinete este delfinidin 3,5-diglucozidul, care este însoţit sau înlocuit de delfinidin 3-rutinozid, delfinidin 3,5-
diglucozid, delfinidin 3-rutinozid-5-glucozid şi delfinidin 3-[4-(p-cumaroil)-L-ramnozil-(1,6)-glucozido]-5-glucozid. A fost pusă în evidenţă şi
prezenţa glicozidelor acilate cu acid p-cumaric sau cu acid cafeic aşa cum este delfinidin –3-p-cumaroilrutinozid.
Extractele din fructe au acţiune antihemoroidală şi hipotensivă.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Extractele din frunze sunt toxice şi se utilizează numai pentru tratamente externe în caz de arsuri, abscese etc.
Cenuşa obţinută din pedunculi este folosită pentru tratarea hemoragiilor intestinale.
Cercetările efectuate de specialiştii nutriţionişti s-au concentrat in special asupra uneia dintre substanţele descoperite în compoziţia vinetelor, un
antocianin denumit "nasunin". Acesta este un antioxidant puternic, care s-a dovedit ca împiedică distrugerea lipidelor din membranele celulelor
creierului.
Nasuninul are şi alte proprietăţi în afară de cel de combatere a efectului negativ al radicalilor liberi. El ajută la menţinerea în limite normale a
nivelului de fier. Acest element este necesar pentru transportarea oxigenului în organism, stimulează imunitatea şi sinteza colagenului, dar este
dăunător în cantităţi prea mari pentru că măreşte producerea de radicali liberi. Împiedicând producerea radicalilor liberi, contribuie la prevenirea
maladiilor cardiovasculare.
Alte utilizări:
Alimentaţie - fructele se folosesc în alimentaţie.
Vinetele pot fi gătite în multe feluri, coapte în cuptor sau pe grătar, fierte în mâncăruri sau înăbuşite. Trebuie preparată însă imediat după ce a fost
curăţată şi tăiată pentru că se oxidează foarte repede. Pentru împiedicarea temporară a oxidării se poate unge cu suc de lămâie.
Pentru ca are o structura poroasa vânăta absoarbe foarte mult ulei şi este de preferat să adăugăm şi puţină apă alături de ulei în tigaia în care se
prepară. Prepararea sub forma prăjită în ulei este însă mai greu de digerat aşa încât acest consum ar trebui evitat de către persoanele cu sensibilitate
gastro-intestinală.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SOLANUM NIGUM L.
Denumire populară: Zârnă
Bobiţă porcească, Bolânzele, Buruiană dulce, Iarbă mare, Lăsnicior, Moartea porcilor, Poama câinelui,
Strugur câinesc, Turbarea câinelui, Umbra nopţii
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Capparales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă anuală, toxică; tulpină ramificată care ajunge până la 60 cm înălţime; frunzele sunt lat ovate sau eliptic ovate, peţiolate; flori albe, dispuse
câte 5-10 în inflorescenţă de tip cimă; înflorirea: iunie-octombrie; fructul bacă rotundă cărnoasă, neagră la maturitate, toxică.
Specie mezofită; foarte frecventă în zona de stepă-etajul fagului, locuri ruderale şi cultivate, buruiană segetală în culturi de prăşitoare.
Organe utilizate
Herba conţine: glucide (galactoză, xiloză), lipide (0,4 – 5,3 %), proteine (3,2 – 3,3 %), tanin (7,0 – 10,0 %), saponine, saponine steroidale
(tigogenin), glicozide furostanolice (uttrozid), pigmenţi (beta-caroten), steroli (beta-sitosterol).
- Alcaloizi şi glicoalcaloizi (0,4 %): solanină, chaconină, alfa-solamargină, solanigrină, solansodamină, solansodamină, solasodină,
- Vitamine: acid ascorbic, riboflavină.
Fructele conţin: glucide (glucoză, fructoză), lipide, 2,1 – 4,2 % glicoalcaloizi (solasodină), pigmenţi (beta-caroten), saponine steroidale (diosgenin),
Seminţele conţin: lipide (21,5 – 30,0 %), proteine (17,5 %), alcaloizi şi glicoalcaloizi (solanină, solasodină), acizi graşi (acid oleic, acid linoleic,
acid palmitic, acid stearic),
Extractele au acţiune diuretică, diaforetică şi expectorantă.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Planta ingerată, produce vomă iar aplicată extern, se utilizează pentru tratarea arsurilor sau ca analgezic în tratarea hemoroizilor şi a artritei. Fructele
sunt folosite pentru tratarea febrei, diarei şi a bolilor de inimă iar sucul extras din plantă, pentru tratarea bolilor de ficat.
Medicină, umană, populară - uz intern: partea aeriană a plantei se foloseşte pentru tratarea nevralgiilor,colicilor hepatice, spasme vezicale; uz extern
- tratarea eczemelor umede, otite cronice.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SOLANUM TUBEROSUM L.
Denumire populară: Cartof
Barabulă, Alune, Alune de pământ, Balageane, Bandradură, Baraboi, Bicioici, Bidiroci, Biguri, Bârboi,
Boabe vinete, Boambe, Boboaşe, Bulghene ;Buraci, Burci, Burugheni, Calompire, Carabe, Cartoafe,
Cartofei, Chirfili, Ciulini, Closte, Crâmpirăni, Croampe, Crumpciri, Crumpe, Crumpene, Fermeri, Fidiree,
Goanţe, Gogoaşe, Gonele,Gramciri, Grumpe, Hadaburce, Handrabule, Hardabuji, Hilibe, Măgheruşte,
Mere de pământ, Mişcule, Moghiruşte, Morcovi albi, Napi de pământ, Ouă de pământ, Pecioici, Pere,
Peruşte, Pere de pământ, Picherce, Pichioce, Picioare, Picionci, Piroşte, Pârcioci, Pitioci, Poame de
pământ, Prune de pământ, Răţuşte, Riblăh, Ţărmeri
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Capparales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, în cultură anuală; tulpini aeriene erbacee, drepte, de 50-100cm; stolonii se formează din muguri tulpinali subterani ; tuberculii se
formează prin îngroşarea vârfului fiecărui stolon; frunzele sunt imparipenat compuse, glandulos păroase pe faţa inferioară, miros caracteristic; flori
albe roşietice, albastre sau violet închis de diferite nuanţe grupate într-o inflorescenţă cimoasă; înflorirea: iulie-august; fructul bacă rotundă
cărnoasă, toxică.
Specie foarte pretenţioasă faţă de sol; frecvent cultivată ca plantă alimentară, industrială şi furajeră.
Organe utilizate
Tuberculii
Valoarea energetică a tuberculilor de cartof este mai mare (361,54 kJ/ 100 g), datorită conţinutului ridicat de glucide totale (15,0 – 24,0 %), dintre
care ponderea o reprezintă amidonul. Conţinutul de glucoză (0,18 %), fructoză (0,14 %), zaharoză (0,18 %), celuloză (0,89 %), acid malic (91,6 mg/
100 g), acid citric (200,5 mg/ 100 g), acid succinic (3,7 mg/ 100 g), acid gluconic (5,4 mg/ 100 g), beta-sitosterol (3,0 mg/ 100 g) şi stigmasterol
(1,0 mg/ 100 g), este relativ scăzut (Souci ş.a., 1981).
Conţinutul în aminoacizi a tuberculilor prezintă variaţii relativ mari. Astfel, unii aminoacizi cum sunt acidul glutamic (350 mg/ 100 g), acidul
aspartic (260 mg/ 100 g), leucina şi lizina (120 mg/ 100 g) şi arginina (110 mg/ 100 g) au un conţinut mai ridicat, în timp ce cistina (20 mg/ 100 g),
histidina, metionina, triptofanul (30 mg/ 100 g), tirozina (60 mg/ 100 g), treonina serin, prolina, glicina (70 mg/ 100 g) şi alanina (80 mg/ 100 g), au
un conţinut mai scăzut.
Vitaminele, raportate la 100 g ţesut proaspăt, au un conţinut mai ridicat în cazul acidului ascorbic (10 – 25 mg) şi mai scăzul în celelalte cazuri:
nicotinamidă (1,22 mg), acidul pantotenic şi biotina (0,40 mg), piridoxina (0,21 %), tiamina (0,11 mg), tocoferoli (0,09 mg) şi riboflavină (0,05
mg).
Caracteristic pentru tuberculii de cartof este acumularea glicoalcaloizilor, în special în cazul iluminării directe a acestora. După Friedman şi Dao
(1992) conţinutul în alfa-chaconină a tuberculilor variază între 1,17 şi 13,5 mg/ 100 g, iar cel de alfa-solanină între 0,58 – 5,90 mg/ 100 g.
Tuberculii de cartof conţin mici cantităţi de alcaloizi care reduc secreţia sucurilor digestive.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Inlesneste functiile intestinale, combate ulcerul, este cicatrizant.
Sucul de cartofi este folosit în tratarea aciditatii gastrice şi a ulcerelor gastrice, deoarece calmează şi cicatrizează mucoasele digestive. Este un
antispastic, diuretic, emolient. Într-un pahar de vin, se pun două degete de suc şi restul apă caldă şi se bea dimineata, pe stomacul gol. Se poate
amesteca cu supa sau ciorba. Extractul crud e indicat şi în hepatită şi litiază biliară, constipaţie, hemoroizi, scorbut.
Extractul din coaja cartofilor coloraţi, care au un conţinut mare de compuşi fenolici, are activitate antioxidantă, inhibând oxidarea acidului linoleic.
Compuşii de tipul acidului fenilacetic, acidului indol-3-acetic şi tirosolului izolaţi din rădăcinile de cartof, au activitate antifungică şi inhibă
creşterea lui Enterobacter cloacae S11:T:07.
Alte utilizări:
Alimentaţie - tuberculii se folosesc în alimentaţie, din făina de cartofi amestecată cu făină de grâu se face pâine. Cartoful reprezintă un aliment de
bază, care se consumă în mod variat: prăjit, copt, sub formă de supe, ciorbe sau mâncăruri.
Industrie -utilizat pentru obţinerea amidonului, alcoolului sanitar, dextrinei, etc.
Medicină, umană, populară - uz intern - sucul crud obţinut din tuberculi este calmant diuretic, antispasmotic, adjuvant în boli renale, tratarea
gastritei, litiazei biliare, scorbutului - uz extern - tratarea arsurilor, insolaţiilor, combaterea febrei, ameliorarea durerilor de reumatism;
Cosmetică - combaterea ridurilor
Zootehnie - tuberculii sunt folosiţi în hrana porcilor, păsărilor şi bovinelor
Recoltare
- Tuberculi, cu masini de recoltat cartofi sau dislocatoare
- Parti aeriene (mai putin)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SOLIDAGO CANADENSIS L.
Denumire populară: Sânziană de grădină
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Subfamilia:
Plantă perenă, de 50-150 cm înălţime; tulpina dens şi scurt păroasă; frunze alungit-lanceolate sau lanceolate, pe faţa superioară glabre sau păroase,
iar pe cea inferioară scurt păroase; flori galben-aurii grupate în antodii lungi de 5-6 mm, numeroase, dispuse în partea superioară a ramurilor într-un
panicul piramidal; înflorirea august-octombrie; fructul achenă.
Specie mezofită; sporadică în zona pădurilor de stejar-etajul gorunului, tufărişuri, zăvoaie, cultivată dar a devenit şi subspontană.
Organe utilizate
Partea superioară a tulpinii, împreună cu inflorescenţa se utilizează în scop tinctorial.
Analizele efectuate de Dobjanschi (2006) au relevat prezenţa următorilor componenţi: saponine triterpenice (8,0 %), tanin (7,21 %), compuşi fenil
propanoizi (acid clorogenic şi acid cafeic), 3,4 % flavonoizi (quercetol, kampferol şi rutozidă) şi 0,96 % ulei volatil.
Principalii componenţi din uleiul volatil sunt: alfa-pinenul (37,8 %), mircenul, acetatul de bornil şi germacrenul D.
Importanţa
Medicinala,
alimentara
Utilizare
Extractele obţinute din partea superioară a tulpinii se utilizează pentru vopsirea lânii în nuanţe de galben şi kaki.
Lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi vopsită cu extractul obţinut din inflorescenţe se colorează în galben. Mordarea cu bicromat de
potasiu colorează lâna în gălbui-brun, în timp ce mordarea cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi retratarea cu sulfat de cupru determină colorarea în
kaki deschis (Chirilă ş.a., 1999).
Medicină umană, populară - uz intern - planta are proprietăţi diuretice.
Recoltare
Frunze, seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SOLIDAGO GIGANTEA Ait.
Denumire populară:
Sinonime ştiinţifice: S. serotina (Ait.) Mc Neill
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Subfamilia:
Plantă perenă, cu tulpină glabră, dreaptă, bogat foliată, de 50-150 cm înălţime; frunzele lanceolate, pe ambele feţe glabre sau pe faţa inferioară, în
lungul nervurilor dispers păroase; flori galben-aurii dispuse în antodii grupate în panicul piramidal; înflorirea iulie-octombrie; fructul achenă.
Specie mezofită, mezotermă; sporadică în zona pădurilor de stejar-etajul gorunului, tufărişuri, zăvoaie, cultivată ornamental dar a devenit şi
subspontană.
Organe utilizate
Se utilizează planta cu flori.
Organele aeriene conţin: tanin, proteine (trifolin), labdan diterpene (solidagenonă), acizi (acid cafeic, acid ferulic, acid siringic, acid sinapic, acid
vanilinic, acid siringic, acid protocatechuic, acid p-cumaric).
- Saponine: gigantea-saponin-1, gigantea-saponin-2, gigantea-saponin-3, gigantea-saponin-4.
- Flavonoizi: astaragalin, cacticin, delfinidin-3-arabinozid, delfinidin-3-galactozid, delfinidin-3-glucozid, hiperozid, izoquercitin, izoquercitrin,
izoramnetin, kampferol, kampferol-3-ramnozid, quercetin, quercetin-3-beta-robinozid, quercetin-3-beta-rutinozidbeta--beta-apiozil-3-beta-
glucozid, rutină, juglanin, cacticin.
Conţinutul în ulei volatil din organele aeriene este de 0,16 % (Dobjanschi, 2006), iar compusul majoritar este aristolona (36,73 %).
Utilizare
Medicină umană, populară - uz intern - planta are proprietăţi diuretice.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SOLIDAGO VIRGAUREA L.
Denumire populară: Splinuţă
Floare boierească, Floare buiacă, Mănunchi, Smeoaică, Splinariţă, Vargă de aur
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Subfamilia:
Plantă perenă, de 1m înălţime; frunzele lat-lanceolate, serate; flori galben-aurii dispuse în antodii pedunculate de 7-10mm lungime; înflorirea iulie-
septembrie; fructul achenă cu papus de circa 5 mm.
Specie mezofită, frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul subalpin, margini de pădure, pajişti, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează planta cu flori. Dintre compuşii activi se menţionează glicozizii flavonici şi acizii fenolici (acid cafeic, acid
clorogenic).
Principalii componenţi identificaţi în acestă plantă sunt: uleiurile volatile, taninurile catachinice, saponinele şi 1,5 – 2,0 % pigmenţii flavonoizi
(rutină, quercetină, quercitrină, kampferol-ramnozid, astragalin), esteri acetilenici (matricariaester).
Lactone: solidagolactonă.
Saponine: virgaureasaponin I şi II, virgaureagenin.
Diterpene: clerodan, virgaureozid A, leicocarpozid.
Triterpene: bayogenin.
Florile conţin următoarele substanţe: acid cafeic, acid clorogenic, acid hidroxicinamic, acid quinic, cianidin-3-glucozilglucozid şi izoquercitrină.
Extractele obţinute din frunze şi flori au acţiune antihelmintică, antiinflamatoare, antiseptică, diuretică, febrifugă şi stimulantă.
Leicocarpozidul este diuretic, antiinflamator şi analgezic.
Virgaureasaponina E are acţiune imunostimulatoare şi antitumorală.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează sub formă de tratamente interne în caz de infecţii urinare, gripă, boli ale pielii şi gastro - enterite.
Extractele cu etanol şi metanol din planta Solidago virgaurea cât şi din calus au manifestat activitate antimicrobiană. Extractul în apă-etanol are
proprietăţi antioxidante. Glicozidele monodesmozidice ca şi cele bidesmozidice ale acidului poligalacic exercită efect fungicid.
Alte utilizări:
Medicină umană, populară - uz intern: planta are proprietăţi diuretice, antiseptice, expectorante, astringente, antidiareice; uz extern - cicatrizarea
rănilor, atenuarea durerilor în nevralgii dentare.
Recoltare
Herba, la momentul infloritului
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SOPHORA JAPONICA L.
Denumire populară: Salcâm japonez
Salcâm boieresc, Soforă, Acaţie boierească
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Arbore care poate ajunge la 20 m înălţime, cu ritidom crăpat longitudinal; lăstari glabri, cu lenticele proeminente; frunzele alterne, imparipenat
compuse, cu 7-17 perechi de foliole, alungit eliptice până la ovat lanceolate, cu marginile întregi, pe faţa inferioară verzi-cenuşii; stipele foarte mici;
florile alb-gălbui, dispuse în panicul; fruct cărnos indehiscent, gâtuit între seminţe; .
Cultivat ornamental şi forestier.
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal bobocii florali care conţin flavonoide.
Florile conţin: mucilagii, pectine, pigmenţi flavonici: quercetol-3-rutinozid, kampferol-3-soforozid, genistein-4’-glucozid (soforicozidă) şi
genistein-4’-soforobiozid (soforobiozidă) şi un alcool triterpenic (soforadiol).
Gevrenova ş.a. (2004) au precizat că proporţia de rutină a crescut în timpul fazelor timpuri de dezvoltare a mugurilor ajungând la concentraţia de
266 mg/ g şi pote reprezenta circa 90 % din totalul glicozizilor flavonici. În continuare are loc scăderea conţinutului de rutină până la 44 mg/g
proporţional cu scăderea flavonoizilor în timpul şi după perioada de înflorire.
Extractele obţinute din flori au acţiune antibacteriană, anticolesterolemică, hemostatică, hipotensivă, diuretică, febrifugă şi tonică.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea hemoragiilor interne, circulaţiei periferice deficitare,
Florile se utilizează pentru extracţia rutinei, care reduce fragilitatea vaselor sangvine.
Seminţele au o acţiune emetică şi hemostatică, fiind utilizate pentru tratarea hemoroizilor, constipaţiilor, dezinteriei, durerilor de cap şi
hipertensiunii. Se folosesc cu atenţie fiind toxice.
Extractele din frunze au efect laxativ şi se folosesc pentru tratarea epilepsiei şi a convulsiilor.
Mierea de salcâm galben japonez este antihemoragică micşorând timpul de coagulare şi reglează menstruaţia. Ea influenţează de asemenea funcţiile
digestive. Tinctura de salcâm japonez are activitate antimicrobiană, iar extractele au manifestat efecte antiinflamatoare, antihiperglicemice şi
antiprotozoare.
Alte utilizări:
Recoltare
Bobocii florali nedesfacuti, cu foarfeci de vie, urmata de strunjirea florilor de pe ciorchini, in luna iulie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SORBUS AUCUPARIA L.
Denumire populară: Scoruş de munte
Lemn câinesc, Lemn pucios, Merişor, Pomul ursului, Sorb, Scoruj
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Este un arbore de 5-10m înălţime, cu coroana rotundă; frunzele sunt imparipenat compuse (9-17 foliole), cu foliole alungit eliptice sau alungit
lanceolate, sesile, verzi închise pe faţa superioară şi verzi deschise pe cea inferioară; florile albe sunt grupate în inflorescenţă de tip corimb;
înflorirea: mai-iunie; fruct - globulos, roşu de 8-9 mm diametrul.
Specie oligotrofă-mezotrofă; frecventă în etajul gorunului-etajul boreal, tăieturi de pădure, rarişti.
Detalii...
Organe utilizate
Fructele de scoruş conţin: glucide (3 – 8 %), pectine (1,0 %), triterpene (acid ursolic), tanin (0,4 – 0,6 %), epicatechină, epicatechin galat, vitamine
(60 – 110 mg/ 100 g acid ascorbic, tocoferol), acizi fenolici (acid cafeic, acid clorogenic, acid izoclorogenic, acid cinamic, acid p-cumaric, acid
galic, acid protocatechuic), acizi organici (acid citric, acid succinic, acid tartric), glicozizi (amigdalină), substanţe minerale (07 – 5,7 %).
Ppigmenţi: alfa-caroten, beta-caroten, beta-caroten-epoxid, fitofluen, luteină, criptoxantină, mutatocrom, quercetină, izoquercitrină, rutină.
Seminţele conţin lipide (21 %), glicozizi cianogenetici (amigdalină), care în contact cu apa produc acid prusic, care în cantităţi mici stimulează
respiraţia, dar în cantităţi mari provoacă moartea.
Extractele din fructe au efect astringent, antiscorbutic.
Importanţa
Tananta, producatoare de lemn
Utilizare
Se utilizează sub formă de infuzii pentru tratarea diareei şi hemoroizilor şi pentru prevenirea apariţiei scorbutului.
Alimentaţie - fructele sunt folosite la obţinerea marmeladei;
Industrie - fructele sunt folosite pentru obţinerea unor băuturi alcoolice (vin, rachiu, oţet, lichior);
Medicină, umană, populară - uz intern - frunzele şi fructele au proprietăţi antiscorbutice, diuretice, depurative, antitusive, antireumatice;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea edemelor subcutanate;
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SPARTIUM JUNCEUM L.
Denumire populară: Bucsău
Bucşău, Bucşuliţă, Scai de papură
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Arbust de 3 m înălţime, tulpina cu ramuri erecte, cilindrice, glabre, verzi, fără frunze (frunzele cad); florile galbene, mari de 2-2,5 cm , grupate în
racem terminal, lax, pauciflor; înflorirea iunie-septembrie; fruct păstaie, cu mai multe seminţe ovate sau eliptice.
Cultivat ornamental.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează florile (Spartii flos), precum şi planta întreagă.
Plantele conţin: glucide, lipide, acid cafeic şi substanţe minerale.
Alcaloizi: sparteina, lupanina, anagyrină.
Amine: difenilamină, tiramină, oxitiramină.
Pigmenţi flavonoizi: genisteină, quercetină, chrizină, chrizin-7-beta-D-glucopiranozid, chrizin-7-gentiobiozid.
Maupetit (1992) a identificat prezenţa a 151 componenţi în uleiul volatil extras din plantele de Spartium, dintre care 9 componenţi au deţinut fiecare
mai mult de 1,00 % din totalul uleiului extras: acidul linolenic (26,00 %), acidul hexadecanoic (24,00 %), acidul oleic (6,00 %), acidul linoleic (4,00
%), acidul tetradecanoic (3,50 %), etil hexadecanoatul (1,90 %), (E,E)-alfa-farnesenul (1,80 ), linaloolul (1,70 %) şi 1-octen-3-ol (1,20 %).
Florile conţin: alcooli triterpenici (lupeol), triterpene (beta-amirină), acizi graşi (acid caprilic), hidrocarburi (N-nonacozan), steroli (sitosterol) şi 0,3
– 4,0 % alcaloizi quinolizidinici (40 % citizină, 45 % N-metilcitizină şi anagirină).
Culoarea florilor se datorează prezenţei flavonelor (luteolin-4’-glucozid, luteolin-7-glucozid), flavonolilor (quercetol-4’-beta-glucoză, kampferol-4’-
beta-glucoză, izoramnetol-3-beta-glucoză) şi carotenoizi (flavoxantină şi crizamtenxantină), C-flavonoide (scoparină), glicoflavone (orientină).
Extractele obţinute din vârfurile înflorite ale plantelor au proprietăţi diuretice, vasoconstrictoare, cardiotonice, dar în doze mari produc stop cardiac.
Importanţa
Utilizare
Studiile au arătat că extractul din flori de bucsău are efect antiinflamator şi analgezic în ulcerele gastrice.
Alte utilizări:
Industrie - în Franţa, Grecia şi Spania, se confecţionează ţesături groase, covoare, frânghii, etc., din fibra obţinută din plantă;
Toxicitate
Toxică prin conţinutul în sparteină, anagirină, şi metil-citisina.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SPINACIA OLERACEA L.
Denumire populară: Spanac
Spanace, Spănac, Spenat, Spinac, Spinat, Şpănat, Şpenat, Şpenog, Şpenot
Regnul: Plantae
Subclasa:
Subfamilia:
Plantă anuală sau bisanuală cu tulpini erecte simple sau ramificate; frunzele lung peţiolate, verzi-deschis, moi, cele inferioare triunghiular-hastate
sau sagitate, cele superioare alungit-ovate, cuneate, , pe faţa inferioară cu peri umflaţi la capăt; florile unisexuate dispuse dioic, sesile, protejate de
perigon; fructul – achenă protejat de laciniile perigonului întărite şi adesea spinescente.
Specie cultivată ca legumă, originară din Asia Mică; var. oleracea – spanac de iarnă;
Organe utilizate
Frunzele de spanac reprezintă un aliment apreciat pentru valoarea energetică scăzută (111,5 kJ/ 100 g) şi conţinutul ridicat de vitamine şi substanţe
minerale.
Principalii compuşi organici determinaţi în spanac sunt glucidele (3,43 %), proteinele (2,00 %), lipidele (0,20 %), glucoza (0,13 %), fructoza (0,12
%), zaharoza (0,21 %), amidonul (0,09%), celuloza (0,74 %), pentozanii (0,31 %), hexozanii (0,28 %) şi sterolii 9 mg/ 100 g (Souci ş.a., 1981).
Acizii organici determinaţi în 100 g ţesut edibil au variat în următoarele limite: 442 mg acid oxalic, 42 mg acid malic, 23,5 mg acid citric, 19,0 mg
acid alfa-cetoglutaric, 17,6 mg acid fumaric, 12,0 mg acid succinic, 10,0 mg acid p-cumaric, 9,2 mg acid lactic, 6,2 mg acid formic, 3,5 mg acid
acetic şi 3,0 mg acid ferulic.
Frunzele de spanac sunt bogate în acid ascorbic (52 mg/ 100 g), tocoferoli (2,5 mg/ 100 g), nicotinamidă (0,62 mg/ 100 g), filochinonă (0,35 mg/
100 g), acid pantotenic (0,25 mg/ 100 g), riboflavină (0,23 mg/ 100 g) şi piridoxină (0,22 mg/ 100 g).
Spanacul se evidenţiază şi în ceea ce priveşte conţinutul în aminoacizi esenţiali, care au variat astfel: 0,19 % leucină, 0,16 % lizină, 0,14 % valină,
0,13 % arginină, 0,12 % izoleucină, 0,11 % fenilalanină şi treonină, 0,08 % tirozină, 0,05 % histidină şi 0,04 % metionină şi triptofan.
Conţinutul în substanţe minerale al frunzelor a variat între 1,26 şi 1,87 %. În 100 g ţesut proaspăt s-au determinat 633 mg potasiu, 126 mg calciu, 65
mg sodiu, 58 mg magneziu, 55 mg fosfor, 54 mg clor, 4,1 mg fier şi 0,76 mg mangan şi 0,50 mg zinc.
Spanacul acumulează cantităţi mari de nitraţi în frunzele mature. Astfel, aceste frunze au avut un conţinut de 838 ppm, faţă de cele apicale unde s-a
determinat un conţinut de 180 ppm. Cea mai mare cantitate de nitraţi s-a determinat în peţioli (1570 ppm) şi în nervura principală (1062 ppm).
Frunzele de spanac conţin şi saponine, dintre care au fost identificate spinacozidele III şi IV.
Spanacul are efect laxativ, are acţiune hipoglicemiantă.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Deţine anumite proprietăţi: fortifiant şi nutritiv, elimină anemia şi scorbutul, stimulează creşterea, elimină şi drenează toxinele, afrodisiac puternic,
acţionează contra afecţiunilor cardiace, hipertensiunii, bolilor de rinichi, diabetului, gutei.
Este folosit pentru tratarea caliculilor urinari.
Seminţele au efect laxativ şi sunt utilizate pentru tratarea icterului şi a ficatului inflamat.
Alte utilizări:
Spanacul se consumă sub formă de suc, salată sau mâncare gătită în diverse combinaţii. Acesta conţine fier, protide, glucide, minerale, fosfor,
magneziu, mangan, vitaminele A, B, K, niacină.
Sucul de spanac este regenerator sanguin prin clorofila sa şi prin fierul pe care îl conţine, remineralizant, se întrebuinţează cu folos în cazurile de
anemie, de convalescenţă, oboseli fizice şi intelectuale, la copii şi la persoanele în vârstă.
Recoltare
Frunze, seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SPIRULINA MAXIMA
Denumire populară: Spirulina
Regnul: Monera
Încrengătura: Cyanobacteria
Subîncrengătura: populare:
Clasa:
Subclasa:
Ordinul:
Familia: Oscilatoriceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Spirulina platensis este o algă microscopică, considerată o minune a naturii deoarece este de 58 ori mai bogata în fier decât spanacul, de 3 ori mai
bogată în vitamina E decât germenii de grâu şi are o activitate biologică cu 49 % mai mare decât a vitaminei E sintetice. Spirulina este cea mai
bogată sursă de beta-caroten (provitamina A), conţinând de 25 de ori mai mult beta-caroten decât morcovii.
Principalii componenţi chimici determinaţi în spirulina sunt: glucidele, lipidele (2,1 %), proteinee (71,3 %), fibrele (0,2 %), substanţe minerale (18
%).
Vitaminele: acidul ascorbic, riboflavina (46 ppm), niacină şi tiamina (51 ppm).
Pigmenţii: beta-carotenul (478 ppm) şi niacina.
Substanţele minerale: calciu (0,03 %), fier (0,07 %), magneziu (0,25 %), fosfor (0,32 %), potasiu (0,16 %) şi sodiu (0,01 %).
Are acţiune antioxidantă şi stimulează producţia de corticosteroizi, insulină, hormoni tiroidieni şi adrenalină. Stimulează creşterea şi creşte
capacitatea de apărare a organismului faţă de infecţii. Are rol antitoxic, prin facilitarea eliminării metalelor grele, toxinelor şi radionucleotidelor,
care au un rol important în apariţia bolilor maligne. Previne scăderea numărului de leucocite după roentgen-terapie, crescând hemoglobina şi
numărul de eritrocite. Este hipolipemiant şi hipocolesterolemiant. Stimulează spermatogeneza, combate impotenţa şi frigiditatea. Stimulează
lactaţia. Controlează senzaţia de foame, reglează pofta de mâncare şi ajuta procesele digestive. Ce este mai important, încetineşte procesele de
îmbătrânire.
Importanţa
Utilizare
Din Spirulina platensis s-a obţinut un supliment alimentar ecologic pur, în care principiul activ este fitocianina, care are un rol important în
procesele metabolice. Aceasta conţine peste 50 de principii bioactive, printre care: proteina bruta (cu toţi aminoacizii, inclusiv forme de ARN şi
ADN specifice organismului uman), lipide, carotenoizi, vitaminele complexului B (B1, B2, B6, B12, E, acid folic), oligoelemente (Ca, Fe, Mg, Mn,
Zn, K, Na, unde predomina potasiul şi magneziul), ficocianina (principiu activ responsabil de intensificarea proceselor metabolice).
S-au realizat suplimente nutritive Spirulina este bogată în vitaminele complexului B, în carotenoizi (provitamina A), în aminoacizi esenţiali, în
enzime digestive şi elemente minerale (calciu, fier, magneziu, mangan, potasiu, sodiu, zinc). Cercetătorii au demonstrat că Spirulina are acţiune
antioxidantă, antibacteriană, antivirală, antialergică, antitoxică ; stimulează creşterea, sistemul imunitar, performanţele sportive şi activităţile
intelectuale. Spirulina este o sursă de proteine, ajută la controlul greutăţii corporale prin reducerea apetitului alimentar. De asemenea s-a descoperit
că ajută la menţinerea glicemiei în limite normale.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: STACHYS OFFICINALIS (L.) Trev.
Denumire populară: vindecea
Sinonime ştiinţifice: Betonica officinalis L., B. serotina Schur, B. alpigena Schur, B. danica Borb., B.
officinalis var. typica Beck, B. hirta Leyss., B. stricta Ait., B. officinalis β glabrata Koch, Stachys
officinalis Trev. ap Briq.
buruiană de artritis, buruiană de tăietură, creţişor, cuişoriţă, frunza tejului, iarba bubii, iarba tăieturii,
iarba tâlharului, iarba vântului, şovârvariţă, sclipeţ
Regnul: Plantae
Subîncrengătura:
Clasa: Magnolioppsida
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, tulpini de 30-100 cm, erecte sau la bază puţin ascendente, simple sau spre vârf cu o pereche de ramuri, păroase sau glabrescente:
Frunze bazale dispuse în rozetă, lung peţiolate, lat sau alungit ovate, cu baza cordată, obtuze, accentuat crenate, evident reticulat nervate, pe ambele
feţe alipit păroase. Flori în verticile multiflore, compacte formând o inflorescenţă spiciform cilindrică; corola purpurie, la exterior păroasă. Fructe
brune, alungit ovoidale, netede. Înfloreşte VI-VIII.
Specie xeromezofită către mezofită, creşte prin pajişti, margini de păduri, tufărişuri, din zona silvostepei până în etajul bradului.
Organe utilizate
Se utilizează rădăcinile şi frunzele recoltate în lunile iunie – iulie.
Principalii componenţi identificaţi în organele aeriene ale acestei specii sunt: proteinele (betonicină), glucozidele, taninurile, betainele, saponinele,
compuşii fenilpropanoizi (acid rozmarinic). S-au mai identificat:
Acizii fenolici: acid cafeoilquinic, acid cafeic, acid clorogenic, acid neoclorogenic.
Glucozizi iridoidici: harpagid.
Alcaloizi: stachidrină, oxistachidrină, achilleină, turcină.
Compuşi fenilpropanoizi: campneozid II, forsitozid B.
Extractele au proprietăţi: antioxidante, antihelmintice, antiseptice, expectorante, purgative, uşor sedative şi tonice.
Importanţa
Medicinala,
tinctoriala
Utilizare
Extractele din frunze se utilizează în cazul lipsei de memorie, tensiune şi probleme premenstruale.
Recoltare
Frunze, varfuri inflorite
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: STELLARIA MEDIA (L.) Vill.
Denumire populară: Rocoină
Aurică, Coadă de găină, Cuişoriţă, Gheţişoară, Iarba găinii, Iarbă de păsări, Racoină, Răcoină, Racovină,
Racoviţă, Răcovină, Răciună, Răncuină, Recoină, Rocotină, Racovină, Rocoţel, Rocoviţă, Roghină,
Scânteiuţă, Steluţa fetei, Steluţă albă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Plantă anuală-anuală de iarnă cu tulpini subţiri, rotunde, târâtoare sau ascendente, lungi până la 40(80) cm, păroase numai pe o parte a internodului
formând rădăcinio la nodurile inferioare; frunze opuse, ovate, scurt ascuţite la vârf; flori actinomorfe, dispuse în dichazii rare, au cca. 4 mm în
diametru; petale 5, albe, adânc despicate; stamine cu antere violete sau purpurii; înfloreşte tot anul; fruct capsulă denticulată, mai lungă decît
caliciul, se deschide prin 6 dinţi şi are seminţe rotunde, reniforme, brunii sau negre, cu 4 şiruri de tuberculi rotunjiţi.
Specie cosmopolită, comună prin locuri umbroase, cultivate sau ruderale, mai ales în apropierea aşezărilor omeneşti, din zona de silvostepă până în
etajul fagului.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează plantele proaspete sau uscate la umbră, precum şi sucul proaspăt.
Principalii componenţi din această plantă sunt: lipide (0,2 – 4,8 %), proteine (1,2 – 2,1 %), glucide, mucilagii (7 – 12 %) şi substanţele minerale.
Vitamine: acid ascorbic (375 mg/ 100 g), niacină (0,51 mg/ 100 g), riboflavină (0,14 mg/ 100 g), tiamină (0,02 mg/ 100 g), colină şi tocoferoli.
Pigmenţi: caroteni (beta-caroten), izoflavone (genisteină).
Acizi graşi: acid gamma-linolenic, acid linoleic, acid oleic, acid palmitic, acid stearic.
Extractele din întreaga plantă au proprietăţi diuretice, expectorante şi tonice
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Puda obţinută din tulpini şi frunze se foloseşte în cazul artritei, durerilor, tăieturilor şi a iritaţiei pielii. Băile cu infuzii obţinute din plante proaspete
sau uscate au efect emolient, reduc inflamaţiile şi durerile eumatice.
Extactele se utilizează pentru tratarea contuzilor, bolilor de stomac, sunt eficace în tratarea capilarelor fragile.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): planta – pisată, amestecată cu seu se punea pe răni, umflături, zdrobituri, scrântituri sau numai pisată, folosită pentru
hernie; rădăcina – decoct (împreună cu alte specii) folosită pentru tratarea celor opăriţi cu apă fierbinte.
Agricultură: buruiană invadantă mai ales în culturi irigate.
Planta verde folosită pentru păsările ţinute în colivie.
Recoltare
Frunze, seminte
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SYMPHYTUM OFFICINALE L.
Denumire populară: Tătăneasă
Iarba lui Tatin
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Subfamilia:
Plantă perenă, dens păroasă; tulpină dreaptă, de 50-120 cm înălţime; frunzele tulpinale mijlocii şi superioare lat decurente de la un nod la altul,
astfel încât tulpina este aripată; flori purpuriu-violete dispuse în cime scorpioide; înflorirea mai-august; fruct achenă.
Specie mezohigrofită; frecventă în zona de silvostepă-etajul fagului, pajişti umede.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează rizomii şi rădăcinile recoltate primăvara şi toamna.
Principalii componenţi identificaţi în rizomi şi rădăcini sunt: glucide (glucoză, fructoză, ramnoză, manoză, xiloză), mucopolizaharide, lignine (acid
lithospermic), mucilagii, proteine (9,4 %), lipide (1,7 %), taninuri (8 – 9 %), rezine, pirocatechină, uleiuri volatile, mucilagii, compuşi
fenilpropanoizi (acid rosmarinic), compuşi cu azot (hipoxantină), rezine, amide (asparagină).
Alcaloizi: echinatină, licopsamină, consolidină, consolicină, viridiflorină.
Lactone sesquiterpenice: alantoină.
Steroli: beta-sitosterol, stigmasterol.
Vitamine: acid ascorbic (13 mg/ 100 g), niacină, riboflavină, tiamină.
Acizi fenolici: acid cafeic, clorogenic,
Rădăcinile acestei specii conţin: bornesitol (ester metilic al inozitolului), izobanerenol, acid litospermic, symladină şi simfitocinoglossină, precum şi
următoarele substanţe:
Alcaloizi: simfitocinoglosină, consolicină, consolidină, cinoglosină, echinatină (C15H25NO5), echimidină, viridiflorină.
Necine: echinatina, licopsamina, 7-acetillicopsamina, heliosupina, heliosupin-N-oxidul, echimidina şi lasiocarpina.
Pigmenţi: caroteni, hipoxantină.
Saponine: symphytină, symphytoxid.
Extractele din rădăcini şi frunze au acţiune calmantă, expectorantă, hemostatică şi cicatrizantă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Extractele sunt utilizate ca tratamente externe în cazul nevralgiilor, arsurilor, eczemelor, dermatozelor, arteritei, trombo-flebitelor şi a entorselor.
Extractele conţin alantoină, o substanţă ce stimulează procesul de proliferare a celulelor, stimulându-se astfel vindecarea.
În medicină se foloseşte tinctura de tataneasa, pulberea, macerate, decocturi şi în prepararea de alifii. Frunzele tatanesei, opărite şi aplicate ca terci
cald pe membrele paralizate, ajută peste noapte, atunci când maladia provine din surmenaj, luxaţie, entorsă sau apoplexie. Din rădăcini se poate
pregăti şi un ceai care este folosit intern în bronşite, afecţiuni ale aparatului digestiv, hemoragii stomacale şi pleurezii.
Medicină umană, populară - uz intern: rădăcina plantei are proprietăţi hmostatice şi astringente; uz extern: tratarea rănilor şi a fracturilor.
Recoltare
- Rizomul si radacinile, cu cazmaua, in lunile septembrie-decembrie, sau incepand cu luna martie
- Frunze
Valorificare
SYMPHYTI RADIX – RĂDĂCINĂ DE TĂTĂNEASĂ
a)materie primă deshidratată
Flux tehnologic
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: SYRINGA VULGARIS L.
Denumire populară: Liliac
Argavan, Bargavan, Borolan, Boroştean, Buznec, Crimolin, Ergovan, Ghiorghivan, Holăr, Ililec, Iorgovană,
Liliac nemţesc, Liliac roşu, Liliac sălbatic, Lurbău, Malin, Mălin alb, Mălin roşu, Mălin verde, Orgonă,
Pelin, Scânteie, Scluntie, Scrâncen, Scumpie, Sireni
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Oleales
Familia: Oleaceae
Subfamilia:
Arbust, rar arbore, de 2-4 (10) m înălţime; frunze simple ovate, cu marginea întreagă; florile liliachii, rar albe dispuse în inflorescenţe de obicei
pereche; înflorirea: aprilie-mai; fructul capsulă.
Specie xeromezofită, termofită-subtermofită, calcicolă; sporadică în zona de stepă-etajul fagului, tufărişuri, stâncării, coaste pietroase.
Organe utilizate
Scoarţa acestei specii conţine glucide, manită, amidon, rezine, glucozizi fenil-propenici (siringină) şi substanţe amare (siringopicrină).
Burzo ş.a. (2003) au identificat în uleiul volatil extras din florile de liliac următorii componenţi: lilac aldehidă C (22,13 %), lilac aldehidă B (12,56
%), tricozan (7,33 %), metoxianisol (6,82 %), alfa-pinen (4,72 %), geranil acetonă (3,65 %), ocimen (3,47 %), elemicină (3,37 %), metil heptenonă
(3,02 %), izoelemicină (2,79 %), beta-farnesen (1,96 %), heptacozan (1,89 %), pentacozan (1,76 %), metileugenol (1,68 %), beta-terpinen (1,34 %),
benzaldehidă (1,36 %), hexahidrofarnesil acetonă (1,34 %), burbonen (1,18 %), citral (1,13 %), benzilester (1,10 %), beta-cubeben (1,02 %),
tetrametilheptadecan (0,74 %), cedren (0,69 %), metileugenol (0,61 %), nerolidol (0,56 %), mirtenal (0,54 %) şi linalol (0,38 %).
Detalii...
Importanţa
Utilizare
Extractul glicerohidroalcoolic din muguri de liliac se foloseşte în insuficienţă coronariană cu şi fără angină pectorală, miocardo-coronaroscleroză,
sechele post-infarct miocardic, coronarite trombotice, adjuvant în tratamentul de prevenire al infarctului miocardic.
Frunzele sunt utilizate în popor pentru tratarea arsurilor sau ca vasodilatator, pentru tratarea ulcerelor stomacale şi a diabetului.
Alte utilizări:
Industrie - florile sunt folosite pentru obţinerea de parfumuri; Uleiurile volatile din florile de liliac sunt utilizate în industria parfumurilor, cât şi
pentru aromatizarea sampoanelor, săpunurilor şi a cremelor. În prezent însă, aceste extracte au fost înlocuite cu compuşi sintetici.
Medicină umană, populară - uz intern - scoarţa are proprietăţi astringente şi tonice iar frunzele şi florile sunt folosite ca antifebrile şi calmante în
colici hepatice; - uz extern - proprietăţi antireumatice.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TAGETES ERECTA L.
Denumire populară: Crăiţe
Bozdoagă, Belfe, Boate, Bogdăneşti, Bochioi, Boance, Bocioi, Bofte,Bonce, Boci, Botănci, Botoane, Budiene,
Budiene galbene, Budiene mari, Buduiene, Buduieni mari, Buruiană domnească, Butucaşi, Buzduci,
Buzdugi, Crai, Crini, Crini galbeni, Tearfoni, Ferfeni, Ferfeni mari, Ferfeniţă, Ferfoane, Fânfen, Firfon,
Flori galbene, Garoafe, Izdoave, Ocheşele, Popchi, Popi, Schilculiţe, Svisdoage, Ţigăncuşi, Tâmfeni,
Văzdoage, Vîzdoage, Vizdoave, Vizdogi
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală; tulpina de 40-80 cm înălţime, glabră, muchiată, moderat ramificată în partea superioară, cu miros caracteristic puternic; frunzele
alterne sau opuse, penat sectate, segmentele frunzelor lanceolate, slab serat denticulate; involucrul muchiat; antodii de 5-8 (10) cm diametru, florile
ligulate numeroase, galbene, cele tubuloase galben-portocalii; pedunculul sub antodiu puternic îngroşat; înflorirea iulie-octombrie; fructul achenă
liniară, cu papus format din 3-6 scvame inegale.
Cultivată ornamentală.
Prezintă importanţă florile acestei specii pentru pigmenţii şi uleiul volatil pe care îl conţin.
Organe utilizate
Florile de crăiţe conţin flavonoizi tetra-O-substituiţi ca: patuletina, flavonoli: campferol 3,7-ramnozid (campferitrină), glicozizi ai flavonolilor ca:
quercetagetină-7-glucozid (quercetagetrină) şi quercetagetină-3-glicozid (tagetiină), patuletin-7-glucozid (patuletrină).
Acestea au şi un conţinut mare de caroteni: alfa- şi beta-caroten, beta-caroten-diepoxid, gamma-caroten, helenienă, violaxantină, eloxantină, fitoen,
rubixantină, beta-criptoxantină, luteină, mutatocrom, rubixantină, rubicrom, auroxantină, flavoxantină, licopină.
Uleiul volatil extras din plantele de Tagetes erecta conţine: 20,57 % terpinolen, 10,76 % beta-cariofilen, 10,16 % limonen, 9,50 % piperitonă, 8,31
% trans-ocimen, 7,42 % ocimen, 5,14 % eucarvonă, 4,64 % mirtenol, 3,29 % germacren D, 2,87 % verbenonă, 2,28 % beta-pinen, 1,81 % elixen,
1,54 % cis-verbenonă, 1,36 % difenilbenzen, 1,15 % sabinen, 1,02 % p-mentatrien, 1,00 % beta-farnesen, 0,79 % terpinen-4-acetat, 0,61 % alfa-
farnesen, 0,56 % alfa-pinen, 0,47 % mintfuranonă, 0,45 % linalol, 0,43 % tricozan şi 0,42 % nerolidol (Burzo şi Vâşcă, 2006).
Uleiul volatil extras din plantele de Tagetes patula conţine: 17,29 % trans-beta-ocimen, 13,14 % terpinolen, 11,49 % verbenonă, 11,30 % beta-
cariofilen, 7,40 % cis-verbenonă, 5,10 % eucarvonă, 4,90 % limonen, 2,57 % mirtenol, 2,40 % germacren D, 1,79 % ocimen, 1,70 % piperitonă,
1,36 % cis-tagetonă, 1,18 % elixen, 1,08 % trans-tagetonă, 0,87 % difenilbenzen, 0,54 % sabinen, 0,53 % mintfuranonă, 0,52 % trans-caren-4-ol,
0,44 % p-mentatrien, 0,30 % felandren, 0,29 % carvonă, 0,27 % beta-farnesen, 0,25 % alfa-pinen, 0,25 % cariofilen oxid, 0,22 % alfa-pinen, 0,21 %
linalol, 0,20 % alfa-farnesen,
Detalii...
Extractele obţinute din plantele de Tagetes erecta au efect digestiv, diuretic şi sedativ.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea indigastiilor, constipaţiilor şi dezinteriei. Sub formă de tratament extern se folosesc în cazul rănilor dureroase
şi a reumatismului.
Florile acestei specii sunt utilizate pentru extracţia helenienei care este utilizată pentru îmbunătăţirea vederii nocturne.
Luteina izolată din floarea de crăiţă prezintă activitate antioxidantă, antimutagenică şi anticlastogenetică. Culturile de calus de Tagetes erecta are
activitate insecticidă şi larvicidală asupra speciei Aedes aegypti, iar uleiul esenţial prezintă activitate antibacteriană.
Medicină, umană, populară foloseşte florile ligulate care au acţiune favorabilă în miopie, hemeralopie, scăderea permeabilităţii capilarelor, acţiune
antispastică şi hipotensivă.
Alte utilizări:
În industrie se utilizează pentru fabricarea produsului farmaceutic Heligal ce conţine helenienă, utilizat în oftalmologie;
Pigmenţii flavonoizi sunt utilizaţi pentru colorarea ţesăturilor în galben, maro, brun închis sau kaki închis, în funcţie de mordantul utilizat.
Culoarea galbenă se obţine în cazul mordării cu sulfat de aluminiu şi potasiu.
Culoarea maro se obţine în cazul mordării şi a developării în soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu.
Mordarea într-o soluţie de bicromat de potasiu şi developarea în soluţie de sulfat feros conferă lânii o culoare brun închis.
Nuanţa kaki închis se obţine în cazul mordării cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi a developării în soluţie de şulfat feros (Chirilă ş.a., 1999).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TAMARIX GALLICA L.
Denumire populară: Cătină roşie
Regnul: Plantae
Ordinul: Tamaricales
Familia: Tamaricaceae
Subfamilia:
Este un arbust de 2-4 m înălţime, cu frunze mici, solziforme, flori pentamere cu corola caducă după înflorire. Fructul este capsulă septicidă
Organe utilizate
Frunzele de cătină roşie conţin: acid eleagic, cianidină sau/ şi pelargonidină, quercetină sau şi kampferol, flavonoli sulfaţi şi proantocianidine.
În flori se găsesc glucozizi ai flavonolilor ca: kampferol 3-(6"-etilglucuronid).
Extractele din frunze şi ramuri au acţiune diuretică.
Importanţa
Utilizare
Compresele aplicate pe răni opresc sângerarea iar galele produse pe frunze sunt utilizate pentru tratarea diareei şi a dezinteriei.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TANACETUM BALSAMITA L.
Denumire populară: Calomfir
Sinonime ştiinţifice: Chrysanthemum balsamita (L ) Baillon, Balsamita major Desf.
Calapăr, Bumbişor, Calampăr, Calonchir, Calubăr, Carpin, Călugăr, Dumbravnic, galopăr, Izma Maicii
Preciste, Smirnă, Spiculeţe, Vetrice
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteaceae
Subfamilia:
Plantă perenă; radăcină pivotantă; tulpină dreaptă, alipit pubescentă, foliată, ramificată în partea superioară, de 40-100 cm înălţime; frunzele bazale
lung peţiolate, ovat eliptice, cele superioare sesile, ovat eliptice, crenat serate; florile (cele marginale sunt foarte mici sau lipsesc) sunt dispuse în
inflorescenţă de tip antodiu, dispuse în panicul; înflorirea iulie-august; fruct achenă cilindică, 5-costată. Toată planta are miros plăcut aromat.
Termofilă; cultivată.
Organe utilizate
Uleiul volatil extras din florile de Calamfir conţine: 26,61 % carvonă, 25,22 % alfa-thujonă, 14,32 % trans-crizantenil acetat, 4,76 % eucaliptol,
4,36 % tanacetonă, 4,21 % trans-mentadienol, 2,13 % cis-mentadienol, 2,06 % citral, 1,44 % eucarvonă, 1,22 % cis-carveol, 1,18 % trans-carveol,
0,97 % caren-4-ol, 0,96 % selinen-4-ol, 0,66 % beta-felandren, 0,61 % beta-pinen, 0,47 % germacren D, 0,45 % tau-muurolol, 0,38 % D-carvonă,
0,33 % cubenol, 0,31 % crizantenonă, 0,27 �?�-cadinen, 0,24 % gamma-terpinen şi 0,22 % beta-cariofilen.
Uleiul volatil extras din frunzele de Calamfir conţine: 26,66 % carvonă, 25,44 % alfa-thujonă, 10,17 % trans-crizantenil acetat, 4,82 % tanacetonă,
4,73 % eucaliptol, 3,59 % cis-menta dienol, 3,33 % caren-4-ol, 1,78 % trans-carveol, 1,69 % germacren D, 1,25 % cis-carveol, 0,80 % selinen-4-ol,
0,78 % alcool perilic, 0,67 % eucarvonă, 0,57 % tau-muurolol, 0,48 % trans-menta dienol, 0,39 % cubenol, 0,36 % beta-cimen, 0,32 % beta-
cariofilen, 0,26 % carvonă oxid şi 0,25 % dimetilandrostan-3-onă.
Astringentă, antiseptică şi diuretică.
Importanţa
Medicinala,
aromatica
Utilizare
Frunzele sunt folosite pentru tratarea dezinteriei, cefaleelor şi arsurilor. Stimulează menstuaţia.
Medicină, umană, populară - uz intern - părţile aeriene ale plantei au proprietăţi diuretice, antispastice, stomahice, se recomandă în tratamentul
afecţiunilor hepatobiliare, gastrice, diaree etc.; a digestiei; uz extern - tratarea aftelor, furunculelor;
Cosmetică - prevenirea căderii şi stimularea creşterii părului;
Alte utilizari:
Combaterea moliilor.
Recoltare
Frunze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TANACETUM VULGARE (L.)Bernh.
Denumire populară: Vetrice
Sinonime ştiinţifice: Chrysanthemum vulgare (L.) Bernh.
Aurată, Brâncariţă, Buruiană de ceas rău, Buruiana mătricii, Calapăr, Calopăr, Carpăn, Creaţa broaştelor,
Creaţă, Crucea păstii, Ferece, Ferecea, Ferecuţă, Fericea, Gălbenare, Hodolan, Iarba raiului, Iarbă dulce
de munte, Jolteală, Lihar, Marină, Mădrişe, Măruncă neagră, Mătrice, Mătrişe, Mârună, Mintă românească
creaţă, Poala Maicii Precista, Poarta raiului, Roman, Romonă, Spilcuţe, Tareţ, Tereţei, Undulemnuţă,
Vătrice, Vetricea vătămatului, Vetrişe, Vitriţă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rizom subteran; tulpina erectă, cilindrică, fin striată, simplă sau ramificată, glabră, rar pubescentă, foliată până la inflorescenţă, cu
miros puternic aromat; frunzele de 1-2 ori penat sectate, cele inferioare lung peţiolate, cele superioare scurt peţiolate, alungit ovate sau lat
lanceolate, glabre de obicei; antodii numeroase grupate corimbiform, florile tubuloase foarte dese, galbene, florile ligulate pot lipsi sau pot fi
rudimentare, foarte mici; involucrul semiglobulos; înflorirea iulie-septembrie; fruct achenă obovată , cu coronulă denticulată la vârf.
Specie mezofită-mezohigrofită, frecventă în zona de stepă-subetajul fagului, zăvoaie, tufărişuri, locuri ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează florile recoltate în lunile iunie – august.
În ţesuturile aeriene ale acestei specii s-au identificat următorii compuşi: fitosteroli, tanin, pentaciclitoli (viburnitol), precum şi:
Acizi fenolici: acid clorogenic, acid cafeic, acid izoclorogenic.
Pigmenţi: apigenină, quercetină, diosmetină, eupatilină, jaceidin.
Sesquiterpene: longipinan-2,7-dionă, arbusculin, partenolid, reynosin, tanacetin.
Lactone sesquiterpenice: parthenolid.
Cetone terpenice ciclice: piperitonă.
Uleiul volatil conţine: 1,8-cineol, alfa-bergamoten, alfa-camfonelol, alfa-pinen, alfa-terpinen, artemisia alcool, beta-elemen, beta-thujonă, borneol,
bornil acetat, cariofillen, gamma-cadien, gamma-terpinen, izopinocamfonă, sabinen şi izothujonă, care poate imprima toxicitatea acestuia.
Detalii...
Extractele obţinute din frunze şi flori au acţiune antihelmintică, hipotensivă, antiinflamatoare, antispasmotică, stimulentă şi tonică.
Importanţa
Medicinala,
aromatica,
toxica,
tinctoriala
Utilizare
Extractele din flori se utilizează în caz de ciclu menstrual neregulat, probleme gastrice şi febră. În doze mici tratează epilepsia. Thujona conferă
acţiunea antihelmintică, dar în doze mari este toxică şi poate provoca avortul. Uleiul volatil aplicat extern se foloseşte la tratarea arsurilor, leziunilor
şi reumatismului.
Extractul cu metanol din vertice are activitate antioxidantă care este în corelaţie cu conţinutul total de fenoli. Uleiul esenţial obţinut din vertice are
proprietăţi antiacaricide, având efect letal asupra unor specii de păianjen.
Medicină, umană, populară utilizează florile sub formă de infuzie, pentru combaterea oxiurilor, pentru tratarea bolilor de rinichi, şi stomac. Sub
formă de tratamente de uz extern, se folosesc seminţele zdrobite, sub formă de cataplasme, care se pun pe abdomen împotriva viermilor intestinali,
iar decoctul din planta uscată, se foloseşte împotriva mătreţii şi pentru tratarea bubelor.
Alte utilizări:
În medicină veterinară se utilizează pentru tratarea enteritei.
Uleiul volatil se utilizează şi în industria parfumurilor, de preferinţă în parfumuri cu note ierboase (Radoias ş.a., 2005).
Recoltare
Frunze, flori
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TARAXACUM OFFICINALE Weber
Denumire populară: Păpădie
Buhă, Cicoare, Crestăţea, Floarea broaştei, Floarea găinii, Floarea mălaiului, Floarea sorului, Floarea
turcului, Flori galbene, Gălbinele grase, Guşa găinii, Lăptucă, Lăptuci, Lilicea, Lilicea niparticli, Niparticli,
Ochiul boului, Ouăle găinilor, Pana vâzgoiului, Papadea, Papa găinii, Papalungă, Părăsita găinilor, Pui de
gâscă, Turci
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rădăcină pivotantă, groasă, rizom scurt şi gros; tulpina de 5-40 cm, fistuloasă, în tinereţe lanat păroasă; frunzele alterne, foarte
apropiate, formează o rozetă bazală, frunzele glabre, oblanceolate, scurt peţiolate, penat sectate cu segmente triunghiulare şi inegale; planta prezintă
latex alb; antodiile solitare în vârful tulpinii; flori ligulate galbene; hipsofilele involucrale externe liniar-lanceolate, patente până la recurbate, puţin
mai scurte decât cele interne; înflorirea aprilie-iunie; fructul achenă brună, însoţită de papus, susţinut de un rostru filiform, de 2 ori mai lung decât
achena.
Specie xeromezofită-mezofită; foarte frecventă în zona de stepă-etajul boreal, locuri cultivate şi ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
Rădăcinile care conţin principii amare, frunzele tinere şi sucul. Planta este bogată în triterpenoide care au proprietăţi antiinflamatorii.
Componenţii chimici determinaţi în rădăcinile acestei plante sunt: zaharoză (1,1 %), inulină (25 – 40 %), lipide (1,6 %), mucilagii (8,5 %), pectine
(7,8 %), proteine (2,7 – 18,7), alcaloizi, taninuri, saponine, caroteni (luteină), flavone (apigenină, luteolină), substanţe minerale etc.
În rădăcini au mai fost determinate următoarele substanţe:
Acizi fenolici: acid cafeic, acid p-cumaric, acid clorogenic, monocafeiltartric, acid cerotic;
Vitamine: acid ascorbic, acid nicotinic, riboflavină, tiamină, colină, niacină.
Acizi graşi: palmitic, oleic, linoleic, linolenic, melisic, cerotic, melisic (C30H60O2).
Lactone: endesmadolida, germacranolida.
Terpene: alfa-lactucerol şi izolactucerol, pseudotaraxasterol, taraxol, taraxerol, beta-amirină, faradiol arnidiol, betulinol şi lupeol.
Steroli: beta-sitosterol, stigmasterol, taraxasterol.
Latexul este secretat de celulele laticifere care se găsesc în rădăcini. Acesta conţine: ceril alcooli, glicerol, taraxasterol.
Frunzele conţin: glucide (glucoză, fructoză, zaharoză, arabinoză, inulină), lipide (0,7 – 4,8 %), proteine (2,7 – 18,7), glucozizi (esculină), cumarine
(cicorină, aesculină), compuşi benzenoizi (taraxacozid), saponine şi substanţe minerale.
Triterpene: beta-amirină, taraxol, taraxasterol, pseudotaraxasterol, taraxerol, cicloartanol, lactucerol, taraxeren-3-beta-ol şi alcooli triterpenici:
faradiol, arnidol.
Acizi fenolici: acid clorogenic, acid cafeic, acid p-cumaric.
Fitosteroli: sitosterol, stigmasterol, cumasterol, androsterol.
Lactone sesquiterpenice: germacranolid.
Vitamine: acid ascorbic, riboflavină, tiamină.
Frunzele conţin caroteni şi compuşi flavonoizi (xantofile, apigenin- şi luteolin-7-glucozid, chrisoeriol).
Gustul amar al ţesuturilor este datorat prezenţei taraxicinei, a lactonelor sesquiterpenice (eudesmanolidă, tetrahidroridentina B şi taraxacolidă) şi a
acizilor germecranici (acid taraxinic şi acid 11,13-dihidrotaraxinic).
Florile conţin pigmenţi carotenoizi (xantofilă, violaxantină, criptoxantină, taraxantină, anteroxantină, floroxantină, eloxantină, luteină, neoxantină,
rubixantină şi zeaxantină), glucozizi flavonici (luteolin-7-glucozid, apigenol-7-glucozid), tetraterpene (flavoxanthină).
Extractele obţinute din rădăcini au proprietăţi colagoge, diuretice, depurativă, tonice, hepatice, stomahice.
Importanţa
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru inhibarea apetitului, tratarea asteniei, arterosclerozei, celulitei, constipaţiilor, obezităţii, gutei, eczemelor, icterului,
cirozei, litazei, reumatismului, varicelor etc. Acestea au şi o acţiune antibacteriană.
Se utilizează sub formă de infuzii preparate din frunze şi rădăcini şi decoct preparat din rădăcini.
Sucul făcut din frunzele păpădiei este foarte util în cazurile de constipaţie, în creşterea secreţiei de fiere a bilei şi curgerea acesteia către ficat. Ceaiul
din frunze de păpădie uscate este, de asemenea, un bun laxativ.
În medicina umană, populară se folosesc frunzele, rizomul sau rădăcina pentru tratarea unor afecţiuni vasculare, stimularea poftei de mâncare,
varice, afecţiuni cronice ale aparatului urinar, dischinezie biliară, gută, decoctul din planta mărunţită se foloseşte pentru tratarea insuficienţei
hepatice, indigestie. În tratamentele de uz extern, decoctul se foloseşte pentru tratarea cataractei, iar cataplasmele din rădăcină pentru tratarea
reumatismului.
-Medicina veterinară utilizează această specie pentru stimularea digestiei, ca tonic şi ruminator.
Alte utilizări:
Partea verde a păpădiei se poate folosi în diferite reţete şi chiar în producerea vinului. Din flori de păpădie se poate prepara suc şi dulceaţă.
Rădăcinile plantei sunt deseori prăjite şi se folosesc în prepararea unei băuturi similare cafelei sau ceaiului.
Ca plantă tinctorială, se foloseşte pentru vopsirea fibrelor naturale în galben.
În alimentaţie, frunzele se consumă primăvara sub formă de salate sau în ciorbe şi supe, inflorescenţele se folosesc la aromatizarea lichiorului şi
prepararea unui vin.
În cosmetică, decoctul din părţile aeriene ale plantei se foloseşte pentru tratarea tenului iritat şi înroşit.
În apicultură este importantă ca plantă meliferă.
Recoltare
- Frunzele, prin taierea rozetei cu sapa, primavara
- Radacinile, cu cazmaua, incepand cu luna iulie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TAXUS BACCATA L.
Denumire populară: Tisă
Tsar, Tisoi
Regnul: Plantae
Clasa: Pinatae
Subclasa:
Ordinul: Taxales
Familia: Taxaceae
Subfamilia:
Arbore sau arbust lipsit de canale rezinifere, cu înălţimea de până la 10 m; scoarţa roşie-brună formează un ritidom brun-cenuşiu ce se desface în
plăci; ramurile divergente sunt aşezate neregulat; frunzele liniare, moi de 1,5-3 cm lungime, turtite dorso-ventral, discolore (verzi închis pe faţa
superioară, verzi-gălbui pe cea inferioară), orientate distih; florile unisexuate sunt repartizate dioic: cele femele reduse la o singură carpelă cu un
ovul, cele mascule alcătuite din 6-14 stamine peltate (în formă de scut); sămânţa ovoidă este înconjurată parţial de un aril roşu, dulce, mucilaginos,
comestibil constituind singura parte neotrăvitoare din întreaga plantă.
Specie mezofilă, mezotermo-subtermofilă, sciadofilă, saxicolă, euritrofă, calcifilă, întâlnită sporadic în etajul montan din Carpaţi şi Apuseni (mai rar
în regiunea dealurilor), prin păduri de fag sau fag cu răşinoase, adesea pe stânci, izolat sau în mici pâlcuri; specie ocrotită ca monument al naturii,
relict terţiar.
Detalii...
Organe utilizate
Organele aeriene ale acestei specii conţin taxol A şi B, diterpene complexe, care are efect antimitotic, potenţial cancerigen. Taxolul este considerat
ca cel mai bun citotoxic din ultimii 20 de ani. Soto ş.a. (1996) au identifica în frunzele de Taxus baccata, un nou taxol: teixidol.
Frunzele de Taxus mai conţin: rezine, lignani, alcaloizi (efedrină), diterpene (hidroxibaccatin, taxin A, taxin B), flavonoizi (ginkgetin, sciadopitysin,
kayaflavonă), acizi (acid chinic, acid cinamic, acid ferulic, acid formic, acid galic, acid hidroxi-benzoic, acid p-cumaric, acid cumaric, acid
protocatechuic), glicozizi cianogenetici.
După Burzo ş.a. (nepublicat), substanţele volatile extrase prin hidrodistilare din frunze conţin: alfa-pinen (51,55 %), hexenil caproat (7,24 %), beta-
pinen (4,74 %), limonen 2,68 %), beta-cubeben (1,43 %), 1-octanol (1,35 %), hexil acetat (1,17 %), beta-cariofilen (1,11 %), camfen (1,11 %), 6-
metil octadecan (096 %), nonanal (0,82 %), dimetil heptan (0,67 %), terpinolen (0,61 %), hexahidrofarnesil acetonă (0,51 %), alfa-farnesen (0,51
%), 1-dfecanol (0,37 %), trans-2-decenal (0,31 %), trans-pinocarveol (0,30 %) şi alfa-camfolenol (0,28 % din totalul componenţilor determinaţi).
În lemnul şi scoarţa acestei specii s-au mai identificat: glucide (sequoyitol)
Lignani: isohibalactonă, matairesinol, secoisolariciresinol, isolariciresinol, isotaxiresinol, isotaxiresinol-6-metil-eter, isotaxiresinol-
secoisolariciresinol, suchilactonă, taxiresinol.
Compuşi benzenoizi: rhododendrin.
Diterpene: dehidroxi-baccatin-4, deacetil-baccatin-1, baccatin, baccatin 1, baccatin 2, baccatin 3, baccatin 5, baccatin 6, baccatin 7, brevifoliol,
cefalomannin, taxol A, taxol B şi tetraterpene: rhodoxanthin,
Flavonoizi: kayaflavonă, sequoiaflavonă.
Steroli: beta-sitosterol,.
Glucozizi: betulozid.
Detalii...
Anticancerigenă
Importanţa
Toxica, producatoare de lemn
Utilizare
Taxolul este o substanţă potenţial anticancerigenă, pentru tratarea cancerului ovarian. Extractele din frunze sunt folosite pentru tratarea astmului,
bronşitei, indigestiilor, reumatismului şi epilepsiei.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TEUCRIUM CHAMAEDYS L.
Denumire populară: Sugărel.
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Subarbust, de 10-40 cm înălţime; tulpini procumbente sau erecte, adesea roşietice; frunzele scurt peţiolate, inegal crenate sau serate; flori pedicelate,
dispuse câte 2-6 în verticil, în raceme terminale, roşii-purpurii, rar albe; înflorirea: iunie-august; fruct achenă.
Specie xerofită-xeromezofită; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, pajişti şi tufărişuri însorite, aride.
Detalii...
Organe utilizate
Herba conţine: glucide (fructoză, glucoză, galactoză, verbascoză, stahioză, ajugoză), polifenoli (8,1 – 9,6 %), glicozizi iridoizi (harpagid), glucozizi
(teucrozid), triterpene (acid ursolic), alcool triterpenic (beta-amirină), sesquiterpene (marubin), saponine, ulei volatil (0,07 %).
- Pigmenţi: beta-caroten, diosmin, izoquercitrin, scutellarin.
- Diterpene: teucrin A, teucrin B, teucrin C, teucrin D, teucrin E, teucrin F, teucrin G, teucvidin, teuflidin, teugin, clerodan, neoclerodan.
- Steroli: beta-sitosterol, stigmasterol.
- Acizi: acid cafeic, acid clorogenic.
Antiseptică, astringentă, bactericidă, depurativă, stimulantă, stomahică, sudorifică, tonică, vermifugă.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TEUCRIUM SCODIUM L.
Denumire populară: Iarbă unsuroasă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, de 10-50 cm înălţime; tulpini drepte sau ascendente, simple sau ramificate, adeseori roşietice, la bază cu stoloni repenţi; frunzele
sesile sau aproape sesile, alungit ovate, crenat-serate până aproape de bază, pe ambele feţe şi mai ales pe cea inferioară în lungul nervurilor
pubescente; flori roşietice (rar albe), scurt pedicelate, dispuse câte 2-6 în verticil axilar, adesea dispuse unilateral; înflorirea: iulie-august; fruct
achenă.
Specie higrofită; sporadică în zona de stepă-etajul gorunului, pajişti înmlăştinite, malul apelor.
Organe utilizate
Herba conţine: alcooli triterpenici (beta-amirină), steroli (beta-sitosterol, stigmasterol), flavonoide (quercitrină, izoquercitrină, rutină), saponine,
triterpene ( acid ursolic) şi compuşi amari (scordein).
Antiseptică, astringentă, laxativă, purgativă, sudorifică, stimulantă, tonică, vulnerară şi vermifugă.
Importanţa
Medicinala,
tinctoriala
Utilizare
Pentru tratarea inflamaţiilor, tusei.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: THYMUS VULGARIS L.
Denumire populară: Cimbrişor.
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Bactericidă, antiseptică, antimicrobiană, astringentă, antispasmodică, diuretică, tonică şi imunostimulantă.
Importanţa
Utilizare
Uleiul volatil extras din această plantă este utilizată în cazurile de afecţiuni nervoase, circulatorii, digestive şi circulaţie sangvină necorespunzătoare.
Recoltare
Herba, manual, cu secera si uneori cu cositaoarea mecanica, la inceput de inflorit
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: THUJA OCCIDENTALIS L.
Denumire populară: Arborele vieţii
Brăduliţă, Jolcă, Sosna, Tămâie, Tuie,
Regnul: Plantae
Clasa: Pinatae
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Subfamilia: Thujoideae
Arbore cu înălţimea până la 20 m, cu ramuri orizontale şi coroana piramidală; lujerii comprimaţi, stau în plan orizontal sau oblic; frunzele solzoase
sunt dispuse imbricat, cele de pe faţa inferioară ca şi cele de pe faţa superioară au glande rezinifere proeminente, circulare; conurile femele ovoide,
alcătuite din 4-5 perechi de solzi imbricaţi, subţiri, pieloşi cu vârful drept, scurt-mucronat; seminţele au 2 aripi.
Specie cultivată ca plantă ornamentală; originară din America de Nord.
Organe utilizate
Pentru uz medicinal se utilizează ramurile şi lemnul.
Principalii componenţi chimici determinaţi în această specie sunt: glucide (sequoyitol), vitamine (acid ascorbic), taninuri catechinice, mucilagii,
steroli (beta-sitosterol), rezine, acid rezinic, mioinozitol, pinitol (ester metilic al inozitolului), acizi alifatici (acid valerianic), monoterpene (alfa- şi
beta-thujaplicin), sesquiterpene (occidentalol, occidol), acidjuniperic.
Glucozizi flavonici ca thujina (quercetin-3-ramnozid), quercitrină, campferol-3-ramnozid, mircetin-3-glicozid, mircetin-3-ramnozid,.
Burzo ş.a. (nepublicat) au determinat compoziţia chimică a uleiurilor volatile extrase din frunzele de Thuja occidentalis. În acest caz, ponderea între
substanţele determinate a fost deţinută de limonen (41,94 % şi homomirtenol (21,07 %). În cantitate mai mică au fost detrminate următoarele
substanţe: 3-caren (3,73 %), alfa-pinen (3,62 %), 4-terpineol (2,90 %), stachen (2,38 %), alfa-terpinil acetat (2,23 %), beta-iononă (1,45 %), beta-
cubeben (1,36 %), beta-pinen (1,34 %), �?�-cadinen (0,98 %), terpinolen (0,88 %), alfa-fenchen (0,77 %), bornil acetat (0,71 %), germacren D-4-
ol (0,68 %), cembren (0,68 %), camfor (0,61 ), thujopsen (0,59 %), trans-carvil acetat (0,56 %), beta-felandren (0,55 %), trans-p-menta-2,8-dienol
(0,53 %), cadinen (0,52 %), alfa-cubeben (0,48 %), mirtenil acetat (0,45 %), r-terpinen (0,43 %), cis-verbenol (0,39 %), cedrol (0,39 %), cubeben
(0,37 %), cis-4-decenal (0,36 %), carvil acetat (0,34 %), alfa-terpineol (0,31 %) şi mirtenal (0,26 %).
Detalii...
Extractele au acţiune antivirală.
Importanţa
Toxica,
medicinala,
tananta
Utilizare
Se foloseşte pentru tratarea bronşitei, reumatismului, psoriazisului, tuseişi pentru stimularea circulaţiei sangvine.
Tuia a fost folosită în medicină pentru tratarea malariei, cancerului, infecţiile tractului respirator. Extractul din tuia a fost folosit cu rezultate bune ca
insecticid împotriva larvelor de Spodoptera littoralis, dar are acţiune antibacteriană scăzută asupra bacteriei Gram pozitive Bacillus coagulans.
Recoltare
Tulpini, muguri
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: THUJA ORIENTALIS L.
Denumire populară: Tuia
Regnul: Plantae
Clasa: Pinatae
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Subfamilia: Thujoideae
Organe utilizate
Principalii componenţi identificaţi de Burzo ş.a. (nepublicat) în specia Thuja orientalis sunt: alfa-pinenul (49,11 %), cedrolul (14,63 %), beta-
cariofilenul (6,63 %), thujopsenul (5,54 %) şi alfa-cariofilenul (4,30 %). În cantitate mai mică s-au detrminat la următorii componenţi: beta-
felandren (2,37 %), beta-cubeben 1,56 %), limonen (1,41 %), pseudopinen (1,39 %), cedren (1,25 %), beta-pinen (1,18 %), globulol (0,93),
cariofilen oxid (0,74 %), terpinen-4-ol (0,57 %), terpinil acetat (0,54 %), δ-cadinen (0,55 %), r-cadinen (0,51 %), terpinolen (0,41 %), o-cimen (0,36
%), beta-elemen (0,34 %), cuparen (0,34 %), bornil acetat (0,32 %), cis-verbenol (0,29 %), undecatrien (0,29 %), triciclen (0,28 %), trans-
pinocarveol (0,28 %), 3-caren (0,28 %), beta-guaien (0,25 %), cubenol (0,24 %), linalol (0,22 %), p-cimen-8-ol (0,14 %), alfa-terpineol (0,14 %),
beta-burbonen (0,14 %), r-muurolen (0,14 %), elemol (0,13 %), tau-cadinol (0,13 %), verbenonă (0,12 %) şi alfa-longipinen (0,11 %),
Uleiul volatil extras din frunzele de Thuja plicata conţine: 77,37 % 3-thujanonă, 7,38 % thujonă, 3,58 % beta-felandren, 2,35 % etilmetil butirat,
2,30 % terpinen-4-ol, 1,02 % estragol, 0,65 % beta-pinen, 0,50 % r-terpinen, 0,49 % alfa-pinen, 0,41 % D-limonen, 0,38 % alfa-terpinen, 0,27 % o-
cimen, 0,27 % cis-beta-terpineol, 0,20 % 3-thujen, 0,20 % verbenol, 0,15 % alfa-terpineol, 0,14 % terpinolen, 0,10 % izothujol, 0,09 % alfa-terpinil
acetat, 0,08 % 1,5-mentadien-1-ol, 0,08 % mirtenil acetat, 0,08 % citronelil acetat, 0,07 % carvacrol şi 0,06 % etil caproat (Burzo ş.a., nepublicat).
Extractele obţinute din Thuja occidentalis au proprietăţi antireumatice, expectorante, antiinflamatorii, antiseptice, antivirale, antifungice, diuretice,
antihelmintice şi sedative.
Importanţa
Utilizare
Extactele sunt astingent amare, folosite pentru tatarea tusei, sângerărilor, hemoragiei, bronşitei, astmului, dezinteriei, palpitaţii, insomni şi a
durerilor provicate de artrită.
Se utilizează pentru tratarea psoriazisului, reumatismului, bronşitelor, durerilor de cap, a gripei, cistitei, arteritei şi a ulceraţiilor provocate de sifilis.
De asemenea întârzie menstruaţia.
Uleiul volatil are acţiune antiseptică şi expectorantă, iar extractul din coaja internă stimulează menstruaţia. Uleiul se mai utilizează şi în industria
parfumurilor, deodorantelor şi detergenţilor.
Se recomandă să se evite utilizarea de către femeile gravide.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: THYMUS CALLIERI Borb.
Denumire populară: Cimbru
Sinonime ştiinţifice: T. glabrescens Willd. subsp. urumovii (Velen) Jalas
Lămâioară
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă; tulpini pseudorepente de până la 15 cm înălţime; frunzele liniar lanceolate, lung cuneate, spre vârf puţin mai late, ciliate numai spre
bază; flori mici, roşii, dispuse în inflorescenţă capitată, puţin alungită; înflorirea: mai-iunie; fruct achenă.
Specie xerofită, termofită; rară în zona de stepă-zona de silvostepă, pajişti, pe soluri scheletice.
Organe utilizate
Uleiul volatil provenit din spacia Thymus callieri conţine: 17,66 % trans-ocimen, 11,60 % linalol, 8,55 % mircen, 7,57 % camfen, 5,64 % alfa-
pinen, 4,71 % limonen, 4,34 % trans-nerolidol, 4,21 % p-cineol, 3,40 % germacren D, 3,37 % �?�-cadinol, 3,07 % �?�-cadinen, 2,69 % r-
muurolen, 2,16 % beta-pinen, 2,15 % alfa-cadinol, 1,93 % beta-cubeben, 1,80 % beta-farnesen, 1,70 % alloaromadendren, 1,47 % tau-muurolol,
1,42 % r-gurjunen, 0,93 % beta-cariofilen, 0,82 % bornil acetat, 0,77 % alfa-terpineol, 0,68 % geranil acetat, 0,63 % camfor, 0,63 % izoborneol,
0,43 % �?�-elemen, 0,42 % alloocimen, 0,41 % cis-beta-terpineol şi 0,14 % alfa-muurolen.
Detalii...
Extractele obţinute din plantele de Thymus au proprietăţi: antiseptice, calmante, diuretică, antihelmintică, carminativă, expectorante, sedative şi
tonice.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea tusei, astmului, laringitei, gastritei, diareei şi bronşitei. Se utilizează şi ca tratament extern în caz de reumatism, artrită şi
infecţii fungice. Datorită proprietăţilor antioxidante, extractele pot preveni peroxidarea lipidelor, care este asociată cu boli degenerative ale ochilor
şi boli ale articulaţiilor.
Uleiul volatil este antiseptic şi se utilizează în industria săpunurilor, deodorantelor şi a detergenţilor.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: THYMUS GLABRESCENS L.
Denumire populară: Cimbru
Lămâioară
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:
Plantă perenă; tulpini procumbente sau drepte de 5-15 cm înălţime; frunzele ramurilor florifere inegale, se măresc spre inflorescenţă, eliptice sau
eliptic lanceolate, glabre pe ambele feţe; ramuri florifere cilindrice, păroase de jur împrejur, flori mici; înflorirea: mai-iulie; fruct achenă.
Specie oligotrofă, xerofită-xeromezofită; frecventă în zona de stepă-etajul boreal, pajişti, tufărişuri.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează părţile aeriene ale plantei, care conţin uleiuri volatile cu monoterpene aromatice.
Principalii componenţi determinaţi în organele aeriene ale acestei plante sunt: uleiurile volatile (până la 2,7 %), taninurile, saponozidele sterolice
(acid ursolic, acid oleanolic, acid labiatic) şi substanţele minerale. După Burzo şi Mihaescu (nepublicat), conţinutul de elemente minerale din 100 g
ţesut este următorul:
-Pentru flori: 343 mg K, 313 mg Ca, 115 mg Mg, 76 mg Fe şi 23,9 mg Na.
-Pentru frunze: 529 mg K, 482 mg Ca, 177,6 mg Mg, 118,6 mg Fe şi 36,9 mg Na.
-Pentru tulpini: 308 mg Ca, 174 mg K, 81,6 mg Mg, 48,0 mg Fe şi 15,8 mg Na.
-Pentru rădăcini: 548 mg K, 530 mg Ca, 134,7 mg Fe, 37,1 mg Na şi 11,3 mg Mg.
Acizi fenolici determinaţi în organele aeriene sunt: acidul rozmarinic, acidul cafeic şi acidul clorogenic.
Dintre flavone au fost identificate: mono şi diglicozizii luteolului şi apigenolului, timonina, xantomicrol, cirzienol, vincenină 2.
Cimbrul conţine în organele aeriene flavone tri-O-substituite cum este: acacetinul, tetra-O-substituite ca: cirsimaritinul, ladaneinul, penta-O-
substituiţi ca: thymusinul, xanthomicrolul, nevadensinul, desmetoxicentaureidinul, cirsilineolul, eupatorinul, eupatilinul, hoxa-O-substituiţi ca:
thymoninul, hymenoxinul şi 5-desmetoxinobiletinul.
Dintre glicozizii flavonici au fost identificaţi: apigenin 7-xilozid-ul, iar flavanonele sunt reprezentate de naringenină,
Uleiul volatil extras din organele aeriene ale speciei Thymus glabrescens reprezintă 0,8 – 2,6 % şi conţine: 47,92 % carvacrol, 36,04 % gamma-
terpinen, 6,75 % cimen, 2,09 % alfa-terpinen, 1,60 % beta-pinen, 1,45 % alfa-thujen, 1,03 % alfa-pinen, 0,52 % sabinen, 0,46 % limonen, 0,25 %
limonen oxid, 0,23 % alfa-felandren, 0,16 % izocariofilen, 0,16 % beta-bisabolen, 0,13 % 4-terpineol, 012 % timol acetat, 0,10 % cariofilen oxid şi
0,07 % cis-beta-terpineol (Burzo ş.a.2004).
Detalii...
Antiseptică, antifungică şi antispasmodică.
Importanţa
Utilizare
Se foloseşte în caz de gripă, tuse şi bronşită.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TILIA CORDATA Miller
Denumire populară: Tei pucios
Regnul: Plantae
Subîncrengătura: Magnoliphytina
Ordinul: Malvales
Familia: Tiliaceae
Subfamilia:
Arbore de 10-20 m înălţime, cu frunze de 3-7 cm lungimr, cordate, serate, cu smocuri de peri ruginii pe epiderma inferioară. Florile sunt mici,
galbene, cu miros specific, plăcut, grupate în inflorescenţe al căror peduncul concreşte cu o hipsofilă alungită. Fructul este achenă.
Organe utilizate
Inflorescenţele tinere cu bractei, lemnul, coaja şi seva.
Principalii componenţi chimici din florile acestei plante sunt: substanţa uscată totală (23,77 %), glucide, galotaninuri, catehine (acid protocatehic şi
acid eleagic), uleiurile volatile, mucilagiile, furanocumarine (frangozidă, esculozidă), saponine (tiliadină), compuşi alifatici (docozan) şi substanţele
minerale (2,48 %). Dintre elementele minerale determinate în florile de tei se pot menţiona: potasiul (400,5 mg/ 100 g), calciul (400,4 mg/ 100 g),
magneziul 68,6 mg/ 100 g), sodiul (5,47 mg/ 100 g), fierul (2,30 mg/ 100 g) şi zincul (0,92 mg/ 100 g).
Acizi fenolici: acid cafeic, acid p-cumaric, acid clorogenic.
Mucilagiile formează prin hidroliză acid D-galacturonic, metilpentoză şi hexoze.
Florile de Tilia conţin următorii pigmenţi: kampferol- 3-glucozid- 7-cumaroil, campferol-3-glucozid (astragalină), kampferol-3-ramnozid,
kampferol-3,7-diramnozid (kampferitrozidă), kampferol-3-glucozid-7-ramnozid, quercetol-3- ramnozid (quercitrozid) , quercetol-3-glucozid
(izoquercitrozid), afzelin.
Vidal şi Richard (1986) au identificat în uleiurile volatile extrase din florile de tei 40 de componenţi. Cea mai mare cantitate a fost deţinută de p-
cimen (13,20 %), carvacrol (10,20 %), timol (6,55 %), terpinen-4-ol (5,90 %), gamma-terpinen (5,40 %), nonanal (3,50 %), cis-sabinen hidrat (2,90
%), pentanal (2,25 %), linalool (2,20 %) şi mircen (2,20 %). În cantităţi mici au fost detrminate şi următoarele substanţe: alfa-terpinen,
fenilacetaldehidă, hexanal, heptanal, alfa-terpineol, 1,8-cineol, limonen, alfa-pinen, acid 2-metilbutanoic, acid nonanoic, 1,2,4,6-
tetrametilpentadecan-2-onă, terpinolen, p-cimen-8-ol, dacanal, beta-cariofilen, 6-metil-5-heopten-2-onă, alfa-thujen, cariofilen oxid, benzaldehidă,
campfen, 3-metilbutanol, (E,E)-2,4-decadienal, dibutil ftalid, anisaldehidă, 1-hexenal-3, (Z)-3-hexenilfenilacetat, (E,Z)-2,6-nonadienal, octanal şi
pentadecan.
Frunzele de tei conţin în funcţie de faza de maturare: 63,7 – 74,6 % apă, 130,1 – 244,9 mg/100 g pigmenţi clorofilieni, 14,4 – 27,4 mg/ 100 g
pigmenţi carotenoizi, acid ascorbic, 2,9 – 3,3 % lipide, triterpene (beta-amirină), flobafene, linarină, 1,8 – 3,2 % substanţe minerale, din care
ponderea o deţin calciul (332,6 – 400,4 mg/100 g), potasiul (288,5 – 400,5 mg/100 g) şi magneziul (68,6 – 92,1 mg/ 100 g).
Lemnul de tei conţine: zaharoză, steroli (beta-sitosterol, stigmasterol), triterpene (taraxerol), acid linoleic, acid linolenic, acid oleic, acid palmitic,
squalen.
Extractele din flori de tei au acţiune emolientă, spasmolitică, sedativă, hipotensivă, laxativă şi sudorifică.
Importanţa
Medicinala, producatoare de lemn, producatoare de fibre textile
Utilizare
Are efect profilactic în dezvoltarea aterosclerozei şi a hipertensiunii. Se utilizează pentru tratarea gripei, cefalei, convulsiilor, nervozităţii,
palpitaţiilor, reumatismului, indigestiilor, pentru tratarea bolilor de stomac, ficat şi ochi. În exces, florile de tei au efect cardiotoxic.
Mucilagiile au rol protector, emolient al mucoaselor căilor respiratorii (bronşite, laringo-faringite), ca sedativ. Intră în compozitia unor ceaiuri
medicinale folosite în răceli, gripă, afecţiuni ale căilor respiratorii, insomnii. Florile de tei sunt bune sudorifice, prin acţiunea directă a glucozizilor
asupra glandelor sudorifice. Are şi acţiune coleretică, antispasmodică şi uşor dilatatoare a coronarienelor. Se foloseşte ţn migrene şi afecţiuni
hepato-biliare. Toate părţile plantei au acţiune hipotensivă dar cele mai active sunt seminţele. Scoarţa are proprietăţi antispastice, coleretice,
vasodilatatoare, putaâd fi utilizatăla în afecţunile hepato-biliare şi în migrene. Utilizari în homeopatie. Tinctura mamă (Tilia) se prepară din flori
proaspete şi se utilizează în reumatism, dermatite alergice, urticarie şi în tuse. În homeopatia veterinară se pot folosi mugurii (D3) ca remediu bun
tranchilizant (Nervosyl).
Recoltare
Flori, manual, in luna iunie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TRIBULUS TERRESTRIS L.
Denumire populară: Colţii babei.
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: Zygophyllaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee, anuală; tulpina ajunge la 10-60 cm înălţime; frunze paripenat compuse, cu 5-8 perechi de foliole; flori galbene; înflorirea: mai-
septembrie; fructul se desface în 5 mericarpii spinoase..
Specie xerofită- xeromezofită, oligotrofă, termofită; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, locuri cultivate şi ruderale, pajişti, soluri nisipoase,
nisipo-pietroase.
Organe utilizate
Tulpinile acestei specii conţin: flavonoli (astragalin), saponine steroidale (ruscogenin), alcaloizi cu nucleu indolic (harman).
Glicozide steroidale: hecogenin, neohecogitogenin-3-O-beta-D-glucopiranozid, neotigogenin-3-0-beta-D-xilopiranozil (1→4) [beta-D-
xilopropanozil (1→2)]-beta-D-galactopiranozid
Saponine: saponină-3, saponină-4, saponină-7, saponozid C, diosgenină, diosgină, desoxidiosgenină, protodioscină, terrestrozid, tribulozin şi
neohecogenin-3-O-beta-D-glucopiranozid.
Frunzele conţin: apă (72-79 %), lipide (0,5 %), proteine (5,4-7,2 %), acid ascorbic (42 mg/ 100 g), oxalaţi, tribulozid, pigmenţi (kampferol-3-
glucozid, kampferol-3-rutinozid, tribulozid).
În flori s-au determinat următoarele substanţe: steroli (beta-sitosterol, campesterol, stigmasterol), pigmenţi (kampferol, quercetină), sapogenine
(gitogenină, neogitogenină).
Seminţele conţin alcaloizi (harmin).
Seminţele au acţiune avortivă, antihelmintică, diuretică şi tonică.
Importanţa
Utilizare
Stimulează circulaţia sangvină, tratează impotenţa masculină (Bremner ş.a., 1995), gonorea şi urinarea nestăpânită.
Tribulus terrestris este folosit în diverse tratamente: scade glicemia, micşorând activitatea speciilor reactive de oxigen, în cancer (inhibă creşterea a
numeroase linii celulare), boli inflamatorii (inhibă cox-2), HTA (vasodilatator şi efect similar IEC inhibitorilor de enzima de conversie ai
angiotensinei, dar şi diuretic mai bun chiar decât furosemidul), boli hepatice (este şi hepatoprotector, scade AST-transaminaze), dislipidemii (scade
LDL-colesterolul, scade trigliceridele plasmatice), în angina pectorală, după infarct miocardic, împiedică remodelarea ventriculară (scade nivelul
Bax şi Bcl-2, mai bine chiar decât simvastatina), infecţii fungice (are efect antifungic pe Candida albicans, Candida glabrata, Candida parapsilosis,
Candida tropicalis, Candida krusei şi Cryptococcus neoformans), infecţii helmintice, disfuncţie erectilă, angină pectorală.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TRIFOLIUM PRATENSE L.
Denumire populară: Trifoi roşu
Trifoi, Bujorul viţelului, Capul dracului, Capul popii, Cănăcei, Ciucurul popii, Ciucurul voinicului, Luhăr,
Luhără, Tirifoi, Trafoi, Trifoi sălbatic, Trifoi turcesc, Trifoiul calului
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă perenă; rădăcină pivotantă, ce poate ajunge la 1-5 m adâncime; tulpina lignificată la bază; frunzele alterne, trifoliolate, cu peţiolul concrescut
cu 2 stipele membranoase; foliolele sunt eliptice, ovate sau obovate, cu marginea întreagă sau fin ciliată; foliolele au pe faţa superioară o pată de
culoare mai deschisă sub forma literei V, cu deschiderea spre baza foliolelor; florile dispuse în capitule, de culoare roşietică; înflorirea mai-
septembrie; fruct păstaie monospermă.
Specie xeromezofită-mezofită, mezotrofă-eutrofă; cultivată furajeră; frecventă în zona de silvostepă-etajul boreal, pajişti, rarişti de pădure;
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează florile.
Plantele conţin următoarele substanţe: lipide (1,1 – 3,6 %), proteine (4,1 %), rezine, cumarină, fitoalexine (pisatină, homopisatină)
Steroli: beta-sitosterol-D-dlucozid, campesterol, cumasterol.
Pigmenţi: genisteină, cianidină, daidzeină, daidzenă-glicozid, izoramnetină, izoramnetin glicozid, ononină, orobol-4’-metileter, pseudobaptigenin,
medicarpină, pectolinarină.
Aminoacizi: valină, tirozină, triptofan, treonină, serină, fenilalanină, metionină, lizină, leucină, asparagină, izoleucină, acid glutamic şi aminoacizi
neproteici: acid pipecolic.
Alantolactone: acid alantoic.
Triterpene: soyasapogenol.
Inflorescenţele conţin: lipide (3,6 %), proteine (11,5 %), vitamine (acid ascorbic, riboflavină, tiamină), saponine (trifozidă), acizi fenolici (acid
salicilic), cetone ciclice (iononă), hidrocarburi (hentriacontan), cumarine (cumestrol).
Steroli: alfa-tocoferol, beta-caroten, beta-sitosterol.
Pigmenţi: daidzeină, izoramnetină, malvidină, peonoidină, pratol, pratenseină, biochanină A, formonometină, maackiaină, trifolirhizină.
Extractele din flori au acţiune antispasmotică, antiinflamatoare, diuretică, expectorantă, sedativă, tonică şi anticanceroasă.
Importanţa
Medicinala,
toxica,
tinctoriala
Utilizare
Se utilizează ca tratament pentru exeme, psoriazis, tuse, bronşite, tuberculoză, precum şi în cazul bolilor degenerative.
În medicina, umană, populară se folosesc florile, sub formă de infuzie ca adjuvant împotriva tusei, diareei, boli renale, gută; decoctul din flori se
foloseşte pentru tratarea spondilitei anchilozante. Ca tratament de uz extern, infuzia din flori ajută în calmarea durerilor reumatice.
Alte utilizări:
Pentru zootehnie reprezintă o bună plantă furajeră, iar pentru apicultură, reprezintă o importantă specie meliferă;
În agricultură prezintă importanţă pentru-că structurează foarte bine solul şi îl îmbogăţeşte în azot.
Recoltare
Frunze, radacini, seminte, flori
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TRIGONELLA FOENUM-GRAECUM L.
Denumire populară: Schinduf
Sfândoc, Molotru, Schinduţ, Schinduşi, Sfândig, Sfânduh, Sfunduc
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Plantă anuală; tulpina de 30-50 cm înălţime; frunzele trifoliolate, foliolele obovat-lanceolate, serat-dinţate pe toată marginea, de 2-5 cm lungime şi
1-1,5 cm lăţime; flori solitare sau în perechi, alb-gălbui, nuanţate violet;; înflorirea iunie-august; fruct păstaie, de 3-10 cm lungime.
Cultivată ca furajeră, surogat de cafea şi subspontană.
Organe utilizate
Se utilizează florile recoltate în lunile aprilie – iunie şi seminţele uscate.
Substanţele identificate în ţesuturile acestei plante sunt: xiloză, lignine (28 %), protopectină, uleiuri volatile, acetilcolină şi substanţe minerale.
În ţesuturile acestei plante au mai foast identificaţi:
Alcaloizi de tip piridinic: trigonellină.
Pigmenţi: kampferol, vitexină, vitexin-7-glucozid, vicenin-1, vicenin-2, homoorientină, xantofilă, beta-caroten.
Vitamine: acid ascorbic (52 mg/ 100 g), rutină, piridoxină.
Cumarine: 3,4,7-trimetilcumarină, 4-metil-7-acetoxicumarină, 7-acetoxi-4-metilcumarină, vitexin-2’-O-P-cumarat.
Saponine: trigonellozid, graecunin A-N, fenugreekină.
Sapogenine steroidale: diosgenină, yamogenin-3-26-diglicozid, yamogenin-tetrozid.
Bhaumik şi Datta (1986) au precizat sinteza diosgeninei este stimulată de prezenţa azotului şi potasiului şi de absenţa fosforului.
Seminţele conţin: glucide (10,0 %), zaharoză (0,1 – 1,2 %), galactinol, trigonellină, lipide (6,2 – 7,2 %), mucilagii (18 – 28 %), proteine (22 – 30
%), colină, steroizi (yamogenin), substanţe minerale şi apă (6,2 %).
Alcaloizi de tip piridinic: trigonellină, genţianină şi carpaină.
Pigmenţi: izovitexină, apigenină, luteolină, quercetină, orientină, vitexină şi izovitexină.
Acizi graşi: acid stearic, acid oleic, acid arahidic.
Vitamine: acid ascorbic (2,7 – 3,6 mg/ 100 g), niacină, acid nicotinic, riboflavină, tiamină, acid nicotinic.
Aminoacizi: 4-hidroxiizoleucină, acid aspartic (2,3 – 2,9 %), arginină (2,2 – 2,7 %), alanină, histidină, lizină, tirozină, triptofan, treonină, serină (1,2
– 1,3 %), prolină (1,1 – 1,7 %), fenilalanină (1,0 – 1,1 %), metionină (0,3 %).
Glicozizi ce produc prin hidroliză sapogenine steroidale: diosgenină, yamogenină, tigogenină şi neotigogenină.
Saponine: gitogenină, neogitogenină, trillină, dioscină, diosgenină (0,3 – 1,9 %) fenugreekină, trigonelozid.
Cercetările efectuate de Bhaumik şi Datta (1986) au precizat că absenţa fosforului şi prezenţa azotului şi a potasiului are un efect stimulator asupra
sintezei şi acumulării diosgeninei în ţesuturile acestei plante.
Extractele obţinute din seminţe au acţiune: toxică, antidiabetică, anticolesterolemică, antiinflamatoare, antitumorală, cardiotonică, diuretică,
expectorantă, febrifugă, tonică, laxativă, hipoglicemiantă, hipotensivă şi antimicrobiană.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru pierderea apetitului, pentru inducerea contracţiilor uterine, anemie, astenie, celulită, diabet şi pentru tratarea cancerului de ficat,
inflamaţiilor, furunculelor şi a ulcerelor.
Extractele în metanol din seminţe au proprietăţi asmănătoare cu ale insulinei, determinând scăderea conţinutului de glucide din sânge.
Alte utilizări:
În alimentaţie sunt folosiţi lăstarii tineri, în preparate culinare, seminţele crude măcinate sunt folosite ca şi condiment, iar seminţele uscate, prăjite
ca surogat de cafea. Planta uscată şi mărunţită se foloseşte pentru aromatizarea fripturilor la grătar.
- În industrie, din seminţele măcinate se fabrică apreturi pentru ţesături de lână şi bumbac.
În medicina, umană, populară se folosesc seminţele, care sub formă de infuzie stimulează metabolismul, sistemul nervos central şi neuro-muscular,
secreţia de lapte la lăuze, în anemie, tuberculoză, tulburări digestive, astenie fizică şi psihică, sarcină, atiinflamator şi cicatrizant; tinctura din
seminţe se foloseşte pentru tratarea ascaridiozei, şi tricocefalozei; uz extern - cataplasmele obţinute din seminţe măcinate tratează furunculele, rănile
purulente, inflamaţiile, abcesele şi ganglioni;
În medicină veterinară se folosesc seminţele, pentru ameliorarea stării de nutriţie a animalelor şi pentru îngrăşarea cailor.
În cosmetică, decoctul din seminţe se foloseşte împotriva mătreţii şi vindecarea bubelor de pe pielea capului.
În zootehnie se folosesc părţile aeriene ale plantei, în hrana animalelor (în special a cailor).
Recoltare
Seminte, direct in lan cu combina, cand pastile au inceput sa se usuce
Denumire
Denumire ştiinţifică: TRITICUM AESTIVUM L.
Denumire populară: Grâu
Sinonime ştiinţifice: T. sativum Lam. T. vulgare Vill.
Grâu comun, Arnăut, Grâu cârnău, Grâu de toamnă, Grâu rusesc, Grâu alb, Hulcă, Leşiţă, Ulcă;
Regnul:
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Subfamilia:
Plantă erbacee anuală; rădăcina fasciculată; tulpina de 40-150 cm; frunzele sunt sesile cu ligulă mică, iar urechiuşele sunt de mărime medie;
inflorescenţa este un spic compus, rahisul format din internoduri scurte, arcuite, umflate şi păroase în partea superioară;florile sunt protejate de două
palee, iar cea inferioară poate fi prevăzută sau nu cu aristă; înflorirea iunie-iulie; fructul cariopsă golaşă, maronie.
Cere climă moderat de caldă şi umedă; este cultivat în toată ţara pe soluri bogate.
Organe utilizate
Cariopsele care se utilizează în alimenaţie au următoarea compoziţie chimică: 12,5 % apă, 11,6 % proteine, 2,2 % lipide, 72,1 % glucide şi 2,1 %
fibre.
În 100 g cariopse s-au determinat următoarele cantităţi de vitamine: 0,37 mg tiamină, 0,12 mg riboflavină, 4,6 mg niacină, 1,2 mg acid pantotenic,
0,44 mg piridoxină şi 0,05 mg acid folic.
Cariopsele de grâu au următorul conţinut de acizi graşi: 9,52 % acid palmitic, 0,47 % acid stearic, 28,57 % aci oleic, 42,86 % acid linoleic şi 0,47 %
acid linolenic.
Conţinutul de aminoacizi din 100 g cariopse de grâu variază astfel: 510 mg izoleucină, 811 mg leucină, 405 mg lizină, 236 mg metionină, 169 mg
cistină, 575 mg fenilalanină, 261 mg tirozină, 445 mg treonină, 169 mg triptofan, 562 mg valină, 692 mg arginină, 261 mg histidină, 405 mg
Conţinutul în substanţe minerale al cariopselor este de 1,6 %, din care 500 mg/100 g potasiu, 382 mg/ 100 g fosfor, 48 mg/100 g calciu, 5,0 mg /100
g sodiu, 3,3 mg/100 g fier,173 mg/ 100 g magneziu, 2,5 mg/100 g zinc, 2,0 mg/100 g mangan şi 0,21 mg/100 g cupru.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Grâul reprezintă principala plantă utilizată în scop alimentar.
Alimentaţie - boabele de grâu se folosesc la fabricarea pâinii, iar din tărâţe se obţine borşul;
Industrie - făina de grâu se utilizează la fabricarea pâinii, pastelor făinoase, grişului, biscuiţilor, sau ca materie primă în industria amidonului,
alcoolului, dextrinelor, glucozei, iar paiele se folosesc în industria celulozei;
Medicină, umană, populară - uz intern - boabele încolţite tratează astenia, bronşita, bolile intestinale, bolile oftalmologice, constipaţiile; uz extern -
tratarea bolilor de piele;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea enteritelor şi antiinflamator al intestinului gros; - uz extern - tratarea eczemelor şi dermatitelor;
Zootehnie - tărâţele se utilizează în hrana animalelor, paiele sunt folosite ca siloz sau aşternut.
Recoltare
- Cariopse (boabe)
recoltare mecanizata cu combina, in perioada
iulie-august
- Frunze verzi
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TROPAEOLUM MAJUS L.
Denumire populară: Condurul doamnei
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Geraniales
Familia: Tropaeolaceae
Subfamilia:
Este o plantă anuală, erbacee, cu tulpina târâtoare sau urcătoare, cu frunze peltate, orbiculare, lung peţiolate. Florile sunt solitare, zigomorfe,
hermafrodite, pintenate, portocalii. Fructele sunt globuloase şi se desfac la maturitate în 3 mericarii monosperme.
Organe utilizate
Frunzele de Tropaeolum conţin 2,2 % proteine, 0,3 % lipide, 3,0 % glucide, 79,0 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,08 mg/100 g tiamină, 0,160 mg/ 100 g
riboflavină şi 0,899 mg/ 100 g niacină.
Frunzele conţin glicozizi cu sulf ca: benzil-senevolul, D-butil-senevol-sec.
Această specie are florile galben roşcate cu vinişoare de culoarea sângelui datorată prezenţei pelargonidin 3-gentiobiozidului.
Extractele din frunze au acţiune antibacteriană, antiseptică şi digestivă.
Importanţa
Alimentara,
medicinala
Utilizare
Extractele se folosesc pentru tratarea bolilor respiratorii şi urinare, precum şi sub formă de tratamente externe, datorită efectului antiseptic.
Extractele din seminţe au efect vermifug.
Recoltare
Flori, fruze, seminte, pastai
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TULIPA GESNERIANA L.
Denumire populară: Lalea
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă cu bulb tunicat, cu frunze eliptic-alungite. Perigonul este format din 6 tepale de diferite culori, în funcţie de cultivar, iar fructul
este o capsulă.
Organe utilizate
Bulbul conţine următoarele substanţe: amidon, zaharoză, compuşi alifatici (1-tulipoziod A, 1-tulipozid B, tulipozid C, 6-tulipozid A), beta-hidroxi-
alfa-metilen-gamma-butirolactonă, glicozidul alfa-metilen-butirolactonei, acid glioxilic, acid oxalic, acid piperocolinic, tulipinină.
Importanţa
Toxica
Utilizare
Florile aflate la sfârşitul perioadei de înflorire, se utilizează în scop tinctorial. Pigmenţii hidrosolubili extraşi permit realizarea de nuanţe de vernil
deschis şi kaki gălbui.
Vopsirea se face cu extracte obţinute din flori proaspete, iar culoarea vernil deschis se realizează în cazul lânii mordate cu sulfat de aluminiu şi
potasiu iar kaki-gălbui, la cea mordată cu bicromat de potasiu (Chirilă ş.a., 1999).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TUSSILAGO FARFARA L.
Denumire populară: Podbal
Podbeal,Bruscăniş, Brustan, Brustur alb, Brustur de râu, Brustur dulce, Brusturel, Cenuşoară, Cenuşoasă
albă, Gălbinele, Guşa găinii, Limba vecinei, Lăpoşel, Papalungă, Păpădie, Podbeală, Papapungă,podbel,
Podbial, Podval, Polbal, Polbeag, Polbean, Popdeal, Porbeal, Potbal, Potval, Rotungioare
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rizom alb vertical sau orizontal lung până la 1 m; tulpina albă, la înflorirea de 5-15 cm, tomentoasă; frunzele apar după înflorire, scurt
sau lung peţiolate, limbul frunzei aproape rotund, adânc cordat, lat de până la 30 cm, în tinereţe tomentos pe ambele feţe, mai târziu glabru pe faţa
superioară; antodiile mari, după înflorire devin nutante; florile galbene; hipsofilele involucrale uniseriate, lanceolate, verzi sau cu nuanţe purpurii;
înflorirea martie-mai;fruct achenă cilindrică, de 4-5 mm lungime, cu papus cu peri multiseriaţi, simpli, mult mai lungi decât achena.
Specie pionieră, mezofită-mezohigrofită, frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul boreal, şanţuri, malul apelor.
Detalii...
Organe utilizate
Prezintă importanţă rizomul, frunzele, bobocii florali şi sucul extras prin presare.
Principalii componenţi identificaţi în frunze sunt: fructoză, galactoză, xiloză, mucilagii (8,2 %), tanin (17 %), acizi uronici şi substanţele minerale.
Alcaloizi: senkirkin, tussilagin.
Pigmenţi: izoquercetină, quercetină.
Acizi graşi: acid palmitic, acid miristic, acid tartaric.
Steoli: sitosterol, stigmasterol, taraxasterol.
Triterpene: arnidenediol, faradiol, taraxasterol şi alcooli triterpenici (arnidiol)
Mucilagiile pun în libertate prin hidroliză: fructoză, glucoză, galactoză, arabinoză, xiloză şi acizi uronici.
În flori s-au identificat următorii componenţi: glucoză, galactoză, mucilagii (6,9 %), tanin (0,6 %), rutină, acid galic.
Triterpene: beta-amirină şi alcooli triterpenici: arnidiol.
Culoarea florilor este determinată de prezenţa următorilor pigmenţi: criptoxantină, luteină, lutein-epoxid, hiperină.
Extractele au proprietăţi antitusive, emoliente, calmante, expectorante, stimulante, tonice şi sudorifice.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea emfizemului pulmonar, a tusei, astmului, bronşitei, tabagismului etc. Cercetările recente au dovedit că extractele
determină creşterea rezistenţei imune.
În medicina, umană, populară se folosesc frunzele şi florile pentru tratarea tusei, astmului bronşic, emfizemului pulmonar, dispepsiei, dischineziei
biliare, silicozei pulmonare, laringitei, traheitei. Sub formă de tratamente de uz extern se foloseşte pentru tratarea plăgilor, ulceraţiilor şi erupţiilor
tegumentare.
În medicina veterinară se foloseşte pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, dischinezie biliară şi tusei.
În alimentaţie se folosesc frunzele tinere la ciorbe, supe sau la învelirea sarmalelor.
În cosmetică se foloseşte pentru îngrijirea tenurilor ridate şi uscate.
Recoltare
- Frunze fara petiol, recoltate manual (aprilie-iunie)
- Flori recoltate manual (martie-aprilie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: TUSSILAGO FARFARA L.
Denumire populară: Podbal
Podbeal,Bruscăniş, Brustan, Brustur alb, Brustur de râu, Brustur dulce, Brusturel, Cenuşoară, Cenuşoasă
albă, Gălbinele, Guşa găinii, Limba vecinei, Lăpoşel, Papalungă, Păpădie, Podbeală, Papapungă,podbel,
Podbial, Podval, Polbal, Polbeag, Polbean, Popdeal, Porbeal, Potbal, Potval, Rotungioare
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rizom alb vertical sau orizontal lung până la 1 m; tulpina albă, la înflorirea de 5-15 cm, tomentoasă; frunzele apar după înflorire, scurt
sau lung peţiolate, limbul frunzei aproape rotund, adânc cordat, lat de până la 30 cm, în tinereţe tomentos pe ambele feţe, mai târziu glabru pe faţa
superioară; antodiile mari, după înflorire devin nutante; florile galbene; hipsofilele involucrale uniseriate, lanceolate, verzi sau cu nuanţe purpurii;
înflorirea martie-mai;fruct achenă cilindrică, de 4-5 mm lungime, cu papus cu peri multiseriaţi, simpli, mult mai lungi decât achena.
Specie pionieră, mezofită-mezohigrofită, frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul boreal, şanţuri, malul apelor.
Detalii...
Organe utilizate
Prezintă importanţă rizomul, frunzele, bobocii florali şi sucul extras prin presare.
Principalii componenţi identificaţi în frunze sunt: fructoză, galactoză, xiloză, mucilagii (8,2 %), tanin (17 %), acizi uronici şi substanţele minerale.
Alcaloizi: senkirkin, tussilagin.
Pigmenţi: izoquercetină, quercetină.
Acizi graşi: acid palmitic, acid miristic, acid tartaric.
Steoli: sitosterol, stigmasterol, taraxasterol.
Triterpene: arnidenediol, faradiol, taraxasterol şi alcooli triterpenici (arnidiol)
Mucilagiile pun în libertate prin hidroliză: fructoză, glucoză, galactoză, arabinoză, xiloză şi acizi uronici.
În flori s-au identificat următorii componenţi: glucoză, galactoză, mucilagii (6,9 %), tanin (0,6 %), rutină, acid galic.
Triterpene: beta-amirină şi alcooli triterpenici: arnidiol.
Culoarea florilor este determinată de prezenţa următorilor pigmenţi: criptoxantină, luteină, lutein-epoxid, hiperină.
Extractele au proprietăţi antitusive, emoliente, calmante, expectorante, stimulante, tonice şi sudorifice.
Importanţa
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea emfizemului pulmonar, a tusei, astmului, bronşitei, tabagismului etc. Cercetările recente au dovedit că extractele
determină creşterea rezistenţei imune.
În medicina, umană, populară se folosesc frunzele şi florile pentru tratarea tusei, astmului bronşic, emfizemului pulmonar, dispepsiei, dischineziei
biliare, silicozei pulmonare, laringitei, traheitei. Sub formă de tratamente de uz extern se foloseşte pentru tratarea plăgilor, ulceraţiilor şi erupţiilor
tegumentare.
În medicina veterinară se foloseşte pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, dischinezie biliară şi tusei.
În alimentaţie se folosesc frunzele tinere la ciorbe, supe sau la învelirea sarmalelor.
În cosmetică se foloseşte pentru îngrijirea tenurilor ridate şi uscate.
Recoltare
- Frunze fara petiol, recoltate manual (aprilie-iunie)
- Flori recoltate manual (martie-aprilie)
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: URTICA DIOICA L.
Denumire populară: Urzică
Urzică mare, Oiştea, Urzică creaţă, Urzică crăiască, Urzică maşcată, Urzică de pădure, Urzici româneşti
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Urticales
Familia: Urticaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu rizom cilindric, ramificat în sol; tulpina aeriană atinge 30-150 cm înălţime, este 4-unghiulară şi acoperită cu peri urticanţi (rar
glabră); frunzele însoţite de stipele linar lanceolate, sunt opuse, ovate sau lanceolate cu baza cordată, marginea serată, pe ambele feţe cu peri
urticanţi; flori unisexuate, repartizate dioic; florile au laciniile perigonului verzi, cu peri urticanţi şi sete; înfloreşte în iunie-octombrie; fructul –
achenă, rămâne închis în foliolele perigonului.
Specie mezo-mezohigrofită, întâlnită din zona stepei până în etajul subalpin în locuri târlite, tăieturi de pădure, pe lângă garduri, drumuri, ziduri ,
dărămături, pe marginea apelor, în jurul caselor, magaziilor, stânelor, însoţind aşezările omeneşti, indicând locuri bogate sau supraaprovizionate în
substanţe nutritive.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează frunzele şi rizomii recoltaţi toamna, frunzele şi plantele tinere, uscate la umbră.
Substanţele existente în frunzele acestei plante sunt: celuloză (1,8 – 2,2 %), lipide (2,3 – 3,4 %), proteine (7 - 9 %), mucilagii, acetilcolină,
serotonină, lectine, compuşi benzenoizi (acetofenonă), steroli (beta-sitosterol) şi substanţele minerale (2,1 %).
Vitamine: acid ascorbic (83 - 170 mg/ 100 g), alfa-tocoferol, niacină, acid pantotenic, riboflavină, tiamină.
Acizi fenolici: acid cafeic, acid clorogenic, acid p-cumaric, acid ferulic şi acizi fenil propanoizi: acidul formic, acid butiric.
Roslon şi Weglarz (2003) au constatat că în ţesuturile acestei specii are loc acumularea acizilor polifenolici până în faza de maturitate, după care are
loc o diminuare a acestuia. Plantele bărbăteşti au un conţinut mai mare de acid m-hidroxibenzoic, p-hidroxibenzoic şi eleagic, în timp ce plantele
femeieşti au o concentraţie mai mare de acid eleagic.
Frunzele conţin o cantitate mare de pigmenţi clorofilieni; 200 mg/ 100 g. Alături de aceştia au mai fost identificaţi următorii pigmenţi: beta-caroten
(9,4 – 20,2 mg/ 100 g), licopen, betaine, clorofile, coproporfirine, protoporfirine, licopen, violaxantină, xantofilepoxid, mircetină, quercetină sau/şi
kampferol, apigenină, izoquercetină, izoramnetină, proantocianidine, betaine şi clorofile.
Pe suprafaţa tulpinii se găsesc peri peri urticanţi urticanţi şi peri secretori scurţi, cu glanda bi sau tetracelulară. Secreţiile produse de aceste glande
conţin acetilcolină, histamină precum şi serotonină (5-hidroxitriptamină).
Rădăcinile de urzică conţin: taninuri, acizi graşi, acizi fenolici, cumarine (scopoletină), lectine, steroli (campesterol, stigmast-4-en-3-onă,
stigmasterol, sitosterol-3-beta-D-glucozid), lignine (secoisolariciresinol) şi urtica dioica aglutinin.
Willer şi Wagner (1990) au identificat în extractele de urzică poliglucide imunologic active şi lectine.
Extractele obţinute din întreaga plantă au proprietăţi antiasmatice, antianemice, antidiabetice, laxative, diuretice, hemostatice, hipoglicemiante şi
tonice.
Importanţa
Medicinala, alimentara, producatoare de fibre textile
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea anemiei, menstruaţiei excesive, reumatismului, urticariei, edemelor. Belaiche şi Lievoux (1991) au constatat că
extractele din rădăcini de urzică au efect calmant în adenomul de prostată.
Urzica are un puternic efect depurativ şi de regenerare a celulelor sangvine. Având o mare influenţă asupra pancreasului, ceaiul de urzica scade
glicemia, vindecă bolile şi inflamaţiile căilor urinare, precum şi retenţia urinară patologică. Ajută în cazuri de nisip la rinichi, boli renale şi dureri
puternice de cap.
O cură cu ceai de urzici este foarte indicată în cazuri de afecţiuni hepatice, biliare şi splenice, la secreţii abundente ale stomacului şi aparatului
respirator, la crampe şi ulcere stomacale, la ulcere intestinale şi boli de piept. O cură cu urzici ajută şi în cazuri de anemie, stări de oboseală şi
epuizare. În acest caz sunt mai eficiente urzicile proaspete, primăvara.
Urzica anihilează predispoziţia la răceli şi combate afecţiuni artritice şi reumatice. Binefăcătoare pentru refacerea părului rar sau a altor afecţiuni ale
părului este tinctura de urzică, cu care se masează pielea capului zilnic. În cazul bolilor grave este recomandat consumul a doi litri de ceai pe zi,
preparat din planta proaspătă.
Alte utilizări:
Frunzele de urzică se utilizează pentru extracţia pigmenţilor clorofilieni şi carotenoizi.
Vopsitorie: rădăcina şi părţile aeriene – pentru vopsitul în galben.
Medicina umană (populară): frunze, vârfurile florifere – ceai pentru tuse, dureri de piept, "năduşeli"; rădăcina, frunzele – decoct, folosit în
tuberculoză, afecţiuni cardiace, constipaţie.
Alimentaţie: folosite primăvara, ca fortifiant al organismului.
Obiceiuri: în multe părţi există obiceiul "urzicatului" pentru ca peste an oamenii să fie iuţi, harnici; plantele verzi, alături de alte specii erau folosite
pentru spălatul părului.
Recoltare
Frunze sau herba, manual cu coasa, in lunile mai-octombrie
Valorificare
URTICAE FOLIUM - FRUNZĂ DE URZICĂ
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: USNEA BARBATA
Denumire populară: Mătreaţa bradului
Regnul: Fungi
Încrengătura: Lichenophyta
Subîncrengătura: Ordinul:
Clasa:
Subclasa:
Ordinul:
Familia:
Subfamilia:
Organe utilizate
Talul acestui lichen conţine: acod ascorbic, steroli, acizi graşi precum şi acid usnic care are efect antigripal şi derivatul acestuia acidul diffractaic.
Alţi acizi lichenici identificaţi sunt: acidul barbatic şi acidul lobaric. Depsidele determinate în aceste organe sunt: acid criptoclorofeic, meroclorofeic
şi 4-metoxi-crptoclorofeic, care au efect antiinflamator.
Extractele obţinute din această specie au acţiune antibiotică, antibacterială şi antigripală.
Importanţa
Utilizare
Se foloseşte în cazul bronţitelor, pneumoniilor, a infecţiilor interne sau externe produse de ciuperci, bacterii gram pozitive şi a infecţiilor vaginale
produse de Trichomonas.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VACCINIUM MYRTILLUS L.
Denumire populară: Afin
Afin negru, Afene, Afin de munte, Afine negre, Asine, Coacăză, Cucuzie, Afinghi, Pomuşoare
Regnul: Plantae
Ordinul: Ericales
Familia: Ericaceae
Subfamilia:
Subarbust-arbust, de 15-50 cm înălţime; tulpini ramificate, ramuri muchiate; frunzele rotund-ovate până la eliptice, cu margini serate, căzătoare;
flori verzui cu nuanţe roz palid, solitare; înflorirea: mai-iunie; fructul bacă albastru închis.
Specie oligotrofă, xeromezofită-mezohigrofită, moderat-acidofilă; frecventă în etajul fagului-etajul subalpin, rarişti şi tăieturi de pădure, tufărişuri,
pajişti.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează frunzele proaspete sau uscate şi fructele maturate.
Frunzele conţin derivaţi triterpenici şi glicozizi ai acidului galic (neomirtilină), glicozizi fenolici (arbutină), glucozizi dihidroxipiranici
(asperulozid), glucozizi iridoizi (monotropeină), glicozizi benzochinonici (arbutină), alcaloizi (mirtină şi epimirtină) şi acid rezinic.
Catechine: epicatechine, epigalocatechine, galocatechine, acid siringic.
Acizi fenolici: acid chinic (2 – 5 %), acid cafeic, acid clorogenic, acid galic.
Acizi organici: acid citric, acid malic, acid oxalic, acid succinic.
Terpene: beta-amirină, acid oleanolic.
Chinone: hidrochinonă.
Compuşi iridoizi: monotropeină (C16H22O11),
În frunze au fost identificaţi următorii pigmenţi: flavonoide (0,3 – 2,0 %), cianidin-3-O-arabinozid, cianidin-3-O-galactozid, cianidin-3-O-glucozid,
delfinidin-3-O-arabinozid, delfinidin-3-O-galactozid, delfinidin-3-O-glucozid, malvidin-3-O-arabinozid, malvidin-3-O-galactozid, malvidin-3-O-
glucozid, quercetrină, izoquercetrină, peonidină, peonidin-3-O-arabinozid, peonidin-3-O-galactozid, peonoidin-3-O-glucozid, petunidin-3-O-
arabinozid, petunidin-3-O-galactozid, petunidin-3-O-glucozid, quercetină, quercetin-3-galactozid, quercetin-3-arabinozid, quercetin-3-glucozid,
quercetin-3-glucozidoglucozid, quercetin-3-glucuronid, quercetin-3-ramnozid, hiperozid, astragalin.
Componenţii identificaţi în fructele de afin sunt: proteinele (0,6 %) lipidele (0,6 %) şi glucidele (6,2 – 13,9 %), dintre care au fost determinate:
glucoza (2,32 %), fructoza 3,28 %), zaharoza (0,24 %) şi pentozanii (1,08%).
Afinele mai conţin: glucozide (0,30 %), taninuri catechinice (5 – 10 %), acid malic (0,85 %), acid citric (0,52 ), triterpene (acid ursolic), glucozizi
iridoizi (monotropeină), glicozizi fenolici (arbutină), alcooli triterpenici (beta-amirenol).
Vitamine: acid ascorbic (22 mg/ 100 g), nicotinamidă, niacină, riboflavină, tiamină, acid pantotenic, piridoxină, acid folic şi biotină.
Acizi fenolici: acid clorogenic (0,12 %), acid cafeic, acid ferulic, acid cumaric, acid p-cumaric, acid chinic (0,03 %), acid siringic, acid
dehidrocinamic, acid hidroxibenzoic, acid protocatecuic.
Conţinutul în substanţe minerale este relativ scăzut. În 100 g fructe au fost detrminate: 65 mg potasiu, 10 mg calciu, 9,1 mg fosfor, 5,0 mg clor, 2,4
mg magneziu şi 1,0 mg sodiu.
Pigmenţi: astragalin, hiperosid, isoquercitrină, quercitrină, luteină, malvidină, mirtillină, petunidină, cianidină, delfinidină, delfinidin-3-
monoglucozid, delfinidin-3-ramnoglucozid, delfinidin-3-galactozid, beta-caroten.
Dintre antociani, delfinidina se găseşte şi sub formă de digalactozid (mirtilină B), iar mirtilidina sub formă de 3-galactozid (mirtilină). Flavonolii
sunt reprezentaţi de quercetinramnozid, quercetin-3-glucozid (meratină).
Viana ş.a. (1996) au constatat că substanţele flavonoide existente în această specie au efecte antioxidante.
Extractele din fructe au proprietăţi: astringente, antioxidante, antiinflamatorii, antidiuretice, antiseptice, hipoglicemice şi vasoprotectoare. Antocianii
din fructe stimulează regenerarea rodopsinei, contribuind la mai buna vedere nocturnă, iar substanţele flavonoide au o acţiune puternic antioxidantă.
Extractele din frunze au efect diuretic, tonic şi antiseptic
Importanţa
Utilizare
Extractele se utilizează ca tratament intern în caz de diaree, colite, boli vasculare, precum şi ca tratament extern în caz de glaucom şi cataracte, afte,
exeme, hemoroizi. Pentru tratamente se utilizează extractele din plante uscate, decoct sau macerat la rece.
Extractele provoacă strângerea ţesuturilor, moderează secreţiile, uşurează cicatrizarea, modifică mediul făcând imposibilă înmulţirea microbilor,
împiedică sau previn infecţiile microbiene, împiedică putrefacţia. Acţiune bună în tratarea stomatitelor, aftelor, eczemelor, ulceraţii cronice
sângerânde, uretrite, tulburările circulatorii periferice, afecţiunile dermatologice, reumatism, diabet, guta.
Alte utilizări:
Fructele se consumă în stare proaspătă, prelucrate sub formă de gem sau dulceaţă sau se folosesc pentru aromatizarea băuturilor alcoolice.
Alimentaţie - fructele sunt consumate în stare proaspătă sau prelucrate;
Industrie - fructele servesc ca materie primă pentru industria alimentară (suc, gem, dulceaţă, afinată) şi industria farmaceutică;
Medicină, umană, populară - uz intern: frunzele au efect bacteriostatic, astringent, se recomandă în tratarea diabetului, reumatismului, gutei; uz
extern - tratarea de afte, laringite şi stomatite, eczeme (decoct din fructe);
Medicină veterinară - uz intern - tratarea afecţiunilor renale, a diareei, a gastroenteritelor;
Recoltare
- Frunzele, prin strunjirea manuala a ramurilor tinere recoltate cu cutitul sau secera (iulie-septembrie)
- Fructele, manual, cu piepteni speciali, in luna august
Valorificare
MYRTILLI FOLIUM – FRUNZE DE AFIN
CEAI DIN PLANTE
1. Flux tehnologic
- tocător reglat pentru o lungime a fragmentelor de 10 mm;
- sita cu latura interioară a ochiului de 1 mm;
3. Operatii tehnologice:
DESCRIERE
Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- mecanice: concisare, sitare ;
- manuale: condiţionare, ambalare, omogenizare;
Materiile prime: Myrtilli Folium – Frunză de Afin
Materiale : a) ambalaje individuale (pungi hârtie şi cutii de carton);
b) ambalaje colective: cutii carton sau folie termocontractibilă.
Semifabricate: - produs condiţionat;
- produs concisat;
- produs omogenizat;
Utilităţi: energie electrică, apă curentă.
RECEPTIE - Materia primă, ambalată în saci de polipropilenă, se recepţionează pe loturi, funcţie de provenienţă şi calitate,
pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materii prime, bon de consum în procesul
de producţie.
Recepţia calitativă se face prin verificarea următorilor parametri conform ST nr.74/2004:
- umiditate;
- conţinut în corpuri străine organice şi minerale;
- conţinut în impurităţi .
CONDITIONARE - condiţionarea se efectuează manual, pe masa de condiţionare. Se îndepărtează impurităţile (definite
conform specificaţiei tehnice a materiei prime), corpurile străine organice şi minerale. La sfârşitul operatiei se preleveaza
probe din produsul vrac si se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia tehnica a materiei prime. Rezultatele se
inregistreaza în buletinul de analiză.
CONCISARE / SITARE – Frunzele se trec prin tocătorul reglat pentru o lungime a fragmentelor egală cu 10 mm. Pe
parcursul operaţiei, se prelevează probe din produsul concisat si se verifică corectitudinea operatiilor efectuate. Deşeul
valorificabil (fragmentele cu dimensiuni mai mari) se reintroduc in sistemul de tocare, dacă rezultatele analizei de laborator
confirmă recuperarea produsului util se face în condiţii de eficienţă economică. Deşeul nevalorificabil (fragmentele cu
dimensiuni mai mici) se distruge conform normelor în vigoare.
OMOGENIZARE – Frunzele de afin se scot din saci şi se omogenizează manual, prin lopătări repetate. Se verifică
parametrii calitativi ai produsului omogenizat şi se inregistreaza rezultatul analizei pe flux în Registrul de laborator.
Produsul omogenizat este transferat in spatiul de ambalare, pentru operatia urmatoare.
AMBALARE - se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de
materiale şi se aduc în secţia de ambalare. Se inscripţionează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data
fabricaţiei. Se cântăresc în pungi de hârtie, câte 50 g sau 100 g produs; se verifică prin sondaj cantitatea nominală a pungilor
cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de carton. Acesta se inscripţionează corespunzator, cu toate datele
prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a eşantionului analizat, ambalarea şi
inscriptionarea ambalajelor primare, secundare şi colective.
DEPOZITARE- Produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de umiditate şi căldură, bine aerisite. La
finalizarea activităţii de producţie se predau produsele finite, ambalajele rămase la gestiunile respective şi se încheie fişa de
producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi certificatul de calitate al lotului realizat şi bonurile de
consum care se predau la serviciul contabilitate.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru şi obiectele utilizate pentru realizarea unei şarje de produs se
eliberează şi se curăţă pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile
prime necesare realizării unui alt produs .
Link-uri utile
MADR
Consiliul pe produs
Prima pagină | Specii | Importanţă/Utilizări | Substanţe | Acţiuni terapeutice | Cultivare | Recoltare | Valorificare | Legislaţie | Instituţii | Conditii
legale | Harta site | Contact
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VACCINIUM VITIS-IDAEA L.
Denumire populară: Merişor
Afin, Afin roşu, Bujor, Cimişir, Coacăz, Coacăz de munte, Poranici, Smârdar
Regnul: Plantae
Ordinul: Ericales
Familia: Ericaceae
Subfamilia:
Subarbust-arbust, de 5-30 cm înălţime; frunzele eliptice, persistente, cu margini întregi, răsfrânte uşor; flori albe-roze, dispuse în racem; înflorirea:
mai-iulie; fructul - bacă sferică, roşie, cu seminţe brun-roşcate.
Specie oligotrofă, moderat - acidofilă; frecventă în etajul fagului - etajul subalpin, rarişti şi tăieturi de pădure, tufărişuri, turbării, pajişti.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal prezintă importanţă frunzele, iar în scop alimentar, fructele acestei specii.
Frunzele de merişor conţin ca principiu activ glicozizi ai hidrochinonei aşa cum este arbutozida şi derivaţii acesteia: pirozida, cafeoil-2-arbutozida,
vacciniina etc.
În frunze s-au mai identificat: glucide, hidrochinonă, saponozide sterolice (acid ursolic), compuşi benzenoizi (arbutină 4,0 – 9,0 %, salidrozid).
Acizi fenolici: acid galic, acid chinic, acid cafeic,
Catechine: epicatechină, galocatechine,
Pigmenţi: izoquercitrină, hiperozid, beta-caroten, quercetină, avicularină.
Pe suprafaţa frunzelor se găsesc peri secretori pluricelulari măciucaţi, situaţi câte unul în mici depresiuni (Toma şi Rugină, 1998).
Fructele au următoarea compoziţie chimică: 0,28 % proteine, 0,53 % lipide, 9,90 % glucide, din care: 2,66 % glucoză, 0,74 % fructoză şi 0,53 %
zaharoză. Fructele mai conţin: 1,20 % pectine, 0,10 – 0, 15 % amidon, catechine, acid-5-hidroxi-pipecolic, hiperozid, acid salicilic, vaciniină, acid
ursolic.
Acizi organici din fructe sunt reprezentaţi de: acid malic (0,26 %), acid citric 1,10 %) şi acid cetoglutaric.
Acizi fenolici sunt reprezentaţi de: acidul benzoic şi acidul chinic.
Conţinutul de vitamine raportat la 100 g fruct variază astfel: 12,00 mg acid ascorbic, 0,24 mg riboflavină, 0,14 mg tiamină şi 0,02 mg riboflavină şi
0,01 mg piridoxină.
Conţinutul în substanţe minerale variază între 0,25 şi 0,32 %. În 100 g ţesut au fost detrminate: 71,70 mg potasiu, 14,00 mg calciu, 9,70 mg fosfor,
5,50 mg magneziu, 4,00 mg clor, 2,00 mg sodiu, 0,50 mg fier, 0,45 mg mangan şi 0,26 mg cupru.
Culoarea fructelor se datorează prezenţei cianidin xiloglicozizilor şi a malvidin 3,5-diglucozizilor (Troyan şi Boruch, 1970). Andersen (1985) a
identificat prezenţa în fructe a cianidin 3-galactozidului (idaină), cianidin 3-arabinozidului, cianidin 3-glucozidului şi a delfinidin 3- glucozidului.
În fructele acestei specii se găsesc şi proantocianidine cum este: epicatechin-(2beta-7, 4beta-8)-catechină (proantocianidină A1).
Pigmenţii carotenoizi sunt reprezentaţi de: alfa-caroten, beta-caroten, licopen, luteină şi zeaxantină
Extractele din frunze au acţiune antiseptică, astringentă, antiinflamatoare şi diuretică.
Importanţa
Medicinala, alimentara, tinctoriala, tananta
Utilizare
Sunt utilizate în tratarea bolilor urinare, reumatismului, diabetului şi artritei. Extractele apoase s-a constatat că au şi un efect antiinflamator.
Alte utilizări:
Alimentaţie - fructele sunt consumate în stare proaspătă sau prelucrate;
Fructele de merişor au o valoare energetică redusă (191 kJ/ 100 g), dar sunt importante în alimentaţie datorită conţinutului în acizi organici, acid
ascorbic şi fibre dietetice (2,15 %). Ele sunt utilizate ca remediu în caz de diaree.
Industrie - fructele servesc ca materie primă pentru industria alimentară (suc, gem, dulceaţă, afinată);
Medicină, umană, populară - uz intern: frunzele au efect diuretic, antiseptic, antiinflamator, sudorific, astringent, se recomandă în tratarea
diabetului, reumatismului; uz extern: tratarea de afte, laringite şi stomatite, eczeme (decoct din fructe);
Medicină veterinară - uz intern: tratarea afecţiunilor renale, stărilor afebrile, a gastroenteritelor;
Recoltare
Ramuri cu frunze tinere, manual, in lunile septembrie-octombrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VALERIANA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Odolean
Guşa porumbului
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Dipsacales
Familia: Valerianaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu rizom scurt; tulpină dreaptă, glabră, de 50-150 cm înălţime; frunzele tulpinale mijlocii cu 5-8 perechi de segmente dinţate, de 12-
15 mm lăţime, întregi sau dinţate pe margine, glabre; frunzele bazale sunt peţiolate, păroase; flori roşii liliachii până la albe, dispuse în dihaziu;
înflorirea: iulie-august; fruct achenă ovoidală.
Specie higrofită; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, pajişti umede, margini de pădure.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rizomul lipsit de rădăcini, recoltat primăvara sau toamna şi uscat la aer, care conţine principii amare reprezentate de
monoterpenele de tip iridoidic aşa cum este valepotriatul. Rizomul, rădăcinile şi stolonii conţin minim 5 ml/ kg ulei volatil şi minim 0,17 % acizi
sesquiterpenici, exprimaţi ca acid valerenic.
Principalele substanţe identificate în rizomi sunt: glucide (fructoză 0,9 %), lipide (2,3 %), proteine (8,6 %), taninuri, rezine, gome, colină, cetone
triterpenice (beta-iononă).
Pigmenţi: beta-caroten.
Steroli: beta-sitosterol, beta-sitosterol-stearat.
Acizi fenolici: cafeic, benzoic, clorogenic, salicilic.
Alcaloizii: actinidin, valerianină, valerină, valerenonă, valerianol, acid valerianolic, valerianonă, valerosidat, actinidin.
Iridoizi: valepotriat (0,5 – 1,7 %), valtrat (0,4 – 1,8 %), acevaltrat, izovaltrat, acevaltrat, dihidrovaltrat şi homovaltrat.
Monoterpene: alfa-fenchen, beta-felandren, beta-pinen, camfen, valtrat (0,4 – 1,8 %), didrovaltrat, gamma-terpinen.
Alcooli monoterpenici: borneol şi alcooli sesquiterpenici: ledol.
Sesquiterpene: faurinonă, alloaromadendren, alfa-valen, beta-valen, beta-bisabolen, beta-elemen, cariofilen, �?�-cadinen, maliol, acid valerenic,
acid hidroxivalerenic, acid valerenolic.
Uleiurile volatile reprezintă maxim 2,0 % din materialul uscat. Hazelhoff ş.a. (1979) au efectuat analiza rădăcinilor de valeriana şi au identificat în
uleiul volatil extras un număr de 23 componenţi. Ponderea au deţinut-o următorii compăonenţi: camfen 11,20 %, kessil alcool 10,00 %, valeranonă
9,00 %, valeranal 8,60 %, alfa-pinen 7,00 %, elemol 6,80 %, kesil acetat 4,00 %, beta-cariofillen 2,30 %, bornil acetat 2,20 %, 1,8-cineol 2,00 % şi
limonen 2,00 %, din totalul componenţilor. Pentru următorii componenţi s-a determinat o concentraţie mai mică de 1.00 %: beta-pinen, sabinen,
gamma-terpinen, alfa-tujen, alfa-fellandren, dihidro-beta-iononă, beta-terpinen, terpinolen, p-cimen, alfa-terpinen, eugenil 3-metilbutirat şi
isoeugenil 3-metilbutirat.
În plantele de valeriană s-au identificat prezenţa următorilor componenţi:
Pigmenţi: beta-caroten, kampferol, mircen, quercetină.
Acizi graşi: acid oleic, acid linoleic, acid palmitic.
Acizi: acid cafeic, acid capronic, acid p-cumaric.
Valeroportaţi: valepotriat, acetoxi-valepotriat.
Monoterpene: acevaltrat.
Sesquiterpene: alfa-curcumen, epikessanol, eremofilen, valerenol, kessan.
Analiza uleiurilor volatile extrase din frunzele de valeriană, efectuată de Liangfeng ş.a. (1993), a evidenţiat existenţa a 12 componenţi: bornil acetat
(44,17 %), camphen (32,08 %), alfa-pinen (7,41 %), beta-pinen (4,39 %), limonen (1,73 %), beta-tujol (1,70 %), p-cimen (0,82 %), borneol (0,76
%), aristolen-1,9-dien (0,38 %), beta-gurjunen (0,34 %), beta-cariofillen (0,10 %) şi valeranonă (0,10 %) din totalul componenţilor.
Brunke ş.a. (1992) au analizat uleiurile volatile extrase din florile de valeriană şi au constatat că ponderea este deţinută de lavandulil isovelerat
(21,16 %), p-cresil metil eter (20,54 %) (Z)-3-hexenil acetat (8,12 %), 1,2-dimetoxi-4-metilbenzen (4,66 %), (E,E)-alfa-farnesen (2,79 %),
lavandulil 2-metilbutirat (2,41 %) şi pentadecan (2,06 %). O cantitate mai mică de 2,00 % s-a constatat în cazul următolrilor componenţi: 1-octanol,
metil benzoat, (E)-2-hexenil acetat, octil acetat, hexenil acetat, 1-hexanol, isoamil isovalerat, lavandulol, dodecan, limonen, (E)-beta-farnesen, (Z)-
3-hexenol, benzaldehidă, (Z,E)-alfa-farnesen, hexanal, (E)-2-hexenol, lavandulil valerat, linalool, metil eugenol, mircen, nonanal, alfa-pinen şi beta-
pinen.
Tori ş.a. (1996) au identificat în plantele de valeriană prezenţa valeracetatului, o nouă sesquiterpenă de tip guaian. În rădăcini au mai fost puse în
evidenţă combinaţii terpenoidice cu nucleu iridoid, numite valepotriaţi (valtratum, acevaltratum şi dihidrovaltratum). Aceste substanţe sunt
importante pentru-că ele conferă efectul sedativ al extractelor din această plantă.
Extractele din rădăcini au proprietăţi sedative, diuretice, hipnotice, hipotensive, antispasmotice, citotoxice şi antitumorale.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea hipertensiunii, astmului, celulitei, crampelor abdominale, colitei, nervosităţii, migrenelor, insomniei, isteriei, contuziilor
şi pentru stimularea poftei de mîncare.
Alte utilizări:
Uleiul volatil este utilizat în industria parfumurilor şi pentru aromatizarea băuturilor şi a preparatelor culinare.
Medicină umană, populară - uz intern: rizomul se folosea pentru calmarea sistemului nervos şi în tratarea hipertensiunii.
Contraindicaţii
Se evită utilizarea de către femeile gravide sau care alăptează.
Cultivare
Odoleanul reuşeşte bine în zona pădurilor, iar la câmpie numai pe văile râurilor. Solul trebuie să fie reavăn, fertil, adânc, cu o structură mijlocie sau
uşoară, bogat în humus şi curat de buruieni. Sunt potrivite şi cernoziomurile sau terenurile nisipo-lutoase de pe văile râurilor. În schimb solurile
grele sunt necorespunzătoare. Planta nu reuşeşte deloc pe terenurile pa care bălteşte apa şi pe cele mlăştinoase.
Semănatul se poate efectua direct în câmp, în răsadniţe reci sau răsadniţe calde. Semănatul direct în câmp se efectuează toamna devreme, folosind la
un hectar 3 kg sămânţă. În straturi reci semănatul se face în a doua jumătate a lunii iulie şi în prima jumătate a lunii august, aşa încât pînă la venirea
îngheţurilor platele să poată dezvolta o rozetă cu 3-5 frunze adevărate. Pentru un hectar sunt necesare 150 m2 straturi reci (0,4 kg sămânţă). În cazul
răsadniţelor calde semănatul se efectuează cu 45 de zile înainte de transplantare, respectiv în prima jumătate a lunii februarie. Pentru un hectar sunt
necesare 60 m2 răsadniţe (0,4 kg sămânţă).
Răsadul din straturile reci se transplantează toamna, iar cel din răsadniţele calde primăvara cât mai devreme când are 4-5 frunze.
Recoltarea rădăcinilor cu rizomi se face în toamna primului an de cultură cu 2-3 săptămâni înainte de îngheţ, când rizomii au maximum de principii
activi şi de masă.
Dacă se urmăreşte producerea de sămânţe, după recoltarea acestora în al doilea an de cultură, rizomii se scot din pământ cu rădăcini cu tot.
Partea aeriană se taie de la colet, apoi se scot rădăcinile, se curăţă de pământ, se pun în coşuri de nuiele, se spală într-o apă curgătoare, cât mai rapid.
Se îndepărtează resturile de tulpini şi frunze. Apoi, rizomii cu rădăcini se lasă la zvântat 1-2 zile în straturi de 10-15 cm în aer liber, pe timp frumos
sau în încperi aerisite pe timp ploios. După uscare, radicelele se îndepărtează şi rizomii se menţin la uscat. Din 4-5 kg rizomi cu rădăcini proaspăt
recoltaţi se obţine 1 kg rădăcini uscate.
Seminţele se recoltează în anul al doilea de cultură, de la plantele destinate special pentru aceasta. Deoarece înflorirea şi maturarea seminţelor au loc
eşalonat, recoltarea se face în 2-3 etape. Momentul optim de recoltare este atunci când la 20% din seminţe a apărut puful şi când au devenit de
culoare galben-brun. Se taie inflorescenţele la 30-40 cm de la vârf în jos, se leagă în snopi şi se transportă în magazii sau poduri unde se atârnă în
vederea uscării. Încăperile pentru uscare trebuie să fie curate, ferite de şoareci, cu podea coperită cu hârtie. După 8-10 zile de la recoltare,
inflorecenţele se bat cu băţul şi seminţele se vântură uşor, pentru a se înlătura seminţele seci şi resturile de plantă.
Recoltare
Rizomi si radacini, cu cazmaua sau plugul fara cormana, toamna, in primul an de vegetatie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VERATRUM ALBUM L.
Denumire populară: Strigoaie
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:
Este o plantă perenă cu rizom, cu tulpina aeriană cilindrică, fistuloasă, de 50-175 cm înălţime, cu frunze sesile, ovate, cu nervuri arcuate. Florile
albe-verzui se grupează într-un racen-compus, mare. Fructul este capsulă ovoidală.
În scop medicinal se utilizează rizomii acestei specii care conţin alcaloizi sterolici.
Organe utilizate
Cei peste 90 de alcaloizi identificaţi au fost grupaţi în funcţie de structura lor în modul următor:
Alcamine libere: jervina, pseudojervina, veratramina, solanidina, sinaina dihidrosolanidina, rubijervina, izorubijervina, protoverina, verina, şi
rubiverina.
Alcaloizi esteri: protoveratrină, protoveratridină, veratridină, germidină, germitrină, germinitrină, germanitrină, neogermanitrină, cevadină şi
germerină.
Glicoalcaloizi: glucojervina, glucoveratramina etc.
Extractele obţinute din rădăcini au efect antihelmintic, hipotensiv, vasodilatator, depresiv cardiac, expectorant, antireumatic şi antigutos. Datorită
alcaloizilor pe care îi conţin, acestea sunt foarte otrăvitoare.
Importanţa
Medicinala, toxica
Recoltare
Rizomi si radacini, manual, martie-aprilie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VERBASCUM DENSIFLORUM Bertol.
Denumire populară: Lumânărică
Sinonime ştiinţifice: V. thapsiforme Schroder
Coada boului, Coada lupului, Coada vacii, Lipan, Pur
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Subfamilia:
Plantă bisanuală, acoperită cu peri moi; tulpină groasă, dreaptă, de până la 120 cm înălţime; frunzele cenuşii sau galben verzui, tomentoase, cele
bazale aproape sesile, ovate, cele tulpinale superioare lung decurente; flori galbene, dispuse în racem; înflorirea: iulie-august; fruct capsulă
elipsoidal ovoidală.
Specie mezofită; frecventă în zona de silvostepă-etajul fagului, margini de pădure, pajişti, locuri pietroase.
Detalii...
Organe utilizate
Organele plantei care se utilizează în scop medicinal sunt rădăcinile, florile şi fructele.
Principalii componenţi activi din organele acestei specii sunt: mucilagiile neouzuronice şi saponinele.
Rădăcinile conţin: glucide (heptoză, nonanoză, octoză, verbascoză) şi glicozizi piranici (aucubină).
În frunze s-a identificat prezenţa următoarelor substanţe: glucide solubile (11 %), proteine (10,8 %), lipide (1,3 %), cumarine, saponine, verbasterol,
acid tapsic, iar Warashina ş.a. (1992) au identificat 5 noi glicozizi feniletanoizi. Frunzele mai conţin:
Pigmenţi: beta-caroten, hesperidină.
Glicozizi iridoizi: catalpol şi compuşi fenilpropanoizi: verbascozid.
Derivaţi furanocumarinici: rotenonă.
Florile conţin mucilagii, arabinogalactani, lipide, steroli (beta-sitosterol, stigmasterol), diterpene (crocetină), saponozide, acid p-hidroxibenzoic,
acid vanilic.
Acizi fenolici şi derivaţi: acid ferulic, acid p-cumaric, acid protocatechicuic, compuşi fenilpropanoizi (verbascozid).
Pigmenţi: flavone, flavanone, flavanoli, caroteni (antoxantină).
Derivaţi iridoizi: acubozidă, catalpolul, harpagidul, ajugolul.
Monoterpene iridoide: aucubin, 6-beta-hidroxilaucubin, metil-catalpol, izocatalpol.
Saponine triterpenice: verbascosaponine.
Extractele obţinute din frunze şi flori au proprietăţi antiinflamatorii, antiseptice, emoliente, expectorante, diuretice, sedative
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea absceselor, astmului, bronşitei, cistitei, nevralgiilor, arsurilor etc. Extractele metanolice din această plantă au avut
activitate antivirală, fiind utilizate pentru tratarea herpesului (McCutcheron ş.a., 1995).
Decoctul obţinut din rădăcini calmează crampele şi convulsiile, iar extractele din seminţe au un efect uşor narcotic.
Medicină umană, populară - uz intern: florile au proprietăţi emoliente, calmante, sudorifice şi expectorante, folosindu-se în tratarea tusei, bronşitei,
laringitei; uz extern - oprirea căderii părului;
Medicină veterinară - uz intern: tratarea bronşitelor, laringitelor, afecţiunilor pulmonare; uz extern: tratarea plăgilor;
Recoltare
Flori, fruze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VERBENA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Sporici
Buruiană de boală, Guşa porumbelului, Iarba fierului, Iarba fiarelor, Iarbă spornică, Măturică, Săgeata
domnului, Spor, Sporiş, Spornic, Verbină, Verbină sălbatică
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Verbenaceae
Subfamilia:
Plantă perenă; rădăcină pivotantă cu rizom scurt; tulpină dreaptă sau ascendentă, de 30-60 cm înălţime; frunzele peţiolate, opuse, cele inferioare
ovat triunghiulare, penat sectate, cele superioare mai mici şi mai puţin divizate, glabre; flori mici palid roşii sau palid violete grupate în
inflorescenţă spiciformă; înflorirea: iunie-august; fruct tetraachenă.
Specie xeromezofită-mezofită; frecventă în zona de stepă-etajul fagului, locuri ruderale.
Detalii...
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal planta întreagă cu flori, care conţine 0,2 – 0,5 % iridoizi.
Principalii componenţi biochimici identificaţi în această plantă sunt: taninuri, acizi fenolici (acid cafeic), mucilagii şi saponine.
Pigmenţi: luteolin -7-diglucuronid, 5-hidroxi-3,6,7,3’,4’-pentametoxiflavonă.
Sesquiterpene: artemisină (C15H18O4), artemitină, triterpene: lupeol (C30H50O), acid ursolic.
Compuşi iridoizi sau secoiridoizi: verbenalin (C7H24O10), aucubin (C15H22O9), hastatozid.
Glicozizi fenilpropanoizi: verbascozid, eukobozid.
Cetone monotrpenice ciclice: verbenonă.
Chalchat şi Garry (1996) au constatat că uleiul volatil extras din Verbena conţine: 10,80 % spatulenol, 7,50 % limonen, 7,50 % 1,8-cineol, 6,00 %
ar-curcumen şi 7,30 % cariofillen oxid. Dintre substanţele flavonoide, ponderea o deţine luteolin 7-diglucuronid (Carnat ş.a. (1995).
Extractele obţinute din frunze şi flori au proprietăţi tonice, antibacteriene, astringente, antispasmodice, diuretice, stimulante, sedative, emetice,
sudorifice, febrifuge şi hepatice.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea nervozităţii, depresiilor, isteriei, insomniei, nevralgiei, sciaticei, reumatismului, febrei şi previne cariile dentare.
Extractele din rădăcini sunt folosite pentru tratarea dezinteriei.
Medicină umană, populară - uz intern: partea aeriană a plantei afecţiuni hepatice, renale, gastrice, stimulează digestia etc.; uz extern: tratarea
durerilor de ochi, de dinţi, abcese, răni, reumatism.
Cosmetică - combaterea calviţiei.
Recoltare
Flori, fruze
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VIBURNUM LANTANA L.
Denumire populară: Dârmoz.
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Dipsacales
Subfamilia:
Arbust care ajunge până la 5 m înălţime; frunze ovate, serate, căzătoare; cu margini dinţate; flori albe grupate în cime corimbiforme; înflorirea: mai-
iunie; fructul drupă negricioasă.
Specie mezotrofă, xeromezofită-mezofită; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul gorunului, tufărişuri, rarişti şi margini de pădure.
Detalii...
Organe utilizate
Sikorska ş.a. () au identificat în extrasul obţinut din frunze următorii compuşi: luteolină, apigenină, crizoeriol 7-O-beta-glucosid; apigenin 7-O- alfa-
ramnosid (1 - 6) glucosid şi amentoflavone (biflavone).
În extractul obţinut din flori au fost identificaţi numai derivaţi ai flavonolilor: kaempferol şi quercetin 3-O-beta -galactozid; 3-O-beta-glucozid; 3-O-
a-ramnozid (1 - 6) beta-glucozid; 3-O-alfa-ramnozid (1>2) beta-glucozid.
Astringentă.
Importanţa
Utilizare
Medicină, umană, populară - uz intern: frunzele (decoctul) au acţiune contra inflamaţiilor
Recoltare
Fructe
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VIBURNUM OPULUS L.
Denumire populară: Călin
Clocoţei, Mălin, Păluşcă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Dipsacales
Subfamilia:
Arbust de 1,5-4 m înălţime; frunze lat ovate, trilobate, cu margini dinţate; flori albe grupate în cime corimbiforme, de 5-10 cm diametrul; înflorirea:
mai-iunie; fructul drupă sferică, roşie.
Specie mezotrofă, mezohigrofită; frecventă în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, zăvoaie, margini de pădure.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizezază florile şi scoarţa uscată.
Principalii componenţi chimici identificaţi în scoarţa de pe ramuri sunt: glucidele, pectinele, proteinele (8,6 %), taninurile (catechine, epicatechine),
hidrochinona, răşinile, glucozidele, acizii (acid clorogenic, acid citric, acid malic), antocianii, cumarinele (scopoletină, esculetină), triterpenele
(alfa- şi beta-amirină) şi acidul baldrianic.
În plante s-a detrminat prezenţa glicozidellor fenolice (arbutină), alcaloizi (scopolină)
În flori s-a determinat prezenţa flavonolilor (astragalin) iar în fructe s-a identificat: saponine (paeonisid), pigmenţi (quercetin-glicozid), pectine (5,0
%), taninuri (3,0 %), steroli (beta-sitosterol), acizi fenolici (acid clorogenic, acid cinamic), triterpene (acid ursolic) şi acizi alifatici (acid valerianic).
Extractele obţinute din frunze şi fructe au proprietăţi antispasmodice, astringente şi laxative.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Extractele din scoarţă au acţiune antispasmodică iar prezenţa scopoletinei determină acţiunea sedativă asupra uterului, crampelor menstruale,
colicilor etc. Relaxarea musculară îmbunătăţeşte ciculaţia şi reduce pesiunea sangvină.Coaja de Călin se foloseşte în industria de medicamente la
prepararea unor extracte cu acţiune calmantă şi homeostatică. Intern se foloseşte ca astringent, sedativ sau antidismenoreic.
Industrie - florile şi fructele sunt utilizate în industria farmaceutică;
Medicină, umană, populară - uz intern scoarţa are acţiune sedativă, cardiotonică, astringentă;
Medicină veterinară - uz intern tratarea pierderilor de sânge;
Recoltare
Scoarta de la ramuri si tulpini tinere, prin decojiri inelare cu cutite speciale, in aprilie-mai
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VICIA FABA L.
Denumire populară: Bob
Baclale, Boabă, Bombă, Bonă, Cochie, Favă, Păsule
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Subfamilia:
Este o plantă erbacee, anuală; tulpină dreaptă, glabră de 40-125 cm înălţime; frunzele paripenat compuse, cu 2-3 perechi de foliole mari, eliptice;
flori mari, albe cu pete negre pe 2 petale, grupate câte 2-4 în racem; înflorirea: mai-iulie; fructul păstaie alungită, umflată, de 10 cm lungime, la
maturitate neagră, cu 3-5 seminţe turtite.
Specie puţin pretenţioasă faţă de căldură; cultivată, alimentară şi furajeră.
Organe utilizate
Seminţele verzi au un conţinut de 82 % apă, 10,0 % glucide, 5,4 % proteine, 0,3 % lipide şi 6,5 % fibre.
În 100 g seminţe s-a determinat următorul conţinut de vitamine: 28,0 mg acid ascorbic, 1,8 mg nicotinamidă, 0,30 mg tiamină şi 0,20 mg
riboflavină.
În cazul substanţelor minerale s-a constatat că 100 g seminţe conţin: 210 mg potasiu, 105 mg fosfor, 27 mg sulf, 24 mg calciu, 18 mg magneziu, 4
mg sodiu, 1 mg fier şi 0,4 mg cupru.
Seminţele uscate au un conţinut mare de glucide: 28,1 – 48,6 % sub. uscată, amidon, 0,2 – 5,23 % zaharoză şi cantităţi mai mici de glucoză,
fructoză, stahioză, verbascoză şi rafinoză (Bodea, 1984).
Conţinutul de proteină din seminţe variază între 26,50 şi 31,21 %, principalele fracţiuni fiind reprezentate de globuline, albumine şi gluteline.
Conţinutul total de lipide este în medie de 20,3 % sub. uscată, acestea fiind alcătuite din 41,4 % acid linoleic, 30,6 % acid oleic şi 48,4 % acid
palmitic (Bodea, 1984).
Dintre acizii organici a fost determinată prezenţa acizilor malic şi citric, iar dintre acizii fenolici, a acizilor p-cumaric şi ferulic.
Conţinutul în substanţe minerale a seminţelor variază între 2,5 şi 4,1 %.
.
Extractele obţinute din seminţa au acţiune diuretică.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Seminţele verzi au o valoare energetică de 268 kJ/ 100 g şi sunt apreciate pentru conţinutul lor în proteină vegetală, vitamine şi substanţe minerale
În Egipt s-a folosit făină din boabe decorticate de Vicia faba pentru a îmbogăţi din punct de vedere nutritiv făina de grâu pentru fabricarea
specialităţii de panificaţie numită pâine "Balady". S-a constat o creştere a aminoacizilor esenţiali, mai puţin metionină, al cărei nivel a scăzut. S-a
constat că la doze mai mari de făină din boabe decorticate de Vicia faba se produce o scădere a diametrului şi greutăţii pâinii. La adăugarea a mai
mult de 10 % făină din boabe decorticate de Vicia faba în amestec cu făină de grâu creşte acceptabilitatea produsului la consumatori.
Dietă bazată pe Vicia faba scade nivelul colesterolului. Mecanismul nu este cunoscut, dar s-a emis ipoteza conform căreia efectul
hipocolesterolemic se bazează pe creşterea nivelului de glucagon şi micşorarea cantităţii de insulină.
Alimentaţie - seminţele sunt folosite în hrana omului sub formă de supe, piureuri, surogat de cafea;
Medicină, umană, populară - uz intern: părţile aeriene ale plantei au acţiune diuretică, se recomandă în litiaze renale, reumatism, tratarea colicilor
renale, uz extern - tratarea abceselor şi a amigdalitei;
Zootehnie - seminţele şi părţile din plantă ramase după recoltare se folosesc în hrana animalelor;
Recoltare
Flori, herba
fructe
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VINCA MINOR L.
Denumire populară: Saschiu
Barbanoc, Bănuţ, Brebenei, Caprafoi, Coada vânătorului, Cununiţă, Foaienfiu, Foaia în fir, Foi-foi,
Folonfiu, Iederă, Merişor, Perişor, Pervincă, Ponchiu, Sacfiu, Sacsău, Verdeaţă
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Familia: Apocynaceae
Subfamilia:
Plantă erbacee, perenă, de 15-20 cm înălţime; tulpina lignificată la bază; frunze lanceolat eliptice, glabre, pieloase, persistente; flori albastre-violete;
înflorirea: aprilie-iunie; fructul foliculă.
Specie heliofilă-sciadofilă, mezotrofă; sporadică în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, margini de pădure, tufărişuri.
Organe utilizate
În ţesuturile aeriene ale acestei specii a fost identificată prezenţa: glucidelor, aminoacizilor, taninurilor, beta-fitosterolului, acidului pirocatehic,
acidului cafeic, acidului p-hidroxibenzoic, acidului ursolic şi a substanţelor minerale.
Analizele efectuate au indicat prezenţa a circa 40 de alcaloizi (0,15 – 1,0 %), care au la bază structuri indolice. Dintre aceştia cel mai răspândit este
vincamina (0,05 – 0,1 %), un alcaloid de tip eburnan.
Au mai fost identificaţi următorii alcaloizi: chebracamină, 1,2-dehidroaspidospermină, desacetilacuamilină, dimetoxieburnamonină, eburnamină,
eburnamenină, eburnamonină, epipleiocarpamină-N4-oxid, epivincamină, ind-N-metilchebrancamina, izoeburnamina, N-metilaspidospermidina, N'-
metil-2-beta-16-beta-dihidroacuamicina, 11-metoxieburnamonina, metoximinovincina, 16-metoxivincadiformina, minovina, minovincina,
minovincinina, perivncina, picrinina, reserpină, vinactina, vincadiformina, vincadina, vincamidina, vincaminoreina, vincaminorina,
vincaminoridina, vincanorina, vincaridina, vincasina, vincatina, vincatrina, vincesina, vincina, vincorina, vinomina, vinorina, vinoxina, şi vintisina.
Dintre pigmenţi a fost identificată prezenţa flavonelor: kampferol-diglicozid, kampferol-3-ramnoglicozil-7-galactozid, kampferol-3-ramnoglucozil-
7-glucozid, quercetol-3-rutinozil-7-glucozid, quercetol-3-ramnoglucozil-7-glucozid şi a pigmenţilor carotenoizi.
Frunzele acestei plante conţin următorii aminoacizi liberi: aslanină, asparagină, arginină, acid aspartic, acid glutamic, glicină, histidină, izoleucină,
leucină, lizină, fenilalanină, prolină, serină, treonină, tirozină şi valină.
Extractele obţinute din această plantă au acţiune astringentă, sedativă, tonică şi hipotensivă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Efectul sedativ face posibilă utilizarea în stări nevoase şi isterie iar efectul astringent, în cazul menstruaţiilor excesive.
Prezenţa vincaminei care este vasodilatatoare, îmbunătăţeşte circulaţia periferică.
Medicină, umană, populară - uz intern: frunzele au efect hipotensiv, hemostatic, cicatrizant, laxativ;
Medicină veterinară - uz intern : tratarea hematuriei.
Recoltare
Herba, manual, cu cutite ascutite, in perioada de inflorire maxima (mai); se practica si o recoltare secundara in lunile august septembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VIOLA ODORATA L.
Denumire populară: Topraşi
Viorele, Violete, Călţunaşi, Cârligei, Cocoşei, Fiache, Floare domnească, Flori mărunte, Flori mărunţele,
Garoafe, Găurele, Giorele, Hioară, Hobridrag, Lemoie, Ligoace, Mereoare, Micsandre, Micşunele,
Nemţoaice, Sinboie, Tămâioare, Tămâioase, Toporaşi de pădure, Vioară, Vioară neagră, Viorele de casă,
Viorele de grădină, Viorele mirositoare, Viorele nerii, Viorică, Viorică mirositoare, Vioriţă, Zambile de câmp
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Violales
Familia: Violaceae
Subfamilia:
Plantă perenă, cu gros, articulat; tulpina aeriană scapiformă atinge 2,5-15 cm înălţime, având o rozetă de frunze la bază şi stoloni aerieni,
înrădăcinaţi la noduri; frunzele rotunde sau reniform-cordate, prevăzute cu stipele triunghiulare, scurt fimbriate; florile zigomorfe, mirositoare, cu
petale violet-închis, rar albe, sulfurii, roşcate sau albastre; petalele laterale sunt lanceolate, cea inferioară este pintenată; înfloreşte în martie-aprilie;
fructul – capsulă muchiată, verde sau purpurie.
Specie euritrofă, mezofilă, subtermofilă, frecventădin zona stepei până în etajul pădurilor de fag, prin zăvoaie, tufărişuri, lunci, pe marginea
pădurilor de foioase, prin poieni, de-a lungul cursurilor de apă.
Detalii...
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile, frunzele, florile şi seminţele uscate la umbră.
Principalii componenţi identificaţi în aceste organe sunt: saponine triterpenice, mucilagii, acidul ascorbic (260 mg/ 100 g), salicilatul de metil şi
glicozizii fenil-propenici cum este: violutozidul.
Rădăcinile de viorele conţin: metil salicilat, saponine (0,1 - 2,5 %) şi triacetoamine.
Frunzele conţin: kampferol, quercetină, acid salicilic, acid sinapic, acid enantic, acid ferulic, dihidroxicumarine (scopoletină), triterpene (fridelin),
hexenol, heptenol.
În flori s-a identificat: acid malic, sesquiterpene (zingiberenă), aldehide fenolice (piperonal, vanillină), tetraterpenoide (auroxantină, flavonxantină,
violaxantină), alcaloizi (viola-emetină). Florile conţin pigmenţi carotenoizi: beta-caroten, eloxantină, licopină, zeaxantină, luteină. Pigmenţii
flavonoizi din flori sunt reprezentaţi de: delfinidină, cianidină sa/ şi pelargonidina, mircetină, quercetină sau/şi kampferol, apigenină sau/ şi
luteolină, violantină, proantocianidine, violaquercetrină, violarutină, violină, vicenină 2, vitexin-mono-C-glucozid, saponarină şi saponaretină.
Florile albastru-violet conţin delfinidin 3-ramnoglucozid acilat cu acid p-cumaric (violanină), peonidin 3-glucozid (oxicoccianină), peonidin-3,5-
diglucozid (peonină).
Flavonolii sunt reprezentaţi de quercetin-3-rutinozid.
Cu ş.a. (1992) au analizat uleiurile volatile din frunzele de viorele în care au identificat un număr de 22 componenţi. Dintre aceştia ponderea au
deţinut-o acidul linoleic (29,00 %) şi (E,Z)-2,6-nonadienalul (12,00 %). Au urmat în ordinea concentraţiilor: acidul hexadecanoic (8,50 %), 2,6,11-
trimetildodecanul (5,00 %), 1-dodecanolul (4,50 %), (Z)-3-hexanolul (4,10 %), 2,4-dimetildodecanul (2,80 %), 2,7,11-trimetildodecanul (2,80 %),
2,5-heptadienolul (2,00 %), (E)_2-hexanolul (2,00 %), 1-hexadecenul (1,80 %), benzil alcoolul (1,50 %), 1-octodecenul (1,30 %), (Z)-3-hexenil
format (1,20 %), 3,4-dimetilheptan (1,00 %), 2,6-dimetiloctan (1,00 %). O proporţie mai mică de 1,0 % din totalul uleiurilor volatile, s-a determinat
în cazul următorilor componenţi: 1-eicosen, butil acetat, 2-hexenal, 7-octen-4-ol, 3-pentadecenal, 5.10-pentadecadienol.
Extractele, datorită prezenţei acidului salicilic, au proprietăţi antiseptice, dezinfectante, sedative, în timp ce prezenţa mucilagiilor le conferă un efect
purgative, expectorante şi laxartiv.
Extractele obţinute din planta întreagă au acţiune antiinflamatoare, diuretică, expectorantă şi laxativă.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Se utilizezază pentru tratarea bronşitelor, astmuli, tusei, cancerului tractului digestiv, indigestiilor, intoxicaţiilor, inflamaţiilor etc.
Extractele din rădăcină conţin alcaloidul violină care are acţiune purgativă.
Alte utilizări:
Uleiul volatil extras din florile acestei specii se utilizează pentru obţinerea de parfumuri fine şi pentru aromatizarea dulciurilor şi a băuturilor.
Siropul făcut din florile sale, culese înainte de a se ofili, ajută la vindecarea durerilor de gât şi a unor probleme respiratorii. Decoctul făcut din
rădăcina (recoltată toamna şi lăsată la uscat) are efecte laxative, iar ceaiul preparat din întreaga plantă se pare că este bun în tratarea afecţiunilor
digestive. Cele mai recente studii arată că toporaşul conţine acid acetilsalicilic, substanţă folosită de secole ca sedativ, în alinarea durerilor de orice
fel.
Vopsitorie: flori – pentru vopsitul în albastru.
Medicina umană (populară): rizom – ceai pentru tuse sau era dată copiilor mici să o roadă atunci când le creşteau dinţii; frunzele – puse pe răni
pentru grăbirea vindecării.
Obiceiuri: se credea că sporeşte farmecul celor ce o purtau, drept pentru care fetele o aduceau şi o sădeau acasă; este una dintre cele mai iubite şi
cântate flori de câmp.
Recoltare
Herba, cu secera, in lunile mai-iunie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VIOLA TICOLOR L.
Denumire populară: Toporaş
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Violales
Familia: Violaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Antiinflamatoare, expectorantă, emetică, cardiotonică, depurativă, diuretică, laxativă, sudorifică.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Infuziile sunt folosite pentru tratarea erupţiilor cutanate, hipertensiunii, febrei şi a stăriolor nervoase.
Recoltare
Herba, cu secera, in lunile mai-iunie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VIOLA x WITTROCKIANA Gams
Denumire populară: Panseluţă
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Violales
Familia: Violaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Se utilizează înscop tinctorial, florile recoltate spre sfârşitul perioadei de înflorire.
Florile conţin pigmenţi: violaxantin, auroxantin, flavoxantin, mircetin, quercetin, rutină, violanină, violantină, violaxantină şi zeaxantină.
Planta conţine: glucide (arabinoză, glucoză, galactoză, ramnoză, xiloză), mucilagii, tanin, metil salicilat, glicozizi (gaulterin), pigmenţi (izoorientin,
mirtilină A, orientină, peonidin, saponaretin, saponarin, vicenin-2, violaquercitrin, violeoxantinviolutozid) şi saponine
Importanţa
Utilizare
În funcţie de mordantul utilizat se poate colora lâna în nuanţe de galben închis, vernil, kaki şi cenuşiu. Astfel:
În cazul utilizării sulfatului de aluminiu şi potasiu ca mordant, a colorării cu extract din flori proaspete şi a retratării cu soluţie de bicromat de
potasiu se obţine o culoare galben închis.
Lâna mordată cu bicromat de potasiu, colorată cu extract din flori tinere şi retratată cu bicromat de potasiu se colorează în muştar deschis.
Fibrele mordate cu bicromat de potasiu şi vopsite cu extract din flori proaspete, se colorează în vernil deschis.
Fibrele mordate cu bicromat de potasiu, vopsite cu extract din flori proaspete şi retratate cu sulfat de aluminiu şi potasiu, se colorează în vernil.
Lâna mordată cu bicromat de potasiu, colorată cu extract din flori proaspete şi retratată cu sulfat de cupru, se colorează în kaki.
Lâna mordată cu bicromat de potasiu, colorată cu extract din flori proaspete şi retratată cu sulfat feros, se colorează în kaki închis.
Mordarea fibrelor cu sulfat de aluminiu şi potasiu, colorarea cu extract de flori proaspete şi mordarea cu sulfat feros detrmină realizarea unei culori
cenuşi.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VISCUM ALBUM L.
Denumire populară: Vâsc
Stoletnic, Văsc, Văsc de păr, Văsc de brad
Regnul: Plantae
Subclasa:
Ordinul: Santalales
Familia: Loranthaceae
Subfamilia:
Arbust mic, semiparazitpe ramuri, erect sau pendul cu haustori puternici; tulpina ramificată, scurtă, glabră, galben-cenuşie sau galben-verzuie cu
internodii îngroşate la bază; frunze simple, opuse, galben-verzui, groase, pieloase, alungit-obovate, liniare sau lanceolate, cu marginea întreagă,
persistente; flori mici, dioice; fructul – bacă albă-gălbuie.
Specie întâlnită pe arbori foioşi din clasa Magnoliopsida (Populus, Salix, Carpinus, Betula, Alnus, Fagus, Quercus, Ulmus, Pyrus, Malus, Sorbus,
Cerasus, Prunus, Robinia, Acer, Aesculus, Rhamnus, Tilia, Fraxinus).
Organe utilizate
Se utilizează rămurelele cu frunze, recoltate înainte de formarea fructelor.
Frunzele de vâsc conţin ca principiu activ glicozizi ai hidrochinonei aşa cum este arbutozida şi derivaţii acesteia: pirozida, cafeoil-2-arbutozida,
vacciniina etc.
În frunze s-au mai identificat: glucide, hidrochinonă, saponozide sterolice (acid ursolic), glicozizi fenolici (arbutină).
Acizi fenolici: acid galic, acid chinic, acid cafeic şi glucozizi fenolici: 2-O-cafeoil-arbutină.
Catechine: epicatechină, galocatechine.
Pigmenţi: izoquercitrină, hiperozidă, beta-caroten, quercetină, avicularină.
Principalii componenţi identificaţi în ţesuturile acestei plante sunt: proteine (11,9 %), lipide (2,3 %), aminoacizi, rezine, saponine, terpene, alcaloizi,
glicozizi şi glicoproteine (lectine), acid gentisic (acid 2,5-dihidroxibenzen, lignine (syrinagresinol).
Acizi fenolici: acid cafeic, siringic, vanilic, sinapic, ferulic shikimic, protocatehic.
Amine: colină, acetilcolină, histamină, tiramină.
Pigmenţi: quercetol, quercetin-3-arabinozid, quercetin 3-ramnozid, luteină, alfa-caroten şi xantofilă.
Triterpene: acid betulinic, betulină, alfa- şi beta-amirină.
Derivaţi lignanici: siringină, siringozidă, sirinarezinol, siringarezinol-mono-O-glucozid, siringenin-4'-O-glucozid, viscină, viscotoxină, şi
eleuterozidă.
Rezinele conţin: alcool cerilic, lupeol, acid oleanolic şi beta-amirină.
Extractele au proprietăţi antispasmotice, diuretice, narcotice, tonice, citostatice şi hipotensive de lungă durată, detrminată de o vasodilataţie.
Importanţa
Medicinala
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea arteriosclerozei, hipertensiunii, leucorei, menopauzei, albuminuriei şi a edemelor. Prezenţa viscotoxinei
conferă extractelor şi o acţiune anticancerigenă.
Se folosesc sub formă de macerate la rece şi infuzii.
Datorită faptului că Viscum album a fost utilizat de-a lungul timpului în tratamentul diabetului datorită capacităţii sale de a mări producţia de
insulină, această plantă poate fi utilizată pentru obţinerea de suplimente nutritive şi produse destinate bolnavilor de diabet Extractul în metanol din
Viscum album, crescut într-un lămâi şi recoltat vara, are un potenţial antioxidant ridicat, demonstrat prin efectul inhibitor pe care îl manifestă asupra
lipid peroxidazei. Activitatea antioxidantă diferă în funcţie de copacul gazdă şi de perioada de recoltare.
Alte utilizări:
Medicina umană (populară): frunzele - ceai pentru astm, tuberculoză, emfizem pulmonar; în amestec cu alte specii – contra hipertensiunii; frunzele,
fructele – în băi de tratare a reumatismului.
Medicina veterinară (populară ): planta – dată animalelor pentru a se îngrăşa.
Obiceiuri: planta pusă în casă în ciclul sărbătorilor de iarnă pentru a aduce noroc; folosită de podgoreni pentru a colora ţuica în galben.
Recoltare
Ramuri tinere acoperite cu frunze, manual, in perioada noiembrie-aprilie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VITEX AGNUS-CASTUS L.
Denumire populară: Mielărea.
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Verbenaceae
Subfamilia:
Arbust cu miros aromatic; tulpină de 1-3 m înălţime; frunzele opuse, peţiolate, palmat compuse, foliolele lanceolate sau îngust eliptice, verzi închise
pe faţa superioară şi cenuşiu tomentoase pe cea inferioară, cu margini întregi; flori palid violete sau liliachii (rar albe), dispuse în inflorescenţă
cimoasă; înflorirea: iulie-septembrie; fruct drupă globuloasă.
Specie xeromezofită; cultivată.
Organe utilizate
Frunzele acestei plante conţin:
Steroli: delta-3-cetosteroide, epitestosteron, 17-hidroxiprogesteron, progesteron, testosteron.
Pigmenţi: luteolin-3-glucozid, mircen, orientină, saponaretin.
Uleiuri volatile în care s-a evidenţiat prezenţa a 31 componenţi. Dintre aceştia, o xantitate mai mare s-a determinat în cazul 1,8-cineolului (50,90 %)
şi a sabinenului (10,90 %). Într-o proporţie mai mică s-au determinat: alfa-pinenul 9,00 %; terpinen-4-ol 4,90 %, p-cimenul 4,20 %, limonenul 2,50
%, alfa-terpineolul 2,30 %, mircenul 1,30 %, T-cadinolul 1,10 %, (E)-beta-farnesenul 1,10 % şi beta-pinenul 1,10 %. O cantitate mai mică de 1,0 %
din totalul uleiurilor volatile s-a detrminat pentru următorii componenţi: beta-cariofillen, alfa-terpinil acetat, cariofillen oxid, beta-fellandren, alfa-
tujen, spatulenol, allo-aromadendren, ascaridol, citronellol, p-cimen-8-ol, ledol, linalool, bornil acetat, beta-bourboben, gamma-cadien, camfen,
cuminaldehidă, gamma-elemen, germacren D şi alfa-gurjonen (Ekundayo ş.a., 1990).
Alţi componenţi idntificaţi în ţesuturile acestei plante sunt: oxizi monoterpenici (ascaridol), glicozizi piranici (aucubin – 0,4 %), glucozizi iridoizi
(agnusid – 0,3 – 0,6 %), monoterpene (aucubin, aucubozid, agnusid), alcooli monotrpenici (ledol).
Saden-Krhula ş.a. (1990) au identificat prezenţa delta 4,3-cetosteroizilor în frunzele şi florile acestei specii.
Fructele conţin: substanţe flavonoide (vitexină, izovitexină, castină, casticină, penduletină şi chrizofanol D), alcaloizi (viticină), monoterpene de tip
iridoidic (acubină, aucubozid şi agnusidă), uleiuri volatile (cineol, alfa-pinen şi beta-pinen).
Extractele din seminţe şi fructe au acţiune afrodisiacă, sedativă, oftalmică şi stomahică şi modifică balanţa hormonală în cazul femeilor.
Importanţa
Utilizare
Extractele alcoolice din fructe sunt recomandate în cazul ciclului menstrual neregulat, iar cele din frunze şi seminţe sunt folosite în cazul lactaţiei
insuficiente.
Medicină umană, populară - uz intern: frunzele conţin vitamina C.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: VITIS VINIFERA L.
Denumire populară: Viţa de vie
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rhamnales
Familia: Vitaceae
Subfamilia:
Este o plantă lemnoasă, liană, cu cârcei rampfpcaţi, coarde lungi, frunze palmate cu diferite tipuri de incizii, cu flori de regulă pe tipul 5,
hermafrodite, dispuse în raceme şi cu fructul o bacă mai mult sau mai puţin sferică.
Organe utilizate
Bacele conţin 0,68 % proteine, 0,28 % lipide şi 16,8 % glucide din care 7,28 % glucoză, 7,33 % fructoză şi 0,42 % zaharoză. În bace s-a mai
determinat 0,28 % pectine şi 3,00 mg/ 100 g beta-sitosterol.
Aciditatea totală a strugurilor este în medie de 1,15 % acid tartric şi este detrminată de prezenţa acidului tartric (530 mg/ 100 g), acidului malic (540
mg/ 100 g), aciduluicitric (23 mg/ 100 g), acidului succinic (88 mg/ 100 g), acidului fumaric (58 mg/ 100 g), acidului clorogenic (12 mg/ 100 g)şi a
acidului oxalic (8 mg/ 100 g).
Conţinutul în vitamine din 100 g bace variază în modul următor: 4,2 mg acid ascorbic, 0,23 mg nicotinamidă, 0,07 mg piridoxină, 0,06 mg acid
pantotenic, 0,05 mg tiamină şi 0,03 mg riboflavină.
Conţinutul în substanţe minerale variază între 0,40 şi 0,58 %. În 100 g bace s-au detrminat: 192,00 mg potasiu, 20,00 mg fosfor, 18,00 mg calciu,
9,00 mg magneziu, 2,00 mg clor, 1,90 mg sodiu, 0,51 mg fier, 0,07 mg mangan şi 0,06 mg cupru.
Vitis vinifera conţine în fructe pigmenţi clorofilieni, carotenoizi şi flavonoizi.
Conţinutul în pigmenţi carotenoizi din bacele a 14 soiuri de struguri variază între 8 şi 25 mg/100 g ţesut proaspăt (Razungles şi colab., 1987).
Conţinutul în pigmenţi antocianici în soiurile de struguri negri creşte pe parcursul perioadei de maturare, ajungând la 568 mg/kg pulpă proaspătă;
ponderea conţinutului o deţine compusul malvidin-3-glucozid care reprezintă 514 mg/kg pulpă.
Ribereau-Gayon (1983) a urmărit compoziţia antocianilor din diferite soiuri de viţă de vie, constatând următoarele:
- Malvidin-3-glucozidul este principalul pigment antocianic din struguri, reprezentând 36 % din cantitatea totală de pigmenţi. Alături de acest
pigment se găsesc derivaţi ai cianidinei, delfinidinei, petunidinei şi peonoidinei.
- Derivaţii monometilaţi şi antocianidin-diglucozizii predomină la speciile americane de viţă de vie.
- Diglucozidele sunt caracteristice pentru Vitis riparia, Vitis labrusca şi Vitis rupestris şi reprezintă un caracter care se transmite ereditar.
Flanzy şi colab. (1972) au determinat conţinutul de antociani din bacele mature a 9 soiuri de struguri cultivaţi în zona Bordeaux (mg/ 100 g),
constatând următoarele limite de variaţie: Aramon 471 mg, Cisnault 706 mg, Grenache 1.033 mg, Tempranillo 1.427 mg, Carignan 1.496 mg,
Mourvede 1.316 – 1.740 mg, Syrah 2.526 mg, Alicante Bouschet 4.402 mg şi Seibel 8.357 la care s-au determinat 7.815 mg.
Flavonolii au fost identificaţi în cantităţi mici în soiurile de struguri roşii şi sunt reprezentaţi de kampferol-3-glucozid, quercitin-3-glucozid,
quercitin-3-glucuronid şi mircetin-3-glucunonid (Ribereau-Gayon, 1964).
Flavan 3-olii sunt reprezentaţi de epigalocatechină 3-O-galat
Leucoantocianidinele sunt reprezentate de procianidină.
Extractele din frunze de viţă-de-vie au acţiune antihiperglicemică şi antioxidantă, datorită cantităţii de polifenoli pe care o conţine.
Importanţa
Alimentara
Utilizare
Extractul din seminţele strugurilor conţin polifenoli (inclusiv proantocianidine) care sunt cunoscui drept antioxidanţi. Printre multiplele
întrebuinţări, extractul din seminţe de struguri este folosit pentru acţiunea sa antibacteriană asupra unor bacterii din cavitatea bucală, care sunt
responsabile de formarea carilor dentare. Uleiul obţinut din seminţele strugurilor este folosit ca supliment nutritiv deoarece conţine un procent
ridicat de acid linoleic.
Alte utilizări:
Valoarea energetică a strugurilor este relativ scăzută: 303 kJ/ 100 g fruct, dar importanţa lor rezidă din conţinutul lor în acizi organici, glucide
solubile, vitamine şi substanţe minerale, care stimulează apetitul, digestia şi excreţia.
Recoltare
Fructe, frunze, samburi
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ZEA MAYS L.
Denumire populară: Porumb
Cucuruz, Păpuşoi, Călambuc, călambuchiu, Ciolomadă, Cocenaşi, Colibaş, Cucoriţă, Gârnişor, Mălai,
Păpuşe, Popuşoi, Porâmb, Penche, Tenchiu, Tengheri
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Subfamilia:
Plantă anuală, de talie înaltă (1,5-3 m); de la nodurile inferioare ale tulpinii pornesc rădăcini adventive coronare; tulpina prezintă 6-11 internoduri
pline; frunzele au limb lat, cu margini ondulate, ligula emarginată, ciliată, de 3-5 mm lungime; inflorescenţa bărbătească este dispusă în vârful
tulpinii iar cea femeiască este ştiuletele, protejată de numeroase hipsofile involucrale (pănuşi); stigmatele florii sunt filiforme, verzui sau roşietice,
formează "mătasea porumbului"; fruct cariopsă golaşă.
Cultivat în toată ţara, în diferite varietăţi; alimentară şi industrială.
Organe utilizate
Se utilizează cariopsele în scop alimentar şi stilele şi stigmatele în scop medicinal.
Cariopsele reprezintă organele în care se depozitează substanţele de rezervă, în care după Bîlteanu şi Bîrnaure (1986) se acumulează amidon (59,09
%), proteine (10,05 %), lipide (4,71 %) şi substanţe minerale (1,45 %).
Conţinutul lipidelor în acizi graşi este următorul: 9,52 % acid palmitic, urme de acid stearic, 26,19 % acid oleic, 54,76 % acid linoleic şi urme de
acid linolenic.
În cariopsele de porumb s-au determinat următoarele cantităţi de vitamine: 2,1 mg/ 100 g niacină, 0,29 mg/ 100 g tiamină, 0,11 mg/ 100 g
riboflavină, 0,4 mg/ 100 g piridoxină, 0,64 mg/ 100 g acid pantotenic, 0,026 mg/ 100 g acid folic, 0,1 mg/ 100 g alfa-tocoferol şi 0,006 mg/ 100 g
biotină.
Conţinutul de aminoacizi din 100 g cariopse variază astfel: 466 mg izoleucină, 1134 mg leucină, 311 mg lizină, 200 mg metionină, 85 mg cistină,
473 mg fenilalanină, 219 mg tirozină, 384 mg treonină, 64 mg triptofan, 507 mg valină, 482 mg arginină, 327 mg histidină, 685 mg alanină, 556 mg
acid aspartic, 1650 mg acid glutamic, 348 mg glicină, 1086 mg prolină şi 474 mg serină.
Conţinutul principalelor elemente minerale determinate în 100 g cariopse sunt: 300 mg potasiu, 245 mg fosfor, 1,4 mg zinc, 85 mg magneziu, 14,0
mg calciu, 2,8 mg fier, 5,5 mg sodiu, 0,5 mg mangan, 0,16 mg cupru, 0,02 mg cobalt, 0,51 mg flor, 0,03 mg seleniu şi 0,03 mg molibden.
Culoarea cariopselor se datorează următorilor pigmenţi: cianidin 3-glucozid, cianidin 3-galactozid, pelargonidin 3-glucozid, şi peonoidin 3-
glucozid, liberi sau acilaţi.
Stilele şi stigmatele cunoscute sub denumirea de mătasea porumbului conţin substanţe active reprezentate de substanţe flavonoide, saponine şi săruri
de potasiu. Alături de acestea se mai găsesc: glucide reducătoare, lipide, steroli (stigmasterol, beta-sitosterol), alantoină, taninuri, rezine, uleiuri
volatile şi vitamine.
Extractele din stile şi stigmate au acţiune diuretică, hemostată, colagogă, laxativă, hipoglicemiantă, vasodilatatoare (hipotensiv) şi antiinflamatoare.
Importanţa
Medicinala, alimentara, oleaginoasa
Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea litazei renale, insuficienţă cardiacă, gută, cistită.
Datorită faptului că siropul de porumb cu un procentaj de fructoză crescut, la fel ca şi zahărul obţinut din trestie de zahăr, este responsabil de
creşterea numărului de cazuri de obezitate şi de diabet,
Alte utilizări:
În alimentaţie se foloseşte sub diferite forme: mălai, boabe nemature fierte sau coapte, boabe mature fierte sau prăjite, uleiul din germeni este
energizant.
În industrie, din boabe (cariopsele) se fabrică amidonul, glucoza, alcoolul sanitar, uleiul comestibil, iar din tulpini se obţine celuloza.
S-a obţinut un preparat extrudat pentru copii pe bază de făină de porumb nixtamalizat şi de năut în raport de 21,2 : 78,8. Acesta are o bună
digestibilitate şi următoarea compoziţie: 20,07 % proteine, 5,7 % lipide şi 71,14 % glucide.
În medicina, umană, populară, mătasea (stigmatele florii) sub formă de infuzie se foloseşte ca adjuvant în cistite, afecţiuni ale sistemului
cardiovascular, disfuncţii hepatobiliare, hidropizie, litiază renală, reumatism, ateroscleroză, scăderea colesterolului. Pentru uz extern - se fac din
mămăligă fierbinte cataplasme pentru tratarea durerilor, junghiurilor, amigdalitei, crampelor stomacale, durerilor de ficat, iar cataplasmele din mălai
tratează umflăturile, plăgile, dermitele.
În medicina veterinară mătasea sub formă de infuzie se foloseşte pentru intensificarea excreţiei biliare şi a funcţiei renale.
Pentru apicultură, porumbul reprezintă o specie meliferă.
În zootehnie, porumbul se foloseşte în hrana animalelor sub formă de siloz, ca furaj grosier şi sub formă de boabe.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: ZIZIPHUS JUJUBA Mill.
Denumire populară: Măslin dobrogean
Sinonime ştiinţifice: Z. sativa Gärtn.
Regnul: Plantae
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rhamnales
Familia: Rhamnaceae
Subfamilia:
Arbust cu spini de 3 cm aşezaţi la baza frunzelor alterne, crenate şi cu 3 nervuri. Florile sunt mici, galbene, pe tipul 5. Fructul este drupă.
Organe utilizate
Plantele din această specie conţin: pigmenţi flavonoidici, saponine (jujubozid), triterpene (acidul betulinic şi betulina), alcaloizi peptidici: zizifina A,
mucronina A, amfibina B.
Alcaloizii peptidici au acţiune antifungică şi antibacteriană (pentru bacteriile grampozitive) iar triterpenele au efect antitumoral.
Extractele obţinute din frunze au acţiune expectorantă iar cele din fructele uscate au acţiune anticancerigenă, sedativă şi tonică. Extractele din
seminţe au efect hipnotic, narcotic, sedativ şi tonic.
Importanţa
Medicinala,
alimentara
Utilizare
Fructele se utilizează în caz de oboseală cronică, pierderea apetitului, diaree şi anemie iar seminţele sunt utilizate pentru tratarea palpitaţiilor,
insomniei şi a nervizităţii.
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: XANTHIUM ITALICUM Moretti
Denumire populară: Cornaci
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteaceae (Compositae)
Subfamilia:
Plantă anuală, aromatică; cu tulpină de 40-100 cm înălţime; frunzele alterne, ovat triunghiulare, 3-5 lobate, verzi şi aspre pe ambele feţe; florile
dispuse în antodii; înflorirea: iulie-septembrie; formaţiunea fructiferă elipsoidală la care lungimea depăşeşte de circa 2 ori lăţimea, acoperită de spini
denşi, viguroşi şi toţi sunt puternic uncinaţi, având 5-6 mm lungime.
Specie mezofită-mezohigrofită, subtermofită şi nitrofită; frecventă în zona de stepă-zona pădurilor de stejar, locuri ruderale şi cultivată.
Organe utilizate
Importanţa
Utilizare
Se utilizează în scop tinctorial organele aeriene. Recolltarea acestora se face la sfârşitul perioadei de înflorire sau la începutul celei de fructificare.
Extractele obţinute din organele aeriene se utilizează pentru vopsirea lânei. Ăn funcţie de mordantul folosit se pot obţine următoarele culori:
Culoare galbenă, în cazul în care mordarea durează 30 de minute iar mordantul este sulfatul de aluminiu şi potasiu sau bicromatul de potasiu.
Culoare kaki, dacă mordantul este sulfatul de aluminiu şi potasiu şi dacă în final se retratează cu o soiluţie de sulfat de cupru.
Culoare kaki închis, dacă mordantul este bicromat de potasiu şi retratarea se face cu sulfat de cupru (Chirilă ş.a., 1999).
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: XANTHIUM SPINOSUM L.
Denumire populară: Holeră
Asprică, Cătină, Corneci, Cornuţă, Dracilă, Ganofer, Ghimpe, Ghimpe tare, Lipici, Pălămidă, Scaiete
muscălesc, Scai, Scai muscălesc, Scai rusesc, scai tătăresc, Scăiete muscălesc, Schin, Spin, Spin alb, Spin de
holeră, Spin mocănesc, Spin muscălesc, Volbură mică
Regnul: Plantae
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:
Plantă anuală; rădăcină pivotantă; tulpina de 20-80 cm înălţime, ramificată de la bază, galbenă, pubescentă; frunzele trilobate, ovat lanceolate sau
rombice, cu margini întregi sau dinţate; alb tomentoase pe dos, la bază cu spini trifurcaţi; antodii bărbăteşti globuloase, de 5-6 mm diametru, dispuse
în vârful ramurilor, cele femeieşti dispuse câte 1-2 în axila frunzei, fiecare prezintă un involucru concrescut ce cuprinde 2 flori; involucrul
elipsoidal, are la vârf 2 rostruri drepte, iar pe laturi este acoperit de spini drepţi şi subţiri până la bază, cu vârf uncinat.
Specie xeromezofită-mezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul fagului, păşuni, locuri cultivate şi ruderale.
Organe utilizate
În scopuri medicinale se utilizează organele aeriene.
Principalii componenţi chimici identificaţi în această specie sunt: acizi organic, fenoli (acid cafeic, acid clorogenic), steroli (beta-sitosterol), taninuri
catechinice, saponine triterpenice, lactone sesquiterpenice (xantină, xantanolidă, xantinină), flavone.
Extractele au acţiune antidiabetică, diuretic, sedativă, antitumorală, cicatrizantă şi dezinfectantă.
Importanţa
Medicinala,
melifera
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea afecţiunilor căilor urinare şi sub formă de decoct, a adenomului de prostată.
În medicină, umană, populară se foloseşte partea aeriană a plantei pentru tratarea turbării, hipertiroidismului, diareei, prostatei şi litiazei renală.
Recoltare
Herba, recoltata cu sapa in iulie-septembrie
Fişa speciei
Denumire
Denumire ştiinţifică: YUCCA BACCATA FILAMENTOSA
Denumire populară: Yuca
Regnul: Plantae
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Agavaceae
Subfamilia:
Organe utilizate
Principalele substanţe active se găsesc în rădăcinile acestei plante.
Analizele efectuate la rădăcinile acestei specii au pus în evidenţă prezenţa următoarelor substanţe: proteine (9,4 ), lipide (2,3 %), tanin, vitamine
(acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamină), pigmenţi (beta-caroten, clorofilă), sapogenine steroidale (sarsapogenină şi tigogenină).
Antiinflamatoare, antivirală.
Importanţa
Toxica,
medicinala
Utilizare
Reprezintă o sursă importantă de fitosteroli.
Extractele se folosesc pentru tratarea artritei, reumatismului, gutei, prostatitei şi herpesului.
Recoltare
Flori, frunze, seminte

FISAplantelor//////http://www Plante-Medicinale

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

FISAplantelor//////http://www Plante-Medicinale

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

1.

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Alte specii de Achillea:

ACHILLEA DISTANS Waldst et Kit. ex Wild

ACHILLEA LEPTOPHYLLA Bieb

ACHILLEA OCROLEUCA Ehrh.

ACHILLEA SETACEA Waldst. et Kit.

Precauţii şi reacţii adverse

Alte specii de Aconitum:

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Alte specii de Begonia:

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Semifabricate: - produs condiţionat;

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse

Precauţii şi reacţii adverse