AFLA DESPRE TRECUT

EI, ANTICII …

Iordanes, Getica

- despre Daci –

"... ce mare placere, ca niste oameni viteji sa se indeletniceasca cu doctrinele filozofice,

cand mai aveau putin ragaz de razboaie. Puteai sa-l vezi pe unul cercetand poezia
cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta studiind cresterea si
scaderea lunii, pe celalalt observand eclipsele soarelui si cum, prin rotatia cerului, soarele
vrand sa atinga regiunea orientala, este dus inapoi spre regiunea occidentala..."

Strabon - Geografia, VII

- Despre Zamolxis

Astfel se spune ca un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la
filosof a obtinut oarecari informatii despre fenomenele ceresti, iar altele de la egipteni,
deoarece in peregrinarile sale ajunsese chiar si in Egipt. Intors in patrie, Zamolxis a dobandit
respectul carmuitorilor si al poporului, ca talmacitor al fenomenelor ceresti. In cele din urma,
a izbutit sa-l convinga pe rege sa si-l faca asociat la carmuire, ca pe un om avand insusirea de
a dezvlaui vointa zeilor. La inceput i s-a incredintat doar functia de sacerdot al celui mai
venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el insusi. Zamolxis si-a ales o anume
pestera, inaccesibila tuturor celorlalti oameni, si acolo isi petrecea viata, intalnindu-se rar cu
oamenii, afara de rege si de dregatorii lui. Regele il sustinea, vazand ca acum poporul i se
supune mult mai bucuros decat pana atunci, in credinta ca el isi da poruncile dupa povata
zeilor. Acest obicei s-a pastrat chiar pana in vremea noastra, intrucat ei au totdeauna un om de
atare alcatuire, care de fapt nu este decat un sfetnic al regelui, insa la geti este venerat ca zeu.
Tot astfel si muntele acesta a fost recunoscut sfant, si getii asa il numesc; numele lui,
Kogaion, era acelasi cu numele raului care curgea in preajma. Cand peste geti a domnit
Burebista, impotriva caruia se pregatise sa porneasca razboi divinul Caesar, functia aceasta
inalta o ocupa Deceneu. Asa sau altminteri, obiceiul pitagoreic de abtinere de la folosirea
animalelor ca hrana, introdus de Zamolxis, s-a mai pastrat.

Platon - Harmides
- Despre Zamolxis

"(Vorbeste Socrate:) - Bine, Harmides, am zis, la fel este acum si cu descantecul nostru. L-
am invatat acolo, in armata, de la unul din medicii traci ai lui Zamolxis, despre care se spune

1
ca ii face pe oameni nemuritori. Iar acel trac ma incredinta ca au dreptate confratii sai din
Helada sa sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxis, care-i regele nostru,
dovedeste, ca zeu ce este, ca tot asa cum nu se cuvine sa incercam a vindeca ochii fara sa fi
vindecat capul, nici sa tamaduim capul fara sa tinem seama de trup, cu atat mai mult nu
trebuie sa incercam a vindeca trupul fara a cauta sa tamaduim sufletul; pricina pentru care cele
mai multe boli nu se supun artei medicilor Heladei este ca ei nesocotesc intregul pe care s-ar
cuveni sa-l ingrijeasca, iar daca acestui intreg nu-i merge bine, nu poate sa-i mearga bine nici
partii. Asadar, zicea tracul meu, de la suflet pornesc cele rele si cele bune pentru corp, ca si
pentru omul intreg; de acolo purced acestea, asa cum din cap purced cele privitoare la vaz.
[...]

Sa presupunem ca, asa cum ne incredinteaza Kritias, care este aici de fata, ai si avea
intelepciune in tine si ai fi atat cat se cuvine de intelept, tu nu mai ai nevoie nici de
descantecele lui Zamolxis, nici de acelea ale lui Abaris Hyperboreul; voi fi insa nevoit sa-ti
dau numaidecat remediul impotriva durerii de cap."

Nota: Pentru a confrunta juxtapunerea pe care o face Platon intre Zamolxis si Abaris ne
lipsesc elemte esentiale, mitologic vorbind, cu privire la amandoi. Abaris era socotit un
magician care traia fara a se hrani si cutreiera Grecia zburand pe o sageata de aur, daruita de
zeul Apollon, ca sa vindece diferite molimi; singurul raport ar fi fost, deci, practicarea
medicinei, care la Abaris, spre deosebire de Zamolxis, se efectua pe calea miracolelor.

Fascinatia comorilor dace

Teritoriul Romaniei s-a bucurat din cele mai vechi timpuri de reputatia unui timut al aurului
si al comorilor, asa cum pentru spanioli erau pamanturile proaspat descoperite in America.
Aurul dacilor urmarit de romani in razboiul lui Traian echivaleaza cantitativ in traditia
transmisa cu aurul aztecilor. Catre comorile din Carpati si-au intors de-a lungul timpului ca
spre un teritoriu fabulos privirea multi aventuriei si amatori de imbogatiri subite. In Istoria
Bucurestilor, Iaon Ionescu Gion ne vorbeste de existenta unor harti rare care circula printre
capii ortodocsi ai bisericii constantinopolitane pe care ar fi fost insemnate manastirile la care
erau ingropate comori. Harta a ajutat la exploatarea sistematica a tezaurelor ascunse, care au
fost scoase din tara. De aici credinta calugarilor si patriarhilor greci ca din tarile romanesti
oricati bani s-ar lua se vor gasi in continuare altii. In plin secolul XVIII, domnitorul
Alexandru Ipsilanti lansa o campanie de sapaturi particulare cu conditia ca jumatate din
bunurile dezgropate sa revina domniei. Cat de mari au fost aceste comori, intrate de obicei in
alte maini decat cele romanesti, ne- o arata prima descoperire importanta din Transilvania din
1543, in albia raului Streiul, unde sunt descoperiti peste 400.000 de galbeni de aur cu efigia
lui Lysimach.

Sumer sau istoria de dincolo de istorie

Se stie ca, inaintea primei dinastii din Ur, Sumerul isi atribuia mii de ani de civilizatie
neintrerupta. Listele regale scrise candva in Babilon enumerau 10 regi inainte de Potop si 19
dinastii de la Potop pana la sfarsitul celei de a treia dinastii din Ur. Dupa alta lista, 8 regi

2
antediluvieni ar fi domnit in total 241200 de ani sau 456000 ani, calculele facandu-se in sars
sau cicluri de 360 de ani. Pe pamantul de langa Eufrat sumerienii intemeiaza orase ca Ur,
Umma, Nippur, Lagas pe care lupte sangeroase pentru suprematie le-au macinat lent.
Stramosii lor, scria Beroses in Babilon prin secolul III sau IV i.e.n., veneau dintr-o rasa de
monstri, jumatate oameni, jumatate pesti, iesiti din Golful Persic si care au adus e pamant
civilizatia. Pastori si agricultori, sumerienii au inventat sistemul de irigatii pentru a smulge
pamantul din ghearele secetei si a-l face sa produca mai mult. Comercianti abili, si-au
construit cu inteligenta bunastarea. Inceputul mileniului III i.e.n. ii gaseste cu temple
impunatoare ce dominau viata oraselor. Aici erau adorati, in sanctuarele impodobite cu
mozaicuri policrome, Inanna (Zeita Urukului) si Dumuzi sau Tammuz, iubitul ei divin,
pastorul zeificat. Institutiile administrative, legislatia (abundenta "codicelor" de legi o
dovedeste), arta - fusesera deja inventate. ca si scrisul pe placute de lut. Dupa 2800 i.e.n.
templele iau forme gigantice. Ele isi ridica terasele in forma piramidala a ziguratului pana la
inaltimi ametitoare. Apar cilindrii-pecete pentru a consemna si pecetlui tranzactiile
comerciale. Viata comerciala a Sumerului isi intinsese ramificatiile pana in Egipt si India.
Casele - patrulatere cu doua etaje - aveau dubla functie de locuinta si de cavou. Viii "locuiau"
deci laolalta cu defunctii, poate dintr-un sentiment de compasiune. Dupa moarte omul trecea
pentru sumerieni intr-o cumplita lume subpamanteana a tenebrelor si pulberii. Totusi, misterul
eternei reintoarceri, al perpetuei deveniri, incarnat de povestea perechii mitice Inanna-Dumuzi
crea o ciudata dualitate in sufletul sumerianului ingrozit de "casa pulberii" (groaza pe care
nimic nu a sugerat-o mai profund decat celebrul Ghilgames) dar traind si aspiratia renasterii.
Fara a avea un sens metafizic, moartea putea capata un inteles initiatic, asa cum s-a presuspus
dupa descoperirea Cimitirului regilor din Ur, datat 3500 i.e.n., unde, numarul mare de
persoane ingropate intr-un fast incredibil laolalta cu defunctul, a facut posibila ipoteza
"casatoriei mistice".

Iar viata, de o imensa tristete si lipsa de speranta, era guvernata de sfera zeilor organizati in
adevarate triade - si de aceea a demonilor. Oamenii, executanti ai vointei divine, traiau intr-un
politeism naturistic completat de artele magice destinate sa-i potoleasca pe demoni. Arta,
expresie a colectivitatii, este inca anonima si statica - scrie Sabatino Moscati in "Vechi imperii
ale Orientului" deoarece ca si in lumea egipteana aici este foarte greu sa intrevedem liniile
unei evolutii, estompate pe de alta parte si de timpul imens care ne desparte. Epopeea lui
Ghilgames, ecou al literaturii sumeriene, contine totusi o pecete personala - aceea a destinului
ce se povesteste pe sine insusi, a unui ipotetic Ghilgames, personaj si autor totodata.

Sumerienii - autorii civilizatiei cu orizontul cel mai practicist din vechime - au fost creatorii
unei arte "cerebrale", "intelegand prin aceasta prevalenta gandirii asupra impresiei".
Decaderea Sumerului a concis cu momentul cel mai fertil al artei sale, cand se scriu opere
istorice, cosmogonii, imnuri, texte epice prelucrate ulterior de tot Prientul. O putere vecina
ridicata amenintator profita de luptele dintre orasele sumeriene si de epuizarea Sumerului in
urma navalirilor succesive. Hammurabi, regele Babilonului, Il cucereste iar fiul acestuia, dupa
ce distruge Ur-ul, il va scoate din istorie.

3
 Colosseum -simbol al Romei antice
Dintre inestimabilele comori arheologice ale Romei, Colosseumul a incitat cel mai mult
imaginatia contemporanilor nostri, fiind evocat in pagini literare si aparand in numeroase
pelicule cinematografe.

Numele sau, indicand de fapt amfiteatrul Flavian, se trage de la gigantica statuie a lui Nero,
Colossus, situata in imediata sa apropiere. inceput de Vespasian in anul 72, a fost terminat de
fiul sau Titus in anul 80 cand 100 de zile de festivitati i-au marcat inaugurarea. Colosseumul
avea, pentru acele timpuri, o uriasa capacitate. El putea adaposti 50.000 de spectatori adunati
aici pentru a urmari spectacole, adesea foarte crude, dar care erau primite cu un deosebit
entuziasm. Acestea includeau lupte intre gladiatori - de obicei sclavi special antrenati -, lupte
cu animale salbatice fioroase aduse la Roma din cele mai indepartate colturi ale Imperiului si
chiar simulari de lupte navale, moment in care arena era umpluta cu apa. Colosseumul a fost,
de asemenea, locul martiriului multor credinciosi din primii ani ai crestinismului.

Cladirea este dovada neintrecutei indemanari tehnice si incredibilei inventivitati a

constructorilor romani. De exemplu exista un sistem de copertine care protejau spectatorii de
ploaie sau arsita soarelui. Fixate pe suporturi inalte, ele, mai exact ramasite ale lor, mai pot fi
vazute in unele portiuni. Amfiteatrul este rezultatul fuziunii a doua teatre care, in vechea
Grecie, reprezentau serii circulare de locuri ridicate de la scena. Rezultatul a fost crearea unui
inel eliptic, avand travertine de marmura inaltate pe patru nivele. Primele trei reprezentau
arcade cu jumatati de coloane in stil doric, ionic sau corintian intre ele. Nivelul de sus, mai
compact decat celelalte, era perforat de ferestre si decorat cu pilastri corintieni. Ca mai toate
constructiile de acest gen, Colosseumul a avut mult de suferit de pe urma ploilor sau
cutremurelor si chiar datorita oamenilor care nu s-au sfiit sa-i fure marmura, dandu-i alte
intrebuintari (sa fiu cinic si sa zic ca se vede cine ne-a romanizat pe noi si de ce se intampla ce
se intampla in Romania? Nu...).

Ingeniozitatea constructorilor a ramas insa evidenta. Intrarile si iesirile spectatorilor se

faceau rapid, fiind asigurate de 80 de deschideri create in acest scop la parter. Fiecare indica
sectorul si locul cautat de spectator, avand rezervari pentru diferite categorii sociale. Prima
dintre acestea era detinuta de rege si vestale. Galeria din varf era pentru oamenii obisnuiti si
femeile fara rang. Arena reprezenta un sistem complexcu subsoluri, diferite mecanisme si
coridoare de trecere pentru gladiatori si animalele salbatice. Drumul pana la statuia lui Nero,
colos de circa 30 m inaltime, este marcat de placi de marmura. Langa ea se afla Arcul lui
Constantin, ridicat in anul 312 de popor si senat, pentru a sarbatori victoria lui Maxentiu.
Aflat intr-o stare excelenta, arcul reprezinta numai una din numeroasele minuni in piatra care
inconjoara acest simbol al anticei Rome, numit Colosseum.

Constructorii piramidelor
Aparitia si dezvoltarea uneia dintre cele mai lungi civilizatii din istoria omenirii - este
marcata fara indoiala de Nil si desert. Nilul a jucat un rol primordial in viata oamenilor de
aici. In fiecare an, malul depozitat de fluviu pe terenurile inundabile fertiliza pamanturile,
permitand umplerea antrepozitelor regale cu grane. Conducatorul suprem - faraonul - zeificat

4
prin traditie, intretinea o ideologie religioasa, ale carei principii fundamentale s-au mentinut
vreme de trei milenii.

La randul sau, desertul constituia o bariera naturala impotriva invadatorilor iar climatul
uscat a permis prezervarea unor obiecte pana in zilele noastre, obiecte -demonstrand existenta
unei culturi intr-o continua imbogatire. Initial aici nu fusese decat o savana, populata de
gazele si strabatuta de vanatori. In urma uscarii acestor tinuturi, populatia s-a grupat pe
malurile Nilului. Initial au existat doua regate: Egiptul de Jos, cu importante centre
comerciale, si Egiptul de Sus. Cele doua tari s-au unit in jurul anului 3100 i.e.n. sub regele din
Sud, Narmer (sau Menes).

O parte importanta din averile faraonilor a fost consacrata inaltarii mormintelor acestora.
La inceput ele au fost din caramida, dar incepand cu cea de-a III a dinastie s-a trecut la
ridicarea piramidelor impunatoare de piatra. Acestea erau rezervate numai faraonilor si
personajelor de snage regal, iar nobilii isi construiau propriile mausolee cu peretii acoperiti de
hieroglife si adunand aici, ca si regii, importante obiecte de aur sau lapislazuli.

Numeroase piramide au fost construite in timpul inundatiilor, angajandu-se in acest scop si

taranii care nu mai puteau lucra la camp. Numai pentru piramida lui Keops (a IV-a dinastie)
au fost dislocate si transportate 2,3 milioane de blocuri de piatra de cate 2,3 tone fiecare.
Incepand din a VI-a dinastie, luptele pentru tron slabesc puterea imperiului, iar poporul
cunoaste mizeria si foametea, aceasta fiind o prima perioada intermediara.

Din a XI-a dinastie insa, Egiptul cunoaste o adevarata renastere. Se dezvolta cultura, arta
iar statul se bucura de recunoastere internationala. Este recucerita Nubia, dar din a XIII-a
dinstie delta Nilului este ocupata de populatia Hyscos si Egiptul cunoaste a doua perioada
intermediara. Alungarea invadatorilor din delta Nilului marcheaza o epoca de prosperitate fara
precedent. Frontierele Egiptului sunt cele din Imperiul Mijlociu si popoarele puternice le
devin aliati. Asiria si Babilonul platesc tribut iar faraonul Akhenaton incearca sa limiteze
puterea preotilor din Teba substituindu-se soarelui si cultivand o noua religie alaturi de sotia
sa Nefertiti si fiicele lor. Dupa moartea lui se revine la vechea religie restabilita de Ramses II
(vezi articolul de la Personalitati) supranumit "cel Mare". Imperiul va cunoaste insa a treia
perioada intermediara, va fi condus de principii libieni sau nubieni, va cadea in mainile
persilor, va fi cucerit de Alexandru cel Mare si, in cele din urma de romani. Cultura sa si mai
ales piramidele au ramas peste milenii imprastiind acelasi mister.

Eshatologia si cultul mortilor la egipteni

Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viata si se simteau
legati de viata de zi cu zi. In acelasi timp, insa, asa cum sublinia si Herodot in
Istoriile sale, ei credeau cu tarie in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de
mormant. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunostea o singura notiune
pentru a desemna cele "doua" vieti, respectiv ankh, care inseamna "viata".
Pentru egipteni, viata viitoare nu reprezenta altceva decat o continuare a vietii
de pe pamant. Singura deosebire intre cele doua stadii ale vietii era aceea ca
mortii locuiau undeva in Apus, Imentet, pe cand cei vii traiau in rasarit, pe Nil.
Mortii erau "poporul Apusului", Imentiu.

5
In pofida abundentei documentelor scrise si nescrise, cercetatorii sunt, totusi,
foarte divizati atunci cand incearca sa explice conceptia egipteana despre suflet
si nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul ca, in
atatea milenii de istorie, credintele si practicile religioase egiptene au cunoscut
o evolutie consecventa, asa incat nu se poate vorbi despre o conceptie limpede
si unitara cu privire la suflet si viata viitoare.

a.Conceptia despre suflet

In genere, din cercetarile intreprinse de multi egiptologi pare sa reiese faptul

ca, pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si personalitatea pe care
noi, crestinii, obisnuim sa le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul
era scindat, comportand o serie de "suflete" care, in sine, nu erau decat
aspecte, componente sau subdiviziuni ale activitatii spirituale ale omului in
general. Fiecare dintre aceste "suflete" sau subdiviziuni avea o denumire
proprie.

1.Ba sau Bai reprezenta "sufletul" propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul
pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, in general,
ca o "putere", ca o "capacitate" a omului. Dupa moartea trupului, ba il
paraseste pe om sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi legatura
dintre cel raposat din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua si alte
chipuri, cum ar fi, de pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia vechilor
egipteni era tot o pasare.

2.Ka, a doua subdiviziune a activitatii spirituale, constituie, dupa parerea unor

cercetatori, un fel de "dublu", de "chip invizibil" al omului, iar dupa altii o
reminiscenta a conceptului de totem primitiv. Insa, cea mai plauzibila parere
este aceea potrivit careia ka reprezinta un principiu vital strans legat de trup,
care dupa moarte nu paraseste corpul, asemenea lui ba, ci coboara in mormant,
pastrandu-se atat timp cat se pastreaza trupul. Din credinta existentei unui ka
legat de trup a luat nastere preocuparea deosebita a egiptenilor pentru
mumificari si piramide, ca morminte durabile. In eventualitatea ca, totusi,
trupul ar fi suferit dupa imbalsamare vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa
faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru a oferi posibilitatea lui ka
sa locuiasca in ele. In plus, ka trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru a nu
veni ca strigoi printre cei vii.

3.Ran reprezenta, de asemenea, o existenta reala de sine, sub forma numelui

celui decedat, nume ce trebuia pastrat cat mai mult timp cu putinta pe pamant
in memoria descendentilor si pe pietrele funerare. A sterge numele unui raposat
de pe mormantul sau echivala cu o mare crima.

4. Akh, ca ultima subdiviziune a activitatii spirituale, reprezenta inima, sediul

tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de
dupa moarte, inima defunctului era cantarita pe o balanta, spre a vedea daca a
savarsit mai multe fapte bune sau rele, daca se va numara printre cei buni sau
rai.

b. Destinul sufletului dupa moarte

Se presupune ca, la inceputurile istoriei egiptene, exista o conceptie destul de

grosolana despre eshatologie. Conform descoperirilor arheologice, in perioada
preistorica egiptenii isi ingropau mortii in pozitia numita "chircita", punand in
preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al
mortilor din acea perioada trebuia sa fi fost mormantul insusi. Incepand cu

6
dinastia a IV-a, insa, apare credinta potrivit careia sufletul celui decedat poate
parasi mormatul pe o perioada mai mult sau mai putin indelungata, ba chiar isi
poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum a aparut si credinta in existenta
unei lumi indepartate a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de
peripetii si primejdii. Pentru calauzirea sufletului spre aceasta lume s-au
compus acele Carti ale mortilor, veritabile ghiduri pentru lumea postuma.

In general, izvoarele provenite din diferite centre principale ale Egiptului antic
prezinta diverse variante privind destinul sufletului dupa moarte, in functie de
caracterul special al divinitatii locale. De pilda, la Memfis se credea ca sufletele
mortilor vor merge intr-un loc trist, spre Apus, in desertul Libiei; potrivit
teologiei heliopolitane, sufletele vor calatori fericite, impreune cu zeul Re, pe
barca aestuia, de asemenea spre Apus, iar la Abydos se credea ca intrarea in
lumea de dincolo se afla la apus de acel oras, acolo unde barca Soarelui
disparea in fiecare seara, in imparatia mortilor, printr-o crapatura a muntelui.

Versiunea eshatologica predominanta, insa, in tot Egiptul a fost cea osiriana.

Potrivit acesteia, regele defunct si, mai tarziu, fiecare raposat se identifica dupa
moarte cu Osiris si primeste o noua viata. Asemenea vietii plantelor care se
reinnoieste in fiecare an, tot la fel se reinnoieste si viata lui Osiris si, totodata,
si a defunctului transformat in Osiris. Astfel, intr-un text din sarcofage se
spune: "Eu traiesc, eu mor, eu sunt Osiris � Eu traiesc, eu mor, eu sunt orzul;
eu nu dispar". Dupa cum Osiris, dupa moartea sa, a fost declarat drept si a
primit demnitatea sa de rege in lumea subpamanteana, tot la fel regele defunct
este "justificat", "indreptat", iar urmasul sau apare ca mostenitorul sau de
drept al lui Horus. Ulterior, fiecare defunct devine un Osiris si primeste epitetul
de "justificat": "Tu esti pe tronul lui Osiris, ca reprezentant al Celui dintai intre
cei aflati la Apus (respectiv Osiris). Impartaseste-te din puterea lui, primeste
coroana lui."

Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, Campiile lui
Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viata fericita, unde se bucurau de
conditii mult mai favorabile decat in viata de aici, intrucat fertilitatea Campiilor
lui Irau era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului, granele crescand mai
inalte decat omul si dand roade mai bogate.

Imparatia mortilor apare, insa, plasata in lumea subpamanteana, strabatuta de

Soare in timpul noptii. Aici persista tot felul de primejdii, iar scopul textelor din
Cartea mortilor este tocmai acela de a-l ajuta pe defunct sa le evite sau sa le
biruiasca. Exista drumuri gresite, care trebuie evitate, exista ape care trebuie
traversate cu ajutorul unui ghid, exista monstri ingrozitori, care pot fi biruiti cu
ajutorul unor formule magice. In acelasi timp, cel decedat trebuie sa cunoasca,
de pilda, numele monstrului, pentru a avea putere asupra lui, sau sa se
identifice cu o divinitate puternica sau alta, pentru a iesi biruitor. Este, deci,
evident faptul ca aici conceptiile si practicile magice joaca un rol deosebit. Luata
in sens strict, chiar si judecata lui Osiris face parte dintre aceste pericole. In
fata tribunalului lui Osiris si a celor 42 de judecatori ai sai, defunctul trebuia sa-
si sustina cauza, sa faca acea "confesiune negativa", sa-si dovedeasca
nevinovatia, pentru ca altfel era devorat indata de judecatori, de monstru sau
era obligat sa se intoarca pe pamant la o viata mizerabila, intrupandu-se chiar
in animale necurate.

c. Rituri de inmormantare

Eshatologia atat de bogata a vechilor egipteni avea un corespondent pe masura

in ceea ce priveste riturile de inmormantare. In perioada preistorica, vechii

7
egipteni isi ingropau mortii intr-un mod similar tuturor popoarelor cu o
civilizatie inferioara. Astfel, consemnam inmormantarile in pozitie "chircita",
cadavrul fiind culcat pe partea stanga, cel mai frecvent cu capul spre sud si cu
fata spre apus. In anumite cazuri, trupul defunctului era taiat in bucati si capul
asezat deoparte, pentru ca mortul sa nu devina periculos pentru cei vii, venind
printre ei ca strigoi. De retinut este faptul ca in acea perioada inca nu exista
practica mumificarii.

Insa, incepand chiar din perioada Regatului Vechi, a inceput sa se practice

tehnica mumificarii sau imbalsamarii cadavrelor, care avea sa devina in mod
treptat o adevarata arta. Acest procedeu demonstreaza, in primul rand, faptul
ca vechii egipteni considerau absolut necesara conservarea trupului. In viziunea
lor, viata viitoare nu era decat o continuare a celei de pe pamant, ea fiind, de
asemenea, legata de trup. Insusi Osiris, asa cum s-a vazut, n-a putut invia,
inainte ca trupul sau sa fi fost reconstituit din partile taiate si imprastiate in
urma luptei cu Seth.

Pregatirea mumiei incepea cu extragerea creierului si a viscerelor care,

impregnate cu parfumuri, se pastrau in patru urne. In locul inimii sau, uneori,
chiar pe mumie in dreptul inimii se punea un scarabeu, ca simbol al invierii si
reinnoirii, din argila sau dintr-o piatra dura, avand gravata o formula magica ce
pleda in favoarea raposatului, atunci cand acesta va ajunge in fata tribunalului
lui Osiris. Apoi, corpul era umplut cu produse rasinoase si aromate; in
continuare, i se reconstituia forma cu paie sau cu tampoane de stofa, dupa care
era tinut timp de 70 de zile intr-o solutie de carbonat de sodiu si, in fine,
infasurat � dupa spalare � in foarte multe panze de in imbibate intr-un ulei
aromat. In mainile mortului si intre benzile mumiei erau asezate texte sacre,
rugaciuni si mai ales Cartea mortilor care il ajuta sa invinga dificultatile
calatoriei in lumea cealalta si sa poata raspunde cum trebuie in fata judecatii lui
Osiris. In cele din urma, mumia era inchisa intr-un sicriu de lemn de forma
trupului. Acest sicriu era pictat in interior cu figuri si scene simbolice in culori,
avand si un text religios-funerar in hieroglife, iar in exterior era pictat cu
portretul celui decedat.

Tot la fel, mormintele in care erau asezate mumiile dispuneau de o serie de

desene si picturi pe peretii lor, incercand sa-l redea pe defunct si pe viitoarea sa
familie, inconjurati de slujitori si animale domestice. Probabil ca toate aceste
reprezentari vroiau sa creeze pentru cel decedat o atmosfera de viata si
ambianta similare celor de pe pamant.

In plus, incepand cu perioada Regatului Mediu, apare tot mai frecvent obiceiul
de a aseza in mormant langa mumie si anumite statuete din lemn, lut sau metal,
care-l reprezentau pe mort. Mai ales din perioada Regatului Nou devine tot mai
limpede ce rost aveau aceste statuete. Practic, ele se doreau sa fie un substitut
aal trupului celui decedat, in eventualitatea ca respectiva mumie n-ar fi fost
bine conservata, servind ca salas lui ka, fie ar fi reprezentat un slujitor in
mormant pentru defunct. Conceptia vechilor egipteni potrivit careia existenta
dupa moarte nu este decat o continuare a vietii actuale presupunea faptul ca
orice activitate, orice munca necesara in viata de pe pamant ramanea, de
asemenea, absolut necesara si in imparatia mortilor. Ogorul trebuie ingrijit,
semanat si recoltat pe mai departe si acolo, animalele trebuie ingrijite, iar hrana
pregatita. Iar pentru aceasta, mai ales cei bogati aveau nevoie si in imparatia
mortilor de ajutorul unor slujitori. Astfel, in capitolul 6 din Cartea mortilor
exista un loc in care un defunct constrange o asemenea figurina, numita
uschebti, prin intermediul unei formule magice, sa lucreze in locul sau.

8
Fireste, orice inmormantare presupunea un ceremonial cu totul special. De
retinut, intre altele, ar fi faptul ca preotul, imbracat intr-o blana de pantera,
atingea fata si gura mortului cu un topor si cu o foarfeca, in credinta ca acesta
ar redobandi puterea de a se misca si de a vorbi. La sfarsit, preotul sacrifica un
animal, inainte de a fi introdus cadavrul in mormant si de a inchide mormatul.

d. Mormintele

Inca din cele mai vechi timpuri, dar si mai tarziu, "locul de veci" pentru oamenii
simpli era o groapa obisnuita, nu prea adanca, sapata in nisip, sau o scobitura
intr-o stanca, astupata apoi cu o piatra mare, pentru a nu patrunde acolo
sacalii. Mormintele regale si nobiliare, in schimb, aveau inca din cele mai vechi
timpuri infatisarea unor adevarate fortarete cu peretii oblici spre centru,
purtand astazi denumirea araba de mastaba.

Intr-o astfel de mastaba, chiar deasupra mormantului, se afla o capela in care

se celebrau riturile funerare, mobilata cu o masa pentru ofrande; alaturi era o
stela pictata sau gravata, in dosul careia se afla "coridorul", zidit, continand
statuile defunctului. Acesta comunica � prin statuile care il reprezentau � cu
familia sa care, prin niste fierastruici mici, ii aduceau ofrande si fumul de
tamaie. Capela era decorata cu scene pictate sau sculptate in basorelief,
reprezentand diferite activitati din viata care, pe cale magica, il mentineau pe
cel raposat "in viata". Mastabele erau grupate, regulat, in jurul piramidei
faraonului. O mastaba a unui defunct foarte bogat putea avea si alte incaperi,
comunicand intre ele prin diferite coridoare. Un alt tip, mai evoluat de
morminte, aparut in timpul dinastiei a III-a, il reprezenta piramida in trepte,
care aminteste � ca aspect � de ziguratul babilonian sau de piramidele in
trepte ale aztecilor si mayasilor. Primul mormant de acest fel a fost construit de
vizirul si arhitectul Imhotep pentru regele Djoser, fondatorul dinastiei a III-a, la
Sakkara. Aceasta piramida, reprezentand o suprapunere in diferite etape peste
o mastaba patrata, are dimensiuni impresionante: laturile bazei dreptunghiulare
de 109 m si 121 m, iar inaltimea de 61 m.

In timpul dinastiei urmatoare au fost construite marile piramide de la El Giseh,

inaltate pentru a adaposti mumiile a trei regi din dinastia a IV-a: Kheops,
Khefren si Mykerinos, dupa ortografia greceasca, Hufu, Hafra si Menkaura, dupa
denumirea egipteana. Piramida construita de Kheops si considerata una dintre
"cele sapte minuni ale lumii antice" are o inaltime de 137 de metri, aceea a lui
Khefren de 136 m si cea a lui Mykerinos de numai 62 m. constructia acestor
monumente presupune eforturi si o imaginatie incredibile. De pilda, gigantica
opera de constructie a marii piramide a lui Kheops a durat 30 de ani, timp in
care, asa cum consemneaza Herodot in Istoriile sale, "au muncit fara
intrerupere cate o suta de mii de oameni". Blocurile de piatra � unele de 20 de
tone � au fost aduse la mari distante, pe tavalugi, pe sanii trase pe nisip sau
intre doua barci; ridicate cu ajutorul parghiilor si a unor puternice balansoare
de lemn, pe rampe si planuri inclinate, ele erau inaltate pe terase succesive de
pamant si caramida, terase inlaturate apoi, dupa terminarea constructiei.

Incepand cu dinastia a XVIII-a, insa, datorita faptului ca jefuitorii de morminte

incepusera sa opereze intr-un mod din ce in ce mai ingrijorator, faraonii au
adoptat tipul de mormant complet subteran, cu mai multe incaperi, sapate in
pereti de stanca, in asa numita Vale a Regilor, la vest de orasul Teba. Aceste
sapaturi erau foarte adanci, trecand de 100 de metri, si aveau peretii decorati
cu diferite scene si texte ce prezentau viata regelui defunct in lumea de dincolo.
In aceasta perioada, templele funerare erau construite departe de aceste

9
morminte, respectiv in apropierea Nilului, unde erau aduse si sacrificiile
funerare.

Descpoeriri arheologice -armuri romane

Cel mai mare depozit de armuri romane descoperit in Marea Britanie in ultimii 40 de ani, a
fost adus la lumina recent, la Carlisle, unde s-a aflat fortul roman Luguvallium, la capatul
vestic al Zidului lui Adrian, scrie revista Archeology.

In depozitul de armuri a fost gasita si o aparatoare de umar care - afirma Thom Richardson,
Custode al Oriental and European Armour at the Royal Armouries - poate fi "o piesa cruciala
pentru intelegerea modului in care erau construite armurile in acea vreme". Pina in prezent,
explica specialistul, au mai fost descoperite astfel de elemente de armura, dar
modul de confectionare al ansamblului nu a fost clarificat.

Aparatoarea de umar este alcatuita din solzi de fier, prinsi impreuna cu fire de bronz si
seamana foarte mult cu cea infatisata intr-o statuie a unui legionar roman descoperita la Alba
Iulia, fosta colonie Apulum.

Legionarul de la Alba Iulia poarta o combinatie de platosa si armura cu solzi, cu aparatori de

brate laminate, asemanatoare cu alte piese descoperite la Carlisle. Platosa era prinsa de trup de
obicei cu benzi interioare de piele, in timp ce camasa de zale era asigurata cu mai multe fire
de metal, infasurate impreuna.

Depozitul de armuri de la Carlisle a fost descoperit intr-o cladire care a fost probabil atelierul
unui armurier, in partea de nord a fortului Luguvallium. Richardson a mai precizat ca spera ca
datorita locului mai uscat in care au fost gasite armurile sa se fi pastrat benzile interioare de
piele, care sa ofere mai multe date despre articulatiile placilor de metal.
Legaturile de piele s-au distrus la cele mai multe elemente de armura, din orice perioada.

Potrivit estimarilor specialistilor, armurile de la Carlisle dateaza din anii 120 - 130 d.H.. In
iunie 122, imparatul Adrian, insotit de cavaleria grea si membri ai elitei Garzii Pretoriene, a
vizitat Britania, in cadrul turului granitelor de nord ale imperiului. Atunci el a decis
constructia zidului, ca limita a jurisdictiei civile romane.

10
 "Ganditorul" de la Hamangia si Piramida lui Keops
Una dintre capodoperele culturilor neolitice si eneolitice (epoca pietrei slefuite) de pe
teritorul tarii noaste este celebra staueta "Ganditorul", apartinand Culturii Hamangia (mileniul
IV i.e.n.) - descoperita, impreuna cu perechea sa feminina, langa Cernavoda.

Ca vechime, "Ganditorul" precede Piramida lui Keops (a carei constructie a inceput, se

pare, in prima jumatate a mileniului III i.e.n.). Poate ca pe multi ii surprinde aceasta alaturare
dintre o sculptura si un monument arhitectonic al altei civilizatii. Dar primul lucru care a atras
atentia la "Ganditor" a fost lungimea anormal de mare a gatului acelui barbat meditativ.
Raspunsul la intrebarea care ar fi putut fi talcul (daca exista unul) al acestui gat mai lung, se
leaga de forma geometrica pe care o formeaza bratele, umerii si capul. Este vorba de un
echilibru spatial de tip piramida cu baza patrata (unul din cele mai "stabile" si mai regulate
poliedre, dupa forma cubica). Astfel, forma superioara a corpului barbatului pare conceputa
dupa aceeasi "regula" (conceptie, viziune) dupa care a fost proeictata si Piramida lui Keops -
pentru care egiptologii folosesc sintagma "geometrie sacra". Practic, elementele superioare
ale trupului "Ganditorului" reprezinta o mini-piramida, sau, mergand pana la capat pe firul
acestei idei, o "mini-piramida a lui Keops". Pentru a face o comparatie care tine mai mult de
spiritualitatea celor doua opere, putem aminti ca Piramida lui Keops nu are "cap" (varf). De
ce? Poliedrul conceput de vechii egipteni trebuia sa respecte religia politeista a acelor
vremuri, care punea in fruntea panteonului zeul Soare (Ra). Razele luminoase, considerate a fi
sapientale si fertilizatoare, trebuiau sa patrunda prin varf spre interior, pe directia unei anume
camere secrete a Piramidei. Pe de alta parte, in sens opus, tot cu ajutorul razelor solare,
sufletul faraonului urma sa urce pana la zeul Ra si sa revina pentru o probabila reincarnare. La
"Ganditor", varful piramidal este, in deplina normalitate morfologica, capul. Numai ca acesta
are o dimensiune mai mica, pentru a se incadra perfect in forma piramidala si pentru ca
mainile sa cuprinda tamplele si nu sa sprijine barbia (o alta varianta a echilibrului acelei
pozitii).

Coincidenta? S-ar putea ca unii dintre cei ce citesc aceste randuri sa considere aceasta
comparatie drept pura speculatie. Dar sa nu ne desconsideram stramosii si sa acceptam ca
viziunea sculpturala a "artistului de la Hamangia" de acum sase milenii a fost similara celei a
proiectantilor Piramidei lui Keops. Inca un argument in acest sens: numeroase statuete datand
in mileniile IV-V-VI i.e.n., descoperite in Romania, au trasate pe tot corpul meridiane (linii_
intrerupte de puncet bizare. Specialistii au facut imediat o comparatie cu meridianele
energiilor vitale omenesti si acupuntura - ambele conceptii despre metabolism apartinand
vechilor chinezi. Este uluitor, dar se pare ca si in civiliaztiile stramosilor nostri existau aceste
preocupari (cunostinte) medical-filosofice.

Intre Babilon si Ninive

Lumea babiloniana si asiriana, intr-un cuvant civilizatia akkadiana, s-a contruit pe acel strat
de civilizatie fertil care a fost Sumerul, gigantizand tot ceea ce absorbise. Din babilon si pana
la Ninivve, mai bine de doua mii de ani, aproape orice opera arhitectonica, sculpturala,
picturala, a fost destinata parca in primul rand sa impresioneze si nu atat sa placa. Suntem
intr-o lume care traieste cu obsesia colosalului, acel colosal obligat parca sa umple vidul vietii
- viata terorizata cu ritualuri, de lupte cumplite, de o clima secetoasa, de inundatiile Tigrului si

11
Eufratului, de vanturi sufocante. Alaturi de zeii si ritualurile Sumerului, aici se infrunta zeii
semiti Marduk si Tiamat - emblema a insecuritatii si permanentelor dezchilibre. Dualitatea se
reflecta si plan moral si spiritual. Lumea reala nu putea fi decat un corespondent al uneia
celeste; orice obiect nu constituie decat o copie palida a unui model ceresc, prefigurand, la un
mod rudimentar, celebrul model platonician. Urmand exemplul fortelro cosmice, alchimistii
aspirau la transmutatia metalelor. Templele trebuiau si ele sa simbolizeze lumea si diviziunile
Universului iar magia nu constituia decat un mod neintrerupt de comunicatie dintre cele doua
lumi. Considerand ca elementele au un suflet, babilonienii operau un animism cu implicatii
metafizice. Sa intelegem ca la ei colosalul juca rolul superlativului, tinea locul abstractizarii.
Nu vom intalni de aceea aici efortul spre sistematizare a credintelor ci un efort al vietii reale
de a se suprapune, printro stranie metafizica a colosalului, celei divine, unui model celest.
Turnul Babel a dorit stergerea granitelor dintre contingent si transcendent pentru a realiza deci
comunicarea absoluta a unui flux de gandire uman cu divinul. Gradinile suspendate doreau o
modificare geografica rivalizand cu fortele zeiesti prin proiect si grandoare. Planul orasului
Ninive se considera proiectat dupa o "scriere cereasca", dupa omologul sau transcedental.

In aceasta lume bibliotecile cuprind totusi zeci de mii de tablite cu semne cuneiforme, se
rescrie, se copiaza, mai putin insa se creeaza, scarile si zidurile palatelor sunt gigantice, ca si
fortificatiile crenelate. Portile sunt monumentale; reprezentarile de animale au talii colosale;
basoreliefurile gigantice acopera peretii edificiilor; opulenta regala devine sufocanta. Palatele
lui Assurnasirpal, Asarhaddon, Assurbanipal, Sargon, Sennaserib au uluit pe arheologii
secolului 19. Descifrarea tablitelor a luminat apoi si enigma acestor mormane de lut: aflate
intr-o lupta pe viata si pe moarte, Babilonul si Asiria au reusit o sinteza care a consemnat
chiar dezastrul lor. Nici o lume nu a imortalizat vreodata cu atata sange rece in literatura si in
arta ei momentele sale de cruzime ca acesti obsedati de suprematie, contopire, dominatie. Arta
reflecta cruzimea cuceritorilor: de un realism bizar ea concureaza cu fotografia. "Tara
negustorilor" nu cunostea seninatatea. Arta si fastul, actele ei de cultura slujeau puterii
opulente si autoritar iar artistul nu insemna aproape nimic, fiind redus la postura de executant
anonim.

Imperiul Inca
Imperiul Inca, vast imperiu in Muntii Anzi din America de Sud, creat de catre
incasi, un popor bastinas american, in secolul al XV-lea si cucerit de catre
spanioli in secolul al XVI-lea. Incasii au construit o bogata si complexa
civilizatie care a stapanit peste noua milioane de oameni. Sistemul incas de
guvernare era unul dintre cele mai complexe organizatii politice dintre toate
popoarele americii. Cu toate ca incasii s-au lipsit de un limbaj scris si de faptul
ca nu cunosteau roata si bronzul, ei au realizat inovatii de inginerie fara seaman
in alte parti ale americii, intrecandu-le pana si pe cele europene. Au construit
structuri de piatra imense, au construit drumuri si poduri suspendate pentru a
putea traversa vaile inguste si abrupte ale muntilor Anzi. Incasii au cucerit un
mare numar de oameni din vecinatati. In timpul in care imperiul a ajus la
apogeul dezvoltarii sale, avea o suprafata mai mare de 906.000 km patrati.
Acest teritoriu a fost centralizat pe culmile Anzilor, insa s-a extins pana spre
Pacific si bazinul Amazonului. Centrul politic al imperiului era situat in Peru de
astazi si cuprindea parti din: ecuadorul de azi, Bolivia, nordul Chile, si nord-
vestul Argentinei. Teritorul includea platouri inalte cu iarba, jungle, deserturi si
vai fertile pe marginea raurilor.

12
Originea incasilor

Oamenii, cunoscuti mai tarziu ca incasi, erau organizati la inceput intr-un mic
grup razboinic care vorbea limba "Quechuana" si traiau langa lacul Titicaca in
sud-estul Perului, in secolul XII-XIII. Conform legendei incase, primul imparat
incas, Manco Capac, impreuna cu trei frati si patru surori au iesit din pamant,
din pesteri. In jurul anului 1200, Manco Capac conducea zece ayllus, sau
clanuri, de la lacul Titicaca nord catre valea fertila din Cusco. Incasii au cucerit
valea si au supus poporul. Au intemeiat orasul Cusco, capitala lor. Manco Capac
s-a casatorit cu una din surorile sale pentru a stabili dinastia regala. El si
succesorii sai au marit puterea imperiului prin casatorii, aliante si cucerirea
popoarelor vecine. In timpul domniei lui Viracocha Inca, al optalea imparat,
incasii stapaneau un teritoriu de 40km in jurul orasului Cusco. Incasii si-au
extins simtitor teritoriile dupa cucerirea Chancasilor, sub domnia fiului lui
Virachocha, Pachacuti Inca Yupanqui. El a reorganizat sistemul Inca social si
politic. Impreuna cu fiul sau, Topa Inca Yupanqui, a extins Imperiul de la nordul
Ecuadorului de astazi pana in centrul Chilelui. Acesti conducatori au adus
civilizatia incasa la apogeul dezvoltarii, au transformat capitala Cusco intr-un
centru incas de societate si guvern, au dezvoltat o religie de stat si au instaurat
un sistem administrativ pentru a putea controla largile vai si numerosii supusi.

Civilizatia Inca - Organizarea politica

Societatea incasilor a fost organizata strict, de la imparat si familia regala la

simplii tarani si oameni de rand. Imparatul era considerat descendent al zeului
soarelui, Inti, si conducea ca autoritate divina. Toata puterea statea in mainile
sale. Numai influenta obiceiurilor si frica de revolta contracarau puterea
imparatului. Imparatul alegea pe cei mai importanti administratori dintre fiii
sai. Urmatoara clasa sociala dupa imparat era aristrocratia, care cuprindea
descendenti si rude ale imparatilor. Acestia detineau cele mai importante
posturi din: guvernare, religie si armata. Nobilii dintre popoarele cucerite
faceau si ei parte din aristocratie si erau considerati "Incasi adoptati". Din
motive administrative, imperiul a fost impartit in mai multe organizatii,
cunoscute ca: "Cele patru suyus (sfert) ale lumii", cu capitala Cusco in centru.
Incasii si-au numit imperiul "Tahuatinsuyu", care insemna "Taramul celor patru
sferturi". Un suyu, Antisuyu se intindea la est de Cusco si continea vai adanci,
acoperite cu paduri, care se prelungeau pana la junglele bazinului Amazon.
Unele grupuri de indieni din aceasta regiune, nefiind impacate cu incasii dupa ce
fura cucerite, continuau sa-i atace pe incasi. Contisuyu continea toate
pamanturile de la vest de Cusco, pana la Arequipa. Collasuyu era cea mai mare
parte. Era situat la sud de Cusco si continea lacul Titicaca si regiunile din
Bolivia, Chile si Argentina. Chincosuyu continea toate pamanturile ramase din
nord de Cusco. Mai tarziu, incasii au impartit fiecare parte in unitati mai mici,
progresive, fiecare cu oficiali care supravegheau activitatile locuitorilor acestor
unitati. Fiecarui guvernator ii serveau inca zece guvernatori districti, fiecare
dominand peste un district de zece mii de tarani. Alt oficial, conducatorul unui
sat mare care domnea peste o suprafata mai mica, care continea aproximativ
1000 de tarani. La cel mai jos nivel de organizare, un oficial supraveghea un
grup de zece tarani. In total, pentru fiecare zece mii de tarani erau 1331 de
oficiali. Problemele de stat ale incasilor erau bine controlate. Intregi populatii
locale erau cateodata mutatein alte comunitati. Deseori, grupurile erau stabilite
in locuri unde era nevoie de oameni pentru agricultura si minerit. Uneori,
stabilirile reau motivete de catre stat. Plasarea vorbitorilor de Quechuana in
zonele noi cucerite, dezvantaja abilitatea grupurilor locale de a se uni impotriva
incasilor. Aceste restabiliri usurau modul de a raspandi ideile si cultra incasilor
si mai ales uniunia imperiului. Ca sa se poata dascurca cu aceste probleme,

13
guvernantii pastrau date stricte in legatura cu numarul populatiei, aurului,
pamanturilor, recoltelor si proiectele imperiului. Cum incasii nu cunosteau
scrisul, ei pastrau aceste date cu ajutorul quipului- o serie de fire inodate agtate
la numite intervale pe un alt fir lung. Prin varietatea culorilor, tipurile de fire
care le foloseau si spatiul dintre fire si noduri ei inregistrau datele. Dupa
cucerirea lor de catre spanioli, incasii si-au pierdut abilitatea de a citi quipusuri.

Cladiri publice

Cladirile publice ale incasilor au fost construite datorita unei taxe numita mit'a.
aceasta taxa constituia ca marea majoritate a incasilor sa munceasca pentru
construirea cladirilor publice in timpul unei parti a anului. Taxa muncii a
suportat constructii de scara mare, care necesitau un mare efort de munca,
cladiri cum ar fi: forturile, drumurile sau podurile. Construirea drumurilor era
importanta pentru stabilirea cominicatilor prin tot imperiul. Imparatii incasilor
au construit o retea de drumuri pavate cu piatra pe o distanta de 16000km.
Alergatori antrenati duceau mesajele, lucrand ca stafete, alergand o distanta de
400km pe zi. Pentru a traversa apele adanci ale raurilor, incasii au construit
poduri suspendate cu franghii, care uneori chiar depaseau 100 de metri in
lungime. Pentru a creste productia agriculturii, s-au construit terase de piatra in
trepte, pe ingustele si dificilele vai ale Anzilor. Alte impresionante cladiri ale
incasilor sunt maretele temple si palate, cum ar fi Templul Soarelui din orasul
Cusco, care era aproape complet din aur.

Societatea

Baza societatii incase era ayllu-ul, un fel de clan format din mai multe familii
care traiau impreuna, pe o suprafata limitata, si care isi imparteau pamantul,
animalele si recoltele. Ayllu-ul varia in marime, de la simple ferme de tarani, la
orase mari. Toata lumea apartinuea unui ayllu. Daca cineva se nastea intr-un
ayllu, acolo murea. Daca un barbat dintr-un ayllu nu era casatorit pana la varsta
de 20 de ani, conducatorul ayllu-ului ii alegea o sotie. Cei mai multi dintre incasi
erau fermieri care lucrau pamantul. Imparatul era stapanul tuturor teritoriilor
din imperiu. El conducea si repartiza ayllu-urile astfel incat o familie avea o
ferma. Viata de zi de zi a incasilor varia in functie de clasa sociala. Imparatul
locuia intr-un superb palat de aur si argint. Desi paturile sale erau create din
blana fina, el dormea pe podea, ca si oricare alt servitor sau supus de-al sau. Cu
toate ca avea mai multe sotii, ca sotie oficiala era recunoscuta sora sa. Familia
regala si nobilii erau scutiti de impozite si aveau numeroase privilegii. Insa,
viata taranilor era total diferita de cea imparatului si de cea a nobililor. Dupa ce,
la micul dejun bea o bautura specifica icasilor, chicha, un fel de bere facuta din
grau fermentat, toata familia lucra pana la amiaza pe camp. Taranii, si incasii
care nu erau nobili, aveau dreprul la o singura sotie. Imbracamintea incasilor
era foarte modesta, hainele imparatului nu erau foarte diferite fata de hainele
taranilor simpli.

Relgia

Dumnezeul suprem al incasilor era Virachocha, dar ei venerau si zeul soarelui,

Inti. Incasii mai credeau ca unele locuri si obiecte sunt sfinte, numindu-le
haucas. Un huaca putea fi un mare templu construit de oameni, un obiect gasit
in natura: undeal, etc.

14
Incasii mai credeau si zintr-o a doua viata si venerau spiritele stramosilor lor.
Trupurile si mormintele mortilor erau tratate ca haucas. Dupa moartea unui
incas familia sa mergea la inmormantare timp de opt zile si trebuiau sa poarte
haine negre timp de un an, iar femeile trebuiau sa-si taie in fiecare dimineata
cate o suvita de par. La unele sarbatori mai importante, sau la evenimente mai
importante se sacrificau animale si oameni.

Cucerirea de catre spanioli

In jurul anului 1493, in timpul cand Imperiul Inca era la apogeul dezvoltarii
sale, spaniolii apareau pe coastele Americii de Sud. La sfarsitul unui razboi civil
din imperiu, in anul 1532, spaniolul Francisco Pitzarro, a organizat o expeditie
impotriva imperiului. Profitand de faptul ca tocmai se terminase un crunt razboi
civil si de faptul ca incasii nu cunosteau caii, cu numai 180 de oameni, el
reuseste sa rapeasca regele Atahualpa, si sa nimiceasca garda sa personala, si
alti oameni nevinovati, in total aproximativ 10.000 de oameni. Incasii incearaca
sa-si rascumpere imparatul, insa, cu tot aurul si bogatiile oferite spaniolilor, nu
reusesc. In final, spaniolul, primind intariri si rapind si pe principalul general al
armatei, reuseste sa cucereasca capitala si, odata cu ea, aproape tot imperiul.
Insa, el nu reuseste sa gaseasca unul dintre cele mai stralucite si bogate orase
ale incasilor, Machu Picchu. Astazi, mai mult de 8 milioane de descendenti ai
imperiului, se gasesc pe fostile teritorii ale marelui imperiu.

Machu Pichu
Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortarete ascunse printre
piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaste adevaratul nume, ce
destinatie avea si de ce a fost parasita de bastinasi in secolul XVI, fara a fi atacata de
conchistadori. A scapat neobservata de europeni pana in secolul XX, cand a primit si numele
de Machu Pichu.

In secolul XII, enigmatica populatie ce-si spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast
teritoriul in nordul si vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridionala a
continentului - nu se stie nici acum cu precizie de unde. La fel de razboinici si necrutatori ca
aztecii, incasii au supus nu mai putin de 500 de alte etnii amerindiene. Nu s-au impus prin
cultura (nu cunosteau nici o scriere), ci printr-o temeinica, chiar spartana organizare social-
legislativa. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" constructiilor de drumuri pavate si de
cetati-fortarete (inclusiv in jungla) menite sa reziste vesnic in fata oricaui inamic. Capitala
incasilor, Cuzco, era -arhitectural- comparabila cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de
kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se afla cetatea Machu Pichu. Gasita abia in 1911,
aceasta citadela a fost conceputa ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri,
lemnul era o raritate si totul a fost durat in patra: terase, fotificatii, palate regale, locuinte
simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, caramizi, piete si un sofisticat sistem de parcele
agricole pentru cultura principala, porumbul. Totul se incadreaza intr-un plan urbanistic
aparent "intortocheat", menit sa deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural
impresionant si abia fotografiile facute din avion i-au pus in evidenta toate insusirile.

De fapt, ceea ce ii frapeaza cel mai mult pe cercetatorii istoriei amerindienilor este
incredibila coincidenta dintre opera mitica a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul
de incarcerare a Minotaurului, sau, in alta varianta, palatul-labirint al regelui cretan Minos din

15
Knossos). Labirintul Machu Pichu reflecta la randu-i simbolul vietii pline de meandre si in
care drumul nu duce niciodata inapoi, ci mereu inainte, spre moarte. Inspirat din spiralele
scoicilor (asa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau
egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotatia luptei cu
timpul, el este adevaratul prizonier.

Si inca o enigma: retelele de drumuri facute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km
de drumuri pavate (a doua, ca lungime, dupa reteaua romana de 90 de mii de km), inclusiv
poduri suspendate in zonele mlastinoase si nisipoase! De ce acest efort de taiere de
"autostrazi" in coastele anzilor, daca incasii nu au avut vehicule, necunoscand roata? Nu
lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km si locuri de odihna din 20 in 20 de km. Ideea utilizarii
drept piste de aterizare-decolare a fost avansata de foarte multi cercetatori, dar nu exista
dovezi credibile... nu inca.. (Vom mai gasi astfel de ipoteze si de situatii "bizare" si in alte
articole ale site-ului). Nici un drum special amenajat nu ducea catre Machu Pichu. Aceasta
enclava (probabil a preotilor, putand adaposti doar 500 de persoane) exista parca in afara
timpului si spatiului, ascunzand mistere ince de nepatruns.

Micenienii Iliadei
De mai bine de 3000 de ani, citind Iliada lui Homer, oamenii sunt fascinati inca de la
primul vers: "Canta-mi, zeita, mania ce-aprinse pe Achile Peleianul". Versiunea ultima,
terminata in secolul al VIII-lea i.e.n. a fost atribuita lui Homer supranumit "divinul". Cei mai
multi cercetatori ai epocii bronzului au studiat perioada din punct de vedere strict istoric si nu
pentru a elucida misterele Iliadei. Nici unul dintre acesti cercetatori nu au cantat cetatile
troiene din nord-estul Turciei de astazi, intariturile uriase ale cetatilor Micene, aurul sau
faimos, vasele de razboi, armele si limba celor de atunci. De fapt, Iliada este un fel de
"povestea celor doua orase", daca ar fi sa imprumutam un titlu din Charles Dickens. Unul
dintre orase era "Troia cea batuta de vanturi" dominand Dardanelele si celalalt Micene,
incarcat de aur si conducand coalitia greaca pana la portile Troiei. De cate ori este evocata in
Iliada aceasta cetate, ii este subliniata puterea. Chiar ruinele ei de astazi ii conserva un aer
majestuos, celebra poarta a zeilor deschizandu-ti parca o lume plina de maretie.

Cetatea Micene era un veritabil centru administrativ asa cum se vede din ruinele
sanctuarelor, a magazinelor, palatelor imperiale. In Iliada, Agamemnon, regele din Micene,
era conducatorul suprem al armatei grecesti. Istoric vorbind, cetatea sa domina Argolida si
controla comertul din Marea Egee. In cautarile sale, Schliemann a localizat o duzina de cetati
miceniene. Printre obiectele funerare gasite de acesta la Micene si expuse la muzeul
arheologic national din Atena figureaza o gravura miniaturala reprezentand un razboinic in
spatele unui scut amintindu-l pe acela purtat de eroul lui Hommer, Aiax. Un coif, asemanator
aceluia al lui Ulysse, are gravat un razboinic purtand jambiere de bronz si sabia cu maner de
argint frumos impodobit asa cum apar razboinicii in toate statuetele si gravurile gasite aici. Se
pare ca principii micenieni stransesera averi importante, iar cetatea era in acelasi timp un
important centru cultural. Au fost gasite multe masti mortuare printre care si cea pe care
Schliemann i-a atribuit-o lui Agamemnon, dar de o mare importanta sunt se pare cele 1200 de
tablete din Rylos, descoperite in 1939 de arheologul american Carl Blegen, asteptand sa fie
descifrate. Distrus complet in secolul V i.e.n. de Argosul vecin, Micene a jucat la randul sau
un rol important in distrugerea Troiei, cazand ulterior victima lacomiei vecinilor.

16
 Civilizatia Moche
O extraordinara descoperire arheologica, privitoare la Civilizatia Moche a fost facuta in
siteul Dos Cabezas din Peru. Dspre aceasta civilizatie, care a cunoscut inaintea incasilor
cateva secole de inflorire, se stiu foarte putine lucruri. Nu i se cunoaste nici originea, nici
destinul, de aceea o masca funerara de arama, admirabil conservata, a fost un pas important in
cercetarile care au urmat. Acest "bol" de metal care acum o mie cinci sute de ani a acoperit
fata unui om mort a dus la dezgroparea celor mai bogate morminte descoperite vreodata in
Peru.

Acesti "moche" se stabilisera in vaile fluviale de-a lungul coastelor peruane de nord intre
anii 100 si 800. Principalele lor surse de hrana erau agricultura si pescuitul. Erau constituiti
intr-un sistem ierarhic destul de strict si au construit canale, palate si temple. In ciuda absentei
unui sistem de scriere, ei au lasat multe dovezi ale gustului lor artistic: vase de ceramica,
tesaturi colorate, picturi murale, indraznet colorate, misterioase obiecte de aur, argint si arama.
intr-o regiune unde jefuitorii de morminte au devastat totul, vreme de patru secole, s-au gasit
inca trei locase funerare unde acestia n-au putut ajunge. In exterior fiecare camera mortuara
are o mica statuie de arama reprezentand ocupantul principal al mormantului. Studiindu-se
resturile scheletelor s-au gasit si trei adevarati "uriasi". fata de locuitorii obisnuiti care aveau
intre 1,47-1,67 m, acestia aveau intre 1,75-1,82 m si o varsta in jur de 22 de ani. Murisera
probabil la interval de o luna unul de altul si cercetatorii presupun ca sufereau de o boala
genetica ducand la alungirea oaselor.

Principalii ocupanti ai mormintelor erau insotiti de slujitori sacrificati, capete de lama,

urcioare si alte vase de ceramica, figurine de arama. Ei purtau masti, bastoane, sulite si alte
insemne ale puterii, iar vasele din jur aveau de multe ori forme fantastice de oameni sau
animale. Dominante erau imaginile liliecilor, importante simboluri Moche, care apar mai ales
acolo unde este vorba de sacrificii umane.

Masca funerara cu ornamentele ei de scoici, cea care a dus la descoperirea mormintelor,

apartinea fara indoiala unei persoane importante care asistase la ritualul sacrificiului. O
dovedesc armele gasite in mormantul sau, resturile tunicii pe care apare o silueta brodata
avand capul, mainile si picioarele aurite, bijuteriile si coifurile cu forme diferite.

Razboinic sau demnitar, omul cu masca reprezinta una dintre multele enigme ale unei
civilizatii apuse inainte de a-si dezvalui tainele.

Piramida lui Keops

Constitue piramida lui Kheops un mesaj peste veacuri asa cum ne sugera Diderot înca de
acum 200 de ani?

Piramida a fost construita în timpul dinastiei a IV-a (acum 4500-4700 de ani),si face parte din

17
complexul de la Giseh, oras egiptean situat in apropierea orasului Cairo. Alaturi de Marea
Piramida, din complex mai fac parte: piramidele lui Khefren si Mykerinos si Marele Sfinx.

Printre interesantele caracteristici ale Marii Piramide este situarea ei precisa fata de punctele
cardinale: laturile de N-S au o abatere de numai 2'28", cele de la V-E de 5'30" si respectiv
2'30".

Cel caruia i se atribuie deschiderea piramidei lui Kheops este fiul lui Harun al Rasid, califul
arab al-Mamum, care a adus la poalele piramidei, pe atunci inca placata cu stralucitoare placi
lustruite, o intreaga armata de cioplitori, arhitecti si forta de munca. Se spune ca intre placile
invelisului piramidei nu putea fi introdusa nici macar varful unei lame damaschinate. Scopul
califului era sa descopere tezaurul faraonilor, dar mai ales, armele inoxidabile, sticla
incasabila si alte minuni despre care se credea ca ar fi abundat in camera mortuara. Desi
Strabon spunea ca pentru a intra in piramida trebuia sa:"ridica lespedea de pe partea laterala a
piramidei, la o inaltime nu prea mare de sol, si sub ea ai sa dai de intrarea care duce la
mormant", lucrurile nu au fost atat de simple. Au durat luni de zile de munca asidua pana cand
au perforat in piramida un culoar de treizeci de metri.

Iar culoarul relizat ducea intr-un coridor ingust ce facea parte dintr-un adevarat labirint, care i-
a condus, pana la urma, la un sarcofag gol, din granit, asezat in camera mortuara. Unii
cronicari arabi afirmau insa ca sarcofagul continea "corpul unui barbat acoperit cu o cuirasa
de aur, incrustata cu diferite pietre pretioase; pe piept era asezata o sabie de o valoare
inestimabila, iar in apropierea capului se gasea un rubin cat un ou de gaina", iar altii ca ar fi
continut doar"un cadavru descompus de timp". Dar cei mai multi oameni de stiinta considera
aceste afirmatii nefondate. Una din ipotezele emise ar fi ca mormantul sa fi fost jefuit inca din
timpul construirii sale. Dar faptul ca ii lipsea capacul si ca nu existau urme de efractie in jur,
ar indica mai bine ca mormantul n-ar fi fost folosit niciodata.

Alti faraoni din dinastia a patra (2600-2480 i.C.) - Khefren si Mykerinos - si-au construit
piramide proprii, inconjurate, dupa modelul Marii Piramide, cu altele mai mici pentru sotii si
cu morminte destinate marilor dregatori.

Cele trei mari piramide seamana nu numai la infatisarea exterioara, dar si prin structura
interna, cel putin in ceea ce priveste culoarul descendent si camera subterana. In piramida lui
Kheops ea are o destinatie necunoscuta, in cea a lui Khefren serveste drept capela mortuara, la
fel ca si in piramida lui Snefru (intemeietorul dinastiei a V-a 2723-2563 i.C.), construita in
jurul anului 2600 i.C. Dar cea mai complicata arhitectura interioara, prin dispunerea complexa
a spatiului este tocmai Piramida lui Kheops.

Schema interiorului, aceeasi pentru cateva din cele mai importante piramide, ridica indoieli
serioase in ceea ce priveste parerea generala, dupa care ele ar fi monumente funerare inaltate
deasupra unui mic cavou si avand scopul de a proteja ramasitele pamantesti ale faraonului,
pentru ca spiritul (corpul astral) - Ka - sa nu paraseasca trupul. Pare bizara, astfel, lipsa de
inventivitate in gasirea unei solutii de inchidere a incaperilor mortuare, care se multumesc sa
copieze modelul celei mai vechi piramide, a lui Snefru; si cel mai curios este ca nu au zidit
macar culoarul catre camera mortuara.

Amplasarea intrarilor, pare de altfel dictata de considerente rituale, mai mult decat de ratiuni
de securitate. Inca de la prima piramida - de tip mastaba - construita in jurul anului 2700 i.C.

18
de Imhotep pentru faraonul Zoser, culoarele de acces si cele de iesire erau orientate spre
Steaua Polara

Ipoteza conform careia piramidele ar fi fost "observatoare astronomice perfectionate, cu

temperatura constanta, create in camera mortuara", nu sunt foarte reusite, locul neoferind
lucruri cu adevarat interesante.

Mai corecta pare totusi ideea piramide=monumente funerare extrem de fastuoase. Mai ales ca,
dupa vechile credinte egiptene (ipotetic), in lumea de dincolo muritorul ar fi putut lua cu el tot
confortul posibil: servitorii (sub forma unor statuete care, insuflandu-li-se viata, puteau sa-l
serveasca pe raposat), obiecte uzuale si de fast, sau alimente de cea mai buna calitate.

Conform estimarilor, construirea piramidelor ar fi costat foarte mult, dar numai in mormantul
din Valea Regilor a faraonului, nu foarte important, Tutankhamon, s-a descoperit o imensa
cantitate de obiecte pretioase: numai valoarea sicriului interior, facut in intregime din aur.
Daca acest rege, in timpul domniei caruia: decazuse credinta in zei, existau numeroase
conflicte interne, si alte catastrofe, valoarea tezaurului era atat de mare, dar la ceilalti faraoni,
mai bogati si mai puternici?

Un argument contra ipotezei mai sus numite este acela ca in nici o piramida nu s-au gasit
ramasitele pamantesti ale faraonului, nici chiar atunci cand se sconta pe prezenta lor.

Astfel, in Marea Piramida a disparut capacul sarcofagului, si nu sarcofagul in sine care este
din granit rosu. Sau poate nu a fost niciodata asezat la locul sau.

In piramida lui Khefren, in care a patruns, in 1818, se credea pentru prima data cineva, tot
printr-o deschizatura, Giovani Bathista Belzoni, desi mormantul era acoperit pe jumatatede o
placa grea de piatra, se gaseau inauntru cateva vase si o inscriptie araba care dovedea ca nu
Belzoni fusese primul. Dar camera mortuara era goala, iar sarcofagul cu greu ar fi putut fi
scos prin usa pe jumatate zidita, si nici nu existau urme de efractie.

Egiptologul Zaharie Gonem, directorul santierului arheologic din Saqqara a descoperit in

noiembrie 1953 o piramida noua, necunoscuta pana atunci, a unui faraon necunoscut. Pe
drumul pana la camera mortuara s-au gasit o multime de obiecte de cult si podoabe, cara ar fi
putut fi luate de jefuitorii de morminte care ar fi putut intra mai inainte in piramida, fapt ce a
intarit speranta descoperirii unui mormant nejefuit. Dupa cartusul din jurul semnelor
hieroglife parea sa fie vorba intr-adevar de un faraon: Sekemkhet. Culoarul principal se
termina in fata unui zid intact, in spatele caruia a aparut camera mortuara cu "un splendid
sarcofag alb din alabastru transparent, care stralucea ca soarele", care la prima vedere parea
un monolit. Pa acesta se mai vedeau inca resturi din "coroana de inmormantare". Dar, la
deschidere, s-a dovedit ca sarcofagul era gol.

Ipoteza inmormantarii simbolice in sarcofag doar a spiritului faraonului Ka, ridica numeroase
semne de intrebare, izvorate mai ales din interpretarea credintei vechi egiptene. Desi credinta
ca imbalsamarea se facea tocmai pentru a asigura existenta lui Ka, faptul ca invelisul fizic,
trupul, cu creierul, si organele interne depuse in "canope", este descompus morfologic,
inseamna ca nu poate exista nici Ka, trupul astral. Egiptologul ceh Lexa spune ca:"Afirmatia
lui Herodot, potrivit careia spiritul - in credinta vechilor egipteni - traieste cata vreme
cadravul ramane intact, este inexacta. Nu am gasit pana acum nici o referire in acest sens in

19
vechile texte egiptene. Ca existenta spiritului nu depinde de starea trupului lipsit de viata, ne-o
arata textul Pir.653..."

Dupa credinta vechilor egipteni, se putea ca spiritul sa fie insuflat, prin ritualuri magice, unei
statui, ce ar fi reprezentat persoana defuncta. Dovada o gasim pe peretele de nord al piramidei
lui Zoser, intr-o incapere de mici dimensiuni, "serdab", unde se afla statuia faraonului. De ce
atunci o piramida?

Sub piramida lui Zoser, in labirintul coridoarelor, se afla un basorelief ce-l reprezinta pe
faraon alergand. Este vorba probabil de reprezentarea artistica a sarbatorii "seda", initiata cu
prilejul comemorarii jubiliare a 30 de ani de domnie a unei dinastii, prilej cu care fiecare
faraon, dupa scurgerea "mandatului de functionare", trebuie sa faca dovada conditiei sale
fizice si a fertilitatii sale. In epoci mai vechi, faraonul care nu facea fata la probele respective
era suprimat. In timpul lui Zoser se renuntase la acest obicei.

Desi cei care "sponsorizau" construirea piramidelor, erau preotii, tot ei erau cei carora le era
supusa aprobarea construirii, si acceptau. De ce?

Pe masura ce Egiptul si istoria sa devin tot mai cunoscute, piramidele sunt considerate, pe
rand: un "bilant de piatra" al succeselor curtezanei Rhodopis", iubitii ei trebuind sa contribuie
fiecare cu cate o piatra; ca monumente in memoria atragerii lui Sufis(Kheops) la dreapta
credinta (idee venita pustnicului Syncellus in secolul 8); ca hambare de cereale ale biblicului
Iosef; ca monument al victoriei tribului hicsosilor asupra Egiptului; ca o previziune cifrata a
viitorului lumii; ca sculpturi de proportii desavarsite; ca observatoare astronomice.

Pornind de la constatarea ca erau mai multe piramide decat faraoni-domnitori in perioada

construirii acestor monumente, fizicianul englez Kurt Mendelsohn apreciaza ca motivele
trebuie sa fi fost de ordin economic. Prin construirea continua s-au evitat crizele economice,
framantarile sociale, si eventual, participarea la o lucrare comuna, unifica si centralizeaza
triburile.

S-a ajuns mai apoi la intrebarea daca mumificarea nu avea ca scop conservarea unor tesuturi,
intr-o anumita stare care sa permita clonarea acestei culturi de tesuturi pe un individ, in primul
rand faraonul. Dupa ce s-a dat publicitatii stirea, mai putin demna de incredere, dupa care
biologii de la Universitatea din Oklahoma ar fi descoperit in luna martie a anului 1963, la
mumia printesei egiptene Mene, celule epiteliale capabile de a fi revitalizate.

Ritualurile de inmormantare ale tuturor popoarelor, totusi, nu urmaresc si nu incearca sa

asigure defunctului o viata fizica viitoare, ci dimpotriva, vor sa previna revenirea lui, orice
forma ar fi imbracat ea. Cu atat mai putin o dinastie domnitoare al carei urmas abia asteapta
sa ajunga pe tron.

Interpretarea autorului arab Abdul Ali Masudi atribuie actiunea de construire a piramidelor
regelui Surid, caruia astrologii i-ar fi destainuit taina unei proorociri asupra viitorului sumbru
al lumii. Astfel el a dat ordin sa se ridice piramidele, adaposturi rezistente chiar si incazul
impactului cu stele cazatoare. Ca in tainite ascunse ar fi depozitate: tezaurul vechii
intelepciuni egiptene, al aritmeticii si geometriei, astrologiei si medicinii, instrumente din otel
inoxidabil, sticla flexibila, licoarea nemuririi si otravuri groaznice, a fost o urmare fireasca a
evolutiei ipotezei.

20
Tocmai in scopul descoperirii acestor tainite au fost amplasate sub piramida lui Kheops
calculatoare ultrasensibile, actionate de particule de radiatie cosmica, ce inlocuiau intr-o
anumita masura razele roentgen. Astfel s-a obtinut imaginea tridimensionala a interiorului
piramidei.

Sectiunea prin Marea piramida prezinta un mare interes. Felul in care sunt dispuse incaperile
din interior fac dovada celei mai mari ingeniozitati si complexitati: interiorul ei destinat -
dupa pareri unanime - a adaposti trupul faraonului mort, sau macar a simula acest lucru,
demonstreaza cu totul altceva: spatiile interioare erau construite pentru a servi unor oameni
vii.

Ele sunt aerisite prin doua guri de ventilatie, ce comunica la nord si la sud cu cele mai
spatioase incaperi interioare, desi pastrarea lor ridica o problema serioasa constructorilor. In
plus, daca prototipul, piramida din Meidum, are doar un coridor simplu care respectand
schema initiala, porneste din extremitatea nordica, trece exact pe sub centrul bazei si de aici,
urmand o linie ascendenta, da intr-o incapere spatioasa la nivelul bazei piramidei, Marea
Piramida prezinta un mecanism foarte complicat, compus in esenta din 3 nivele: unul la mare
adancime, sub baza piramidei, altul putin deasupra bazei si al treilea cam la jumatatea
inaltimii. Ipotezele dupa care aceste spatii ar constitui un labirint ce ar avea ca scop ratacirea,
si in ultima instanta moartea eventualului profanator, sunt putin romantice. Astfel s-a adoptat
ipoteza unanima ca ar fi vorba de spatii construite in interiorul piramidei din motive pur
tehnice, acelea de a micsora suprasolicitarea. Ludvik Soucek sustine ca din contra acestea ar fi
ridicat probleme pe care o piramida compacta nu le-ar fi pus.

Astfel ca afirmatia lui Masudi poate contine si un graunte de adevar - poate ca piramida ar fi
trebuit sa salveze viata faraonului in caz de primejdie. Acest fapt ar explica si amplasarea
pirmidelor in imediata apropiere a palatelor faraonilor.

Constructii asemanatoare mai sunt in imprejurimile Egiptului si in zona Marii Mediterane,

dand nastere unei ipoteze conform careia ar fi aparut in urma socului provocat in trecut de o
catastrofa a carei recidiva ameninta ca sabia lui Damocles.

Se mai vehiculeaza ideea conform careia coridorul de acces in Marea Piramida are un unghi
de inclinatie astfel incat sa se orienteze spre Alfa Dragonis, fapt care ar fi putut sa se intample
sau in 3400 i.C. sau in 2100 i.C., ambele date fiind departe de anii domniei dinastiei a patra.
Problema deschisa (daca intr-adevar orientarea era dupa Alfa Dragonis).

Despre piramide s-au emis si ipoteze mai simpliste, si poate de aceea mai adevarate. Se afirma
ca acestea precizeaza pentru prima oara în istoria agriculturii aparitia unor norme, "legiferari",
bazate pe o îndelungata practica agricola, obligatorii pentru intreaga populatie: "In ziua in
care locuitorii din Delta Nilului vedeau in timpul pranzului ca fata de nord a piramidei este
umbrita, insemna ca se putea incepe semanatul. Fenomenul se petrecea la 14 octombrie, data
care si astazi determina in Egipt inceputul muncilor campului" (dupa lucrarea arhitectilor
Georgeta si Traian Chitulescu: "Sapte monumente celebre").

In aprilie 1977 la congresul de astronomie de la Acapulco profesorul J.J.Hurtak a prezentat

pentru prima oara in public 2 imagini senzationale, facand parte din setul trimis de sonda
spatiala americana Mariner 9, inca din 1972, dar uitate. Obtinute la un interval de 6 luni, sub
unghiuri diferite dovedeau ca pe solul martian se afla un ansamblu de 4 piramide tetraedrice,
cu fetele si muchiile regulate, identice ca aspect cu piramida lui Kheops, insa de 10 ori mai

21
mari. Langa ele, un chip uman urias, sculptat intr-o stanca avand 1500 m. diametru si 500 m.
inaltime, care priveste spre cer cu un zambet prietenesc.

Explicatiile oferite de NASA atunci au fost: aglomerare de stanci sculptate de vant. In 1976
statia automata Viking-Orbiter a fotografiat "complexul piramide-sfinx" sub un unghi diferit
si de la o inaltime mai mica. Richard Hoagland spune ca fotografiile reprezinta "indicii
serioase privind prezenta unor vechi civilizatii martiene"

Noi secrete ale piramidei lui Keops

Articol preluat de pe site-ul Yahoo, versiunea franceza!

Piramida lui Keops, cea mai mare dintre cele trei piramide de la Ghizeh, ar putea dezvalui noi
secrete. O echipa de cercetatori francezi afirma ca a localizat cu precizie intrarea in galeriile
necunoscute, a caror existenta a fost doar dedusa si unde se banuieste ca ar exista alte
morminte regale, informeaza AFP.

Galerii si camere ascunse

Cei doi arheologi, Jacques Bardot si Francine Darmon, s-au folosit de noi metode de
investigatie pentru a incerca sa dezlege acest misterul piramidei si sa dejoace planurile de
inselare a ochiului si mintii, concepute de arhitectii faraonului. "Toata lumea stie ca in
piramida lui Keops mai exista si alte galerii si camere, dar nimeni nu a reusit pina in prezent
sa le localizeze. Daca ar exista un mormint in interiorul piramidei, ar trebui sa putem sa
determinam calea de acces cu o eroare de maximum o piatra", a explicat Jacques Bardot.

Folosind tehnici de macrofotografie, cei doi arheologi au cercetat sute de metri de galerii
frecventate de turisti ajungind la concluzia ca multe dintre inbinari sint false, ele fiind
acoperite de constructorii antici cu mortar si gips. "Nici un arheolog nu si-a dat seama pina in
prezent ca se afla in fata unui sistem de machiaj unic in istoria arheologiei egiptene", a
explicat Jacques Bardot.

Arhitectii faraonului au pacalit istoria

In a doua etapa, prin aceleasi proceduri macrofotografice si de imagine negativa, arheologii au

stabilit ca anumite imbinari adevarate au fost tratate intr-un mod special. Ansamblul
descoperirilor a permis localizarea pietrelor plasate pentru a inchide accesul la camere sau
galerii secrete. Ca indiciu suplimentar, autorii au descoperit pe o piatra o mica hieroglifa
destinata sa precizeze destinatia pietrei si pe care zidarul antic a uitat sa o sterga.

Arheologii francezi au mai ajuns la concluzia ca nisipul descoperit in timpul forajelor

realizate de compania Electricité de France in 1987 in aceste galerii servea la izolarea fonica:
odata umplute coridoarele cu nisip, era mult mai greu ca prin ciocanire sa poata fi deosebite
zonele pline de cavitati.

22
Ipoteza trebuie verificata

In opinia arheologilor francezi, tot acest sistem de protectie era destinat mascarii accesului la
un ansamblu de trei camere, situat in apropiere de camera regelui, si unde se afla un al doilea
mormint de rezerva, care ar putea adaposti chiar sarcofagul faraonului sau al mamei sale,
Hétep-Eres sau ar putea fi goala. "Dar nu exista nici un motiv sa credem faraonul ar fi
construit toate acestea pentru nimic", estimeaza Jacques Bardot.

Deocamdata, rezultatele acestor lucrari vor fi oficial prezentate autoritatilor egiptene si abia
mai tirziu, dupa obtinerea autorizatiilor necesare, vor avea loc sapaturi franco-egiptene pentru
verificarea acestui ansamblu de teorii.

Saharienii, stramosii constructorilor de piramide

Sahara a fost, cu 3-4 mii de ani inainte de Marile Piramide (ridicate in mileniul III i.e.n.),
un ospitalier "atelier de arta" pentru triburile nomade pre-egiptene. Cu ajutorul radarelor unor
sateliti artificiali specializati - procedeul denumit arheologie spatialala - au fost facute
exceptionale descoperiri in zonele Bir-Safsaf ( la 900 km sud-vest de Cairo) si Nabta (200 de
mile de Bir-Safsaf). Nomazii saharieni se bucurau, acum 6-7 mii de ani, de o clima mai
agreabila. Abundenta precipitatiilor de atunci este confirmata de aducerea la lumina a unor
autentice bazine de acumulat apa ploilor, avand pereti de pamant inalti de 2 metri si laturi de
100-500 de metri. De-a lungul traseelor nord-sud si retur, strabatute o data sau de doua ori pe
an, saharienii au lasat gravate in piatra o bizara scriere pictografica (probabil precursoare a
hieroglifelor) si nenumarate blocuri stancoase (de 70-100 kg) cu desene zoomorfe si
antropomorfe.

Initial arheologii doreau sa gaseasca urmele unui vechi fluviu saharian, disparut in urma cu
7-8 milioane de ani. Civilizatia sahariana, considerata a fi pre-egipteana, cunostea probabil
fosta albie a fluviului, rutele migrarilor ei fiind insemnate cu un fel de borne-indicatoare de
oaze, unde reuseau sa cultive pamantul.

Dar poate ca cea mai spectaculoasa descoperire este aceea ce rastoarna cronologia
constructiilor megalitice (pietre gigantice delimitand un spatiu sacru). Insusi Mircea Eliade
aprecia ca inaintea complexelor de la Stonehenge, Carnac sau Ashdown, datate mileniul IV-III
i.e.n., nu exista nimic asemanator in Egipt. Iata ca megalitii saharo-egipteni de la Nabta -
ansamblu astronomic si de cult - au fost ridicati in mileniul V i.e.n.! Aceasta senzationala
informatie a anului 2000 pune in evidenta doua aspecte esentiale:

1. inainte de Piramide, proto-egiptenii stiau sa manevreze blocuri de piatra de peste 100 de

tone;

2. este confirmat pe deplin sensul influentelor cultului mortilor si al observarii astrale, dinspre
Mediterana orientala, Malta, si pana in Irlanda de astazi.

23
 Buddha
Istoricii si biografii celor mai reprezentative personalitati ale lumii spirituale si ale
doctrinelor ezoterice incearca sa elucideze o problema doar aparent normala: de ce in una din
cele mai raspandite (populare) carti cu acest profil, si anume "Mari initiati" de Eduard Schure,
lipseste tocmai Buddha, intemeietorul unei religii foarte importante in Asia (si nu numai)?
Schure ne vrobeste despre Rama, Krisna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon si Isus, dar
de ce l-a "ocolit" pe Marele Fiu al Himalayei?

In prima parte a vietii lui Buddha exista un moment de rascruce inexplicabil (in mod logic)
al tanarului ce traia imparateste la Curtea unuia dintre statele tribale din nordul Indiei. Numele
adevarat al viitorului intelept a fost Siddhartha Gautama; el s-a nascut in anul 566 i.e.n., intr-
o familie de conducatori ai statului indian Sakya, situat chiar la poalele masivului Himalaya.

La varsta de 27-28 de ani, Siddhartha ajunsese deja sa fie numit Sakyamuni, adica
"inteleptul celor din Sakya". Putinele lucruri certe ale acestei perioade - istoriceste vorbind -
sunt legate de patul ca tatal sau, Shuddhodana, l-a tinut intr-un fel de prizonierat de lux in
palatul-inchisoare al familiei domnitoare. Viitorul Buddha avea la dispozitie orice pentru
educatia, instruirea si distractia sa, in afara de libertate. Cand a venit vremea, i s-au prezentat
mai multe fete fermecatoare, iar el a ales-o pe rapitoarea Yashodhara. Urmatorul eveniment
sigur este nasterea unicului sau fiu, Rahula. Ei bine, acesta ar fi putut fi momentul in care s-a
produs ruptura. In jurul varstei de 30 de ani, Siddharta Gautama se plictiseste de fericire!
Expresia apartine istoricului englez John Shnelling si este cea mai potrivita pentru aceasta
enigma impenetrabila.

Istoriografia spune ca Sidharta Gautama - Budha ar fi trait 80 de ani. Schimbarea radicala a

conditiei lui existentiale s-ar fi petrecut intre 30 si 35 de ani. Aici cercetatorii sunt impartiti in
doua "tabere". Unii sustin ca filosoful s-a format in interiorul palatului-inchiasoare, initiat de
cei pusi de tatal sau sa-l instruiasca (asa cum s-a petrecut cu Alexandru Macedon, al carui
perceptor a fost Aristotel). Altii afirma ca pur si simplu Siddharta a luat-o "de la zero",
devenind din print, cersetor. Dar nu orice fel de zdrentaros hranindu-se cu invatatura
renuntarii de sine a yoghinilor pe care i-a frecventat asiduu, ci unul care dorea de la experienta
vietii simple, izolate, sa atraga stiinta purificarii si perfectionarii spirituale prin reincarnari
succesive (samsara) pana la iluminare... Sa nu uitam, ne aflam cu cinci secole inainte de
Christos cand acest misterios (totusi) personaj al marii istorii a lumii vorbea despre
simplitatea vietii si existenta unui ideal de comportament uman in fata necunoscutului care
ne-a zamislit. Buddha nu mentiona faptul ca aparitia copiilor este un pacat, ci vorbea despre
faptul ca oricare om poate atinge stadiul ultim de iluminare (de la Boddisathva, adica pre-
Iluminatul, la Buddha, adica Iluminatul) printr-o viata cat mai decenta, plina de renuntari.
Practic, Buddha a fost precursorul a ceea ce crestinatatea numeste in mod curent conditia de
calugar in civilie, anahoretul sau cenobitul. Corespondentul la noi este binecunoscuta conditie
de sihastru.

Inainte de incheierea acestui succint capitol vreau sa prezint una dintre cele mai interesante
pilde buddhiste. Maestrul i-a cerut discipolului Kisogotami sa-i aduca trei boabe de mustar
din trei case in care "moartea nu a intrat niciodata. Invatacelul si-a dat seama ca el insusi va
muri de batranete si tot nu va reusi asa ceva. Suntem simpli muritori, voia sa spuna Buddha,
dar si perfectibili.

24
 Hammurabi/Hammurapi
Hammurabi, rege al Babilonului (1792-1749 i.e.n.). Al saselea suveran al dinastiei amorite
intemeiate in 1894 i.e.n. de Sumuabum ("prima dinastie babiloniana"), ii succede la varsta de
25 tatalui sau Sin-muballit (1812-1792 i.e.n.), devenind stapanul unui mic regat din
Mesopotamia centrala cu o suprafata de circa 20000 km patrati; radial, frontierele orasului-
stat nu se aflau mai departe de 70-80 km de Babilon.

Descoperirile arheologice ale ultimelor decenii, descifrarea arhivei din Mari a lui Zimrilim,
prin bogatele informatii puse in circulatie, au modificat imaginea lui Hammurabi, reducand
din soclul pe care acest vestit suveran fusese ridicat de istoriografia si literatura moderna.
Astfel, trei sferturi din domnia sa, Hammurabi nu a fost decat unul dintre cei 4-5 despoti
pretendenti la hegemonia mozaicului de orase-state care alcatuiau Mesopotamia, abia in
ultimii 10 ani de guvernare reusind sa-si elimine adversarii si sa constituie un imperiu (si
acesta nu atat de vast precum se credea pana nu demult); unii cercetatori inclina chiar sa vada
in Hammurabi din primul deceniu de domnie un simplu vasal al suveranului asirian Samsi-
Adad I (1813-1780 i.e.n.). Descoperirea pe doua tablite de lut a "legilor din Esnunna" (cu
doua secole mai vechi decat Codul lui Hammurabi), ca si a fragmentelor din legislatia lui
Lipit-Istar din Isin (1934-1923 i.e.n.), a dovedit ca opera legislativa a regelui babilonian nu
este atat de izolata si originala precum se credea. Corespondenta diplomatica si administrativa
a lui Samsi-Adad I si Zimrilim, doi dintre contemporanii lui Hammurabi, se dovedeste
superioara celei a lui Hammurabi. Imperiul creat de Hammurabi este departe de a fi durabil,
urmasii sai raman in scurt timp stapani doar peste nucleul acestuia, reprezentat de Babilonia.

Nu este insa mai putin adevarat ca Hammurabi a fost o personalitate energica, un om politic
inteligent si lucid, un artizan neintrecut al combinatiilor diplomatice rafinate, un administrator
care dirija personal aparatul de guvernamant centralizat, un comandant militar indraznet si
talentat, astfel ca, la sfarsitul domniei sale Babilonia reprezenta cea mai importanta putere a
Orientului Mijlociu. printr-un abil joc al aliantelor, Hammurabi isi consolideaza in primii ani
de la urcarea pe tron pozitia in Mesopotamia; in anul 7 de domnie sunt schitati primii pasi ai
unei politici expansioniste prin ocuparea vechilor cetati Uruk si Isin, iar in anii 10-11, prin
cucerirea oraselor Malgium, Rapiqum si Salibi. Urmatoarele doua decenii sunt consacrate
consolidarii economiei, realizarii de mari canale, construirii sau repararii unor edificii civile si
religioase; relatii pasnice sunt intretinute cu Regatul Mari, cu statele Larsa, Esnunna si Asiria
(slabita dupa disparitia lui Samsi-Adad I). Anii 29 si 30 de domnie consmneaza campanii
victorioase la hotarele de nord si nord-est, in cursul carora sunt infrante coalitii ale Elamului,
Asiriei, Gutium si Esnuna. In anul 31, Hammurabi il invinge pe Rim-sin, dinastul Larsei,
vecinul sau din sud, anexand astfek intregul Sumer, Zimrillim, regele din Mari, aliat statornic
de peste doua decenii, este infrant in cel de-al 33 lea an al domniei lui Hammurabi, iar doi ani
mai tarziu, Mari, metropola de pe malul Eufratului dispare definitiv din istorie dupa un
mileniu de neintrerupta existenta. In anul 38 este supus orasul-stat Esnunna, iar Asiria este
constransa sa recunoasca suzeranitatea babiloneana. Puterea lui Hammurabi se afla acum la
zenit, titlul de "Rege al Sumerului, al Akkadului si al celor patru parti ale lumii" tradand
aspiratiile sale spre o monarhie universala.

O realizare majora a lui Hammurabi o constituie tentativa de unificare a jurisdictiei

mesopotamiene prin redactarea celui mai vechi cod de legi din istorie ajuns pana la noi; stela
de diorit pe care acesta este gravat in cel de-al 34-lea an de domnie a fost descoperita in 1901
la Susa si se afla astazi la muzeul Luvru din Paris. Cele 282 articole sau paragrafe vizeaza
uniformizarea dreptului civil, penal si comercial pe intinsul noului imperiu si impresioneaza

25
prin concizia si claritatea enunturilor, prin nivelul de sistematizare, precum si prin
modernitatea spiritului in care au fost gandite. Prin opera sa politica si legislativa Hammurabi
ramane cel mai prestigios suveran al Mesopotamiei mileniului II i.e.n. Cei 43 de ani de
domnie reprezinta o epoca de aur a civilizatiei babiloneene; akadiana inlocuieste treptat, ca
limba culta a Mesopotamiei, sumeriana; acum se cristalizeaza cele doua mari eposuri -
Poemul creatiunii si Epopeea lui Ghilgames. Cultul zeului Marduk, divinitatea locala a
Babilonului, este ridicat la statutul de mare zeu al Mesopotamiei. Centrul de greutate al
istoriei mesopotamiene se muta acum definitiv din Sumer in Babilonia, iar Babilonul se
impune ca unul dintre cele mai stralucite metropole ale Orientului. Urmasii lui Hammurabi se
mentin inca un secol si jumatate (pana in 1595 i.e.n.) pe tronul Babiloniei. Faima Babilonului
face ca acest oras sa devina simbolul intregii tari, astfel incat jumatatea meridionala a
Mesopotamiei (intre Bagdad si Golful Persic) este desemnata incepand cu izvoarele grecesti
antice cu termenul de Babilonia.

Itzamk An-Ahk, un rege Maya

Un rege intelept, puternic si longeviv, inconjurat de o armata de scribi (biografi)
sarguincioasi. Acesta a fost suveranul maya Itzamk An-Ahk, cu o domnie fabuloasa de 47 de
ani (639-686), in plina perioada de gloire (secolele III-X) a neamului sau. O inscriptie in
piatra (stela) de peste 1,5 tone greutate, cu peste 500 de mii de caractere (hieroglife) maya, a
fost descoperita intamplator in cetatea Piedras Negras (guatemala), in plina jungla, la 150 de
km de celebrul oras-stat Tikal. Ea vorbeste despre "luminoasa venire la putere", la numai 13
ani, a lui Itzamk. N-a fost un feroce "rege-jaguar|, nu a fost "trimisul Sarpelui cu pene" printre
muritori. A fost un diplomat pacifist de tip solomonian, caci in primii 25 de ani de domnie s-a
preocupat de bunastarea si securitatea supusilor sai. Au urmat - spune cronica litografica- 17
ani de tulburari provocate de furia razboinica a aztecilor, de uzurpatori mayasi ce intrezareau
crearea unei dinastii invincibile. Itzamk a tinut piept tuturor, cu o oaste putin numeroasa, dar
bine antrenata si devotata. In ultimii 5 ani la putere a fost liniste. Bogat si glorios, Itzamk a
cazut si el in patima cultului personalitatii. A inceput constructia propriului monument funerar
(piramida-templu), si-a pregatit fiul, Yo Nalak, pentru succesiune. "Putul sacrificiilor"
(umane) era folosit tot mai des, semn ca Itzmak incepuse sa se teama de moarte. Pentru el si
pentru neamul sau. Intr-adevar, "dupa mine potopul" se aplica si lui. Dupa numai un veac,
civilizatia maya incepea sa decada.

Ca o paranteza: enigmatica familie lingvistica mayasa ( 28 de "dialecte") foloseste un

"alfabet" de 900-1200 semne tip logosilabice (uneori cu rol semantic, alteori doar fonetic).
Semnul "kin" - floare cu 4 petale - inseamna Soare, perioad, sanatate, varsta, calendar, mama,
iubire..., dupa caz.

26
 Pericle/Perikles
Pericle/Perikles (490-429 i.e.n.), om politic atenian. Fiu al generalului Xanthippos
(Invingatorul de la Mycale) si al Agaristei (nepoata lui Clistene) din familia Alemeonizilor.
Pericle apare in 472 in calitate de choreg la premiera piesei Persii a lui Eschil. In 463 se
afirma in viata politica a cetatii ca acuzator in procesul intentat lui Cimon, liderul partidei
aristocratice, marturie a apartenentei sale la tabara democratica. Dupa asasinarea lui Efialte
(461), Pericle devine pentru trei decenii conducatorul democratilor radicali, realizand intregul
program politic al acestuia, democratia ateniana cunoscand in aceasta epoca apogeul infloririi
ei. Pericle initiaza cinstructia zidurilor lungi dintre Atena si porturile Pireu si Faleron (462-
445), lupta impotriva Spartei si a Persiei (sprijinind printr-un corp expeditionar atenian
incercarea Egiptului de a se emancipa de sub domintaia ahemenida), participa ca strateg la
batalia de la Tanagra (457) si continua consolidarea Ligii delio-atice, transormand-o treptat
intr-un adevarat imperiu atenian. Tezaurul ligii este transferat de la Delos la Atena, tributul
datorat de fiecare polis membru al ligii este fixat de atenieni o data la 4 ani, tot acestia
hotarand modul de folosire a lui; cleruhii ateniene sunt create in numeroase parti ale Marii
Egee si Hellespontului. Incercarile membrilor ligii de a se retrage din imperiul atenian sunt
reprimate prin forta armelor (Eubeea in 446, samosul este cucerit de Pericle, dupa un asediu
de 9 luni in 439). Prin pacea lui Callias (449-448) sunt incheiate oficial razboaiele medice,
Atena obtinand recunoasterea de catre Persia a ligii sale. Planul lui de a convoca la Atena un
congres panhelenic, in anul urmator, esueaza insa datorita opozitiei Spartei. Sprijinul acordat
de Sparta Ligii beotiene are ca urmare in anii 447-446 un conflict militar cu Atena, incheiat in
446-445 printr-o "pace de 30 de ani". Dupa aceasta data, Pericle incearca sa consolideze prin
mijloace pasnice puterea ateniana si initiaza un vast program de constructii. In 443 opozitia
conservatoare este infranta prin exilarea liderului ei Tucidide, fiul lui Melesias; de la aceasta
data Pericle este ales pana in 429 an de an strateg, exercitand puterea necontestata in stat. In
448-447 Fidias incepe constructia Parthenonului, in 437-436 incep lucrarile la Propylee, in
442 se incheie inaltarea Odeonului, pe Agora este zidit Theseionul. Cercul format in jurul lui
Pericle include figuri dintre cele mai reprezentative ale epocii: Sofocle, Herodot, Fidias,
Anaxagoras, Protagora, Damen. O data cu accentuarea contradictiilor dintre cele doua mari
simahii ale lumii grecesti, cea peloponesiaca si cea atica, Pericle isi indreapta atentia spre
lumea greceasca apuseana, incheind aliante cu orasele Rhegion din sudul Italiei si Leontinoi
din Sicilia, apoi intervine in favoarea Coreyrei in conflictul acesteia cu Coriantul (aliat
statornic al Spartei). Prevazand cu luciditate viitoarea ciocnire cu Sparta, Pericle alege el
momentul declansarii acestei confruntari, care se va transforma in Razboiul peloponesiac
(431-404). In ultimii ani ai vietii, este confruntat cu frontul comun al oponentilor sai;
Tucidide, liderul aristocratilor, revenit din exil in 433, se apropie de Cleon, conducatorul
paturilor democratice extremiste si de cercurile religioase - conservatoare - nemultumite de
"iluminismul" sofist al lui Pericle. In urma unor procese publice organizate de dusmanii
politici ai lui Pericle, Fidias si Anaxagoras, sunt obligati sa paraseasca Atena; numai cu mari
eforturi reuseste Pericle sa o salveze de aceeasi soarta pe Aspasia, sotia sa. El insusi cade in
430 victima unui proces, dar este rabilitat in anul urmator. Moare de ciuma cateva luni mai
tarziu, intr-un din cele mai grele momente pentru cetatea sa. Personalitate multilaterala, cel
mai stralucit orator al epocii, de o tinuta etica ireprosabila, Pericle a ridicat Atena, in timpul
guvernarii sale, la apogeul dezvoltarii ei economice, politice si culturale.

27
 Lucius Cornelius Sulla
Lucius Cornelius Sulla s-a nascut in 138 a.Chr. intr-o familie aristocratica.Si-a
petrecut tineretea departe de viata politica si militara.

Dintr-o intamplare fericita,el devine quaestor.In anul 108 a.Chr, il insoteste pe

Caius Marius in Africa,unde participa la razboiul impotriva lui Iugurtha,regele
Numidiei.Aici dovedeste calitati militare de exceptie,fiind un comandant rece,siret
si foarte indraznet,Caius Marius fiind incantat de calitatile acelui tanar de 30 de ani.

Lucius Cornelius Sulla parcurge cursus honorum nu din ambitii politice sau
militare,ci din orgoliul sau de aristocrat sarac,dornic de o imbogatre rapida.

Intra in conflict cu Caius Marius pentru comanda armatelor impotriva lui

Mithriades IV,regele Pontului,pentru ca Mithriades trecuse in Grecia,asediata si
cucereste mai intai Atena,lasand-o prada soldatilor sai:"Nu se stie cata lume a
ucis,dar sangele a curs siroaie",spunea Plutarh.Caius Marius dorea sa conduca
aceasta campanie pentru ca il atrageau speranta prazii de razboi,simpatia de care se
bucura in randul soldatilor,dorinta de glorie.Sulla,revoltat de manevrele lui
Marius,mai ales ca senatul isi aratase inrentia de a-i acorda lui conducerea acestui
razboi din Asia,isi rascoala trupele si porneste asupra Romei.

Nu se mai vazuse o asemenea indrazneala ca un general sa porneasca un mars

asupra patriei inca din timpul lui Coriolanus.Caius Marius se ascunde,iar Lucius
Sulla pune stapanire pe Roma.La inceputul anului 87 a.Chr.,incepe campania lui
Marius din Asia:el confisca bunurile,anuleaza legile si abroga hotararile lui Sulla.

In anul 83 a.Chr.,Sulla se intoarce din Asia cu circa 16000 de corabii si 40000 de

oameni,imbogatit de pe urma prazilor de razboi obtinute de le Mithridates,pe care l-
a silit sa incheie pacea de la Dardanos,si de pe urma jefuirii templelor grecesti.

In 82 a.Chr.,Sulla porneste impotriva Romei,care,paradoxal,il primeste triummfal.

Lucius Cornelius Sulla tine din scurt senatul si-i domoleste pe cavaleri, proscriind
aproximativ 1600 dintre ei;da pe mana gloatei cinstea, bunurile si viata lor.

Este numit dictator fara investitura consulara,fara vot senatorial, cu un imperium

exceptional.Lucius Sulla acorda cetatenie romana sclavilor celor proscrisi si astfel
apar 10000 de cetateni romani servili si cu pofte nemasurate.Acestia vor deveni
delatori si ucigasi platiti,pentru suma de 12000 de dinari,timp de 6 luni.

Consecintele proscriptiilor lui Sulla si ale regimului acestuia au fost dezastruoase

pentru romani:ruineaza cavalerii,instituie curti martiale, priveaza tribunii de dreptul

28
de veto,desfiinteaza functia de cenzor, Italia ramane fara armata,guvernatorii de
provincii devin comandanti de armata fara magistraturi.

Dictator absolut,Lucius Cornelius Sulla se crede stapan al statului si vrea sa fie

considerat si favoritul zeilor.

Numit de plebe Felix, va fi singurul care va purta aceasta porecla ce evoca norocul
si fecunditatea,va fi singurul caruia i se va ridica o statuie ecvestra triumfala din
bronz aurit,singurul caruia i se vor consacra jocuri si rituri.

Lucius Sulla inaugureaza la Roma cultul personalitatii,pe care "divinul"

Caesar,divus Iulius -titlu decernat lui Caesar la inceputul anului 44 a.Chr.-,il
desavarseste.

In anul 79 a.Chr., Sulla abdica de la dictatura si,dupa putin timp,moare.

Pompei/ Cnaeus Pompeius Magnus

Pompei/ Cnaeus Pompeius Magnus (106-48 i.e.n.), om politic si general roman. Fiu al lui
Cn. Popmepius Strabo, reprezentant al unei ilustre familii senatoriale, Pompei se afirma in
viata politica dupa debarcarea lui L. Cornelius Sulla in sudul Italiei si reizbucnirea razboiului
civil dintre populari si optimati. La inceputul anului 83, reuseste sa recruteze in Picenum trei
legiuni cu care contribuie la victoria optimatilor. Casatorit cu Aemilia, fiica vitrega a lui Sulla,
Pompei este trimis in Sicilia, apoi in Africa de Nord pentru a lichida ultimele rezistente ale
popularilor: din 76 duce lupte grele in Spania impotriva lui Sertorius. Revenit in Italia,
infrange in 71 ultimele forte ale armatei lui Spartacus. Ales consul impreuna cu M. Licinus
Crassus in 70, Pompei modifica sistemul politic impus de Sulla, restaurand atributele si
drepturile tribunilor poporului. In 67, prin Lex Gabinia, i se confera puteri extraordinare
(imperium maius) pentru trei ani, cu misiunea de a combate pirateria din Marea Mediterana;
dovedind un talent organizatoric de exceptie, el rezolva aceasta misiune in numai cateva luni.
In 66, impotriva vointei senatului, ii este incredintata comanda suprema in Orient, in razboiul
impotriva lui Mitradate VI, regele Pontului. Pompei il invinge pe acesta, apoi pe aliatul sau
Tigranes II cel Mare, regele Armeniei, initiaza o campanie in regiunea Marii Caspice si a
Caucazului. In anii 64-63 se consacra reorganizarii politice a Orientului; Regatul Seleucid este
desfiintat si transformat in provincia Siria, Pontul Occidental si Cilicia sunt organizate ca
provincii romane, Armenia, Cappadocia, Commagene, Regatul Bosporan, Galatia, Osroene si
Iudeea primesc statutul de regate clientelare. La intoarcere, Pompei isi serbeaza cu un fast
nemaiintalnit triumful la Roma, primeste cognomentul de Magnus, dar nu izbuteste, datorita
constantei opozitii a senatului, sa ratifice masurile adoptate in Orient si sa asigure inzestrarea
veteranilor sai cu pamant. In aceste conditii, gratie abilitatii lui Caesar, care reuseste sa
atenueze temporar rivalitatea dintre Pompei si Crassus, se constituie in 60 primul triumviratm
intelegere privata si secreta in scopul sprijinirii reciproce a celor trei in lupta impotriva
aristocratiei senatoriale. In 57 Pompei obtine rechemarea lui Cicero din exil si dobandeste
puteri exceptionale pe timp de 5 ani, in vederea asigurarii aprovizionarii Romei cu cereale.
Dupa intrevederea de la Lucca (56), in Italia Centrala, care reinnoieste triumviratul, Pompei si

29
Crassus sunt alesi consuli in 55; la sfarsitul consulatului sau, Pompei obtine guvernarea
Spaniei pe 5 ani, dar nu paraseste Roma. Framantarile politice continue de la Roma, gloria
crescanda a lui Caesar in Gallia, moartea lui Crassus la Carrhae (53) duc la destramarea
triumviratului si la apropierea lui Pompei de senat, care, in 52, accepta desemnarea sa in
calitate de consul sine collega, cu misiune de a restaura ordinea. Evolutia politica impune ca
inevitabila ciocnirea dintre cele doua personalitati. La 7 ianuarie 49, printr-un senatus
consultum ultimum, Caesar este demis din functii, iar Pompei insarcinat cu apararea
republicii. Traversand cu legiunile sale, trei zile mai tarziu, Rubiconul, Caesar declanseaza
razboiul civil. Inaintarea lui rapida in Italia il obliga pe Pompei sa se refugieze, impreuna cu
partizanii lui, in Brundisium, apoi in Grecia, unde incepe concentrarea de forte in vederea
recuceririi Italiei. Dupa ce infrange in batalia de la Ilerda principala concentrare a fortelor
pompeiene din Spania (2 august 49), Caesar debarca in Epir, dar la Dyttachium este respins.
Fortat de optimatii din tabara sa, Pompei accepta sa dea la Pharsalos, in Tesalia, la 9 august
48, batalia hotaratoare impotriva lui Caesar. Infrant, se refugiaza in Egipt, unde este asasinat
la 28 septembrie 48 din ordinul regelui Ptolemeu XIII. Organizator si administrator
exceptional, general talentat, Pompei ramane insa inferior ca om politic genialului sau rival.

Ramses II

Ramses II, cel mai important faraon al dinastiei 19 (1304-1237 i.e.n.). Coregent al tataului
sau Seti I (1318-1304 i.e.n), catre sfarsitul vietii acestuia, Ramses II isi va numara insa anii de
domnie incepand cu 1304 i.e.n., data propriei ascensiuni la tron. O domnie lunga (67 de ani) si
netulburata, o epoca de prosperitate, inflorire culturala si afirmare politic-militara a Egiptului
in Asia Occidentala, o activitate de constructor neegalata de vreun alt faraon, au facut din
Ramses II unul dintre cele mai cunoscute nume din intreaga istorie egipteana. Glorificarea
emfatica si exacerbata in epoca a faptelor si a realizarilor faraonului, insusirea sub propriul
nume a unor monumente inaltate de inaintasi i-au determinat pe cercetatorii ultimelor decenii
sa abordeze cu un ochi mai critic bilantul domniei.

Primii 3 ani dupa preluarea puterii sunt consacrati reorganizarilor administrative, inlaturarii
neglijentelor de guvernare, manifestate catre sfarsitul domniei lui Seti I. Preocuparea majora a
politicii externe ramane, in timpul lui Ramses II, consolidarea imperiului asiatic al Egiptului
din spatiul palestino-sirian, direct amenintat de expansiunea hitita. In dorinta de a fi mai
aproape de teatrul de operatii, Ramses II isi stabileste resedinta regala la Memfis, apoi intr-un
oras noi construit in estul Deltei Nilului numit Pi-Ramses (neidentificat pana astazi); Teba va
ramane metropola politica, dar mai ales religioasa a regatului. Anul 4 de domnie, data primei
campanii in Palestina (atesta de o inscriptie pusa de Ramses II la Nahr-el-Kalb, langa actualul
Beirut), inaugureaza o epoca de 16 ani de lupte avand ca principal adversar Regatul Hitit. Cea
mai cunoscuta ramane campania anului 5 (1299 i.e.n.). Armata egipteana in frunte cu Ramses
II intalneste la Kades pe Oronte, fortele reunite ale Regatului Hitit conduse de Muwatallis
(1315-1296 i.e.n.). Din scenele reproduse la Karnak si din analele lui Ramses II a putut fi
astfel reconstituita, pentru prima data in istoria antichitatii, desfasurarea unei batalii. La
sfarsitul zilei confruntarea se incheie indecis. Muwatallis ramane stapan pe campul de lupta,
iar inamicul va incepe ziua urmatoare retragerea. Propaganda oficiala egipteana va prezenta
insa batalia nedecisa de la Kades drept o stralucita victorie a lui Ramses II. Revolta

30
antiegipteana a unor cetati din Palestina, ecou probabil al bataliei de la Kades, il obliga pe
Ramses II sa asedieze in anii 6-7 de domnie orasul Ascalon, apoi sa intreprinda in anul 8 o
expeditie punitiva in Galileea. Noi campanii, de data aceasta adanc in teritoriile stapanite de
hititi in Siria de nord, sun organizate de Ramses II in anii 10 si 11 de domnie.

Imposibilitatea pentru fiecare dintre cele doua mari puteri de a obtine victorii decisive si
succese durabile determina incheierea unui tratat de pace intre Ramses II si regele hitit
Hattusilis III (1289-1265 i.e.n.) in anul 21 de domnie a faraonului (1283 i.e.n.). Pastrat pana
astazi in versiune egipteana si hitita, tratatul recunoaste egalitatea in rang ale celor doua mari
puteri, prevedea renuntarea la viitoare ostilitai, o alianta mutuala impotriva atacurilor externe
si a revoltelor interne, extradarea reciproca a fugarilor si statua sferele de influenta a celor
doua state in Siria. Casatoria, 13 ani mai tarziu, a unei fiice a lui Hattusilis III cu Ramses II va
cimenta apropierea hitito-egipteana, desfasurata pe fundalul ascensiunii Asiriei la rangul de
mare putere in Orientul Apropiat. Relatiile bilaterale vor ramane prietenesti pana la prabusirea
statului hitit in jurul anului 1200 i.e.n, sub loviturile "popoarelor marii". Alte expeditii militare
din timpul domniei lui Ramses II sunt mentionate impotriva unor dinasti ostili din Moab,
Edom si Negeb (palestina), a unor triburi din Nubia si a libienilor de la vest de Egipt;
impotriva acestora va construi Ramses II la hotarele apusene ale Deltei Nilului un lant de
forturi si cetati. Printre cele mai importante realizari arhitectonice din timpul lui Ramses II se
numara templul lui Ptah din Memfis, templul din Abidos, Ramaseumul din Teba (templul sau
funerar), templul taiat in stanca de la Abu Simbel, in Nubia, contributiile sale la sanctuarele de
la Karnak si Luxor. Gustul pentru grandios si pentru un anumit baroc in contextul unui
program intens a contribuit la o sensibila degradare a rafinamentului artistic in epoca. Regine
favorite au fost Nefertiry, Isinorfe (mama succesorului sau Merneptah), Maetnefrure (fiica
regelui hitit), Ramses II numarand in familia sa peste 100 de copii.

Ramses III
Ramses III, al doilea faraon al dinastiei 20 (1198-1166 i.e.n.). Fiu al lui Sethnakhte
(fondatorul dinastiei) si al reginei Tiy-merenese, Ramses III este ultimul mare faraon al
Regatului nou. In primul deceniu de domnie Ramses III este confruntat cu iuresul marii
migratii a "popoarelor marii", care bulverseaza intreaga Mediterana Orientala, distruge regatul
Hitit si pustieste Asia Mica, Siria, Palestina. Scenele de pe zidurile templului funerar al lui
Ramses III de la Medinet Habu, de langa Teba, informeaza asupra amploarei pericolului si a
eforturilor intreprinse de Ramses III in vederea salvarii civiliztiei egiptene de la distrugere. In
anul 5 al domniei o coalitie de triburi libiene din apus (mesues, libu si seped) incearca sa
invadeze Egiptul, dar tentativa este zdrobita de armatele lui Ramses III. In anul 8 o mare
coalitie a "poparelor marii" (peleset, tjekker, sekles, serden, weses si denyen) care pustiisera
Anatolia, nimicisera statul hitit, regatele Arzawa, Alasiya, Qade (Kades), Karkemis, coboara
spre sud, prin Siria si Palestina, in coloane de carute, ducand cu ei familiile si toate bunurile,
fiind secondati, de-a lungul coastelor de o flota considerabila care inainta paralel. Cerand
garnizoanelor din cetatile egiptene asiatice sa opuna maxima rezistenta, Ramses III
mobilizeaza toate fortele tarii reusind sa-i nimiceasca pe invadatori inainte de a atinge
frontiera egipteana; flota inamica este distrusa de cea egipteana in fata Deltei Nilului. Doua
din poparele mentionate sunt stabilite in colonii militare egiptene in sud-cestul Palestinei -
peleset (filistenii) si tjekker. In anul 11 al domniei, Ramses III anihileaza o noua invazie
libiana (populatia libu, mesues si alte 5 triburi), prizonierii mesues fiind stabiliti in tabere

31
militare in Egipt si folositi apoi ca mercenari in armata. Aceste victorii asigura un deceniu de
liniste si relativa prosperitate, reflectata si de opera edilitara a faraonului (palatul si templul de
la Medinet Habu, templul de la Karnak s.a.), de expeditia comerciala organizata acum in Tara
Punt.

Spre sfarsitul domniei lui Ramses III, slabirea autoritatii centrale, dezorganizarea
administrativa, deteriorarea situatiei economice, duc la ample framantari sociale. Astfel, in
anul 29 de domnie, lucratorii de la necropola regala de langa Teba, cazati intr-un sat pe locul
actual al asezarii Deir-el-Medina, neprimind alimentele necesare, declara greva, prima
inregistrata de un document istoric. In timpul succesorilor lui Ramses III, Egiptul aluneca
treptat intr-o epoca de anarhie si decadenta.

Zoroastru/Zarathustra
Zarathustra (628-551 i.en.), reformator religios iranian, fondatorul religiei ce-i poarta
numele. Asemenea altor mari reformatori religiosi - Buddha, Confucius s.a. -, personalitatea
lui Zarathustra, creatorul celei mai importante religii a Iranului preislamic, a intrat de timpuriu
in legenda. Din putinele date despre viata sa reiese ca s-a nascut si a trait in primii 30 de ani
undeva in estul Iranului, departe de lumea civilizata a Asiei Occidentale, inainte de unificarea
Iranului sub Cirus II cel Mare. Era preotul unui Ahura (zeitate) numit Mazda ("cel intelept")
care, in cursul unei viziuni l-ar fi insarcinat sa predice "adevarul". Devenit adversar al
preotimii zeului Mithra, Zarathustra, propovaduind rugaciuni in locul sacrificiilor sangeroase,
este obligat sa se refugieze in tinutul numit in Avesta Aryana Vaejah (Chorasmia), la curtea
unui dinast local (kavi) - Vistaspa, pe care-l converteste la noua religie. Moare la varsta de 77
ani.

Preceptele noii credinte Zarathustra, le strange sub forma a 17 imnuri (Gathas) transmise
secole de-a randul numai oral si care formeaza partea cea mai veche a Avestei, cartea sfanta a
zoroastismului. Alte surse pentru cunoasterea invataturii lui sunt cartile scrise in pahlavi
(persana medie) catre sfarsitul epocii sasanide, precum si relatarile diferitilor autori greci.
Ceea ce distinge zoroastrismul, bazat pe o viziune esential moralista asupra vietii, de religia
persana anterioara, par a fi aspectele sale monoteiste si dualiste, ultimele mai ales
cosmogonice si etice. Caracterul monoteist este determinat de considerarea lui Ohrmazd
(Ahura Mazda) ca zeul suprem si singurul demn de adoratie. De la numele divinitatii supreme
doctrina sa a primit numele de mazdeism. El este inconjurat de sapte fiinte sau entitati
(amesha spentas, "nemuritorii cei buni") ale caror nume reprezinta calitati ale zeului
(dreptate, adevar, nemurire etc.), ce vor fi dobandite de toti adeptii lui, semn ca aceleasi
principii etice guverneaza zeii si omenirea. Dualismul zoroastrismului este dat de
recunoasterea unui adversar al zeului suprem, Ahriman, principiul raului (ai carui adepti sunt
identificati de Zarathustra cu populatia nomada care ataca satele de tarani si pastori). Astfel,
responsabilitatea destinului pare a reveni in intregime omului, care are libertatea optiunii intre
cele doua spirite. Solutia monoteista este insa prevalenta in conceptia lui Zarathustra, conform
careia regatul dreptatii si adevarului, corespunzator lui Ohrmazd, va fi in final instituit.

Devenit dupa moartea sa o figura legendara, Zarathustra a fost larg cunoscut in antichitate.
Invatatura lui, cu o nota optimista, a avut o puternica influenta asupra gandirii grecesti si
asupra traditiilor iudee si crestina, indeosebi in domeniile escatologiei, dualismului si

32
angeologiei. Religia practicata de Zarathustra se raspandeste in secolele 5-4 i.e.n. in Iranul
Occidental (Aristotel avea cunostinta de dualismul zoroastrist), coabitand in timpul
Imparatului Ahemenid cu alte culte. Eclipsa cunoscuta in fata elenismului, dupa ocuparea
Iranului de catre Alexandru cel Mare si suveranii seleucizi, este depasita in secolele 2-1 i.e.n.;
zoroastrismul cunoaste un curs ascendent in Regatul Part, pentru ca la jumatatea sec. 3 e.n. sa
devina religie de stat in nou creatul Imperiu Sasanid. Tosar si Karter, doi mari preoti, joaca in
secolul 3 un important rol in stabilirea dogmei, organizarea cultului si structurarea ierarhiei
preotesti, mazdeismul devenind acum dogmatic si intolerant, trecand la perssecutii impotriva
altor credinte din Persia sasanida. Programele reformatoare initiate si Mani si Mazdak
declanseaza cele doua mari crize traversate de zoroastrism. Dupa cucerirea araba (651),
mazdeismul pierde rapid terenul in fata islamismului. In secolul XX mai supravietuiau cateva
mici comunitati ale acestei religii in Iran, iar in India, cunoscut sub numele de parsiism, mai
traiesc descendentii unor grupuri zoroatriste imigrate incepand cu secolul X.

Oracolul din Delfi

Celebra localitate greaca Delfi era vestita in antichitate prin Templul lui Apollon si prin
Sanctuarul oracular oficiat de preotese numite generic Pythia. Aici se gasea asa-numita piatra
sacra Omphalos, marcand centrul lumii (locul unde se intalnisera doi vulturi manati de Zeus
dinspre apus si rasarit). Prevestirile anuntate aici erau cele mai importante pentru locuitorii
intregii Elade. Oracolul a functionat intre secolele VI i.e.n. si III i.e.n. Din cele peste 600 de
oracole principale cunoscute, ni s-au pastrat circa o suta, prin Herodot. La simpozionul
desfasurat in noiembrie 2000 la Universitatea Standford (SUA), geo-fizicieni din mai multe
tari ale lumii au reusit sa desluseasca misterul acelei "transe profetice" a preoteselor, in timpul
carora traditia spune ca ele comunicau cu zeul-patron al Oracolului din Delfi. Dupa studierea
straturilor geologice, din zona ruinelor sanctuarului si a izvorului subteran Kassotis, s-a ajuns
la concluzia ca vaporii unor compusi halucinogeni existau la acea vreme si mai exista si azi
(oile care ajung acolo se poarta ca si cum ar fi "anesteziate"). Emanatiile subterane erau
favorizate acum peste doua mii de ani de miscarile seismice foarte dese si de defectele
geologice din compozitia straturilor de roci. Efectul narcotic se datoreaza unei concentrari
aparte de hidrocarburi oxigenate (aromate si nearomate), specifice acelei placi tectonice
mediteraneene. Cu alte cuvinte, preotesele oracolului nu simteau deloc "delirul profetic", ci
chiar sufereau tulburari psihice acute. Traditionalele frunze de laura si "apa fermecata" faceau
parte din recuzita obisnuita, dar acestea nu contribuiau la starea de transa in care-si rosteau
prevestirile murmurate aproape inteligibil si apoi talmacite de un profet... Este inca un caz in
care stiinta confirma miezul de veridicitate al unui mit.

33
666 - numar magic...
Lumea antica ne povesteste ca toate popoarele acestei
perioade si care au ramas renumite în istorie pentru
aportul pe care si l-au adus în spatiile culturii, civilizatiei,
stiintei si tehnicii, toate aceste popoare au acordat o
atentie speciala numerelor. Pe vremea aceea, matematica,
filosofia, stiintele naturii si artele magice erau
considerate legate indisolubil între ele, ca parti ale
aceluiasi întreg, numit Universul.

Numerelor li s-au acordat în antichitate proprietati misterioase, stranii,

fiecare element din Univers fiind pus sub protectia unuia sau a mai multor
numere.

Bunaoara, pitagoreicii (discipolii lui Pitagora) afirmau ca numerele

guverneaza Universul si aveau un cult deosebit pentru numarul 7, care, de
altfel, se regaseste cu aceeasi forta în mentalul colectiv al mai tuturor
popoarelor Orientului antic, de la asiro-babilonieni, pâna la egipteni, de la
hindusi la evrei. Pitagoreicii speculau în felul urmator: copilul începe scoala
la 7 ani, la 2 x 7 = 14 începe pubertatea, la 3 x 7 = 21 devine barbat.
Despre numarul 40 traditii si legenda povesteau ca este poarta celor 40 de
fete de pe promontoriul Caliacra, care si-au legat cozile si s-au aruncat în
Marea Neagra pentru a nu cadea în mâinile dusmanului. Numarul 3 era
unul dintre numerele considerate divine, fiind în toate civilizatiile
elementul care definea esenta divinitatii, triada divina existând atât în
religia egipteana, cât si în cea iudaica, la toate popoarele indo-europene si
mai târziu. Mistica iudaica, Kabala, vorbeste despre stiinta magica
numerologica, prin care se faceau combinatii misterioase între numere, a
caror „traducere” dezvaluia numele ascunse ale lui Dumnezeu, se puteau
face predictii cu privire la soarta omului, a omenirii, se puteau cunoaste
enigmele Universului si Lumile divine.

Unul dintre aceste numere care au fascinat omenirea este si 666, numar
înca de temut în mediile religioase. De buna seama, multi dintre dvs. ati
aflat despre speculatiile aparute sub forma predictiilor sumbre ale
Apocalipsei din Biblie, legate de numarul 666, sfârsitul omenirii si Satana
(666 este considerat acolo numarul Fiarei, sau al lui Antichrist). Totusi,
putini cunosc „trecutul” îndelungat al acestui numar, avatarurile sale, iar si

34
mai putini cunosc conotatia particulara matematica si nu mai putin
fascinanta a acestui numar.

Numarul vine de demult, fiind în strânsa legatura cu vechile practice

magico-religioase din Babilon, de pe vremea profetului biblic Daniel. Preotii
babilonieni promovau adorarea zeilor care erau asociati elementelor
astronomice – soarele, luna, planetele vizibile din sistemul nostru solar,
precum si unele stele cu rol dominant în practicile astrologice (babilonienii
au fost cei care au dezvoltat printre primii astrologia, asa cum o
cunoastem astazi). În sistemul lor de venerare aveau 37 de zei supremi si
unul dintre acestia, cel asociat Soarelui, era divinitatea suprema, ca si în
cazul altor popoare orientale învecinate, popoare prin excelenta solare,
prin natura spatiului locuit, deschis, desertic, expus razelor solare.
Babilonienii credeau ca într-un anume fel numerele poseda o putere
intrinseca, misterioasa si temuta, aflându-se chiar peste zeii pe care îi
venerau. Fiecarui numar îi era asociat un zeu, prin care acesta putea fi
chiar controlat. Asa ca si-au numarat zeii mai întâi si au acordat fiecaruia
dintre cei 36 de zei un numar particular, apoi au adunat toate aceste
numere (de la 1 la 36) si au atribuit suma lor zeului solar. Primului zeu i-au
atribuit cifra 1, celui de-al doilea, 2 si asa mai departe pâna la toti cei 36
de zei. Si, daca nu ati ghicit pâna acum, suma tuturor acestor numere de
la 1 la 36 este... 666, numarul asociat zeului-soare. Altfel spus:

1+2+3+4+5+6+7+8+9+10+11+12+13+14+15+16+
7+18+19+20+21+22+23+24+26+27+28+29+30+31
32+33+34+35+36=666

Dar babilonienii nu s-au multumit cu atât. Deoarece se temeau de zeii lor

si de actiunile acestora, ei au inventat amulete cu matricea 6 x 6 a
numerelor de la 1 la 36 pe ele, numite patrate magice. În fapt, acestea
erau un fel de „jocuri matematice distractive” (care s-au regasit mai târziu
si în papirusurile magice greco-egiptene si, ulterior, cele copte, în legatura
cu numele divinitatilor greco-orientale si cu incantatiile tamaduitoare). Dar
pe atunci, scopul amuletelor era explicit magic, crezându-se ca daca se
purta amuleta cu numarul unui anume zeu, acesta acorda protectie
individului. Amuletele trebuiau sa aiba o putere maxima, asa ca aceasta
trebuia sa fie sporita prin toate mijloacele. Astfel ca savantii antichitatii
orientale (apartinând clerului, singurul care avea acces la cunoastere) au
aranjat aceste numere în asa fel încât suma fiecarui rând sau coloana era
111 si de aceea suma celor 6 rânduri sau a celor 6 coloane era 666.
Aceasta trebuia sa acorde o protectie în plus, care o includea si pe cea a
zeului suprem solar, devreme ce numarul acestuia era înscris pe amuleta.

Va oferim si noi un asemenea exemplu de aranjare a numerelor într-o

matrice de 6 x 6 numere. De remarcat ca numerele aflate pe orice rând
sau coloana adunate dau 111, pe diagonala, la fel. Aceste numere erau
scrise pe tablite de argila patrate, uscat si arse pentru a face ca inscriptia
sa ramâna permanenta. Si, atâta vreme cât le purtau asupra lor, atârnate
la gât sau pe un al suport, protectia le era asigurata... No comment.

35
Practica crearii si purtarii acestor amulete s-a perpetuat pâna demult, fiind
o moda mai ales pe vremea de maxima înflorire a Imperiului Roman, când
multi împarati au fost fascinati de cultele orientale, pe care le-au
îmbratisat cu fervoare. De aceea, în momentul aparitiei crestinismului – el
însusi o ideologie religioasa de sorginte orientala, cu multe ecouri din
cultele de salvare egiptene, mithraice, suprapuse pe fondul iudaic – moda
astrologica era în mare voga. Au fost gasite amulete cu inscriptii latine
care dovedesc aceasta realitate.

Asa ca numarul 666 a venit si el, datorita modelor religioase (si nu numai)
orientale. Ulterior, când crestinismul a câstigat teren si sa impus ca religie
de stat, suprema, preotii au încercat sa elimine tot ceea ce etichetau
extrem de superficial ca “pagân”, tot ceea ce constituia o amenintare în
calea noii religii. Uitând de fapt adevarata origine a acesteia.

Trebuie precizat ca în legatura cu Cartea Revelatie (Apocalipsa), cap. 14,

din finalul Noului Testament, exista mai multe manuscrise ale acesteia, în
care exista mai multe numere legate de cetatea Babilonului (considerata
acolo ca „pagâna” si idolatra si de aceea asociata Raului si distrugerii - în
binecunoscuta maniera monoteista a noii religii de salvare) – 616, sau 606
în loc de 666. Se pare ca a fost vorba de o eroare de redactare a scribului,
pentru ca 616 si 606 nu au nici o valoare magica.

Cea mai serioasa amenintare a Bibliei este cea legata de asocierea dintre
666, cetatea Babilonului si Fiara Apocalipsei. Fobia acesteia si a sfârsitului
omenirii a dus de-a lungul istoriei la aparitia unor adevarate crize
milenariste de fiecare data când se schimba prefixul mileniului. De aici si
pâna la aparitia unui sir întreg de aberatii fanatico-religioase, tendentioase
si cu tenta instigatoare, nu a fost decât un pas foarte mic. Amintiti-va doar
de teroarea amplu mediatizata a anului 2000 si despre presupusii
„dusmani” („copii ai Satanei”!) ai omenirii! Totusi, oamenii traiesc în
continuare iar Pamântul înca se învârte... Si, de buna seama, se va mai
învârti multe veacuri de acum înainte...

Cele şase zile ale revelaţiei

iunie 29, 2007

36
Printre numeroasele teorii care descriu modalitatea în care a apărut cartea Genezei, teoria
redacţională susţine că redactorul a preluat documentele originare şi le-a prelucrat de maniera
cea mai adecvată pentru audienţa sa. Totuşi, cu cât pare mai agilă lucrarea redactorului de
prelucrare a surselor cu atât devine mai ştearsă distincţia dintre autor şi redactor. În ultimă
instanţă, criticii redacţionali se îndepărtează de criticii surselor, demonstrând că paternitatea
lucrării finale a Pentateuhului aparţine în întregime unui redactor (autor) puternic motivat să
dea textului său final forma pe care o are astăzi.

O versiune nuanţată a teoriei redacţionale apare la P.J. Wiseman, susţinută şi continuată şi de

fiul acestuia, renumitul asirolog Donald J. Wiseman. Încă din 1936 (New Discoveries in
Babylonia About Genesis) şi 1948 (Creation Revealed in Six Days), P.J. Wiseman propunea
teoria redacţională asupra Genezei. Cele două lucrări au fost republicate în 1977 într-una
singură cu tilul Clues to Creation in Genesis, cu un cuvânt înainte de D.J. Wiseman (Marshall
Paperbacks. Londra : Marshall, Morgan & Scott).

Astfel, deşi se recunoştea faptul că Moise ar fi fost un autor prolific, Wiseman oferea
argumente care susţineau redactarea primei lucrări a Pentateuhului prin compilarea unor
documente pre-existente. Chiar dacă paternitatea mozaică asupra Genezei slăbeşte simţitor,
autoritatea cărţii creşte direct proporţional cu aceasta. Dacă Moise a compilat documente
arhaice pre-existente fără a interveni dramatic în redactarea lor atunci el se califică drept un
autentic recuperator de tradiţii literare evreieşti străvechi. Datorită calităţii de revelaţie a
acestor documente, Moise nu este un simplu culegător de folclor ci un redactor inspirat cu o
contribuţie semnificativă la conturarea identităţii naţionale a lui Israel.

Wiseman (1977, 50-55) susţine că tehnica mesopotamiană a scrierii textelor pe tăbliţe de lut
ars poate fi identificată şi în compoziţia Genezei. Volumul imens de tăbliţe descoperite în
Mesopotamia şi, ulterior, la Ugarit, a permis identificarea unui standard al scrierii. Acesta
includea un titlu, rânduri care codificau ordinea de citire a tăbliţelor (în cazul documentelor
care se întindeau pe mai multe tăbliţe) şi un colofon (la final) care cuprindea referinţa la
scribul care a scris tăbliţa şi data scrierii. Înlănţuirea mai multor tăbliţe se realiza prin reluarea
primelor cuvinte ale unei tăbliţe în colofonul tăbliţei următoare. Evidenţe ale documentelor
pre-literare ale Genezei apar în ceea ce unii cercetători numesc structura toledotică a cărţii,
organizată pe baza repetiţiei formulei „acestea sunt generaţiile lui …”. Repetarea unor
formule pe parcursul Genezei permit identificarea documentelor originale.

37
Gen 1.1 Dumnezeu a creat cerul şi pământul
Gen 2.4a istoria cerului şi a pământului în ziua când au fost create
Gen 2.4b în ziua când a făcut Domnul Dumnezeu pământul şi cerul
Gen 5.2 în ziua când au fost creaţi
Gen 6.10 Sem, Ham şi Iafet
Gen 10.1 Sem, Ham şi Iafet
Gen 10.32 după potop
Gen 11.10 după potop
Gen 11.26 Avram, Nahor şi Haran
Gen 11.27 Avram, Nahor şi Haran
Gen 25.12 fiul lui Avraam
Gen 25.19 fiul lui Avraam
Gen 36.1 Esau care este Edom
Gen 36.8 Esau care este Edom
Gen 36.9 tatăl lui Edom
Gen 36.43 tatăl lui Edom

Întrucât colofonul menţionează numele autorului / scribului, formula „acestea sunt generaţiile
lui cutare” trebuie să fi concluzionat tăbliţa. Uneori, la finalul documentului sunt oferite şi
informaţii privitoare la locaţia autorului în momentul scrierii tăbliţei respective (25.1; 36.8;
37.1). Prin urmare, următoarele unităţi textuale preliterare pot fi evidenţiate:

Tăbliţa întâi (Gen 1.1-2.4); autor nemenţionat

Formula recurentă care fragmentează descrierea include următoarele elemente:

„Dumnezeu a zis”
„Dumnezeu a constatat că era bun”
„Dumnezeu a numit”
„A fost o zi, apoi o dimineaţă: ziua cutare”

Paragrafele 1.1-2 şi 2.1-4 funcţionează ca prolog şi epilog. Restul paragrafelor, relatând

activitatea de creaţie din cele şase zile sunt organizate pe criteriul corespondenţei în două
categorii: entităţile create în zilele 1, 3, 5 funcţionează ca domeniu de manifestare a entităţilor
create în zilele 2, 4, 6. Evident, cea mai detaliată relatare din această tăbliţă este crearea
omului (1.26-29).

Tăbliţa a doua (Gen 2.5-5.2); autorul ar fi Adam

Cuprinde istoria creării omului, a Grădinii Eden, istoria Căderii, a crimei lui Cain şi
consecinţele acesteia.

Tăbliţa a treia (Gen 5.3-6.9a); autorul ar fi Noe

Cuprinde genealogia de conexiune dintre Noe şi Adam, referinţe la situaţia omenirii pe timpul
lui Noe şi explicaţiile acesteia.

Tăbliţa a patra (Gen 6.9b-10.1); posibil autori multipli, adică cei trei fii ai lui Noe
Cuprinde relatarea potopului cu pregătirile preliminare şi consecinţele acestuia.

Tăbliţa a cincea (Gen 10.2-11-9); autorul ar fi Sem

Cuprinde referinţe la dezvoltarea umanităţii în cele cinci secole care au urmat potopului.

38
Tăbliţa a şasea (Gen 11.10-27a); autorul ar fi Terah
Cuprinde genealogia de conexiune dintre Terah şi Sem.

Tăbliţa a şaptea şi a opta (Gen 11.27b-25.19a); autorul ar fi Isaac

Cuprinde istoria lui Avraam şi un postscript despre Işmael, fiul nemoştenitor al lui Avraam.

Tăbliţa a opta, a noua, a zecea şi a unsprezecea (Gen 25.19b-37.2a); autorul ar fi Iacov.

Cuprinde istoria lui Isaac cu un postscript al lui Esau, fiul nemoştenitor al lui Isaac (36.1-19),
Seir (36.10-30) şi regii Edomului (36.31-43).

Ultima parte a Genezei cuprinde istoria lui Iosif (37.2b-50.21) cu un epilog (50.22-26). Cel
mai probabil textul acesta nu a mai fost scris pe tăbliţe de lut ci pe papirus, urmând tradiţia
scrisului şi tehnica literară a Egiptului antic.

Necesitatea armonizării relatării din Geneza 1 cu descoperirile ştiinţifice în continuă evoluţie

de la o generaţie la alta a deschis calea interpretărilor mai puţin literale ale textului biblic.
Ajustarea cosmogoniei biblice la interpretarea evoluţionistă a impus cu necesitate
descoperirea unor rezerve suplimentare pentru milioanele de ani „lipsă”. Aceştia au fost
supliniţi fie prin teoria unei creaţii duble (Gen 1.1 şi 1.2), fie prin reinterpretarea „zilelor” din
Geneza ca „epoci”. Din păcate această interpretare este prea puţin probabilă deoarece zilele
sunt numerotate (ziua întâia, ziua a doua, … etc.), compunând o săptămână, şi sunt mărginite
de o seară şi o dimineaţă.

Wiseman (1977, 115ff) îndrăzneşte să sugereze că zilele din Geneza 1 sunt zile ale revelaţiei
şi nu zile ale creaţiei, adică Dumnezeu nu ar fi creat elementele descrise de text în ordinea
respectivă şi pe parcursul unei zile solare, ci ar fi revelat crearea lor la începutul lumii omului
cu care avea părtăşie. Ca şi argumente sunt înscrise următoarele:

1. Structura capitolului este una prioritar literară, primele trei zile descriind apariţia unor
elemente ale universului (lumina, atmosfera, pământul şi vegetaţia), ultimele trei zile
descriind apariţia elementelor responsabile de generarea lor (soarele) sau de popularea lor
(astrele, peştii şi păsările, animalele terestre şi omul). Ceea ce iniţial a fost descris ca fiind
„fără formă şi gol” capătă formă şi este umplut. În plus, Dumnezeu este prezentat rostind de
zece ori, o similitudine deloc accidentală cu Decalogul.

2. Cum se poate să fi existat zile şi diviziuni ale zilei câtă vreme nu existau astrele
responsabile cu marcarea acestora şi care a fost relevanţa acestora înaintea creării omului,
singura fiinţă pentru care acestea contau?

3. Porunca a patra care, aparent, fundamentează necesitatea păzirii Sabatului în activitatea lui
Dumnezeu de creare a universului în şase zile necesită clarificări suplimentare. Textul din
Exod 20.11 spune că „Dumnezeu a făcut şase zile cerul şi pământul şi marea cu tot ce este în
ele, dar S-a odihnit în ziua a şaptea”. Preferinţa pentru „a face”, un termen mai puţin specific
decât „a crea”, sugerează că Moise a fost conştient de opţiunile lexicale. Dacă ar fi vrut, într-
adevăr, să fundamenteze porunca a patra în însăşi lucrarea lui Dumnezeu de creare a lumii şi
în odihna Sa din cea de-a şaptea zi ar fi putut să folosească termenul „a crea” specific relatării
din Geneza 1.1.

4. Conform principiului cristic „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat” (Marcu
2.27; Is. 40.28-31), Dumnezeu nu are nevoie de odihnă fizică, nici în ziua a şaptea dar nici la

39
finalul fiecăreia dintre cele şapte zile. Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care nu te poţi
apropia (1 Tim. 6.13-16) şi este El Însuşi lumină (Is. 60.19; Ez. 1; Ap. 1.13-16). Prin urmare,
nu se poate justifica necesitatea existenţei întunericului pentru odihna lui Dumnezeu. Atunci
odihna de la finalul celor şase zile din Geneza 1 şi din cea de-a şaptea zi au fost date pentru
omul deja creat.

5. Descrierea celor şase zile nu conţine nici cea mai mică aluzie la faptul că activitatea
creatoare a ocupat întreaga zi lumină. Puterea lui Dumnezeu este grav limitată de o lucrare de
creare expandată la 12 ore. Dacă vorbim despre o creaţie prin Cuvânt, atunci aceasta
presupune mai degrabă o emisie instantanee a creaţiei.

6. Care să fi fost rolul numirii celorlalte elemente ale creaţiei lui Dumnezeu, de către
Dumnezeu de această dată, dacă încă nu exista o terţă persoană, alta decât Dumnezeu Însuşi,
pentru care să fie relevant numele respectiv? În momentul în care i s-a încredinţat omului
activitatea de „numire” a vieţuitoarelor (Gen. 2.18-20), Dumnezeu îi permitea omului să-şi
exercite dreptul de a-L imita pe Dumnezeu.

7. Dacă Geneza a conservat structura documentelor literare mesopotamiene scrise pe tăbliţe

de lut, atunci colofonul acestei prime tăbliţe ascunde identitatea autorului prin formula „când
Domnul Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen. 2.4a). Cel mai probabil, Dumnezeu este
autorul acestei prime tăbliţe a Genezei, nu neapărat şi prima a relatării creaţiei, după modelul
înscrierii Legii lui Moise cu Însuşi Degetul lui Dumnezeu. Wiseman (1977, 143-9) sugerează
că, după modelul documentelor cosmogonice mesopotamiene şi nu numai, aceasta reprezenta
ultima tăbliţă dintr-o serie de şase întitulată „cerul şi pământul”, iar textul colofonului trebuie
tradus după cum urmează: „Astfel au fost încheiate cerul şi pământul şi întreaga serie, iar în
ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a încheiat slujba pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a
şaptea şi a sfinţit-o pentru că în ea Şi-a încetat toată activitatea pe care Dumnezeu o crease în
relaţie cu facerea istoriilor cerului şi a pământului când au fost create, când Domnul
Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.”

8. Biblia conţine referinţe la o revelaţie timpurie a creaţiei. Să nu fie oare „începutul” la care
face referire Isaia 40.21 identificat cu „începutul” lumii? Evrei 4.4 mărturiseşte despre un act
de vorbire al lui Dumnezeu cu privire la Ziua de Odihnă, referinţă clară la Geneza 2.1-4a.
Cartea apocrifă a Misterelor lui Enoh, scrisă în ebraică şi greacă în perioada precreştină
conservă o tradiţie conform căreia Dumnezeu i-ar fi revelat lui Enoh istoria creării lumii
(capp. 33, 64), preluată ulterior de 1 Enoh, o lucrare din sec al II-lea p.Chr.

Date fiind aceste observaţii, cea mai plauzibilă concluzie este aceea care susţine că în timpul
celor şase zile din Geneza 1 Dumnezeu i-a revelat omului informaţia cel mai dificil de obţinut
prin experienţă, aceea privitoare la originea universului şi a pământului, căminul umanităţii.
Părtăşia dintre Dumnezeu şi om (Gen 3.8) s-a materializat imediat după crearea omului în
numirea vieţuitoarelor şi primirea directă şi nemediată a istoriei creaţiei pe parcursul a şase
zile de părtăşie, un model aplicat şi în revelaţia Legii către Moise. În final, Dumnezeu i-a
prezentat lui Adam o istorie a creaţiei scrisă cu Degetul lui Dumnezeu. Scrisul ar fi originat în
consecinţă în Dumnezeu Însuşi.

Evident, aceasta nu înseamnă legitimarea modelului evoluţionist, însă nici nu obligă la

acceptarea modelului a şase zile literale de creaţie. Geneza nu oferă datele concrete ale creării
lumii şi umanităţii ci doar contextul şi principiile generale. În fond, Dumnezeu a creat lumea

40
văzută şi nevăzută prin Cuvânt, din nimic şi de o manieră instantanee. În textul Genezei nu
există referinţe temporale care să permită o datare exactă a etapelor acestui proces.

Teza lui Wiseman susţine că singurele detalii oferite de Geneza 1 şi 2 vizează crearea omului,
întâi bărbatul apoi femeia. Relatarea din Geneza 1, ca mai toată Biblia, este vizibil
antropocentrică. Ea nu descrie crearea lumii nevăzute şi nici nu detaliază cu precizie şi
acurateţe crearea lumii văzute. Geneza 1 mărturiseşte doar despre faptul că Dumnezeu este
autorul tuturor lucrurilor şi că i-a revelat aceste lucruri omului. După cum mărturisea Donald
J. Wiseman, reputatul asirolog britanic şi creştin practicant, teza tatălui său nu a fost infirmată
până acum. Cu siguranţă teza merită atenţia noastră prin lectură şi evaluare.

Traditia oualor vopsite si simbolul oului

Inca din secolul XIII exista traditia oualor vopsite. Cum s-a ajuns la aceasta? O varianta
explicativa sustine ca pur si simplu, din simt practic. Dupa strictele dogme ale religiei
crestine, in Postul Mare este interzis sa se manance oua. Deoarece gainile nu cunosteau aceste
restrictii religioase si continuau sa faca oua, acestea erau fierte si vopsite in rosu – pentru ca
ulterior sa se poata face deosebirea. Oul vopsit a fost prezent in ritualul fertilitatii din Orientul
Antic, inca inaintea crestinismului.
In Roma Antica, tinerii isi daruiau oua rosii si diferite cadouri la sarbatorirea zeului Ianus –
pazitorul portilor orasului si caselor, dupa numele caruia s-a dat denumirea lunii Ianuarie.
Daca la poporul evreu care a serbat Pastele - Pesah (a sari peste, a trece peste, a cruta) inca din
jurul anului 1445 i.e.n. – ca „o lege vesnica” ce aminteste de fuga din Egipt si eliberarea din
robie, oul de Paste reprezenta simbolul Creatiunii Universului, la crestini traditia este preluata
cu semnificatie oarecum similara - el reprezentand noua creatiune a lumii care a inceput in
momentul cand fiul lui Dumnezeu – Isus Christos a facut jertfa suprema pe Golgota si s-a
reintors din moarte.

41
 In acest sens coaja oului intruchipeaza piatra de mormant care s-a spart atunci cand
Mantuitorul a inviat si s-a intors la viata, asemenea cojii oului care se sparge cand puiul
nascut in gaoace iese la lumina.

42