Vous êtes sur la page 1sur 361

LUCIAN BOIA s-a născut la 1 februarie 1944 în

Bucureşti. Carieră universitară începînd din 1967
la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucu-
reşti; profesor titular în 1990. Secretar general
(1980-1983) şi vicepreşedinte (1983-1990) al Comi-
siei Internaţionale de Istorie a Istoriografiei. Di-
rector fondator (1993-) al Centrului de Istorie a
Imaginarului. Bibliografie selectivă: Eugen Brote
(1850-1912), Litera, Bucureşti, 1974; Relationships
between Romanians, Czechs and Slovaks (1848-1914),
Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Das Jahrhun-
dert der Marsianer (în colaborare cu Helga Abret),
Heyne, Miinchen, 1984; L'Exploration imaginaire de
l'espace, La Decouverte, Paris, 1987; La Fin du
monde: Une histoire sansfin, La Decouverte, Paris,
1989 (ediţie japoneză, 1992; Sfirşitul lumii: O isto-
rie fără sfîrşit, Humanitas, Bucureşti, 1999); La
Mythologie scientifique du communisme, Paradigme,
Caen-Orleans, 1993; ediţia a Ii-a, Les Belles Lettres,
Paris, 2000 (Mitologia ştiinţifică a comunismului,
Humanitas, Bucureşti, 1999); Entre l'Ange et la
Bete: Le mythe de l'Homme different de YAntiquite ă
nosjours, Pion, Paris, 1995 (ediţie spaniolă, 1997);
Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas,
Bucureşti, 1997; focul cu trecutul: Istoria între adevăr
şi ficţiune, Humanitas, Bucureşti, 1998; Pour une his-
toire de l'imaginaire, Les Belles Lettres, Paris, 1998;
Pour vivre deux cents ans: Essai sur le mythe de la lon-
gevite, In Press, Paris, 1998 (Mitul longevităţii. Cum
să trăim 200 de ani, Humanitas, Bucureşti, 1999);
Două secole de mitologie naţională, Humanitas, Bucu-
reşti, 1999. Volume apărute sub direcţia sa: Great
Historians from Antiquity to 1800. An International
Dictionary şi Great Historians ofthe Modern Age. An
International Dictionary, Greenwood Press, New
York-Westport-Londra, 1989 şi 1991; Miturile
comunismului românesc, Nemira, Bucureşti, 1998.
^

LUCIAN BOIA

Istorie si mit
in
conştiinţa românească
Ediţia a Ii-a
HUMANITAS
BUCUREŞTI
30
&S?
Coperta colecţiei
DONE STAN

-^
IIILIOTECA JUC i EANA"
„OCTAVIAN GOGA"
CLUJ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
BOIA, LUCIAN
Istorie şi mit în conştiinţa românească/
Lucian Boia — Ed. a 2-a; Bucureşti, Humanitas, 2000.
384 p.; 18 cm. (Top H)
Bibliogr.
Index.
ISBN 973-50-0055-5
94(498)
© HUMANITAS, 1997
IRÂ
ISBN 973-50-0055-5
818821S

După trei ani
Introducere la ediţia a U-a
POVESTEA UNEI CĂRŢI
Doar această nouă introducere deosebeşte a doua edi-
ţie de cea dintîi. Ar fi fost multe de adăugat, şi poate de
modificat sau de nuanţat. M-am gîndit însă că textul trebuie
să rămînă aşa cum a fost, aşa cum am înţeles să-1 alcătuiesc
cu trei ani în urmă. Cu atît mai mult cu cît cartea a devenit
aproape clasică; simt că în bună măsură nu-mi mai apar-
ţine. Contez aşadar pe introducere pentru a spune ce mai
am de spus, cu privire la carte, la istoria ei şi la controver-
sele istorico-culturale pe care le-a suscitat.
Eram convins, scriind-o, că mă expun la nenumărate
atacuri. Le simţisem gustul puţin mai înainte, cînd publica-
sem, împreună cu studenţii mei, la Editura Universităţii din
Bucureşti (într-un tiraj limitat), volumul Mituri istorice româ-
neşti. Emisiunea militară Pro Patria (dispărută între timp)
mi-a făcut atunci cinstea unui adevărat foileton, transmis
la o oră de vîrf pe programul naţional de televiziune: mi-
litari şi civili s-au întrecut în a spune despre mine (în ab-
senţa mea) lucruri nu dintre cele mai agreabile. Loveam, se
pare, în bazele ideologiei naţionale şi ale identităţii româ-
neşti (prin relativizarea unei istorii care, evident, nu putea
fi decît una singură, şi anume aceea pe care o „ştiau" acu-
zatorii mei). Nu ar mai fi fost decît un pas — şi nu prea
mare — pînă la trădarea de patrie. Militarii se constituiau
în instanţă istoriografică: ce putea fi mai grăitor atît pen-
tru starea confuză a democraţiei româneşti cît şi pentru
dispreţul profesionalismului? Unele gazete m-au tratat în
termeni similari. Studenţii au avut şi ei parte de necazuri
cu cîţiva profesori (nu chiar spre lauda celor din urmă).
5
i
\
Am constatat atunci ce înseamnă să te trezeşti singur într-o
asemenea situaţie (o singurătate pe care, recunosc, eu în-
sumi o cultivasem). Adversarii sînt, de regulă, mai prompţi
decît susţinătorii. Fapt este că nimeni nu mi-a sărit atunci
în ajutor. Mărturisesc că nici eu nu mă aşteptasem la un ase-

menea tapaj. Urmărisem ţeluri pur profesionale, şi nicide-
cum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice.
M-am autosurprins în flagrant delict de naivitate: ar fi tre-
buit să ştiu (asta era în fond teza pe care o susţineam!) că
istoria nu are cum să se izoleze de societate, de ideologii şi
de politică. Cu atît mai bine: mi s-a oferit ocazia să verific,
prin proprie experienţă, gradul înalt de sensibilitate socială
la istorie.
Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate
— pentru mine — s-a dovedit excepţionala primire de care
s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A
devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectu-
ale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii ro-
mâneşti. Se vede că răspundea unui orizont de aşteptare.
Ceva nu era în regulă cu istoria învăţată generaţii de-a rîn-
dul. Dar ce anume? îi revenea, fireşte, unui istoric să iden-
tifice capcanele ideologice ale reconstituirii trecutului.
Vorbind despre istorie, oamenii vorbesc despre prezent,
despre ei înşişi. Cartea ţintea pînă la urmă chiar mai de-
parte decît îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în dis-
cuţie, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de
sine a românilor. Dintre numeroasele recenzii, care nu în-
cetau să scoată în evidenţă noutatea şi necesitatea demersu-
lui, m-a impresionat articolul publicat de Mircea lorgulescu
în revista Dilema (numărul din 15-21 august 1997), sub ti-
tlul „în sfîrşit!". Criticul repeta insistent aceste vorbe: „în
sfîrşit". „în sfîrşit — sublinia el — a apărut cel dintîi exa-
men critic radical şi sistematic al culturii române de as-
tăzi". Mai puţin entuziaşti s-au arătat istoricii (cu unele
excepţii, îndeosebi printre cei tineri). Lesne de înţeles: per-
spectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privită
din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de me-
diul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i
6
încînte pe profesionişti: lor le place sa creadă într-o istorie
ştiinţifică şi obiectivă (justificîndu-şi astfel propriul statut
profesional). Rămîne doar să se mai explice cum această
istorie ştiinţifică şi obiectivă este mereu altfel. Nu eu am
relativizat istoria! Aşa este ea; în ce mă priveşte, nu fac

decît s-o constat.
Curiozitatea cea mare a fost însă absenţa aproape totală
a atacurilor (atît de frecvente cu puţin timp înainte). Car-
tea a beneficiat — nu ştiu dacă întru totul în avantajul ei
— de foarte multe laude şi prea puţin de o controversă pe
măsură. Voci ostile s-au auzit timid şi izolat, poate şi în con-
textul unei replieri strategice generale în urma alegerilor
din noiembrie 1996, care au îndepărtat naţionalismul agre-
siv de pîrghiile puterii pe care le deţinuse pînă atunci. Va
veni oare o replică — întîrziată — după alegerile din anul
2000? O asemenea politizare este însă ultimul lucru pe care
îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte
partizană sau de conjunctură.
Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public.
Patru tiraje succesive şi 9 000 de exemplare epuizate în doi
ani (cifră considerabilă pe piaţa cărţii în România) dovedesc
că Istorie şi mit... şi-a făcut intrarea în „conştiinţa româneas-
că". Mă bucură cariera cărţii; rămîne să mă obişnuiesc (dar
nu cred că voi reuşi) cu inedita calitate de „persoană publi-
că" pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc. Acestor
reticenţe li se datorează şi rarele mele apariţii la televiziune.
Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărţi cartea de autor!
DEMITIZARE?
Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie şi
mit... a avut un rol declanşator. îmi place să cred că nu am
scris degeaba şi că cel puţin unele dintre noile abordări
istorico-culturale ale ultimilor doi-trei ani i se datorează
direct sau indirect. Am pus poate capăt unei stări de
inocenţă şi am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite.
Urmăresc cu interes şi adesea cu mirare cariera cu-
vîntului mit, rareori rostit înainte de 1997, care, de pe co-
7
perta cărţii mele, a ajuns repede la modă, cu tendinţa unei
adevărate inflaţii şi a unei pronunţate lipse de scrupule în
utilizarea lui. Demitizatorii sînt în plină activitate; li se o-
pun, nu mai puţin activi şi vehemenţi, susţinătorii mito-
logiei naţionale, în viziunea cărora miturile exprimă esenţa
noastră românească, drept care nu avem voie să ne atin-
gem de ele. Interesantă această nouă linie de apărare. Mai

sînt, desigur, şi susţinători intransigenţi ai unei istoriogra-
fii româneşti fără prihană, unde totul e adevărat şi nimic
mitificat. Spiritele mai subtile nu contestă însă existenţa
unei doze de mitologie. Spun doar atît: că nu este bine să o
demolăm! Atitudine care deja nu mai este ştiinţifică, ci
aproape mistică.
„Vînătoarea de mituri — scrie o autoritate culturală ca
Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române — este o
acţiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din iden-
titatea culturală a naţiunii."1 Să înţelegem că n-avem ne-
voie de istorici inteligenţi („patriotismul" fiind suficient)?
Pentru ca lucrurile să se încurce de-a binelea se alunecă uşor
de la „mitificare" la „mistificare", şi invers. Eugen Simion
îmi rezumă argumentaţia într-un spirit pe care nu mi-1 re-
cunosc: „Pe scurt, istoria românilor ar fi fost abuziv mitiza-
tă şi, prin mitizare, mistificată. E cazul de a o demistifica
şi de a o judeca cu luciditate..."
Să facem totuşi distincţia între cuvinte şi concepte. Mis-
tificarea este un procedeu grosolan (chiar dacă nu lipsit de
eficienţă), care nu are nimic de a face cu substanţa subtilă
a miturilor. Mistificarea înseamnă minciună, înşelătorie,
dezinformare voită, iar mitul este cu totul altceva, defi-
nind sau ilustrînd o mare credinţă care îi animă pe oameni.
Se poate, desigur, mistifica pe fondul unor anume mituri
(profitîndu-se de ceea ce oamenilor le place să creadă, de
prejudecăţile, de speranţele şi de iluziile lor), dar confuzia
nu este permisă. Eu unul, în orice caz, nu-mi pierd vremea
1
Eugen Simion, „Mit, mitizare si demitizare", în Curentul,
22 iulie 1999.
8
vînînd minciuni, încerc să desluşesc marile tendinţe mitice,
inerente sufletului uman şi conştiinţei comunităţilor.
Nimeni dintre cei care au scris în ultimii ani despre mi-
turi, demitificări şi demistificări nu mi-a cerut părerea (şi
nici nu era cazul să o facă). Nu sînt şi nu aspir să fiu şef de
scoală. Sînt responsabil exclusiv pentru scrisul meu şi ide-
ile mele. Aşa încît, simt nevoia să fac cel puţin două preci-
zări.
Mai întîi, adaptarea, deformarea şi mitificarea istoriei se

înscriu într-o tipologie universală. S-a putut crede că aş fi
identificat-o anume la români! Drept care unii s-au mîniat
foarte (cum pot fi românii trataţi cu o asemenea lipsă de
respect!), iar alţii s-au bucurat (bine că, în sfîrşit, li se arată
românilor greşelile făcute şi drumul cel drept). Ar trebui
şi unii şi alţii să se întristeze şi să se bucure mai puţin. Nu
doar românii tratează astfel istoria, ci toată lumea. De aceea,
pentru a evita orice confuzie şi a duce gîndul pînă la ca-
păt, pînă la maxima generalizare, am publicat, un an după
Istorie şi mit..., eseul Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi
ficţiune. Cele două cărţi ar cîştiga citite împreună, poate
chiar în ordinea inversă a apariţiei lor.
In al doilea rînd, nu-mi amintesc să fi folosit conceptul
de demitificare. Vreau să fiu bine înţeles: nu am pornit un
război împotriva miturilor. Mă ocup de multă vreme de
imaginar (şi nu numai, şi nici în primul rînd, de imagi-
narul istoriei româneşti), şi ştiu prea bine că nu se poate
trăi în afara imaginarului şi a mitologiei. De aceea, omul
este om şi nu este animal sau robot. Nu am propus nici un
moment anularea miturilor, ci pur şi simplu interpretarea
lor istorică. Ştiu că nu se poate trăi fără mituri, dar nici eu,
ca istoric, nu-mi justific existenţa fără să încerc să le înţeleg.
Se va spune că un mit interpretat se fisurează, se năruie.
Aşa o fi, dar atunci ce ar trebui să fac: să nu mai interpre-
tez? încă o dată, vrem o istorie inteligentă sau (mă exprim
eufemistic) neinteligentă? Şi chiar nu sîntem capabili să
privim în acelaşi timp din două unghiuri, şi „poetic" şi ra-
ţional? Trebuie să sacrificăm inteligenţa numai pentru a
salva poezia? Nu le putem salva pe amîndouă?
9
într-un articol intitulat „O jucărie la modă: demitiza-
rea"2, criticul Alex. Ştefănescu face un rechizitoriu cerce-
tării raţionale a miturilor, punînd, se înţelege, tentativele
demitizatoare sub semnul metodei mele („Istoricul Lucian
Boia a dobîndit rapid notorietate supurând unei analize lu-
cide, duse pînă la cinism, mituri ale istoriei")- Argumentul
este că nu le putem răpi oamenilor iluziile. îl îndemn să se
liniştească: nimeni nu va reuşi vreodată să le răpească oa-
menilor iluziile! Şi dragostea este iluzie, explică Alex. Ştefă-

Şi atunci ce să facă istoricii: să mintă cu bună ştiinţă. şi cu „unitatea milenară" a românilor: chiar dacă nu a existat în fapt. expresie concentrată. de ce să nu o acceptăm ca atare? Fireşte că o acceptăm — şi încă cum! — dar crede autorul articolului că partea fi- ziologică şi psihologică a atracţiei dintre sexe ar trebui igno- rată? Rupte paginile din manualul de anatomie? Aruncate la coş cărţile lui Freud? La fel ar sta lucrurile. ea există pentru noi. ci ca simbol al naţiunii române. in- 2 România Literară. 1-2/1999) din Chişinău. supremă. dar nu înţeleg nici intoleranţa antidemitizatorilor faţă de un demers ştiinţific cu totul firesc. aici sînt două aspecte. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Eminescu nu are nici o vină. EMINESCU Spiritele s-au încins. Ştefănescu. In jurul lui Eminescu se desfăşoară un joc cam pueril şi cu siguranţă nedrept. ci ai ideologiei sale. care poate sau nu să mai corespundă sensibilităţii de azi ori de mîine. Poetul naţional«nu este perceput doar ca poet de va- loare inegalabilă (ceea ce deja înseamnă enorm). Mulţi dintre cei care se revoltă de «atacurile» împotriva lui Eminescu nu sînt admiratori ai poeziei. De fapt. a procedat la o transfigurare. 1998. Avea dreptul să . Mitul a fost creaţia momentului 1900 şi. pînă la incandescenţă.3 Mi-am exprimat punctul de vedere într-un interviu acor- dat revistei Sud-Est (nr. Nu are rost să mai spun (sau totuşi are?) că nu aşa a fost văzut în timpul vieţii lui şi poate nu va mai fi vă- zut aşa la un moment dat. numai ca să nu-i trezească pe români din visul lor frumos? Nu împărtăşesc intoleranţa demitizatorilor faţă de mituri.nescu. în timp ce alţii nu acceptă să co- boare nici cu o treaptă din înălţimea mitului şi vor să ne convingă că n-avem voie să ne despărţim de Eminescu. Unii îi caută tot felul de cusururi. a româ- nismului. 10 telectuale şi chiar fizice. în jurul lui Eminescu. ca orice mit. 21-27 octombrie. şi e de ajuns. O ideologie autohtonistă şi xenofobă. poate nu este inutil să reproduc pasajul respectiv: „în ce-1 priveşte pe Eminescu. într-adevăr. după Alex. nici unul dintre miturile româneşti nu depăşeşte încărcătura emoţională a mitului emines- cian. Este poetul Eminescu şi Eminescu-ideologul.

se vor găsi mereu naţionalişti care să-1 folosească drept stindard. dar nu va mai fi printre noi. nr. Rămîne însă de văzut ce va aduce viitorul. Genul acesta de polarizare aparţine imaginarului în genere. Va fi cum va fi. Eminescu va rămîne un mare nume în isto- ria literaturii române. dimpotrivă. a democraţiei româneşti? Sau. dincolo de faţadă. ancheta din Caiete critice. s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai bine în timp decît Eminescu-poetul. înseamnă că aces- ta este adevărul absolut. Eminescu a fost „descoperit" de valul naţionalist de după 1900.aibă orice idei. Eminescu-poetul. Pe de altă parte. care nu are nevoie de ideologie pentru a fi admirată. ascunde o serioasă rămînere . o socie- tate care. care trebuie raportate oricum la contextul cultural şi politic al epocii sale. In ziua cînd tinerii nu-1 vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-1 mai recită). Eu sînt un mare admirator al lui Emines- cu. vezi foarte controversatul număr „Eminescu" din Dilema. Dar cu cît o societate este mai conflictuală — cazul societăţii româneşti de astăzi — cu atît soluţiile extreme. trebuie să ne închinăm cu toţii. nu ideologul. Iar acum este promovat tot de naţionalişti. Ca ideo- log. nu glorificate sau condam- nate din perspectiva sfîrşitului nostru de secol. Este o manipulare: aşa a spus poetul naţional. riscă să fie mai prezente. iar pentru susţinerea mitului. In mod paradoxal. 27 februarie-5 martie 1998. este poezia lui Eminescu. constituindu-se în modele mitologice obsesiv invocate." 3 Pentru demitizarea poetului.4 Vîrsta de aur a României. a culturii ro- mâneşti. Cred că îi simt poezia. în raport cu care interesele şi opţiunile ideologice se manifestă nemijlocit — beneficiază din plin de asemenea aprecieri contradictorii. E stupid să spunem că nu are voie să fie aşa. îi ştiu o mulţime de versuri pe dinafară. Perioada interbelică şi anii comunismului — aşa- dar istoria recentă. Discuţia este nesfîrşită cu privire la anii dintre cele două războaie mondiale. Gusturile evoluează. Mă întreb însă une- ori dacă nu reprezint ultima generaţie care îl mai gustă într-adevăr pe Eminescu. 5-8/1998 (sub titlul „Eminescu — un model depăşit?") 11 ANII INTERBELICI ŞI COMUNISMUL Tentaţia de a vedea lucrurile în alb-negru nu este o în- clinare specific românească. lipsite de nuanţe.

în ciuda unui ritm relativ susţinut de modernizare (pro- cent foarte ridicat al populaţiei rurale.în urmă şi tot felul de derive în raport cu principiile demo- cratice? Judecăţile opuse sînt drepte şi nedrepte în acelaşi timp. nu în particular România. măcar în vorbe. repudiat). pe de altă parte. dezrădăcinarea şi manipularea unor mase dezorientate. o incontestabilă întîrziere istorică în straturile profunde ale ţării. ale celor care privim spre ea. Deficitul de de- mocraţie. comportament demografic tradiţional: natali- tate mare. şi nu este echi- tabil să judecăm asemenea disfuncţionalităţi sau atitudini exclusiv în raport cu normele actuale (şi ele mai curînd ide- ale decît efective). procent încă mare de 4 Un interesant dosar pe această temă („Vîrsta de aur dintre cele două războaie")/ în Dilema. iar comunismul. ca sistem. o elită de factură europeană (deşi nu complet lipsită de prejudecăţi şi reflexe autohtone) şi un cadru instituţional şi cultural modern. România de atunci a fost România de arunci. România interbelică — cu toate cele bune şi rele ale ei — nu mai poate fi un model util. Dar şi criticile excesiv de severe depăşesc măsura. Lumea de atunci — pretutindeni — nu mai este lumea de astăzi. ca şi din ale noastre. a fost şi baza pe care s-a construit comunismul românesc. Condamnare fără apel de pe o parte. acceptată de toată lumea. cel puţin seg- menţială..). România din epocă era o societate con- tradictorie: pe de o parte. a unui mod de viaţă. 5 Acest „primitivism" al Ro- mâniei profunde a justificat şi permis devierile autoritare. Ele definesc opţiuni prezente. dacă nu glo- bală (democraţia fiind. Din toate aceste con- tradicţii ale vremii.. inclusiv primul loc în Europa în privinţa mortalităţii infantile). potrivit principiului că „nu totul a fost rău" (dacă am aduna însă toate segmentele „reabilitate" de unii sau de alţii — de la cultură pînă la industrie sau la politica in- ternaţională — ar rezulta că a fost mai curînd bine decît . 27 noiembrie-3 decembrie 1998. La fel şi cu privire la comunism. 12 analfabeţi. de unde şi aberaţiile suplimentare ale acestuia (dispariţia a- proape completă a unei elite prea subţiri. nu pot rezulta decît imagini multiple şi contradictorii. naţionalismul sau antisemitismul caracterizează epoca în genere. a tradiţiei cultu- rale şi politice. mortalitate mare. dar şi tentative de reabilitare. pă- cătuiesc tocmai prin lipsa simţului istoric.

docil. refu- zînd să mai suporte cumplita degradare a condiţiilor de viaţă. a căzut co- munismul). Un demers intelectual corect trebuie să facă disocierea între o judecată istorică şi morală asupra comu- 5 Aceste trăsături puternic tradiţionale ale unei societăţi încă insuficient angrenată în modernitate sînt ilustrate prin nume- roasele statistici grupate în capitolul „Populaţia României" din Enciclopedia României. Una este să ajungem la concluzia că a fost un sistem . pp. pe de altă parte. în condiţi- ile cenzurii. A existat o re^istenţă anticomunistă: unii . şi alta este s& considerăm că toţi roma. cum s-ar spune). Ei s-au ridicat împotriva consecinţelor comunismului. 13 nismului şi aprecierea atitudinii oamenilor faţă de comu- nism. nii ar fi judecat aşa. individual la comunism.] rezistenţă deschisă. 1938. Astăzi tot ei nu mai sînt dispuşi să accepte sărăcia de dragul democraţiei. Ar fi nedrept să spunem că scriitorii. care numai săracă nu este). şi o neader are de ordin intelectual şi S. Bucureşti. se acomo- dează sau chiar profită. : o minimalizează sau chiar o contestă.'■ j capitol care îşi are partea lui de adevăr. dimpotrivă. o valorizează peste ponderea ei ţ-eală. chiar fără ]. şi atunci ne-am putea întreba de ce. Dar. Nostalgie alimentată nu numai de sărăcie. un subiect drag intelectua- lului român. \ In genere. „rezistenţele" sînt amplificate în imaginar. Nu a existat în România o producţie editori- . în orice societate.rău. Ar fi o iluzie să ne închipuim că majoritatea românilor s-ar fi ridicat în 1989 împotriva comunismului ca sistem (din motive de ordin filozofic. ei şi-au publicat totuşi textele. n-ar fi făcut. cel puţin jumătate dintre români consideră că trăiau mai bine înainte de 1989.ţ. dar si de mitologie. Tentaţia mitologică se întrevede şi atunci cînd este evo- cată „rezistenţa prin cultură". dar şi de inadaptarea la o societatea deschisă (dovadă că o întîlnim şi în partea răsăriteană a Germaniei. totuşi. Potrivit sondajelor de opinie. Puterea. cu toţii. decît să servească. de pildă. A existat. voi. „Rezistenţa românească" este un . cei care rezistă re- prezintă o minoritate faţă de cei care cedează. Românii care au intrat în securitate sînt cu siguranţă mai numeroşi decît românii care au rezis- tat în munţi. în fapt. imoral şi păgubitor. 134-160. alţii. Aşa ' au procedat şi occidentalii. I. reconstituindu-şi „rezistenţa ( antifascistă".

Unii au fost daţi afară din case şi din slujbe. nu au un Havel. iar cititorul era îndemnat să citească prin- tre rînduri. Scriitorul încerca să meargă pînă la ultima limită permisă. dar nu cu mult mai departe. chiar dacă nu o mărturisesc. dar şi. Era o critică — aspră. inclusiv proteste vehemen- te. O critică. în vreme ce procentul acelora pentru care comunismul a însemnat o schimbare . Ar fi putut merge 14 mai departe şi tipări un text clandestin. A existat însă şi o aderare. după normele epocii — a anilor '50. Un articol al lui Daniel Barbu6 a stîrnit o vie discuţie. nu se sfiesc să invoce perioada interbe- lică. nu a sistemului. cu puţinele excepţii ale unor supravie- ţuitori.ală clandestină. invers. ţăranii de pildă. care i-a dezavantajat pe unii. datorită afirmaţiei că beneficiarii comunismului ar fi fost mai numeroşi decît victimele lui: „Ponderea celor pentru care regimul totalitar a reprezentat o permanentă amenin- ţare. Astăzi. identificîndu-se în imaginar cu o cu totul altă elită). Nici alţii n-au făcut-o. Şi chiar cei aflaţi mai jos. bine cunoscut: nici o producţie literară nu s-a bucurat de faima romanului lui Marin Preda. deplasaţi la oraşe şi instalaţi în cartierele de blocuri. receptează această schimbare de condiţie ca o promovare socială. Şi Ceauşescu se disociase de asemenea abuzuri pentru a-şi defini propriul „comunism de omenie" în opoziţie cu anii sumbri ai regimului Dej. i-a avantajat pe alţii. ştiu prea bine că fără comunism nu ar fi fost ce sînt. este creaţia comunismului. însă. chiar masivă. romanul se citeşte cu un senti- ment de jenă. strict pînă la limita dincolo de care nu se putea merge. Rezul- tatul: un mesaj confuz. Elita româ- nească de astăzi. Nu a făcut-o. în plus. a abuzurilor (şi nu a tuturor. o povară. sau ca proce- deu de legitimare. Mulţi dintre membrii săi. ca alibi. S-a petrecut prin comunism o răsturnare socială. A fost un joc între scriitori şi autoritate: cine păcăleşte pe cine? Fiecare a acceptat unele concesii în favoarea celuilalt. Cine a păcălit pe cine? Un exemplu. sau o mărturisesc doar pe jumătate sau pe ocolite (iar. alţii le-au luat locul. Românii nu au un Soljeniţîn. Cel mai iubit dintre pămînteni (1980). şi nu a celor mai grave). să-şi imagineze mesajul nerostit dar sugerat. un pericol imediat sau virtual se situează între minimum 4% şi maximum 8%. Preda mergea ceva mai departe decît Ceauşescu.

175-197. Nemira. Feno- . Bucureşti. la orice pretext de propagan- dă antioccidentală. propunînd o istorie virtuală. SINDROMUL KOSOVO Criza din Kosovo şi atacurile NATO asupra Iugoslaviei au dovedit încă o dată cît de divizaţi sînt românii. un acces tot mai larg la o educaţie superioară. pp. că şi fără comunism România s-ar fi modernizat. un venit stabil şi în continuă creştere. Putem doar încerca să ne apropiem cît mai mult de ade- văr. în Miturile comunismului românesc (sub direcţia lui Lucian Boia). fie de partea lui Miloşevici. 15 ta contează! La ce bun să mai explici. servitutea involuntară. fără rezerve. în plus ar fi de precizat că în discuţie este mai puţin con- diţia obiectivă a oamenilor. cred că Daniel Barbu are dreptate. cît de înclinaţi spre judecăţi extreme şi cît de sensibili încă. şi încă în condiţii mai bune. chiar foarte mulţi. unii dintre ei. ar fi fost multe rezerve de exprimat. Altminteri. nefericirea totalitară: trei mituri ale comunismului româ- nesc".pozitivă a vieţii. dar judecata asupra adevărului nu va fi niciodată una. care nu erau cu nimic deasupra României în pe- rioada interbelică). dreptatea şi nedreptatea au fost foarte împărţite. ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru (deşi. definindu-şi ast- fel propriile opţiuni. în ambele tabere. aşa cum au făcut-o Grecia sau Portugalia. Nici perioada interbelică nici cea comunistă nu au cum să fie reprezentate într-o imagine unică şi coerentă. o bună parte dintre români (greu de spus cîţi) nu au mare lucru de reproşat comunismului. fie de partea Occidentului. Chiar înclinînd spre o soluţie sau spre alta." Probabil că formula lui Daniel Barbu (care tre- buie spus că nu face propagandă comunistă. care nu prea s-au făcut auzite. „Destinul colectiv. Fiecare dintre noi avem relaţiile noastre personale cu istoria recen- tă. aceas- 6 Daniel Barbu. în esenţă însă. 1998. S-au aşezat. ci propune o explicaţie!) cuprinde o doză de exagerare şi de idealizare. pînă la urmă. cît imaginea propriei condiţii. în această criză. o legătură tot mai strînsă cu Statul. se plasează pe o plajă cuprinsă între 20% şi 70%. avînd în schimb sentimentul că îi datorează promovarea socială (după cum unii dintre ei au ajuns după 1989 să considere că „datorea- ză" democraţiei doar o scădere a nivelului de trai).

vorbind despre altul te caracterizezi pe tine. şi membră a Uniunii europene).menul cel mai caracteristic a constat însă în glisarea unei părţi a clasei politice. NATO a pierdut cîteva zeci de procente din 16 simpatiile românilor. Sîntem din fericire departe de fundamentalism. Studenţii Universităţii din Bucureşti se înfruntă în jurul unei biserici . Brusc. De altfel. Pentru destul de mulţi români se pare că nu liberalismul sau de- mocraţia.. o dată cu Kosovo. Ceea ce înseamnă că nu s-a ieşit din logica unanimistă şi autoritară. procentul opţiunilor pentru NATO şi Uniunea europeană era printre cele mai ridicate. NU O NAŢIUNE ORTODOXĂ Amestecul dintre politică şi religie este o altă trăsătură arhaică românească (se întîlneşte. tot ţară ortodoxă. ca în nesfîrşita discuţie asupra normalizării statutului juridic al homosexualilor) ilustrează lipsa de aderenţă reală la multe dintre normele Occidentului. naţionalistă şi autoritară Occi- dentului democratic şi cosmopolit. a presei şi opiniei publice dinspre Oc- cident spre Serbia. dificultatea cu care legislaţia românească se adaptează le- gislaţiei europene (rezistîndu-se uneori pas cu pas. dacă nu chiar cel mai ridicat. este drept. de convenţionalism şi de demago- gie politică. din această parte a Europei. Deja ineficienta economică ţine România departe de Europa: dacă la aceasta se adau- gă şi o stare de spirit. fiindcă intră în ecuaţia politico-religioasă şi o doză impor- tantă de tradiţionalism. Aproape toţi românii au urmărit cu sufletul la gură tenta- tiva eşuată (dar cu promisiunea unei apropiate reexami- nări a solicitării româneşti) de intrare a ţării în structurile atlantice: o adevărată obsesie naţională. In situaţia de a opta. Dar cu atît mai mult notele sună fals. însă. Ca întotdeauna. Mai înainte. şi în Grecia. numeroşi români au preferat Serbia ortodoxă.. SÎNTEM O NAŢIUNE. ci pur şi simplu bogăţia şi puterea unei lumi la care rîvnim să ne ataşăm din considerente de ordin material. S-a dovedit că pentru un mare număr de români ata- şamentul faţă de Occident nu priveşte valorile occidentale. ci o destul de vagă dar insistent afirmată ideologie religioasă a ocupat locul lăsat liber de ideologia comunis- tă.

vorba fostului preşedinte Iliescu. contestat de alţii. Chiar şi Ion Iliescu. Vrem oare să spunem că aceştia ar fi români de categoria a doua. pare-se. care s-au tot înmulţit printre români în ultimele decenii? Şi cum rămîne. obligaţi şi în materie religioasă să se supună majorităţii? Cum rămîne cu cei peste un milion şi jumătate de unguri. irezistibil. în consecinţă. mai precis naţiunii maghiare? Cum rămîne cu greco-catolicii. Sînt totuşi destui cetăţeni români care aparţin altor culte. că nu doar românii sînt ortodocşi. naţiunea nu poate fi. şi chiar iniţiatori cîndva ai ideologiei naţionale româneşti? Aparţin ei neamului sau nu? Cum rămîne cu baptiştii..7 „Desi- gur. pînă acum vreo zece ani) sau cel puţin să fii sceptic în materie de credinţă? Aşa stînd lucrurile la noi acasă. care. vor răspunde unii. conferindu-i misiunea de a structura . să mai observăm şi o altă dimensiune a problemei. „liber cugetător" pînă nu demult după propria-i mărturisire. In sfîrşit. în inima Bucureştiului urmează să se înalţe o imensă Catedrală a mîntuirii nea- 17 mului. Dacă acordăm religiei un sens care se află în afara mesajului său specific. Intr-un moment de criză majoră — marşul minerilor spre Bucureşti — primul-ministru Radu Vasile nu a găsit alt mediator decît Biserica şi. Pare elementar. aparent. Marea majoritate a românilor fiind ortodocşi. fireşte. a început să facă cruci. Un curent. „Este naţiunea română o naţiune ortodoxă?". cu liber cugetătorii? Mai ai astăzi voie în România să te manifeşti ca ateu (aşa cum se manifestau atît de mulţi români. ele nu urmează decupajele politico-naţionale în vigoare. măcar la şedinţele de partid. Confesiunile sînt în genere trans- naţionale. decît orto- doxă. ceilalţi drept legionari.(fireşte ortodoxe) care ar urma să se construiască în incin- ta Universităţii: proiect susţinut de unii. Cei dintîi îşi taxează adversarii drept atei şi comunişti. români pur sînge. în fapt nu este chiar aşa. m-am în- trebat într-un articol din care reproduc cîteva pasaje. nu sînt ortodocşi? îi îndemnăm să aparţină al- tei naţiuni. ca loc de în- tîlnire. Iar oamenii politici se întrec să fie văzuţi prin bise- rici şi la manifestări religioase. Uităm uneori.. mînăstirea Cozia.

eventual. „Sîntem o naţiune. mai presus de toate. în fapt. de cu totul altă natură decît universalismul religios şi urmărind alte obiective. ar urma să ne alăturăm Europei ortodoxe. Ar fi bine să fe- rim acest domeniu de orice principiu autoritar şi de orice fel de discriminare. şi nu numai din perspec- tiva istoriei. Dacă doar religia ar fi contat în epoca modernă. In schimb credinţa (sau. mai întîi în Occident. şi să ne ţinem departe de Occidentul catolic şi protes- tant şi. Este firesc să împărtăşim cu toţii aceleaşi valori civice. nu pe criterii religioase. apoi în restul lumii). în lipsa cărora comunitatea na- ţională s-ar dezmembra. apoi. care nu numai că n-ar consolidatei ar putea să afecteze coeziunea organismului naţional. chiar atunci cînd aceasta este majoritară. Francezii. în întreaga sa istorie." Tentaţia fuziunii dintre Naţiune şi Biserică îşi constru- ieşte şi o mitologie istorică pe măsură. de pildă. în Curentul. Statul naţional român s-a clădit pe ideo- logia naţională şi pe principii politice liberale şi democra- tice. Şi nu neapărat în sensul înstrăinării de valorile religioase (deşi de vreo do- uă-trei secole încoace s-a conturat un proces de desacrali- zare. în societăţile moderne se petrece despărţirea dintre sacru şi profan. necredinţa) rămîne o alegere a fiecăruia. împreună cu ruşii şi cu bul- 7 Lucian Boia. nu sînt mai puţin catolici decît sînt românii ortodocşi. fie catolici. românii s-ar fi pierdut în masa slavă (iar greco-catolicii din Transilvania ar fi urmat cine ştie ce altă cale). naţiunile moderne nu se identifică cu o anumită confesiune. însă naţiunea franceză nu poate fi definită şi nu se defineşte drept o comunitate catolică. Naţiunea este oricum o creaţie laică. ci vizîndu-se pur şi simplu separarea unor seturi de valori care sînt dis- tincte şi aşa trebuie să rămînă. Nici o mărturie creştină in- . 18 gării. laic.spaţii naţionale sau de civilizaţie. din- tre spaţiul religios şi cel civic sau politic. nu o naţiune ortodoxă". Germanii sînt fie protestanţi. 24 februarie 1999. dar naţiunea germană este una. mergînd pînă la ultima consecinţă a unei asemenea logici. penuria surselor ar trebui să îndemne la un plus de rezervă. s-a identificat cu creştinismul ortodox. Lăsînd la o parte faptul că „naşterea" unui popor este un concept pronunţat mitologic. Prima sa axiomă este aceea că „poporul român s-a născut creştin". Pentru simplul motiv că naţiunea este altceva. dar şi a proiectelor actuale. atunci.

El este. voinţa de marcare a identităţilor regionale. nu neapărat la „Sciţia mică" — Dobrogea. de altfel. drept mai civilizate. de aceea Sfîntul Andrei este patron al Rusiei. Ea a fost alcătuită din părţi distincte — sudate prin ideologia şi forţa centraliza- toare a statului naţional unitar (proces uşurat prin faptul că în toate regiunile românii erau majoritari). Nimic dramatic deocamdată. Iar acum începe să fie venerat şi ca patron al României). în imaginarul româ- nilor. dar mai 19 ales în Dobrogea. ca ideologie. „AMENINŢAREA" FEDERALISTĂ Naţiunea română (ca orice naţiune) este mai puţin uni- tară în realitate decît în imaginar. începe să se contureze teama (cu siguranţă exagerată) a 20 . dar oarecum inedit în- tr-o Românie în care mitologia unităţii milenare a poporului român şi a statului naţional unitar a acoperit atîta vreme inevitabila diversitate. care ar fi predicat în Dobrogea. nici nu ar fi posibil). rămasă provincie a Imperiului). Invocarea — insistentă în ultima vreme — a Sfîntului apostol Andrei. în genere cu discreţie. dar uneori mai apăsat.contestabilă nu ne-a parvenit din Dacia Romană. însă nici as- tăzi nu se poate vorbi de o omogenizare deplină (ceea ce. greu de spus cu ce şanse politice. Un articol „provocator" al publicis- tului ardelean Sabin Gherman („M-am săturat de Româ- nia!") a stîmit senzaţie şi — în spiritul multora — indignare. se manifestă în prezent mult mai ambiţios şi mai ofensiv. dar nu sînt chiar atît de frecvente încît să susţină o istorie coeren- tă şi sigură a creştinismului nord-dunărean. Interesant că toate aceste aran- jamente sînt recente. mai dinamice. dar ortodoxismul. şi mai apropiate de Europa Centrală (de Ungaria!) încep să se audă glasuri care se opun sacrificiilor făcute în favoarea celorlalte re- giuni. nu se bazează decît pe o tîrzie tradiţie legendară (cu referire la Sciţia — sudul Rusiei. Incepînd din secolul al IV-lea. la celălalt capăt al Europei. Se manifestă chiar. în ţinuturile de peste munţi reputate. şi patron al Scoţiei. acestea există (şi în Dacia. In Moldova a apărut un Partid al moldovenilor. In România de la 1900 credinţa şi practica religioasă erau cu siguranţă mai vii decît astăzi. de cîţiva ani.

adaptîn- du-se discursului politic. Dar chiar federalis- mul este privit în România cu suspiciune. prin prefecţi. sînt state federale şi. Modelul pe care l-au imitat românii.unei posibile dezintegrări a României. mai ales. 21 fel. în ciuda unei istorii care. Reiau cele scrise într-un articol8 pe această temă: „In mintea multor români stă întipărită ideea că federa- lismul este o născocire primejdioasă. s-a făcut din „bucăţi" şi aces- tea au trebuit sudate între ele. situată la antipodul soluţiei federale şi. judeţele noastre. Soluţia federală. Nu există un model univer- sal. şi anume statul naţional unitar. orice fel de descentralizare. diferenţelor istorice şi culturale dintre provincii (diferenţe reale. Elveţia. cînd au construit România modernă. inexistentă pînă la 1859. ne vorbeşte despre o imaginară unitate multiseculară sau chiar multimilenară a spaţiului românesc). Ce ar fi dat o soluţie federală nu putem şti. de puterea centrală. fiindcă nu avem cum reface istoria. ca şi departamentele Franţei. Cert este că s-a preferat uniformizarea în locul acceptării. Sau cel puţin aşa s-a crezut că e mai bine. între federalism şi centralismul lipsit de nuanţe se pot « . indiferent ce cred românii (totuşi lumea nu se învîrte în jurul nostru). Nu vrem cîtuşi de puţin să inversăm lucrurile şi să spunem că siste- mul federal ar fi cel mai potrivit. să nu ne grăbim a ne proclama prejudecăţile drept adevăruri generale şi imuabile. mai recent şi Belgia. Şi. a oricărui proces de descentralizare. In cazul României. a fost Franţa. eventual chiar cultivării. evident. 21 decembrie 1998. se descurcă destul de bine! De alt- 8 Lucian Boia „«Ameninţarea» federalistă". un prim pas spre dez- membrarea naţiunii. în felul lor. soluţia bună fiind. nu este chiar aberantă. sînt strîns depen- dente. vizibile şi astăzi. aplicabil pentru toată lumea în toate condiţiile. în Curentul. Sta- tele Unite. Ceea ce a însemnat un sistem politic şi administrativ puternic centralizat. în genere. Trebuie să ştim însă despre ce vorbim şi. Germania. de fapt. procesul centralizator a apărut cu atît mai necesar cu cît Ro- mânia.

ci de- păşirea totuşi a unei centralizări stricte. Scoţia a votat recent pentru autonomie. Iaşiul şi în genere Moldova nu erau în urma Bu- cureştiului şi a Munteniei. Transilvania. dar să nu pretindem că aceasta ar fi astăzi soluţia dominantă în lume sau în Europa. revigora- rea provinciilor istorice. iar astăzi reprezintă efectiv o frînă. Banatul. variabile de la . tendinţa cea mai interesantă a ultimilor ani: o evoluţie vizînd descentralizarea. autonomii regionale. revin după două secole.imagina (şi s-au imaginat efectiv) tot felul de soluţii inter- mediare. dacă vrem. dimpotrivă. Chiar gîndul unei asemenea organizări ar ridica în faţa unora spectrul destrămării Ro- mâniei. de altfel.. Iar în Marea Britanie. Moldova se prezintă astăzi drept cea mai să- racă provincie a ţării (după toţi indicatorii: produs pe cap 22 de locuitor. In secolul trecut. din nou ca provin- . în cazul nostru. în plan intelectual. Ca şi Parisul. dar care n-a adus numai roade bune.). Ea apare. care rămîne. regiunile istorice pe care Re- voluţia franceză s-a grăbit să le desfiinţeze şi care. iată. în Italia există. cu intensităţi. Aceasta este. Putem considera. aşadar. Imitatori ai Franţei cîndva. Este exact ce s-ar întîmpla la noi dacă. cel mai cen- tralizat organism politic din întreaga Europă occidentală. nu mai este! Exemplul Franţei merită din nou invocat. că cea mai bună variantă pentru noi rămîne cea corespunzătoare sintagmei «stat na- ţional unitar». Franţa şi-a dublat sistemul departamentelor printr-un sistem para- lel de regiuni — în linii mari. fireşte. buget propriu etc. Ţara s-a împărţit. aş spune. o ţară la alta. s-a polarizat în- tre o capitală şi restul: provincia. de asemenea. Este soluţia adoptată în Franţa. limitat în cazul Franţei. chiar şi aşa. Regiunile beneficiază de un anume grad de autonomie. Oltenia. şomaj. Muntenia. românii au rămas astăzi mai francezi decît francezii! Nu federalizarea intră în discuţie. care şi-a jucat cînd- va rolul istoric. am avea şi un decupaj pe provincii istorice: Moldova.. Dar nici nu este o soluţie federală. Balanţa s-a dereglat. Spania s-a împărţit în 17 provincii autono- me. Bucureştiul a tras prea mult spre sine. laolaltă cu sistemul judeţelor. dar totuşi efectiv: consilii regionale alese... fiindcă nu este.

dar sînt şi efectele negative ale unei excesive centralizări. Alexandru Vulpe. sau sursa lui. primejdia care ne paşte nu este federalizarea. fără să se întrebe dacă geograful grec. istoricii români chiar îl cred pe cuvînt. nu o limbă comună şi nici neapărat o cultură materială şi spirituală comună"9. ci în cău- tarea unor soluţii de revitalizare a vieţii locale şi regionale. Interpretarea necritică a surselor antice a fost la noi o ade- vărată tradiţie! Cînd Strabo spune că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă.cie. dar în- tr-un sens mai puţin centralizator ca pînă acum.. ci închista- rea într-un comportament politic desuet. Un specialist în materie. dar în ce condiţii? Şi în Ardealul mai bogat decît Moldova. O tentativă de teoretizare a decu- 9 Alexandru Vulpe. 1-2/1998. în Istorie şi mit. Sînt aici nu numai. pare-se. Poseido- nius. în Crişana. de teama neîntemeiată a unor tentaţii secesioniste). măr- turiseşte că arheologii au cam exagerat „cu istoria comună a diferitelor grupări tribale din spaţiul carpato-dunărean". unii. sau în Banat. Soluţia nu stă într-un plus de centralizare (dictată. în CICSA. vor fi avut vreo competenţă în materie de graiuri tra- cice! Evident că nu aveau nici una! Concluzia lui Alexandru Vulpe este că prin noţiunea de „geto-daci" trebuie înţeles un spaţiu fărîmiţat „şi nu o unitate istorico-socială şi politi- că.2-11. ce poate să însemne un popor „geto-dac". eventual. insensibil la evo- luţiile recente. El consideră de- păşită sumara identificare: culturi arheologice — etnii (o . Oricum. încep să privească dincolo de graniţa occidentală. pp.. Mă întrebam. să se desprindă de unitatea fără fisuri care-i caracterizase timp de decenii. Nu într-un sens federal (greu de promovat la noi ţinînd seama de o întreagă tradiţie şi de contextul actual).. „Geto-dacii?". Să nu fie ameninţarea federalistă un alibi pentru imobilism!" DE LA „GETO-DACI" LA „NAŢIUNEA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ" Şi dacii încep. şi nu numai maghiari. de altfel. 23 pajelor etnice în spiritul conceptelor antropologice mo- derne îi aparţine lui Alexandru Niculescu.

o dată aşezaţi pe acest teritoriu au încetat de a mai fi „migratori" —. Tendinţa de a-i elimina pe „ceilalţi" din ecuaţia românească (marginalizarea „migratorilor" — care. Tot felul de solida- rităţi locale. 1997-1998). De altfel. caracterizează mai corect spaţiul românesc. probabil... apoi a altor in- fuzii etnice şi culturale). Susţinătorii acestei teze au acum şi o nouă carte de referinţă. în curs de apariţie în New Europe College Yearbook. în viziunea autorului. îndeosebi printre românii transilvăneni. ames- tecul de populaţii şi de culturi. Din însumarea şi interacţiunea acestor solidarităţi 24 din secolele XIII-XVI se obţine imaginea naţiunii române medievale".etnie necaracterizîndu-se prin uniformitate culturală. Dacă unii istorici se desprind de mitologia unităţii sau cel puţin îşi propun s-o nuanţeze. Unitatea fictivă a Daciei se estompează în favoarea di- versităţii efective. sus- ţin. existenţa unei naţiuni române („grupuri mai mari sau mai mici de români au acţionat so- lidar şi în Evul Mediu. că o naţiune română unită din- totdeauna aşa va fi pe vecie. Naţiunea română medievală. reflectă şi susţine atitudini de respingere care aparţin şi prezentului. nu numai interpretării trecu- tului. iar referinţele identitare fiind mai curînd simbolice decît ma- teriale). inclusiv a slavilor.)10 Insă naţiunea se prezintă tocmai ca o mare solidaritate (care . mizîndu-se strict pe îndoita puri- tate daco-romană. Apare încă de pe pagina de titlu confuzia (frecventă la istoricii români) dintre etnie şi naţiune. ceva mai tîrziu bastarnii şi sarmaţii. cu un plus de rafinament profe- sional şi cu desprinderea de prejudecăţile naţionaliste („The Material Dimension of Ethnicity". întreaga problematică etnică a spaţiului dacic ar trebui aşadar reevaluată. completează un peisaj etnic şi cultural variat. Celţii şi sciţii. Cu subtitlul „Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI". din Antichitate pînă în epoca modernă. de fapt. Ei s-au manifestat prin solidarităţi etnice. în iluzia. Triburile gete şi dace nu sînt de altfel singure. alţii preferă demersul contrar. publicată în 1998 de istoricul clujean loan-Aurel Pop. şi nu puritatea daco-romană.

25 ii avea atunci importanţă secundară" (sublinierea noastră).le înglobează şi le subordonează pe toate celelalte) şi nu ca amalgam de mici solidarităţi. sau cartea urmărea să demonstreze exact contrariul? Despre Mihai Viteazul aflăm (ceea ce bine se . A insista asupra acestor puncte înseamnă a forţa uşi deschise. Dar naţiunea înseamnă altceva: înseamnă o unică şi atotcu- prinzătoare solidaritate. involuntar. am ajunge să identificăm na- ţiuni şi în preistorie. Bucureşti. nu dată de istorie. mai este naţiune! Un asemenea con- cept aminteşte de faimosul „stat neorganizat" identificat de „Programul P. contraargumente la propria-i argumentaţie. Ioan-Aurel Pop face de altfel distincţia între naţiunea me- dievală. p. Izolarea unor segmente sau momente de unitate nu poa- te anula o sumă întreagă de structuri concrete. voită.C.11 Mi se pare mie. „Numele lui lancu de Hunedoara şi cu atît mai puţin al lui Matia nu au rămas în conştiinţa publică românească din evul mediu ca nume ale unor suverani ro- mâni sau care i-au susţinut pe români şi nici nu puteau să rămînă. fiindcă nu are ce să mai existe. 145. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI. Chiar autorul lasă să se strecoare. 1998. Editura Enciclopedică. Cu totul de acord cu aceste caracterizări. fiindcă altele au fost idealurile lor şi fiindcă etnicul 10 Ioan-Aurel Pop. Naţiunea este o stare de conştiinţă. unitară. şi acolo unde nu există conştiinţa naţiunii nu există nici naţiunea.R. „pasivă şi relativ fărîmiţată" şi naţiunea moder- nă: „activă. 'Naţiunea română medievală. Potrivit unei asemenea argumentări. conştientă de rolul şi de misiunea ei". Acestea există de cînd lumea: fără solidaritate n-ar fi nici societate omenească." după retragerea romanilor din Dacia. ca şi de faptul că alţii erau „diferiţi". întrebarea este dacă o naţiune pasivă şi fărîmiţată. lipsită de conştiinţa rolului şi misiunii ei. ideologice şi mentale care nu susţin în nici un fel în epocă o efectivă unitate românească (fie ea numai ideală). Fireşte. creată. oamenii Evului Mediu erau conştienţi de limba pe care o vorbeau şi de etnia căreia îi aparţineau.

. dar clişeul ungurilor «răi şi vicleni». Ibidem. De aici să fie doar un pas pînă la prefigu- Ibidem. Unde va fi văzut istoricul că la cronicar s-ar îmbina idealul creştin ge- neral cu cel etnic? Nici vorbă nu este de etnie în fragmentul citat. Mi-am exprimat punctul de vedere într-un eseu intitulat Două secole de mitologie naţională (Humanitas. pp. Este vorba doar despre Ţara Românească. cine ştie. Nu mai era decît un pas ca. . Fireşte. nimic de bine • despre Mihai. în care am încercat să arăt cum a fost inventată naţiunea în jurul anului 1800. astăzi. în urma eruditelor lucrări ale învăţaţilor Şcolii Ardelene. săraci de dînsul.ştia) că nu a lăsat prea multe amintiri de ordin „naţional" în conştiinţa generaţiilor următoare. dar nu ştiu dacă o asemenea etichetare este suficientă pentru coagularea naţiunii româ- ne. nu despre români în genere. ca formă supremă de solidaritate (deasupra oricăror altor solidarităţi) în imaginarul modern. Nu ajunge ca cineva să nu-i iubească pe unguri. deocamdată idealul creştin general se îmbină cu cel etnic. atunci. mai vîrtos. discuţia despre naţiune este închisă. nu spun acelaşi lucru. pre- romanticii să-1 aşeze pe voievod între precursorii României moderne. ■ dar cade-se să blestemăm toţi creştinii pre neamul ungu- resc. este în plină acţiune. prudent. au- torul nu-i pomeneşte: nu ar fi spus. fiindcă cei doi. hotărît. Curios."12 Acum. căci sînt oameni răi şi ficleni încă din felul lor. 141-142. Pe moldoveni. chiar de neînţeles.. rămîne de văzut cine ne inspiră mai multă încredere: cronicarul muntean sau istoricul clujean.'' raţii româneşti! Or." Comentariul autorului: „Cum se vede. oricum. cronicarii braşoveni din Şchei se pare ca nu au idee despre aşa ceva. Pentru aceasta. 26 rărea României moderne? Cam mare pasul. 72-73. Mai rămîn ungurii răi şi vicleni. cu siguranţă. se forţează interpretarea unui * pasaj din Istoria Ţării Româneşti: „Şi rămaseră creştinii şi mai vîrtos Ţara Românească. şi în orice caz nu despre ardeleni sau despre moldoveni (moldovenii de altfel aveau să-şi spună moldoveni şi nu români pînă în plin secol al XlX-lea). care l-au dat morţii fără vină pe Mihai. totuşi. pentru a deveni automat patriot român: nu la 1600.. La ce bun să mai cităm sursele: doar pentru a le răstălmăci? în ce mă priveşte. a dat viaţă unor aspi. în schimb. pp. la 1600. 1999). dacă el..

Dar oricum ar fi. Pentru un in- terpret al conştiinţei istorice româneşti nimic nu poate fi mai interesant decît o anchetă privitoare la cota personali- tăţilor istorice. la dis- tanţă apreciabilă de următorii clasaţi.6. iunie 1999. Nicolae Titules- cu — 2. se şi manipulează prin sondaje. Sîntem siguri că nu greşim? Nu le acordăm oare grade de reprezentativitate altele decît cele reale? Aşa încît. chiar greşite sau voit deformate.2. pe Mihai Viteazul şi unirea de la 1600. Mihai 1 — 5.4. care să ne spună cum vedeau românii. 1. şi încă în mod decisiv. Ion Antonescu — 2. Ştiu că sînt adesea contestate. p. tot felul de atitudini sau stări de spirit.7. Cuza se află în frunte. Iată răspunsurile (pri- Publicat în revista Oameni în top.1. sînt mai bune decît dacă n-ar exista deloc. despre felul cum gîndesc ei astăzi. Pot fi aproximative. Clasificarea aceasta spune multe.nu îmi fac iluzia că aş fi soluţionat problema. pornind de la materiale fragmentare. în şirul celor zece aleşi. confruntarea mitologică cu . 13. Institutul naţional pentru studii de opinie şi marketing (Insomar) a dat publicităţii în iunie 1999 un sondaj13 realizat pe 1 200 subiecţi din toată ţara solicitaţi să aleagă „cele mai importante personalităţi istorice care au influenţat în bine soarta românilor".2.3. nr. Nicolae Ceauşescu —10. Nicolae Iorga — 3.) în lipsa lor. Ce n-am da să avem asemenea informaţii pentru diversele epoci şi momente-cheie ale istoriei! (Un sondaj. nu despre trecut. fiindcă nici o problemă nu e vreodată soluţionată. Carol I — 3. Vlad Ţepeş — 4.1. pe la 1650. Interpretările se înlănţuie la nesfîrşit. Ştefan cel Mare — 13. cu alte cu- vinte. să profităm cel puţin pentru istoria foarte re- centă de sondajele care ne stau la dispoziţie. de pildă.3. SONDAJE Mărturisesc că mă pasionează sondajele de opinie. El pare a fi cîştigat postum. 27 mii zece clasaţi şi procentele respective): Alexandru Ioan Cuza — 24. Mihai Viteazul — 17. Singurul lucru pe care pot să-1 fac în cărţile mele este să spun deschis ceea ce gîndesc. încercăm să iden- tificăm. ci despre modul cum românii îşi asumă trecutul.1.

. fireşte. Re- gele Mihai realizează doar jumătate din scorul fostului dictator. se înţelege: invocarea limitată a regilor sau înclinarea spre soluţii autoritare de tip Ţepeş sau Antonescu. Nicolae Ceauşescu.. în memoria colectivă a românilor. nu reuşesc să ocupe una din primele zece poziţii nici Brătienii. Este alege- rea făcută de o societate orientată preponderent spre stîn- ga. Sondajele consacrate politicii curente confirmă această deplasare sau mai curînd „revenire" a electoratului. ceea ce. Sînt efectele propagandei istorice din perioada comunistă (Cuza neavînd. surprinzător dar explicabil dată fiind o orientare mai gene- rală în opinia publică românească. simţindu-se mai aproape de mitologia comunistă şi de reprezentările ei istorice decît de ce a fost înainte de comu- nism. relaţia era inversă: regii apă- reau în vîrful ierarhiei. înainte de comunism. regalitatea aproape s-a şters. ceea ce explică prezenţa lui şi nu a altor oameni de stat în „memoria" ro- mânilor). tradiţiona- lul tandem care a străbătut toate ideologiile. De altfel. dacă sînt reţinuţi Iorga. Mihai Vitea- zul-Ştefan cel Mare (cu valorizarea suplimentară a celui dintîi. eclipsînd mai mult sau mai puţin pe Cuza. domnitorul autori- tar şi justiţiar la care sau la soluţiile căruia visează astăzi nu puţini români. nici regele Fer- dinand (totuşi. Urmează în topul eroilor istoriei naţionale. cea pe care au învăţat-o la şcoală atunci). 28 Decriptarea este simplă. nici o vină!). Ne aflăm în faţa unui Panteon amenajat în bună măsură în „era Ceauşescu" (mulţi români îşi închipuie şi astăzi că „asta este istoria". Titulescu şi Antonescu. Bine situat este şi Vlad Ţepeş. suveranul marii uniri de la 1918). explică aşezarea lui Cuza în poziţia cea mai înaltă. peste un secol. sărindu-se apoi. şi imediat după ei. nici regina Măria. la persoana dic- tatorului.Carol I. împreună cu insistenţa asupra ideii de unitate naţională (atît înainte cît şi după 1989). în vremea lui Ceau- şescu. galeria marilor oameni de stat se oprea la Cuza (cu o concesie minoră în favoarea lui Titulescu. cu unele amendări şi noi accente. rezul- . ca simbol al unităţii naţionale). Dintre oamenii politici moderni.

şi anume o sensibilitate de stînga struc- tural dominantă. în continuarea celor > spuse în carte despre tradiţionalele modele concurente. departe de ceea ce înseamnă o stînga mo- dernă). absolut legitimă în sine. şi semnificativă totodată. scorul relativ modest obţinut de Antonescu nu pare să jus- tifice temerile exprimate uneori în Occident. francez şi german. el simbolizează mai puternic şi mai direct ideea de unitate naţională. prin funcţia lor. care îşi construieşte. Mă limitez să remarc. în sfîrşit. Pe de altă parte. şi. urmată. considerarea Bisericii ca instituţie a statului). Mult mai preocupantă rămîne umbra lui Ceauşescu! Sînt accente care ne duc mai departe de simpla consta- tare a unei sensibilităţi de stînga. Dar modul cum românii îşi privesc istoria exprimă ceva mai profund decît conjunctura politică. concretizează mai curînd principiul de autoritate decît pe cel democratic. noua dispunere a reperelor străine în imaginarul românilor. pur şi simplu aşa vor să vadă ro- mânii lucrurile. evident. privind as- censiunea lui în imaginarul politic al românilor. în sens strict mitologic. instituţii fără îndoială esenţiale (deşi este cu- rioasă. Nu. Putem continua trecerea în revistă a opţiunilor de tot felul. Cuza. la oarecare distanţă. în plus. şi mitologiile istorice respective. Nici instituţiile aflate mai sus nu s-au achitat ireproşabil. în vîrful topului se află Biserica şi Armata 29 (88% şi 75%). nu un cîrmuitor venit din afară. adică exact acele structuri indispensabile oricărei democraţii. Şi nu doar selecţia şi dispunerea personalităţilor istorice justifică un asemenea diagnostic. de Germania. Cel mai jos (15% şi 20%) se află partidele politice şi Parlamentul. Să nu se spună că sînt aşa de jos fiindcă nu şi-au făcut datoria. este sesizat „mai la stîn- ga" decît Carol I. Sondajele ne permit să urmărim şi alte evoluţii şi ten- dinţe recente. Franţa ar fi cîştigat detaşat în orice sondaj. Dar . este un autohton. Creditul acordat instituţiilor statului se menţine constant de mai mulţi ani încoace.tat al uzurii şi eşecurilor guvernării actuale. Pe la 1900. domni- torul ţăranilor şi al marilor reforme. dar care. Este o cultură de stînga tentată de naţionalism şi autori- tarism (aşadar. şi apoi de nici un alt model semnificativ.

par astăzi. prin discipolii lui. nr.8. dar şi Germania. au erodat puternic mitul francez şi reperele franceze. Anglia — 3. am revenit brusc în prim-planul actuali- tăţii. care domină detaşat. ci de Ame- rica. nu poate fi ignorat un sondaj de ultimă oră (noiembrie 1999) extrem Oameni în top. Societatea românească suferă astăzi de o acută lipsă.9. pp.. mai apropiate şi mai interesante. „omul din umbră" care ar fi lucrat. revenind la cota personalităţilor. 93-97.2. în materie de valori şi de modele (de aici şi iluzo- riile soluţii paralele: izolarea într-o istorie mitificată.u Epoca franceză. cum au fost cîndva modelele francez şi german (fie şi „forme fără fond"). A rămas în urmă. în imaginarul unora (naţionalişti înclinaţi spre interpretări conspirative). ceea ce pentru România (multă vreme principalul bas- tion al culturii franceze în Europa centrală şi răsăriteană) este inedit. pentru români s-a termi- nat. Sînt. Germania —18. pare-se.8.. cu vechea Românie. La o întrebare privind conducătorii din ul- timul secol care au făcut cel mai mare rău sau cel mai mare bine României. 4. Elveţia — 5. pentru românul mediu. printre cei buni.. Italia — 6. predominant franceză. Deja tinerii se exprimă mai curînd în engleză decît în fran- ceză. Şi. în sfîrşit. la demontarea istoriei .. sau confuzie. Ceauşescu se află pe primul loc. ca şi printre cei răi. octombrie 1999. Franţa — 8.dispariţia vechii elite şi apoi deschiderea de după 1989 spre o lume dominată politic şi cultural nu de Franţa. Procentele sînt următoarele (la chestionarul privind „ţările pe care românii le apre- ciază cel mai mult"): SUA — 26. sînt încă departe de a fi modele veritabile.). o dată cu „scandalul manualelor" declanşat în octom- brie 1999. Nu numai Statele Unite.2.8. tenta- ţia ortodoxismului. 30 de semnificativ. cu acelaşi procent în ambele ru- brici: 22%. Ce poate fi mai caracteristic pentru scindarea societăţii româneşti şi marea confuzie de valori? SCANDALUL MANUALELOR Fără să vreau. cu „lumea pe care am pierdut-o". însă noile repere definesc mai curînd prestigiul de care se bucură anumite ţări şi oportunităţile oferite românilor decît un set bine definit de valori.

Dacă aş fi scris un manual. implicit. Demersul se modifică acum în cel puţin trei puncte esen- ţiale. Cert este că. de fapt. au contribuit din plin la statutul neoficial (dar atît de real) al istoriei înj şcoala românească: disciplina cea mai antipatizată! Discn | plina din care se învăţa la nevoie. Acestea fiind zise. poate s-au dorit personalităţi mai puţin controversate). corespunzător atît învăţămîntului european. la sistemul. trecerea (cu destulă încetineală. în ce mă priveşte. nici unul din- tre autorii manualelor nu mi-a pus nici cea mai mică între- bare şi nici unul nu ştiu să se fi declarat „discipol" de-al meu. fără finalitate (sub alibiul unor clişee patriotice uzate). aşa încît n-am cum să scriu manuale. mărturisesc că mă bucur. dar din care tînărul nvt j mai rămînea cu nimic. am optat pentru o libertate deplină. nici n-am ştiut că se pre- gătea ceva! Nu mă aşteptam să se petreacă atît de repede o schimbare în istorie. fără sens. Nu ştiu în ce măsură critica mea isto- riografică a contribuit la decizia restructurării radicale a programei de învăţămînt şi a manualelor corespunzătoare. Cert este însă că nimeni nu m-a consultat atunci cînd s-au lucrat programele (nu are rost să încerc să răspund la întrebarea „de ce?". Adunare indigestă de informaţie. preocupat de propriile-mi proiecte. Se renunţă la balastul factual în favoarea unei tratări sintetice. ne despărţim. cît şi tradiţiei româneşti. oricît ar fi de deschis şi de nonconformist. Se . moştenire a comunismului. S-ar spune că nici nu era greu! Manualele de care. în sfîrşit. j. a fost. Concepţia noii programe (şi. Mă întreb de altfel cu ce ar fi semănat? Există reguli şi limite în conceperea unui ase- menea text.naţionale româneşti. ar fi fost cu siguranţă di- ferit de toate care s-au publicat. â. nu am ştiut nimic din ce se pregătea. Dacă am stimulat-o în vreun fel. al manualelor paralele (cinci ase- menea manuale de istoria românilor pentru clasa a XII-a. 31 avizate de Ministerul Educaţiei Naţionale). problematizate şi deschise discuţiei cu elevii. manualelor) este cu siguranţă mai modernă decît a manu-e > alelor unice de pînă acum. după zece ani) de la manualul unic. evident. un pas înainte.

este. Poate că istoria nu este făcută de personalităţi. deja cele- bru. dar nu la 1600. într-adevăr. şi chiar ca interpretare în majoritatea manualelor). Mihai Viteazul i-a unit. nu pentru anu- larea sau diminuarea lor. Ar trebui. să nu abandonăm o for- mulă doar pentru a intra în alta. coordonat de Sorin Mitu (la editura Sigma). la rîndul lor creatoare de istorie. A intrat în fierbere mai întîi Senatul României. în genere.pune un accent mai apăsat pe civilizaţie. Timp de mai bine de o . pe români. „Mircea cel Mare" — străbătute nu numai de mîndrie patriotică. Este manualul. un alt fel de istorie. Sacrificarea „eroi- lor" şi a multor evenimente (în spiritul „noii istorii") nu a fost. ci postum. regizor de filme istorice în „epoca Ceauşescu" — „Mihai Viteazul". el a găsit soluţia salvatoare: manua- lul să fie ars în piaţa publică. Iar ceea ce oamenii cred este. să ne eli- 32 berăm de rigiditatea „formulelor". S-ar fi putut căuta un mai bun echili- bru. Asupra Iui s-a revărsat întreaga mînie stîrnită de noua orientare. Un manual a înţeles să meargă mai departe decît cele- lalte pe drumul astfel deschis. Acum. pînă acum aproape tre- cută sub tăcere. pur şi simplu. mai im- portant (chiar pentru istorie) decît orice altceva. cultură şi men- talităţi decît pe evenimente şi personalităţi. Eu pledez pentru o tratare inteligentă a personalităţilor (în alt sens decît al istoriei „eroice" de pînă acum). încă nu a inventat nimeni (şi nimeni nu va inventa vreodată) „istoria incon- testabilă"! Istoria „structurală" nu este neapărat mai ade- vărată decît istoria „evenimenţială". Perioada comunistă. într-un sens. S-au reunit apoi comisiile de învăţămînt ale celor două Camere. Istoria recentă capătă o pondere simţitor mai mare în raport cu epocile anterioare. la 1918. tratarea corespunză- toare (cel puţin ca număr de pagini. Evul Mediu merita să fie mai prezent. Iar printre senatori cel mai vehement s-a exprimat Sergiu Nicolaescu. De aici se nasc mituri şi simboluri. cu siguranţă. în sfîrşit. dar şi de mesajul unirii în jurul mare- lui conducător. cea mai inspirată soluţie. Se înţelege că o asemenea re- centrare creează la rîndul ei dezechilibre. dar oamenii cred că este făcută de persona- lităţi. îşi găseşte.

unde am avut posibilitatea să mă exprim pe larg. că se cade să-mi precizez punctul de vedere (cu atît mai mult cu cît se invocase şi numele meu). pe motiv că nu place. ci din motive politice de solidaritate guvernamentală). se 33 revărsa peste ţară. Atunci. dacă acceptăm să fie mai multe. Sau un guvern căzînd din prici- na istoriei! Atacurile s-au multiplicat. Mi-au fost acordate cîteva minute la jurnalul de seară al postului de televiziune naţional. — ca expert ad-hoc al Ministerului Educaţiei Naţionale — la şedinţa comisiilor parlamentare. Abia exagerînd. O istorie unică . aceasta a părut a fi prin- cipala preocupare a Parlamentului. prilej cu care am încercat să spun esenţialul. Am participat. România îşi are astăzi „profe- ţii" ei. care ştiu ce este bine şi ce este rău. pentru sau contra lui Sorin Mitu! Mă pronunţ rar altfel decît prin scris. venind din numeroase direc- ţii. Iată. La o emisiune de mare audienţă a postului de televiziune „Antena 1" s-a desfăşurat un proces care a fost în fapt o execuţie. Opinia a fost cuprinsă de emoţie. de la prăbuşirea comunismului). Dincolo de principii (evident „patriotice") n-au lipsit atacurile la persoană.lună (octombrie-noiembrie 1999). S-au relatat pînă şi certuri de familie (ca în Franţa. ne putem imagina un Parlament abandonînd legislaţia curentă şi dezbătînd şi votînd. paragraf cu para- graf. de asemenea. argumentaţia mea: Se recunoaşte aproape unanim necesitatea pluralismu- lui manualelor. pe vremea afacerii Dreyfus): pentru sau contra lui Mihai Viteazul. cu coperte şi ilustraţii diferite!). în România. cînd o adevărată isterie. inclu- siv insinuarea că s-ar afla la mijloc interese sau chiar bani ungureşti. cu totul fără noimă. pe scurt. S-a pus în cele din urmă la vot o moţiune care solicita retragerea manualului. Aseme- nea judecăţi sumare s-au multiplicat. manualele de istorie. să nu le cerem să fie identice (eventual. şi se simt chemaţi să îndrume naţiunea pe calea cea bună. Dar am simţit în acele zile. se cheamă cenzură (şi ar fi prima măsură de acest fel. a fost respinsă (nu din apreciere pentru „noua istorie". Eliminarea unui manual. Ca orice societate în criză.

Nici unul dintre aceste repere nu este mai important decît celelalte: toate. în secolul al XlX-lea (dacă ar fi să sim- plificăm un tablou. La fel şi cu privire la istorie. Limitele erau strimte. nu este decît o firească adaptare la orientările din istoriogra- fia contemporană. unde funcţiona o singură ideologie. dar unii istorici. fără cruţare. fără îndoială. Nu putem progresa în spiritul unei is- torii de secol XIX (şi cu atît mai puţin în spiritul unui na- ţionalism preluat din secolul trecut şi exacerbat în vremea luiCeauşescu). dar împreună cu ea se află iden- titatea europeană şi principiile democratice (incluzînd respectul datorat nu numai comunităţii. Europa şi democraţia fac corp comun. Nici în comunism. Identitatea naţională rămîne. Dacă aşa au stat lucrurile într-un sistem totalitar. trebuie să fie egale. o singură interpretare? Evident. există o singură opţiune. istoria s-a deplasat dinspre evenimente spre structuri. Astăzi. iar cu privire la istorie se dădeau instrucţiuni precise. inedită pentru mulţi români. pe preşedinţii Iliescu şi Constantinescu.este o utopie. îi poţi critica. se înţelege (Europa nu se va înfăptui fără naţiuni 34 sau împotriva naţiunilor). şi cu accent pe valorile naţionale şi pe autoritatea politică. au reuşit să se exprime cu un minimum de libertate (alţii. mai complex). mergînd chiar mai departe decît li se cerea). Dar polemica priveşte — s-a mai spus — nu cărţi oare- care. sînt mai multe. spre lauda lor. ci şi individului). dacă vrem să mergem cu adevărat înainte. pentru noi. cu siguran- ţă mai bine decît trecutul ei îndepărtat. pe care o cunoaştem bine. istoria nu s-a intonat pe o singură voce. Naţiunea. dar n-ai voie să spui nimic mai puţin convenţional despre Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul? Deplasarea accentelor. dimpotrivă. şi dinspre naţionalism şi autori- tate spre o altă combinaţie de valori. istoria era tratată evenimenţial. într-o societate democratică şi pluralistă? Oare cu privire la România actuală. Insă aceşti elevi sînt totuşi adolescenţi din ultima clasă de liceu care se . cum pot sta ele astăzi. ci manuale adresate elevilor (în primejdie de a fi dez- orientaţi prin tot felul de „relativizări").

Acum. dar „liniştitoare".pregătesc să intre în viaţă. Disputa a ilustrat şi divizarea intelectualităţii. şi o alta. Despre Mihai Vi- . Mereu recursul la autoritate! Revenind la textul incriminat. pornind de la manualul contestat. Nu cu prejudecăţi. poziţia nedisimulată împotriva regimului Iliescu şi în fa- voarea Convenţiei democrate. probabil mai puternici decît susţinătorii curentului modern. Al doilea motiv stă în de- montarea. ce e drept). aşa funcţiona ipocrizia sexuală. manevra nu a reuşit. pentru uzul adolescen- ţilor? Cîndva. nu tocmai adevărată. inclusiv a istoricilor. Nu pentru prima dată Academia se manifesta ca un for conservator. în schimb. trebuie să-i înzestrăm. ci cu capacitate de a gîndi critic şi de a ale- ge. Reacţiile „anti-Mitu" au depăşit astfel zona stric- tă a stîngii naţionaliste. un prim motiv al ostilită- ţii sare în ochi: tratarea fără menajamente a perioadei co- muniste (ca şi a supravieţuirilor comuniste după 1989). corului denigrator. cu o manieră desuetă de a vedea lumea. la acest capitol adolescenţii ştiu totul. nu au voie să ştie la fel de multe despre cum s-a făcut România? Pentru moment. cu idei date de-a gata. Manualul trece repede peste eroii istoriei (cam prea repede. De altfel. printr-un comunicat (dezavuat însă de unii membri ai secţiei de is- torie). Grupul pentru dialog social şi Facultatea de Is- torie din Bucureşti (prin majoritatea membrilor ei) s-au pro- nunţat. practicăm un joc ipocrit? O istorie pentru adulţi. pentru respectarea profesionalismului şi a dreptului la exprimare necenzu- rată. mai radicală ca în alte manuale. „conservato- rii" au şi lansat ideea ca de acum înainte manualele să fie 35 avizate de Academie! Cu alte cuvinte. Academia Română s-a alăturat. a mitologiei istorico-naţionale. în care liber este fiecare să spună orice. dar adversarii „noii istorii" au dovedit că sînt încă puternici. Este ceea ce a determinat o judecată severă din partea celor care (indiferent de orientarea lor politică) văd în istorie principalul ingredient al identităţii naţionale. de „cei mai înţelepţi' dintre noi". cu atît mai mult cu cît mizează pe înclinarea — uşor de stimulat într-o societate traumatizată — spre naţionalism şi autoritarism. Ce facem.

de asemenea.. şi caracterizarea sumară (ade- vărată în sine) că este „personajul preferat al istoricilor români". de oriunde) aparţine.teazul. Nu s-a organizat. fiindcă aceasta este teza pe care am dezvoltat-o eu însumi în Isto- rie şi mit. La Alba Iulia au participat doar români. totuşi. . doar cîteva cuvinte. care găsesc stra- nie o asemenea interpretare. Corect este însă să acceptăm că unirea de 36 la 1 decembrie a fost consecinţa directă a înfrîngerii Aus- tro-Ungariei în primul război mondial. îl pune în evidenţă nu pe vampir. ceea ce dă o notă cam prea anglo-saxonă unei mitologii care. cu alte cuvinte un vot li- ber exprimat al tuturor locuitorilor provinciei. celorlalţi. tuturor locuitorilor ei. Relativizarea istoriei românilor nu place. ci pe prinţul justiţiar şi luptător pentru indepen- denţa ţării. aici nu mai am nimic de spus. Mare tapaj.. prezenţa armatei române şi deciziile politice la vîrf împingînd în plan se- cund participarea entuziastă a maselor şi caracterul „plebis- citar" al actului. în egală măsură. în jurul constatării că naţiunea a fost „inventată". Greu de crezut că ungurii s-ar fi pronunţat în favoarea detaşării de Ungaria! Trebuie să ne obişnuim cu ideea că Transilvania (ca orice teritoriu. n-ar strica să arunce o privire peste bibliografia recentă). Alt reproş: unirea Transilvaniei la 1918 n-ar fi fost prezentată convenabil. ca toate celelalte (istoricii. nu ne plac propaganda naţionalistă şi ati- tudinile autoritare. Cum să fie inventată naţiunea română? Şi totuşi a fost. în compartimentul ei românesc. indiferent de etnie. Aceste consideraţii — motivate strict de respectul adevărului — nu schimbă cu nimic faptul că românii erau majoritari şi au vrut într-adevăr unirea cu Ro- mânia (nici faptul că astăzi sînt încă şi mai majoritari iar unirea s-a dovedit viabilă). Vlad Ţepeş (ultima mare iubire a spiritelor înfier- bîntate) apare doar ca prototip al lui Dracula. şi nici nu se putea organiza în condiţiile tulburi ale sfîr- şitului de război un referendum. Nici nouă. A stîrnit indignare şi observaţia că obsedanta problemă a originii românilor ar ţine în principal de mito- logie şi de ideologie (cu alte cuvinte nu de o realitate ştiin- ţifică incontestabilă).15 De altfel nici celelalte state naţionale europene (cu excepţii strict punctuale) nu s-au constituit prin „vot universal"..

Sorin Mitu („Iluzii şi realităţi transilvane") subliniază încărcătura mitologică a unei aseme- nea „entităţi transilvane": românii şi ungurii din Transilvania n-au avut nicicînd un proiect comun de autonomie. Rao şi AII) sînt mai complete. oricum. Constat doar că alte manuale (apărute la editurile Humanitas. Nu sînt nici ele lipsite de erori şi contradicţii (de pildă. următoarea remarcă privitoare la fondul religios al problemei: de la 1700 pînă la 1948 ortodocşii au fost minoritari în Transilvania (o bună parte dintre români fiind greco-catolici). catolică şi protestantă). este şi nu este însu- fleţit de idealul românesc. uşor de raportat la propriul meu demers: la întrebarea „ce este mitul?". iar pe de altă parte Transilvania a ajuns să fie foarte asemănătoare cu restul României. versiunea Humanitas. O abordare atît de nouă pretindea o tratare şi o ar- gumentare pe măsură. astăzi. Un singur exemplu. ele se contrazic („povestea" fiind îndeobşte percepută ca „neadevărată"). Iaşi. Nu mi se pare adecvată nici una dintre cele două formulări. dar şi ortodoxă! 37 lasă impresia unei „adaptări pentru copii". înfăţişează un Mihai Vitea- zul confuz. Lucruri serioase şi complicate sînt spuse într-un stil familiar şi simplificat (care 15 Cu privire la individualitatea Transilvaniei. Fac. Problema transilvană. şi la o eventuală autonomie. Gusztâv Molnâr susţine apartenenţa Transilvaniei la „cealaltă Europă" („creştinătatea vestică". autorul aceluiaşi capitol nu ezită să introducă şi textul capitulaţiei — iarăşi. distingînd-o aşadar net de vechiul Regat. Textul este însă mult prea sumar în raport cu ceea ce vrea să dovedească. de la o frază la alta. Pentru a se preciza puţin mai departe că orice mit „ascunde un sîmbure solid de ade- văr istoric". la rîndul meu. Nu îmi propun aici o analiză comparativă. astăzi. 1999. se răspunde simplu. decît textul coordonat de Sorin Mitu. în ansamblu convingătoare şi elegant editată. care are multe calităţi şi spune multor lucruri pe nume. dar şi mai „cuminţi". capitulaţiile! — . mult prea simplu: „mitul este o poveste". prezintă şi destule puncte vulne- rabile. care. trei sferturi din populaţia Transilvaniei este nu numai românească. vezi Gabriel Andreescu şi Gusztâv Mol- nâr (editori). în timp ce ma- nualul este în fond gîndit mai subtil decît celelalte).Din păcate. acest manual. Polirom.

p. în cuprinsul manua- . formulare vagă şi generalizatoare. p. au apărut case construite după tipare complet urbane. cu apă curentă. reproşîndu-i politizarea istoriei (mai mult chiar.încheiată la 1393 între Mircea cel Bătrân şi sultanul Baiazid. însă la fel de intens — doar că în sens perfect opus — politizează istoria şi Ioan Scurtu. că „ideea de unitate statală 38 a însoţit istoria românilor. nu a fost mai bun dar nici mai rău decît alte epoci sau guvernări). Să fie satul elveţian? Nu. pînă la un punct legitime. acuzaţie fără temei. începînd cu „geto-dacii" („puternică entitate etnică. a punctelor de vedere. Este tot ce se poate face astăzi pentru a-1 reabilita parţial. economică. Ne reîntîlnim cu bine cunoscutele clişee naţiona- liste. cu tot ce îi trebuie! în ciuda dorinţei. afirmîndu-se ca una din aspira- ţiile lor fundamentale" (p. în fond. trecînd prin episodul Mihai Viteazul (uciderea lui ar fi fost pusă la cale de „puterile vremii". s-ar zice!). sub direcţia lui Ioan Scurtu. Pentru perioada de după 1989. 6 — o adevărată naţiune. imposibil de deose- bit de vilele de la oraş" (p. în dezacord cu evoluţiile reale anterioare veacului al XlX-lea. şi probabil fără praf şi noroaie. Mă voi opri totuşi asupra singurului manual conceput în- tr-un spirit diferit. Convenţia şi guvernarea instaurată în 1996 sînt judecate fără menajamente (dar atunci de ce atîta supărare cînd şi alţii îşi exprimă propriile opţiuni politice?). şi conchizînd. oamenii sînt mai prezenţi în activitatea lui socială. Iată o mostră: „Viaţa satului are ritmuri mai înalte de desfăşurare decît în trecut. orientarea anti-Iliescu. este satul românesc „socialist". banalizîndu-1 (în ideea că. Tratarea comunismului oferă pagini grăitoare. Cu vile luxoase. preluarea „punctului de vedere al guvernanţilor"). 95). 33. cu etaj sau fără. 133). Scurtu 1-a criticat sever pe Mitu. lingvistică. Nu cred că opţiunile politice ale „echipei Mitu" ar putea fi negate. de civilizaţie". cît de cît. dovedită de mult drept neautentică!). sus- ceptibilă de a include întreaga Europă şi de a canaliza în sens antieuropean ataşamentul pe care românii îl poartă voievodului). S-au modernizat locuinţele. profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (apărut la edi- tura Petrion). de apropi- ere.

că în tradiţio- nalul discurs istoric românesc „deosebirile de interpretare şi de accent. pe alte criterii). acum un veac şi mai bine. în consecinţă şi istoria se multiplică şi se diversifică. caracterizat printr-o puternică polari- zare între referinţele istorice ale celor două Franţe. cu tot felul de nuanţe şi combinaţii). în materie de istorie.. A vorbi frumos (şi prea adesea neade- vărat. „polarizarea" pare pentru moment inevitabilă. nu afectează în ansamblu coerenţa modelului. Scriam în Istorie şi mit. Pentru a-şi do- vedi patriotismul.. ceea ce cred despre cîteva lucruri importante. mai întîi de toate. prezente de pildă în manualele şcolare. desigur. ei sînt chemaţi să voteze legile de care are atîta nevoie România şi pe care le-au cam întîrziat. o surdină pusă aces- tuia.. în fapt. In plus. că patriot este cel care face astăzi ceva pentru ţara lui. Nu sînt dispus să judec patriotismul depu- taţilor şi senatorilor după modul cum judecă ei manualele de istorie şi îl apreciază pe Mihai Viteazul.lelor şcolare (nefiind recomandabil să se propună elevilor istorii care se bat cap în cap). într-o lume care se transformă vertiginos şi în rit- . succint şi fără echivoc. confruntarea se petrece la noi şi se va mai petrece probabil multă vreme în jurul a două „modele ideale" contradictorii: unul naţionalist şi autoritar.. se afirmă astăzi în lume un proces de relativizare a valorilor şi de diversificare cul- turală. acestea sînt ur- mările unei traume revoluţionare: o societate scindată. sau în orice caz exagerat) despre trecut este cea mai simplă (şi uneori foarte ieftină) manieră de a-ţi manifesta patriotismul. Ca şi în Franţa. ci. la un model asemănător cu vechiul model francez (structurat. dar adverse." Se pare că am ajuns totuşi aici. mai întîi de toate. ca şi faţă de minorităţi. dimpotrivă. patriotismul înseamnă nu afirmarea zgomo- toasă a naţionalismului. celălalt european şi democra- tic (evident. In prezent. de noi înşine. şi într-un sens mai general. Cred. Sîntem departe de modelul francez. cu repere nu numai diferite. 39 I !! CEEA CE CRED Vreau să spun în încheiere. Faţă însă. înseamnă o atitudine nouă şi pozitivă faţă de Europa.

insuficientă deschidere spre lume. dacă nu vrem să rămînem izolaţi şi condamnaţi la înapoiere. deşi ar fi preferabil un salt în veacul care vine. pentru a nu mai vorbi de întreaga gamă de reprezentări mitologice desuete. cînd au decis să joace cartea moder- nizării. supravieţuiesc într-un amalgam de structuri con- crete şi mentale: centralizare excesivă. pe de altă parte mai apropiaţi decît credem de oamenii de pretutin- deni). şi în egală măsură păgubitoare. Nu avem ce învăţa de la Ştefan cel Mare şi Mi- nai Viteazul. de inferioritate şi de superioritate. nu să uităm istoria. Privim prea mult spre trecut (spre un trecut cu uşurinţă mitificat) şi prea puţin în prezent şi spre viitor. mai diferiţi între noi decît ne place să recunoaştem. nici mai capabili. Problemele prezentului se rezolvă cu mijloacele prezentului şi din perspectiva prezentului. prea mult accent pe colectivitate şi prea puţin pe individ. nici mai puţin capabili. Sîntem. prea a devenit un alibi pentru toate întîrzierile acumulate. a occidentalizării şi a starului naţional. românii nu s-au aşezat în continuarea unei vechi istorii. naţionalismul şi comu- nismul. Sîntem prea încărcaţi cu frustrări şi complexe. Tre- . Dramatizăm prea mult raporturile cu „străinii" şi cu noi înşine. Ar trebui să ne „normalizăm". Să ne aşezăm măcar în tiparele secolului al XX-lea. Acum intrăm într-o lume nouă şi este necesar un nou început. Nu putem rămîne prizonieri ai trecutului. şi nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice. pur şi simplu.murile căreia sîntem nevoiţi să ne angajăm. încă nu am ieşit cu adevărat din secolul al XlX-lea! Cele două mari proiecte ale acelui secol. economie greoaie şi necompetitivă. insistînd asupra „unicităţii" noastre. o naţiune europeană ca toate celelalte (pe de o parte. şi de aici sentimentele. nici mai răi. ci s-au despăr- ţit de ea. Şi pînă la urmă să ne prăbuşim. contradictorii. 40 să înţelegem că nu sîntem nici mai buni. Poate vom încerca. Un asemenea „patriotism" se întoarce de fapt împotriva intereselor României. Discursul zis „patriotic". dar să fim ceva mai puţin obsedaţi de ea. De aici atitudinea deloc firească faţă de „ceilalţi". Cu aproape două veacuri în urmă.

conjunctura istorică. con- textul mental. Cuvîntul istorie are două semnificaţii distincte. a trecutului pe care prezentul o recom- pune fără încetare. Aceleaşi procese istorice şi aceleaşi fapte sînt tratate dife- rit. moştenirea culturală. ordonarea lor într-un ansamblu coerent. istoria ca discurs presupune o drastică filtrare a faptelor. Manualele şcolare publicate în diversele părţi ale lumii 43 dovedesc cu prisosinţă imposibilitatea unei istorii care să fie la fel pentru toţi. Totul contribuie la diferenţierea dis- cursului: spaţiul de civilizaţie. (noiembrie-decembrie 1999) Introducere Orice demers intelectual presupune o prealabilă defi- nire a conceptelor cu care operăm. Istoria defineşte în acelaşi timp ceea ce s-a petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petre- cut. aşadar. Din acest depozit. cu alte cuvinte trecutul în desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre trecut. astăzi. El pro- duce un gen de „ficţiune" cu materiale „adevărate". In lucrarea de faţă. în genere. pe care publicul larg. formaţia istoricului şi. Ceea ce numim îndeobşte istorie este discursul nostru despre istorie. Pluralismul ideologic şi politic se traduce inevitabil în pluralism istorio- grafie. simpli- ficată şi deformată. va fi vorba despre istorie şi despre mituri istorice. în raport cu istoria reală. dar şi mulţi profesionişti tind foarte adesea a le confunda. inevitabil incompletă. Cele două istorii sînt departe de a fi echivalente.buie să dovedim că România înseamnă ceva. „dramatizarea" acţiunii şi învestirea sa cu un sens bine definit. este imaginea. evantaiul ideologiilor. Istoricul este un producător neobosit de coerenţă şi semnificaţii. într-o manieră decisivă. Prima se şterge pe măsura derulării faptelor. Istoria reală este un depozit neorînduit şi in- epuizabil. cel care vorbeşte despre istorie) alege şi orînduieşte. în funcţie de punctul de observa- ţie. . istoricul (sau. ce înţelegem prin istorie şi ce înţelegem prin mit. iar cea de-a doua nu are cum să o „reînvie" în deplinătatea ei. adesea foarte diferit. Să lămu- rim.

spunea Lucien Febvre. Tradiţia orală. ci cel care caută". şcoala. Istoria nu este făcută 44 doar de istorici. cine- matograful — sînt toate surse de istorie care acţionează. Chiar şi aşa. oricum o disciplină mai puţin struc- turată decît fizica. Ar fi curios ca istoria. Efervescentul său dialog cu trecutul nu are cum să se crista- lizeze într-un unic adevăr. alegerea. Este sfîrşitul unei ilu- zii. radioul. „fap- tele" sînt ele însele construite de istoric. vremea adevărurilor absolute a trecut chiar şi în ştiinţele considerate cîndva exacte. discursul politic. biserica. care ar însemna de fapt sfîrşitul istoriei. „Istoricul nu este cel care ştie.Să admitem — în beneficiul demonstraţiei — că s-ar pu- tea ajunge la un „adevăr absolut" al faptelor. atît de încrezătoare în capacitatea istoricului de a stoarce din document ceea ce Ranke numea „istoria aşa cum a fost ea cu adevărat". Trebuie înţeles că nu există istorie obiectivă. literatura. . presa. la elaborarea si adaptarea permanentă a fondului istoric imprimat în con- ştiinţa colectivă. Fizica este apanajul exclusiv al fizi- cienilor. armata. De altfel. originalii care din cînd în cînd descoperă cîte o teorie nouă contează prea puţin în dinamica acestei ştiinţe. şi nu numai că nu există. şi teoria marxistă cu impecabila-i aşezare a tuturor fenomenelor într-o schemă completă a devenirii umane sînt cele două puncte extreme atinse de mitul unei istorii perfecte şi obiective. Nu tot aşa stau lucrurile cu istoria. să pretindă în continuare un acces la „ab- solut" pe care fizicienii nu îl mai invocă. întreţinută şi amplificată de scientismul ultimelor două secole. dar nici nu poate exista. Se mai adaugă un element care aşază istoria într-o pozi- ţie cu adevărat aparte. televiziunea. Ea reprezintă o expresie privilegiată a con- ştiinţei de sine a fiecărei comunităţi sau a oricărui grup so- cial. în realitate. „Şcoala critică". ierarhizarea şi înlănţuirea lor ar rămîne în conti- nuare deschise spre o varietate de soluţii. într-un fel sau altul. Epistemologia con- temporană a cunoscut o infuzie apreciabilă de relativism.Toată lumea participă. detaşate dintr-un context mult mai larg şi aşezate într-o schemă explicativă pe care tot istoricul o elaborează.

con- textul mental. asu- pra conştiinţei istorice. oricum nu se poate detaşa pînă la capăt. Nu aceasta este concepţia noastră. de „mediul istoric" în care evoluează. urmează să lămurim cel de-al doilea concept. A distinge. deformări sau exagerări se regăsesc sub aceeaşi etichetă co- modă. Ficţiuni de tot felul. Un manual şcolar îşi exercită în- rîurirea asupra unui public incomparabil mai numeros decît o capodoperă istoriografică adresată unei elite. între „adevărat" şi „neadevărat" este un mod greşit de a pune problema. Un roman sau un film istoric se dove- desc adesea mai influente. Există. moştenirea culturală. Isto- ricul nu se poate detaşa. cu prejudecăţile şi constrîngerile pe care le im- plică. pentru definirea lui. El se hrăneşte din mitologia ambiantă şi este la rîn- du-i un producător de mitologie. Influenţa lor nu trebuie subestimată. Ajunşi aici. formaţia istoricului şi. Pluralismul ideologic şi politic se traduce inevitabil în pluralism istorio- . întreţine un grad înalt de ambiguitate. Nici rezis- tenţa istoricilor la mitologie nu trebuie supraestimată. nu vedem nici o contradicţie inerentă între imaginar (căruia i se sub- sumează mitul) şi realitate. Pînă la urmă. tot ceea ce se îndepărtează mai mult sau mai puţin de realitate pare susceptibil de a devenit mit. şi este indiferent în fond. Mai întîi. în cazul miturilor. cu fondul lui de tradiţii. conjunctura istorică. Mitul presupune o anumită structură. într-o manieră decisivă. adesea abuzivă. Totul contribuie la diferenţierea dis- cursului: spaţiul de civilizaţie.uneori contradictoriu. Profesioniştii istoriei se află prinşi în această reţea. dar nici supraevaluată. răspunzînd la întrebarea: ce înţelegem prin mit? Mit este un cuvînt la modă. Utilizarea sa tot mai frecven- tă. la toate nivelurile. dacă această struc- 45 fi dovedesc cu prisosinţă imposibilitatea unei istorii care să fie la fel pentru toţi. evantaiul ideologiilor. Exprimarea curentă şi dicţionarele vehiculează o mulţime de semnificaţii. stereotipuri. cu intensităţi şi efecte variabile. aşadar. un proces inevitabil de mitificare a istoriei. prejudecăţi.

detaşate dintr-un context mult mai larg şi aşezate într-o schemă explicativă pe care tot istoricul o elaborează. Să admitem — în beneficiul demonstraţiei — că s-ar pu- tea ajunge la un „adevăr absolut" al faptelor. Chiar şi aşa. Se mai adaugă un element care aşază istoria într-o pozi- ţie cu adevărat aparte. întreţinută şi amplificată de scientismul ultimelor două secole. Ar fi curios ca istoria. oricum o disciplină mai puţin struc- turată decît fizica. Efervescentul său dialog cu trecutul nu are cum să se crista- lizeze într-un unic adevăr. dar nici nu poate exista. armata. atît de încrezătoare în capacitatea istoricului de a stoarce din document ceea ce Ranke numea „istoria aşa cum a fost ea cu adevărat". Nu tot aşa stau lucrurile cu istoria. presa.grafie. discursul politic. Toată lumea participă. şi teoria marxistă cu impecabila-i aşezare a tuturor fenomenelor într-o schemă completă a devenirii umane sînt cele două puncte extreme atinse de mitul unei istorii perfecte şi obiective. ci cel care caută". De altfel. Tradiţia orală. şi nu numai că nu există. biserica. radioul. să pretindă în continuare un acces la „ab- solut" pe care fizicienii nu îl mai invocă. Fizica este apanajul exclusiv al fizi- cienilor. ierarhizarea şi înlănţuirea lor ar rămîne în conti- nuare deschise spre o varietate de soluţii. „fap- tele" sînţ ele însele construite de istoric. alegerea. şcoala. Ea reprezintă o expresie privilegiată a con- ştiinţei de sine a fiecărei comunităţi sau a oricărui grup so- cial. vremea adevărurilor absolute a trecut chiar şi în ştiinţele considerate cînd va exacte. într-un fel sau altul. originalii care din cînd în cînd descoperă cîte o teorie nouă contează prea puţin în dinamica acestei ştiinţe. care ar însemna de fapt sfîrşitul istoriei. televiziunea. spunea Lucien Febvre. cine- . în realitate. Epistemologia con- temporană a cunoscut o infuzie apreciabilă de relativism. „Şcoala critică". Este sfîrşitul unei ilu- zii. Trebuie înţeles că nu există istorie obiectivă. „Istoricul nu este cel care ştie. Istoria nu este făcută 44 doar de istorici. literatura. la elaborarea si adaptarea permanentă a fondului istoric imprimat în con- ştiinţa colectivă.

de „mediul istoric" în care evoluează. Utilizarea sa tot mai frecven- tă. El se hrăneşte din mitologia ambiantă şi este la rîn- du-i un producător de mitologie. dar nici supraevaluată. Ar fi de- rizoriu să reproşeze cineva utilizarea conceptului pentru motivul că Napoleon şi Mihai Viteazul au trăit cu adevărat! .matograful — sînt toate surse de istorie care acţionează. Mitul presupune o anumită structură. Un manual şcolar îşi exercită în- rîurirea asupra unui public incomparabil mai numeros decît o capodoperă istoriografică adresată unei elite. cu intensităţi şi efecte variabile. există un mit al lui Mihai Viteazul. Singurul lucru important este că le dispune potrivit logicii imaginarului. Exprimarea curentă şi dicţionarele vehiculează o mulţime de semnificaţii. la toate nivelurile. Mai întîi. urmează să lămurim cel de-al doilea concept. şi este indiferent în fond. Nici rezis- tenţa istoricilor la mitologie nu trebuie supraestimată. deformări sau exagerări se regăsesc sub aceeaşi etichetă co- modă. un proces inevitabil de mitificare a istoriei. Nu aceasta este concepţia noastră. aşadar. Există. întreţine un grad înalt de ambiguitate. prejudecăţi. răspunzînd la întrebarea: ce înţelegem prin mit? Mit este un cuvînt la modă. A distinge. cu fondul lui de tradiţii. între „adevărat" şi „neadevărat" este un mod greşit de a pune problema. Ficţiuni de tot felul. cu prejudecăţile şi constrîngerile pe care le im- plică. Pînă la urmă. nu vedem nici o contradicţie inerentă între imaginar (căruia i se sub- sumează mitul) şi realitate. stereotipuri. în cazul miturilor. Isto- ricul nu se poate detaşa. tot ceea ce se îndepărtează mai mult sau mai puţin de realitate pare susceptibil de a devenit mit. Există un mit al lui Napoleon. Influenţa lor nu trebuie subestimată. Ajunşi aici. asu- pra conştiinţei istorice. Un roman sau un film istoric se dove- desc adesea mai influente. Profesioniştii istoriei se află prinşi în această reţea. sau adevă- rate şi fictive în acelaşi timp. uneori contradictoriu. oricum nu se poate detaşa pînă la capăt. pentru definirea lui. dacă această struc- 45 tură înglobează materiale adevărate sau fictive. adesea abuzivă.

preluarea trecutului în sensul acestei definiţii. destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale. aşadar. s-a acordat cu evoluţia însăşi a societăţii româneşti. adevărul său nu este abstract. El introduce în istorie un principiu de ordine. istoriografia. dar fără nici o excludere sau despărţire artificială. Mitul naţiunii şi mitul progresului.Mitificarea acestor personaje constă în aşezarea faptelor lor reale în tipare ale imaginarului (istoric şi politic). Mitul presupune degajarea unui adevăr esenţial. Am reţinut nu orice . nici „ireală". ne aflăm în faţa unui proces de mitificare. cu distincţiile de rigoare. adaptare sau interpre- tare înseamnă mit. literatura sau propaganda politică. încă o dată. Definiţia pe care o propunem mitului este următoarea: construcţie imaginară (ceea ce. El are un sens profund simbolic. Mitul este puternic integrator şi simplificator. cu gama ideologiilor şi proiectelor de tot felul. manualele şcolare. oferă în egală măsură o cheie a devenirii istorice şi un sistem de valori creator de solidaritate şi de proiecte împărtăşite. ci dispusă potrivit logicii imagina- rului). nu înseamnă nici „reală". evident. Terenul nostru de cercetare îl constituie societatea româ- nească a secolelor al XlX-lea şi al XX-lea. la toate nivelurile. în strîns raport cu valorile fundamen- tale ale comunităţii şi în scopul de a asigura coeziunea aces- teia. pentru simplul mo- tiv că asupra faptei sale reale se proiectează ideologia sta- tului naţional a ultimelor două secole. Prezintă în acelaşi timp un sistem de interpretare şi un cod etic sau un model de comportament. inexistentă în anul 1600. Atunci cînd Mihai Viteazul apare ca făuritor al „unităţii naţionale". Ne interesează mo- 46 dul cum permanenta elaborare a discursului istoric. pentru a numi două mituri fun- damentale ale lumii contemporane. ci înţeles ca principiu călăuzitor în viaţa comunităţii respective. acordat necesităţilor şi idea- lurilor unei anumite societăţi. Rezultă că nu orice deformare. înglobînd. Miturile istorice presupun. avînd ten- dinţa de a reduce diversitatea şi complexitatea fenome- nelor la o axă privilegiată de interpretare.

şi atunci misiunea noastră este. care nu va putea ocoli raporturile dintre ima- ginar şi istorie. iar adevărul relativ pare greu de înţeles sau de acceptat. o asemenea tratare a discursului istoric nu mai are nimic „revoluţionar". Ceea ce nu înseamnă că nu ne rezervăm dreptul de a semnala în- treţinerea artificială şi chiar amplificarea în prezent a unor mituri istorice şi politice care. în ciuda patriotismului afişat al promotorilor lor. adînc înrădăcinată. nici vorbă nu poate fi de demolarea mitologiei în sine. purtătoare ale unui mesaj autoritar şi xenofob. Nimic nU lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre viitor decît modul cum o societate înţelege să-si asume trecutul. Istoriografia românească se află în faza unei necesare re- vizuiri critice. la noi. a obiectivitătii istoriei.deformare sau adaptare. în alte istoriografii. prin trecut. şi atunci nu există motive să se renunţe la schema existentă. repetăm. Ceea ce Guizot ştia cu un secol şi jumătate în urmă. promotor al adevărului unic şi incontestabil. nu a făcut decît s-o consolideze. nu pare încă deloc evident în cultura româ- nească. Problema. în sfîrşit. Capitolul I Istorie. Viaţa oricărei comunităţi este organizată în jurul 47 unor constelaţii mitice. stă în iluzia. Demersul nostru poate să pară insolit. nu fac decît să ne îndepărteze de ceea ce de altfel o largă majoritate doreşte sau cel puţin afirmă: mo- dernizarea şi democratizarea societăţii româneşti. ideologie. mitologie . anume că „există o sută de feluri de a face istoria". ci acele accente ale discursului is- toric care se prind cu adevărat în structurile unei mitologii naţionale. nu sînt cel mai bun însoţi- tor pe acest drum. dînd sens. Nu demolarea mitologiei istorice este scopul nostru. O logică simplistă funcţionează: sau ideologia co- munistă nu a deformat substanţial istoria. compe- titivitate (inclusiv în domeniul ideilor) şi integrarea ţării în structurile europene. Dar. pe care comu- nismul. Fiecare naţiune îşi are propria mi- tologie istorică. Nu se poate trăi în afara ima- ginarului. proiectelor prezente. stabi- lirea Adevărului! Faptul că deformarea este inevitabilă. sau a de- format-o. Miturile naţionaliste.

Timp de mai bine de un secol. Scrierea chirilică lasă locul. Iconografia ne oferă imagini amuzante: în saloanele e- pocii. în vremea tratatului de la Adrianopol şi a Regulamentului Organic. tinerii mai receptivi decît vîrstnicii. reeditarea de- mersului de acum un veac şi jumătate. unei scrieri amestecate. Ştefan Cazimir a schiţat un interesant tabel al gradului de recepti- vitate faţă de formele occidentale: boierii apar mai receptivi decît categoriile de mijloc sau de jos. istoria nu a vrut să le acorde României. 49 tinerii aristocraţi adoptaseră deja îmbrăcămintea europea- nă. precum şi de femei de toate vîrstele. cu tendinţa generalizării celor din urmă. răsturnînd complet toate struc- turile şi valorile. afirmat iniţial în sînul unei elite.PRIMA INTRARE ÎN EUROPA S-a petrecut în secolul trecut ceea ce astăzi. înveşmîntaţi şi înveşmîntate „europeneşte". combinaţie de carac- tere chirilice şi litere latine. procesul de occidentalizare. se poate totuşi considera că procesul primei intrări în Europa înce- pe să prindă consistenţă în jurul anului 1830. stau alături de tineri. încetinit totuşi. încercăm să repetăm: intra- rea societăţii româneşti în Europa. Comunismul a scos pur şi simplu România de pe calea normală a evoluţiei. poate mai dificile. a eşuat. Reperele cronologice sînt o chestiune delicată. Cel puţin cîteva dece- nii ar mai fi fost necesare pentru ca valorile şi instituţiile occidentale să prindă cu adevărat rădăcini puternice în so- lul românesc. Batem din nou la porţile Europei şi încercăm cea de-a doua noastră intrare în lumea occidentală. O boie- . în intervalul 1830-1860. consecvenţi modei orientale. femeile mai receptive decît bărbaţii. i-a urmat so- luţia de extremă stingă. Ofensivei autohtoniste de dreapta. Alfabetul de tranziţie ilustrează perfect mersul însuşi al so- cietăţii româneşti. bărbaţii trecuţi de prima tinereţe. la capătul unei jumătăţi de secol de ieşire din istorie. Aceste decenii. în cu totul alte condiţii. a unui nou tip de civilizaţie. însă construcţia pe care a încercat-o. Spre 1830. a progresat treptat. mult mai durabilă şi transforma- toare. alfabetul latin este legiferat. de inerţii materiale şi mentale. în 1860. ceea ce impune. într-o anumită mă- sură.

Cu siguranţă că nu din acest mediu a pornit europe- nizarea societăţii româneşti. Editura Cartea Ro- mânească. interpretarea dominantă în cultura românească fu- sese aceea a preluării ideologiilor şi instituţiilor moderne .2 Con- sideraţiile lui de politică europeană prefigurează judecăţile unor „jupîn Dumitrache" sau „conu Leonida". numită de istoriografia comunistă „revoluţie burghezo-democratică". Ei s-au aflat de altfel şi în frun- tea revoluţiei de la 1848. imaginarii. toate compartimentele societăţii ro- mâneşti. ne întrebăm cu ce burghezi? Oricum. ne pare foarte caracteristică pentru cul- tura şi atitudinea „micului orăşean" în preajma demarării procesului de modernizare. fireşte. nu îi înţelege şi nu îi ac- ceptă principiile. Alfabetul de tranziţie. în prima jumătate a secolului al XlX-lea.1 Trebuie înlăturată aici o idee. în faza an- terioară. dar „burgheză". puţin consistentă şi ea. 50 tea celor din urmă. Opoziţia între „vechi" şi „nou" nu a separat clase so- ciale antagoniste. în- cheiată pe la 1815. Dionisie transformă Revoluţia franceză într-un roman fantastic. 1986. Cronica lui Dionisie Eclesiarhul. prin repetarea ei timp de aproape cinci decenii. Nu clasele de jos şi nu o burghezie practic inexistentă au fost. . puternic înrădăcinată. ci a împărţit însăşi elita românească a vremii.roaică tînără — admiratoare a modei franceze şi cititoare de romane franţuzeşti — simţea cu siguranţă mai bine pul- sul vremii decît un tîrgoveţ bătrîn! Scrierea şi moda se con- stituie în simptome ale unui proces pe cale de a cuprinde. purtătoarele ideii de pro- gres.. văzuţi ca apărători ai ortodoxiei. democratică. iar între francezi şi ruşi ia fără ezitări par- 1 Ştefan Cazimir. dar atît de realii eroi ai lui Caragiale de peste o jumătate de veac. Ideologia comunistă avea nevoie de o revoluţie burghe- ză (moment obligatoriu al traiectoriei istorice marxiste) şi de o clasă burgheză care să o pună în aplicare. decît o burghezie în sensul strict al termenului. Bucureşti. Purtătorii noilor veşminte şi ai noilor idei au fost în majoritatea lor tineri boieri. ceea ce am numi mai curînd o clasă de mijloc. cu intensităţi variabile. era de- parte de a fi fost foarte receptivă la ceea ce se întîmpla în apusul continentului.

a incipientei clase mijlocii româneşti. Prima este ideea naţională. în La Revolution frangaise et Ies Roumains (etu- des â l'occasion du bicentenaire publiees par Al. 1989. rămîne faptul că elemen- tele civilizaţiei moderne. Lovinescu. Burghezia română. şi aşa mai departe. într-o interpretare sau alta. Dar faptul în sine că românii au imitat nu poate suferi dis-"> 5 cutie. 3 E. „Reception et deforma- tion: la Revolution franţaise dans la chronique de Dionisie l'Ecclesiarque". 279-284. aculturarea presupunînd egala participare A ■ doi actori: cel care oferă modelul şi cel care-1 preia şi îl adap- tează. nu tocmai burgheză. de la Universitate pînă la sistemul financiar sau la căile ferate. Discuţiile din ultimele dece- . 1924-1925. tot „factorul exterior"). jucat un rol. O notă a- parte a adus Ştefan Zeletin. Pînă la urmă. pp. vezi Lucian Boia. Originea şi rolul ei istoric. Istoria civilizaţiei române moderne. Cultura Naţională. NAŢIONALISM ŞI MODERNIZARE Trei mari probleme rezumă traiectoria societăţii româ- neşti în secolul al XlX-lea. şi nu din zona fragilei şi dezorientatei „clase de mijloc". de la clasa boierească. Ştefan Zeletin. chiar acceptînd o implicare — limitată — a societăţii româneşti în economia de schimb capitalistă. Ele nu puteau fi „importate" decît de acei membri ai ] elitei deprinşi cu civilizaţia occidentală. susţinînd dezvoltarea efectivă a unei economii capitaliste româneşti. Ele au înrîurit într-o măsură de- cisivă şi raporturile românilor cu propriul lor trecut. voi. au fost toate produse de im- 2 Pentru ideologia. iar catego- ria „burgheză" autohtonă pe care o invoca era alcătuită în fapt din boieri. brusc interesaţi după 1829 de comerţul cu grîne. Bucu- reşti. nu a avut de'. I—III. 1925. ca punct de plecare al restructurărilor socio-politice. 51 port. . Lovinescu şi-a construit cu- noscuta sa teorie a civilizaţiei române moderne.[ nă că societatea românească.3 Dar şi Zeletin punea accen- tul pe imboldul dat de capitalul occidental şi de burghezia anglo-franceză (aşadar. teză pe care E.din Occident. în ansamblul ei. Editura Ancora. Nu oricine poate imita orice. Ceea ce nu înseam. După cum. Zub). Bucureşti. este clar că totul a pornit de sus. de la formele literare pînă la Con- stituţie. Iaşi. Imitarea însăşi presu-*' pune un anume grad de compatibilitate cu modelul ales.

este ideea statului naţional. Ideea statului-na- ţiune are o vechime nu mai mare de două secole şi nu este scris nicăieri că se va perpetua în veşnicie. într-o manieră adesea contradictorie.nii în jurul conceptului de naţiune au fost afectate. din Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit. fiecare cu propria-i spiritualitate şi propriul său destin. pe de altă parte. conducînd la decuparea reală sau ideală a con- . a statului-naţiune. Suveranitatea populară şi mistica „sîngelui co- mun" sînt. Revoluţia franceză şi răscolirea sistemului european. în urma războaielor napo- leoniene şi a revoluţiilor ulterioare. împingea departe în tre- cut premisele naţiunii române. în filozofia „contractului social". 52 dar nici din vreo iluzorie predestinare marcînd irevocabil cu amprenta ei o istorie multimilenară. aşa cum a fost definită de Jean-Jacques Rousseau. omogenă sau nu din punct de vedere etnic. de a alcătui un organism politic. ca însemnînd altceva decît simpla conştiinţă a iden- tităţii etnice. 1784-1791). contradictorii dar şi complementare. ceea ce se numeşte îndeobşte conştiinţă naţio- nală. aceasta nu decurge din „piaţa economică unitară" (românii din Tran- silvania aparţineau în 1900 „pieţei ungare". ale faptului naţional. pe de o parte. şi. Dacă ar fi să reţinem extremele celor două interpretări. în perceperea comunităţilor etnice ca organisme vii. distincte de ale celorlalte (potrivit interpretării lui Johann Gottfried Her- der. este voinţa unei comunităţi. sîntem fie o naţiune formată în epo- ca modernă din raţiuni predominant materiale. Ea îşi are origi- nea. S-a reuşit pînă la urmă încurcarea comple- tă a conceptului. cele după principii. tendinţa naţionalistă. iar pe de altă parte de exacerbarea naţionalistă a erei Ceauşescu. aşadar. nu româneşti!). au grăbit cristalizarea conceptului. ceea ce conferea o dimensiune abuziv materială unui proiect emi- namente ideal. sacrificînd mai mult misticii naţionale decît economiei. pe de o parte de faimoasa definiţie a lui Stalin (prelungită pînă astăzi în versiune „a- nonimă"). fie o naţiu- ne născută o dată cu istoria! De fapt. dacă nu chiar naţiunea ro- mână în deplinătatea ei. Caracterizarea stalinistă avansa ca argu- ment obligatoriu unificarea economică a teritoriului.

alcătuirea şi evoluţia orga- nismelor statale nu avuseseră nimic de a face nici cu frontie- rele etnice şi lingvistice. ca fiind francezi sau ger- mani. prin Revoluţie. Românii se definesc prin originea 53 comună (romană. Se înţelege astfel de ce (întocmai ca germanii şi maghiarii) ei nu pot accepta disocierea celor de acelaşi neam în naţiuni distincte (cum se întîmplă astăzi cu basarabenii din Repu- blica Moldova). în momentul cînd. modelul ger- man avea să insiste asupra etnicităţii şi istoriei. după cum cu greu îi pot considera ca ro- mâni adevăraţi pe cei de altă origine şi altă limbă (cazul maghiarilor din Transilvania care. dacă sau daco-romană). Este lesne de înţeles de ce alsacienii au fost priviţi multă vreme. modelul invocat cores- punde formulei germane. Decuparea prezentului potrivit liniilor de fractură din- tre naţiuni s-a manifestat în egală măsură prin proiectarea în trecut a acestei decupări reale sau ideale. mai apropiată de catalană decît de franceză. Miturile fon- datoare au fost reelaborate. nici cu exprimarea voinţei populare. prin istoria împărtăşită. Pînă în această fază istorică. ci ca rezultînd din libera opţiune a cetăţenilor săi. Erau francezi potrivit definiţiei franceze a naţiunii şi germani potrivit definiţiei germane. Franţa. sîngelui şi culturii.tinentului într-o constelaţie de naţiuni-state. francezii devin o naţiune. prin limba uni- tară. în genere. împărtăşind aceeaşi concepţie a naţiunii. ci şi continentul european în ansamblul său. bretonii erau celţi. aceasta va fi definită nu în sensul unui organism etnic. naţiu- nile din spaţiul central-european). în sud se vorbea provensala. la rîndul lor. devenită în ochii multora model de stat naţional. cu egală îndreptăţire. Acest dezacord teoretic a generat interminabile conflicte care au afectat nu numai cele două state. iar alsacienii germani. cu organismul naţional actual. a început prin a fi un conglomerat de teritorii şi culturi dispa- rate. Fenomenul este general euro- . sînt prea puţin dispuşi să se integreze în masa românească). dacă nu chiar identică. în aşa fel încît configuraţia ori- ginară să fie cît mai apropiată. prin spiritualitatea specifică. în opoziţie cu această înţelegere „contractuală" a naţiunii. în ceea ce priveşte naţiunea română (şi.

. tînărul stat român a adoptat aproape tot ce se putea prelua din sistemul instituţional şi legislativ european: constituţie. coduri de legi. ea acoperind întreg spaţiul naţional românesc. dar greul rămînea de făcut. Ro- mânia Mare de mai tîrziu. Magazin istoric pentru Dacia. simbolizează relaţia directă dintre Dacia antică şi naţiunea românească modernă. în secolul al XVIII-lea. o apropiere de mo- delul occidental. De altfel. universitate. 54 A doua mare sfidare a secolului al XlX-lea a fost proble- ma modernizării. într-un interval scurt. întrebarea era cum puteau fi puse în mişcare un sistem patriarhal şi autoritar. cînd termenul România s-a încetăţenit. dominată de marea proprietate şi aproape lipsită de fermenţii moderni ai capi- talismului şi democraţiei. rezultată din unirea Ţării Româ- neşti cu Moldova în 1859. în 1816 (în Istoria României şi Geografia României). parlament. să remarcăm absenţa — pînă în plin secol al XlX-lea — a unui termen ge- neric modern care să definească ansamblul teritoriilor ro- mâneşti.pean. desem- nînd însă mica Românie. Istoria românilor din Dacia Traiană (1888-1893). o societate covîrşitor rurală. Spre mijlocul veacului. Ceva mai tîrziu. apoi. Xenopol. Dacia viitoare reprezentau. avea să spună Tîtu Maiorescu. Martin Felmer. avînd dreptate în sen- sul că transformarea în profunzime a societăţii româneşti şi a mentalităţilor reprezenta o întreprindere de mult mai . şi cu deo- sebire în deceniul 1860-1870. funcţionalitatea Daciei a rămas intactă. simbolul acoperitor al întregului spaţiu românesc a devenit Dacia. Renunţarea la orientalismul şi tradiţionalismul scrisului şi vestimentaţiei însemnau. fără îndoială. guvern respon- sabil. un întreg program politico-naţional. academie. D.. Numele de astăzi al ţării a fost formulat mai întîi de un istoric sas. în fapt a occidentalizării societăţii româneşti. în cazul românilor. Titlul marii sinteze a lui A. termenul Dacia apare frecvent pentru a defini ceea ce astăzi se numeşte România: întregul teritoriu locuit de români. prin însuşi titlul lor. într-un moment cînd nu- mele de România încă nu exista. de istori- cul grec — stabilit în Ţara Românească — Dimitrie Philip- pide. „Forme fără fond". Publicaţii precum Dacia literară.

Principala contradicţie a proiectului de modernizare se găsea în însăşi structura societăţii româneşti.. Opoziţia dintre sat şi oraş. în mediul româ- nesc. şi semnificative deosebiri de ordin etnic. 55 Discrepanţelor inerente dintre sat şi oraş li s-au adău- gat. Chiar Bucureştii apăreau ca un oraş cosmopolit: spre sfirşitul secolului al XlX-lea. cu atît mai mult cu cît mediul citadin era cu adevărat în mare măsură străin sau cel puţin cosmopolit. 32 000 erau catolici şi protestanţi şi 31 000 mo- zaici. a instituţiilor occidentale. ale spiritualităţii româneşti. pe jumătate pierdut. Iaşi. Pariu pe jumătate cîştigat. trecut. dimpotrivă. unde românii erau minoritari faţă de maghiari şi germani. Chiar spre 1900. aşadar.2% din populaţia României locuia încă la sate. capitala Mol- dovei. Dintr-o asemenea perspectivă. religios şi cultural. prezent şi chiar viitor. pentru aproape un secol. pînă la dereglarea pricinuită de deriva comunistă. Masiva predominare rurală a marcat puternic atît o largă gamă de proiecte so- cial-politice. la o populaţie de aproximativ 250 000 de oameni. punerea de acord a fondului cu forma. Marea problemă a so- cietăţii româneşti a devenit. s-a înti- părit şi a rămas în mintea multora ca un model predomi- nant rural. după o perioadă de relativă dez- voltare a sectorului urban. deci simţitor peste jumătate. Nu mai vorbim de oraşele din Transilvania. dintre puritatea etnică şi culturală a ţăranului..mare anvergură decît simpla încetăţenire. 48 530. dialectica raporturilor sociale îi reunea şi îi opunea în principal pe marii proprietari de pămînt şi pe ţărani. Societatea mo- dernă este opera oraşelor şi a burgheziei. şi cosmopolitismul burgheziei române. Idealizarea . în 1899. ca şi a boierului „neaoş". în cazul românesc. erau evrei.4 Rezultă că aproximativ un sfert din populaţia capi- talei avea o origine „neromânească". dintre care doar 26 747 de ro- mâni. prin entuziasmul unei elite. ale destinului românesc. cît şi diversele interpretări ale trecutului naţio- nal. este frec- vent invocată timp de mai bine de un secol. „Modelul românesc". avea 76 277 de locuitori. oraşul apărea ca o excrescenţă străină pe trunchiul românesc sănătos. nu mai puţin de 81.

1898. spre mijlocul secolului al XlX-lea. Două tendinţe . Istoricii români s-au angajat în lupta pentru proprietate cu mijloacele lor specifice.satului şi a unui trecut patriarhal reprezintă o temă de pre- dilecţie a literaturii române. este analizat de Ştefan Zeletin în capitolul „Valoarea şi sensul 56 etate din agricultură apăreau ca problema numărul unu a ţării. voi. Frămîntările ţărăneşti. p. încît E. Şi istoricii s-au apropiat cu mult mai mare interes de problematica rurală şi îndeo- sebi de raporturile de proprietate agrare. pen- tru reabilitarea. „Bucureşti"). întrebarea era dacă va învinge marea proprietate. a mediului orăşenesc. Legea rurală din 1864 a încercat o soluţie de compromis. Trecutul a fost chemat să depu- nă mărturie pentru prezent şi pentru viitor. voi. în urma unei împroprietăriri parţi- ale. a fost o frînă mentală care nu a blocat. dar a încetinit. Ştefan Zeletin aprecia cultura românească drept reacţionară. 1. dar fără o împro- prietărire consistentă. 1904. ca fenomen cultural românesc. au dovedit precaritatea echilibrului. 5 „Refuzul capitalismului". a marii şi micii proprietăţi. III. raporturile de propri- 4 Enciclopedia română (publicată de C. societatea româneas- că se va îndrepta spre un regim de mică proprietate agrară. transferînd micii proprietăţi ţărăneşti cea mai mare parte a pămîntului. II. „răz- vrătire a elementelor medievale ale sufletului nostru împo- triva orînduirii burgheze. cea burgheză şi citadină — căpătase o asemenea amploare. p. Refuzul modernităţii — în sin- gura sa versiune reală. Toate acestea dovedesc o sensibilitate tradiţionalistă şi antiburgheză. 606 (art. şi voi. Noua reformă agrară din 1921 avea să desfi- inţeze sistemul latifundiilor. culmi- nînd cu marea răscoală din 1907. 762 (art. 1900. în perioada interbelică. 810 (art. în literatură. „România"). Sibiu. moder- nizarea societăţii româneşti. în sensul coexistenţei. impusă de invazia capitalismului străin în viaţa noastră patriarhală". prin eliberarea ţărănimii de sarcinile feudale.5 Cert este că în prima fază a procesului de modernizare. decît de evoluţia mediului orăşenesc şi a burgheziei române. „Iaşi"). p. Lovinescu s-a simţit obligat să ducă o adevărată campanie. Diaconovici). sau dimpotrivă.

Prima. 57 mul a reprezentat. cu totul fo afara a ceea ce înseamnă mo- dernitate la sfîrşitul secolului ai XX-lea. nu existau prieteni ai capita- lismului.s-au conturat. 169-174) se încheie cu constatarea că „în România. Indiscutabil.. Brutalitatea ^0iuţiiior sale a forţat. Ideile noi şi instituţiile noi sînt toate pro- duse ale laboratorului occidental. u- zurpată de-a lungul Evului Mediu de marea proprietate boierească. la începutul secolului al XX-lea. 1995. comunis- culturii române reacţionare". detaşarea de trecutul r^j-aj'msă cu preţul dezechilibră- rii tuturor structurilor şi cu reZultatul încropirii unei false societăţi moderne. nu au avut cum să schimbe con- . care pune în cauză men- talitatea anticapitalistă a ortodoxiei. statul-naţiune avîndu-şi obîrşia tot în evoluţiile ideologice ale Occidentului. în contrast cu spiritul ca- pitalist al eticii protestante (teza lui Max Weber): vezi eseul „Mircea Eliade necunoscutul". Pînă în secolul al XlX-lea. Bucureşti. pp. în afara capitaliştilor înşişi". nici mica proprietate rurală nu figurau în primele rînduri ale acestora. Edi- tura Nemira. în volumul Mircea Eliade. Consideraţii asemănătoare la Ioan Petru Culianu. afirma anterioritatea şi pe- renitatea proprietăţii mari. cu punctul de plecare în eseul lui Ni- colae Bălcescu. Din acest punct de vedere. dar insistenţa asupra ei tindea să lase pe un plan secundar forţele active ale modernizării. Inclusiv ideea naţională. Despre starea socială a muncitorilor plugari din principatele române în deosebite timpuri (1846). într-ade- văr. op. puse adesea în evidenţă. românii s-au aflat integraţi în spaţiul cultural oriental. fără înqoiajă/ 0 tentativă specifică de modernizare. punea în evidenţă caracterul primordial al proprietăţii ţărăneşti. Problema era scoaterea României din condiţia de ţară predominant rurală şi ieşirea românului din men- talitatea patriarhală. dimpotrivă. Nici marea. Capitolul „Duşmanii capitalis- mului" (pp. Legăturile punc- tuale ale unor cărturari (precum stolnicul Cantacuzino care a studiat la Padova sau cronicarii moldoveni în Polonia). raportul româ- nilor cu ceilalţi. dezbaterea era esenţială pentru societatea românească. cit. Cealaltă. 244-255. A treia mare problemă priveşte modelele.

ceea ce fuseseră întotdeauna. românii erau înconjuraţi pretutin- deni de construcţii naţionale sau de proiecte naţionale care contraveneau propriului lor proiect. cu studii la Viena şi la Roma. Cît timp valorile gene- ral împărtăşite erau cele ortodoxe. conduşi de ideea şi chiar de obsesia originilor latine. Identitatea religioasă apare dimpotrivă ca o primejdie supli- mentară. cît şi afirmarea ideii naţio- nale conduceau în aceeaşi direcţie. deci asimilator. apelul la marea soră la- tină care era Franţa. Atît procesul de modernizare. şi de necesara lor reactualizare. dar tonul dat de cărturarii ardeleni — exponenţi ai unei societăţi ţărăneşti aflate sub stăpînire străină — nu a luat amploare decît o dată ce elita celor două state româneşti s-a decis să adopte modelul oc- cidental. Naţionalismului popoarelor slave şi panslavismului li se opune acum naţio- nalismul românesc. spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. nu de ideea naţională. Ei se tre- zesc dintr-o dată. dar fără ca aceasta să-i singularizeze. lucrurile iau pentru ei o întorsătură radicală. în mod cu totul privilegiat. Prima breşă importantă a fost. îndeosebi ideea lati- nă. O dată ce Ungaria (sau partea do- minată de aristocraţia maghiară din imperiul habsburgic) tindea să devină ea însăşi un stat naţional. românii se puteau simţi la ei acasă în spaţiul est-european. De- mersul lor a constituit o sursă importantă a orientării spa- ţiului românesc spre Occident. Singura soluţie rămînea Occidentul. Rusul încetează de a mai fi marele frate ortodox eliberator. într-un fel. „o insulă latină într-o mare slavă". Modelul francez şi. putînd facilita înghiţirea şi asimilarea României 58 (ceea ce tocmai se petrecea în Basarabia). opera Şcolii Ardelene. Era o cultu- ră pătrunsă de ideea ortodoxă. Nici raporturile cu ungurii catolici sau protestanţi nu e- rau mai încurajatoare. Unguri sau slavi. In momentul cînd pre- tutindeni sentimentul identităţii naţionale trece pe primul plan. situaţia românilor din Transilvania devenea încă mai deli- cată. a unor intelectuali greco-catolici.diţia generală a unei societăţi şi a unei culturi. şi. „iluzia franceză" s-au constituit în reper fundamental pentru soci- .

fără industrie. spre ţărmurile occidentale. In ce priveşte discursul istoric. încă o contradicţie dramatică şi insolubilă: românii încearcă pur şi simplu să se rupă din partea de Europă căreia totuşi îi aparţin. se mărturisea. fără lumini". Dar nici reacţia contrară nu poate fi subestimată. Aşa fuseseră şi strămoşii lor: „pe cînd literele înfloreau la Roma. pe măsura afirmării proiectelor naţionale) că. exilat în Dacia.6 Pe de altă parte. Contradicţia dintre modelul occidental şi reperele autohtone avea să străbată întreaga perioadă de care ne ocupăm şi continuă să se manifeste şi astăzi. cu toată umilinţa. reducea vechea cultură românească la o variantă de „barbarie ori- entală" (sintagma aparţinîndu-i lui Ti tu Maiorescu). se credea ca în Imperiul lui Pluton". Strălucita civilizaţie occidentală. putînd fi atribuit mare- lui boier Iordache Rosetti-Roznovanu. spunea în esenţă acelaşi lucru: trecutul ţării „nu prezintă în ansamblu nimic interesant. se argumenta (şi din ce în ce mai insis- tent. Tot la 1828.etatea românească în secolul al XlX-lea. parţial acoperită. navi- gînd în imaginar. românii ar fi posedat cîndva atributele esenţiale de civilizaţie cu care se mîndreşte Occidentul. Ovidiu. un timp. cu impresionantele catedrale ridicate într-o vreme cînd românii se aflau încă în afara istoriei. Le-au pierdut însă pentru că au trebuit să stea timp de secole cu mîna nu . Mode- lul occidental află un teren nu tocmai prielnic în fondul rural al societăţii româneşti şi în mentalitatea rural-auto- htonistă care. raportarea la modelul oc- cidental a avut darul de a genera în egală măsură atenua- rea naţionalismului şi amplificarea lui. un text privitor la istoria Moldovei (Nouveau tableau historique et politique de la Moldavie). îşi va păstra totuşi vigoarea şi la un moment dat va irumpe. într-un memoriu din 1828 adresat de Ioniţă Tăutu lui Stratford Canning. nici un fapt a cărui memorie să merite a fi con- servată în analele naţiunilor". Mai ales în prima fază a contactului a predominat acest gen de uimire. dimpo- trivă. că românii sînt un popor „fără arte. ambasadorul Angliei la Constanti- 59 nopol. de acţiunea pro- occidentală a unei elite.

Bucarest. Eminescu. la Şcoala Ardeleană. în România modernă. prin anii 1870. românii au dat la rîndul lor cu priso- sinţă. românii erau într-o barbarie completă. se ridică şi cu un ton violent. cele trei ţări reunite. zise: — Ceea ce numeşti d-ta barbarie. 185. 60 Atunci. 170. 1972. pentru a apăra Europa de expansiu- nea islamică. ferindu-se de amestecul străinului. Memoires et projets de reforme dans Ies principautes roumaines (1769-1830).. o civilizaţie trecută. erau ideea creştină şi strîn- . în- tre naţionalistul Eminescu şi scepticul Vasile Pogor. trei veacuri mai tîrziu. UN MIT NAŢIONAL: MIHAI VITEAZUL Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutaţiile petrecute în conştiinţa românească. p. Iată schimbul de replici — autentic sau nu. care şedea într-un colţ. Puse în evidenţă. pe lîngă personali- tatea excepţională a lui Mihai. O discuţie purtată în cercul Junimii. Asemenea complexe nu afectau. O dată ce românii apăreau altfel decît ceilalţi. spre 1800. Pe cînd Franţa produsese pe Moliere şi Racine.. ci pe sabie. Nu vedeţi că nu avem istorie? Un popor care nu are o lite- ratură. Pentru ce au a primi. 6 Vlad Georgescu. fireşte. 1970. Jertfa lor a contribuit la înălţarea Apusului. memorialistul Junimii: „— Ce umblaţi cu istoria românilor? — exclama Pogor.pe condei. p. neobişnuit lui. ilustrează perfect opoziţia dintre autohtonişti şi admiratorii necondi- ţionaţi ai modelului occidental. începe a fi receptat ca uni- ficator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea."7 Se află rezumată în aceste cîteva rînduri marea dilemă care a divizat societatea românească în ultimele două secole. care se dezvoltă conform propriu- lui său geniu. problema nu se mai punea în termeni de superioritate sau inferiori- tate.8 O asemenea interpretare lipseşte cu desăvîrşire în istoriografia croni- cărească a veacului al XVII-lea şi chiar mai tîrziu. Domnitorul care a reuşit să stăpînească pentru scurt timp. eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor. puţin impor- tă — în relatarea lui George Panu. Bucarest. acela nu merită ca istoricii să se ocupe de el. modelul autohto- nist. Me- moires et projets de reforme dans Ies principautes roumaines (1831-1848). la 1599-1600. artă.

căreia conştiinţa naţională româ- nească din veacul al XlX-lea îi datorează atît de mult. tot cu oşti şi războaie. Editura Remus Cioflec. Acesta foarte . pă unguri. voi. Editura Universităţii Bucureşti. Amintiri de la „Junimea" din laşi. 1993-1994. „Trecutul între cunoaştere şi cultul eroilor patriei. în Revista istorică. 1942. pp. Mihai Viteazul se află în postura de cu- ceritor al Ardealului şi al Moldovei. De asemenea. Iată cum îi rezumă domnia Samuil Micu.10 Savoarea exprimării nu face decît să confirme ab- senţa ideii româneşti. în Mituri istorice româneşti (sub direcţia lui Lucian Boia). Să fi fost Mihai Viteazul. Figura lui Mihai Viteazul în manua- lele şcolare de istorie (1831-1994)". la 1600. „pricină de multe văr- 7 G. nu face totuşi pasul decisiv. „Mythistory in Elementary School. I. pă moldoveni. 5-6/1993. ocupînd în schema interpretativă locul pe care mai tîrziu îl va lua „ideea românească". 42-71. Bucureşti. mai „patriot" decît erudiţii cronicari de la sfîrşitul secolului al XVII-lea? Nici Şcoala Ardeleană. Panu. 539-550. pp. 99-100. de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi". Michael the Brave in Ro- manian Textbooks (1830-1918)". 1995. 61 sări de sînge între creştini". nr. ambiţia cuceritorului apărea frecvent ca mobil al acţiunii. Istoria domnilor Ţarii Româneşti. istorie. Ideea unui stat unic al tuturor românilor nu îşi găseşte încă afirmarea. deşi ţelul său era afirmarea iden- tităţii românilor şi a mîndriei de a fi român. în Scurtă cunoştin- ţă a istoriei românilor (redactată în ultimul deceniu al secolu- lui al XVIII-lea): „în anul 1593 în domnia Ţării Româneşti au urmat Mihai Vodă.sele raporturi cu împăratul Rudolf. în Analele Universităţii Bucu- reşti. pp. de altfel puţin apreciate chiar de munteni: „Se urîse muntenilor cu domnia lui Mihai-vodă."9 Din cealaltă perspectivă. 53-66. 8 Pentru elaborarea mitului lui Mihai Viteazul. munte- nească. străini şi români deopotrivă: „au supus domnia lui pă turci. în- făptuirile lui Mihai Viteazul nefiind exploatate în acest sens. atribuită lui Radu Popescu. carele să zice Viteaz. vezi artico- lele publicate de Mirela Luminiţa Murgescu: „Figura lui Mi- hai Viteazul în viziunea elitelor şi în literatura didactică (1830-1860)". La Miron Costin. pp. îi tratează de-a valma pe toţi adversarii lui Mihai.

Bucureşti. Şincai accentuează asupra mîndriei na- ţionale. 15-21. accentul căzînd pe luptele împotriva turcilor. şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Ru- dolf. 10 Cronicari munteni. Combătîndu-1 pe Engel. în antiteză cu defectele adversarilor săi. Ingredientele mitului sînt prezente. bănăţeanul Damaschin Bojincă. Mihai Vi- teazul ocupă un loc esenţial în sinteza sa Idee repede de isto- ria prinţipatului Tării Româneşti. p. p.. căruia îi com- pune un portret moral avantajos. cea mai mare parte a celui de-al doilea volum. ediţie recentă sub titlul Istoria românilor (îngrijită de Ioan Chin- driş).mare ostaşiu au fost. . consacrîndu-le mult peste ceea ce pretindea economia lucrării: două sute de pagini. I. Opere (ediţia P. publică. p. Bucureşti. 1965. voi. el pune mereu lucrurile la punct în favoarea românilor. Editura Viitorul Românesc. prinţipul Ţării Româneşti. I. dar nu exploatează politic ideea în sens de unitate naţională. . Editura pentru literatură. 1963. 97. Panaitescu). Gheorghe Şincai consacră un larg spaţiu domniei lui Mihai şi cu deo- 9 Miron Costin. Bucu- reşti. o asemenea interpretare ar stîrni indigna- rea multora."n Astăzi. P. stabilit în Ţara Românească. voi. sub titlul Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul. I. A- pără cu îndîrjire personalitatea voievodului. pp. discipol al Şcolii Ardelene. în 1830. idee dezvoltată tot de Samuil Micu în Istoria şi lucrurile şi întîmplările românilor. 329. 11 Samuil Micu. Editura pentru literatură. Cîteva decenii mai tîrziu. Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor. dar mitul încă lipseşte. unde devine profesor la Colegiul „Sfîntul Sava" din Bucureşti. Aaron Florian procedează la o amplificare a personajului şi a epocii. 1961. Edi- tura Ştiinţifică. 1995. în Biblioteca ro- mânească. voi. Nici de data aceasta ideea naţională nu apare cu adevărat con- turată. 112. autorul ei este totuşi unul dintre marii iniţiatori ai naţionalismului românesc! în Uranica romanilor şi a mai multor neamuri. o biografie a domnitorului. 62 sebire acţiunii lui în Transilvania. Momentul de răscruce este marcat de transilvăneanul Aaron Florian.

în opera sa de tinereţe. transilvăneanul Aaron Florian. neanunţînd încă în nici un fel proiectul de unitate naţională. Ascensiune în ambele ipostaze. Numai în acest fel ar fi putut în- cepe o eră nouă. acordîndu-i locul şi importanţa cerute de subiectele respective şi nimic mai mult. Cel care a- vea să devină marele artizan al unirii principatelor nu se dovedeşte deloc sensibil.. Nu însă şi moldoveanul Kogălniceanu. nu pare atras. Nici Nicolae Bălcescu. uniţi. căruia i-a plăcut să se erijeze în urmaş al marelui voievod.12 Mi- hai apare ca un mare războinic. dar şi complementare: domnitor glorios al Ţării Româneşti şi unificator al românilor. deşi muntean. care ar fi permis românilor să evolueze. la poten- ţialul naţional al episodului Mihai Viteazul. publicată în acelaşi an. de personalitatea voievodului. după 1840. extrăgînd de aici şi o anumită morală istorică: „numele ma- rilor cuceritori nu piere niciodată în memoria poporului. în primele lui lucrări (Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum. dar chiar să viseze la coroana Ungariei şi a Poloniei. Dar. dar paşnici". 1846). orchestrînd o insistentă propagandă în . Despre starea socială a muncitorilor plugari. conchide Kogălniceanu. Prima a fost pusă în valoare de însuşi domnitorul Ţării Romaneşti.apărut în 1837. între celelalte naţii ale Europei. „Domnia sa a fost strălucită prin cu- ceriri.. dar fatală Ţării Româneşti".. înscrie. ne întîmpină un Mihai Viteazul descins din evocarea lui Miron Costin. în mod deosebit. Aşa vedea lucrurile. în sfîrşit. Gheorghe Bibescu (1842-1848). cu volumul amintit al lui Aaron Florian. 1844. în Histoire de la Valachie. Singurul reproş adus voievodului stă în faptul că nu s-a dovedit capabil să doteze teritoriile româneşti unificate cu o constituţie potrivită. în acelaşi timp. la Bucureşti. şi. Trăsătura lui dominantă 63 pare a fi „ambiţia nemăsurată" care l-ar fi împins nu numai să cucerească Transilvania... 1837. în timp ce acesta uită pe principii virtuoşi. eventual contradictorii. dar nicidecum ca unificator.. irezistibila ascensiune a lui Minai devine tot mai vizibilă. acţiu- nea lui Mihai pe linia înfăptuirii unităţii naţionale româ- neşti. un erou.

începută la 1847 şi neîncheiată încă la moartea sa. „cel dintîi domn român care se luptă pentru unitatea naţională". el nu şi-a putut atin- ge ţelul de a deveni un nou Mihai. Histoire de la Valachie. în Opere. tiranii lor de spaimă". Zub). „de cîte ori un steag românesc se ivea fluturînd în vîrful Carpaţilor. A realizat astfel „visarea iubită a voie- vozilor cei mari ai românilor". Alungat de pe tron la 1848. II. 64 tat acum ca fiind cel care a unit părţile disparate ale Daciei vechi. 1976. Kogălniceanu se apropie de voievodul muntean cu simţitor mai multă sim- patie decît o făcuse cu şase ani în urmă. în ciuda opoziţiei sale faţă de regimul lui Bibescu. 177 şi 184. voi. Ţelul acţiunii lui Mihai este net proclamat: unitatea naţională. Mihai este prezen- 12 Mihail Kogălniceanu. a celor trei ţări româneşti. pp. simbolul Mihai începe să se afirme. El „voi a-şi creea o patrie mare pe cît ţine pămîntul românesc". începînd cu Mircea cel Bă- trîn. Atmo- sfera tot mai încărcată de amintirea eroului de la Călugă- reni îl va fi înrîurit şi pe Bălcescu. Ardealul în- treg se înfiora: românii de nădejde. „în inima tuturor românilor rămă- sese neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa de a-1 în- fiinţa din nou". în 1852: Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul. Domnitorii nu făceau în fond decît să exprime prin acţiunea lor politică un sentiment general împărtăşit.acest sens. era tratată explicit ca istorie . de la Moldavie et des Valaques transdanubiens. Simbolul îşi capătă deplina strălucire şi funcţionalitate în opera ultimă şi cea mai ambiţioasă a Iui Nicolae Bălcescu. Scrieri istorice (ediţie Al.13 Cartea lui Bălcescu a însemnat o premieră în istoriografia românească. Iată de ce. Chiar în Moldova. Editura Academiei. Pentru prima oară istoria medievală a români- lor. dat fiind că. Apare o sensibilă evoluţie. Aceasta explică „ura naţională a românilor în contra tiranilor unguri". în Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie na- ţională la Academia Mihăileană din Iaşi. faţă de primele eseuri ale istoricului. La 1843. în sensul ideii naţionale. dar vanitoasa asumare princiară a moştenirii acestuia nu a rămas fără ecou. de la origini. Bucureşti.

genera- ţia care a făcut revoluţia de la 1848 şi a realizat apoi unirea Principatelor şi România modernă. Mihai Viteazul trece printr-un proces de transfigurare. se proiec- tează în trecutul istoric. integrală în 1878. ca expresie a unităţii primordiale a pămîntului românesc. Această orientare naţională. Două simbo- luri. 65 ficatoare unor domnitori moldoveni. un simbol al unităţii româneşti. cu o intensifica- re notabilă în preajma revoluţiei de la 1848 şi apoi a Unirii. Mihai şi Ştefan ajung să sim- bolizeze istoria particulară. în primul rînd lui Ştefan cel Mare. dar totodată comună. reînviată pentru un moment de Mihai Viteazul şi menită a se reîn- truchipa în România de mîine. Am văzut cum în ace- eaşi perioadă este frecvent invocată Dacia. paralel cu conferirea de valenţe uni- 13 Nicolae Bălcescu. ISTORII DIFERITE La fel ca ideea naţională. Se observă astfel cum. ca istorie a unui ideal stat românesc. ca istorie a unui deziderat naţional care nu a înce- tat să se manifeste de-a lungul veacurilor. care conduc la o mare aspiraţie: Dacia antică. politică şi istorică aparţine în esenţă unei singure generaţii. deplin şi unitar. Anii imediat premergători unirii principatelor din 1859 marchează creşterea interesului pentru figura voievodului. Editura Academiei. 1986. împreună. Sînt anii cînd idealul de unire într-un stat româ- nesc. a celor două ţări româneşti surori. Mihai Viteazul se impune decisiv şi defini- tiv ca prim ctitor al României moderne. PROIECTE DIFERITE. de- venind. tinzînd oricum spre unitate. Influenţa acestei lu- crări asupra conştiinţei naţionale româneşti a fost conside- rabilă. Dacă proiectul naţional era în linii mari similar pentru toţi românii: o unică naţiune în vatra vechii Dacii. Prin Bălcescu. din erou creştin şi războinic. cu toată întîrzierea relativă a publicării (ediţie parţială în 1861-1863. apoi numeroase reeditări). în Opere. 165. voi. România ideală prefigurată în conştiinţe. trans- . inclusiv în Moldova. între 1830 şi 1860.197 şi 265. III (volum îngrijit de Daniela Poenaru). pp.naţională. Bucureşti. modernizarea societăţii româ- neşti îşi căuta justificarea şi modelul în acelaşi trecut isto- ric. Românii supt Mihai Voevod Viteazul.

Această nefericită evoluţie a atras după sine declinul ţărilor române. şi-a aflat în Nico- lae Bălcescu pe marele istoric şi pe omul politic de o rară 66 consecvenţă. Revoluţia naţională. trebuie susţinută de o revoluţie socială. Unui discurs naţional relativ omogen îi corespund evocări istorice contradictorii. proprietari de pămînt. atunci cînd se află în discuţie marea proble- mă a reformelor şi îndeosebi chestiunea proprietăţii. Evident. atît de departe nu se putea merge. Bălcescu a apărat însă la 1848 punctul de ve- dere cel mai radical exprimat în Comisia proprietăţii. Transpunerea. a demonstraţiei istorice pe terenul reformei sociale ar fi însemnat restructurarea societăţii româneşti într-o societate exclusivă de mici proprietari. chestiunea principală nu o reprezenta libertatea în sine. Numai emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor pot remedia situa- ţia. avînd interesuri împotrivite". naţiunea română este ameninţată în însăşi existenţa ei. nevoia şi sila" au dus la ruinarea micii proprietăţi şi la înglobarea ei în cea mare. Uzurpa- rea s-a petrecut tîrziu. pămîntul între colonişti". Atunci cînd romanii au colonizat Dacia. firesc. „au împărţit. altminteri. ci proprietatea de la care de- rivă tot restul. în fapt o soluţie rural-democratică adaptată profilului societăţii româneşti. divergenţe de ordin ideologic şi interese specifice ale grupurilor sociale. pînă la ultima consecin- ţă. Spre mijlocul secolului al XlX-lea. pentru a izbîndi. prin faimoasa sa „legătură": ţara s-a împărţit de atunci în „două tabere vrăjmaşe. după întemeierea Principatelor. după obiceiul lor. Mihai Viteazul i-a înrobit pe ţărani. Socie- tatea românească a fost la origine şi a rămas multă vreme o societate de oameni liberi. conservatoare şi liberală. care s-ar fi tradus printr-o însemnată expropriere parţială şi prin . „In- teresul.14 Ceea ce rezultă din studiul lui Bălcescu este ilegitimita- tea marii proprietăţi.formările prin care societatea românească trebuia propul- sată în epoca modernă reflectau. S-a ajuns la acea „monstruo- zitate socială ca o ţară întreagă să robească la vreo cîţiva par- ticulari". Pentru Bălcescu. trecutul este restructurat în sensul a trei sensibilităţi politico-istorice distincte: demo- cratică. Soluţia democratică.

şi într-o manieră mai rezonabilă. Doar în Apus s-a instituit acest sistem."15 Democratismul epocii — importat din Occident — obli- ga! Istoria românească se dovedea profund democratică: democratică în variantă ţărănească la Bălcescu. ce punea feciorii domneşti jos. Zâne). cît şi în prezent. teza conservatoare susţinea drep- turile istorice ale boierimii asupra pămîntului şi rolul in- dispensabil al acestei clase atît în trecut. şi tot de- mocratică în variantă boierească la Heliade Rădulescu. Ion Heliade Rădulescu a alunecat în cele din urmă spre o poziţie proboierească lip- sită de orice nuanţe. ci deschisă la toţi fiii patriei". De altfel. Şi el îşi propunea dedramatizarea situaţiei prin ameliorarea imaginii boierului şi prin readucerea în legalitate a marii proprietăţi. 151-162. pp. dîndu-le fetele şi nepoatele de soţie. voi. Nu s-a petrecut nici un fel . La cealaltă extremă. La noi însă coloniştii romani au rămas stă- pîni pe pămîntul lor.crearea unei mici proprietăţi ţărăneşti consistente. II (ediţia G. Departe de a fi asupritori ai ţăranilor. a fost un apărător talentat al drepturilor funciare boiereşti. Despre starea socială a muncitorilor plu- gari în principatele române în deosebite timpuri. căci boierii vechi creeau din feciorii lor domestici alţi boieri şi îi făceau membri ai familiei. prin cucerirea germanică. urmarea însă diferă. afirma el în iunie 1859. De aceea revoluţiile au fost necesare în partea occidentală a Europei. democratismul Re- voluţiei franceze: „Boierismul vechi nu se speria de repu- blica franceză. „Feuda- litatea în România n-a existat niciodată". primul-ministru asasinat în 1862. Punct de plecare identic cu cel invocat de Bălcescu. tot el a susţinut şi votul universal. în Opere. 67 boierii — socoteşte marele cărturar în Echilibrul între anti- teze — „au fost cei cari dimpreună cu Radu Negru au fondat domniatul nostru pe nişte instituţiuni atît de umane şi ega- litare cu cari nu se pot compara legile lui Numa. Boierii români anticipaseră chiar. boieria la noi „nu a fost ereditară. Revoluţionar moderat la 1848. pentru remedierea a ceea ce acolo a fost o uzurpare. Barbu Catargiu. lui Licurg şi lui Solon". inclu- siv prin invocarea unor argumente istorice. 14 Nicolae Bălcescu.

nu există altă realitate decît trecutul. Edi- tura Minerva. de patriotism. mai mult sau mai puţin imaginare. 1916. modelele sînt extrase din trecut. Sacri- ficînd atît cît era necesar jocului istoric. Echilibrul între antiteze.. la o istorie menită să opună prezentul corupt unui trecut idealizat. I.] Să nu ne lăsăm a fi amăgiţi de discursuri. voi. Puteau şi boierii invoca istoria. din cele mai vechi timpuri (din epoca romană). şi nu se sfiau să o facă. [. în esenţă. el ţine să atragă 15 Ion Heliade Rădulescu. orice proiect necesită modele. merită a fi consem- nat. de Traian. prin moş- tenire. Marea proprietate apare pe deplin justificată istoric.. la un trecut res- tructurat potrivit necesităţilor şi idealurilor prezentului. Trecutul este invocat mai frecvent. Mircea Vodă şi chiar Decebal. cu cît un proiect este mai radical. de cei care vor să se rupă de el. cu acte în regulă. poate. Lucrurile nu stau însă. Orice ideologie. [. Pen- tru modificarea acestei stări. Scepticismul manifestat faţă de modele isto- rice. se impunea însă apelul la isto- rie. „Opinia publică — atrăgea el atenţia — este formată şi se poate înflăcăra foarte lesne de vorbele pompoase de sen- timentalism. ci prezentul.de uzurpare: actualii proprietari deţin pămîntul. în genere. ca tocmai conservatorii să fie mai sensibili la cîntul de sirenă al trecutului. Chiar atunci cînd în joc se află viitorul. pp.. aşa. cu atît se apelează în mai mare măsură la trecut. Revoluţionarii fran- cezi invocau Sparta şi Roma republicană. mai modernă decît a revoluţionarilor! Ne-am fi aşteptat. Argumentele istorice invocate de Barbu Catargiu au to- tuşi o pondere limitată în argumentaţia sa politică. 68 atenţia că ceea ce contează pînă la urmă nu este trecutul. Cu cît o ideologie este mai transformistă. dar logica. Bucureşti. ea este de asemenea justificată economic.] Să tratăm această chestiune din punctul de vedere al drep- tului şi al economiei politice. dar starea de fapt şi de drept venea oricum în sprijinul lor. sau l-au cumpărat. Logica imaginarului îşi are regulile ei.."16 Fondul gîndirii lui Barbu Catargiu era reacţionar. Mersul spre viitor presupunea o reactualizare a . şi în termeni imperativi. 85 şi 133. în fond.

în orice caz prin mentalitate.17 Cîntarea României este un poem. am- bele naţiuni împărtăşind în egală măsură religia libertăţii: „[. Bucureşti. fidel vechilor credinţe şi virtuţi.] precum ştim că la 1660 făcură puritanii din Englitera prin emigraţia lor în America. ca să scape de .. Brătianu aparţin însă genului politic. pp. Ceea ce impresionează este pasiunea sa pentru istorie şi modul cum înţelege să extragă din trecutul naţional elementele doctrinei liberale. din care decurg toate ce- lelalte. Discursuri parlamentare (1859-1862). două faţete nu neapărat antitetice. altminteri preluată nu de la coloniştii romani. dintr-un articol publicat de Brătianu în Republica Ro- mână (noiembrie 1851). „colonizaţia Daciei se făcu în numele şi prin puterea unei idei". 69 naţiunea. C.. Ei nu veneau de la Roma. dacă nu prin origine (boierească). Ce putea fi mai modern decît liberalismul? Referirile sale la trecut. Edi- tura Minerva. Cei aşezaţi aici au fost un fel de refugiaţi politici şi de conştiinţă. iar autorul lor se numără printre făuritorii României moderne pe care a an- gajat-o pe calea liberalismului. 152-153. ci din mediul rural. Textele şi discursurile lui I. Cîntarea României a lui Alecu Russo (1850 şi 1855) a putut fi apreciată drept un adevărat imn liberal. Brătianu se înfăţişează ca un citadin şi burghez. sîntem întemeiaţi pe toate dovezile a zice că şi po- poraţiile democratice şi libere ale Italiei. la un model istoric bine conturat sînt însă extrem de frecvente şi semnificative. Aşadar. pentru Russo libertatea individuală apare ca prin- cipiu istoric şi politic fundamental. după căderea Republicii en- gleze. Da- că pentru Bălcescu valorile supreme erau proprietatea şi 16 Barbu Catargiu. Faţă de „ruralul" Bălcescu. din nou coloniştii romani sînt puşi la lucru. că romanii stabiliţi în Dacia păstra- seră neştirbit spiritul republican. dar nu mai puţin un vizionar. unde flacăra Libertăţii se stinsese. 220 şi 342. ci din ideo- logia apuseană a secolului al XlX-lea! într-adevăr. Aflăm.originilor. 1914. A fost un om politic pragmatic. fapt ce apropie întemeierea naţiei române de crearea Americii. Este ceea ce întîlnim în ideologia liberală.

pp. pp. să zidim por- turi şi să organizăm companii de navigare". Ce putea fi mai normal. au venit domni străini şi au desfiinţat comuna [. 19 Respectul pentru proprietatea privată este afirmat tot prin origini. La slavi domină devălmăşia. voi.]" în sinul noii colo- nii romane „tradiţiunile democratice se păstrară cu sfinţenie 17 Cu privire la Cîntarea României. dar un regim foarte liberal şi. 231-237. luară într-o mînă fierul plugului şi în cea- laltă paloşul şi veniră să împlînte fierul Libertăţii într-un pămînt nou. cînd se sleiseră puterile noastre luptînd contra invaziunilor barbarilor. Brătianu. dar a păstrat-o neîncetat în inima şi moravurile ei". men- ţinută multă vreme şi la noi: „aceste comune au existat şi în România şi numai în timpul din urmă. Bucureşti. I. în condiţiile de atunci.. parlamentar".20 Cît despre consti- tuţie şi sistem politic. . voi. Bălcescu. decît dezvoltarea căilor de comunicaţie? Sînt invocaţi însă tot romanii. departe de atmosfera cea mo- lipsită de putrejunele despotismului [. I. 70 şi curăţenie".. în timp ce „românii au împrumu- tat ideea proprietăţii individuale de la greci şi romani". Acte şi cuvîntări.jugul fiscului. . să tragem drumuri de fier. Editura Cartea Românească. să canalizăm rîurile.. Brătianu nu pierde ocazia de a justifica legile şi actele de modernizare prin modele şi pre- cedente istorice. Brătianu atrage atenţia că nu se ur- măreşte în fond decît reînvierea unei tradiţii romane. 21-22. de insolenţa favoriţilor. marele om politic nu încetează să afirme necesitatea studierii originii românilor. 21 Cînd intră în discuţie legea comunală (1878). devenit din revoluţionar şi complotist om de stat responsabil. tînăr şi puternic. pot zice. vezi consideraţiile lui G. 1938. mari constructori de drumuri. aici era un regim.]"22. C. Guvernul urmăreşte pur şi simplu — în 1883 — „să consti- tuie proprietatea cum era înainte în România. latine". 18 Chiar mai tîrziu. Naţiunea română „nu numai are mintea şi su- fletul pregătite pentru democraţie. în N. Zâne. partea I. Opere. în scopul marcării identităţii naţionale şi a susţinerii intereselor pre- 18 Ion C. trebuie ştiut că „România are un trecut şi. II. pe cînd în alte state era despotismul cel mai absolut. să dovedim că sîntem strănepoţii lor „şi să ridicăm şosele. astfel cum e în toate părţile la naţiunile grece. Pe un plan mai general. în sensul secolu- lui al XlX-lea. de ameninţarea de-a fi desmoştenite.

pp. Istoria românilor. 178. Românii apăreau ca des- cendenţi ai coloniştilor romani. în mult mai mare măsură decît imaginea ei prezen- tă. ca reactualizare a unui trecut trans- figurat. VIII. sinteză care debutează pur şi Ibidem. el însuşi redactează eseuri şi ţine conferinţe pe a- ceastă temă. Cînd. voi. Spre mijlocul secolului al XlX-lea. în comunitatea europeană a popoarelor romanice. democratismul esenţialmente rural al lui Bălcescu. Expresia extremă a acestei interpretări o oferă Şcoala La- tinistă. se prezenta. p. liberalismul burghez al Brătienilor şi conservatorismul lui Barbu Catargiu. pînă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. publi- că. 163-164. nu tocmai strălucită. 22 Ibidem. prelungire exacerbată a Şcolii Ardelene. 213. în 1853. voi. p. 161-162. Unele. Istoria justifica. aproape punct cu punct. în 1883. în egală măsură. . 31. programul liberal. începînd cu Dacia antică şi mergînd pînă în preaj- ma declinului ţărilor române spre sfîrşitul Evului Mediu. p. 71 zente. eventual cu concesii minime acordate autohtonilor daci. Ni- mic ieşit din comun: istoria justifică întotdeauna orice. un loc respectabil în concertul naţiu- nilor europene. 21 Ibidem. ei nu puteau decît să se integreze. de un umor involuntar. de altfel mai apropiat decît oricare altul de modelul burghez occidental. dovedirea unei origini no- bile şi a unui trecut glorios. Şeful necontestat al curentului latinist. prin istorie. pp. IV. 1941.19 Ibidem. 1932. VIII. Pentru orice „mutare" politică. susceptibile de a asigura naţiunii române. firesc. în varianta cea mai favorabilă pentru pro- movarea intereselor româneşti. Naţiune latină prin origine şi prin vocaţie. unul dintre cei mai respectaţi erudiţi ai epocii. aşadar. chestiunea originilor părea lămurită. August Treboniu Laurian. Brătianu nu pierde ocazia să spună că Ştefan cel Mare „a fost cel mai vechi a- mic al Austriei!"23 Şi astfel. 20 Ibidem. istoria oferă pre- cedente şi învăţăminte. lingvist şi is- toric. GLORIFICAREA TRECUTULUI Se mai urmărea. voi. România aderă la Tripla Alianţă.

apoi Laurian au dezvoltat pe larg teoria potrivit căreia taratele bulgăreşti ar fi fost mai curînd state mixte româno-bul- gare. Studiul arheo- logic al chestiunii şi invocarea argumentelor lingvistice nu se aflau încă la ordinea zilei. Astfel. Istoria români- lor apărea ca o continuare a istoriei romane. Cr. informaţiile externe. datele fiind recalculate de la întemeierea Romei. într-un sens care. centrul de greutate al istoriei româneşti se deplasa. o mare problemă pusă în faţa istoricilor români a fost do- vedirea şi apărarea continuităţii la nord de Dunăre. Afirmarea autohtoniei româ- nilor prin simpla supravieţuire etnică nu părea de natură să susţină o istorie semnificativă în plan european. chiar combătînd Lmigraţionismul. mai bine pusă în evidenţă de izvoare şi sus- ceptibilă de a fi integrată într-o mare istorie. Şincai. spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. în genere . punctul de plecare spre mijlocul secolului al XlX-lea era foarte aproape de cota zero. şi chiar. la sud de Dunăre. cititorul află cu surprindere că revoluţia lui Tudor Vladimirescu s-a petre- cut la 2574! în ciuda optimismului lui Laurian. Acesta era însă un program minimal. putea servi schemei imigraţioniste. în ce priveşte continuitatea şi afirmarea istorică a po- porului român în spaţiul propriu-zis al Daciei şi al actu- alei Românii. cuprins între retragerea aureliană şi întemeierea Principatelor. rămîneau întinse zo- ne necunoscute în istoria veche a românilor şi îndeosebi acel „mileniu întunecat". cu o unică istorie. în anumite perioade. desigur involuntar. prin lucră- rile lui Franz Joseph Sulzer şi ale lui Johann Christian Engel. românii reintegrau marea istorie. istoricii români au fost tentaţi să susţină şi să amplifice fenomenul romanităţii sud-dunărene. De ace- ea. evitînd marginalizarea la care i-ar fi condamnat o repliere strictă în spaţiul vechii Dacii. O dată cu lansarea teoriei imi- graţioniste. pentru aproape un mileniu. Sistemul cronologic adoptat de Laurian desăvîrşea integrarea românilor în istoria romană. dominate politic de ele- mentul românesc.72 simplu cu fondarea Romei la anul 753 î. Era acelaşi popor. Dispărea în fapt orice diferenţă între români şi romani.

care îi va ex- ploata din plin semnificaţiile istorice. A fost scoasă atunci la lumină. S-a stîrnit o oarecare vîlvă istorio- graf ică şi politică. ca şi a apartenenţei. la 1856. Cronica lui Huni. în tipografia lui Gheorghe Asachi. puţin numeroase şi destul de vagi. sublinie- rea identităţii Moldovei. Cronica acoperea întregul mileniu întunecat. S-a putut crede un moment. Iată. editorul textului. lumea a început să se îndrepte spre Iaşi. eviden- ţierea unor vechi instituţii democratice autohtone. unde a avut loc o mare adunare. răpită de ruşi la 1812. Se atingeau astfel mai multe obiective: demonstrarea continuităţii statale. din cele mai vechi timpuri. după originalul latin redactat de Huru. Se punea accentul pe drep- tul istoric al Moldovei asupra Basarabiei. în rezolvarea mira- culoasă a întregii chestiuni. Domnitorul Moldovei Grigore Ghica a instituit o comisie de specialişti în chestiuni literare şi is- torice pentru verificarea autenticităţii izvorului. opiniile au fost împărţite. a Basarabiei la Moldova. de la retragerea aureliană din 274 la 1274 (unde era situată dom- nia lui Bogdan Dragoş). Multora documentul le-a părut de la început suspect. şi Ion Heliade Rădulescu. Mesajul trebuie ra- portat la momentul apariţiei: 1856. „Mobilarea" acestui mileniu s-a constituit în te- mă de predilecţie a imaginarului istoric românesc. mare cancelar al lui Dragoş Vodă. documentul referindu-se strict la teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru. după modelul roman: republică fede- rativă şi moldovenească. mult căutata mărturie a continuităţii româneşti! Statul s-a organizat în- tr-un fel de republică. Cînd s-a anunţat retragerea romană — relatează campo- duxul Arbure —. Se afirma totodată particularismul moldovenesc. lăsînd liber jocul ipotezelor. S-a decis rămînerea pe loc şi rezistenţa în faţa barbarilor. dar printre partizanii săi s-au numă- rat cîţiva distinşi cărturari. în primul rînd Gheorghe Asachi. prezen- tată ca traducere efectuată de vel spătarul Petru Clanău. anul Congresului de la Paris şi al deciziei privind consultarea Principatelor în ches- tiunea eventualei lor unificări. prelucrare la rîndu-i a unui text mult mai vechi scris de „campoduxul" Arbure. co- .73 tîrzii. în sfîrşit. în vremea lui Ştefan cel Mare. în genere.

Elemente de istoria românilor. Renumitul lingvist Alexandru Philippide gă- sea încă necesar. să-şi încerce puterile într-un în- tins studiu pentru a-i dovedi falsitatea. Nouvelles historiques de la Moldo-Rou- manie.74 respunzător unei orientări. Edi- tura Junimea. în 1882. Proiectarea în avanscena istoriei universale a unei epoci din istoria naţională despre care în fapt nu se ştia nimic a fost şi preocuparea de căpetenie a lui Heliade Rădulescu. dar stimulat îndeosebi de pro- priile-i convingeri şi fantezii. spirit creştin. pp. conservatorism şi democratism. scrisă de Constantin Sion. . în sinteza Elemente de istoria românilor (1860 şi 1869). Documentul stîrnise mai multă vîlvă decît merita modesta abilitate a falsifica- torilor. pentru candidatul la tro- nul Moldovei Grigore Sturdza.1859. şi în postfaţa şi notele lui Ştefan S. Heliade Rădulescu. pentru simplul motiv că acoperea un gol şi venea să materializeze iluzia continuării. Bucureşti. 1974. Mihail Kogălniceanu istoric. Bucureşti. amalgam de mesianism naţio- 24 Pentru cuprinsul şi exploatarea istorică a Cronicii lui Huru. şi I. sprijinite în cî- teva rînduri chiar pe Cronica lui Huru. totodată autor sau coautor al Cro- nicii. do- cument susţinător al continuităţii românilor în genere. Iaşi. părintele culturii române moderne a lămurit în felul său faza conti- nuităţii. rezultat din „fabrica" de documente a familiei Sion. Să mai menţionăm că autorul Arhondologiei. Nu este cazul să mai spunem că Arbure campoduxul. 1973. de aici a izvorît şi Arhondologia Moldovei. Arhondologia Moldovei. marele cancelar Huru şi vel spătarul Clanău sînt personaje pur imaginare. în care vedea un „proiect al nebu- nilor". de altfel minoritară. Informaţii suplimentare asu- pra controversei la Al. 1860 şi 1869. susţinută şi de Gheorghe Asachi. a istoriei roma- ne. nu tocmai favorabilă unirii Moldo- vei cu Ţara Românească. la un nivel înalt de organizare politică şi de civilizaţie. 75 nai. iar Cronica în discuţie un fals. Gorovei la Costandin Sion. a făcut campanie. 24 Controversa în jurul cronicii lui Huru nu s-a stins chiar atît de uşor. Inspirat de Cronica lui Huru. Iaşi. cu nume- roasele ei genealogii fictive sau semifictive. Asachi. prin români. 749-752. Zub. pot fi consultaţi G. Editura Minerva. aşadar împotriva partidei naţionale şi contra Unirii. Devine astfel şi mai clar sensul politic al falsului. dar mai ales al drepturilor Moldovei ca stat de sine stătător. în 1858.

chiar datele acestei istorii se pre- tau. vechimea şi chiar anterioritatea .. rolul românilor în apărarea civilizaţiei eu- ropene. se constituie şi continuă a se guverna în eclesii sau democraţii creştine. tradiţia politică românească era republicană. în cele ce se ating de înfrăţirea şi solidaritatea populilor. aşadar. In urma retragerii lui Aurelian. 76 Două teme.precum şi în diverse capitole ale Echilibrului între antiteze. Dar. Heliade Rădulescu. era. pe de altă parte. 52. Este o manieră de punere în evidenţă a excelenţei trecutului românesc. Faza ulterioară a istoriei româneşti. în deplin acord cu proiectul politic de afirmare a naţiei în concertul european. la un pro- ces de amplificare nu mai puţin sensibil. la fel ca datele necunoscutei istorii anterioare. Respectul lor pentru datele concrete ale istoriei nu are nimic în comun cu fanteziile lui Heliade sau cu falsurile sioneşti. Dacia a rămas „autonomă şi creştină": „organizată după instituţiunile eclesiei primi- tive.25 Românii se dovedeau. pe care o întîlnim inclusiv la marii istorici ai generaţiei de la 1848. II. evident. egalitate şi fraternitate.. ale căror ecouri aveau să se prelungească în conştiinţa românească. Kogălniceanu şi N. p. Ori- cum. Bălcescu. într-o variantă sau alta a acestei istorii fictive. domnia fiind electivă şi iniţial limitată la cinci ani („precedent isto- ric" actualizat de programul revoluţionar de la 1848). n-a ajuns încă pe pri- mii români". mai bine cunoscută. şi-au găsit acum o primă cristaliza- re: pe de o parte.] Codicele lor civil este pentateucul [. I. în instituţiile ce se a- ting de libertate. în 12 democraţii creştine sau judeţe autonome. constituţia lui Radu Negru de la 1247 organiza Ţara Românească după modelul Palestinei biblice. Echilibrul între antiteze. dar tentaţia ocupării unui loc privilegiat în istoria Europei se manifestă la aceleaşi cote înalte..]" La celălalt capăt al controversatului mileniu. Toate acestea dovedeau faptul că „Europa. debutînd cu înteme- ierea reală a principatelor în secolul al XlV-lea. autonome fiecare şi confederate [. fapt perfect de înţeles. voi.. depozitarii incontestabili ai valorilor celor două mari modele ale istoriei universale: modelul ro- man şi cel iudeo-creştin. M.

au fost timp de secole apărătorii religiei şi ai civi- lizaţiei contra islamismului şi barbariei asiatice. ştiut fiind că primele cronici scrise în româneşte nu sînt anterioare secolului al XVII-lea. nu ezita să identifice din nou „în- ceputul lor în însăşi ţara noastră". Bălcescu. [. Villehardouin scria deja în franceză la începutul secolului al XlII-lea).. Kogălniceanu. vorbind în Camera Deputaţilor despre adoptarea prin- 26 M. au îmbrăţişat binefacerile tiparu- lui. după Kogălniceanu. în cancelarii şi în şcoli. în 1889..unor înfăptuiri româneşti în cele mai variate domenii. în Opere. pe cînd toată Europa era cufundată în barbarie. II. scrie el.. Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pînă acum."27 Cîteva zeci de ani mai tîrziu. în introducerea ediţiei franceze. publicată în 1845.] Au fost printre primii care au consacrat toleranţa religioasă şi libertatea de conştiinţă.. aveau niş- te instituţii cu care în acele vremi ar fi ajuns o naţie puter- nică în Europa. voi. Ro- mânii. pp. 77 cipiilor „marelui 1789". Două registre îmbinate într-un raport contradictoriu: jertfa con- simţită în slujba Europei creştine sfîrşind prin a epuiza for- ţa unei civilizaţii remarcabile. a frag- mentelor extrase din cronicile româneşti. pp.28 .. 50 şi 61. în Puterea armată. 415-416. 27 N... „sînt unul dintre popoarele care s-au dis- tins cel mai mult în Evul Mediu prin virtuţiile militare şi prin activităţile spiritului. Fragments tires des chroniques moldaves et valaques. Kogălniceanu. românii putînd invoca „multe exemple pe care mai tîrziu le-au imitat şi alte ţări mai înaintate decît noi". Kogălniceanu a prins într-o sinteză frapantă aceste trăsături ale unei istorii naţionale brusc proiectate în marea istorie europeană. dacă unirea ar fi domnit între dînşii. . au fost chiar printre cele dintîi popoare care şi-au scris istoria în limba naţională (afirmaţie surprinzătoare.]"26 Românii. Primii în Europa au avut armate regulate.. voi. Bălcescu. în Opere. în Franţa. [. au adoptat limba naţională în biserică. [. II.] Românii încă din veacul al XIV-Iea. exprimă puncte de vedere identice: „Armata românească a fost cea dintîi armată per- manentă în Europa.

Surplusul de exagerare reflecta — în cazul românesc — disproporţia foarte pronunţată dintre realitate şi ideal. apropierii societăţii româneşti de civilizaţia occidentală şi acceptării României ca stat cu drep- turi depline printre statele europene. pretenţia putea să pară mai puţin flagrantă în comparaţie cu invocarea diverselor „priorităţi" româneşti. într-un caz sau în altul. declin şi integrare nedorită în lumea orientală. Ne aflăm. DE LA ROMANTISM LA ŞCOALA CRITICĂ Formula naţionalist-romantică se prelungeşte în istorio- . chiar precursori. toate aparţin filonului romantic şi naţionalist al vremii. Zub. evident. în această privinţă românii nefăcînd altceva decît să adapteze formula generală la propria lor istorie. nu a fost decît un accident istoric. marcată Al. de supunere. cit. dimpotrivă. op. Cînd Michelet aşe- za Franţa — precum alţi istorici şi ideologi Italia sau Germa- nia — în fruntea popoarelor lumii. în al doilea rînd. Fe- nomenul se cere însă înţeles într-un anumit context.. precum Kogălniceanu şi Bălcescu. Istoricii şi oamenii politici.Din elevi ai Occidentului. chiar şi tentaţia falsurilor patriotice. amplificarea naţio- nalistă a trecutului nu servea nicidecum unui proiect au- tohtonist. Prima dintre acestea o reprezintă spiritul însuşi al istorio- grafiei romantice. discursul istoric impregnat de patriotism. 751-752. unii dintre ei în egală măsură istorici şi oameni po- litici. în multe privinţe. 78 de originea latină şi de un destin nu mai prejos de cel al trunchiului latin occidental. şi în mod paradoxal. îşi propuneau să de- monstreze că istoria ultimelor secole. românii deveneau apărători ai acestuia şi. Reliefarea valorilor naţionale specifice şi amplificarea lor. Româ- nia putea reveni la matca firească a evoluţiei sale. gustul pro- nunţat pentru un Ev Mediu idealizat şi „eroizat". în faţa unei amplificări naţionaliste a istoriei. şi în- deosebi în funcţie de două coordonate esenţiale. o dată înlăturate. pp. Sub discursul naţionalist se ci- teşte clar voinţa de integrare europeană. ale cărui urmări. dar logica predestinării şi privilegie- rii unei anumite naţii este riguros aceeaşi. ci. puternica valorizare a originilor.

urmărea. cel puţin — formele simpliste. în condiţiile discrimi- nărilor la care erau supuşi şi. Basarabia. susţinînd. de fapt. evident. Implicarea. maghiarii şi românii trasau frontierele ideale ale prezentului sau viito- rului. Oricît ar fi de . Forţa şi persistenţa curentului îşi află justificarea în condiţiile generale ale vieţii politice şi intelectuale româneşti. a proiectelor naţionale divergente lansa o sfidare la adresa istoriografiei: se puteau împăca exigenţele cercetării cu exigenţele aderenţei la un anumit program na- ţional? Putea istoricul să fie patriot. infantile. de mitologizare. Un prim motiv rezidă în acutizarea problemei naţionale în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. Proiectul ideal al unei naţiuni unificate continuă să marcheze puternic discursul istoriografie. Profesionistul nu se află în afara oricărei tenta- ţii mitologice. Revitalizarea. obiectivul naţional devine prioritar. visul unei Ungarii mari şi al unei Transilvanii fundamental ungureşti. cu unele excepţii şi nuanţe. a studiilor sale româneşti (Romănische Studieri. dar în condiţii mai puţin prielnice decît ar fi oferit o societate neafectată de conflicte şi proiecte de acest gen. în replică. desigur. Bucovina. un scop politic şi na- ţional nu mai puţin clar definit. Prin istorie. vorbind oricum despre trecutul naţiei sale? Putea. de către Robert Roesler. contra- rul. Departe de a-şi fi epuizat resursele politi- co-istoriografice.grafia românească dincolo de limitele cronologice ale ro- mantismului european. problema continuităţii capătă accente puternic conflictuale în urma publicării. prin contribuţia sa. continuitatea pe teri- toriul vechii Dacii. El este însă capabil de a evita — teoretic. Pentru români. cu puternic ecou în opinia publică. a teoriei imigraţioniste a avut darul de a servi proiectul politic maghiar. lucrarea noastră dovedeşte. 79 în al doilea rînd. trebuie constatată încetineala cu care se petrece procesul de profesionalizare a istoriografiei româneşti. 1871). unde românii ar fi apărut relativ tîrziu. Antagonismele naţionale se sprijină pe argu- mente istorice. de ordin emoţional. Replica românească. ale intensificării mişcării naţionale în teritoriile aflate sub stăpînire străină: Transilvania.

Andrei Vizanti preda istoria românilor. s-a „remarcat" printr-un manual de istorie universală pe care"nu şi-a pus decît numele. Cele două universităţi româneşti. formulată de Maiorescu şi dez- voltată într-un sens mai optimist (forme care îşi creează treptat fondul) de E. fie şi modest. la Iaşi şi la Bucureşti) au fost ocupate. în principiu. îşi găseşte în acest caz o justificată aplicare. pro- fesor de istorie universală la Bucureşti — pînă în 1892! . în sensul „disciplinării" studiilor istorice şi punerii lor de acord cu metodologia şi sistemul instituţional european. pentru a scăpa — acuzat fiind de delapidare — de rigo- rile justiţiei. dacă nu şi o de- . construcţiile sale se ridică pe un fundament real. Tot la Iaşi. Germania devenise incontestabil polul mon- dial al istoriografiei. dar profesionalizarea făcuse mari progrese şi în uni- versităţile sale: 71 de catedre de istorie la sfîrşitul secolului al XIX-'lea. al profesionalizării istoriei. Era un pas care trebuia întreprins. Franţa era încă în ur- mă. respectiv 1864. au fost înfiinţate la 1860. ci prin faptul. o istorie care se dorea deci debarasată de fantezie. aici se puteau deprinde normele unei istorii bazate pe studiul riguros al izvoarelor. de persoane care nu aveau prea mult în comun cu profesia de istoric. Cele patru catedre de istorie (istoria ro- mânilor şi istoria universală. profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti între 1864 şi 1901. mai spectaculos. a deve- 80 nit cunoscut nu prin cele cîteva broşuri fără valoare pe care le-a publicat. încă din se- colul al XVIII-lea. Te- oria „formelor fără fond".îndrăzneţe. timp de decenii. Lucrurile nu au stat însă aşa. existau în spaţiul german o du- zină de catedre universitare de istorie. de fapte verificate. restul fiind pur şi simplu o versiune românească a sintezei lui Victor Duruy! Titularul cursului similar din Iaşi. Dintre toţi. Urechia. numărul lor ajunge la 175 în 1900. Petre Cernătescu. da- tele menţionate ar putea marca începutul. doar V. a dovedit o incontestabilă hărnicie. Nicolae Ionescu. Lovinescu. A. La 1800. a fost om politic şi un apreciat orator în epocă. în nici un caz însă istoric. din Iaşi şi Bucureşti. începutul se făcuse în universităţile germane. al fugii din ţa- ră.

. proiectul de cercetare interdisciplinară. Monografia loan Vodă cel Cumplit (1865) îl înfăţişează pe acest domnitor drept cel mai strălucit spi- rit politic european al veacului al XVI-lea. aflate în plină desfăşurare la data publicării lucrării. dar fantast. în procesul modernizării României. precum edita- rea unui număr impresionant de izvoare slave şi texte vechi româneşti. dar naiv. înainte de această dată. apoi în 1884). Principele moldovean secularizează averile mînăstireşti şi gîndeşte o foarte inteligentă reformă fiscală. Naţionalist de sensibilitate politică liberală (a şi fost ales deputat pe liste liberale în 1867. Reformele lui loan Vodă. după. teoria circulaţiei cu- vintelor sau. nu fac decît să antici- peze reformele lui Cuza. un timp. Principala figură istoriografică a perioadei 1860-1880 a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907). seducător şi derutant. iar patriotismul său fierbinte. pa prin miracol. Hasdeu nu a ezitat să infuzeze istoriei. pur exerciţiu al inteligenţei. întinsele sale lucrări sînt mai curînd compilaţii. genial chiar. cu un sistem electoral anticipînd votul universal. îl aşază în şirul descoperitorilor de tot felul de priorităţi autohtone. îndeosebi în cîmpul lingvisticii. uneori în ciuda evidenţei. susceptibilă de a îmbunătăţi. autodidact posedînd un fond imens de cunoş- tinţe. In 1874.. romantismul is- toriografie avea cale liberă. ca şi. Neîndi- guit în nici un fel de asemenea exigenţe. influenţa sa în istorie a fost enormă. an- tropologie. prin apropierea istoriei de lingvistică. cum sînt cele privind rolul da- cilor în formarea poporului român. înclinat spre cele mai neaşteptate construcţii intelectuale. . Hasdeu a devenit profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. valo- rile în care credea. economie. se îmbină cu tentaţia elaborărilor arbitrare. într-un plan mai larg. caracteristice momentului istoriografie european. şi nu în sensul discipli- nării domeniului! Contribuţiile sale solide. 81 aşa cum le interpretează istoricul. în timp ce Moldo- va devine o ţară în multe privinţe modernă.. spirit seînteietor. ideile sale fertile. situa- ţia ţărănimii. Pînă aproape de sfîrşitul secolului. filologiei şi istoriei. Hasdeu avea chiar să recomande legiuitorilor luarea în considerare. nu catedrele de isto- rie aveau să promoveze normele şcolii erudite şi critice.osebită competenţă.

pen- tru restructurarea radicală a istoriografiei româneşti. în 1894. p. în 1896. de- vine. 164 (articol publicat în Românul la 11 ianuarie 1868). adversar al Rusiei şi partizan al solidarităţii latine — ponderea elementului slav în limba română şi în vechea cultură românească. în 1885 (o „dare de seamă critică" privitoare la lucrarea lui Xenopol. 1937. procesul de profesionalizare începe să prindă contur abia în deceniul 1880-1890 şi se instituie cu adevărat în deceniul 1890-1900. II. Un moment-cheie 29 B. voi. slavist cu formaţie metodologic identică. lui Nicolae Iorga. Prin . Saltul de la Cernătescu la Iorga este semnificativ. cunoştinţele şi meritele lui incontestabile aveau să complice şi mai mult afirmarea normelor critice în istoriografia română. a încercat să reducă la minimum — deşi slavist. ca basarabean şi patriot ro- mân. chiar simbolic. Onciul. dar. Xenopol îşi în- cepe cariera de profesor de istoria românilor la Universi- tatea din Iaşi în 1883. înclinat spre teoria istoriei şi spre mari lucrări de sinteză. Hasdeu s-a străduit să pună în evidenţă valoarea vechii civilizaţii ro- mâneşti. dar. P. profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti. acestea fiind cunoaşterea nemijlocită a izvoarelor şi cufundarea în cercetări de strictă specialitate. ocupase. Hasdeu. la aceeaşi universitate. morale şi politice (ediţia Mir- cea Eliade). Dacă a fost adversar al latinismului pur. 29 In lucrările ulterioare — dintre care cea mai importantă este Istoria critică a românilor (1873 şi 1875) —. Scrieri literare. catedra de isto- rie universală revine. prelungire a celei germane. De aici şi reticenţele „şcolii critice" faţă de opera lui Xe- nopol. forţa românilor în Evul Mediu şi continuitatea po- litică între Dacia. nu răspundea pe deplin exigenţelor pe care epoca le impu- nea unui profesionist. A. D. un istoric în deplinul înţeles al cuvîntului. 82 poate fi considerat publicarea primului studiu fundamen- tal al lui Dimitrie Onciul. Cernătescu. Murind P. cate- dra de limbi slave. imperiul roman şi principatele române. El a fost. format la şcoala austriacă. şi chiar un mare istoric. fără îndoială. Bucureşti. susţinînd ponde- rea dacilor în sinteza românească.a legilor şi instituţiilor autohtone. în aceste condiţii. în 1891. Prestigiul lui Hasdeu. Teoria lui Roesler). Ioan Bogdan. faţă de demersul său în general. susţinînd „caracterul na- ţionalităţii române ca bază a legislaţiunii sale".

ca societate culturală. şi în primul rînd Tîtu Maiorescu (1840-1917) în chestiunile de ordin cultural şi Petre P. inedită în contextul românesc al secolului al XlX-lea! A rămas pînă astăzi singura încercare notabilă în cultura română de de- taşare a prezentului de trecut. Nu simt nevoia să se raporteze la trecut. Cheia concepţiei lor filozofice. Bogdan şi Iorga istoria intră decisiv. Carp (1837-1919) în cele de ordin politic. nici pentru a-şi susţine privilegiile. Onciul şi Bogdan au fost junimişti. şi aceasta este în sine o schimbare foarte importantă de paradigmă. . cu studii solide în Occident. în raportarea români- lor la trecutul lor. cel puţin la Uni- versitatea bucureşteană. Junimea s-a constituit. a societăţii româneşti. dar numai un început. a editat revista Convorbiri literare. de- plasată. PARADIGMA JUNIMISTĂ: DETAŞAREA DE ISTORIE Este momentul să abordăm schimbarea de paradigmă pe care a încercat-o Junimea în istoriografia românească şi. limitat la con- tribuţia şi exemplul cîtorva istorici. nici pentru a schimba radical societa- tea românească prin invocarea unor modele istorice fictive. politice şi culturale este evoluţio- 83 nismul. la Bucureşti. unde se instalaseră între timp membrii săi mai de seamă. în era profesionalismului. în spiritul public românesc. ca liberalii. sînt oameni tineri. Iorga. ca vechii conservatori. în 1885. profesionalismul va căpăta con- sistenţă prin intrarea în scenă a noilor generaţii formate în spiritul unei metodologii exigente. în sensul oferit de modelul occidental. înclinată nu spre tradi- ţionalism. un timp. în 1863-1864. Privesc trecutul cu detaşare.Onciul. ei nu aderă la imobilismul reacţionar. Cred în necesara soliditate a unei con- strucţii care nu poate fi improvizată. exponenţi ai unei doctrine con- servatoare de factură modernă. Era un început remarcabil. dar nici la vo- luntarismul liberal. Cei care dau tonul la Junimea în anii conturării curentului. de punere în discuţie a pro- blemelor actuale fără obsedanta raportare la precedente istorice reale sau imaginare. „tovarăş de drum" al acestui curent. ci spre evoluţia gradată. Abia în anii următori şi în deceniile următoare. în genere. Din 1867. la Iaşi. organică.

după publicarea neinspirarului Dicţionar al lui Laurian şi Massim. inevitabil în afirmarea oricărui curent. prezentă. ten- taţia de a adăuga virtuţilor şi faptelor româneşti pe cele ale strămoşilor romani. Aspre critici au fost adresate. Criticismul nu apare desigur din senin în cultura româ- nă. Şi Alecu Russo a luat în derîdere aces- 84 te tendinţe. de neatins. îi dă forţa unui adevărat sistem de filtrare destinat să separe adevărul de fals şi valorile auten- tice de pseudovalori. Sub acest aspect. în acest sens. junimismul prezintă un sincronism perfect cu mişcarea ide- ilor în Occident. era cel al unei istorii re- constituite cu răceala omului de ştiinţă. Totul este spus. la marile universităţi europene şi. potrivit faimoasei formulări a lui Ranke. pretutin- deni în Europa. Operaţia s-a tra- dus printr-o întoarcere de 180 de grade. a ridiculizat consecvent mania latinistă. nu scutit de exagerări. Chiar Hasdeu. cu punct de plecare în metodologia germa- nă.Detaşarea programatică de istorie coincidea cu concep- ţia junimiştilor privitoare la metodologia cercetării istorice. avea să devină. şi spiritului polemic. debarasată oricum de presiunea politicului şi ideologicului. atît de naţionalist. „Istoria. şcolii latiniste. pe lîngă convingeri. în extraordinarul articol programatic publicat de Titu Maiorescu în 1868 sub titlul în contra direcţiei de astăzi în cultura română. Istoria de . Tradiţia critică era. în ce priveşte liderii curentului. Formaţi în spiritul vremii. mai cu seamă în mediul german. Modelul. idealul istoriografie al „şcolii critice". ca orice ideal. Atitudini polemice faţă de amplificările naţionaliste se întîlnesc şi în faza anterioară Junimii. ceea ce s-a şi întîmplat în dece- niul 1870-1880. şi gata să am- plifice la rîndu-i rădăcinile dacice. aşadar. reconstituită strict pe baza investigaţiei documentare meticuloase şi ri- guroase. desigur ideal şi. ferm şi chiar agresiv. latinismul era oricum menit să părăsească scena. rezultatul datorîn- du-se. cum s-a putut constata. Kogălniceanu combătea „romanomania". aşa cum a fost ea cu adevărat". Cu sau fără junimea. în Cuvîntul introduc- tiv din 1843. junimea însă o dez- voltă şi o generalizează. ei erau adepţii unei istorii obiective.

Tot în 1868. Maiorescu nu a contenit să se amuze şi să-şi amuze cititorul cu o întreagă colecţie de „perle" naţio- naliste. cu care se privesc de inteligenţele române ca adevărate fapte de ştiinţă valabilă. căci aceasta se explică şi uneori se jus- tifică prin împrejurările timpului. "31 în diverse texte.. Petru Maior. şi astfel începe demonstrarea istorică a romanităţii noastre cu o falsificare a Istoriei.. dar este eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor. pentru a nu pomeni compila- ţia de citate făcută de Şincai fără nici o critică. Merită citat în întregime pasajul referitor la Petru Maior (cu care de altfel Titu Maiorescu se şi înrudea!) şi la istorie în ge- nere: „La 1812. Pentru a proba o ipoteză aşa de nefirească. Nu sînt mai favorabil apreciate nici cărţile de început ale culturii române moderne. cărora le dă o interpretare imposibilă de admis cu mintea sănătoasă.] ceea ce surprinde şi întristează în aceste producte nu este eroarea lor în sine... Maior susţine în paragraful al patrulea că dacii au fost cu totul exterminaţi de romani. istoricul nostru se înte- meiază pe un pasaj îndoios din Eutrop." Următorul comentariu îi priveşte pe contemporani: „[. „Vai de naţiunea noastră — exclama Maiorescu — dacă conducerea ei s-ar inspira vreodată de asemenea principii. In tendinţa ce are de a dovedi că noi sîntem descendenţi necorupţi ai roma- nilor. este lauda şi suficienţa. menite să pună în evidenţă tot felul de superiorităţi . scrie istoria sa despre începutul românilor în Dacia. şi pe un pasaj din Iulian.pînă la începutul secolului al XlX-lea este expediată în două cuvinte: barbarie orientală. articolul Contra şcoalei Bărnuţiu punea în evi- denţă ridicolul raportării obsedante a prezentului la trecut. este orbirea de a nu vedea că zidirea naţio- 85 nalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament. In contra lor trebuie să apelăm la adevărul nestrămutat şi să spunem: că regenerarea noastră nu poate începe decît în spiritul cul- turii moderne. Bărnuţiu şi discipolii săi susţineau că legile şi instituţiile româneşti trebuiau să fie pur şi simplu cele romane. în mij- locul căruia zace neadevărul"30. aşa încît nu s-a întîm- plat nici o amestecare între aceste două popoare.

. pornind de la care V.şi anteriorităţi româneşti. dar de rezultat nu mai puţin mare. voi. Bucureşti. I. Revolutiunea franceză este numai continuaţiunea revo- luţiunii lui Horea. cu singura deosebire că a lui Horea avea o direcţiune naţională pe lingă cea socială. 236. De altminterea pînă şi scăderile. erorile revoluţiunii lui Horea.. 1908. apărute în periodicul Adunarea na- ţională." Comentariul lui Maiorescu: „în urma acestor cuvinte foaia citată ne dă sfatul:« Să nu surîdă nimeni cetindu-le. voi. p. Constifuţiunile ce ne-am dat în anii aceşti din urmă sînt şi ele premergătoare noului spirit în Europa. le aflăm şi în cea franceză.. al democraţiei. II. totul. Editura Minerva. 30 Titu Maiorescu. după noi Spania face revoluţiunea sa. se deşteaptă Garibaldi şi Bismarck [. la signalul dat pe pă- mîntul nostru: revolutiunea franceză şi cele două uniuni naţionale ale Italiei şi Germaniei. I.. 86 La sunetul eraldului. Urechia decreta superioritatea românului. evident. voi. Poate cea mai izbutită pagină o constituie ridiculizarea paralelei între Goethe şi Ienăchiţă Văcărescu. spre ma- rele haz al criticului. ilustrau perfect genul de discurs istoric căruia Maio- rescu îi opunea un refuz intransigent: „Două din cele mai mari evenimente din istoria Europei moderne au primit di- recţiune. ono- rabilă Adunare Naţională*. p. pp.» Aceasta trece peste glumă. După noi Austria îşi va reveni la parlamentarism. sau cel puţin s-au născut. fu revoluţiunea românilor în sensul liberalismului. „grădinar de la Er- furt". după noi însăşi Franţa va face cîţiva paşi înainte în sensul democraţiei.32 Următoarele rînduri. 150-151. 31 Ibidem.] Mai puţin zgomotoasă. 32 IWdem.. Goethe devenea un „german practic". 125. anunţînd unirea Moldovei şi a Mun- teniei. A. Surîsul cel puţin trebuie să ne fie iertat! Căci una din însuşirile cele mai fericite ale neamului omenesc şi care formează un mijloc de apărare în contra . iar Văcărescu „poet sublim". Critice. pe marginea poeziei într-o grădină.

voi. pînă la Bacău şi Bîrlad. Pe de altă parte.34 El insistă asupra influenţe- lor străine şi îndeosebi slave. înarmat cu cî- teva lecturi rapide. Foarte tînărul autor nu avea nici o pregătire specială de istoric. cu aceeaşi lipsă de complexe. reuşeşte să demoleze aproape întreaga istoriografie românească şi să şifoneze chiar prestigiul. iar Mihai Viteazul „general neamţ"! In 1873. ca şi în Moldova. Isto- ria critică a românilor a lui Hasdeu. Chiar marii eroi ai neamului sînt caracterizaţi. deloc formală. sub uluitorul joc de artificii. 34 Convorbiri literare. 128-129. 193-203. merge George Panu. P. hotarele îi erau mult extinse. dar. pornind de la starea de fapt a unei isto- rii nicidecum „imperiale". ci mărginite şi dependente de interesele marilor puteri. în instituţii şi în obiceiuri. a- proape intact pînă atunci. prefigurînd. 233-248. al marelui B. 151-157. pp. Contri- buţia slavă nu mai apare ca un adaos oarecare. insistînd asupra vasalităţii. ce din recunoştinţă pentru vioiciunea geniului antic ne-am dedat a o numi un rîs homeric. Ţara Românească a secolului al XlV-lea devenea aproape o „mare putere". într-o manieră vi- zibil provocatoare. autor a trei studii istorice publicate în Convorbiri literare între 1872 şi 1874. I. pp. slăbiciunea multor demonstraţii. 1872. sesizînd. sînt tocmai acele mişcări jumătate trupeşti jumătate sufleteşti. ci ca un im- 33 Ibidem. Panu recenza. în Studii asupra atîrnării sau neatîrnării politice a românilor în deosebite secole. care lega Moldova de Polonia şi Ţara Românească de Ungaria."33 Pe o linie pur maioresciană. Hasdeu. România modernă. cu vioiciunea propriului spirit şi cu verva polemică junimistă. acestea din urmă identificate masiv în limba română. 309-319.multor greutăţi ale vieţii sociale şi literare. prin întin- derea ei. 87 portant element constitutiv al sintezei româneşti. Ştefan cel Mare devine „va- sal polon". Panu atenuează sensibil originalitatea şi măreţia trecutului românesc. Panu mărgineşte considerabil acţiunea politică a ro- mânilor. Astfel. argu- . care încep cu simplul surîs şi se termină cu izbucnirea de veselie. peste munţi. cu strictă aplicare la istorie. Potrivit vi- ziunii hasdeiene. 262-272.

Pur şi simplu. pe care de altfel l-au aplicat întocmai în domeniul studiilor istorice. menite a asigura românilor o poziţie privilegiată în istoria şi civilizaţia Europei. de Panu. a trebuit să mai treacă însă un nu- măr de ani pentru ca pe aceste principii să se afirme o ade- vărată şcoală istorică. reconstituind cu migală schema „reală" a formă- rii Ţării Româneşti. Tonul criticii istorice junimiste a fost dat de Maiorescu şi. la de- finirea unei importante componente slave în cultura medi- evală românească. o amplă panoramă a deformărilor. a ajuns. Tot el a demontat mitul Ne- gru Vodă. fără în- doială. dar în ceea ce priveşte rezultatul lucrurile nu stau . Panu schiţa. în mod evident. Onciul şi Bogdan 88 nu au fost adversari ai identităţii şi unităţii naţionale româ- neşti. integrînd unele argumente roesleriene în teoria sa a admigrării: în fond. în Studiul is- toriei la români. Onciul a „complicat" teza continuităţii. şi chiar în procesul formării poporului român şi a limbii române. în sens opus pre- judecăţilor istorice ale secolului al XlX-lea. exageră- rilor şi plăsmuirilor de tot felul. ei în- ţelegeau să separe proiectul politic actual de realităţile Evu- lui Mediu. pe urmele lui. Un an mai tîrziu. nu putea însemna minimalizarea fac- torului slav atît de prezent de-a lungul istoriei medievale româneşti. într-un spirit apropiat de sugestiile lui Panu. Faptul că românii căutau să se desprindă de masa slavă. au fuzionat spiritul critic şi profesionalismul istoriografie. nici partizani ai integrării României în spaţiul slav! Modelul lor era cel occidental. Prin ei.mentaţie pe care tînărul junimist o anula cu argumentele criticii. Toate acestea mergeau. o soluţie de compromis între cele două ipoteze rivale. în 1874. Bogdan. datorată îndeosebi contribuţiilor lui Dimitrie Onciul şi Ioan Bogdan. orientîn- du-se spre Occident. Faptul că statul naţional românesc — real sau ideal — ocupa un teritoriu bine definit nu trebuia să însem- ne proiectarea automată a acestei configuraţii naţionale cu un mileniu sau un mileniu şi jumătate în urmă. primul mare slavist român. A reuşit „noua istorie" junimistă să evacueze mitologia din discursul despre trecut? Acesta i-a fost scopul.

Iar remarcabila lucrare a lui Maiorescu. O istoriografie profesionistă este scutită în genere de „excese elementare" precum falsurile şi fabulaţiile pure. mergînd — potrivit interpretării. de altfel. ceea ce nu înseamnă însă că logica sa nu acţionează şi asupra „faptelor reale". agreată de Junimea. Iată. conjunctura europeană? Sau toţi laolaltă. dar atunci în ce ordine de importanţă? Oricare ar fi însă prejudecăţile junimiste transpuse în discursul istoric. oferă. Brătianu. Cuza. poartă. D. începînd cu Traian şi încheind cu Carol I. de istorie a românilor. şi oricît de inaccesibilă obiectivitatea isto- . Onciul şi-a exprimat cu claritate concepţia dinastică şi a supremaţiei instituţiilor politice. o întrebare. „Barba- ria orientală" era. la ideologia şi acţiunea politică a liberalilor. Demolarea unei configuraţii mitice dă naştere la „contra-mituri".chiar aşa. la fel de valabil în sine ca oricare altul. mai curînd. punctul de vedere junimist-con- servator asupra edificării României moderne. Imaginarul şi ideologia nu pot fi izgonite din demersul istoriografie. inevitabil. proces pe care majoritatea istoricilor îl raportează totuşi. aceeaşi marcă a contra-mitului. la care răspunsul. Amplificarea influenţei slave. un sistem de civilizaţie. poporul. în fond. acela al unei strălucite istorii şi civilizaţii româneşti de factură cvasioccidentală. oricare răspuns. contra-mitul apare nu mai puţin flagrant decît mitul pe care îşi propune să-1 nege. Kogălniceanu. presupune o alunecare spre mit: cine a făcut România? Liberalii. a lui Alexandru Cihac — pînă la identificarea unei limbi române mai curînd slave decît romanice. Carol. Atunci cînd Maiorescu vorbeşte despre „barbaria orien- tală". Intr-o sinteză. dar liniile directoare ale discursului con- tinuă să fie determinate de acelaşi mecanism mental. con- servatorii. contrastînd cu mitul dominant al purei latinităţi a românilor. Imaginarul se debarasează de ficţiune. Nici detaşarea de prezent. voită şi definită programatic. nu putea merge pînă la capăt. de altfel me- 89 diocră. Materialul faptic vehiculat devine mult mai sigur. Istoria contemporană a României. prin asamblarea întregii istorii româneşti în jurul cîrmuitorilor. evident.

a) străinii din mijlocul nostru. Simion Bărnuţiu nu ezita să identifice duşmanii naţionalităţii române. Nume mari ale culturii româneşti îşi mani- festau însă deja neîncrederea faţă de civilizaţia occidentală şi temerea de invazia valorilor străine. Este reacţia spiritului naţional. mereu dis- cutabilă. că principele străin pune în pericol însăşi naţionalitatea română (de menţionat aici spi- rituala replică a lui Maiorescu: „singura noastră temere ar .35 El considera. a soluţiilor propuse. şi mai ales atunci. intransigenţa critică a acestui curent ideolo- gic a infuzat culturii române un spirit de care orice cultură are absolută nevoie.rică urmărită. tocmai pentru a justifica şi a grăbi integrarea europeană a României. Un sistem de convingeri. A- 90 cestea aspirau să alinieze vechea civilizaţie şi istoria româ- nească la valorile occidentale. Problema nu este pînă la urmă a unei ilu- zorii dreptăţi absolute. Naţionalismul cu finalitate europeană este tot mai mult acoperit de naţionalismul autohtonist. aspiraţia spre mo- dernizare şi occidentalizare fiind însă mai puternică decît rezistenţa la acest proces. chiar atunci cînd este considerat inatacabil. O dată trecut pra- gul noului veac. Numai aşa s-a putut clădi Româ- nia modernă. mai mult ca oricare altă direcţie culturală. de altfel. a unei culturi specifice şi a unui destin propriu. momentul european. ci în faptul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării foarte multe dintre convinge- rile comode ale românilor. după el: . REACŢIA AUTOHTONISTĂ O nouă direcţie se afirmă însă imediat după 1900. b) civilizaţia euro- peană egoistă şi materialistă. Marele merit al Junimii nu a stat în „dreptatea". Tentaţia unanimităţii în jurul u- nor „adevăruri" intangibile înseamnă sinucidere culturală. Noua orientare naţionalistă pre- zintă un cu totul alt sens faţă de manifestările naţionaliste ale veacului al XlX-lea la care ne-am referit pînă acum. care erau. trebuie pus sub semnul întrebării. c) românii cu educaţie stră- ină". Şi tot un mare merit constă în faptul că junimea a reprezentat atunci. ci a sincronizării culturii româneşti cu evoluţiile europene. inclusiv în ma- terie de istorie. naţionalismul insistă tot mai răspicat asu- pra individualităţii româneşti.. Cele două faţete divergente ale ideologiei naţionale co- existaseră şi în cursul secolului al XlX-lea.

faţă de valorile occi- dentale. Bucureşti. Hasdeu s-a pronunţat la rîndul lui împotriva cosmopolitismului. de arhitecţi francezi. Teoria sa a „păturii superpuse" distinge între o clasă autentică. 35 Dumitru Murăraşu. Bălcescu schiţase contradicţia sat-oraş.]"). Eminescu s-a arătat cel puţin rezervat. circumscrisă în esenţă me- diului rural. 224. în plină expansiune. pur românească. Naţionalismul lui Eminescu.. neatinsă de înrîuririle străine şi cu atît mai puţin de prezenţa efecti- vă a străinilor („Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima cînii [. oarecum disparate. Curentul „semănăto- Jj rist" din jurul său. lucru imposibil. 1994 (prima ediţie. a celor care trăiesc. jff' primul patriarhal."38 După 1900. şi realitatea lui este suferinţa. astăzi. raportată îndeosebi sau chiar exclusiv la fondul rural de valori. voi.fi. al cărei sens este afirmarea specificităţii civilizaţiei româ- neşti.. II. din exploatarea muncii ţăranului. dar justificat în măsura în care servea critica formelor fără fond ale elitei. oarecum neaşteptat. Semnele noii tendinţe sînt numeroase şi diverse. se prind într-o constelaţie ideologică. chiar la Titu Maiorescu: „Singura clasă reală la noi este ţăranul român. p. în 1903.. apare revista Sămănătorul. promovat de Ion Mincu şi de şcoala L sa. schimbarea de stil este evidentă: se afir- ' mă stilul neoromânesc. ceea ce le-a dat relief a fost spiritul de sistem şi vehemenţa limbajului. dar şi marele gazetar şi profet naţionalist. 36 Titu Maiorescu. ca şi curentul paralel al poporanismului. cel de-al doilea mai social. dar că principele german ar putea deveni prea român!"36). apoi de elevii lor ro- [• mâni. 1932). construcţiile pu- ■ blice din Bucureşti fuseseră proiectate în genere în stilul "i parizian al epocii. ilustrează ace- . toate aceste manifestări. marele poet naţional. După 1900. Cu cîteva decenii în urmă. vă- zînd în mediul citadin o structură de import. şi pătura de obîrşie străină. sub care suspină de fantasmagoriile cla- selor superioare. Nimeni nu avea să exprime însă mai bine această stare de spirit ca Mihai Eminescu. cit. adesea însă chiar ostil. 91 în fond. Clişeul apare. El visa la o civilizaţie românească pură. 79. Editura Pacifica. ■ In ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. op.37 Nici ideile lui Eminescu nu erau întru totul noi. p. nu că noi vom deveni vreodată germani.

eroul momentului şi „instigatorul" eveni- mentelor. de altfel. I. Era. Iorga a fost. eşecul Iui Mihai Viteazul? Prin „dispariţia solidarităţii sociale. Cum se explica. Constantin Rădulescu-Motru denunţa feno- menul de mimetism cultural care ar fi condus la înstrăinarea sufletului românesc de trecutul său. în opinia lui Iorga. vezi Dumi- tru Murăraşu. Pentru că acei care-1 compuneau nu erau izolaţi în clase duşmane. o radi- cală schimbare de direcţie. elita românească s-a deznaţionalizat. 92 ba românească" — după expresia lui Nicolae Iorga — a că- pătat un sens mai general. dispariţia uni- tăţii de conştiinţă a poporului român". 38 Titu Maiorescu. aşadar. voi. firesc ca. 152-153. dimpotrivă. în semn de protest faţă de reprezentarea pieselor de teatru în limba franceză. punct de plecare al incidentelor amintite.0 adevărată luptă de stradă s-a încins în piaţa Teatrului Na- ţional. cit.'' eaşi deplasare spre valorile rurale opuse civilizaţiei citadine occidentale. a- părută în 1904. Acest gen de divizare socială şi culturală continua să se adîncească. „lupta pentru lim- 37 Asupra doctrinei naţionaliste a lui Eminescu. în fond. însutit şi înmiit faţă de noi"39. marele istoric punea chestiu- nea solidarităţii naţionale. Se impunea.. op. îndreptat împotriva abuzului de influenţă străină şi a înstrăinării culturale a elitelor. Un eveniment simbolic s-a petrecut la 13 martie 1906. Pornind de aici. pp. ma- nifestînd „un sentiment de dispreţ înzecit. fiindcă o clasă duşmană nu se for- mase prin alt ideal de cultură şi prin altă limbă vorbită de. o dată adoptate elementele esen- . El prevedea ieşirea din faza „criticii negative" a valorilor naţionale şi reluarea firu- lui vechilor tradiţii. prin „prăpastia care se deschide între aceia care iau o anumită cultură străină pentru dînşii şi acei cărora li se interzice orice drept la cul- tură". faţă de ţara reală. în lucrarea Cultura română şi politicianismul. acea clasă". op. în conferinţa ţinută la 13 martie 1906. „s-a aruncat în braţele culturii străine". Cum se explicau marile victorii ale lui Ştefan cel Mare? Prin faptul că „în sabia voievodului sta simţul siguranţei care pornea din adevărata unitate a poporului întreg. cit.

res- pectată şi integrată armonios modelului european. pp. dar impactul ei asupra unei opinii publice mult amplificate nu mai putea fi pe măsura seducţiei exercitate asupra restrînsei elite de odinioară. se lărgeşte şi se consolidează treptat. După primul război mondial. aproape inexistentă în momentul declanşării proce- sului de modernizare. Excesele româneşti în materie s-au conformat evoluţiilor europene. spiritul autohton să îşi ma- nifeste rezistenţa şi vigoarea. dis- cursul naţionalist devenea mai profitabil decît invocarea modelelor străine. înde- osebi. Tocqueville avertizase asupra posibilei deri- ve autoritare a democraţiei. Românii nu puteau deveni nici francezi. Influenţa occidentală continua să acţioneze. Această mişcare era alimentată de straturile 39 N. Reforma agrară din 1921. ritmul acestor transfor- mări s-a intensificat. Valorile autohtone nu puteau decît să prindă o forţă spo- rită. în mod sensibil.ţiale ale modelului occidental. rîndurile celor care începeau să aibă acces la cultură şi un cuvînt de spus în viaţa socială. 1906. 93 aflate mai aproape de baza societăţii. 41-42 şi 52. Iorga. Bucureşti. Vitalitatea sensibilităţii naţionaliste s-a aflat în strîns ra- port cu însăşi dinamica istoriei româneşti în prima jumătate . Re- voluţia secolului al XlX-lea fusese opera unei elite restrînse. totalitarismul şi naţionalismul hrănindu-se din acelaşi ideal al unităţii). ştiinţa de carte şi implicarea în procesul cultural au progresat semnificativ. nici germani. Dincolo de o anumită linie nu se putea trece. şi vo- tul universal au schimbat radical datele jocului social şi poli- tic. Cu un secol în urmă. Politica intra în faza de „mase". Aproape peste tot în Europa. Paralel. manipularea „democratică" a maselor avea să asigure triumful soluţiilor totalitare şi naţionaliste (în genere îmbinate. Generaţie după generaţie creşteau însă. Specificitatea naţională trebuia salvată. în sfera politicii. Clasa de mijloc. Lupta pentru limba românească. Evoluţia socială şi culturală conducea în acest sens. Este ceea ce s-a întîmplat în pe- rioada interbelică. însemnînd dezmembrarea aproape completă a marii proprietăţi. puternic marcată de valorile occidentale.

sensibil ampli- ficat prin includerea. O asemenea formulă ideală se regăseşte în ideologia or- todoxistă elaborată între cele două războaie ca o compo- nentă majoră a naţionalismului românesc. împotriva evidenţei istorice. ucraineni.a secolului. A fost stimulată într-o primă fază de mişcarea îndreptată spre emanciparea românilor aflaţi sub stăpînire străină şi de lupta pentru înfăptuirea României Mari. Să remarcăm în primul rînd faptul că identificarea culturii române cu spi- ritualitatea ortodoxă marginaliza nejustificat Biserica gre- co-catolică. Desfiinţarea silnică.) a avut darul de a întreţine sentimentul bine marcat al spe- cificităţii româneşti. nu făcea decît să ducă pînă la capăt logica identificării conceptului naţional cu un concept reli- . de primejdiile care planau asupra construcţiei naţionale (a- deverite. în 1940. curent ideologic şi cultural aproape în exclusivi- tate greco-catolic! A prins astfel treptat contur. Se adăuga la aceasta şi fenomenul minoritar. cultural şi religios. în 1948. Sensul transferului dinspre religios spre ideologic şi po- litic merită un comentariu mai detaliat.. mergînd. omogen sub raport etnic. Raportarea mai mult sau mai puţin con- 94 flictuală la „ceilalţi" (maghiari. Construirea statului naţional al tuturor românilor a alimentat sentimentul identităţii şi al unui destin specific. a unei largi game de minorităţi etnice. aprecierea greco-catolicismului drept „alt- ceva". germani. destul de im- portante numeric. pînă la idealul utopic al unui organism naţional purificat. a Bise- ricii unite. întreţinut şi prin temerile suscitate de posibilele agresiuni.. paradoxul este cu atît mai frapant cu cît naţionalismul românesc are la origini acţiunea Şcolii Ar- delene. prin dezmembrarea parţială a ţării). prin decret comunist. mişcarea legionară şi-a însuşit acest amal- gam. ce grupa aproape jumătate dintre românii transilvăneni. între frontierele lărgite ale statului român. Nichifor Crainic şi Nae Ionescu — pentru a menţiona doi influenţi „direc- tori de conştiinţă" ai epocii — suprapuneau ortodoxismul şi românismul. în formele extreme de ma- nifestare. evrei. Atin- gerea acestui ideal în 1918 nu a epuizat resursele naţionalis- mului.

ci deformarea sensului religiei prin transferul 95 ei în ideologie. după cum nimic nu este mai firesc de- cît să se simtă ataşaţi de religia lor. Lovinescu. O antiteză perfectă a izolaţionismului cultural oferă Isto- ria civilizaţiei române moderne (1924-1925) a lui E. adoptate pur . din Grecia pînă în Rusia. încă şi mai grav. Naţionaliştii perioa- dei interbelice erau. timp de două veacuri. ci transna- ţională. dominat de o singură mare putere. Este situaţia pe care naţionaliştii secolului al XlX-lea au aspirat să o depăşească. Problema nu priveşte însă religia. ca orice religie. principalul argument propagandistic al Rusiei în politica sa expansionistă spre Constantinopol şi.gios restrictiv. Care erau însă acele valori autohtone? Puteau ele să ofere un model politic complet şi viabil? Tradiţia ţărănească şi morala religioasă ar fi fost de-ajuns? Proiectul se înfăţişa ceţos şi utopic. ea însăşi compatibilă cu variantele moderate de naţionalism românesc. desigur fără a renunţa la credinţa strămoşească. desigur. dar fără posibilitatea unei „splendide izolări". Nu este o religie naţională. priveşte aparenta li- mitare a ortodoxiei la spaţiul românesc! Dar creştinismul ortodox caracterizează ansamblul răsăritean al Europei. Faptul că românii sînt în majoritate ortodocşi se află în afara oricărui dubiu. repetăm. între „ideea europeană". Cantonarea ideologică în ortodoxism în- seamnă delimitarea netă de Occidentul catolic şi protestant. dar adoptînd modelele culturale şi politice ale Occidentului neortodox. Mai mult chiar. tabloul ideologic al epocii este departe de uniformitate. sinceri în demersul lor. evident. Singurul rezultat practic ar fi fost. clădită pe valori autohtone. la ten- taţia exclusivă a autohtonismului. Ei vo- iau o Românie independentă. Al doilea paradox. ruperea de modelul occidental şi „revenirea" în spaţiul ră- săritean. consecinţa inevitabilă fiind integrarea sau reintegrarea în Răsăritul slav şi ortodox. Atmosfera interbelică nu poate fi redusă. de Rusia. ideea ortodoxă a reprezentat. demonstraţie a obîrşiei pur occidentale a instituţiilor şi for- melor culturale ale României contemporane. şi exclusivismul naţionalist. evident. peste spaţiul românesc.

pe calea des- chisă de „şcoala critică". Lovinescu merge mai departe decît Maiorescu. deschis în 1935. cerce- tarea istorică se înscrie în modelul european al vremii. opunîndu-i valorile citadine. . istoricii români merg. Nu este însă mai puţin adevărat că ideea naţional-au- 96 tohtonistă continuă să se afirme puternic. După 1900. Originea şi rolul ei istoric (1925) — în sensul inevitabilităţii capitalismului de factură occi- dentală şi a formelor de civilizaţie purtate de acesta. de ordin cultural şi naţional. Demers perfect inutil: nu fiindcă teo- retic nu ar fi putut da roade. Tabloul apare. civilizaţia rurală tradiţională ajunge să se bucure de un interes cu totul special. pur şi simplu. dar şi cu im- plicaţii mai largi. Este vremea cînd activează echipele sociologice ale lui Dimitrie Guşti. în genere. lovind fără discernămînt în tot ce a însemnat cultură autentic ţărănească în spaţiul ro- mânesc. bru- tal. La fel. tipare necesare pentru coagularea ulteri- oară a fondului modern de civilizaţie. aşadar. rămîne un simbol al acestei tentative de reintegrare a satului şi a tradiţiilor rurale în civilizaţia modernă românească. justificînd „formele fără fond" denunţate de marele junimist. Ştefan Zeletin conchi- dea — în Burghezia română. cu pre- lungiri notabile în ideologia şi viaţa politică a vremii (pînă la proiectul unui stat ţărănesc şi al unei economii bazate pe mica proprietate rurală. IMPOSIBILA OBIECTIVITATE Rămîne să urmărim conexiunile dintre istoriografie şi sensibilitatea naţionalistă şi au tohtonistă în plină afirmare. Normele metodologice ale unei istoriografii profesioniste sînt acum bine precizate. în ajunul celui de-al doilea război mondial. în preluarea cărora vede etape fireşti ale occidentalizării. complex. ci fiindcă. El a combătut vehe- ment „ţărănismul" vremii. cuprinzînd toate nuan- ţele. Muzeul satu- lui. cu rezultate de pionierat în sociologia rurală. comunismul i-a pus capăt. susţinut de ideologii ţărănişti Virgil Madgearu şi Ion Mihalache). singurele promotoare ale civilizaţiei moderne.şi simplu prin imitaţie. iar „specificul românesc" devine o temă tot mai insistent invocată. chiar dacă la capătul unui demers diferit.

Metode foarte diferite pot să tindă spre soluţii similare (rigurosul Onciul şi extravagantul Hasdeu ajung nu o dată la concluzii apro- piate). şi nici măcar în primul rînd de metodă. pînă la urmă. Generaţiile următoare au preluat normele metodologice. Naţionalismul se exprimă acum în forme istoriografice mai rezonabile şi mai subtile. el are datoria să fie „un a- mintitor neobosit al tradiţiei naţionale. care. nu mai are curs în perioada interbelică. Isto- ricul continuă să fie perceput ca un ghid spiritual. după cum acelaşi evantai de norme metodologice se poate prelungi în cele mai diverse interpretări. Pe de altă parte. Oricum. Junimea rămîne. al secolului al XlX-lea. naţionalismul roman- tic. posedă o înţelegere mai clară a impe- rativelor prezentului. Metoda nu aduce de la sine răspunsuri şi interpretări obligatorii. Iorga a prins această idee într-o carac- terizare memorabilă. critica negativă a lui Maiorescu şi Panu nu mai putea trece în deplinătatea ei după 1900. cu intensităţi de altfel diferite de la un istoric la altul şi de la o etapă la alta. 97 Metoda critică este. în pri- mul rînd opera Junimii. prin experienţa trecutului.Discursul istoric nu depinde însă numai de metodă. desigur. Oricum. dar nu neapărat şi spiritul inter- pretării. un fenomen aproape unic: faza cea mai accentuată de demitificare — cu unele accen- te. „Istoricul — spunea el în discursul de recepţie la Academia Română din 1911 — e un bătrîn prin experienţă al naţiei sale". un pre- dicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale spre care cel dintîi trebuie să meargă. Metoda ajută la o mai adecvată definire a problemelor şi faptelor. lipsit de critică şi control. un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase. dînd tineretului ce . raportul istorie-politică rămîne încă strîns. nedrepte sau discutabile — pe care a cunoscut-o istoriografia română. dar chiar demersul critic constructiv iniţiat de Onciul şi Bogdan avea să sufere adaptări mai mult sau mai puţin semnificative. în istoriografia românească. dar logica istoriei şi sensul ei — pînă la urmă singurele lu- cruri care contează cu adevărat — depind de istoric şi mai puţin de metodă.

urmărindu-i „mersul ei lăuntric". Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir. cei mai de seamă exponenţi ai şcolii is- torice clujene. G. în care ţara era tare . p. mai subtilă.vine după noi exemplul".41 Ideea unei evoluţii particulare în raport cu popoarele din jur s-a concretizat în teoria „Romaniilor popu- lare". cu o lungă carieră ministerială în guver- nele liberale. Ioan Nistor. Problema este însă. 1944. ministru şi rezident regal în tim- pul dictaturii lui Carol al II-lea. în Generalităţi cu privire la studiile istorice. ci şi central. tentaţia unităţii naţionale peste deosebirile de clasă l-au condus pe Iorga — în acord. şi P. a cărui carieră alături de legionari a luat repede sfîrşit prin alun- garea acestora de la putere în ianuarie 1941. de altfel. în primul rînd. a unei societăţi rurale libere — spre o viziune patriarhală a Evului Mediu timpuriu şi de mijloc. în ge- nere. este impresionantă: Iorga. Ne aflăm încă în plină ti- pologie. fiecare în felul său. a istoricului-om politic. sau tentaţi la un moment dat de politică.şi est-europea- nă. a istoriei înţeleasă ca argument decisiv în apărarea drepturilor politice şi în realizarea aspi- raţiilor naţionale. 98 istoricilor-oameni politici. „Două concepţii istorice" (1911). P. departe de răceala demersului junimist. atunci cînd şi istoria şi po- litica devin profesiuni clar definite. lista 40 N. Imprimeria Naţională. cu mai vechea teză. Giurescu. Brătianu. Chiar în perioada interbelică. scopul istoricului fiind de a prezenta „na- ţiunea însăşi ca fiinţă vieţuitoare". 98. din generaţia mai tînără. şi anume în ce măsură ideologia naţională. susţinută şi de Bălcescu. semnificînd organizarea autonomă a populaţiei au- tohtone romanice în faţa năvălitorilor barbari în primele secole ale Evului Mediu. cum se vede. şef de partid. La Iorga. desigur.40 Sîntem. iar. nu numai românească. Iorga. erau „vremuri de o armonică viaţă laolaltă. care îşi încununează o importantă carieră politico-naţională ca şef de guvern în 1931-1932. Ideologia semănătoristă şi. toţi miniştri în diferite cabinete. accentul cade puternic asupra unităţii civili- zaţiei româneşti. profesor la Universitatea din Cernăuţi. Panaitescu. în care clasele nu se priveau cu duşmănie. istoric al Bucovinei şi al Basarabiei. CC. Bucureşti. Alexandru Lapedatu. convingerile şi acţiunea poli- tică a fiecărui istoric se regăsesc în demersul istoriografie. I.

fie- care cu spiritul propriu. precum şi ai tradiţiei istorice şi politice bizantine (ulti- ma idee reflectată în lucrarea Bizanţ după Bizanţ. II. Trebuie făcute. 1905). dovedindu-se încă o dată riscul proiectării în trecut a utopiilor prezente. fie el şi încoronat. Atitudinea faţă de „ceilalţi" apare nuanţată şi variabilă. Naţionalist şi autohtonist. p. tezaurul scos atunci la iveală şi rafinamentul podoabelor nu păreau a caracteriza un ţăran. Versiunea simplificată a naţionalismului şi „ţără- nismului" său a putut constitui o sursă pentru legionari. Este în felul său un european. lorga nu este în nici un caz izolaţionist. de la cel mai de jos ţăran pînă la cel mai înalt. 1935). p. Nu a fost tentat. Editura „Casei Şcoalelor". I. precum lorga. încoronatul domn al ţăranilor. Gotha. ca . Pe de altă parte. ca moştenitori ai „romanităţii orienta- le". Istoricul a fost nevoit să-şi nu- anţeze teoria. 1922. ca şi naţionalismul eminescian. voi. fireşte. Marele arheolog şi istoric al Antichităţii nu a fost. a mormîntului lui Radu I de la Biserica 41 N. 42 Ibidem. solidaritate socială. Un caz interesant pentru demonstraţia noastră prezintă Vasile Pârvan. 112. Civilizaţia specifică românilor se îmbina astfel cu misiu- nea lor europeană. 9 (ediţia originală: Geschichte des Rumănischen Volkes. voi. un profet naţional. Marcarea interdependenţelor şi influ- enţelor reciproce contrabalansează tentaţia autohtonismu- lui cultural. dis- tincţiile necesare între subtilitatea demersului intelectual al marelui istoric şi primitivismul dezlănţuirilor autoh- toniste şi xenofobe. ale cărui idei sociale şi politice (unitate şi specificitate naţională. 99 Domnească din Curtea de Argeş. lorga a subliniat rolul românilor în sud-estul Europei. Naţionalistul lorga este cel care i-a reabilitat în istoriografia românească pe fanarioţi! Istoric complex şi adesea contradictoriu. lorga a oferit fiecăruia ce a vrut să ia de la el. Istoria poporului românesc. în 1920. Bucureşti."42 „Statul ţărănesc" al lui Iorga a suferit însă o lovitură necruţătoare în urma des- coperirii. lorga rămîne în ansamblu un naţiona- list de dreapta. Iorga. dar pentru el Europa înseamnă o îmbinare de naţiuni. regim monarhic.prin unitatea ei. misiune europeană) se regăsesc în discursul său istoric.

oricum nu suficient de angajată. tre- cute prin filtrul uneirni"1 ymsp °vo. morale.=»H» TUI. reuneşte o multitudine dt surse arheologiefe şi literare. sînt cele ale idealizatei sinteze ţărăneşti autohtone. t"t"^i. Chestiunea politicului şi naţionalismului în istoriografie a fost dezbătută cu vigoare şi chiar cu patimă. Atacul a fost declanşat de C. I. format 100 BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ în spiritul şcolii germane MareQsa ducrăre\i'l£efeQ{f£*>}. ale cărei trăsături. din epocă: „Geto-dacii au fost un popor de ţărani: aşezaţi. şi chiar ortodoxiste. de domeniul politicii. Panaitescu (1900-1967) şi Constantin C. *J Vom reveni asupra acestei caracterizări. îndeobşte însă cu bun-simţ şi mereu întorcîndu-se la străvechea lor credinţă optimistă m zei şi m oameni. perfect în tonul ideologiei naţional-autohtoniste. Pârvan este considerat ca fondator al şcolii mo- derne româneşti de arheologie. a putut fi considerată echivocă. o civilizaţie „transistorică". şi în primul rînd G. grupată din 1931 în jurul Revistei istorice române. preconizau reîntoarcerea la meto- dologia „detaşată" de politică şi de pasiuni a marilor ju- nimişti: Dimitrie Onciul şi loan Bogdan. care abia împli- niseră atunci 30 de ani. Giurescu printr-o întinsă recenzie din . Să constatăm pentru moment că Dacia şi România formează pentru Pâr- van un tot. Giurescu (1901-1977). Tinerii istorici. în timpul primului război mondial. . C. statornici. împotriva „Şcolii vechi". Pe de altă parte. supuşi şi cu frică de zeul lor. un cercetător riguros. Brătianu (1898-1953). mî- nioşi şi cruzi numai la război. redusă în fond Ia personalitatea lui N. Petre P. culturale..°7° Ş. Atitudinea sa în chestiu- nea naţională.- cluzia pe care o formulează la capătul cercetării. Iorga şi la Re- vista istorică editată de el. religioase. în contextul ofensivei declanşate de „Şcoala nouă" de istorie. amărîţi de vecini cu nesfîrşi- tele războaie şi prădăciuni şi sălbăticiţi şi ei de multe ori de ticăloşiile lor. Cert este că numele lui cu greu ar putea fi invocat printre cele ale marilor luptători pentru unitatea românilor.alţi istorici. totuşi veseli şi glumeţi la vreme de pace.

Din perspec- tiva lui Iorga.. Accentul se deplasa din- spre erou spre clasa socială dominantă a vremii: boierimea. Din punct de ve- dere naţional. Descoperind numeroase greşeli şi afirmaţii hazardate.] Domnia lui Mihai a însemnat izbînda boierimii asupra celorlalte clase. rezultatele cercetării trebuiesc prezentate cu titlul de ipoteze sau supo- ziţii. 1926."46 44 Constantin C. Panaitescu însemna coborîrea eroului de pe piedestal. Giurescu. Iar atunci cînd documentele lipsesc sau nu sînt concludente. adevărul nu poate niciodată păgubi. P. nu de adevăruri cîştigate ştiinţei. Giurescu (în 1935) şi monografia Mihai Viteazul a lui P. O nouă sinteză a trecutului nos- . el aduce dimpotrivă totdeauna foloase reale. Istoria românilor şi a civilizaţiei lor. Cearta în jurul lui Mihai Viteazul este semnificativă pentru definirea unor sensibilităţi istorice distincte. ceea ce pentru dinasticul Iorga semăna a act de lezmajestate! De la metodologie se aluneca inevitabil spre ideologie. tînărul istoric îşi permitea să dea magistrului o lecţie de metodologie elementară: „Orice afirmaţie într-un studiu is- 43 Vasile Pârvan. 173.1931-1932 — cu titlul O nouă sinteză a trecutului nostru — privitoare la."44 Au urmat asprele recenzii ale lui Iorga privind primul volum al Istoriei românilor de C. Cultura Na- ţională. C. interpretarea lui P. ca şi individual. pe un document care să nu sufere discuţie. Numai o atitudine perfect obiectivă poate da garanţia unor rezultate ştiinţifice necontestabile. P. p. Articolul-program al Revistei istorice române afirma răspi- cat: „Istoria nu trebuie strămutată pe planul luptelor poli- tice şi sociale. cartea lui Iorga. „Mihai Viteazul — afirma Panaitescu — a fost braţul care a lovit. întărirea situaţiei ei sociale şi economice. n A r^ r* C\ A 818O2Î 101 toric trebuie să se întemeieze pe o dovadă concludentă. căpitanul învingător şi glorios."45 Panai- tescu mai îndrăznea să afirme că Mihai nu ar fi fost fiul lui Pătraşcu cel Bun. nu să fie în slujba lor. dar în spatele său stau în umbra gloriei lui boierii care dădeau directivele po- litice. Panaitescu (în 1936). O protoistorie a Daciei. [. Bucureşti. între patriotism şi obiectivitate nu există antinomie.. Getica. hotărau cu sau fără voia stăpînitorului. Ea trebuie să le lămurească.

23. şi uneori chiar forţată. C. ci doar rezultatul. 45 P. Editura Cartea Românească. Singura noastră preocupare este „aceea a adevărului".47 Dar şi lorga căuta adevărul. Răspuns dlui N. Panaitescu. Giurescu. mai profesionistă. este pînă la urmă în discuţie.tru. Evoluţia însăşi a studiilor istorice îndemna la o atitu- dine mai rezervată. concept extrem de labil. I. Bucureşti. şi prin istorie. p. Fundaţia „Regele Carol I". Toţi istoricii îl caută — cel puţin istoricii demni de acest nume — de cînd există istorie. C. Pen- tru „vechea şcoală" de istorie. 85-86. Nu „adevărul". Vedea în ei continuatori ai Junimii. care îndrepta istoria împotriva „interesului naţional". în funcţie de „punctul de observaţie" al fiecărui istoric. în mare măsură prin istorie. lorga îi socotea pe tineri „o şcoală de negare". 1931. mai puţin patetică. In replica lui C. extras din Revista istorică română. ci receptarea lui diferenţiată. o armă de luptă. voi. C. a junimiştilor de mitologia naţională curentă nu îşi regăsea prin „şcoala nouă" întreaga ei vigoare. P. Mihai Viteazul. pp. Detaşarea voită. dar chiar asumată cu mîndrie. finalitatea politică a discursului istoric. Similitudinea „noii şcoli" cu Junimea era nu numai acceptată. Bucureşti. Pe lorga nu l-ar preocupa ade- vărul. fără a se confunda cu el). 4. Mesianismul naţionalist al celor care luptaseră. 1936. într-un şir de articole polemice publicate în 1936. trecînd peste faptul că el însuşi mersese un timp alături de acest curent (este drept. a fost şi cel mai aproape de el prin sensul pro- . cel mai virulent critic al lui lorga. afirma încă o dată Giu- rescu. In mod paradoxal. „Cuvînt îna- inte". „o generaţie raţiona- listă". mai puţin „militant naţionalistă" decît lorga. 1931-1932. lorga (1937). marele istoric era acuzat că face din cercetarea trecutului un instrument. p. 102 Mirajul „junimist" al obiectivitătii istoriei şi desprinderii ei de problematica politico-naţională prindea din nou con- tur. Giurescu. Noua generaţie era într-un sens mai puţin naţionalistă. Deosebirea ne apare însă mai curînd de ton decît de me- saj. o dată România Mare devenită reali- tate. pentru înfăptuirea idealului naţional părea acum depăşit. 46 Revista istorică română.

în sfîrşit. cu atît sporeşte în sufletul nostru admiraţia. dar o undă de patetism străbate uneori. respectul datorat statului şi conducătorului său ca exponent al inte- reselor naţionale. 47 C. Toţi vecinii noştri. Sîntem apoi cel mai vechi popor creştin din sud-estul european. Istoria românilor. puternic actualizată. Istoria românilor. în timp ce toţi vecinii noş- tri au venit mult mai tîrziu în ţările pe care le ocupă acuma. ediţia a . marea sa sinteză. pomenit cu laude chiar de la început de către „părintele istoriei". vitejia şi dispreţul de moarte al dacilor. Sîntem. au fost creştinaţi mult în urma noas- tră. Cariera politică a lui C. tot mai vie şi mai luminoasă este amintirea faptei lui. Bucureşti. cu cît cunoaştem mai bine lupta. Alături de Ştefan cel Mare. de încredere şi de mîndrie pentru poporul românesc. tinde să scoată în evidenţă ideea solidarităţii politice. Cu cît se adaugă informaţia documentară. a lui Mihai Viteazul: „Tot mai puternic străluceşte chipul lui Mihai Vi- teazul. Giurescu. lorga. iată ce scrie acelaşi istoric în 1943: „[. [. biruinţa şi căderea acestui mare căpitan.. Răspuns dlui N. C. C. ne- înfricat luptător pentru credinţă şi ctitor veşnic al ţării de astăzi. este izvor de putere. Pentru „vechea şcoală de istorie"."48 îndemnul de „detaşare" adre- sat lui Iorga nu pare a fi urmat de Giurescu. Mihai Viteazul este întruchiparea ero- ismului. Tonul său se vrea precis şi neutru..] «Noi sîntem de aici».fund naţional al discursului său istoric. Religia dacă a fost întotdeauna un prilej de admiraţie pentru scriitorii lumii greco-romane. 103 ca în memorabila evocare. Giurescu în tim- pul dictaturii regale se arată strîns legată de aceste principii puternic reliefate în opera sa istorică. 1937. dar absolut toţi. [."49 48/ i Q Q.] sîntem unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei şi cel mai vechi din sud-estul european... II. singurul popor în această parte a Eu- ropei care a izbutit să aibă o viaţă politică fără întrerupere. cu siguranţă nu în acest pasaj. de la întemeierea statului pînă astăzi. de asemenea. pp. Giurescu. partea I.] Dacii sau geţii au fost şi un popor de elită al Antichităţii.. Cît despre semnificaţia mai generală a istoriei româneşti. voi.. Herodot. 47-61.

Nici G. conceptul de „popor de elită" sună neconvenabil. 49 C C Giurescu. chiar înainte de conturarea conştiin- . pentru Giurescu. ca răspuns la destrămarea României Mari. p. în vremea cînd principatele române încă nu existau). Bucureşti. Din cele mai vechi timpuri pînă la moartea regelui Ferdinand I. Fundaţia Regală pentru literatură şi artă. 1943. în anii de cumpănă ai celui de-al doilea răz- boi mondial. prea puţin cunoscători ai spaţiului dacic. istoria avea menirea de a confirma „sentimentul de mîndrie naţională şi de absolută încredere în viitorul poporului şi statului nostru". Polonia şi chiar Bulgaria erau „mari puteri" regionale. nu şi la 1943). astăzi (este drept. 1943. continuitatea statelor româneşti nu schimbă cu nimic poziţia lor subordonată. iar în 1943. şi trebuie judecate în funcţie nu de patriotismul nostru. în care înfăţişează drumul spre unitate al românilor. el înţelege să vegheze şi prin istorie asupra intereselor româneşti. că. religia dacică şi creştinarea da- co-romanilor rămîn chestiuni care nu pot primi un răspuns definitiv. Bucureşti. . p. nici faptul că au fost ultimele întemeiate în această parte a Europei (Ungaria. 1937). El dă o replică fermă teoriilor imigra- ţioniste. că. în sfîrşit. Editura Cugetarea-Geor- gescu Delafras. presupunînd existenţa. dată fiind sărăcia izvoarelor. în multe privinţe. 6. Istoric şi om politic în acelaşi timp. I. din grupul tinerilor istorici — nu ezită să pună istoria în raport nemijlocit cu conjunctura politică. au ele însele o înclinare mitologică. 104 Să precizăm că grecii sînt totuşi mai vechi decît românii. că informaţiile şi aprecierile autorilor antici. în consonanţă cu momentele critice prin care trece România. Infuzia patriotică este incontestabilă şi amplificată încă de momen- tul publicării. Sensul naţional al discursului său is- toric se accentuează în preajma şi în timpul celui de-al doi- lea război mondial. cel mai apropiat de Iorga. publică lucrarea Origines et formation de Yunite rou- maine. Istoria românilor. ci de ideologia lor. Brătianu — de altfel.IV-a. 258. denunţînd scopurile antiromâneşti ale istoricilor „vecini" (Une enigme et un miracle historique: le peuple rou- main. că. moştenitor al tradiţiei Brătienilor.

Nu luptele românilor cu turcii — temă dominantă a isto- riografiei naţionale — au salvat existenţa principatelor. Bucureşti. care pune în dificultate edificiul eroic al istoriei medievale româneşti. Concepţia şi metoda sa. în cel mai autohtonist spirit imaginabil. Demitizarea lui Mihai Vitea- zul s-a înscris firesc în acest proiect. singurul din „noua şcoală" care a pus sistematic sub sem- nul întrebării elementele majore ale mitologiei istorice ro- 105 mâneşti. aşezat în Munţii Carpaţi cu multe veacuri înainte de 50 Concepţia istorică a lui P. precum şi avantajele mai mari. apărut în mai multe ediţii (ultima reedi- tare. sociale şi culturale. Panaitescu este concentrată în culegerea Interpretări româneşti. fără îndoială. în chestiunea continuităţii. 1947 (nouă ediţie. Bucureşti. aşadar. 1990). a unui instinct al unităţii. unei istorii eroice şi personalizate. el preia teza lui Onciul. s-a alăturat. în fiinţa sufletească sîntem şi ne simţim urmaşii acestui mare şi străvechi po- por. mergînd pînă la a considera clasa boierească autoh- tonă ca fiind de origine slavă. manifestîndu-şi.ţei naţionale. Bucureşti. dirijat în toamna anului 1940 şi la începutul lui 1941 de efemerul rector al Univer- sităţii din Bucureşti. . episodul legionar al lui Panaitescu ne înfăţişează în toată splendoarea „virtuţile" dublului discurs. ca şi în manualul şco- lar Istoria românilor. 1994). ale unei exploatări indirecte faţă de anexarea efectivă. El a fost. acest istoric. P. privilegiind structurile materiale. De ce n-au cucerit turcii Ţările române? este un articol publicat în 1944. pen- tru imperiul otoman. în esenţă. din lucrările de specialitate şi chiar din manualele şcolare. mişcării legio- nare. la un moment dat. Editura Didactică şi Pedagogică. Ca mai înainte Ioan Bogdan. Iată un pasaj: „Sîntem daci! în fiinţa noastră fizică. Ziarul Cuvîntul. Mai aproape de sensul criticii şi reconstrucţiei junimiste s-a dovedit. numai naţiona- list nu este. se opuneau. abundă în construcţii istorico-mito- logice. expresia extremă a naţionalismului şi autohtonismului românesc. Indiferent de calcule personale care pot fi bănu- ite şi de misterele sufletului uman. rezervele faţă de ideea unei continuităţi extinse la întreg teritoriul ro- mânesc. al cărui discurs. Panaitescu acordă slavilor un loc important în istoria medievală româ- nească.50 Şi totuşi. Editura Enciclopedică. de fapt. R R Panaitescu. ci poziţia lor excentrică în raport cu sensul înaintării turceşti spre centrul Europei.

celor două surse culturale. P. Decizia părea fără apel: nici Occident. atît de caracteristică pentru societatea românească în prima parte a secolului al XX-lea. 107 Modelul invocat şi aplicat a fost cu totul nou: modelul .] Noi nu sîntem numai fiii pămîntului.. pentru care creşte şi azi uriaşul gorun din Munţii Apuseni. „Panteonul mişcării legionare". tradiţia autohtonă şi valorile oc- cidentale. ale momentului politic. care a trezit ecourile cele mai adînci ale fiinţei noastre naţionale. Contro- versa. Vezi şi Mil- viuţa Ciauşu. n. Noi n-avem început. pe care-1 plîng clopotele de la mînăstirea din Dealul Tîrgoviştei. pp. sîntem aici de totdeauna. care se perpetuează în noi. „Noi suntem de aici" şi „închinare". ideologia istorică românească s-a orga- nizat în jurul valorilor naţionale şi ale raporturilor dintre cultura naţională şi modelul european (occidental). rasa dacică. nici tradiţie! 51 P. ca Mihai Vodă..106 Traian. în Mituri istorice româneşti. [.. n. P. al cărui nume îl trezeşte buciumul de pe dea- lurile Şiretului. mai directe şi mai con- crete. a ridicat la cinste şi «sîngele dac» [. ci facem parte dintr-o mare rasă.]" Şi un altul. şi adesea nici de exigenţele. în Cuvîntul din 20 noiembrie şi din 30 noiembrie 1940. Panaitescu."51 Autorul acestor patetice evocări este P. altminteri mare demolator de mituri — atunci cînd nu scrie la Cuvîntull Nu putem să repetăm decît ceea ce rezultă din fiecare pagină a acestei lucrări: istoria se poate desprinde de o anu- mită ideologie. punînd în lumină acelaşi tip de continuitate is- torică justificatoare a fenomenului legionar: „Ca Ştefan al Moldovei. 199-219. în sinteza modernă de civilizaţie.. ei (eroii legionari. ca Horea. privea tocmai ponde- rea care s-ar fi cuvenit. Comunismul a pus punct pentru un timp acestei prelungite dezbateri.) sînt marii protectori ai neamului întreg pe care-1 străjuiesc din altă lume. dar nu se poate desprinde de ideologie în genere. DISCURSUL COMUNIST: FAZA ANTINAŢIONALĂ Construită de-a lungul secolului al XlX-lea şi în primele decenii după 1900. Mişcarea legionară. Panaitescu.

O nouă istorie începea. depozitara spiritu- lui şi tradiţiilor naţionale. Firul tradiţiei era întrerupt. dar mai ales simbolică. exprimînd idealul unei societăţi de mici producători. format în majoritate din elemente etnic ne- româneşti şi acţionînd la ordinele Moscovei. în majoritatea ei. care a for- mat. România 1-a adoptat într-o manieră chiar mai servilă şi mai completă decît alte ţări ale Europei cen- trale şi sud-estice. Sensibilitatea politică a românilor înclina mai curînd spre dreapta. chiar stînga. şi nicidecum mitologia viitorului postca- pitalist făurit de clasa muncitoare. era ghidată de idei care pot fi con- siderate oarecum „de dreapta". clasa zisă „conducătoare". printr-un proces de „generaţie spontanee". nu numai diferită.comunist sovietic. considerată pînă la 1944 drept clasa fundamentală a societăţii româneşti. Par- tidul Comunist. so- cială şi mentală impusă de comunism. Industrializarea masivă a umplut spaţiul citadin cu o masă dezrădăcinată şi uşor manevra- bilă. Dar chiar Partidul Social-Democrat a avut un rol mai mult simbolic în viaţa politică a ţării. resemnîndu-se la exil sau sfîrşind prin a se amesteca şi a se pierde în noul aluat social. Cu atît mai radicală apare restructurarea materială. Centrul s-a deplasat dinspre sat spre oraş. dar în totală opoziţie cu cea veche. ideologia ţărănistă) respirau o atmosferă rurală precapitalistă. de cea mai mare parte a opiniei publice. variantă românească a . a fost perceput în perioada interbelică. Muncitorimea a devenit clasa cea mai reprezentativă. deplasare efectivă. ca ostil intereselor naţionale. în orice caz corespunzătoa- re unui anume tradiţionalism cu rădăcini în „democraţia ţărănească". de fapt alibiul ideologic al aristocraţiei de partid. noua elită a ţării. Resorturile societă- ţii româneşti au fost zdrobite şi înlocuite prin structuri şi mecanisme inedite. Schimbarea s-a manifestat cu atît mai brutal cu cît stînga revoluţionară marxistă ocupase o zonă cu totul periferică în perimetrul ideologic românesc. chiar unele tendinţe de „stînga" (poporanismul. tre- 108 buia să ia naştere şi o nouă cultură. Cu alte cuvinte. Elita a fost pulverizată. Colectivizarea a dezmembrat ţărănimea. membrii ei pie- rind în închisori.

de fapt tentativa de a şterge tot ce era naţional românesc.. pînă în 1956 —. I.R.52 Firul ei conducător fusese ideea naţională. mulţi dintre ei în- temniţaţi. Bucureşti. axate în mare parte pe structurile econo- mice şi sociale. R. După scurta tranziţie a anilor 1944-1947. fără intenţia de a formula un paradox. Seismul istoriografie nu a fost de mai mică amploare de- cît cel care a afectat ansamblul structurilor sociale. Cazul comuniştilor ro- mâni. alungaţi de la catedră. sub conducerea 52 Pentru discursul istoric al epocii comuniste în general. Tot ce ţinea de semnificaţia naţiona- lă a istoriei ultimului secol era anulat sau răsturnat. Isto- ria R. 1991.culturii sovietice. calchiată după modelul republicilor sovietice. sensul noii reconstituiri a trecutului. reperele istoriei româneşti au fost inversate. unii murind în închisoare (cazul lui G. cu puţine excepţii. 1944—1977.P. că interpretările „legionarului" P. Editura Huma- nitas. care a mai per- mis încă unele manifestări ale „vechii" istoriografii. ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu. dintre care trebuie amintit dirijorul noii istoriografii. au fost reduşi la tăcere. „noua" istorie. a ocupat întregul teren. micul dictator al istoriei la sfîrşitul anilor '40 şi în prima parte a deceniului următor: Mihail Roller. Cele cîteva contribuţii care pot fi considerate marxiste sînt punc- tuale şi nesemnificative. în locul acesteia. ediţie îngrijită de Radu Popa. se afirma acum spiritul internaţionalist. Iată in- . ca profesor la Facultatea de teo- logie din Chişinău). Se poate spune. dar marii universitari. dovedeşte. Se cuvin cel mult amintite Neoio- băgia (1910) a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Politică şi istorie. ca şi contribuţiile. erau într-un sens mai aproape de spiritul marxist decît neînsemnatele texte ale marxiştilor declaraţi! în numai cîţiva ani. marxistă. publicată. chiar prin titlul ei. Brăti- anu). în isto- riografia românească nu exista o tradiţie marxistă. de asemenea modes- te. în mai multe ediţii. Panaitescu. România de- venea „R. singurul istoric marxist universitar (dar complet marginal în acest mediu. în fond stalinistă. Locul le-a fost luat adesea de „istorici" improvizaţi. P. 109 lui M. P. cînd poartă încă numele de Istoria României. o siglă anonimă. lucrările de o flagrantă mediocritate ale lui Petre Constantines- cu-Iaşi. vezi Vlad Georgescu.". Roller — începînd din 1947. O parte a istoricilor profesionişti s-au aliniat noilor impe- rative.

Conflictele sociale de tot felul jalonează întreaga istorie. atît de des invocată în isto- riografia precomunistă. oricum.54 Departe de a fi un rezultat firesc al istoriei şi un drept incontestabil al naţiunii române. de regulă. R. „claselor exploatatoare". P. de ocuparea acestei provincii. în genere. iar eroii acestora înlăturau 53 Istoria R. Cititorului îi este însă imposibil să descopere un capitol sau un subcapitol referi- tor la crearea României Mari în 1918. le aflăm la subcapitolul intitulat „In- tervenţia contra revoluţiei din Ungaria". în ce priveşte Transilvania şi ziua-simbol de 1 decembrie 1918. a fost luat de contrarul său. Unirea Basarabiei apare sub titlul „Intervenţia imperialistă împotriva revolu- ţiei socialiste din Rusia". nu o acţiune naţională. Legăturile dintre români şi slavi marchează. scoase din context şi amplificate. ' ' 110 sau devalorizau marile personalităţi tradiţionale. fiind vorba. 373. din Antichitate pînă la răsturnarea regimului „burghezo-mo- şieresc".pp. Bucureşti. vinovate de a fi aparţinut. considerată motor al evoluţiei istorice. Ele sînt uneori pur şi simplu inventate (cazul răs- coalelor şi al altor mişcări de protest din Dacia romană). fie că este vorba de răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu sau de mai recentele mişcări muncitoreşti. un act politic de clasă. 525-529. Şi în această privinţă depla- sarea a fost radicală."53 Cu alte cuvinte. unitatea naţională se înscrie într-o expansiune de tip imperialist. 54 Ibidem. (sub redacţia lui Mihail Roller). perioadă după perioadă. „insula latină" din marea slavă fiind nevoită să se reîntoarcă de unde plecase. isto- . ediţia 1952.terpretarea Unirii din 1859: „Clasele stăpînitoare au reuşit să asigure ca Unirea să se facă mai ales de sus prin înţele- gerea burgheziei cu boierimea. Istoria se coagula în ju- rul marilor „bătălii de clasă". Locul solidarităţii naţionale. p. de pe urma ei au beneficiat elementele burgheze şi boierimea comercială şi nu largile mase populare. O axă majoră a istoriografiei precomuniste reunea rapor- turile românilor cu Occidentul. Momentul 1859 beneficia totuşi de oarecare pondere în economia lucrării. anume de lupta de clasă. evident.

într-o formă brutală. Raportu- rile ei cu Roma. încă o dată mai apropiată de modelul sovietic pur decît de rela- tivul compromis încercat în Europa centrală. dar şi în epoca modernă. Nu venise încă vremea lui Ştefan cel Mare! Noii sfinţi îmbinau meritele religioase cu orientări bine definite de ordin social-politic. deloc dezinteresat. deci cu Occidentul. a fost dizolvată în 1948. conducătorul. inclusiv prin istorie. în dezacord flagrant cu ponderea reală a religiei şi Bisericii în istoria românilor. cu deosebire în Evul Mediu. în acelaşi timp. care-şi însuşea însă la rîndu-i noile criterii în aprecierea meritelor persoanelor sanctificate. regimul comu- nist din România a procedat la o laicizare a istoriei oficiale.ria „tip Roller". episcopii şi preoţii ei umplînd închisorile. Biserica greco-catolică. ale cărei sem- nificaţii politice sînt prea evidente pentru a mai fi comen- tate. DISCURSUL COMUNIST: RECUPERAREA TRECUTULUI . în acest context se înscrie şi canonizarea primilor sfinţi români. Diminuat şi deformat a fost şi rolul Bisericii în istoria na- ţională. în anii 1950-1955. pe la 1760. apreciat pentru relaţiile lui cu 111 Rusia. Printre ei se afla mitropolitul Tran- silvaniei. nu mai puţin românească decît cea ortodoxă. ceea ce nu a împiedicat anumite manevre de atragere a clerului. bisericii ortodoxe. de la convieţuirea celor două etnii şi cul- turi în primele secole ale Evului Mediu pînă la „eliberarea României de către glorioasa armată sovietică" la 23 august 1944: o ancorare puternică în lumea slavă. Promovînd ateismul. Se dădea o mi- nimă satisfacţie bisericii ortodoxe. al unei mişcări cu caracter antigreco-catolic. Ateismul militant a rămas. nu se scapă ocazia de a se lovi în tot ce înseamnă Occident şi valori occidentale. îndeosebi a clerului ortodox. Regimul reuşea o dublă lovitură. nu puteau fi tolerate. şi călugărul Sofronie din Cioara. o trăsătură caracteristică a comunismului românesc. pînă la sfîrşit.55 Toate acestea se petreceau însă în surdină. nedepăşind perimetrul strict ecleziastic şi neafectînd în nici un fel promovarea ate- ismului. tăind legăturile spirituale cu Apusul şi făcînd totodată un cadou. Sava Brancovici.

dar continuă. în aprilie 1964.S. Spre sfîrşit însă. al Germaniei zise democrate. ci caracteristic evoluţiei comunismului în genere.G. Dar nici ţări ca Ungaria şi Bulgaria nu au ezitat să-şi readapteze istoria la discursul naţionalist.R. Frederic cel Mare. bucata estică a teritoriului german s-a ferit multă vreme de orice manifestare de spirit naţional.-ului. rus şi sovietic. paralel cu dimi- nuarea treptată a ponderii elementului slav. Ţară inventată. a trebuit să recurgă la aceeaşi retorică istorico-naţionalistă. La Mythologie scientifique du communisme. Pa- radigme. în incapacitate de a imagina vreun alt ar- gument valabil al propriei existenţe. în esenţa lui. de o sută optzeci de grade. Cazul 55 Detalii privind canonizările. Rusia. nu este tipic românesc. 112 R. Peste tot. care. comunismul a manifestat tendinţa de glisare dinspre „in- ternaţionalism" spre „naţionalism". 1993. Sfinţi daco-romani şi români. dîndu-i o tentă specific naţională. devenind . fără îndoială. Caen. Albania şi Coreea de Nord aparţin şi ele acestui grup. 1994. în vremea lui Stalin. a promovat. este cît se poate de'caracteristic. Evoluţie lentă. Comunismul românesc părăsea „internaţio- nalismul". re- gele Prusiei. alteori relativ discrete.56 Campioana la toate categoriile este. Editura Mitropoliei Moldovei şi Buco- vinei. colonie relativ prosperă a Uniunii Sovietice. înainte de toa- te. denunţat mai înainte ca părinte al militarismu- lui prusac şi adversar al Rusiei. uneori în forme extre- me. că fenomenul. pp. procesul accentuîn- du-se în prima parte a deceniului următor. România. 85-87. Trebuie spus. sub sigla derutantă a U. Iaşi. optînd pentru naţionalism. S-au propus tot felul de interpretări pentru a lămuri a- ceasta remarcabilă deplasare. naţionalismul rusesc în cele mai agresive şi aberante forme. la Mircea Păcurariu. factorii naţionali ai istoriei româneşti revin treptat în scenă. culminînd.S. cu faimoasa Declaraţie de „independenţă" a Partidului Munci- toresc Român. a fost reabilitat. O întoarcere. cel puţin în ce pri- veşte discursul.D. 56 Lucian Boia.Spre sfîrşitul deceniului 1950-1960. sub care se ascundea de fapt „antinaţionalismul". China a mo- nopolizat la rîndu-i comunismul.-ului.

dar nu anihilat. a devenit un partid de mase. cu Uniunea^Sovietică şi cu ceilalţi vecini. iniţial o mînă de oameni dintre care cei mai mulţi nu aveau nimic în comun cu cultura română. dar pro- veneau în mare măsură din mediul rural.unul dintre părinţii fondatori ai R. a adus cu ea o undă de naţionalism. A contat probabil aici forţa tradiţională a discursului naţionalist.-ului! Fenomenul este. A putut conta şi sentimentul indivi- dualităţii româneşti. motivată suplimentar şi amplificată de teroa- rea antinaţională a anilor '50. acoperit de antinaţionalismul anilor '50. Discursul naţionalist este cea mai simplă. că partidul comunist. mai de- parte decît alţii. în ansam- blu. iar criza finală a regimului de după 1980 pur şi simplu a exacerbat-o. nu au făcut decît să accentueze tenta naţionalistă. Alunecarea spre acest tip de discurs era necesară şi pentru legitimarea pu- terii. prin caracterul izolaţionist al utopiilor (indiferent ce proclamă ele). validarea efectivă a sistemului nu putea face abstracţie de valorile autohtone. In ţările unde fusese impus de o forţă ocupantă. patru erau încă de origine „nero- mânească") . după cum s-a românizat cu timpul şi conducerea lui (în 1964. Lungul şir de lipsuri şi frustrări trebuia compen- sat prin ceva. Pe acest fond general. România a mers. Trecerea de" la un sistem de valori la altul şi modificarea . şi astfel. discursul naţio- nalist oferind singura soluţie de evadare din realitate. Chiar vechea intelectualitate. mai înclinaţi spre 113 autohtonism şi izolaţionism. mai frecventă şi adesea mai eficientă diversiune în faţa dificultăţilor reale care se acumulează. treptat. „Viitorul radios" nu mai funcţiona. precum Ceauşescu însuşi. fiind astfel. Controversele care au urmat.D. ca şi prin incapacitatea comunismului de a oferi oamenilor altceva decît o existenţă în cel mai bun caz mediocră. acel sindrom de „insulă latină într-o mare slavă". general şi se explică. Noii lideri nu numai că erau români. s-a „românizat". din nouă membri ai biroului politic. aşadar.G. Nu trebuie uitat. în măsura în care a fost recuperată. pe de altă parte. desigur. co- munismul nu-şi putea prelungi la nesfîrşit argumentaţia internaţionalistă. putea însă funcţiona trecutul. chiar prin originea lor.

după cum pătrunde mai uşor şi producţia istoriografică occidentală. faza de relativă liniştire a tensiunilor putînd fi încadrată în linii mari între anii 1964 şi 1971. Este semnificativ faptul că. Valorile naţionale erau în curs de reabilitare. de „noua istorie franceză".raportului de forţe în interiorul elitei conducătoare au con- dus la o oarecare decrispare a regimului comunist. deriva na- ţionalistă nefiind încă la ordinea zilei. în 1977. acest tip de istorie a putut ilustra însă şi manifestarea unei rezis- tenţe faţă de reelaborarea politică. cu prudenţă. Giurescu şi Dinu C. Date fiind şi afinită- 114 ţile culturale tradiţionale. sub redacţia lui Andrei Oţetea. Istoricii au putut be- neficia de această deschidere. care. dacă nu radical diferite. iar participările româneşti la reuniuni internaţionale se în- mulţesc şi antrenează un număr sporit de persoane. Giurescu. tot simbolică. 1969. 1964). Regimul a început să-şi trateze mai bine propriii cetăţeni (simbolică fiind marea amnistie politică din 1964) şi să reia relaţiile cu Occidentul (vizita. se putea racorda mai bine la marxism decît alte curente istorice (prin importanţa acor- dată structurilor şi fenomenelor de masă în genere. Giurescu a fost reintegrat la Universitate în 1963 şi avea să rămînă pînă la moartea sa. de altfel. evenimenţială şi naţio- nalistă a trecutului care începea să se întrevadă). Isto- ria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. oferindu-şi chiar luxul de a nuanţa şi pînă la un punct diversifica interpretările. Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu. apar nu mai puţin de trei sinteze de istorie naţională. a primului-ministru Ion Gheorghe Maurer în Franţa în acelaşi an. prezentînd totuşi unele diferenţe de in- terpretare (Istoria României. de remarcat faptul că C. de reintegrare în cultura română. istoricii români se apropie îndeo- sebi de „şcoala de la Annales". 1971. 1970. Unii istorici români încep să poată călători peste graniţe. sub redacţia lui Miron Constan- tinescu. Vin şi istorici străini în România. de Con- stantin C. spre sfîrşitul perioadei în discuţie. una din- tre figurile de marcă ale unei istoriografii debarasate de tenta antinaţională). Istoria poporului român. Ceea ce unii nu au ezitat să considere drept o „liberali- . C.

Lovinescu a fost republicată în 1972: recuperare a uneia dintre cele mai ori- ginale construcţii ideologice ale perioadei interbelice. Prin asumarea „moştenirii culturale". savanţi şi oameni politici care nu numai că n-au avut nimic de a face cu comunismul. în- toarcerea s-a făcut fără nici un fel de dificultate. chiar cu preţul şi. O remarcă se impune. nu au cunoscut un veritabil proces de destalinizare. unii 115 numărîndu-se printre victimele lui. un om şi a-i edita lucrările. Multe dintre lucră- rile lor au fost republicate. pos- tum. I. regimul comunist a inte- grat în sistemul său de valori o bună parte. Istoria civilizaţiei române moderne a lui E. Vom ilustra prin două exemple această afirmaţie. desi- gur. chiar cea mai mare parte. G. Scriitori. cum constată de altfel cei mai mulţi politologi. în raport cu anii '50. căruia comuniştii nu i-au iertat atît de uşor moartea la Sighet. comunismul a urmărit propria legi- timare. decît între zidurile acesteia. nu numai referitor la subperioada în discuţie. iar atunci cînd gra- dul de „libertate" acordat a început să pară neliniştitor. dar obligată acum să se insereze în schema acestuia. Liberalizare. Lanţul a devenit ceva mai lung. departe de aşa ceva.zare" a fost. să susţină în fapt proiectul comunist. Recuperarea s-a făcut însă cu preţul sacrificării spiritului culturii româneşti. Partidul şi Securitatea au ţinut tot timpul procesul sub control. profund refractară comunismului. Edi- . Iorga încă din primii ani ai „noului val". atît de lung încît unii nu l-au mai observat sau nu au mai vrut să-1 observe. Intre a ucide. ci pur şi simplu l-au urît. au fost obligaţi. cu preţul defor- mării fondului autentic al culturii naţionale. abia spre sfîrşit. fizic sau moral. în măsura în care şi foştii deţinuţi politici erau mai liberi în afara închisorii. ci şi la evoluţia naţionalistă ulterioară. în primul rînd. „Libertatea" societăţii româneşti între 1964 şi 1971 este limitată şi supravegheată. dar el nu a fost rupt. An după an şi nume după nume. cu pri- vire la reconsiderarea tradiţiei istorice şi culturale româneşti. sub suprave- ghere mai mult sau mai puţin discretă. este fără îndoială o deosebire. în fond. Brătianu. Românii. Toţi marii istorici au fost pînă la urmă recuperaţi. a moştenirii naţionale.

Nu comentăm soluţia. A fost. o mare atenţie a acordat Partidul Comunist Român folosirii inte- lectualităţii progresiste. sînt amestecaţi cu tot felul de nume extrase din panteonul clasei muncitoare. Sînt evacuate pasajele care afirmă explicit mesajul esenţial al lucrării: refuzul totalitarismu- lui. opus prin toate fibrele fiinţei sale modelului comunist. Ornea). după cum am arătat. doar o constatăm. iar alegerea care stătea în faţa editorului era simplă: sau publicarea „adapta- tă" a cărţii. atît comunist cît şi fascist.. studiul introductiv are grijă să sublinieze faptul că Lovinescu nu şi-ar fi pro- pus „să elaboreze o lucrare polemică antimarxistă". în plus. 116 de pildă. Lovinescu. 1972. p. dar desigur nu se putea spune. Istoria civilizaţiei române moderne (ediţie Z. Alături de o serie de intelectuali comunişti sau simpatizanţi ai Partidului Co- . dar „antifascişti". ea este fundamental antimarxistă. un naţionalist de dreapta.). 37. Iată ce ar fi tre- buit spus. Editura Ştiinţifică. în textele care îi sînt consacrate în anii comunismului. Faptul că a că- zut victimă legionarilor 1-a „aruncat" în tabăra „antifascis- tă" (chiar dacă istoricul privise cu simpatie fascismul italian şi alte experimente politice similare). evident.tarea devine însă „preluare critică". din luările sale de poziţie anticomuniste. manualele şcolare observă imediat amalgamul: lorga şi alţi oameni politici „burghezi". 57 E. Tot ceea ce nu convine este scos din text (respectîndu-se. ce-i drept. sau nepublicarea ei. Bucureşti. tot ce s-a scris mai profund diferit de marxism şi mai net anticomunist (din perspectivă democratică) în cultura noastră. şi credinţa în triumful demo- craţiei de factură occidentală. Nicolae Iorga prezintă alt exemplu instructiv. că el ar fi avut puncte comune cu materialismul istoric!57 Aceasta este prea de tot! Chiar dacă lucrarea lui Lovinescu nu s-a vrut o polemică antimarxistă (şi de ce ar fi fost?).. mai mult chiar. Iată de altfel cîteva fraze care merită reproduse din ma- nualul şcolar de „istorie contemporană a României": „Pen- tru realizarea unui front larg al forţelor antifasciste. Nimic nu transpare. metoda punc- telor de suspensie. democratice. Cine răsfoieşte.

naţionalismul a beneficiat de amalgamul din- tre tradiţia naţionalistă autentică şi scopurile specifice urmă- rite de dictatura comunistă. în închi- sorile căruia legionarii nu i-au dat răgazul să moară.a. apoi în accelerare continuă după 1980).. Tot ce a avut mai valoros. O asemenea reelaborare a istoriei presupunea o atenuare a mecanismului luptei de clasă. S-a părut că este o recuperare. Mitiţă Constantinescu. Bucureşti.. la legitimarea regimului comunist. Grigore Filipescu. ediţia 1989.] în această acţiune s-au angajat şi o serie de oameni politici şi intelectuali de frunte avînd alte orientări politice. Virgil Madgearu. I. în acei ani. cu alte cuvinte a subordonării individului faţă de orga- nismul naţional şi totodată a delimitării stricte a propriei naţiuni faţă de celelalte. urmau în fond politica tra- sată de partidul comunist! Devenit un fel de „luptător anti- fascist". antifascistă. acolo unde în primul rînd a fost o manipulare. DISCURSUL COMUNIST: EXACERBAREA NAŢIONALISTĂ 1971 este anul declanşării „revoluţiei culturale" româ- neşti. Dobrescu. Editura Didactică şi Pedagogică. Titulescu şi ceilalţi. regimul Ceauşes- cu avea să accentueze an după an presiunea totalitară. Ioniţă). p. românilor li se infuzează vocaţia uni- tăţii. Pînă la prăbuşirea sa. 58 Istoria contemporană a României (autori: Aron Petric şi Gh. în decembrie 1989. Cele două interpretări . lorga s-a aflat printre cei care au contribuit."58 Elevii trebuiau să rămînă cu impresia că lorga. detaşamentul inte- lectualităţii patriotice din România a fost puternic înrolat în mişcarea democratică. cum au fost: Nicolae Titulescu. 117 Naţionalismul devine argumentul istoric şi politic deci- siv. Dem. izolînd în acelaşi timp România de restul lumii (proces relativ lent în primul deceniu. Gri- gore Iunian. „Liberalizarea" şi „deschiderea" sînt definitiv stopate. evident fără voia lor. 68. Traian Bratu ş. Petre Andrei. manual pentru clasa a X-a. uniţi în jurul partidului unic şi al Conducătorului. Uniţi în întreaga lor istorie.munist [. Instrument politic de legitimare şi de dominare. „înrolaţi" într-un „detaşament patriotic". Nicolae lorga.

succesele politicii externe româneşti. mai ales a indus- triei. pentru a se încheia. Referirile la ponderea capitalului străin. a regimului democratic cu instaurarea antitezei sale perfecte: totalitarismul comu- nist? Evident că nu se prea îmbinau. la exploatarea muncitorimii şi la dificultăţile ţărănimii a- veau rolul de a atenua aspectul pozitiv. pe de altă parte. demers cît se poate de logic. acesteia i s-au atribuit toate relele imagi- nabile. în unele interpretări. relative) ale democraţiei burgheze. apoteotic. nivelul remarca- bil al creaţiei ştiinţifice şi culturale. Cum se îmbina per- spectiva tot mai favorabilă a perioadei interbelice cu im- perativul răsturnării brutale a sistemului respectiv. Lovitura de stat a Regelui de la 23 august 1944. fără complexe. renunţarea la dictatura lui Carol al II-lea. virtuţile răsturnării sistemului interbelic. România reu- şind multă vreme să-şi salveze sistemul democratic. fie şi rezervată. Românii trebuiau să aibă o istorie de mari înfăptuiri. In noua fază. deoarece în falimentul burgheziei trebuiau căutate originea şi justificarea revolu- ţiei proletare. în sensul estompării sau chiar eliminării 118 trăsăturilor sale de dictatură fascistă). şi au avu t-o. ca şi edulcorarea guver- nării Antonescu. Toate sporeau în acelaşi ritm: virtuţile României interbe- lice. dar imaginea de ansamblu tindea să devină tot mai favorabilă (putînd fi observate. devenită „regim autoritar". a trecut prin varianta „insurec- ţiei armate antifasciste".divergente — interpretarea naţionalistă şi interpretarea social-conflictuală — au continuat totuşi să coexiste. importanţa (cu limitele ei) a reformei agrare. anii interbelici au fost însă sen- sibil amelioraţi. devenită în faza următoare „eliberarea ţării de către glorioasa armată sovietică". S-au pus în evidenţă meritele (se înţelege. Este caracteristic cum a evoluat interpretarea perioadei interbelice. Un motiv de mîndrie 1-a constituit şi rezistenţa în faţa fascismului. spre deosebire de dictaturile din alte ţări europene. cum se îmbina aprecierea. în timp ce în majoritatea celorlalte state europene se instaurau dic- taturi de tip fascist. pe de o parte. dar logica dublului discurs aparţine miezului însuşi al ideologiei comuniste. bene- ficiind de capacitatea dialecticii comuniste de a armoniza. orice fel de contradicţii. creşterea producţiei. ca . Iniţial.

şi-au atras o privire „severă". Burebista îi oferea lui Ceauşescu suprema legitimare. Mai mult chiar. paralel cu aceste remarcabile reelaborări. de Uniunea Sovietică. anii '50. teoria celor „două sute de zile mai devreme" aşeza România printre principalii învin- gători ai celui de-al doilea război mondial. Bucureşti. lucrarea de referinţă aparţine istoricilor oficiali Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu: România după Marea Unire. fireşte. centralizat. se orientează spre Antichitate. pe marele stadion. aşadar faza „eroică" a revoluţiei. res- pectat de „ceilalţi". Legitimarea şi unitatea acolo trebuiau în primul rînd căutate. Pe plan militar. evident. con- sacrîndu-se cu deosebire originilor dacice! Istoria antică de- vine încă mai politizată decît istoria contemporană.. cînd este confecţionată din toate piesele aniversarea a 2050 (?) de ani de la constituirea statului dac „unitar şi centralizat" al lui Burebista. starul lui prefi- gurînd în multe privinţe (unitar. din păcate prea puţin corespunzătoare cazului românesc). fără a se atinge. profilat pe monografii de lupte muncitoreşti şi de eroi ai clasei muncitoare.. sub conducerea parti- dului comunist. după cum tratarea mai blîhdă a lui Antonescu se acorda cu discursul naţiona- list şi cu detaşarea. Interesant că. 59 59 Pentru perioada interbelică (tratată în genere favorabil). punîn- du-se în evidenţă unele exagerări şi abuzuri. Marele eveniment se petrece în 1980. Au răsunat atunci. versuri precum acestea: Ţara i-a jurat credinţă şi îl va urma în toate Cincisprezece ani trecură de cînd el e în fruntea ei . cel puţin formală. temelia însăşi a sistemului comunist. căruia intervenţia armatei române i-ar fi scurtat durata cu cel puţin şase luni. aşa cum şi-o închipuia dictatorul. (1918-1933 şi 1933-1940). antifascistă şi an- tiimperialistă". autoritar. desfăşurată.) propria sa Românie.„revoluţie de eliberare naţională şi socială. 119 Caracteristică erei Ceauşescu a fost însă notabila depla- sare dinspre contemporaneitate spre origini. a cărui răsturnare constituia totuşi punctul de plecare al mitifică- rii revoluţiei comuniste. „Obsedantul deceniu" îi permitea lui Ceauşescu să se demarcheze de te- rorismul de stat şi de prosovietism în numele „comunismu- lui de omenie" (sintagmă aparent inspirată de „socialismul cu faţă umană" al „primăverii de la Praga". Ridicolul atinge culmi ameţitoare atunci cînd Institutul de istorie a par- tidului. 2 voi. s-a petrecut şi „semireabilitarea" regimului Antonescu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

120 Lîngă el. 60 >"■ Comemorările s-au ţinut lanţ. domnitorul a fost nevoit să renunţe la „bătrîne- ţe" pentru a deveni. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ci continuatorul său peste veacuri. mereu egală cu ea însăşi.Chipul. în ce priveşte contri- buţia României la victoria împotriva nazismului. numele şi soarta-i sînt de-a pururi încrustate In eternitatea ţării şi a puilor de lei. au fost invocate spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XlX-lea ca argumente juridice ale autonomiei şi în sprijinul recîştigării . Istoria era astfel anulată. Cu atît mai mult cu cît apărea şi dublul femi- nin. în stima ţării şi în cinstea ei adîncă < Stă tovarăşa-i de viaţă şi de ideal vibrant: ':' E Elena Ceauşescu. la era Ceauşescu. suflet nobil de româncă " | Mamă bună. VI. sub titlul 200 de. Aceste tratate. Florin Constantiniu şi Mihail Ionescu. Relativa reabilitare a lui Antonescu începe cu ro- manul Delirul (1975) al lui Marin Preda şi continuă. Nu Burebista era în fapt preamărit. se perpetua de-a lungul mileniilor. Bucureşti. „cel Mare" (orice abatere de la acest calificativ fiind considerată o gravă greşeală po- litică). rezultate din războiul purtat de România alături de Germania. Se explică astfel de ce. în 1986. dictatorul re- găsindu-se în înaintaşii săi. Editura Dacia. pentru a se ajunge la prezent. neidentificat în Dacia antică: 1983-1988. Indiferent despre ce sau despre cine era vorba. 1984 şi 1985 (pentru un bilanţ onest şi complet ar fi de pus în ecuaţie şi zilele. interval de patru ori mai lung decît cel luat în considerare de autori). cu lucrarea lui Aurică Simion. în plus sau în minus. 1989). 1979. se pornea de la origini. cînd comemorarea lui Mircea cel Bătrîn a generat o adevă- rată psihoză. de o intensă mediatizare s-a bucurat pledoaria publicată de Ilie Ceauşescu. aceeaşi istorie românească. Preliminarii politi- co-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944. pe care ţările române le-ar fi în- cheiat în Evul Mediu cu imperiul otoman. subliniindu-se continuitatea şi uni- tatea. Cluj. om politic şi prestigios savant. Nu mai puţin interesantă din punctul de vedere al ac- tualizării naţional-comuniste a istoriei a fost şi chestiunea capitulaţiilor.zile mai devreme: rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial. sau redeveni. toate organizate după ace- laşi tipic. pentru a fi pe deplin „oficializată" în Istoria militară a poporului român (voi. în plan istoriografie. Totul anunţa suprema împlinire a istoriei româneşti.

probabil în forma ei cea mai virulentă. ci şi în România) pe Marconi şi nu pe Popov drept inventator al radioului risca ani de închisoare. istorie. Ele „dovedeau" că ţările române şi Poarta Otomană trataseră de la egal la egal. Se ajunsese atunci la conclu- zia că aproape tot ce se realizase de valoare în cultura. 37-51. aflată în plină fază naţionalistă în anii '40 şi '50. Burebista — contemporanul nos- tru". Cine l-ar fi proclamat (nu numai în Rusia. Constantin Giurescu a dovedit în 1908 (în lucrarea Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomana) că textele în discuţie nu fuseseră altceva decît fal- suri patriotice. „privilegii" acordate de sultani unor prin- cipi aflaţi mult mai jos decît ei în ierarhia vremii. ci ca produs al unei logici similare (într-un fel. Conceptul a fost lansat în 1974 de Edgar Papu. dar într-o ma- nieră mult amplificată şi marcată de autohtonism. unele tentative patriotice similare din secolul al XlX-lea). 121 tonul. el reactualizează. şi nu prin imitaţie. în Analele Universităţii Bucureşti. 1993-1994. la fel ca Ceauşescu cu Moscova şi Washing- 60 Momentul Burebista este tratat de Florentin Dragoş Ne- ciila: „Comunism în Dacia.drepturilor încălcate de puterea suzerană. Vor găsi în cel mai bun caz acte unilaterale. Isto- ricii noştri pot să caute mult şi bine în arhivele turceşti tra- tate bilaterale româno-otomane. capitulaţiile au devenit o dogmă politică. vezi Scînteia din 6 iulie 1980. ca şi cînd ar fi fost auten- tice. la antipodul principiilor actuale de „egalitate". Oricine are idee de istoria medievală ştie că rapor- turile erau în epocă fundamental ierarhizate. reală sau formală. Ceea ce nu 1-a împiedicat în 1975 pe Nicolae Copoiu. Pentru ritualul comemorării celor 2050 de ani.62 Maladia se declanşase. pp. dar nu chiar inedită. Modelul protocronist românesc se în- scrie pe aceeaşi linie. a proto- cronismului. intelectu- al de formaţie interbelică avînd la activ cîţiva ani de închi- 61 Problema capitulaţiilor este amplu tratată de Mihai Ma- . să republice documentele. Aplicînd princi- piile demitificatoare ale „şcolii critice". 61 însă Cea- uşescu şi oamenii săi înţelegeau să-şi oblige predecesorii să nu abdice cu nimic de la demnitatea şi suveranitatea naţio- nală! Naţionalismul erei Ceauşescu s-a manifestat într-un mod specific şi sub forma curioasă. Brusc. în Rusia lui Stalin. membru marcant al Institutului de istorie a parti- dului. ştiinţa şi tehnologia omenirii provenea din minţile ruseşti.

Papu. cu girul însuşi al dictatorului. încă o ilustrare a cursei în care au fost a- traşi unii exponenţi ai culturii româneşti. autorul ocoleşte raportul dintre regimul Ceauşescu şi capitulaţii. In ce priveşte înfăptuirile culturale. revoluţia lui Horea a revenit în postura de precursoare a Revoluţiei franceze. Ceauşescu nu şi-a explicitat gîndul profund. s-a lansat o adevărată întrecere între „patrioţi". 62 Katherine Verdery a tratat în detaliu motivaţiile şi avata- rurile protocronismului în Compromis şi rezistenţă. Desigur. Potri- vit unei logici similare. pp. Editura Humanitas. aproape cosmic. O dată ce afirmarea valorilor româneşti se con- funda cu patriotismul. s-a demonstrat cu a- ceeaşi uşurinţă superioritatea învăţăturilor lui Neagoe Basa- rab asupra Principelui lui Machiavelli. Cadrul juridic al relaţiilor ro- mâno-otomane în Evul Mediu. Cultura ro- mână sub Ceauşescu. ademeniţi prin re- abilitarea şi chiar exacerbarea valorilor naţionale. El se pronun- ţă pentru o soluţie de compromis: capitulaţiile ar fi fost acte unilaterale din perspectiva Porţii. dar tratate în toată regula din punctul de vedere românesc. 1994. al operei domnitorului român („învăţăturile sînt o carte a iniţie- . s-a putut trage concluzia că tot ro- mânii inventaseră naţiunea modernă şi statul naţional. aşa încît ar fi rămas în seama istoricilor să ducă ideea mai departe pen- tru a arăta cum au făcut revoluţie ţăranii transilvăneni la 1437. O anteriori- tate de cinci ani neînsemnînd însă prea mult. Cum nici un Titu Maiorescu nu-şi mai putea bate joc de minţile prea înfierbîntate. spre sfîrşitul domniei lui Ceauşescu. Bucureşti. 1993. Deşi prezintă pe larg istoricul chestiunii. şi chiar prin multiplele manifestări de unitate românească anterioare anului 1600. 152-204. într-un text fascinant. într-o vreme cînd nimeni în Europa nu se gîndea să taie gra- niţele după criterii etnice.xim în Ţările române şi înalta Poartă. nu avea cum să prevadă formidabila expansiune a „desco- peririi" sale. care îşi limitase demersul la unele priorităţi culturale. de Mona Antohi şi Sorin Antohi. Editura Enciclopedică. trad. 122 soare comunistă. cu trei veacuri şi jumătate înaintea francezilor. fiecare sperînd ca prin discursul său despre tre- cut să-şi amelioreze poziţia prezentă în ierarhia culturală şi politică. răscoala de la Bobîlna s-a metamor- fozat la rîndu-i în revoluţie. Paul Anghel sublinia sensul universal. fapt demonstrat prin unirea lui Mihai. Bucureşti.

istoricii militari şi „autoh- . Adesea. doar. Acestea se exprimă în perimetrul lăsat liber. mai ales printre scriitori şi critici. Shakespeare şi Goethe. Bucureşti. unde cuvintele de ordine transmise de sus se interferau cu iniţiative personale (cum sînt unele dintre poznaşele găselniţe protocroniste). 123 gul Ilie Bădescu şi-a pus în gînd să demonstreze cum a revoluţionat Eminescu sociologia mondială. Limitarea libertăţii de expresie nu poate anula diversita- tea reală a punctelor de vedere şi a sensibilităţilor. dar care ajung să simbolizeze divergenţe reale. La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti. în interpretarea lui Dan Zamfirescu. Un echivalent al lor nu găsim nici în Bizanţ"63 — poate. „Colaj şi elaborare originală la Neagoe Basa- rab". 1972. Dimpotrivă. separîndu-i în genere pe cei hotărîţi să păstreze un anume standard profesional de cei dispuşi să aplice prompt (uneori mai punînd şi de la ei) ori- ce orientare dictată din considerente politice. Faust.64 Din 1971 pînă în 1989. o opoziţie notabilă faţă de autohtonismul agresiv şi de fenomenul protocronist. contradicţiile capătă chiar o densitate: sporită. Dar această tendinţă. găsindu-şi căi ocolite sau deghizate de manifestare. nu e- puiza nici pe departe întregul spectru cultural şi istorio- grafie românesc. oricît ar fi el de îngust. sau chiar superior acestora. dată fiind li- mitarea terenului. S-a manifestat. p. Don Quijote şi Alioşa Karama- zov". în India veche). el a devenit. egalul lui Homer. Katherine Verdery a definit cît se poate de suges- tiv orientările diferite ale istoriografiei româneşti pornind strict de la caracterizarea momentului Horea drept răscoală sau revoluţie. faţă de care încercarea secretarului florentin apărea mai puţin inspirată. La rîndul lui. punctele de vedere divergente nu au încetat să se înmulţească. erou „mai actual decît Hamlet. Nici istoricii nu au recitat o uni- că litanie. 1512-1521. istoricii de partid. tendinţa generală a constat în ac- centuarea treptată a izolaţionismului şi a megalomaniei culturale. 79. pur şi simplu „personajul care domină istoria univer- sală în secolul nostru". impli- cîndu-se în detalii aparent fără mare relevanţă. Editura Minerva.rii. în Neagoe Basarab. Cît despre Ion Creangă. sociolo- 63 Paul Anghel. dat fiind că 1-a creat pe Ivan Turbincă.

sau a exceselor care li se adăugau. cît şi în organizarea cercetării.64 Dan Zamfirescu. naufragiase. Acum. cea mai afectată fiind istoria contemporană). Este. Se contura o tendinţă de „milita- rizare" a istoriei (atît în ce priveşte interpretarea trecutului. Din această cauză nu a putut vedea lumina tiparului nici plănuita mare sinteză istoriografică a erei Ceauşescu. publicarea rezultatelor şi participarea la reuniuni internaţionale). p. lucrurile se complicaseră într-atît încît n-a putut să apară nici măcar un volum. 1993. Bucureşti. trata- tul de istorie a României în zece volume. Cert este că. general şi „istoric". Da- cismul pur şi dur al istoricilor de partid şi militari s-a lovit de poziţia mai echilibrată a universitarilor şi arheologilor de profesie. Fapt semnificativ. Sinteza precedentă. în 1964. nu exclusiv). în locul „frontului istoric" atît de des invocat. de nedepăşit fusese ultimul secol de istorie. Războiul împotriva poporului român. care a ajuns să „suplinească" mereu amînata sinteză de istorie naţională. 124 toniştii" optînd pentru ultima formulă. singura mare sinteză de istorie publicată în vremea lui Cea- uşescu a fost Istoria militară a poporului român (6 volume apă- rute între 1984 şi 1989). cu valenţe conside- rate valorizatoare pentru trecutul naţional. fratele dictatorului. concepută tot în zece volume. mai ales după 1980. 282 (text datat mai 1987). cazul Institutului de istorie a partidului şi al Centrului de istorie militară.65 „Linia de partid" a fost urmată cu deosebire de istoricii aflaţi mai aproape de centrul puterii şi de condiţia activis- tului. în primul rînd (dar. după apariţia. Mai reticenţi s-au dovedit în preluarea aidoma a sloganu- rilor oficiale. şi-a sporit sensibil influ- enţa. al cărui proiect a fost lansat în 1975. Cel din urmă. universitarii şi cercetătorii din institutele „civile" (şi aici însă cu diferenţe sensibile de la persoană la persoană şi de la domeniu la do- meniu. patronat de Ilie Ceauşescu. a volumului IV (mergînd pînă la 1878). de data aceasta totul s-a împotmolit la primul mileniu. desigur. Edi- tura Roza Vînturilor. în primul caz. . a re- zultat o mişcare istoriografică dezordonată şi ineficientă.

125 Toate aceste divergenţe. în măsura în care imaginea comunist-naţionalistă a istoriei se aşeza într-un tipar mental tradiţional (originile daco-romane. pp. iar dictatorului o aură de patrio- tism. Constelaţiile mentale au viaţă mai lungă decît structurile materiale. Glorioasele umbre ale trecutului nu au putut evita nici dezastrul economic. Spunem „unic". discursul naţionalist. o mentalitate istorică depăşită de mult în Europa oc- cidentală continuă să afecteze din plin cultura şi societatea românească. Discursul dominant. rolul jucat în apărarea Europei. fiindcă el putea fi ocolit. 205-248. orientările politice şi sen- sul interpretărilor (inclusiv celebra dilemă românească a raporturilor dintre autohtonism şi europenism). continuitatea. ansamblul populaţiei a fost supus — prin ca- nalele curente de propagandă — unei demagogii naţiona- liste virulente. care privesc în egală măsură competenţa profesională. dar nu contracarat. 1-a avut în consolidarea şi pre- lungirea dictaturii lui Ceauşescu.Katherine Verdery. în vremea lui Ceauşescu. victimi- zarea românilor supuşi adversităţii celorlalţi. nu dublat printr-un alt discurs coerent. cit. comprimate într-o problematică limitată şi amortizate de atmosfera totalitară. obsesiv repetat. chiar dacă într-un sens denaturat. Graţie regimului comu- nist. Iar dacă istoricii au reuşit uneori să se salveze în zone mai puţin expuse sau punîndu-şi în joc subtilitatea profesională.. nu com- bătut cu argumente explicite.) şi părea a oferi reacţia cea mai potrivită faţă de antinaţionalismul pe- rioadei precedente şi de imperialismul moscovit. a conferit regimului cre- dibilitate şi legitimitate. lupta pen- tru independenţă. chiar unic într-un anumit sens.. Nu s-a subliniat îndeajuns rolul pe care acest tip de dis- curs istoric. Preluarea şi amplificarea mitologiei naţionale din secolul al XlX-lea. nici explozia tensiuni- lor sociale. anunţau diso- cierile mult mai nete de după 1989. op.. Cel puţin pînă cînd românii au început să sufere de foame şi de frig. Dar mitologia istorică acumulată în epoca sa i-a supravieţuit dictatorului. Capitolul II . a fost.

ceea ce dă naştere la noi şi noi momente fondatoare. mai ideologizat decît un început. 127 identificat cu România de astăzi. dacă vrem. sau. Este firesc să începem cu începuturile. marile configuraţii mitice în jurul cărora s-a cristalizat şi a evoluat conştiinţa naţională. la primele unelte din silex sau la descălecatul lui Negru Vodă. Este. revoluţia din decembrie 1989. . în măsura în care o considerăm ca un nou început. iar alegerea se face în funcţie nu de vreun reper şti- inţific obiectiv. verigi de legătură dintre aceasta şi prezent. de la trib pînă la naţiunea modernă. mai recent. Putem. vom analiza succesiv com- ponentele fundamentale ale acesteia. fundaţia dinţii trebuie reînnoită. Miturile fondatoare con- densează conştiinţa însăşi a comunităţii. alegînd din multiple posibilităţi. ca un fapt obiectiv. Nimic nu este mai actual. unirea de la 1600. la geţii lui Herodot sau la Tra- ian. unirea din 1859. Orice comunitate. datorită semni- ficaţiei excepţionale pe care o prezintă miturile fondatoare. ci pornind de la fondul ideologic şi de la proiectele prezente ale comunităţii. Astfel. Originile nu se impun de la sine. consolidată fără încetare. în toate cazurile. în fapt rememorări ale fundaţiei originare.Originile CÎTEVA PRINCIPII După trecerea în revistă a etapelor pe care le-a parcurs ideologia istorică românească. De remarcat şi faptul că miturile fondatoare tind să se multiplice înlănţuindu-se. la Burebista sau la Cuza. act de naştere al unei Românii reînnoite şi tot- odată eterne. mai ales. în toate timpurile şi în toate culturile. crearea României Mari în 1918. se legitimează prin recursul la origini. acestea sînt puternic valorizate şi fără înce- tare rememorate şi comemorate. să apelăm la fel de bine la fondarea Ro- mei sau la cultura Cucuteni. nu atît pentru a respecta un criteriu cronologic. fundaţia iniţială fiind re- actualizată şi consolidată prin noi demersuri fondatoare: întemeierea principatelor. o ale- gere. am putea aprecia ca fapt fondator sinteza daco-romană pe teritoriul Daciei. cît.

ca oricare alta. 128 implicarea în actul fondator a unui personaj excepţional. Ne aflăm în faţa unor creaţii ex nihilo. Se remarcă. o anume viziune asupra istoriei dintr-un anume punct de observaţie al pre- zentului. personalizarea fundaţiei. reproduse de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş în Bibliografia românească veche). nici incorectă. Chiar în formele sale ulte- rioare. avînd. Şerban Cantacuzino. fundaţia păstrează o semnifi- caţie de ordin mistic. Toate acestea conferă noilor structuri nobleţe şi un sens transcendent. Cazul românesc al miturilor fondatoare prezintă o sim- plă individualizare a unei categorii mitologice cvasiuniver- sale. Primele tind în ge- nere spre valorizarea intervenţiilor externe. susceptibile de a propulsa în istorie un spaţiu anterior vid sau amorf. dar actualitatea obligă! — domnia lui Alexandru Ipsilanti. consolidată apoi de sfîntul Constantin (împăratul Constantin cel Mare). esenţa arhetipală a mitului fondator fiind de altfel indisociabilă de sacralitate. şi îndeosebi opera lui Traian. Schema eruditului cleric priveşte doar Ţara Românească şi aşază în prim-plan marile înfăptuiri religioase şi culturale. Constantin Brîncoveanu). zidirea mînăstirilor din Cîmpulung şi Curtea de Argeş (sim- bolizînd întemeierea Ţării Româneşti prin Radu Negru). Ea nu este nici co- rectă. menirea de a justifica prezentul prin origini şi de a lega cele două capete ale istoriei prin jaloane intermediare. a unor creaţii fundamen- tal noi. mai presus de contingenţele istoriei. Distanţa în timp şi deosebirea de mentalitate ne permit în acest caz să percepem mai clar sensul ideologic al sistema- tizării istoriei în momente fondatoare. încadrarea în tipologie se verifică şi prin glisarea dinspre formele tradiţionale spre cele moderne. în timpul căruia scria Chesarie („mi- neiele" pe noiembrie 1778 şi ianuarie 1779. care o aşază în zona perenităţii. tălmăcirea cărţilor din slavonă în română (Matei Basarab.în urmă cu două secole. . şi — în mod oarecum surprinzător. indiferent de spaţiu şi de timp. pentru episcopul Chesarie de Rîmnic. reflectă. aparent secularizate. fazele fondatoare erau în număr de patru: războa- iele daco-romane. de asemenea.

naţionalistă şi democratică a discursului istoric. Rădăcinile devin mai semnifica- tive decît nobleţea originii: translaţie pe care o vom putea urmări în conştiinţa istorică românească. nu de conştiinţă populară poate fi vorba în cazul invocării unor origini îndepărtate. românii evoluează pînă spre 1600 într-un mediu cultural predominant slavon.Miturile fondatoare ale principatelor române. în acord cu faza „ştiinţifică". descălecatul ţărilor române înscriindu-se ca o fază ulterioară. ea se inserează în dezvoltarea organică a unei comunităţi sau civilizaţii. Ni se pare iluzorie ten- tativa unor cercetători de a raporta acest mit la o neîntre- ruptă conştiinţă romană pe care ar fi păstrat-o societatea românească. pe Francus şi pe Brutus. Editura Academiei. reluare a creaţiei dintîi. Editura Enciclopedică. Miturile fondatoare moderne valorizează dimpotrivă ori- ginile autohtone. Acesta se aşază la baza fundaţiei. aducîndu-şi eroii fondatori. ci de combinaţii 1 Teza este dezvoltată de Adolf Armbruster: Romanitatea românilor. se încadrează perfect în tipologia tradiţională. 1993). Bucureşti. In istoriografia românească.1 De ce nu s-ar fi păstrat atunci şi o conştiinţă dacică? în fapt. înscrise în cronici: descălecatul lui Negru Vodă în Ţara Românească şi dublul descălecat al lui Dragoş şi Bogdan în Moldova. 129 intelectuale cu sens bine determinat ideologic şi politic. VREMEA ROMANILOR Epoca modernă debutează sub semnul mitului fondator roman. Istoria unei idei. a „descălecatului" lui Traian. din îndepărtata cetate a Troiei. Fundaţia încetează de a mai fi percepută ca o ruptură şi ca act datorat unui erou excepţional. în aceeaşi vreme francezii şi englezii îşi valorizau originile prin pe- regrinări inventate. pentru simplul motiv că ştiind latineşte puteau sesiza apropierile dintre limba română şi latină şi aveau acces la textele istorice referitoare la cuce- rirea şi colonizarea Daciei. Indiferent de originea lor latină. 1972 (nouă ediţie. Cu- riozitatea lor istorică nu mergea mai adînc de întemeierea statelor româneşti. Grigore Ureche este primul . Occidentalii au remarcat cei dintîi rapor- tul dintre români şi romani.

cucerirea şi colonizarea romană a Daciei. românii nu puteau accepta la nesfîrşit supremaţia unui popor inferior lor — potrivit normelor epocii — prin „rasă" şi origine. Dificultatea Şcolii Ardelene stătea în explicarea dispari- ţiei dacilor sau. ţinuţi într-o stare de netă inferioritate de elita con- ducătoare maghiară. Cîteva decenii mai tîrziu. care în Istoria Ţării Româ- neşti accepta amestecul daco-roman. istoriografia românească iese din faza slavonă. sub titlul De neamul moldovenilor. în secolul al XVII-lea.care. ci şi prin deplasarea reperelor culturale şi istorice. Miron Costin avea să compună prima „monografie" despre obîrşia romană a poporului său. desigur esenţial. atît Dinii trie Cantemir cît şi exponenţii Şcolii Ar- delene. era încă mai esenţial decît pentru precursorii săi din principate. iar tradiţia imperială romană supra- vieţuia atît prin „Sfîntul imperiu" cît şi prin pretenţia Rusiei de a fi considerată „a treia Romă". Punctul de plecare devine Roma. al redactării cronicilor în română. Principiul „intervenţiei exterioare" continuă să funcţioneze. Puritatea originii nu intra în discuţie. Pentru Şcoala Ardeleană. Urmaşi ai stăpînilor lumii. Acum. Ambii cronicari studiaseră în Polonia şi cunoşteau limba la- tină. Originea romană marca puternic in- dividualitatea ţărilor române. consemnează origi- nea românilor de la „Rîm". chiar cu forţă sporită. recursul la originea romană. le conferea nobleţe şi pres- tigiu. oricum. şi nu numai prin faptul. exterminîn- du-i sau alungîndu-i pe daci în beneficiul cuceritorilor. cronicarii şi istoricii ulteriori. Limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare parte a Europei. nu acceptă decît pura obîrşie romană. şi pe cît posibil la o origine romană fără cel mai mic amestec 130 străin. a căror limbă era încă limba ofi- cială în Ungaria şi Transilvania. a neparticipării lor la formarea po- . ei foloseau originea ca pe o armă. Cert este că nimic din ce argumentează ei cu privire la originea romană nu poate fi raportat la vreun izvor au- tohton anterior. utilizînd în consecinţă izvoare şi lucrări scrise în lati- neşte. Exceptîndu-1 pe stolnicul Constantin Cantacuzino. Militînd pentru emanciparea românilor transil- văneni. spre mijlocul secolului al XVII-lea.

aborda. Maior se străduieşte să demonstreze că războiul nu a fost unul obişnuit. ca pe un fenomen natural. au păs- trat-o şi românii. pentru motivul că nu mai rămăseseră în Dacia nici bărbaţi. cu atît mai mult deci cu „sălbatice" din Dacia. româneşti. pur şi simplu. o dată cu domniile fanariote. Dar. în faza influenţei greceşti.. care „cînd au venit în Panonia [. în timp ce alţii „cu muieri şi cu prunci cu tot au fugit din Da- chia şi s-au tras la învecinaţii şi prietenii lor sarma ţi". în Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812). dar şi la românii Ienăchiţă Văcărescu sau . 131 bulgăreşti. Demonstraţia cea mai elaborată îi aparţine lui Petru Maior. De remarcat faptul că istoriografia din principate. „însăşi strălucirea sîngelui roman încă destul era a împie- dica pe romani ca să nu se căsătorească cu unele varvare cum erau muierile dache". chiar dacă unele femei ar fi supravieţuit — concede istoricul urmărind reducerea la absurd a ipotezei —.] nice n-au avut mu- ieri de neamul său". „ne- putînd scăpa dinaintea romanilor. alungarea de pe pămîntul Daciei (Budai-Deleanu văzînd în dacii nevoiţi să-şi părăsească ţara pe strămoşii polonezilor) sau. pe la 1800.2 Nobleţea şi puritatea ro- mânilor apare astfel suplimentar valorizată în antiteză cu amestecul unguresc. Această deprindere „de a nu se că- sători cu muieri de altă limbă". drept care „fură siliţi a se căsători cu muieri dintre alte neamuri: ruseşti. De altfel. incompatibilitatea de civilizaţie care nu ar fi permis conto- pirea. intra- tă. Se invoca exterminarea. Nu s-au putut căsători. ci un război de exterminare. în primul şi în primul rînd. ei în de ei se omorîră". 1818-1819). nici femei. care. Mulţi daci. Este un punct de vedere pe care îl întîlnim la istoricii greci stabiliţi în ţările române: Dimitrie Philippide (în Istoria României.porului român. Răspunde astfel la întrebarea dacă totuşi romanii nu s-ar fi căsătorit cu „muieri dache". greceşti şi celelalte". Contrastul este frapant cu un- gurii. subliniază Maior.. 1816) şi Dionisie Fotino (în Istoria vechii Dacii. „la romani era ocară a se căsători cu muieri de alt neam". sclaveşti. ceea ce explică supravieţuirea neamului românesc şi a limbii române. fuziunea da- co-romană. însumează toate aceste argumente.

se înţelege). rare sînt interpretările care contravin purităţii latine a naţiei române. 8-22 (vezi şi ediţia îngrijită de Florea Fuga- riu. voi. românii se prezentau Occiden- tului ca egali cu oricine. I. 1970. reprezentată îndeosebi prin ardeleni. prelungirea istoriei romane. ei . 98-109). 1812. cît raportarea la ele. iar fenomenul de aculturaţie nu mai însemna împrumut. în ciuda mediocrităţii prezentului. Editura Albatros. înţelegea să ducă pînă la ultimele conclu- zii latinismul fundamentat de generaţiile anterioare ale Şcolii Ardelene. dar ele privesc nu atît originile în sine. Istoriografia românească a secolului al XlX-lea a evoluat însă pe coordonatele naţionale trasate de Şcoala Ardeleană.Naum Rîmniceanu (ultimul într-un eseu Despre originea românilor şi în introducerea la Hronologia domnilor Ţării Ro- mâneşti). iată ce îl determină pe August Treboniu Laurian. producţiile oarecum cosmopolite ale epocii fanariote ne- putînd rivaliza cu proiectul pur românesc al cărturarilor de peste munţi. complexele unor ţări mici care aspirau să joace un rol în Europa prin restaurarea vechii Dacii (a Daciei romane. apoi din România unită. Deosebiri există. Prin romani. în intervalul 1830-1860. corifeul acestui curent. Dacă românii sînt romani puri. apropierea de Occident şi de modelul occidental de civilizaţie. fiindcă ardelenii ocupau deja poziţii importante în sistemul cultural din Principate. Se explică astfel de ce. Amintitul „tablou istoric" al Moldovei. atunci isto- ria lor este pur şi simplu istoria romană. redactat la 1828. la un fond comun de civilizaţie cu civilizaţia Apusului. Mişcarea naţională românească afirmată după 1821. Excelenţa mitului fondator ga- ranta excelenţa viitorului românesc. Istoria pentru începăturile românilor în Dachia. pp. gradul lor de actualizare. 132 Şcoala latinistă. dar nu restrînsă la Ardeal. să înceapă cît se poate de natural is- toria poporului său de la fondarea Romei (cum procedase mai înainte şi Samuil Micu). Buda. pp. nu se sfia să afirme chiar originea dacică a moldo- venilor. totul a contribuit la scoaterea în evi- denţă a modelului roman. Dacă românii sînt romani. 2 Petru Maior. Bucureşti. ci revenirea la matcă.

Monumentul desăvîrşit al acestei tendinţe a fost Dicţio- narul limbii române publicat. afirma tranşant. precum junimiştii şi Hasdeu. nu mai semăna decît foarte vag cu limba română autentică. dar în orice caz în sfera limbii române. o trăsătură esenţială a istoriei româ- neşti: „Niciodată românii nu au vrut să ia în căsătorie femei de alt neam.]" Păstrarea nealterată a purităţii i se părea. [. Apariţia lucrării dovedea poziţiile-cheie ocupate de latinişti în cultura română. Massim între 1871 şi 1876. de August Treboniu Laurian în colaborare cu I. tot latinişti.trebuie să rămînă romani. din însărcinarea căreia fusese realizat proiectul. în 1879. în vederea eliminării lor) şi adoptarea unui sistem ortografic etimologic.] Românii au rămas mereu o naţiune apar- . în- cepînd de la romani. în două volume şi un glosar. în sen- sul că şi pentru ei românii se trăgeau din romani. fondul roman al neamului său. A existat 133 pînă dincolo de mijlocul secolului o cvasiunanimitate în ju- rul filiaţiei latine a poporului român. inclusiv în Societatea Academică (fondată în 1867 şi devenită. Rezultatul a fost chiar peste aşteptări. în fond. şi-au reunit forţele pentru a denunţa sacrificarea limbii române pe altarul unei latini- tăţi impuse. unul dintre cei mai severi critici ai abuzurilor latiniste. [. Tentativa creării unei limbi artificiale a stîr- nit ilaritate şi a discreditat definitiv şcoala latinistă. urmărit pînă în ţesătura folclorului românesc: „Ţăra- nii noştri au păstrat o mulţime de superstiţii romane.. în Histoire de la Valachie. Chiar adversari îndîrjiţi în celelalte chestiuni ale istoriei naţionale.. lepădîndu-se de toate influen- ţele străine. a cărei „purificare" urma să o apropie cît mai mult de latina originară. Dicţionarul a însemnat în acelaşi timp expresia cea mai înaltă a latinismului şi cîntul său de lebădă. după purificarea ei de elementele nelatine (gru- pate în glosar. eventual chiar în ce priveşte organizarea insti- tuţională a României moderne (punctul de vedere al lui Bărnuţiu combătut de Maiorescu). Limba reelaborată de Laurian. Adversarii latinismului erau. Academia Română). căsă- toriile lor cuprind multe ceremonii practicate de cetăţenii Romei.. Kogălniceanu..

fără complexe. „puritatea" era depăşită. între origini şi prezent. criticii latinismului nu acceptau actualizarea abuzivă a originilor.] 3 Mihail Kogălniceanu.. din 1843). Deosebiri existau totuşi între latinişti şi cei care se mul- ţumeau cu simpla consemnare a originii romane. Şincai. ci şi „familii de frunte au fost duse sau stră- mutate în Dachia". III. Bălcescu menţiona — în Românii supt Minai Voe- vod Viteazul —. nu puteau conta la nesfîrşit pe „asistenţa" strămoşilor romani. 134 foarte mulţi lăcuitori au adus în Dachia din toată lumea ro- manilor. ca pe un fapt care nu mai avea nevoie de co- mentarii. afirmă. 13. amestecul coloniş- tilor veniţi din cele mai diferite provincii ale Imperiului. Ele se pot exprima în trei puncte principale. de altfel. 6 Chiar fără apelul la daci. în sfîrşit. Combătînd romanornania (în Cuvîntul. dezvolta în felul lui această sintagmă: „[. nu puteam fi romani puri. dară mai ales din Roma şi din Italia". voi. colonizarea Daciei de romani. Românii trebu- iau să-şi dea singuri probele. adversar al pu- rismului latinist. 57 şi 67. Kogălniceanu marca necesara distingere între români şi romani. p. pe care se sprijină orice consideraţii privitoare la colonizarea Daciei. fără să piardă nimic din vitejia şi curajul cetăţenilor Romei. în al treilea rînd. şi „nu numai gloate mişele". pp. dacii începeau să fie percepuţi . afluenţa coloniştilor din „întreaga lume romană" (ex toto orbe romano). fără să se bazeze pe vreo informaţie suplimentară. profilul particular al limbii române s-ar fi explicat tocmai prin „dozarea" acestor elemente diverse. cu urmările pe care le-am consemnat inclusiv asu- pra limbii române." 3 La rîndul lui. Opere. invoca. multă vreme aproape un „tabu". Alecu Russo. care îi transforma pe românii actuali în romani. Al doilea punct punea în discuţie puritatea sîngelui ro- man... Mai întîi. păstrîndu-şi moravurile şi obiceiurile strămoşilor..5 O colonizare aristocratică! Pentru a explica variantele regionale ale limbii române. Maior admi- tea prezenţa în Dacia a unor varietăţi dialectale. cît se poate de clar. dar strict de obîrşie italiană. 4 Nicolae Bălcescu. „după nimicirea locuitorilor ei"4. voi. In schimb.te. Opere. II. Faimosul pasaj din Eutropius.

cufundaţi într-o vreme ante-istorică. pregătind terenul pen- tru apropiata reelaborare a originilor. un erou moldo- vean. 135 spunea iCogălniceanu în Cuvîntul său. cînd Decebal este eroul lumii. p. nu şi sîngele. Opere. p. „Dacii. Bucureşti. pp. op. susceptibil doar de a deranja schema latinităţii româneşti. cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată. pe un pămînt care îsi ariuntea încă de neîmblînzita lor vitejie. Deşi nu i-au reţinut decît rareori ca factor fondator. încercînd o paralelă între Decebal şi Ştefan cel Mare: „Şi unul şi altul au avut acelaşi ţel. 13-14. însă Ştefan un erou mai local. pămîntul. Russo face un pas mai departe: dacă în eseul pe care l-#rn menţionat nu apar decît coloniştii romani."8 Admiraţia nu modifica neapărat interpretarea latinistă a originilor. mai vrednic de a fi pe tronul Romei decît mişeii urmaşi ai lui August. Scrieri (publicate de Petre V. aşadar. aceeaşi idee sublimă: neatîrnarea patriei lor! Amîndoi sînt eroi. cit. 88.. 7 Mihail Kogălniceanu. apăreau generaţiei romantice revoluţionare drept virtuţi demne de admirat şi de urmat."7 Iar Alecu Russo se exprima astfel. Dragostea de libertate şi spiritul de sacrificiu. el vede în rasa oamenilor de la munte. 5 Gheorghe Şincai. 8 Alecu Russo. Cu toate concesiile în favoarea lor. voi. Hronica românilor şi a mai multor neamuri. II. în- tr-un alt text (Piatra teiului — însemnări de călătorie din Munţii Moldovei). 6 Alecu Russo. Editura Minerva. rezultatul fuziunii daco-romane. romanticii au con- tribuit la consolidarea temei dacice. 390. Haneş). care nicicînd nu le fuse- seră contestate. 1967. I. voi. Complexul de inferioritate care i-a promovat pe ro- mani nu îşi mai avea în aceeaşi măsură justificarea o dată . Bucureşti. Ce putea fi mai nobil decît sacrificiul pentru patrie şi moartea prefe- rată sclaviei. dacii apar în epoca roman- tică — pîfă după 1850 — mai curînd ca un fel de strămoşi mitici.altfel decît ca un element barbar împovărător. simbolizate prin eroismul lui Decebal şi prin scena patetică a sinuciderii colective? „Decebal — exclama Kogălniceanu în faimosul său discurs din 1843 —. p. si chiar în limbajul lor. 172. al căror pămînt l-am moştenit noi". Editura pentru literatură.9 DACI ŞI ROMANI: O SINTEZĂ DIFICILĂ Momentul unei sinteze mai complete şi mai nuanţate se apropia. 1908.

iar dacele ignorate de cuceritori. . vezi si Ovidia Babu-Buznea. Şi francezii au început. de complexe. înrudirea cu naţiunile latine surori) şi cele autohtone (dacii). completată prin deducţii lingvistice şi prin investigaţii arheologice. între sursele occiden- tale (romanii. des- chide drumul unei treptate afirmări a dacilor. Românii puteau deveni ei înşişi. 1979. dacii începeau să fie recunoscuţi. La rîndul lor. O interpretare mai adecvată a surselor literare. cel dintîi luîndu-şi o meritată revan- şă). Dacii în conştiinţa romanticilor noştri. Editura Minerva. Era greu să mai afirmi pe la 1870. caracteristică fazei atinse de societatea românească în evoluţia ei. Mersul însuşi 9 Cu privire la receptarea dacilor în cultura românească. se înscrie în tipologia evolu- ţiei miturilor fondatoare. Oricum. ca element fondator al poporului ro- mân. iar în Rusia versiunea tradiţională a fondării statului prin intervenţia externă a varegilor a ajuns să fie combătu- tă. Puri- tatea si nobleţea sîngelui încetau de a mai fi argumente decisive (păstrîndu-şi totuşi o anumită pondere în arse- nalul argumentelor naţionale). încă din vremea Renaşterii. Fenomenul. în timp ce dacii au fost exterminaţi. atrăgînd atenţia că un om „cu mintea sănătoasă" nu poate crede aşa ceva. Era în fond o îmbinare. în favoarea slavilor autoh- toni. cum am văzut. Bucureşti. să accentueze tot mai mult fondul ga- lic (pînă într-acolo încît Revoluţia franceză a putut fi sche- matizată ca o înfruntare între poporul galic şi aristocraţia de origine francă. Schiţă la o istorie a dacismului. 136 al cercetării şi concepţiei istorice nu mai permitea igno- rarea populaţiei autohtone şi nici iluzia unei colonizări strict italiene. mai întîi de cîţiva nonconformişti. cu non- şalanţa lui Maior. apoi de istoriografia româ- nească în ansamblu. dobîndirea independenţei şi pro- clamarea Regatului.cu întemeierea României. cel puţin parţială. a accepta amestecul însemna o vindecare. în numele patriotismului rus. Maiorescu a pus punctul pe i. că strămoşii românilor au venit din Italia. Faptul că Dacia a fost colo- nizată nu numai şi nici măcar în primul rînd cu locuitori ai Romei Şi ai Italiei începea să fie recunoscut şi dedrama- tizat.

11 . Aşadar. Rolul Franţei în apropiata unire a principatelor apărea co- I. meritau a fi invocaţi. „naţionalitatea noas- tră s-a format din cîteva elemente. Raportarea la celţi. în textul anterior. celţi şi romani. „Pierit-au dacii?" Tînărul istoric dovedea că Şcoala Ardeleană şi epigonii ei îşi înăl- ţaseră întregul eşafodaj pe o interpretare forţată a izvoare- lor antice. Românii apăreau ca o „compoziţie chimică". Dacii nu au pierit. „împuţinarea bărbaţilor" invocată de Eutropius fiind amplificată abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. aşadar la gali şi. Astfel. aşadar dacii. dar dacii aveau să se instaleze şi să rămînă pe scenă.Să remarcăm intervenţia. In 1860. chiar îna- intea istoricilor.. 163-176. dintre care nici unul nu a fost predominator". Celţii nu au reuşit să se impună în conştiinţa româneas- că. C. în 1857. oarecum provocator. 1-1. acest bărbat de stat atît de preocupat de origini se mulţumise să invoce mulţimea coloniştilor latini şi virtuţile lor transmise românilor. acum tabloul apare mult mai complex. în această chestiune. Dacă. cit. conchidea Hasdeu. fiindcă prin ei ajungeam să ne înrudim mai îndeaproape cu francezii. iar celţii. ilustrînd cu claritate mecanismul actualizării originilor şi încărcă- tura politică a miturilor fondatoare. Brătianu. ci din traci. ci de cele mai diverse origini. prezenţă insolită în mitologia românească a originilor. pp. Mitul purităţii se spulbera. moştenitoare a vechii Rome şi replică orien- tală a modelului francez.1. prin ei. după cum nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri. Hasdeu publică în Foiţa de istorie şi literatură un im- portant studiu intitulat. „sîntem de trei ori mai tari şi mai puternici". dată fiind pre- dominarea curentului latinist. la francezi com- pleta profilul unei Românii care trebuia să fie în acelaşi timp ea însăşi.10 Tracii. 137 vîrşitor. cum covîrşitor era modelul francez de civilizaţie. voi. Brătianu publică în ziarul Românul o suită de articole sub titlul Studii istorice asupra originilor naţionalităţii noastre. simbolizau înră- dăcinarea în pămîntul ţării. op. romanif principiul politic şi a- portul de civilizaţie. afirmaţie care lămureşte sensul demersului. din 1851. C. Românii nu se mai trag doar din romani. a unui om politic. Remarcabilă pledoarie. diversele elemente con- stitutive dînd naştere unei sinteze fundamental noi. deja menţionat.

într-o perspectivă de ansamblu. peste care s-au aşezat romanii şi. în Strat şi substrat. „Pierit-au dacii?". cărora li se adăugau şi 15 toponime. un arheolog amator răscolea ţara în căutarea de vestigii materiale daci- . Arăta că popoarele Peninsulei Balcanice s-au constituit prin suprapunerea unor straturi succesive: „pelasgii" originari. Este semnificativ în acest sens articolul Originile păstoriei la ro- mâni (1874). fără ca prin aceasta să scadă impor- tanţa romanizării. Editura Albatros. problema ra- portului daci-romani-români. P. I. cît şi în sensul perpetuării unei străvechi îndeletniciri. Hasdeu avea să încerce. Terminologia pastorală con- firma astfel continuitatea daco-română. Bucureşti.). o oglindă fidelă a istoriei. Să mai spunem că prea puţine dintre etimologiile lui Hasdeu au rezistat cercetărilor recente? Adevărul este că în materie de etimologie dacică se poate afirma orice. dacismul românilor . Genealogia popoarelor balcanice (intro- ducerea la volumul III din Etymologicum Magnum Romaniae). Hasdeu demonstra originea dacică a cuvintelor cioban. dat fiind că ig- norăm complet proba esenţială. în sfîrşit. urdă şi brînză. printre care Istoria critică a românilor. o reconstituire a vechii civilizaţii româneşti pe care o vedea descinzînd în măsură apreciabilă din civili- zaţia autohtonilor daci. A desfăşurat o ade- vărată „vânătoare" de cuvinte dacice prezente în limba româ- nă. Hasdeu. Substratul dacic al poporului român este prins astfel într-o schemă generală de evoluţie istorică şi lingvistică. Predominarea finală a u- nuia dintre elemente nu ne poate determina să ignorăm straturile aflate în profunzime.In numeroase lucrări ulterioare. In timp ce Hasdeu se războia cu cuvintele. reuşind să identifice un total de 84. 138 vieţuirii dacilor şi ponderii lor în sinteza românească. El a crezut îndeosebi în virtuţile istorice ale lingvisticii. Era un argument decisiv în favoarea supra- 11 B. pp. Sub diferenţele lingvistice se întrevede înrudirea dintre popoarele balcanice (tracis- mul bulgarilor. voi.. adică limba dacă însăşi. originea şi evoluţia cuvintelor oferind. în concepţia lui.. în ciuda insuficienţei documentelor. Hasdeu relua. apoi tracii. în Scrieri istorice (ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu). 1973. atît în sens etnic. 78-106. stînă. baci. slavii.

Important este că a „răscolit" substratul dacic acoperit pînă atunci în conştiinţa românească de străluci- rea romană. precum şi drama istorică Decebal. Ca şi Hasdeu. Nu ne interesează aici valoarea reală a cercetărilor acestui dile- tant entuziast. Etimologiei şi arheologiei li se alătură poezia. Cezar Bolliac (1813-1881). concluzia fiind că dacii nu dispreţuiau arta fumatului. în diverse stadii de elaborare. exprimînd. în care. în arheolo- gie. Sarmis . marele poet naţional al românilor. iar cu alt prilej a identificat anume „pipe preistorice". pentru a da răspuns la aceste întrebări. o teză de doctorat: Dacia înainte de romani. Avea să fie iro- nizat de Odobescu într-o replică sub titlul Fumuri arheolo- gice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează. în . a-istorică. neascunzîndu-şi entuzi- asmul în faţa vechimii şi înfăptuirilor civilizaţiei dacice. în perioada 1860-1880. „Misiunea noastră. la deal şi la munte. a publicat în 1858. este mai cu seamă să definim ce au fost dacii? care a fost începutul lor? cari au fost credinţele lor? în ce grad de civilizaţiune ajunsese ei cînd i-au cotropit romanii şi le-au luat ţara? şi apoi cum au dăinuit ei cu romanii în ţara lor? ce au adoptat ei de la romani şi ce au adoptat romanii de 139 la dinşii?"12 Timp de două decenii. în aceiaşi ani. expresie a fondului naţionalist şi autohtonist al ideologiei poetului. punctul de plecare al unei mitologii na- ţionale. Dacia eminesciană imaginează o lume primor- dială. printre care poemele Memento mori. încă nu suficient închegat. întocmai altor incursiuni ale poetului în trecut. în texte rămase în genere în manu- scris. cu doi ani înaintea lui Has- deu. în ziarul Românul. Se află aici. I s-a părut la un moment dat că a descoperit un alfabet dacic. Dacii sînt invocaţi în repetate rînduri de Mihai Eminescu. nostalgia începu- turilor aflate sub semnul vîrstei de aur. a întreprins nenumărate călătorii. a românilor. susţinută de Grigore Tocilescu... O propoziţie merită reţinută: „Nobleţea noastră este veche ca pămîntul. un adevărat manifest intitulat „Despre daci". care avea să trezească ecou mai ales în naţionalismul şi autohtonismul generaţiilor următoare. pe Dunăre. 13 Daciei i se consacră.ce. combătea doctrina latinistă. Eminescu apelează cu egală mîndrie la daci şi la romani. un ideal de regresiune. ziarist." Dacii i-au stîrnit lui Bolliac pasiunea cercetă- rilor de teren.. scriitor şi om politic.

Accentul avea să cadă inevitabil pe primul sau pe al doilea termen al sintagmei. 13 Cu privire la „dacismul" lui Eminescu. românii devin daco-romani.12 Cezar Bolliac. pentru Cîntecul gintei latine: „Latina gintă e re- gină / într-ale lumii ginte mari [. semn. pp. Dacă „panlatinismul" (privit cu răceală de Franţa) nu a cunoscut nici pe departe gradul de afirmare al panger- manismului sau al panslavismului. Cine a fost mai mare: Traian sau Decebal? în care dintre cei doi ne recunoaştem în primul rînd? întrebări aparent puerile. op. cit. 1983. Printre cei care nu s-au dovedit dispuşi să acorde dacilor mai mult decît strictul obligatoriu . voi. Pe la 1870-1880 se petrece. Ideea latină rămîne foarte prezentă în societatea româ- nească. Discursul dominant a continuat să avantajeze. Publicată în 1880. „un congres pan-latin la Paris". 140 1876. dincolo de propria-i vanitate. 307. la Montpellier. iar Alecsandri a fost premiat în 1878. Iată o formulă susceptibilă să pară mai aproape de adevăr. 111-115. Editura Minerva. Fundaţia pen- tru Literatură şi Artă „Regele Carol II". o reelaborare esen- ţială în chestiunea originilor. pp. apoi romani „amestecaţi"). se pot consulta: G. „Excursiune arheologică din anul 1869". voi. vina nu aparţine români- lor. op. pe romani. la Universitatea din Praga şi distinsă cu premiul So- cietăţii Academice.. Du- mitru Murăraşu. 1935. în Românul. 14/26 iulie şi 24 iulie/5 august 1858.]". „Despre daci". poetul punea pe ace- laşi plan triumful său literar şi gloria dobîndită de ostaşii români la Griviţa. al in- tensităţii mitului latin. „Dacistul" Hasdeu cerea imperios. Din romani (la început romani puri. Călinescu. precum şi consideraţiile lui Sorin Antohi. II. 76-81. Bucureşti. p. Civitas imaginalis. Editura Litera. este prima sinteză din istoriografia românească privitoare la istoria şi civilizaţia dacilor.. 1994. Vezi şi Ovidia Babu-Buznea. II. dar care se dovedeşte în fapt mai fragilă şi mai labilă decît afirmarea exclusivă a unuia sau altuia dintre elementele componente. Opera lui Mihai Eminescu. într-o mă- sură variabilă.. Bucureşti. dar în mitologie nimic nu este pueril.. cit. totul este învestit cu sens. în 1869. Bucureşti. în Scrieri. aşadar.

recunoaşte istoricul. A. pentru a dispare apoi în valul năvălirilor. după ce aceasta fusese aci în mare parte exterminată în luptă. Ponde- rea romanilor pare a fi fost mai mare decît a dacilor. simte nevoia să-şi convingă cititorul că nu este nici o scădere să ne tragem şi din daci: „[. „aşa că exemplarele cele mai mîndre ale rasei româneşti de astăzi nu se pleacă spre caracterul dac. . el pune faţă în faţă elementul autohton şi elementul colonizator. în Istoria românilor din Dacia Traiană. D.. Fenomenul care s-a petrecut nu a fost un sim- plu proces de romanizare. Dacia a rămas aproape lipsită de locuitori. pînă la sfîrşitul dominaţiunii romane."16 Sîntem daco-romani. cum spun autorii romani. 14 Dimitrie Onciul exprimă un punct de vedere similar. în ma- nualul său de istoria românilor. la care au participat numeroase provincii (Italia în mai mică măsură). Părerea că daco-ro- manii sînt mai cu seamă daci romanizaţi nu se confirmă prin mărturiile istorice. într-o prezentare destul de echilibrată. şi pentru Xenopol decisive au fost co- lonizarea şi romanizarea. ibero-romani). Tocilescu constată că. dar mai mult romani decît daci! 14 Grigore Tocilescu. Dacii se menţin în părţile necolo- nizate. Luînd în considerare prejudecata favorabilă romanilor. Manual de istoria românilor. Au intrat 141 şi daci în această sinteză. ci o colo- nizare romană masivă. ca în Franţa şi în Spania. dar pon- derea lor a fost limitată. Poporul român este în esânţă un popor roman (spre deosebire de francezi care sînt galo-romani sau de spanioli.] rădăcina poporului român e prinsă în păturile istorice prin două viţe tot atît de ener- gice. a căror amploare ar fi depăşit tot ceea ce se petrecuse în alte provincii ale Imperiului. sau silită a se retrage spre miazănoapte şi răsărit." Totuşi. în urma războaielor cu romanii. ca populaţiune deosebită de cea romană şi adese- ori chiar ostilă imperiului.îl întîlnim chiar pe autorul Daciei înainte de romani.."15 Alţi istorici sînt mai generoşi. El consideră că poporul român s-a născut „mai ales din colo- nii romani. Bucureşti. al cărei prim volum apare în 1888. cari pe teritoriul colonizat au absorbit resturile populaţiunii dace. ci mai mult spre cel roman. Să nu ne fie deci silă dacă şi sîngele dacilor se va găsi amestecat în naţionalita- tea noastră. de trainice şi de pline de virtute. Xenopol aduce numeroase probe şi argumente în sprijinul continu- ităţii dacice.

aşadar. II. în fe- bruarie 1888. I. spre romani şi. dar în cadrul mai larg al întregii romani- tăţi orientale şi cu sublinierea insistentă a unui amplu curent demografic pornit din Italia încă înainte de înglobarea pro- vinciilor respective în statul roman. afirmă la rîndu-i fuziu- nea daco-romană. în numeroasele sale lucrări de sinteză. 15 Dimitrie Onciul. procesul a con- tinuat în Dacia romană. chiar spre purul element italian. Si- biu. voi. Pentru ca ra- portul români-romani să fie şi mai clar. şi în primul rînd chipul însuşi al lui Traian. prin fericita-i cucerire de către Traian. 1993 (reproducere a ediţiei din . definind momen- tul fondator prin excelenţă."17 Balanţa înclină. cel puţin pentru faza iniţială a roma- nizării Balcanilor. 87. Goldner. care este cel al cuceririi Daciei de romani. Alexandru Odobescu a ţinut o erudită confe- rinţă menită a sublinia înrudirea edificiului bucurestean cu clădirile romane cu dom circular. 16 Alexandru D." Masa traco-ilirică de plugari şi păstori nu a putut fi deznaţionalizată decît în urma unei masive emigraţii a ţărănimii italiene. începu repede şi lesne în luminoasa şi binecuvîntata împărăţie a neamului latin". dar în genere îi este preferat. în schimb „măreaţa şi blînda figură a împăra- 17 Nicolae Iorga. de mai mare sau mai mică amploare. H. p. Simbolurile romane rămîn multă vreme dominante. căci neamul suferise mult în anii din urmă. Istoria românilor pentru poporul românesc. pp. Ateneul simbolizînd ast- fel originea romană a celor care l-au înălţat. de sub aspra şi întunecata asuprire a dacicului Decebal. Xenopol. voi. „Un popor — consi- deră el — nu se deprinde a vorbi alt grai decît atunci cînd asupra lui vin oameni mai mulţi vorbind acel grai şi avînd aceleaşi îndeletniciri cu el. pe fronton. 1900. 142 Nicolae Iorga. 163 şi 307. a „Schim- bării-la-faţă ce se făcu aci în România cînd.1899. unde numărul dacilor rămaşi „în mijlocul celorlalţi traci romanizaţi nu era tocmai mare. 22 şi 34. Apoi. 1888. Nici vorbă de imaginea lui Decebal. El poate sta alături de Decebal. în Enciclopedia română. ţara noastră. „Dacia". Istoria românilor din Dacia Traiană. Bucureşti. Iaşi. apoi războaiele daco-romane şi triumful Romei. distinsul arheolog propunea reprezentarea în basorelief. Editura Minerva. Cu ocazia inaugurării Ateneului Român. pp. Iar fresca din marea sală circulară ar fi urmat să prezinte mai întîi barbaria timpurilor preistorice.

1908. I. scena fondatoare înfăţişată de Costin Pe- trescu îl ignoră cu desăvîrşire pe Decebal. III. vezi Ateneul român din Bucureşti. schiţată de Odobescu ca proiect ideal. text şi ilustraţii. 20 O trecere în revistă a imaginilor care îi alătură pe Traian şi Carol I. 151-152. 19 Pentru detalii privitoare la concepţia acestei lucrări. Bărbatul este. cum vom vedea."18 Fresca. ilustrîndu-se prin idila dintre o dacă şi un legionar roman. II vedem doar pe biruitorul Traian contemplînd dezastrul dacic. în măsura în care podul constru- it de el unea Dacia cu restul Imperiului. personaj simbolic mai re- prezentativ decît Decebal. Apolodor din Damasc. ca şi soarele ajuns la amiazi. [. avea să fie realizată o jumătate de secol mai tîrziu. 19 întâlnim în sinteza lui D. 330 şi 332. El va străluci la acel loc. pp. Bucu- reşti. apare cu insistenţă în faza de apogeu a domniei lui Carol I. fidelă unei per- sistente tradiţii. ediţii anterioare. 143 tului Traian va predomni cu creştetu-i cărunt şi cu gestu-i profetic. Şi totuşi. Lucrarea prezintă doar două ilustra- ţii. care ne-a dat nouă. întreaga sa oştire. 144 nobleţea sîngelui. uneori chiar exagerat).20 Pe lingă 18 Alexandru Odobescu. 1938). marcată de jubileul din 1906. Apare. etnic şi politic. Originea mixtă a poporului român nu este totuşi ignorată. Editura Minerva. pp. evi- dent. Ateneul român şi clădirile antice cu dom circular. voi. şi viaţă şi credinţă.1908 şi 1913). în Opere complete. roman. La data aceea. Traian simboliza şi un proiect politic: glo- ria imperială a Romei reactualizată prin domnia lui Carol I. cu inscripţii precum „Părinţilor neamului românesc 106-1906-1866" . de pictorul Costin Petrescu. „Carol I şi iconografia sa ofi- cială". aci. a doua pe regele Carol. rolul major al dacilor în sinteza românească era recunoscut (şi. de asemenea.1935. . 16 şi 26. la Carmen Tănăsoiu. Regele României şi împăratul roman sînt reprezentaţi îm- preună pe cîteva plachete şi medalii.. „întemeietorul poporului român". pp. Din istoria României (e- diţii în 1906. în Mituri istorice româneşti. cea mai concentrată expresie a panteonului românesc. Onciul.] El. el dă nume şi legitimitate urmaşilor. Prima îl înfăţişează pe împăratul Traian. şi naştere şi nume. Apropierea dintre cele două momente fondatoare. Marea frescă {Bucureşti. între anii 1933 şi 1937. „întemeietorul regatului român".. 1908-1931). voi.

pp. alegerea se impunea de la sine. alcătuitor de stat. favoriza direct sau indirect rădăcinile dacice. apoi. în Thracia. timp de două veacuri înainte de Traian. chiar mult mai departe. Faţă de concluziile marelui arheolog s-a putut merge mai departe. Editura Ştiinţifică. cu o cultură înaintată de forme mai întîi influenţate de că- tre civilizaţia celtică. pe măsura afirmării dacilor. 1972. Dacia antică cu România întregită. amplificat în pe- rioada interbelică. în Pannonia ori în Moesia. în momentul cuceririi romane: „Mai întîi Dacia era un mare regat cu o bază etnică perfect omogenă. cu structură socială şi economică bine definită. între monarhia lor barbară şi însemnele imperiale romane. de către civilizaţia romană. ca în Dalmaţia. singur printre neamurile tracice. 150-151. Cu toate acestea. făuritor al unei civilizaţii remarcabile şi. Demersul lui Pârvan. dacii nu ofereau regatului României un simbol politic suficient de atrăgător. dar nu s-a mai cedat din ceea ce se cîştigase pentru daci. Rolul romanilor nu este însă diminuat. totuşi lipsite de solidaritate politică şi naţio- nală între ele. Pârvan . Bucureşti. terenul cîştigat de daci se consolida fără încetare."21 21 Vasile Pârvan. ci de o naţiune conştientă de ea însăşi. Valul autohtonist de după 1900. ediţia a V-a. cu tradiţii istorice seculare. mai mult sau mai puţin. formula anticipează conştiinţa naţională românească şi echivalează în fond. a civilizaţiei tradiţionale româ- neşti.Acceptaţi. Dacia. istoric respectat pentru temei- nicia informaţiei (atît literară cît şi arheologică) şi considerat factorul dacic într-o poziţie practic inexpugnabilă. 145 „Naţiune conştientă de ea însăşi". Iată cum rezu- mă însuşi Pârvan trăsăturile esenţiale ale spaţiului dacic. aşa cum era percepută în epocă. ca populaţie supusă romanizării. Aci nu era vorba. Aceştia apăreau ca un popor numeros şi puternic. Am văzut cum Vasile Pârvan a schiţat o imagine a civilizaţiei dace uimitor de asemănătoare cu imaginea. în 1926. Revoluţionarii de la 1848 erau cu siguranţă mai dispuşi să-1 admire pe Decebal decît responsabilii politici de la 1900. pur şi sim- plu de un oarecare număr de triburi barbare cu o populaţie mai mult ori mai puţin numeroasă locuind un teritoriu des- tul de întins.

în Istoria românilor a lui C.. 1935). am zice de „pre-romanizare". neanexat de romani şi populat în continuare de daci. DACII ÎŞI IAU REVANŞA Dar lucrurile nu s-au oprit aici. cu toată emigrarea unor triburi care. deve- nind. forma romană a vieţii."23 22 Ibidem. Românii sînt în cel mai înalt grad şi daci şi romani. [. p.] Românismul a biruit în Dacia fiindcă el a cîşti- gat pe autohtoni. apoi daco-romani. 1946. după ce fu- seseră mai întîi romani puri. în sfîrşit.. elementul roman a fost dominant. El crede că în provincia romană a Daciei. C. C. Un deceniu mai tîrziu. Giu- rescu (primul volum. dacii îşi afirmau şi mai mult ponderea „biologică" în formarea poporului român. Dacia epocii romane.. în mijlocul unei populaţii autohtone rărite şi în condiţiile unei colonizări masive. inclusă sau nu în Imperiu.] Solidari- tatea de interese a Daciei preromane s-a refăcut: dacii din Dacia mare au contribuit cu rasa lor la păstrarea a ceea ce romanii din Dacia romană creaseră prin cultura lor."22 Pârvan a reuşit. început cu mult înainte de cuce- rirea Daciei. constituind majoritatea locuitorilor noii provincii. Istoria românilor. dar şi Muntenia şi Moldova au primit încetul cu încetul. Giurescu. noi credem că populaţia rămasă a fost în număr însemnat. să fixeze sinteza daco-ro- mană într-un echilibru perfect. iar Dacia preromană. 155. ediţia a V-a.. [. voi. Următoarea mişcare. oa- . „Nu numai Banatul şi Oltenia. Procesul de romanizare s-a făcut simţit şi în restul Daciei lui Decebal.pune în evidenţă un lung proces de occidentalizare. I. pp.. nevoind să se supună Imperiului. şi România actuală apar ca entităţi istorice care se suprapun perfect şi îşi răspund peste milenii. prin legăturile de neam şi de interese cu Dacia romană pe de o parte. 23 C. majoritari chiar în Dacia romană: „Cu toate pierderile suferite în lupte. prin geniul său. 146 i Românii se defineau astfel ca daci romanizaţi. 123 şi 173. apoi romani mai mult sau mai puţin amestecaţi. s-au retras în munţii de la miazănoapte.. cu Moe- sia getică pe de alta.

aflat în toate epocile la marginea marilor ansambluri de ci- vilizaţie. apreciată în epocă. Pasionat de chestiunea origi- nilor. punea în joc. în 1894. arheolog. tempera înclinările fantaste ale autorului Istoriei critice. Autorul era junimist şi textul a apărut în Convorbiri literare. has- deiană.recum inevitabilă. măcar din cînd în cînd. Na- ţionalismul autohtonist revenea la puritatea rasei. ardelean stabilit la Bucureşti în 1878. patria primitivă a popoarelor ariene. viitor profesor la Universitatea din Iaşi. el 1-a lăsat mult în urmă pe Hasdeu. într-o Dacie atempo- rală. revistă orientată spre critica fantasmelor naţionaliste. şi aşa plimbaţi de cercetătorii şi admira- torii lor prin toate părţile Asiei şi Europei. înţelegînd să ajungă cu adevărat la primele începuturi. Acum cen- trul se instala pur şi simplu în Dacia. istoric erudit şi naţionalist în- focat. pentru Densuşianu. amintind metoda lui Has- deu. Să re- marcăm că deplasarea spre centru a unui spaţiu periferic. doar că de data aceasta puritatea ur- ma să fie dacică. căreia îi atribuia ţelul întemeierii unui „sistem politic român". de foarte departe. dată fiind logica naţionalismului. publică un eseu intitulat Dacia. eternă. dar suficient de deschisă şi de tolerantă pentru a primi orice contribuţie originală. Dar. „sistemul politic român" şi istoria românilor în genere veneau de 147 departe. Dacia devenea punctul de plecare al unei strălucite istorii. Metoda sa. Antonescu nu făcea de fapt decît să găsească o nouă patrie arienilor. aidoma primilor naţionalişti. disci- pol al lui Odobescu. avea să fie excluderea romanilor din alcătuirea românească. Printr-un şir de deducţii. Re- voluţia lui Horea (1884). Teohari Antonescu (1866-1910). conceptul de centru ieşea consolidat. Dar marele descoperitor al unei lumi cu centrul plasat în Dacia a fost Nicolae Densuşianu (1846-1911). Se remarcase printr-o lucrare. dar lipsită de profesionalismul care. Infuzia romană ataşase spaţiul dacic de un centru incontestabil al lumii: Roma. nu latină. în jurul căreia gravita restul omenirii. cu punct de plecare în materialul lingvistic. a fost şi rămîne preocuparea majoră a naţionalis- mului românesc. ele- . Din această repliere. combinîndu-le după voie.

s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. să cuprindă Europa. Rezultatul a fost Dacia preistorică. iar limba lor nu datorează nimic latinei. prin grija unui admi- rator. „Timpurile de glorie . descendenţii locuitori- lor străvechi ai acestui pămînt. unde dacii şi roma- nii dialoghează fără interpreţi. oricum. rezultate dintr-un amestec. pe deasupra. De aici au pornit spre Italia şi strămoşii romanilor.mente de arheologie şi folclor. este. îşi încheie entuziasta evocare printr-o remarcabilă paralelă. Mediterana.. ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice oc- cidentale). C. fiind transmisă din timpuri imemoriale (ceea 148 m. de la Dunăre şi Car- paţi. dat fiind că cele două popoare vor- beau la fel. explicîndu-se astfel. în 1913. ar fi ajuns. probă că se înţelegeau foarte bine. imensă lucrare de 1 200 de pagini. Istrati (el însuşi un personaj fascinant: medic şi chimist. Cr. apărută postum. spiritist!). fiecare vorbind în propria limbă! Aşadar. Egiptul şi Africa de Nord şi o bună parte a Asiei. lipsa unor inscripţii „dace" în Dacia romană. Istrati. românii sînt o rasă pură. profesor la Universitatea din Bucureşti. dacă nu în momentul apariţiei. I. cu 6 000 de ani î. în plus. expresia celei mai puternice doze de imaginar din istoriografia româ- nească şi. sub doi mari suverani: Uran şi Saturn. pornind din Dacia. De aici. om politic conservator şi. o carte cu adevărat influentă. Limba dacă şi limba latină nu sînt decît dialecte ale aceleiaşi limbi. Densuşianu reconstituia istoria unui presupus „imperiu pelasgic" care. de lingvistică şi mitologie. cu siguranţă cel mai mare din cîte au existat vreodată. care a prefaţat Dacia preistorică cu un lung text despre viaţa şi opera autorului său. CI. spre deo- sebire de celelalte popoare romanice. Replica preistorică a României reunise în ju- rul său un imperiu universal. cu siguranţă în manifestările ulterioare ale autohtonismului dacist. Printre argumentele avansate de Densuşianu se află şi re- prezentările de pe Columna lui Traian. cînd principiile bine instalate ale şcolii critice lăsau puţin loc teoriilor paralele. Vasile Pârvan o apre- cia drept un „roman fantastic".

p. Viaţa şi opera sa". Regele Carol I i se înfăţişează lui Istrati „ca un nou Uran şi Saturn"24! Ce mai însemna Traian faţă de aceşti împăraţi ai începuturi- lor care au turnat istoria în primele ei forme? In perioada interbelică. Unul dintre ei este generalul Nicolae Portocală. „Nic. în ochii unora. Dacia. I.25 Diletanţii nu s-au lăsat aşteptaţi. p. centru al Daciei. în inima Bucegilor. cu un cuvînt înainte de Dan Zamfirescu. cari poate nu cunoşteau din latineşte decît comenzile militare"? Şi cum ar fi putut fi romanizată jumătatea de teritoriu neocupată de romani? Concluzia nu poate fi decît că dacii au vorbit dintotdeauna . teza lui Densuşianu a fost prelu- ată şi dezvoltată de cîţiva istorici amatori. 25 Mircea Eliade. Densuşianu. lucrarea Din preis- 24 C. 1990. Mircea Eliade îndemna „Către un nou diletantism".necunoscută". şi Peleşul. depăşirea raţionalismului apărînd ca un de- ziderat fundamental al dreptei naţionaliste. Intuiţia nespecialistului devine chiar. 1913. Entuziastul militar îl urmează în genere pe Densuşianu şi îl critică aspru pe Pâr- van. ei îşi vor face. Editura „Roza Vînturilor". Bucureşti. 149 toria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni. CXIII. căruia îi reproşează (marelui promotor al civilizaţiei dacice!) o abuzivă insistenţă asupra înrîuririlor străine. Diţă. „Către un nou diletantism". un punct de glorie din rezolvarea originală şi „pa- triotică" a acestei chestiuni. 29 (articol publicat în Cuvîntul la 11 sep- tembrie 1927). ediţie îngrijită de Alexandru V. I. pînă astăzi. Cîmpul lor predilect de bătălie a devenit chestiunea originilor. voi. care publică. centru al lumii. în N. Bucureşti. în Profetism românesc. Dacia preistorică. Bucegii. sensurile profunde şi marea sinteză le sînt mai accesibile decît profesionistului. îmbătaţi de naţio- nalism. Cine să-i romanizeze: „legionarii străini şi inculţi. Densuşianu. Partea cea mai remarcabilă a demonstraţiei sale priveşte imposibilitatea romanizării dacilor. o virtute. iată un simbol cosmic şi politic în acelaşi timp. Ciocnirea tot mai violentă a ideologiilor şi afirmarea spiritului autohtonist ofereau acestora un spaţiu de mane- vră pe care profesionalizarea istoriei păruse la un moment dat a-1 elimina. în 1932. îi apar reactua- lizate cu prilejul unei vizite la Peleş. Istrati. sprijinit pe observa- ţia că „diletanţii au simpatizat întotdeauna istoria şi au în- ţeles-o". „a căror urzire şi făptuire s-au petrecut în jurul Carpaţilor şi cu deosebire în Bucegi".

26 N. ca şi românii. 1932. 213 şi 245. ci protolatini". în beneficiul unei fictive limbi dace asemănătoare cu latina. românii sînt daci. Dreptate nu au savanţii. Ei nu neagă latinitatea lingvistică. în Originea nea- mului românesc şi a limbii noastre (1942. ajunsă în Franţa. chiar al celor atraşi spre acelaşi orizont dacic. Nu de la vest la est s-a petrecut romanizarea. p. autor al unei lucrări publicate în 1936. Aceeaşi limbă a geto-da- cilor. Brătescu-Voineşti. Portocală. nu romani. 1942. nouă ediţie 1943). Institutul de Arte Grafice „Bucovina". 39. „Noi nu sîntem neolatini. nu noi ne tragem „de la Rîm". Nu acesta este. ci romanii. ci de la est spre vest. Nu româna este latină „stricată". fiind astfel mai pre- gătiţi decît alţii să o primească. descendenţi ai traco-geto-dacilor. Originea daco-tracă a limbii române. dar stricat". Se invocă în acest scop şi cultul lui Zalmoxis. Credinţa că limba română nu este decît vechea dacă îl cîştigă şi pe scriitorul Brătescu-Voineşti. fireşte. Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni. devenit în preaj- ma şi în timpul celui de-al doilea război mondial un mare admirator al soluţiilor şi mitologiilor dreptei extreme. „Latina era for- ma literară a limbii geto-dacilor. „Ceilalţi" vorbesc o limbă asemănătoare cu noi. să de- monstreze cei care susţin contrarul! Şi astfel. fran- cezii şi toţi ceilalţi vin din Bucegi! Dacismul amatorilor nega (şi continuă să o facă) evidenţa: romanitatea limbii române. prin care geto-dacii ar fi premers religia creştină. Editura Cartea Românească.o „limbă latină rustică". Romanii sînt. 150 acestea sînt axiome care nu se mai cer demonstrate. Bucureşti. dar consideră că esenţialul se află sub pojghiţa romană. 27 Ioan Al. Iar cum naţia română este în primul rînd creştin-ortodoxă. demer- sul profesioniştilor. scrie el. iar cu vremea limba franceză. şi nici măcar daco-romani. raportarea se face inevita- . cu numele sugestiv completat în Bărbulescu-Dacu. a devenit la început limba galilor."27 După Brătescu-Voineşti. Lui Portocală îi urmează un anume Marin Bărbulescu. Biologic şi spiritual. Originea neamului românesc şi a limbii noastre. fiindcă pur şi simplu se trag ei din strămoşii noştri. ci limba latină şi descendentele ei sînt „română stricată!" 26 Cu- cerirea romană nu a făcut decît să distrugă o civilizaţie în- floritoare şi să-i scoată pe români o mie de ani din istorie. pp. ci ţăranul român care spune că „Talianul tot româneşte vorbeşte.

bogată în zeităţi de tot felul. P. care a distrus începuturile unei cul- turi promiţătoare". o sinteză a istoriei românilor: Los Rumanos. vezi Zoe Petre. anticii înşişi au dezvol- tat mitul lui Zalmoxis. Pe această axă fragilă. 151 dacic apare ca „mijloc de valorificare etică şi metafizică a existenţei". de latinitate. îl constituie un pasaj succint şi obscur din Herodot (care dă şi informaţia. pp. „Astăzi — conchide Eliade — fascinaţia dacilor depăşeşte intere- sul ştiinţific. nu numai în perioada preromană (civilizaţiei „orale" a dacilor nefiindu-i caracteristice nici scrisul.bil la zeul suprem dac. 28 Lucian Blaga constata „revolta fondului autohton"." 29 în 1943. prin Unamuno. în 1937. căruia i-a îngrijit. „Le Mythe de Zalmoxis". nici reprezentă- rile figurative). Eliade publică. în fapt singurul punct cert de plecare. 23-36. autorul distinge . în 1921. în acelaşi sens merge şi „desolidariza- rea" gîndirii spaniole. Este greu de spus ce ţine în aceste rînduri de autentica religie a geţilor şi ce ţine de proiectarea în spaţiul getic a doctrinei pitagore- ice. Primul capitol al cărţii se intitulează sugestiv „Sub semnul lui Zalmoxis". „că mult lăudata civilizaţie romană nu a fost decît un militarism brutal. nu la panteonul păgîn roman. piesa de teatru Zamolxe. Breviario histârico. Este ceea ce 1-a atras cu siguranţă la B. cu deosebire în perioada interbelică şi în mediile de dreapta. dar nici în Dacia romană. Treptat. In „Introducerea" la această culegere. o ediţie de Scrieri literare. cele cîteva rînduri din Herodot au de- venit o întreagă bibliotecă. pentru a-1 cita pe Mircea Eliade. în cazul Galiei. Zalmoxis nu apare reprezentat în nici un fel. unde spaţiul 28 Cu privire la avatarurile acestui misterios personaj. în Analele Universităţii Bucureşti. totul ne îndeamnă a crede că setea de «origi- nar» şi «local» se va adînci în spiritualitatea românească. a ţinut să sublinieze orientarea genera- lă — anticipată de Hasdeu — spre valorificarea rădăcinilor autohtone prin reducerea semnificaţiei împrumuturilor. că Zalmoxis ar fi fost sclav al lui Pitagora). îl invoca şi pe Camille Jullian care a demonstrat. morale şi politice. Hasdeu. Altminteri. 1993-1994. tot el a publicat. istorie. în limba spaniolă. evident nereţinută de exegeţii naţiona- lişti. la Madrid. Zal- moxis oferă un model remarcabil de logică mitologică. Punctul de plecare. în chestiunea originilor. preluat apoi şi amplificat în cultura romană. Eliade însuşi a fost un mare susţinător al fondului dacic.

marcaţi de trauma ciuntirii teritoriale şi de speranţa renaşterii între graniţe re- întregite sau chiar lărgite. Cu atît mai mult cu cît. Hasdeu. Iată cîteva rînduri apărute în primul nu- măr (aprilie 1941) al unei reviste literare cu titlu simbolic. au însemnat un apel instinctiv la perenitatea dacică. devenit. Panaitescu.. între triburile germanice şi civilizaţia dacă. raportarea la vremurile dintîi putea chiar să-i avantajeze pe români. 31 Puritatea etnică — în versiune latină sau dacă — apar- ţine unei tendinţe tradiţionale în cultura românească. cu mult înaintea altor popoare: Zalmoxis îi pregătise cu secole înainte. exponenţii dreptei naţionaliste româneşti nu se sfiau să invoce un mo- del similar. fapt argumentat prin „rasă" şi „sînge". virtuţile ances- trale. şi aceasta s-a întîmplat chiar mai tîrziu.între romanizare şi.. Ionescu-Nica încerca să rezolve problema fron- . dar accentele mai apăsate puse asupra rasei şi sîngelui nu pot fi desprinse de contextul momentului 1940. 30 Mircea Eliade. care începe cu cuvintele „Sîntem daci!". în noile oraşe erau veneraţi zeii Imperiului. „Introducere". dacii au adoptat imediat creştinismul. [. fenomenul s-a petrecut altfel decît în Spania şi Galia.. în profilul ei. 12. Bucureşti. Editura „Roza Vînturilor". strălucitor. romanizare. legionarii au avut o înclinare aparte. Les Roumains. Bucureşti.. dar în sate şi la munte se perpetua cultul lui Zalmoxis. Atunci cînd na- ziştii afirmau superioritatea rasei germanice. P. Astfel. LXXVII. arhetipul etern al Daciei. aici romanizarea nu a produs o modificare radi- cală a substanţei etnice aborigene. Dacia rediviva: „De departe se iveşte. Precis historique. în toamna anului 1940. Mitul lor fondator a fost mitul dacic. voi. cînd primii misionari creştini au venit să propage noua credinţă.1937. dar şi-a păstrat obiceiurile. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II". cînd şi-a schimbat numele. Scrieri lite- rare. A spus-o răspicat şi P. 1992. 152 Pentru Zalmoxis. modul de viaţă. I. „Contrar celorlalte regiuni. care ne corespunde întocmai. în textul deja menţionat. una dintre personalităţile de marcă ale regimului legionar. Anii celui de-al doilea război mondial. P. la B. morale şi politice."30 Să mai precizăm că toate aceste afirmaţii nu au nici cel mai mic temei documentar? 29 Mircea Eliade. p. Dacul a învăţat latina.]"32 Iar în 1945. p. un anume G. ne regăsim dimensiunile totale. în Dacia.

Dacii formau marea masă a asupriţilor. 153 LUPTA DE CLASĂ IN DACIA Prima fază a comunismului a însemnat un recul atît pen- tru daci. O dată cu cucerirea romană. p. Bucureşti. aprilie 1941. greva de la Griviţa şi actul eliberator de la 23 august 1944 apăreau ca repere mai sem- nificative decît îndepărtata sinteză daco-romană. cit. 2. Răscoalele şi revoluţiile. Originile daco-romane nu au fost propriu-zis contestate. De cealaltă parte se aflau „oamenii liberi dar săraci şi mai ales sclavii". Se proiecta asupra Daciei modelul luptelor de eliberare din colonii sau din „lumea a treia" sprijinite de Uniunea Sovietică şi de „lagărul socialist". revendi- cată de autor cu argumente dacice). Tonul conferin- ţelor cuprinse în această broşură este vehement antimaghiar (în momentul cînd se punea problema Transilvaniei. In rest. Originea preistorică a Bu- cureştilor. nr. în plus. 204-207. după cum clasa asupritoare era în primul rînd romană (sau romani- zată). 33 G. respectiv romane. Nu se mai putea trata în bloc un anume element etnic. se afirmă că dacii au întemeiat Roma şi că patriarhia ortodoxă din Bucureşti este cea mai veche din Europa.33 31 Milviuţa Ciauşu. întemeierea partidului comunist. Dacia sanscrită. „Prolegomena la o anumită durată româ- nească". Tipografia Carpaţi.. Li- nia despărţitoare trecea nu atît între daci şi romani sau între daco-romani şi ceilalţi. cît şi pentru romani. principiul de clasă se aşeza înaintea principiului etnic. „pă- tura bogată din Dacia se alătură cotropitorilor romani". 1. Sub Burebista şi îndeosebi sub Decebal. ţine să specifice manualul lui Roller. 1945. Ionescu-Nica. iar romanii ajunseseră să semene destul de bine cu imperialiştii occidentali.34 Lupta socială se combina cu lupta de eliberare de sub dominaţia romană. sta- tul dac devenise sclavagist. ci în interiorul societăţii dace.tierelor recurgînd la acelaşi spaţiu mitic al vechii Dacii ca argument decisiv al conturului peren în care se înscrie teri- toriul românesc. Printr-o . op. în Dacia rediviva. Altele erau mitu- rile fondatoare ale comunismului. dar problema originilor în sine nu mai prezenta importanţa de altădată. 32 Horia Niţulescu. pp. fireşte „dacă ţinem seama de continuita- tea monoteismului religios spiritual al geto-dacilor-români".

ideea se conturează că au fost ucişi nu pentru a fi prădaţi. iden- tificînd o adevărată „instituţie" a dacilor. ne vom opri ceva mai departe asupra dezvoltării problemei originilor în am- bianţa „internaţionalistă" a vremii. 154 feră la uciderea unor locuitori ai provinciei de aşa-numiţii latrones. şi. cu privire la sub- stratul etnic. românii apar mai curînd drept descendenţi romanizaţi ai dacilor. evident. Latrones înseamnă în latineşte pur şi simplu tîlhari. Denunţarea romanilor corespundea pro- iectului antiimperialist şi antioccidental. MOMENTUL DACIC AL COMUNISMULUI Deplasarea treptată dinspre mitologia istorică a luptei de clasă spre mitologia naţionalistă avea să repună în dreptu- . Intre geje două elemente defavorizaţi apar însă cu deosebire romanii. răzbunători ai celor mulţi şi asupriţi. daco-roman. dar o prea mare insistenţă asupra rădăcinilor autohtone ar fi conferit dis- cursului istoric o notă naţionalistă. 1957. Editura Academiei. care în traducere ar însemna luptă de partizani36*. şi Răscoale şi atacuri „barbare" în Dacia Romană. Unele inscripţii funerare din Dacia se re- 34 Istoria R. Monumentele sînt ridicate în memoria unor oameni cu stare şi. lupta de clasă a căpătat proporţii nebănuite. Mai mult decît atît nu se putea insista. identificaţi în cea mai mare parte cu masele popu- lare asuprite din provincia romană. Latrones devin haiduci. Un al treilea element s-a adău- gat în acest scop dacilor şi romanilor. p. 43. Chiar fără o formulare explicită. anume latrocinia. în mod vulgar. 1957. al sintezei româneşti. Un istoric face un pas mai departe. Bucureşti. pornind de aici. în anii '50. 35 Semnificativ şi amuzant este „dosarul" latronilor. Editura Ştiinţi- fică. ci ca expresie a luptei de clasă. Bucureşti. R. Puţine consideraţii. P. Naţionalismul trebuia combătut în egală măsură cu occidentalismul. 35 Vezi în acest sens lucrările lui Dumitru Tudor: Istoria scla- vajului în Dacia Romană. iar plecarea lor din Dacia echivalează cu o eliberare. aşadar. inclusiv sub formă de răscoale com- binate cu atacuri ale dacilor liberi. nu acesta era scopul urmărit.perseverentă forţare a izvoarelor. Sînt numiţi consecvent cotropitori..

Trecutul româ- nesc s-a adîncit astfel considerabil. unei istorii independente. limitată în timp. dar şi la „noua înflorire economico-socială" din epoca respectivă. primul vo- lum al tratatului Istoria României se dovedeşte mult mai conciliant cu romanii. iulie-decembrie 1951. „Lupta băştinaşilor din Dacia împotri- va cotropitorilor romani". Afluxul coloniştilor romani şi pro- cesul romanizării nu mai sînt de acum înainte automat de- 36 Dumitru Berciu. subliniind de ase- menea că românii au apărut „prin contopirea dacilor cu ro- manii". compensatoare. nu poate să ţină pasul cu consolidarea ne- încetată a rădăcinilor autohtone. 155 valorizate prin insistenţa asupra caracterului nedrept al cu- ceririi. redactat în termeni destul de vagi pentru a mulţumi pe toată lumea. Dacă istoricii profesionişti au continuat să se pronunţe — fireşte. a elementelor de progres pe care le-au adus. se referă la „aspectele negative" ale stăpînirii romane. poate zona cea mai performantă a cercetărilor istorice româneşti din anii comunismului. cu inevitabile nuanţe — pentru sinteza daco-ro- . în Studii şi cercetări de istorie veche. Ideologia naţionalistă s-a putut sprijini în acest sens pe bogăţia descoperirilor arheologice. acestea reprezen- tînd. Arheologia a fost însă stimulată tocmai fiindcă prin ea s-a urmărit rezolvarea unor proble- me istorice în sensul urmărit de ideologie. Oricît de semnificativă ar fi fost „pecetea Romei". nr.rile sale tradiţionalul mit fondator. reabilitarea romanilor nu merge chiar pînă la ca- păt şi. Programul parti- dului comunist din 1975. 73-95.37 Totuşi. ei nu mai re- prezintă decît un episod dintr-o îndelungată istorie multi- milenară. dacii înşişi sprijinindu-se pe o istorie mult anterioară. ea nu mai putea decît să dea o anume co- loratură. cu tră- sături specifice şi aparţinînd unui spaţiu specific. 2. Buni sau răi. în sine. pp. şi cu sublinierea. dincolo de orice exploatare ideologică. de la epoca pietrei la culturile neolitice şi ale bronzului. Romanii continuă să fie criticaţi — nici un bun co- munist neputînd agrea anexarea de teritorii străine —. mai curînd răi la început şi mai curînd buni după aceea. Deja în 1960. dar cu o oarecare măsură. mai ales.

nu ca ipoteză. ceea ce reţin cercetătorii de partid din încîlcita lui pledoarie este 38 „începuturile istoriei poporului român". Cum bibliografia se cerea totuşi adusă la zi. în Anale de istorie. care ar fi arătat că „traco-dacii vorbeau o limbă preromanică". a apărut. p. spre o istorie veche de mii de ani. Editura Politică. un curent deloc neglijabil. a preluat. că apelul la autoritate nu poate fi admis ca procedeu de argumentare istorică).mană. şi încă francez. revista amintitului institut. trebuie să fie ade- vărat! Cititorul neavizat poate crede că se citează o mare autoritate istorică şi filologică (trecem peste faptul. dar influent în plan politic. ceea ce spune mult cu privire la tentaţiile împărtăşite ale fenomenului totalitar. este pilduitoare pentru ceea ce înseamnă lipsă elementară de profesionalism şi dispreţ nemărginit pentru adevăr. în numărul 4 din 1976. 1975. 27. cu intenţii similare. Dacă o spune un academician. după ce falsificase istoria recentă a ţării. Demonstraţia. Obsesiile istorice ale 37 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comu- nism. elemen- tar. 142-152. ne facem elementara datorie de a-i menţiona cel puţin pe Ion Popes- cu-Puţuri şi pe Gheorghe Zaharia. s-a avîntat. este invocat şi „academicianul francez Louis Armând". oferindu-i competenţa specialiştilor săi în mişcarea mun- citorească. alcătuit din nespecialişti. un foarte remarcat articol (nesemnat) privind începuturile istoriei poporului român (conceput în spri- jinul celor care aveau să predea şi să studieze cursul de „pro- bleme fundamentale ale istoriei patriei şi partidului"). Ofensiva a fost declanşată de Institutul de istorie a partidului care. teza dacistă a lui Densuşianu. Se merge pe firul lu- crării lui Densuşianu. devenită din „basm preistoric" sursă autorizată. caracterul pre- romanic sau latin al limbii tracilor. fiindcă avem de a face şi cu o „demonstraţie". 4/1976. 156 „extremei drepte" din preajma celui de-al doilea război mon- dial s-au transferat astfel „extremei stingi". mai ales în sensul derivei naţionaliste a comunis- mului. In fapt. în Anale de isto- rie. Louis Armând a fost in- giner şi a ocupat funcţii de conducere la căile ferate fran- ceze şi în industria atomică! Revenind la Densuşianu. ci ca fapt. 38 Se afirma în acest text. Articolul fiind nesemnat. de pe la mijlocul ani- lor '70. nr. respectiv directorul şi direc- torul-adjunct ai Institutului şi principali artizani ai fanteziilor . Bucureşti. pp.

" Ne aflăm în punctul cel mai de jos al profesiunii (autorii avînd oficial statutul de „profesionişti"). 182. Dacă Nicolae Ceauşescu a continuat să pledeze. se accepta cel puţin latinitatea limbii! Identificarea românilor cu dacii a avut drept consecinţă reliefarea insistentă a originalităţii şi valorii civilizaţiei aces- tora. S-au remarcat în acest sens tot istoricii din categoria amintită anterior. voi. sugerînd chiar formarea poporului român anterior cuceririi romane. . dacă vrem. fratele său Ilie Ceauşescu nu a pierdut nici o ocazie pentru a-i denunţa pe cotropitorii romani. dacii însă nu puteau decît cîştiga prin retuşuri şi adaosuri. cele pozitive nu mai apar. Institutul de istorie a partidului şi Centrul de istorie mili- tară s-au aflat în primele rînduri ale acestui demers. n.istorice ale acestuia. Nimic mai firesc (în sens mitologic): romanii nu aveau nevoie de o asemenea operaţie amplificatoare. şi tot fără interpreţi le răspunde şi acesta. cu lipsa interpreţilor: „In sprijinul acestei concluzii (a latinităţii limbii dace. fără interpreţi. pre- 39 Istoria militară a poporului român. plină de umor. pentru sinteza daco-romană. în diversele-i invocaţii istorice. Sînt consemnate urmările negative ale cu- ceririi. I. Eliminarea romanilor din istoria naţională a ajuns astfel din nou la ordinea zilei (cu sau fără negarea romanizării). limita inferioară la care a ajuns istoria în timpul dictaturii comuniste: semn al impertinentei convin- geri că pînă la urmă din istorie. fără teamă de contrazicere. oricum. „împletirea civilizaţiei dacă şi romană". p. că „poporul dac a reuşit să-şi conserve fiinţa etnică". Astfel unul dintre acestea ne înfăţişează o delegaţie de ţărani daci care discută direct cu Traian. 1984. se poate face orice. Se acceptă. dar cu grija de a se specifica. Editura Militară.) stau mărtu- rie cîteva basoreliefuri de pe Columna lui Traian. este drept.39 Nu ar fi avut loc o con- topire biologică cu romanii. ci doar preluarea limbii aces- tora.n. Bu- cureşti. Stăpînirea romană este aspru judecată în primul volum al Istoriei militare a poporu- lui român (1984). cărora li s-au adăugat şi unii profesionişti autentici. 157 povestea.

cînd nu avem nici măcar trei cuvinte scrise în dacă! O oarecare agitaţie s-a petrecut şi în chestiunea. Trebuia ca dacii. autor al unei lucrări despre goţi. ediţie nouă 1977). i-a asimilat cu geţii. prin scris sau altminteri. ea se cerea să fie reconstituită şi eventual aşezată în programa universitară ca obiect de studiu. o trăsătură mar- cînd gradul înalt de evoluţie a civilizaţiei dace. să exprime idei cît mai înalte. izvoarele nu o atestă prea convingător. la Crişan ca şi la alţi autori. pe care. dar monografie despre istoria filozofiei dacice. Nu ştim dacă se intenţiona predarea filozo- fiei dace în limba dacă. Limbă „latină" sau diferită de latină. Crişan. a limbii dace. istoric din secolul al Vl-lea. 1977. 446. atribuindu-le în plus tot felul de aptitudini şi curiozităţi intelectuale. n-au cum să fie con- siderate izvor pentru o istorie pe care o cunoşteau doar vag şi deformat. în realitate. 40 Fraza este uluitoare. ca profesionist. S-a lansat ideea că istoria filozofiei româneşti ar trebui să în- ceapă cu filozofia dacă. Edi- tura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 159 dat înfiinţarea unei catedre de limbă dacă la Universitatea din Bucureşti. neaşteptată: ne- cesitatea „includerii în istoria filozofiei româneşti a unui capitol cu privire la filozofia daco-geţilor care va trebui cer- cetată şi valorificată monografic". treacă-meargă. S-a sugerat la un moment 40 Ion Horaţiu Crişan. Folosirea scrisului de către daci apare astfel. Bucureşti. p. insolu- bilă. ediţia a Ii-a. autorul unei monografii care a beneficiat de o anumită publicitate: Burebista şi epoca sa (1975. după care avansează concluzii care nu mai au ni- mic de a face cu izvoarele. după care urmează totuşi concluzia. Devenise aproape o greşeală politică să afirmi că dacii nu ar fi prac- ticat arta scrisului. deşi. cert este că toate aceste frumoase iniţiative s-au spulberat în faţa unui obstacol de nedepăşit: . Metoda lui Crişan nu este lipsită de interes: el procedează la o analiză aparent corectă a iz- voarelor. dacă acceptăm să ne prindem în jocul lui Iordanes. Referirile esenţiale la „preocupările filozofice" ale dacilor se află la Iordanes. incapabili măcar de a-i deosebi pe geţi de goţi.158 cum Ion Horaţiu Crişan. decît în cazul cînd acceptăm orice ca izvor. Cîteva consideraţii. în dorinţa de a-i valoriza. nu ezită să remarce exagerările tex- tului. Fabulaţiile lui Iordanes sau ale modelului său Cassiodorus. Burebista şi epoca sa. Scrisul însă nu era de ajuns.

dar şi unii profesionişti nu tocmai scrupuloşi (printre care arheologii Dumitru Berciu şi Ion Horaţiu Crişan). Autor al lucrării Noi. pp. translaţie caracteristică inclusiv pentru mitologia dacică. s-au manifestat unele cercetări academice. în actualele ţinuturi româneşti. o întreagă „mişcare de ama- tori" a invadat terenul lingvisticii. Iosif Constantin Drăgan. dacă nu din lume. lansată în 1974. Acest gen de „para-lingvistică" cu accente ultranaţiona- liste pare a fi devenit în România un adevărat fenomen de societate. 12. Specialistul consacrat al aces- tei direcţii este 1. evident. nr. jurist. Drăgan s-a apropiat apoi de regimul Ceauşescu. Să mai amintim. Entuziaştii merg însă îna- inte. tracii. august 1975. în sensul inaugurat de Hasdeu. în acelaşi context. aşadar. Russu. imaginînd etimologii fantastice. în Noi. şi influenţa deloc ne- glijabilă exercitată de divagaţiile ştiinţifice ale foarte con- troversatului om de afaceri stabilit în Italia.inexistenţa obiectului de studiu. Limba pe care o vorbim ar avea. susceptibile. Puţin importă de la cine spre cine a circulat infor- . tracii conţine argumente şi pa- saje identice (de pildă. vechimea şi importanţa poporului român în lume". de a reprezenta circa 10% din fondul principal al limbii române. în revista Noi. 8-11 („Chiar numai 160 probă elocventă că poporul român este cel mai vechi de pe continent. El a ajuns la identificarea — considerată discutabilă de mulţi lingvişti — a nu mai puţin de 160 de cuvinte aparţinînd substratului dacic. dar urmărind tot ţelul consolidării moşte- nirii dacice. tracii s-a putut afirma de pildă că strămoşii românilor vieţuiau acum 100 000 de ani 41. Iar în ce priveşte extinderea tracilor. o destul de sensibilă coloratură dacică. susceptibile de a ne restitui limba strămoşilor. autor al lucrării Limba traco-da- cilor (1959 şi 1967). cele privitoare la „latinitatea" limbii dace) cu formulările apărute aproape simultan în Anale de istorie. împre- ună cu derivatele lor.1. „Elemente introductive la pro- blema: Originea. tracii (1976) şi editor al revistei omonime. Legionar în tinereţe. Drăgan le acorda generos cam jumătate din Europa. Mai prudent. la care au aderat tot felul de amatori (chiar şi un cenaclu al juriştilor!). cu centrul. el a animat o întreagă mişcare vizînd amplificarea rolului tracilor în istoria euro- peană. Corneliu Belcin. De cîteva decenii încoace. Este interesant că volumul Noi. 41 Dr.

aflat în vizită la Bucureşti. neputînd pretinde o participare la fundaţia românească). ca şi asupra vechilor instituţii şi vechii culturi româneşti. SLAVII."). au exercitat o în- rîurire notabilă asupra limbii române. mai puţin substanţiale şi mai repede 100 000 de ani de existenţă pe acest pămînt şi tot ne duce la concluzia că sîntem cel mai vechi popor al Europei. O PREZENŢĂ OSCILANTĂ Partida dintre daci şi romani a cunoscut o oarecare com- plicare prin implicarea suplimentară a factorului slav (cele- lalte elemente etnice. în genere. în funcţie de con- junctura ideologică şi politică. cum se ştie. cert este că dacii au sfîrşit prin a se impune în conştiinţa românească. în fapt. Se pare că au cîştigat. Au- tentică sau nu. Slavii. în sfîrşit. răz- boiul cu romanii. anecdota este semnificativă pentru logica mitologiei istorice. primii reprezentaţi prin Dromihete. istoriografia secolului al XlX-lea pînă destul de tîrziu au urmărit eliminarea sau cel puţin diminuarea drastică a factorului slav. semnificativă este identificarea Institutului de isto- rie a partidului. încercare . 161 asimilate de români.maţia. şi în aprecie- rea rolului lor s-a pendulat între extreme. Oscar Luigi Scalfaro. ni se înfă- ţişează un raport de trei la unu între daci şi romani. demers explicabil prin procesul de modernizare a societăţii româneşti. Faza latinistă şi. Burebista şi Decebal. ceilalţi totuşi prin Traian. în fapt. Este grăitoare suita de busturi înşiruite în faţa Muzeului Militar Naţional din Bucureşti. Sîntem departe de fresca de la Ateneu! Identificarea românilor cu dacii tinde să devină o ches- tiune de notorietate europeană. raporturile preşedintelui Italiei cu Traian sînt la fel de mitologice ca raporturile speciale care l-ar lega pe preşedintele Iliescu de Dromihete sau de Decebal. preşedintele Italiei. cu genul de demers practicat de Drăgan. Dar. organism învestit cu autoritate ştiinţifică şi ideologică în România comunistă. Potrivit relatărilor presei. chiar lăsînd la o parte fabulaţiile şi exagerările ires- ponsabile. a ţinut să transmită scuze poporului român — oarecum tardive — pentru cucerirea Daciei de romani.

Istoria critică a românilor. Nodul gordian al acestei încurcături etimologice a fost tăiat de Hasdeu prin seducătoarea sa teorie a circulaţiei cu- vintelor. Has- deu. P. Etimologiile stabilite de el ofereau concluzia neaşteptată că fondul lexical al limbii române ar fi mai curînd slav (şi de alte origini) decît latin: 2/5 elemente slave. Hasdeu considera poporul român pe deplin format cînd a intrat în raporturi cu slavii. voi. ci de circulaţia acestora. Ne-am referit deja la sugestiile lui Panu în aceas- tă direcţie. dar în ce-i priveşte pe slavi s-a străduit să le limi- teze impactul asupra sintezei româneşti. Bucureşti. religioasă şi culturală. ca exerciţiu de depăşire a complexelor naţionale. ca replică dată latinismu- lui şi. istoricii români moderni nici nu cunoşteau slavona sau diversele limbi slave. pînă la B. educat în mediu slav şi putînd fi considerat cel dintîi slavist român.disperată (parţial şi temporar reuşită) de ieşire din spaţiul slav al continentului. în genere. pp. 278-281. Publicarea aproape simultană a dicţiona- relor lui Laurian şi Cihac marca extremele între care evo- lua interpretarea limbii române şi. Structura unei limbi — arăta Hasdeu — nu este dată de numărul brut al cuvintelor. Hasdeu însuşi. un apropiat al Junimii. timp de vreo şapte secole. Cuvintele slave ar fi pătruns în limba română nu prin contact etnic. Senzaţia a stîrnit-o însă Dicţionarul etimologic (1870-1879) al lui Alexandru Cihac. ci pe cale politică. într-un fel. Hasdeu. I. 1873. pînă la Matei Basarab şi Vasile Lupu. a originilor şi influenţelor (cu remarca necesară că lucrarea lui Cihac este apreciată de specialişti ca net superioară fanteziei lingvis- tice a lui Laurian). nu s-a dovedit un susţinător al influenţei slave. 1/5 turceşti 42 B. situaţie paradoxală dat fiind înve- lişul slavon al culturii româneşti medievale.42 Reacţia de reabilitare a slavilor şi a culturii slavone în is- toria românească a venit din partea junimiştilor în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. P. Sînt . 162 şi tot 1 /5 latine! Româna devenea o limbă amestecată în care turcismele şi cuvintele de origine latină ar fi avut cam aceeaşi pondere. De remarcat faptul că. El a înţeles să tempereze latinismul prin recursul la substratul tracic.

P. cît şi pe cale politico-literară. 1905. ele se pierd aproape cu desăvîrşire faţă cu latinismele. în Etymologicum Magnum Romaniae. în circulaţiune însă. de la vecinii lor bizantini. bulgarii. Pentru el slavii devin element constitutiv al sintezei româneşti: „Influenţa elementului slav la formarea naţionalităţii noastre este aşa de evidentă. 21.cuvinte aproape uitate depozitate în dicţionare. a vechii civilizaţii romane". îşi însuşeau. „Negreşit. Bucureşti. foarte di- ferită." Se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte de obîrşie latină. p. 1972). adică în activitatea cea vitală a graiului românesc. Editura Minerva. altele folo- site de nenumărate ori."44 în limba ro- mână se află o „sumă enormă de elemente slave" adoptate 43 Pentru teoria circulaţiei cuvintelor. De- monstraţia lui Hasdeu răsturna din nou raportul în defa- voarea influenţei slave. civilizaţia bizan- tină. aşadar. 1886 (ediţie nouă. dar nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini. „veniţi ca barbari peste noi. iar în viaţa de stat „aproape toate aşe- zămintele noastre vechi sînt sau de origine slavă. care nu era altceva decît continuarea. Istoriografia română şi problemele ei actuale. Editura Academiei Române. „în loc de introducere" (capitolul III: „In ce constă fizionomia unei limbi?"). 44 Ioan Bogdan. 46 . o civilizaţie pe atunci înaintată. sub aripile pro- tectoare ale unui stat organizat şi puternic. „ne înstrăinam tot mai mult de cultura romană şi ne sălbăticeam". sau posedă pe lîngă puţinele elemente moştenite de la romani o sumă însemnată de elemente slave". şi chiar turcismele. Hasdeu. 43 Dar influenţa slavă a fost puternic pusă în evidenţă de Ioan Bogdan. sub formă gre- cească şi cu influenţe orientale. voi. limba slavonă a fost folosită în biserică şi în stat. pînă în secolele al XVI-lea-al XVII-lea. românii. Bucureşti. vezi B. slavismele la români. 45 îndeosebi rapor- turile româno-bulgare sînt tratate de Ioan Bogdan într-o manieră care nu poate fi decît dezagreabilă naţionalismu- lui românesc. I. 163 atît direct. şi chiar în „afacerile zilnice ale românilor". Bucureşti. In timp ce noi. Valoarea lor este. prin convieţuire. fără exagerare. încît putem zice. nu sînt puţine. în mişcarea cea organică. că nici nu poate fi vorba de popor român înainte de absorbirea elementelor slave de către populaţia băştinaşă romană în cursul secolelor VI-X.

Contemporanii săi şi istoricii generaţiei ulterioare au avut în această privinţă puncte de vedere diferite. însemnătatea studiilor slave pentru români. apoi în Istoria românilor din Dacia Traiana). chiar dacă nu merge atît de departe ca Bogdan. adăugate fundamentului daco-roman. pînă la istoriografia comu- nistă. luate la bîlciuri pe malul drept dună- rean. nota fiind totuşi ceva mai moderată decît a conclu- ziilor lui Bogdan. p. că statul bulgar a stăpînit şi teritoriile româneşti (punct de vedere formulat în Teoria lui Roesler. Iorga. punctul cel mai avansat al afirmării înrîuririi slave. i-a reproşat printre altele lui Iorga şi subevaluarea influenţei slave. D. dar mai mult pentru idei secundare şi pen- tru articole de comerţ. In bună măsură influenţa slavă a fost. Au rămas apoi de la dînşii anumite elemente de mitologie populară. care au intrat în limba noastră. Românii şi bulgarii. este perioada cînd multe elemente de cultură şi organizare politică slavă au pătruns în societatea româneas- că. CC. şi atîta."47 „Şcoala nouă". care vedea un model în Ioan Bogdan. 1894. ca şi Bogdan. oricum. 46 Ioan Bogdan. nu s-a mai revenit la faza negării sau ignorării factorului slav. considerîndu-le totuşi ca secundare. Ioan Bogdan a reprezentat. Xenopol. sublinia Giurescu. Bucureşti. pp. 164 să limiteze influenţa rezultată din convieţuirea româno-sla- vă: „Din toată viaţa slavilor cari au fost în părţile acestea au rămas numai cuvinte foarte multe. Giurescu şi P. atît de apropiat de Bogdan în unele privinţe. aşadar. 1895. cultura şi organizarea politică românească. Totuşi. Fostul junimist A. El nu acceptă stăpînirea bulgară la nord de Dunăre şi tinde 45 Ioan Bogdan. P. sub raportul limbii. o influ- enţă bulgară. taratul bulgar a stăpînit şi la nord de Dunăre. Panaitescu au insis- tat asupra multiplelor elemente slave pătrunse în limba. 15. „influenţa . 17-19 şi 25. Bucureşti. acordă influenţei slave o pondere apre- ciabilă şi crede. anumite aşezăminte. este însă mult mai latinist în desluşirea începuturilor româneşti. căci pentru ideile de căpetenie noi ne putem exprima tot cu cuvinte care vin din vechea moştenire romană.Timp de trei secole.

de rapor- tat şi la contextul relaţiilor româno-ruse şi româno-bulgare în perioada interbelică. etapa prosovietică a comunis- mului românesc. „aflîndu-se la baza relaţiilor româno-ruse care s-au dez- voltat de-a lungul veacurilor"50. i s-a adău- gat elementul slav. op. Panai- tescu (în articolul „Problema originii clasei boiereşti"). Giurescu. vădind o înrîurire puternică „în toate ramurile vieţii noastre economice. 49 Momentul de nedepăşit al integrării românilor în mediul slav 1-a reprezentat. pp. Istoria românilor -pentru poporul românesc.slavilor e superioară influenţei pe care au exercitat-o nea- murile germanice asupra limbii galo-romanilor sau italie- nilor". I. numai după ce elemen- tului esenţial daco-romanic. politice. I. Iorga.. influenţa slavă a fost pusă puternic în lumină. şi că punctul de greu- tate trebuie să cadă tot asupra primelor două elemente. afirmaţia lui Bogdan potrivit căreia nu poate fi vorba de popor român decît după amestecul cu slavii: „Această afirmaţie trebuie înţeleasă în sensul că poporul român şi-a căpătat alcătuirea sa deplină. Cu alte cuvinte că nu avem de a face cu părţi egale nici cantitativ. evident. P. evocat însă fără entuziasm. Dacii şi romanii au rămas. în schimb. în schimb. Dacă mai înainte accentul cădea asupra slavilor sudici (bulgarilor). Cuce- rirea explică şi originea slavă a boierimii române. dar sistematizată de P. şi cu istoria slavilor de Răsărit în principal: „Fără a pierde din . cit. exprimă elocvent ceea ce pre- gătea: fuzionarea istoriei românilor cu istoria slavilor. eventual dacă."48 Se adaugă penetrării slave şi o notă conflictuală. dar şi nuanţează. dînd dovadă chiar de mai multă brutalitate decît germanicii sau hunii. cum am văzut. în manua- lul lui Roller nu se citează nici un cuvînt de origine latină. acum în prim-plan trece statul kievian. sociale. cultu- rale". caracteristicile sale etnice complete. C. p. 165 nită la mai mulţi autori. care ar fi jucat un rol esenţial în formarea statelor româneşti. cu privire la orientarea cercetării istorice. 33. sînt menţionate zeci de cuvinte slavone. „Slavii — insistă Giurescu — au venit în Dacia în calitate de cuceritori". constituind temeiul. voi. Directivele date de Mihail Roller. 48 C. nici calitativ. în 1952. 247 şi 260. militare. El acceptă. voi. teză întîl- 47 N. la locul lor fondator.

pp. sfîrşise prin a intra în orbita occidentală!). la care Stalin rîvnise un mo- ment. cînd o parte a te- ritoriului ţării noastre a fost cuprinsă în cnezatul de Halici. Secolul al X-lea. I. 54-56. 31-64. 50 Istoria R. însemna acceptarea slavilor ca element . în genere. P. care i-a premers şi care totodată îi urmează în secolele XI-XII. de Istoria României din 1960. cu o civilizaţie înaintată. Această influenţă a slavilor de Sud completează pe cea a slavilor de Răsărit. 166 feudal bulgar în secolul al IX-lea şi al X-lea pe teritoriul patriei noastre este un fapt de necontestat şi a avut urmări asupra dezvoltării ţării. reţinut de generaţia interbelică. 268-278. preluat. sau nu a avut loc. întinderea statului 49 C. Petre P. în timp ce Bizanţul apare ca „reacţionar" (Grecia. R." 51 Dacă etnic şi lingvistic românii rămîneau în principal da- co-romani (dar cu notabile influenţe slave). şi pe o parte a teritoriului ţării noastre [. fundaţia politică tindea să devină pur şi simplu slavă. Fără a intra în detaliile acestei chestiuni — cu accente deosebite de la un autor la altul —. în Interpretări româneşti. C.] Exis- tenţa în vecinătatea ţării noastre a puternicului stat feudal din Kiev.. Panaitescu. Orientarea comunismului spre valorile naţionale a con- dus la refluxul influenţelor slave.. Bulgaria în planul doi. „Slavii au venit în Dacia în calitate de cu- ceritori". propus de Ioan Bogdan. ediţia 1994. „Problema originii clasei boiereşti". în op. care se răsfrînge asupra întregului Răsărit al Europei. pp. îndepărtarea de slavi s-a tradus prin excluderea lor din alcătuirea etnică a românilor. Giurescu. voi. De remarcat dozarea: Rusia mai întîi. luptele duse de statul din Kiev împotriva citadelei reacţionare pe care o reprezenta în acea vreme Bizanţul şi apoi cuprinderea unei părţi din teritoriul ţării noastre în cadrul statului feudal din Kiev au contri- buit la dezvoltarea relaţiilor feudale şi au grăbit procesul de organizare feudală în ţara noastră.. să remarcăm că. Strategia a fost simplă: coborîrea în timp a „momentului" formării poporului român.. pp. cit.vedere o clipă existenţa populaţiei băştinaşe romanizate (daco-romane) ar trebui studiată problema dacă procesul de formare a slavilor de Răsărit a avut loc parţial. cu o uşoară coborîre spre sfîrşitul secolului al IX-lea. apoi de Constantin Daicoviciu în compendiul cu acelaşi titlu din 1969.

în Studii. Scăzînd 2 000. Recordul îl deţine tot Istoria militară a poporului român. cînd nu avem pentru epoca în discuţie şi nici pentru multe secole mai tîrziu nici o mostră de limbă română sau „proto-română"? Dar poate fi în genere datată formarea unui popor. din 1984. ce înseamnă un popor for- mat sau aproximativ format? Cu ce argumente se poate afirma că pe la 600 se vorbea proto-româna. pp. ca să nu spunem „peste". cu vreo 120 de ani înaintea cuceririi Daciei de romani! Explicaţia „calculului" stă nu în vreo nouă teorie cu privire la roma- nizare.fondator. ajungem la anul 16 î. Elementele slave trebuiau preluate de un popor român gata format. de cînd poporul dac a preluat limba şi spiritualitatea la- tină"52 (în treacăt fie zis. se dovedeşte afir- maţia că poporul român ar fi „vechi de peste 2 000 de ani. englezii? Insistenţa cu totul . Ceea ce s-a urmărit în faza comunismului naţiona- list a fost nu numai estomparea înrîuririi slave. 167 tru care românii sînt deja români la anul 271. germanii. 152-153. fără asimilarea lor neputînd fi vorba de „popor român". anul apariţiei volumului. italienii. iulie-septembrie 1952. idee entuziast însuşită de Ilie Ceauşescu şi de autorii Istoriei militare. Cr. din punctul de vedere al aritmeticii. ci pur şi simplu într-o referire a lui Ceauşescu la vechimea de peste 2 000 de ani a românilor. cum se poate prelua o spirituali- tate?). Ce înseamnă proto-români. rolul slavilor (fără a mai vorbi de alte con- tribuţii) fiind proclamat drept nesemnificativ. Amuzantă. oricum cristalizat în structurile lui esenţiale. „Cu privire la unele probleme din dome- niul cercetărilor istorice".. potrivit unor calcule politice înfăţişate drept rod al cercetării obiective. S-a procedat la identificarea proto-romănilor şi a unei limbi proto-române începînd din secolul al Vl-lea. ci îndeosebi aşezarea ei dincolo de pragul formării poporului român. chiar dacă pe un plan secundar în raport cu da- co-romanii. fenomen încă mai complex şi mai greu de definit decît formarea limbii respective (întrucît presupune şi o anume comuni- tate culturală şi conştiinţă de sine)? Cînd s-au „format" francezii. dacă nu chiar cu mult înainte. Revistă de istorie şi filozofie. pen- 51 Mihail Roller.

nici slavi. deşi altfel decît au crezut. prin gene? Există un sînge românesc. pusă aşa. NAŢIUNEA: ORGANISM BIOLOGIC SAU COMUNI- TATE SOCIALĂ? Am putea fi întrebaţi care este opinia noastră cu privire la ponderea diverselor elemente alcătuitoare ale poporului Istoria militară a poporului român. Orice perio- dizare de acest gen răspunde unor exigenţe ideologice. 168 român. poate că pînă la urmă. iar apoi scoaterea lui din sfera influenţelor slave. Dar prin ce se manifestă acesta: prin sînge. De aici însă. 208. iar exigenţele comunismului au fost mai întîi formarea poporu- lui român alături de slavi. înclină într-un sens balanţa spre romani. I. Insistenţa asupra rădăcinilor autohtone valorizează în primul rînd fondul biologic al originilor.deosebită a istoriografiei româneşti asupra acestei chestiuni — căreia i s-a atribuit denumirea savantă de „etnogene- ză" — constituie o particularitate naţională. problema apare formulată dintr-o perspectivă strict mitologică. şi pînă la a spune că sîntem mai curînd ro- mani este cale lungă. la care se adaugă şi nu- mele de „român". nu sînt nici daci. nu am face decît să ne alăturăm unuia sau altuia dintre miturile fondatoare în circulaţie. nici romani. de pildă. Răspunzînd. cu cine se aseamănă mai mult românii: cu dacii. există o genă specific ro- mânească. p. sau dacică. Răspunsul este că nu avem nici un răspuns. pen- tru simplul motiv că. istoricii Şco- lii Ardelene s-au aflat mai aproape de un anumit adevăr (cel puţin de singurul adevăr demonstrabil) decît promo- torii dacismului. Oare cît mai aveau în comun româ- nii Evului Mediu cu dacii şi cu romanii? Cultura slavonă şi religia ortodoxă nu îi apropiau deja mai mult de civiliza- ţia bizantino-slavă? Ce este. sau cu po- . voi. sau daco-romană? Singura raportare incontestabilă la origini este oferită pînă la urmă de limbă. Românii sînt români. Esenţa romanică a limbii române. cu romanii ori cu slavii. mai important pen- tru a-1 defini pe român: originea dacă sau religia ortodoxă? (dificultate rezolvată de cei care văd în Zalmoxis un pre- cursor al lui Cristos!) Dar astăzi.

ceea ce nu înseamnă că sînt lipsite de semnificaţie. dar ne raportăm la origini.. să zicem. Trăim în prezent.. nu se pot exprima decît pla- titudini de genul: am moştenit curajul dacilor şi spiritul raţional al romanilor .. nu se prezintă ca o simplă sumă de indivizi (fiecare cu mulţimea-i de strămoşi). Fiecare naţie le are pe ale sale şi le cultivă cu grijă. în realitatea strictă sîntem despărţiţi de trecutul îndepărtat.poarele Europei contemporane? Un proverb arab citat de Marc Bloch spune că „oamenii seamănă mai mult cu vre- mea lor decît cu părinţii".. românii prezintă totuşi profilul spiritual al unui popor al secolului al XX-lea. dim- potrivă. 169 predominant tehnologică şi citadină. Altminteri.-.. fireşte. Toate acestea aparţin imaginarului istoric şi politic. dar ne-o valorizăm prin identitatea strămo- şilor. p. sînt mult mai apropiaţi astăzi de aceştia decît de strămoşii daci şi romani. nu pentru a arunca mecanismul în aer. de daci şi de romani ceea ce ne apropie în genere de toţi semenii. cînd se trece la un inventar mai precis. Ne apropie.'■' :•. al fundaţiei originare sau fundaţiilor succesive.").'.. ■■•. Cei din urmă aparţineau unor civilizaţii „tradiţionale" avînd cu totul alt registru de mentalităţi şi comportamente decît avem noi într-o lume 53 Marc Bloch. O naţiune nu este un organism bio- logic. ci un organism social. avem o identitate in- contestabilă. i .53 Zicala se aplică la fel de bine indivizilor şi naţiunilor. Paris. Apologie pour l'histoire ou Metier d'historien. trecutul de- vine o mare forţă a prezentului. prin actualizarea sa imaginară. în sens mitolo- gic. Noi nu ne războim cu miturile fondatoare. ci pentru a-i pătrunde logica funcţionării. 1964. t Continuitatea . 15 („Les hommes ressemblent plus â leur temps qu'â leurs peres. ci ca o sin- teză culturală. Capitolul III • . Oricît de diferiţi ar fi românii de germani. Oricîtă rămînere în urmă ar fi acumulat. Ceea ce trebuie însă înţeles. dar. este procesul de actualizare. indiferent de timp sau spaţiu. . Românii vor continua să-şi evoce istoria din cele mai vechi timpuri şi este nor- mal să procedeze aşa.

ceea ce poate ridica întrebări cu privire la amploarea romanizării. Problema continuităţii nu este de altfel decît mani- festarea extremă a unei nelămuriri mai generale privind inserarea geografică a începuturilor poporului român. urmaşa Romei în această parte a Europei. românii s-ar fi format sau pe teritoriul corespun- zător României moderne. Pe de altă parte. La nord de Dunăre. în faţa unei situaţii particulare în istoriogra- fia europeană. în sfîrşit. undeva la sud de Dunăre. întreţinută prin jocul ideologic şi politic. o anumită neconcordanţă între procesul efectiv al expansiunii romane şi al romanizării şi actuala configu- raţie etnică a Europei sud-estice. romanii au stăpînit efectiv doar ju- 171 mătate din Dacia. cu totul în afara ţării unde trăiesc astăzi! Trei factori principali stau la originea acestei situaţii cu totul paradoxale. pînă la cuprinderea unei bune părţi din Europa centrală şi sud-estică. chiar foarte limitată în unele variante. Mai întîi. se află . sau. Chestiunea este însă dublată şi amplificată prin întrebarea privitoare la spaţiul formării poporului român şi limbii ro- mâne. Provincia Dacia a făcut parte din Imperiu doar 165 de ani. sau într-o re- giune depăşind cu mult extinderea actuală a poporului ro- mân. pe actua- lul teritoriu al României. a contribuit la crearea unei adevă- rate „obsesii naţionale". ataşată „etnogenezei". jumătatea neane- xată a Daciei nu a avut în mod logic cum să fie romanizată. sau într-o zonă limitată a acestui spaţiu. Jumătatea nordică a Pe- ninsulei Balcanice a făcut parte din Imperiu timp de vreo opt secole. Potrivit multiplelor teze divergente româneşti şi străine. Ne aflăm. interval care a permis instalarea şi consolidarea unei puternice vieţi romane. din nou. Aici se înscrie faimoasa chestiune a continuităţii care. Rezultatul se dovedeşte însă invers punctului de plecare: România.'Ă *î UN PARADOX ISTORIOGRAFIC: ARIA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN î Insistenţa deosebită asupra „formării poporului" parti- cularizează istoriografia şi conştiinţa istorică românească.

Cu privire la anumite aspecte istorice. argumente comune la imigraţionişti şi la naţio- naliştii români. spaţiul românesc iniţial este reprezentat atît de Dacia. cît şi . neromanizarea dacilor. în sfîrşit.la nord de Dunăre şi nu la sud! în al doilea rînd. in- vers. Negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor de la sud de Dunăre a corespuns evi- dent obiectivelor austro-ungare în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. ce argument mai bun decît golirea Daciei de populaţia ei autohtonă? Şi. continuînd să fie un punct de dogmă în istorio- grafia maghiară de astăzi. putem reconstitui modul de viaţă al celor care au trăit aici. UN POSIBIL COMPROMIS? în versiunea Şcolii Ardelene. LA NORD ŞI LA SUD DE DUNĂRE. cu o mare complicaţie de variante. a intervenit în joc. susţinută de extrema naţiona- listă a dacismului pur. Se întîlnesc însă. ipotezei expansiunii românilor şi limbii române din afara spaţiului actual al României. el nu ne poate spune ce limbă vorbeau făuritorii obiectelor respective într-un anume secol şi într-un anume colţ al României de astăzi. în măsura în care toţi lingviştii serioşi consideră româna ca 172 limbă romanică. Şi. Din păcate. factorul ideologic şi politic. obsedaţi de nobleţea şi puritatea sîngelui românesc. paradoxal. în al treilea rînd. preluată de ansamblul is- toriografiei româneşti spre mijlocul secolului al XlX-lea. nu face decît să ofere argumente. materialul arheologic nu vorbeşte. arheologia s-a dovedit capabilă de a supli- ni această lacună. exterminarea dacilor a ser- vit în egală măsură teza imigraţionistă. şi mai ales lipsa completă a izvoarelor scrise interne. dar deloc ultimul ca impor- tanţă. cu scopul de a asigura maghiari- lor primatul cronologic în Transilvania. ipotezele cele mai diverse au teren li- ber de manifestare dată fiind sărăcia izvoarelor privitoare la spaţiul nord-dunărean de-a lungul mileniului care sepa- ră retragerea stăpînirii romane la anul 271 de întemeierea statelor româneşti în secolul al XlV-lea. Ştim astăzi că teritoriul Daciei a continuat să fie dens populat. Aceleaşi premise istorice pot justifica o teo- rie sau opusul ei! Invocată de latinişti.

„Mapa etnografică" a României din secolul al IlI-lea . I. Faţă de această generoasă expansiune a spaţiului româ- nesc iniţial. o dată cu Samuil. Hasdeu procedează. Imperiul ro- mâno-bulgar. aşadar. avea să reprezinte. pînă la sfîrşitul secolului alXIV-lea). cit.. unde este atestată prezenţa migra- torilor germanici. putea sugera un scenariu apropiat de cel susţinut de imigraţionişti. fireşte. bul- garo-român. iar cel de-al doilea româno-bulgar. mai „vizibilă" decît romanitatea din fosta Dacie. apoi la imperiul româ- nilor şi al bulgarilor (al doilea tarat. un capitol important de isto- rie românească. „crăimea au trecut de la bulgari la români". Lipsa elementelor germanice în limba română îl determină să îi retragă pe daco-romani din zonele nord şi sud-dunărene. al cumanilor şi al paţinachilor. istoria secolelor care urmează retragerii aureliene se petrece mai curînd în actu- ala Bulgarie decît în România de astăzi. la o limitare severă. chiar dacă istoricii români 1 Gheorghe Şincai. în Istoria critică a românilor. Să remarcăm că deplasarea principalei scene a istoriei româneşti de la nord de Dunăre la sudul fluviului. cînd a fost distrus de turci (este vorba. 173 se manifestau ca partizani ai continuităţii. care era român. şi pen- tru mai multe secole.de teritoriul sud-dunărean. întemeiat de vlahii sud-dunăreni Petru şi Asan. pp. drept aceea nu numai bulgarii au bătut pe greci. Spaţiul de formare a limbii şi poporului român devine chiar mai îngust decît frontierele Daciei ro- mane. op." Iar în anul 963. el afirmă de asemenea că românii din Balcani au dat mai mulţi îm- păraţi Romei şi Bizanţului. Laurian se referă de asemenea la regatul bulgaro-român (primul tarat). voi. şi înălţat la apogeu de Ioniţă.1 Primul tarat bulgar a fost. Românii apar ca urmaşi ai roma- nilor în această parte a Europei. pînă în faza istoriografiei comuniste. ci doară mai mult şi mai adeseori i-au bătut românii sub numele bulgarilor. despre taratele bulgare). Kogălniceanu prelungeşte regatul vlahilor transdanubieni pînă la anul 1394. „Românii au fost uniţi cu bulgarii de la venirea acestora — spune Şincai —. 282-283 şi 289. Romanitatea sud-dunăreană era pur şi simplu mai activă. Cum ştirile despre terito- riul de la nord de Dunăre sînt sumare.

Moesia ar fi fost slab romanizată în Antichitate. voi. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană (şi în franceză. pp."3 Pentru a-i distanţa şi mai sensibil pe români de sfera balcanică. ci mai la sud. în zona Transilvaniei. de la munţii Temeşianei pînă-n Olt. „naţionalitatea română s-a născut şi s-a dezvoltat în Oltenia pînă-n valea Haţegu- lui". I. în Munţii Balcani. aşa- dar. românii s-ar fi retras în „cetatea" Carpaţilor. Potrivit lui Xenopol.v Alt gen de limitare teritorială întîlnim la Xenopol. de la bun început. Les Roumains au Moyen Age). după Hasdeu. în epoca migraţiilor. în 1885: Une enigme historique. împingîndu-i spre munţi. Roesler in- voca apropierea dintre daco-română şi macedo-română. Replica lui Xenopol a apărut în 1884. într-un proces de lungă durată. Studiile româneşti. Hasdeu. două dialecte ale aceleiaşi limbi. 174 întîi separarea netă. 2 Pentru eL. Hasdeu insistă asupra „forţei de expansiune a oltenilor".. românii nu au avut deci cum să se formeze aici. românii aveau să se reverse spre Ardeal. Aşadar. Cu siguranţă că naţionalistul Hasdeu a fost impre- sionat de „curăţenia etnică" a Olteniei. între cele două trunchiuri romanice ale Răsăritului: „Daco-românii şi macedo-românii sînt două popoare deo- sebite prin obîrşia lor. în 1871. de- parte de goţi şi de gepizi". şi în al doilea rînd explicarea influenţei sud-slave altminteri decît prin sejurul românilor la sud de fluviu. cit. aflate astăzi la mare distan- ţă una de cealaltă. op. Muntenia şi Moldova. „de la Se- verin pînă-n Haţeg. Oltenia a fost şi rămîne nucleul naţionalităţii ro- mâne. iată ceea ce explică unitatea remarcabilă a limbii române. provincia cu cea mai mică pondere a elementului străin dintre toate ţinu- turile româneşti. sub titlul Teoria lui Roesler. Din Oltenia. în sprijinul tezei originii sud-dunărene a românilor. Nici o legătură directă. Elementul romanic se afla nu în Moesia. care îşi publicase. a românilor nord-du- năreni şi macedo-românilor. 306-308.pînă în secolul al Vl-lea se întinde. Sco- i pul său este de a demonta punct cu punct argumentaţia lui Roesler. precum şi influenţa sud-slavă în limba ro- mână. P. . în- ceput în secolul al Vl-lea şi prelungit pînă în veacul al XlV-lea. Xenopol îi îndepărtează şi de Dunăre. care datoresc asemănarea lor covîr- şitoare împrejurării că se trag din amestecul aceloraşi elemente. Tactica sa urmăreşte două obiective: mai 2 B.

Xenopol. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Tra- iană de A. întemeind cele două principate. Hasdeu mărginise „leagănul" poporului român la Olte- nia. precum şi „descălecatul" lui Negru Vodă în Ţara Românească şi al lui Dragoş-Bogdan în Moldova. cel al tătarilor. rămîne soluţia inversă: expansiunea slavilor din sud la nord de fluviu. 3 A. După ultimul val migrator. influenţa politică şi culturală a slavonismului. Xenopol a procedat aşa din pur naţionalism. superficial romanizată potri- . Iaşi. In ce priveşte lămurirea influenţei sud-slave — celălalt punct esenţial al demonstraţiei lui Xenopol —.ca şi existenţa unor cuvinte de origine maghiară în graiul tuturor românilor. Studii asupra stăruinţei româ- nilor în Dacia Traiană. în genere. Timp de cîteva secole. Formarea poporu- lui român şi continuitatea românească sînt limitate deci la Transilvania. Dare de seamă critică". Dar aria formării poporului român se extindea. românii (dîndu-şi seama că migraţiile s-au terminat?) au coborît spre deal şi cîmpie. D. în Convorbiri literare. şi dincolo de Dunăre. dar devenit o lucrare de sine stătătoare. p. Iată explicat ritul slav în biserica română şi. 1884. potrivit lui Onciul. el opta pentru spaţiul întreg al Daciei romane: Oltenia. „România" a făcut parte din Bulgaria. Xenopol consideră că primul tarat bulgar s-ar fi extins asupra întregului teritoriu românesc de as- tăzi. 175 Cu ce ochi ar privi astăzi un naţionalist român limitarea continuităţii româneşti la Transilvania şi supunerea primi- lor români taratului bulgar? Şi totuşi. Căile naţionalismului sînt diverse şi uneori neaşteptate. Onciul depăşeşte aces- te limitări. desfăşurîndu-se la adăpostul arcului carpatic. 1885). una din- tre monografiile fundamentale asupra chestiunii („Teoria lui Roesler. Tipografia Naţională. Xenopol îşi exprimase preferinţa pentru alta dintre provinciile româneşti: Transilvania. Teoria lui Roesler. Xenopol. într-un text conceput ca o recenzie a cărţii lui Xenopol. 224. O dată ce evoluţia românilor la sudul Dunării nu este de ac- ceptat. şi aici asis- tăm la o întoarcere completă a argumentelor lui Roesler. Moesia. în intenţia de a nărui pînă la te- melie eşafodajul construit de Roesler. Banatul şi partea apuseană a Transilvaniei. D.

po- porul român s-a format atît prin continuitatea elementului daco-roman din provincia Dacia. fusese totuşi dimi- nuată prin multiplele invazii barbare. Onciul se referă însă nu numai la un teritoriu comun al românilor şi vlahilor balcanici. Aici s-ar afla şi originile Ţării Româneşti. nu- mită admigrare. de unde ea şi pur- cede mai întîi prin cucerirea romană a ţărilor traco-ilirice şi romanizarea acestora. „rezervorul" romanic al Balcanilor a alimentat considerabil spaţiul nord-dunărean a cărui romanitate. Teoria sa. devenea la Onciul un puternic focar de romanitate. într-un sens parţial apropiat de al imigraţioniştilor. Ar fi foarte greşit a renunţa la această istorie şi a ne mărgini trecutul numai la Dacia Tra- iană. în urma invaziei slave la sud de Dunăre. Dunărea dispărea ca graniţă. „România" ori- ginară cuprindea cam jumătate din teritoriul actual al Ro- mâniei. pon- derea elementului românesc în această construcţie politică. cît şi prin aportul con- siderabil de populaţie romanizată de la sudul fluviului. elementul roman din Pe- ninsula Balcanică era chiar mai puternic „decît putea să fie în Dacia Traiană pe timpul năvălirilor. El consideră chiar — spre deosebire de Xenopol — că şi al doilea tarat — Imperiul româno-bulgar — s-ar fi întins pînă la Carpaţi. Onciul argumentează apartenenţa teritoriilor din stînga Dunării la taratul bulgar. şi astfel istoria noastră se petrece la început mai ales în Peninsula Balcanică. timp de cîteva veacuri. dar în plus o parte însemnată din Bulgaria şi Serbia de astăzi."4 Din secolul al VH-lea.vit tezei lui Xenopol. în şi mai mare măsură. ci. ceea ce ar fi facilitat procesul „admigrării". prezintă o soluţie de sinteză sau de com- promis între teza strictă a continuităţii şi teza nu mai puţin strictă a imigraţiei. Ca şi Xenopol. Din punctul de vedere al lui Onciul. în primele secole ale Evului Mediu. Am văzut că încadrarea romanităţii sud-dunărene în is- toria românească avea deja o tradiţie în istoriografia naţio- nală. spre a-1 cunoaşte şi înţelege. Muntenia des- . deşi supravieţuise. Acest element roman 176 al ţărilor balcanice — afirmă Onciul — este fără îndoială identic cu cel român. unde se pare că îl vom căuta pentru acel timp în zadar. fapt care ar explica. la alimentarea romanităţii nord-dunărene cu valuri romanice din sud.

O dată ce elementul românesc s-a format şi la sud de Dunăre. Dare de seamă critică". voi. totuşi. D. în Scrieri istorice (ediţie Aurelian Sacerdoteanu). Onciul avea să pună accentul în ceva mai mare măsură pe spaţiul Daciei romane şi să sublinieze trăinicia elementului roman instalat aici. şi din punctul lui de vedere. Nu discutăm validitatea soluţiei propuse de Onciul. Românii apăreau astfel în ace- laşi timp ca autohtoni (în Dacia romană). „Teoria lui Roesler. Ovid Densusianu (1873-1938) a luat în considerare. 244. ~_Pe aceeaşi linie de sinteză între continuitate şi imigraţie s-au situat şi cei mai de seamă lingvişti români. se poate constata o mai mare disponibilitate a lingviş- tilor decît a istoricilor în ce priveşte luarea în considerare a romanităţii sud-dunărene ca element fondator. Bucureşti. Xenopol. a susţinut stingerea completă (sau aproape completă) a romanităţii nord-dunărene după retragerea aureliană şi recolonizarea teritoriului actual al României cu populaţie romanică ve- nită de la sud de Dunăre începînd din secolul al VH-lea (şi pînă în secolul al XlII-lea). p. lucrare care s-a bucurat de o largă audienţă în lingvistica romanică. 1968. supravieţuirea unui oarecare element roman la nordul Dunării. Editura Ştiinţifică. imigranţi (de la sud de Dunăre) şi cuceritori (în Principate). elementul balcanic a fost mai important decît . Studii asupra stăruin- ţei românilor în Dacia Traiană de A. şi nici validitatea oricărei soluţii în genere. ceea ce conferea doar un rol auxiliar aportului sud-dunărean. propunînd răspunsuri plauzibile la toate întrebările incomode ale imigraţioniştilor.prinzîndu-se la un moment dat de statul Asăneştilor. Cel mai departe avea să meargă Alexandru Philippide (1859-1933) care. Remarcăm doar că teza admigraţiei reuşea o îmbinare abilă între continui- tate şi imigraţionism. în lucrarea sa Originea românilor (1923-1927). Popu- laţia românească s-ar fi extins la răsărit de Olt şi de Carpaţi ■— în Muntenia şi Moldova — abia începînd din a doua ju- mătate a secolului al Xl-lea (în urma abandonării acestor ţinuturi de către pecenegi). I. în ansam- blu. toată 4 Dimitrie Onciul. 177 argumentaţia imigraţionistă nu mai putea fi folosită împo- triva continuităţii nord-dunărene! în interpretări ulterioare. mai ales în sud-vestul României de astăzi. în His- toire de la langue roumaine (1902).5 Deosebindu-se doar parţial de Roesler şi de Philippide.

854. a unei soluţii de compromis între continuitate şi imigraţionism (cu multiple nuanţe în ce priveşte ponderea sau întinderea teritoriilor nord. le luaseră locul între timp diverse popoare de stepă. 1923.cel autohton. un ar- gument în favoarea priorităţilor slave. I.. Iaşi. Dacia Traiană toată. Moldova şi Basarabia." 178 Pe linia Onciul-Puşcariu merge şi G. P. Romanizarea relativ tîrzie a spaţiului moldovenesc (în secolele precedînd constituirea principatelor) nu însemna însă. de mulţi specialişti români. p. II. 1927. ci mai la vest. voi. 288-289: „Un point ou nous tombons d'accord avec Rosler c'est que le centre de la formation du roumain doit etre place au sud du Danube. a fost desigur ultima etapă a expan- siunii române în Evul Mediu"7. precum pecenegii şi cuma- nii. 1902 (reimprimat Bucureşti. după cum concede teo- riei imigraţioniste şi faptul că „regiunea de la est de Carpaţi.sau sud-dunărene impli- cate în geneza românească). este expri- mată clar şi de P. Paris. cum se considera îndeosebi.] din existenţa elementului albanez în limba română şi din asemănarea dialectelor daco-român şi macedo-român rezultă că locul de formare al neamului ro- mânesc este valea Dunării de jos pe ambele maluri ale aces- tui fluviu. Dacă Moldova n-a fost la origine românească. . Originea românilor. Iaşi. deoarece slavilor. acceptînd totuşi originea parţial sud-dunăreană a limbii române şi a poporului român. unei violente campanii antiroesleriene: este faptul alegerii. în Iliria.. Sextil Puşcariu (1877-1948) a propus o sinteză lingvistică irhpli- cînd în egală măsură teritoriul Daciei Traiane şi provinciile traco-ilirice ale Peninsulei Balcanice. menţionaţi de Iordanes şi Procopiu. I. istorici şi lingvişti. voi."8 O constatare se impune. precum şi cele două Moesii (Bulgaria şi Serbia). lucrare în care polemizează cu imigra- ţioniştii. supus timp de decenii. nord. aşadar. 6 Ovid Densusianu. ediţie românească 1940). 5 Alexandru Philippide. poate neaşteptată pentru citito- rul român de astăzi. 6 In sfîrsit. avîndu-şi însă obîrşia nu în Moesia.şi sud-dunăreană. şi voi. pp. p. potrivit lui Brătianu. Histoire de la langue roumaine. în era comu- nismului naţionalist. 1929). nici slavă! Ideea dublei origini. Brătianu în line enigme et un miracle historique: le peuvle roumain (1937. Panaitescu. în manualul său de istorie a românilor: „[. I. ea n-a fost. 569.

"9 întregul teritoriu al României. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II". aşadar. Iată. Panaitescu. p. Sub acest nume. ţărani da- co-romani. Muntenia şi Moldova sînt pline de sate dace. şi Muntenia. 179 CONSOLIDAREA ROMANITĂŢII NORD-DUNĂRENE Sînt totuşi istorici care. Buzăului. aflată timp de secole sub stăpînire romană. între Dacia lui Traian. trupe romane. Ialomiţei. a celei mai mari părţi din terito- riul rămas în afara Daciei Traiane. includerea în sfera idealei Românii originare. 60. olteană şi dobrogeană. trec acum. fără a ignora cîtuşi de puţin romanitatea balcanică. şi viaţa dacică. Bucureşti. cît şi de la Mare spre Ardeal. şi Ardealul. Istoria românilor. „Dobrogea e plină de oraşe romane. şi Dobro- gea. se deschid drumuri multe. pînă în adîncurile ei. Pârvan dublează provincia Dacia cu un al doilea focar de romanitate pe care îl numeşte Dacia scitică. care o începuse cu aproape o sută de ani mai curînd. bine păzite şi mereu umblate. cîmpia de la nord de Dunăre. chiar dacă intensitatea roma- nităţii sau a romanităţii nu îi apare identică de la o provincie la alta: „Ţara întreagă însă. 8 P.7 G. Chiar neanexată oficial la Imperiu. Brătianu. fără zgo- mot şi pompă se face viaţă romană. cuprinsă între ro- manitatea transilvană. O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. 1990 (reproducere a ediţiei din 1943). la deal şi la vale. în măsura în care drepturile româneşti se justificau prin originile daco-romane. I. care-şi începe viaţa cea nouă de-abia de la 107 înainte. îşi propun în primul rînd să con- solideze şi să întregească sfera romanităţii şi romanităţii nord-dunărene. Pe văile Şiretului. străbătute de viaţa romană. 1940. P. unde erau românii mai mulţi. unde . Editura Didactică şi Peda- gogică. este supusă la rîndu-i unei sensibile romanizări. Argeşului. unde erau destui. Muntenia. el adună Dobrogea. p. toate provinciile româneşti şi-au adus contribu- ţia la formarea poporului român — aceasta este concluzia lui Pârvan (exprimată net şi în Dacia). atît din Ardeal spre Mare. negustori romani. sudul Moldovei şi al Basara- biei. în începuturile vieţii romane la gurile Dună- rii (1923). şi Oltenia. 60. Şi Iorga ţine să integreze într-o timpurie Ţară Românească spaţiul complet al României. Bucureşti.

. prin faptul însuşi al supravieţuirii lor spre deosebire de cea mai mare parte a elementului latin din Balcani. . dintre ciobanii noştri.] Cîmpia Munteniei şi podişul moldovean ca şi cel ardelean erau acoperite de codri imenşi.9 Vasile Pârvan. voi. Faza ro- mânească a istoriei se desfăşoară în primul rînd pe teritoriul României actuale. De la poa- lele munţilor şi pînă la Dunăre şi la Nistru.35. chiar în unele locuri pînă la mare. p. dar acesta. ediţia a Il-a. întemeietorii ro- mâni şi-au pierdut repede „conştiinţa că se ţin de alt neam decît de neamul bulgăresc". s-a menţinut în principal graţie propriei vitalităţi. toate la un loc se chemau Ţara Ro- mânească [. Bucureşti. şi Moldova.. Dar o dată ce pădurea acoperea practic întreg pămîntul românesc. îi opune retragerea la pădure în faţa diverşilor invadatori („adăpostul strămo- şilor noştri în Evul Mediu a fost pădurea"). a ruşilor mici. „Retragerii în munţi"."10 Pentru Iorga şi Pârvan. putea merge cineva numai prin pă- 10 N. chiar dacă subliniază prezenţa şi vitalitatea vlahilor balcanici. care ar fi limitat drastic spaţiul românesc originar. Giurescu nu invocă vreun aport de populaţie românească de dincolo de Dunăre în primele secole ale Evului Mediu. 130. s-au îndeplinit. „Prin românii aceştia răzleţi. românii sînt moştenitorii şi con- tinuatorii întregii romanităţi orientale. 1974. El ţine să integreze în procesul consti- tuirii poporului român ansamblul teritoriului nord-dună- rean.. pe încetul. Romanitatea sud-dunăreană a jucat un rol însemnat în extinderea elementului roman în Dacia. dar pentru alt neam. romanizarea slavilor de apus. Iorga îi subliniază caracterul fundamental bulgar. I. „[. unde în partea de nord-est se mai urma. p. Iorga. Referindu-se la imperiul numit îndeob- şte în istoriografia românească „româno-bulgar". Editura Ştiinţifică. lucruri mari şi glorioase. prin urmare. de ai noştri. de o cedare de teritoriu.].. 180 satele erau mai rare."11 Nici CC. Istoria românilor pentru poporul românesc. începuturile vieţii romane la gurile Dunării. o dată implantat la nord de Dunăre. aproa- pe că nici nu mai poate fi vorba de o retragere. invocată de Xenopol.

181 dure. a romanităţii balcanice la construcţia româ- nească nord-dunăreană. Demonstraţia istorică nu era lip- sită de implicaţii actuale: România urmărea să joace un rol de arbitru în Balcani şi se erija deschis în protectoare a aromânilor risipiţi în peninsulă.. imaginea României Mari. Dar nici etapa ulterioară. Din această perspec- C. ÎN ANII COMUNISMULUI: IMPERATIVE IDEOLO- GICE ŞI ARGUMENTE ARHEOLOGICE Faza comunistă a discursului istoric s-a remarcat. p. prin eclipsarea românismului balcanic. p. cu contururile României Mari de la 1918 (la un moment dat. fie limitată. Cu toată concentrarea treptată asupra ansamblului teri- toriului românesc actual. ori" neparticiparea sau nu o participare semnificativă. în etapa „internaţionalistă". cit. 51. ele însele estompate prin cufundarea în marea slavă. chiar şi în Evul Mediu. România se detaşa ca singura enti- tate europeană cu contur invariabil. nu s-a dovedit mult mai prielnică românilor de „dincolo". naţionalistă. aşadar în cîmpia munteană. se poate spune că toţi istoricii an- teriori perioadei comuniste au luat în considerare formarea şi evoluţia poporului român şi în Balcani. indiferent de epoca reprezentată. op. fie ma- sivă. C. expansiunea slavă asupra spaţiului românesc originar — rusească în nord şi bulgărească în sud — nu mai lăsa locul vreunei afirmări româneşti dincolo de frontierele actuale. I. Prin- cipiul „neamestecului" în treburile celorlalte state — nece- sar regimului Ceauşescu pentru a pretinde neamestecul „celorlalţi" în propria-i politică — a fost coborît şi în trecut. Frontierele României moderne s-au imprimat ca un cadru imuabil al întregii evoluţii istorice: o Românie eternă. pe hărţile destinate uzului didactic a apărut. acoperită cu aceeaşi tuşă de culoare. voi. cu secole înainte de întemeierea ei!)."'2 în codrul Vlăsiei — ceea ce ar însemna „pădurea românilor" —. dim- potrivă. „daco-romanii" se aflau la ei acasă în momentul venirii slavilor. 182 tivă nu mai putea fi vorba de „anexarea" istorică a spaţiului . Giurescu. 269. Diferenţele de in- terpretare privesc fluxul de populaţie: participarea.11 Ibidem.

1960. avînd ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei. nevoind nimic de la alţii şi necedîndu-le nimic din patrimoniul său. Bucureşti. metodă de care s-a uzat şi abuzat pentru a se decreta caracterul ro- mânesc al oricărui vestigiu. I. Editura Academiei. renunţării la spaţiul balcanic i se găseşte o justificare teoretică. Era opinia lui Constantin Daico- viciu. publicată în 1969. îndrăznea chiar să considere . Dobro- gea. şi etapa de lungă durată a formării înseşi a poporului român ca popor aparte." Aşa- dar. Daicoviciu sublinia faptul că principiul continuităţii privea doar Dacia 13 Istoria României. Poporul român s-a format abia după separarea roma- nităţii balcanice de romanitatea nord-dunăreană în urma invaziei slavilor. cuprinse timp de secole între alte frontiere. prin mar- carea distincţiei între două etape. Basarabia). Istoria se rescria în sensul unei Românii existente dintot- deauna. exprimată. voi. nu întregul teritoriu românesc de astăzi. în spaţiul de la nordul Dunării de jos.] avînd ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei" voia să spună că poporul român nu s-a născut nici măcar pe întregul teritoriul al României. în care nu se poate vorbi decît de o populaţie romană sau romanică. i se adăuga o altă limitare încă mai strictă. din motive de pru- denţă.sud-dunărean. într-o manieră deschisă şi argumentată. în stilul de lemn al epocii."13 Limitării la spaţiul nord-dunărean. în volumul I. prima „premergătoare for- mării poporului. din 1960. pp. cum nu putea fi vorba nici de „renunţarea" (tot în sens istoric) la acele provincii (Transilvania. al Istoriei României. mai precis „în ultimele secole ale mileniu- lui I e.. 776 şi 808.. 183 romană. dat fiind că „populaţia dacică din Muntenia şi Moldova a fost roma- nizată mult mai tîrziu". pe care a susţinut-o apoi. chiar dacă ambele maluri ale Dunării puteau fi luate în considerare pentru perioada stăpînirii romane în Dacia sau imediat după aceea. El îşi exprima rezervele asupra tentaţiei atribuirii etnice a materialului arheologic. ci doar acolo unde a exis- tat o colonizare romană.n. In partea care i-a revenit la Istoria României. în zona de deal şi de munte a Transilvaniei şi Olteniei. chestiunea aceasta nu avea nici o legătură cu formarea propriu-zisă a poporului român. în anii relativei „liberali- zări".. Propoziţia: „[. ci doar cu extinderea elementului romanic în Europa sud-es- tică.

seco- lele al VlII-lea-al Xl-lea. Intre premisele oferite. s-a impus în anii '70 şi '80. 108. sla- vo-bulgară)"14. la întreg teritoriul ţării. Elementele constitutive ale culturii Dridu le vede a fi „majoritar de ori- gine română". în i focul unei polemici. întîlnim astfel. de un remarcabil conformism. 103-106. . drept „o cultură slavă (sau. Bucureşti.cultura Dridu (identificată în Muntenia. arheolog de altfel reputat pentru valoarea şi originalitatea cercetărilor sale. corespunde cristalizării fenome- nului lingvistic şi etnic românesc. dă dovadă. cît şi în contribuţiile mai mult sau mai puţin conformiste ale multor specialişti. re- luată într-o nouă versiune. mai bine zis. puţin prezentă în Transilvania. 1970. Editura Ştiinţifică. iar aria de formare a poporului român extinsă. Arheologie şi tradiţie istorica). oglindind un profesionalism incontestabil. de mai multe decenii. Teritoriul românesc se împărţea astfel între o Transilvanie romanizată şi un spaţiu extracarpatic mar- cat de o puternică amprentă slavă. fără multă discuţie. Editura Didactică şi Pedagogică. şi conclu- ziile. 14 Istoria României (sub redacţia lui Miron Constantinescu. 15 Această versiune. majoritatea cercetătorilor români susţi- nîndu-i caracterul românesc iar cei străini factura slavă. pp. Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii (1979). 15 Istoria poporului român (sub redacţia lui Andrei Oţetea). spre deosebire de Daicoviciu. fără cea mai mică fluctua- ţie a frontierelor. „proto-românii" fiind identificaţi în secolul al Vl-lea. dar apărut în 1991 (Originea şi continuitatea românilor. deja bine ştiute. 1969. cultură interpretată în genere de arheologii români în sensul continuităţii. atît în discursul oficial privitor la istoria naţională. dar puternic dezvoltată în Bulgaria). Miza este cu atît mai mare cu cît perioada în discuţie. p. cu sublinierea puternicelor legături dintre provincii. într-un text scris în anii '80. 184 • Lucrarea Ligiei Bârzu. Ion Nestor. Bucureşti. Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu). ca fapt bine stabilit. Cultura Dridu se află de altfel. a formării poporului român exact pe teritoriul unde locuieşte astăzi. se interpune grila ideologică a „uni- tăţii şi continuităţii". oferă o perspectivă de ansamblu a proble- mei şi un punct de plecare stimulant pentru punerea în dis- cuţie a raportului arheologie-continuitate. In Istoria poporului român (1970).

1979. 82. de impunere a limbii latine. sau că la 271 sau indiferent cînd după aceea." 17 Concluzia? O cunoaştem: nu poate fi. apa- re ca foarte verosimilă acceptarea unei date foarte timpurii pentru momentul în care latina a început să fie general fo- losită în teritoriul dacilor estici. Totul se schimbă. indiferent de pre- mise. nu mult poste- rior.. inventarul lor şi chiar ritul fune- rar. p. cum ar fi preponderenţa ceramicii lucra- te cu mina şi decăderea tehnicii şi tradiţiilor meşteşugăreşti. treruptă. acolo unde romanii nu s-au instalat? Aflăm apoi că. Continuitatea de viaţă este evidentă. în Muntenia şi în sudul Moldovei. a unor importante elemente şi „insule" de civilizaţie dacică. după secole de continuitate materială neîn. cînd cultura se întoarce la forme de mani- 16 Ligia Bârzu.-. arheologia dovedeşte supravieţuirea pînă tîrziu. o dată cu instalarea slavilor pe teritoriul românesc. între continuita. şi a- proape că nici nu am mai avea nevoie de argumentele arheo- logiei pentru a o susţine.paralelismul procesului de romanizare în Dacia romană şi în afara ei: „Ţînînd seama de toate elementele posibile. aspectul locuinţelor. mult după retragerea aureliană. populaţia nord-dunăreană . exterminaţi de romani. în orice caz. Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a po- porului român pe teritoriul fostei Dacii."16 Rezultă din context că acest moment ar fi an- terior retragerii aureliene sau. Cine îşi mai poate închipui astăzi că dacii ar fi dispărut. Se întîlnesc doar morminte incinerate. „Este momentul în care tradiţiile antice dispar. Pentru un „nearheolog" dificultatea este următoarea: s-a avansat în genere. chiar şi aşa. caracterul organizat şi masiv al colonizării roma- ne în provincia Dacia. se petrece o răsturnare completă în a doua parte a secolului al Vl-lea şi în prima jumătate a secolului al Vll-lea. tea „de viaţă" şi continuitatea românească. în sprijinul unei romanizări rapide şi profunde. Bucu- reşti. decît continuitatea materială şi spirituală pe teritoriul fostei Dacii! Se procedează de fapt la un amalgam. „în contrast izbi- tor cu secolele precedente". două chestiuni cu totul diferite. 185 festare preistorice. cum s-a putut petrece atunci în paralel un fenomen simi- lar de romanizare. Editura Academiei.

Bucureşti. evident. 18 Remarcabilă expansiune pentru o cultură căreia Daicoviciu îi refuza pînă şi dreptul de a reprezenta Transilvania! Nu era oare mai corect să li se explice elevilor că de fapt nu ştim dacă Dridu este o cultură română. nu concluzii indiscuta- bile) cu privire la limba pe care o vorbeau cei în cauză? Poate fi considerată Bulgaria. căreia i se adaugă aproape întreg teritoriul Ungariei şi Bulgaria pînă la Munţii Balcani. Editura En- ciclopedică.ar fi emigrat la sud de fluviu? A trecut vremea cînd Roesler îi deplasa pe daco-romani în Balcani. în Balcani şi în Africa de Nord. iar Xenopol îi înghe- suia în munţii Transilvaniei. ci şi la extinderea spaţiului său originar. 1991. Dacă nu s-a petrecut cumva o ştergere a latinităţii. apărut în 1992. 86. reflectînd restructurări care au evoluat apoi spre cultura Dridu. este susceptibilă de a fi interpretată şi în acest sens. Discontinuitatea arheologică din jurul anului 600. fireşte. Bogdan Teodorescu. exact în faza de expansiune a primului tarat bulgar. şi Ligia Bârzu şi Stelian Brezeanu. în Panonia. p. Arheologie şi tradiţie istorică. motivele politice ale limitării istorice la fron- tierele actuale nu mai au curs. 19 18 Mihai Manea. Istoria . nu pot fi excluşi unii în favoarea celorlalţi. slavă sau slavo-română? Că de fapt cercetarea unor vestigii materiale nu ne permite să tragem concluzii (în orice caz. ci dacă au continuat să vorbească limba latină şi apoi limba ro- mână. pre- cum în Britania. după cum se aflau şi slavii. Cum nimic nu exprimă mai bine ca un manual de şcoală ideile istorice de largă circulaţie. pentru a avea imaginea „noii" arii de formare a po- 17 Ibidem. p. Este mai prudent şi mai corect să nu amestecăm lucru- rile: argumentele materiale nu au cum să spună ceva decisiv despre limba sau limbile vorbite. 213. Cultura Dridu poate servi acum nu numai la „ţinerea sub control" a întregului terito- riu românesc. Arheologia apare ca o armă cu dublu tăiş: depinde cine şi cum o folo- seşte. ajunge să privim harta inserată în manualul de Istoria românilor pentru clasa a Xl-a. drept predominant românească? Românii se aflau. 186 porului român. în acest vast spaţiu. Problema continuităţii româneşti nu este însă dacă oamenii au continuat să trăiască aici. Adrian Pascu. nici în favoarea. Originea şi continuitatea românilor. nici în defavoarea românilor. După 1989. despre cultura Dridu) include România Mare în totalitatea sa. sau despre amalgamul lingvistic. „Aria primului ansamblu arheologic româ- nesc" (este vorba.

timp de o mie de ani. Horedt. un aspect nu mai puţin mitologizat îl reprezintă continuitatea politică. II. nici Kurt Horedt. mai credibil. pe cărări nebătătorite. Probabil că nu merită să li se dea replica. a unui stat românesc. o republică româ- nească la anul 271. Statul comun al românilor şi bulgarilor a putut juca. Este menţionat Ion Nestor. 1992. profesor la Universitatea din Cluj. Cea mai recentă contribuţie în materie este articolul „Dridu". epoca slavă prelun- gindu-se pînă în veacul al X-lea. Mergînd. O dată cu Xenopol şi Onciul el s-a metamorfozat însă într-un fel de stăpînire bulgărească asupra teritoriului nord-dunărean. înseamnă doar că problema este suficient de complicată pentru a mai fi tratată în sentinţe categorice şi fără apel. 19 Semnificativă pentru limitele între care poate evolua dis- cuţia este lucrarea lui Kurt Horedt (arheolog german originar din România. nu sînt menţionaţi nici Constantin Daicoviciu. supus diverselor stăpîniri străine. pp. Elementul românesc ar apărea aici abia începînd din secolul al IX-lea. 1986. Din cele mai vechi timpuri pînă la revoluţia din 1821. consideră că în secolul al Vll-lea Ardealul a fost complet slavizat. scris de Eugenia Zaharia. o dată ce nu gîndesc aşa cum trebuie să gîndească! 187 STATUL ROMÂNESC DE-A LUNGUL „MILENIULUI ÎNTUNECAT" Pe lîngă continuitatea etnică. cum îi era felul. Editura Enciclopedică. nu pare o soluţie convenabilă. în Enciclope- dia arheologiei şi istoriei vechi a României (coordonator ştiinţific: Constantin Preda). Hasdeu a reconstituit o istorie mirifică în jurul marii familii a Basa- . 81-83.românilor. Editura Didactică şi Pedagogică. un rol similar. comparabilă cu a naţiunilor vecine. apoi stabilit în Germania): Siebenburgen im Fruhmittelalter. Simpla per- petuare a unui element românesc amorf. Se reiterează interpretarea acestei culturi ca strict românească şi perfect unitară într-un spaţiu mai întins decît al României de astăzi. 1996. Nu înseamnă că arheo- logul româno-german are dreptate. la vremea ei. să suplinească şi această lacună. 173. voi. Bucureşti. Bonn. ceea ce îi complexează pe români este lipsa. Cronica lui Huru a încercat. este lipsa unei tra- diţii politice adînc înrădăcinate în timp. căruia nu i se poate contesta familiarizarea cu arheologia me- dievală timpurie a spaţiului românesc. p. din nimic. Bucureşti. inventînd. Mărturisit sau nu.

existenţa formaţiunilor româneşti). castă dacică la origine. esenţa problemei. în momentul expansiunii ma- ghiare. O continuitate politică desăvîrşită şi încă. în fond. individualizări ale unei anumite idei politice sau situaţii istorice (în cazul discutat. marcată de fapte înscrise în marea istorie a lumii. Iorga a sugerat organizarea autohtonilor. tocmai fiindcă ilustrează. din păcate imaginare. terenul rămî- nea tot gol. Este de altfel greu de conceput un spaţiu de întinderea României lipsit de for- me. Această poziţie privilegiată a frînat întru cîtva exerci- tarea firească a demersului istoriografie critic. au întemeiat Ţara Românească. tot ei. de organizare teritorială. înclinată spre . după retragerea aureliană. destinele poporului român. Glad şi Menumorut. Pentru a-1 acoperi. în ultima jumătate de secol s-a căutat — recurgîndu-se în- deosebi la materialul arheologic — coborîrea mai adînc în timp a unor asemenea închegări politice. în unele perioade. în fruntea Olteniei. Cine? De unde? De cînd? (1896). şi prezenţa unor structuri statale româneşti. După atîtea tentative. ar fi vegheat apoi. soluţie nu tocmai explicită. Gelu. Hasdeu reuşeşte să construiască un splendid edificiu imaginar. consem- naţi în Cronica ungară a lui Anonymus (Gesta Hungarorum). 188 joacă un rol însemnat în istoria românească. pînă cînd. Eseul care le este consacrat în Etymologicum Magnum Romaniae. personaje-simbol. timp de un mi- leniu. Voievozii transilvani. în ceea ce el numea Romanii populare. care a dat Daciei regi şi Romei cîţiva împăraţi. Concluzia este că Basarabii. oferă poate cea mai fascinantă lec- tură istorică din tot ce s-a scris în literatura românească. Adunînd piesă cu piesă în sensul unei demonstraţii savant conduse şi de o logică aparent impecabilă. fie şi sumare. invocată de diverşi autori pînă astăzi. aidoma lui Negru tVodă. pe lîngă continuitatea etnică. dar care a pă- rut multora versiunea salvatoare. Dar acest gen de fărîmiţare în stătuleţe de sine stătătoare nu putea satis- face întru totul ideologia naţional-comunistă. publicat apoi separat sub titlul Basarabii. Mai curînd decît personalităţi reale. ceea ce nu schimbă. cei trei par a fi.rabilor.

dat fiind că totuşi ceea ce se numeşte printr-o formulare destul de vagă „formarea poporului ro- mân" înseamnă de fapt. ci şi la teoria statului în genere. text foarte implicat în istorie. cu orice preţ. apare consemnat un „stat neorganizat" rămas pe te- ritoriul Daciei. o adevărată con- tribuţie. cea de a doua de ordin ideologic. Aşa se face că în Programul par- tidului comunist român. Existenţa neîntreruptă a statului de la Burebista la Ceauşescu s-a impus ca o dogmă a naţio- nal-comunismului autohton.20 Potrivit tuturor definiţiilor şi interpretărilor în vigoare.unitatea deplină a ţării şi spre continuitatea nu mai puţin deplină între Dacia şi România. LINGVISTICĂ ŞI POLITICĂ Iată. Conceptul de „stat neorga- nizat" a reprezentat. dezin- teresîndu-se în genere de cercetările şi concluziile lingviş- tilor. Cum sursele literare sînt în genere epuizate. statul pare a fi mai curînd ceva organizat. prima de ordin metodologic. CONCLUZII: ARHEOLOGIE. după retragerea stăpînirii romane. 28. istoriografia românească a mizat pe arheologie. „for- . trebuia să continue.. statul întreg. cum se prezintă avatarurile spaţiului românesc originar: de la Oltenia lui Hasdeu la complexul România-Ungaria-Bul- Programul Partidului Comunist Român. 189 garia al ultimelor manuale şcolare. la vremea respectivă. aşadar. sau de la exclusiv sud-du- năreana romanitate roesleriană la nu mai puţin exclusiva alcătuire a poporului român pe teritoriul strict al Daciei de ieri şi al României de azi. Limba a trecut pe plan secundar faţă de mărturiile „con- crete".. Nu ne permitem să sugerăm o so- luţie care să favorizeze una sau alta dintre ipoteze. istoricii români din ultima jumătate de veac au manifestat tendinţa de supraevaluare a propriilor lor mijloace. mult mai precis şi mai adecvat. In chestiunea formării poporului român şi a continuităţii. într-o înşiruire rapidă şi fatal incompletă. Demers curios. Problema continuităţii a devenit astfel o problemă aproape exclusiv arheologică. nu numai privitoare la istoria românilor. statul român devenind astfel unul dintre cele mai vechi din Europa.. din 1975. Credem însă ca două remarci sînt absolut necesare. p. Statul.

în fiecare colţ al României şi pentru fiecare secol în discuţie. elev al lui Alexandru Philippide. va putea fi cîndva restituit. arheologii şi-au asumat misiunea lămuririi depline a problemei continuităţii. Un „dac" care nu vorbeşte româneşte nu ne interesează în această chestiune: el nu este român. Tot ce se poate spune este că în mai mare măsură decît istoricii ei simt nevoia luării în considerare şi a unei arii sud-dunărene. nu obligatoriu însă mai adevărată! Este greu de presupus că adevărul. . încă o dată. Ei au descoperit. Istoria. chiar dacă adnotată — a sintezei lui Carlo Tagliavini. chiar dacă nu este singura „condiţie". şi-a permis să susţină acest punct de vedere. 190 Originile limbilor neolatine (1977). în consonanţă cu numeroşi alţi lingvişti: „Fără să nege existenţa unor resturi de popu- laţie romană la nordul Dunării.marea limbii române". simţitor mai restrîns decît al României actuale) la nord şi la sud de Dunăre prezintă mai puţine puncte slabe şi explică mai mult decît celelalte versiuni. adevărul complet şi perfect. este condiţia primă şi obligatorie. nu spunem că arheolo- gia nu are ce căuta. vestigii confirmînd continuitatea de viaţă. puţin importă. în această chestiune. ci con- tinuitatea romană şi românească. voită sau nu. De remarcat şi publicarea — necenzu- rată. Iorgu Iordan."21 în fapt însă. Poate fi consi- derată o ipoteză mai abilă şi mai logică. Doar că aici s-a petrecut o confuzie. nici concluziile lingviştilor nu pot fi considerate certe şi uni- voce! Versiunea formării limbii române pe un spaţiu limitat (oricum. reputatul lingvist italian aşezînd formarea limbii române într-un spaţiu restrîns situat de o parte şi de alta a Dunării. dar rolul său este pînă la urmă limitaţi In fapt. timp de decenii. majoritatea filologilor stră- ini recunosc că locul de formare a limbii române trebuie să fie stabilit aproximativ în ţinuturile sud-vestice limitrofe la nord şi la sud de Dunăre. Nici lingviştii nu pot propune o soluţie incontestabilă. Român este cine vorbeşte româneşte. Nu continuitatea populaţiei în genere este în cauză. chiar istoria şi lingvistica la un loc nu pot oferi reconstituiri totale. fireşte. Chiar în perioada comunistă.

p. ca oricare altă comunitate. Ve- nirea românilor din altă parte pune în evidenţă. 1977. 300. iar latineşte se vorbea din Spania pînă în Bulgaria şi din Libia pînă în Anglia. apare clar că în joc este în primul rînd problema Transilvaniei. 191 legitimează dreptul românesc asupra acestei provincii. 21 Carlo Tagliavini. Originile limbilor neolatine. la teoria imigraţionistă! — maghiarii pot fi trimişi înapoi. Atacurile antiromâneşti apelează nu mai puţin la scheme istorice. Formarea poporului român la nord de Dună- re. In- vocînd originile. inclusiv şi chiar în primul rînd pe pămîntul Transilvaniei. A doua remarcă priveşte fondul ideologic şi exploatarea politică a chestiunii. românii. Era. iar americanii reîn- torşi în Europa. cum s-ar zice. Musso- lini voia să refacă Imperiul roman. Marea Medite- rană fusese un lac italian. mai precis. în dreptul său: timp de aproape un mileniu. nu s-ar întîmpla nimic. şi în măsura în care istoriografia maghiară se remarcă îndeobşte ca principală adversară a continuităţii româneşti la nord de Dunăre. Modificarea prin forţă a frontierelor îşi poate găsi lesne un alibi istoric: istoria oferă orice. fireşte. în ce priveşte continuitatea. Editura Ştiin- ţifică şi Enciclopedică. Să nu se spună că propunem un joc stupid. dreptul istoric maghiar. lăsîndu-i pe indieni liberi în ţara lor. Fără a contesta imagina- rului istoric dreptul de a-şi folosi resursele. Bucureşti. istoria nu este un dat unic şi / . Ce s-ar întîmpla dacă am afla că românii au venit aici după slavi? De fapt. este evident că nu apelul la un trecut îndepărtat constituie mobilul real al evoluţiilor teritoriale. chiar cu Moldova. dimpotrivă. La fel se petrec lucrurile şi cu Ba- sarabia. să considerăm mai „adevărată" una sau alta dintre ipoteze. Recurgînd la istorie — şi chiar. în Urali. Corect este să constatăm şi să afirmăm fără complexe că totul în acest domeniu este ipo- teză. acelaşi joc îl întîlnim şi în istoria noastră.cu atît mai puţin cînd fenomenele studiate se află în ceaţa îndepărtată a începuturilor. nimic neîmpiedicîndu-ne. Actualizarea miturilor fondatoare con- stituie un proces mental pe care nu-1 putem împiedica. în plus. au sentimentul că îşi afirmă individualitatea şi îşi apără drep- turile.

Dreptul istoric a fost adus în prim-plan şi. dar Dobrogea a fost stăpînită nu numai de Mircea. şi chiar vreme mai în- delungată! In măsura în care însă nu forţa — capabilă de a găsi me- reu justificări. istoricii români s-au lăsat prinşi într-o cursă. Ele sînt însă susţinute efectiv prin faptul că majoritatea substanţială a populaţiei este ro- mânească şi. cei mai mulţi locuitori ai provinciei şi-ar afirma cu hotărîre apartenenţa la România. atunci trecutul trebuie să se estompeze în faţa realităţilor prezentului şi exprimării libere a opţiunilor. dacă avan- săm spre 1000 sau 1200. după cum incontestabil trăieşte aici o minoritate maghiară căreia se cade să i se re- cunoască drepturile specifice. ci dreptul se cade să hotărască. atunci lucrurile nu ar mai fi stat aşa. de bulgari şi de turci. de data aceasta în favoarea unui drept istoric care poate fi invocat de nostalgicii Ungariei Mari. lucrurile se prezintă altfel. Cine ar putea pretinde să revenim la frontierele şi la proporţiile etnice de acum mai multe sute de ani? Cazul Kosovo este instructiv: aici afirmarea vechimii şi continuităţii sîrbeşti se loveşte astăzi de argumentul mult mai convingător al unei majorităţi albaneze zdrobitoare. Tot aşa. oricînd ar fi cazul. nici imi- graţionismul nu pot modifica o iotă din datele problemei! Combătînd imigraţionismul maghiar. din care fiecare poate alege ce îi convine. chestiunea Transilvaniei este tranşată. cu deosebire în epoca lui Ceauşescu. Exerciţiile mi- tologice maghiare sau româneşti nu schimbă nimic: Transil- vania este incontestabil românească. inclusiv în istorie —. Din acest punct de vedere. Dacă ne plasăm la anul 800. Dreptu- rile româneşti în Transilvania nu sînt susţinute decît aparent de daci sau de daco-romani. Nici continuitatea. ea propune o multitudine de secvenţe. 192 Dacă s-ar fi petrecut în Transilvania o inversare a raportului numeric dintre etnii — fenomen înregistrat în diverse părţi ale lumii —. atunci cînd insistenţa asupra vechimii şi continuităţii nea- mului a devenit cuvînt de ordine. îi putem trimite pe maghiari în Urali. ci şi de greci. cum nimic nu este sigur şi univoc în drep- . dreptul românesc asu- pra Dobrogei se raportează adesea la stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn. dar.absolut.

altminteri. proiectarea prezentului asupra trecutului) poate genera conflicte inextricabile. nu a strămoşilor.tul istoric — şi cu atît mai puţin în chestiunea atît de compli- cată a originii românilor —. dar este o iluzie (care poate deveni periculoasă) că istoria ar fi jalonat deja drumul pe care-l avem în continuare de parcurs.. Europa se construieşte pe baza realităţilor actuale. inclusiv a actua- lei hărţi politice şi etnografice. ci în mod egal pentru toată lumea. Res- ponsabilitatea zilei de azi este a noastră. Recursul la istorie poate avea efect de bumerang. cel puţin în spaţiul Europei Centrale. indiferent de ce s-a întîmplat acum o mie sau două mii de ani. Implicarea trecutului în pre- 193 zent (de fapt. SAU ROMÂNI? Unitatea este un arhetip esenţial. viitorul nu se construieşte privind spre trecut. Omul este un neobosit căutător şi făuritor de coerenţă. ideo- logiile au ca rost fundamental ordonarea lumii. un argument labil şi controversat a ajuns să eclipseze realitatea de netăgăduit: aceea a carac- terului predominant românesc al Transilvaniei. MOLDOVENI. îl înrîlnim oricînd. şi nici în primul rînd pentru români. manifestă- . Un argument fragil a trecut înaintea unei argumentaţii inata- cabile. ori- unde şi la toate nivelurile. ştiinţa.cte şi să-şi iubească istoria. El încearcă să dea unitate şi sens unei lumi care. dat fiind că Oc- cidentul. şi-a atenuat con- siderabil discursul conflictual privitor la origini. dar şi cea bulgărească riscă să arate la fel. MUNTENI. Chestiunea este valabilă nu numai pentru români.. Ce facem atunci: in- cludem România în Bulgaria sau Bulgaria în România? Nu se pune problema renunţării la miturile fondatoare. Tocmai am admirat harta românească a culturii Dridu. totul trece prin acest demers unificator. De la an- vx samblul cosmic la celulele de bază ale societăţii. Dacă aspiraţia spre unitate este universală. dar problema dedramatizării şi depolitizării lor trebuie pusă. Religiile. Capitolul IV Unitatea ARDELENI. ne-ar deruta prin eterogenitate şi prin lipsa unor semnificaţii certe. învăţînd ceva din istoria recentă. Este firesc ca fiecare naţiune să-şi respţ.

nici măcar ca proiect ideal. este afirmată cît se poate de clar începînd cu Grigore Ureche. dar nu erau cetă- ţeni români în secolul al XVII-lea. şi ma- ghiară întreaga clasă conducătoare a ţării. în faţa altor concepte şi forme de unitate. pînă în jurul anului 1800. lasă la o parte faptul elementar că principele Transilvaniei era maghiar. sau cel puţin înrudirea lor şi originea lor comună. moldoveni şi nu români (cum continuă să-şi spună şi astăzi românii din Basarabia). în istoriografia românească recentă. Formă privilegiată a unită- ţii. Unitatea etnică a românilor. în secolul al XlX-lea irumpe fenomenul na- ţional. potrivit etniei şi limbii vorbite. nu s-au de- cupat graniţele. o dată ce co- borîm în trecut. . Moldovenii ştiau prea bine că vorbesc cam la fel cu muntenii şi se simţeau apropiaţi în multe privinţe de ţara vecină. Această constatare nu pre- supunea însă iniţial un proiect politic comun şi cu atît mai puţin o unitate politică pe baze naţionale. naţiunea începe să fie privită (îndeosebi de romanticii secolului al XlX-lea) drept cheie şi ţel ale întregului proces istoric. aşadar numai românesc nu putea fi proiectul respectiv (maghiarii din Transilvania sînt astăzi cetăţeni români. Invocarea proiectului dacic al unui Gabriel Bethlen. Cît despre unirea politică a celor două principate. pentru motivul 195 foarte simplu că un asemenea gînd era străin de spiritul epocii. îmbătaţi de sentimentul naţional.rile specifice ale arhetipului diferă în raport cu contextul istoric. dar pînă dincolo de mijlocul acestui veac nu reuşeşte să treacă pe un plan secundar apelativul mol- dovean. Termenul generic român cunoaşte o afirmare progresivă în prima jumătate a secolului al XlX-lea. devenind una dintre marile religii seculari- zate ale ultimelor două secole. şi nici nu ştiau că Tran- silvania avea să se unească în 1918 cu România). uneori supremă. istoricii ajung să uite că ceea ce pentru omul modern înseamnă o valoare esenţială. Ideea statului-naţiune se impune ca un mit istoric fundamental. Imperiul şi creştinătatea apar drept cele mai tipice în- truchipări politice şi ideologice ale ideii de unitate în Europa premodernă. ceea ce însă nu i-a împiedicat să-şi spună. păleşte şi dispare. Nicăieri în Europa. timp de secole.

nu ca un dat originar şi invariabil. naţiunea ro- mână şi-ar fi aflat unitatea sub patronajul Vienei. fără a sugera în vreun fel o viitoare unificare. altminteri. după 1859. într-un moment cînd se părea că Puterile Centrale vor cîştiga războiul). principiul autonomiei în interiorul Austriei sau Austro-Ungariei este mult mai des şi mai explicit formulat decît refacerea fostei Dacii. Bucovina). Cu greu se putea însă imagina soluţia efectivă a dezmembrării monarhiei habsburgice sau a nucleului un- guresc al acestei monarhii. de Bălcescu. tot felul de proiecte „dacice". sus- ţinut. Totuşi. Spre mijlocul se- colului al XlX-lea ajunsese la ordinea zilei. Federaliza- rea monarhiei habsburgice părea o soluţie mai realistă şi nu ar fi drept să vedem în ea o simplă tactică a mişcărilor naţionale vizînd despărţirea ulterioară de imperiu. România Mare de la Nistru pînă la Tisa aparţine incontestabil imaginarului politic de secol XIX şi început 196 de secol XX. dar şi mai tîrziu (chiar în 1918. prin aderarea României la o „Austrie Mare". printre alţii. A exis- tat la 1848 şi un proiect de „confederaţie dunăreană". de pe la 1800. a unei uniri în sens invers. Oricum. Banat. formulată la 1848. Faptul a fost remarcat şi pus în evidenţă. aşadar. menite. se poate „dovedi" orice. un număr mult mai mare de asemenea memorii tratează separat problemele fiecărei ţări. Istoricul trebuie să ţină seama de reprezentativitatea izvoarelor şi faptelor. decît unirea. sau o autonomie extinsă la întregul trunchi românesc de peste Carpaţi (Transilvania.ea este revendicată de cîteva memorii boiereşti între 1772 şi 1829. a aduna întregul pămînt românesc. pentru orice epocă. aparent utopică. în felul acesta. prin izolarea şi amplificarea unui anumit docu- ment sau a unei anumite afirmaţii. aceasta nu în- seamnă că era la fel de prezent şi la 1800. cu România. S-a vehiculat de asemenea şi ideea. cu cele două principate sau. Pot fi invocate. Românii ardeleni urmăreau mai curînd autonomia Transilvaniei. Chestiunea Transilvaniei şi a unirii ei cu celelalte ţinuturi româneşti apare încă mai delicată. pînă la primul război mondial. Unifica- . şi tot mai frecvent cu cît înaintăm în veac. Proiectul unirii trebuie văzut ca un proces.

rareori ei au vroit să se privească între . cea de-a doua stă în centrul demonstraţiei lui Kogăl- niceanu în Cuvîntul pentru deschiderea cursului de istorie naţională din 1843. dat fiind că oamenii nu aveau cum să ştie ce le rezervă viitorul. sensul naţional al faptei lui Mihai Viteazul. munteni. într-un caz ca şi în celălalt. rela- tarea istoriei româneşti nu se mai face separat. în istoriografie. O jumătate de secol mai tîrziu Bălcescu afirma. spartiaţi. este că au vrut să fie plateani. un pas important pe calea unităţii îl re- prezintă Cronica lui Şincai în care. istoricii secolului al XlX-lea ezită între proiec- tarea în trecut a sentimentului de unitate şi criticarea tre- cutului tocmai pentru lipsa solidarităţii naţionale. ci dezbinarea. ateniani. Moldova. şi nu heleni. nu înseamnă că nu putea fi. pe state sau provincii (Ţara Românească. Istoria ur- mează o singură cale. Transilvania). ca şi prin nenorocirile care au rezultat din ignorarea ideii de unitate! Se putea învăţa la fel de bine din virtuţile sau din greşelile strămoşilor! Dacă Mihai Viteazul al lui Bălcescu ilustrează prima stra- tegie. Marea Unire de la 1918 a corespuns cu sigu- ranţă formulei desăvîrşite a idealului naţional. ci po- trivit criteriului strict cronologic. „Dacă grecii au căzut odată sub jugul lui Filip şi în urmă sub jugul romanilor. a fost nu unitatea. valoarea supremă pe care o promo- vează este ideea naţională românească. şi chiar mai mult. după cum am văzut.rea pe baze federale a Europei Centrale exprima o rezolvare rezonabilă şi promiţătoare (prefigurînd actualul proiect eu- ropean). aceasta putînd fi valorizată deopotrivă prin trainicele ei rădăcini istorice. ca şi pe grecii antici. bănăţeni. tot aşa şi strămoşii noştri au vroit să fie ardeleni. pentru prima dată. 197 De fapt. dar faptul astfel împlinit nu trebuie să conducă la simplificarea abu- zivă a istoriei anterioare. cu rezultate politice funeste pentru ambele popoare. şi nu români. Dacă pînă la urmă nu a fost aşa. tebani. ceea ce i-a carac- terizat pe români. aspiraţia tra- diţională spre unitate. moldo- veni. căile ei virtuale sînt însă mai multe. După Kogălniceanu. prin reducerea ei la permanenta manifestare a luptei pentru unitate. ca sursă a acestei înfăptuiri.

aşadar. prin structurile sale imuabile. tre- buie să vedem izvorul tuturor nenorocirilor trecute. nu voi trece sub tăcere şi faptele vrednice de însemnat ale celorlalte părţi ale Daciei şi mai ales ale românilor din Valahia. spaţiu susţinut. şi de legi. O opinie separată. oricît de apropiate. iar fluviile despart. atunci trebuie să existe şi o predestinare geografică. Iar geografia unitară a poporului român se elaborează în secolul al XlX-lea şi se prelungeşte pînă astăzi prin ima- ginea unui spaţiu perfect..] întinzîndu-mă. munţii unesc. La Herder. dar. în neunirea lor. fapt caracteristic. Dacă naţiunile sînt predestinate. aproape circular. O istorie unitară presupune. II. şi de limbă. „Departe de a fi părtini- torul unui sentiment de ură către celelalte părţi ale nea- mului meu. marcînd de la bun început. înainte de sfîşierea ei. exprimată în termeni categorici. 394. a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania.dînşii ca o singură şi aceeaşi naţie. marele profet al naţionalismului modern. cu cari sîntem fraţi şi de cruce. sensul evoluţiei diverselor comunităţi umane. jalonat de frontiere evidente. geo- grafia este insistent invocată în sprijinul istoriei naţionale. mai mult asupra întîmplărilor Molda- viei. 198 o istorie a românilor văzută de la Iaşi. şi o geografie uni- tară. Opere. cu o anume insis- tenţă asupra Moldovei. închegat. în varianta românească."1 O istorie a românilor în ansamblu. şi la el Moldova îşi menţinea încă un anume grad de individualitate. dar. cuprins între trei mari cursuri de apă: Dunărea.]" Kogălniceanu pleda pentru unitatea românească şi pen- tru o istorie naţională concepută în spiritul acestei unităţi. prin coloana vertebrală a Carpaţilor care îl străbate în întregime. RÎURILE ŞI CARPAŢII Problema unităţii implică şi o mitologie de ordin geogra- fic.. eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională istoria Moldovei întregi. şi de sînge. p. cum se înţelege de la sine. [. însă 1 Mihail Kogălniceanu.. dar sepa- ra încă entităţi. un spaţiu bine definit. [. totuşi distincte. Frontiera se estompase. care le-ar fi dintotdeauna rezervat. Nistrul şi Tisa. voi.. în- .

se putură înjgheba două state. subtilităţile de argumen- taţie nu îşi au rostul.] Din această revărsare a românilor în afară de cetatea Carpa- ţilor. Mun- tenia şi Moldova. mai mult de o jumătate de mie de ani. Crisana şi Banatul. Carpaţii despart: interpretările diver- gente conduc spre fondul net mitologic al chestiunii. lanţul Carpa- ţilor apare drept responsabil al divizării spaţiului naţional.. se revărsară de la o vreme în afară. De- parte de a fi asigurat unitatea românească. Şi atît de puternică fusese îndreptarea divergentă imprimată lor încă de la obîr- şie.. o tipologie este imposibilă. El constată că mai pretutindeni valabilă este regula cealaltă: fluviile reunesc şi munţii despart. către văile şi şesurile de la Marea Neagră. pe cînd dincolo de munţi. . lanţurile lă- untrice despărţeau pe români în mai multe ţări deosebite: Transilvania. stînd în cetatea munţilor un timp îndelungat. Astfel se născură cele două state. de ce ar fi existat o Românie unită într-o Europă profund fragmentată? UNITATEA ISTORICĂ: REFLUX ŞI REELABORARE Chestiunea unităţii româneşti în Evul Mediu sau. una la 199 sud din Făgăraş şi alta la nord din Maramureş. fie la dezbinare. încît ele trebuiră să trăiască despărţite. se explică cum de în cîmpia răsăriteană şi sudică. Expansiunea teritorială a unei limbi sau a unei naţiuni nu derivă din vreo fatalitate geografică.tîlnim la Xenopol. chiar pe o unitate teritorială continuă."2 Carpaţii reunesc. teritoriul în sine nu ascunde o predestinare sau anumite legi care să conducă fie la unitate. Vom vedea că românii. şi anume prin două desfundături deosebite. [. Pentru a se uni. al Mun- teniei şi Moldovei. ba chiar duş- mane. nu puteau să nu fie solicitate la un moment dat de ideologia naţională. Maramureşul. dim- potrivă. în loc de unul singur. românii sînt nevoiţi să lupte împotriva geografiei: „Carpaţii — susţine istoricul —■ sînt pricina ho- tărîtoare a dezbinării politice a românilor. una dintre figurile-cheie ale imaginarului geografic. Cît despre fragmentarea teri- toriului românesc în Evul Mediu. „Fron- tierele naturale". în fapt. a dezbinării politice (revers al aceleiaşi logici) cu- noaşte un reflux accentuat spre sfîrşitul secolului al XlX-lea.

încît nici nu concepea.. Xenopol. dovada cea mai înveterată că lui Mihai nici nu i-a trecut prin minte ideea unirii este împrejurarea că el nu eliberează. teama de Rusia 2 A. O anume conjunc- tură politică a jucat la rîndu-i un rol în acest proces de ate- nuare. 1888. supusă în robia . ce încă tot nu se dezrădăcinase din mintea oamenilor.. Xenopol afirma răspicat lipsa oricărui sens naţional în politica domnitorului: „[. Ajunge să urmărim interpretările privitoare la Mihai Vi- teazul şi la unirea de la 1600 — sensibil indicator al rapor- tului naţionalism-istorie în cultura română — pentru a constata o netă schimbare de ton de la Bălcescu la istoricii generaţiilor următoare. ceea ce însemna recunoaşterea implicită a unui statut separat pentru românii de peste munţi. D. pe poporul românesc din robia în care-1 ţineau nobilii acelei ţări.. după sistemul feudal. [. voi. după vremile de atunci. 200 a împins România spre Germania şi Austro-Ungaria. pp. garantînd nobililor păstrarea neomenoasei ei constituţii. în care dorea să domnească el în- suşi. Dimpotrivă. Apoi ce fel de unire între români vroia să realizeze Mihai Viteazul. ci din contră ia măsuri ca el să rămînă în aceeaşi stare. 19-20.. D. Deja A. Construirea efectivă a României reducea mult din „urgenţa" construcţiei imaginare a unei unităţi istorice. unificarea admi- nistrativă a ţărilor române. cînd pune mîna pe Ardeal. Pe de altă parte.] atîta de puţin se gîndea Mihai la unirea românilor. consolidarea progresivă a raporturilor cul- turale şi spirituale dintre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor şi avîntul mişcării naţionale româneşti nu au putut conduce pînă la 1914 la un proiect politic efectiv vizînd integrarea Transilvaniei. ci numai întocmirea lor sub nişte domni supuşi şi ascultători de el.] în sfîrşit. poporaţia românească fără drepturi. dacă el lăsa în ţara cea de căpetenie.Orientarea spre criticism a studiilor istorice a pus în lumi- nă inadvertenţa transferării sentimentului naţional modern într-un trecut preocupat de alte valori. rămînînd doar de insistat pentru moment asupra deplinei lor emancipări politice şi culturale. Istoria românilor din Dacia Traiană. I.

pp. Panaitescu refuză orice implicare a unei conştiinţe ro- mâneşti. a fost „suverani- tatea nemţească". ceea ce ar fi urmărit marele voievod. bănăţean format la şcoala germană. constatînd absenţa oricărui proiect naţional. nuanţe: P. Unirea. op. arăta el.4 3 A. cit.cea mai degradatoare către nişte popoare de alt neam şi de alt sînge ca el?"3 Cu netezimea caracteristică „şcolii critice". III. voi. al cărui gînd conducător era lupta pentru credinţă: ideea uni- tăţii naţionale nu era în conştiinţa politică a acelor timpuri.. D. Editura Socec."5 In perioada interbelică nici un istoric responsabil nu mai afirmă că Mihai ar fi avut în minte un proiect net de unitate românească. N. Dimitrie On- ciul avea să exprime în cîteva cuvinte sensul acţiunii lui Mi- hai. desigur. exprimat în Istoria lui Mihai Viteazul (1904-1907). şi iată ce scrie Iorga privi- tor la raporturile lui Mihai cu Ardealul: „Vedea el că şi aceasta este o ţară românească. dar aşteptăm dornici ca şi el să ne întărească pe noi. P." Paralela cu prezentul este puternic pusă în valoare: „Şi astăzi noi vrem să întărim pe împăratul. p. 201 Cu totul interesantă pentru raportul dintre metodologia critică şi orientarea spre Europa Centrală este soluţia pro- pusă de Ioan Sîrbu. Giurescu par mai puţin categorici. Xenopol. C. dar nici ei nu merg pînă la identificarea unei idei naţio- nale. mai departe de Iorga în sensul fuziunii na- ţionalism-istorie cu greu se putea merge (cel puţin nu în cercul profesionist al istoricilor). încă nepregătite a o concepe". Iorga şi C. 76. cu sate locuite de români şi. şi de fapt un şir întreg de domnitori români. 1908. 4 Dimitrie Onciul. Din istoria României. . „nu era susţinută decît'prin sabia cuceritorului. 1890. neamul întreg. 399-400. Sînt. Unitatea decurge astfel din necesitatea protecţiei imperiale şi se deschide spre spaţiul mai larg al „Austriei Mari": „Mihai simţea nevoia şi vrea din tot sufle- tul să intre în cuprinsul împărăţiei nemţeşti cu tot neamul său românesc. Chiar în manualele de şcoală este afirmată inexistenţa unei asemenea intenţii. Din punctul lui de vedere. Oricum. Bucu- reşti.

istoriografia ro- mânească. ambiţios şi neastâmpărat. pe marginea căruia Xenopol . Bucureşti. 6 N. nu ca pe a unui domn românesc mai viteaz. ajunsă la maturitate. pp. 210-211."7 Se poate spune că. el îşi zicea că o să poată stăpîni ca domn peste satele ro- mâneşti de aici. 1907. 5-6. cum stăpînea asupra satelor româneşti din principatul său. pentru care acele timpuri nu erau încă pe deplin pregătite. Oricum. ci şi etic. mai destoinic şi mai glorios. tentaţia evenimenţială a istoriografiei vremii nu a ocolit nici cea mai mică ceartă de familie. ci ca pe a unui cuceritor străin. tratarea fără complexe. precum în cazul atacului nereuşit al lui Şte- fan cel Mare asupra Chiliei.. ideea unităţii naţionale. Două aspecte care con- duc la această concluzie merită subliniate în mod deose- bit. venit să îndepli- nească unitatea neamului în aceeaşi formă politică. întîlnim uneori savuroase ju- decăţi morale. I. pp.fără să aibă în minte lămurit.. a încercat să evite capcana proiectării ideologiei naţionale asupra Evului Mediu românesc. voi. 202 erau bucuroşi de dînsa. [. cum ştim. mai ales dintre Ţara Românească şi Moldova. Iorga. dar nu trebuie să ne închipuim că moldovenii 5 Ioan Sîrbu. Generaţii de istorici au prezentat domniile paralele ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. care tur- bură ţările din vecinătatea sa. fiecare ţară era deprinsă să trăiască după datinile ei. Pe atunci. voi. într-un sens care se voia nu numai istoric. Mai întîi. Istoria lui Mihai Viteazul. II. a numeroaselor conflicte care au ja- lonat raporturile dintre principate. „Carol Gobl". pătrunsă de altfel de un incontestabil spirit naţio- nal. o dată ce ambiţia şi iubirea de fast a celui de-al doilea s-au sfărîmat de înţelepciunea şi simplitatea domnitorului muntean. ca azi.] Astfel mulţi din supuşii lui Ieremia Vodă pri- veau intrarea lui Mihai. axîndu-le pe luptele purtate între ei. şi uneori chiar cu ne- stînjenită insistenţă."6 Tot Iorga caracterizează astfel sentimen- tele moldovenilor faţă de Mihai: „Cucerirea Moldovei se făcu repede. cu dinastia ei stră- veche. Istoria românilor pentru poporul românesc.

Faptul îl remarca şi Ioan Lupaş în Istoria unirii românilor (1937). iar Transilvania de numai 11%! Solu- ţia extremă aparţine lucrării lui Dimitrie Onciul. pe domnul unui popor de un sînge şi de un 7 Ibidem. consacrat secolelor al XV-lea şi al XVI-lea. potrivit numărului de pagini. Acum abia putem măsura toată greşeala domnului moldovean. Transilvania a avut. lăsînd complet la o parte Transilvania! Semnificativă apare şi poziţia oarecum delicată a lui lancu de Hunedoara. inclusiv în perioada interbelică. un simplu calcul statistic oferă rezultate concludente. Pînă tîrziu. pe de altă parte îi acuză vehement pe cei care au acţionat contrar acestui sentiment. inclusiv pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Viteazul). El îl face vinovat. în lucrările de sinteză (cu excepţia celor scrise de ardeleni). C. ci Ştefan cel Mare. 214. A doua constatare priveşte ponderea teritoriilor româ- neşti în discursul istoric. constată inexistenţa sentimentului naţional în Evul Mediu. El. prin care îşi propunea tocmai integrarea deplină a trecutului transilvan în istoria naţională. dar diferită de celelalte ţări române prin participarea ei la o istorie alta. pe voievodul moldovean de dezastrul lui Ţepeş: „Acela care a determinat căderea domnului mun- tean n-a fost sultanul Mohamed. p. Giu- rescu. Moldova are. o pondere de 48%. Din istoria României. Impresia de ansamblu este a unei reticenţe determinate de statutul ambiguu al unei Transilvanii în acelaşi timp româneşti (prin majoritatea populaţiei şi apartenenţa ei actuală). 203 neam. Oricum. pe care mai tîrziu îl vom vedea alergînd în toate părţile după aliaţi în contra turcilor. De pildă. o pondere sensibil mai mică în raport cu Ţara Românească şi Moldova. care prin căderea lui sub turci trebuia să arate lui Şte- fan prăpastia ce-1 aştepta şi pe el"8 (să remarcăm în treacăt logica particulară a istoricului care. în volumul II din Istoria românilor a lui C. care tratează numai Ţara Românească şi Mol- dova.meditează îndelung. şi încă în termeni deosebit de aspri. strivise acuma pe cel mai pre- ţios din toţi. personaj „împărţit" între istoria româneas- . Ţara Românească de 41%. pe de o parte.

că şi maghiară (Hunyadi Jânos). Fireşte. în lipsa unei unităţi medie- vale de tip naţional. Se poate remarca totuşi. Pe de altă parte însă. Ca figură istorică.9 Is- toriografia românească 1-a preluat pe voievodul transilvan. orientările şcolii critice erau un bun cîştigat. argumentate inclusiv prin inexistenţa unui fundament istoric al unităţii.. care. printr-o evoluţie organică. cit. . acumulate de-a lungul timpului. adăugîndu-se apoi factorul etnic unitar cu trăsăturile sale specifice şi. aveau să conducă pro- gresiv la naţiunea modernă şi la România Mare. a existat unitatea fundamentală a spaţiului românesc. unirea noilor provincii. 292. destră- marea României. înainte de conştiinţa naţională. din exterior. încă şi mai urgentă după 1940.55% pentru Ştefan. o dată cu ciuntirile teritoriale şi cu războiul care punea din nou totul sub semnul întrebării. D. a Transilvaniei îndeosebi.04% faţă de 6. etnică. tentativa unei mai strînse conexiuni între statul unitar românesc modern şi diversele sale componente istorice. culturală sau vizînd diverse forme politice de colaborare). după cum acţiunile vizînd. II. presupunea şi integrarea lor organică în istoria naţională. 1889. Este sensul argumentaţiei lui Ioan Lupaş privitoare la „istoria unirii românilor". el nu este cu nimic mai prejos decît Ştefan ori Mihai.83% pentru Mihai şi 5. o investigaţie privind ponderea eroilor naţionali în manualele de istorie dintre 1859 şi 1900 îl situează pe lancu într-o poziţie cu totul mediocră (cu un procentaj de 1. 8 A. dar nu a reuşit să-1 asimileze pe deplin. op. delimitat de Dunăre. p. Cu toate acestea. nu puteau să nu primească şi o replică istorică. oricum nu 1-a im- primat în conştiinţa naţională în măsura în care au făcut-o istoricii naţiunii vecine. iar printre ele se afla şi renunţarea explicită la ideea naţională românească în Evul Mediu. 204 ierarhizare care se păstrează şi în manualele recente). în perioada interbelică şi în anii celui de al doilea război mondial. voi. Xenopol. Nistru şi Tisa. nu mai puţin. şi structurat pe Carpaţi. Marea Neagră. consideră isto- ricul ardelean. a fost punerea în evidenţă a factorilor de unitate (geografică. Soluţia aleasă de unii istorici.

neglijate de propriii săi apărători şi ignorate de opi- nia europeană. Desigur. pentru a reveni la acest caz tipic. tocmai lipsa conştiin- ţei a fost motivul de căpetenie al scurtimii acestei cîrmuiri româneşti" (constatare îndulcită totuşi prin afirmaţia că „sămînţa ideii naţionale nu a lipsit din faptele de cîrmuire ale lui Mihai".dimensiunea religioasă a ortodoxiei. în secolul al XV-lea. I. Istoria unirii românilor. potrivit lui Brătianu. 40. intenţia sa fiind de a domni ca suveran ereditar de o parte şi de alta a Carpaţilor. avea datoria de a pune în evidenţă „fundamentul invariabil al dreptului nostru la unitate". au ajuns toate laolaltă sub sceptrul politic al lui Mihai Viteazul. „Galeria naţională de perso- naje istorice în manualele de istorie din şcoala primară (1859-1900)". Iar în ce-1 priveşte pe Mihai Viteazul. ne aflăm în faţa unei consolidări a fundamentului şi nicidecum. cel puţin „un instinct al unităţii". el ar fi avut." Dîndu-le replica. rămînînd de precizat ce s-ar putea înţelege. 205 decît alţii."11 Astfel. Pînă şi graniţa vestică revendicată de voievod corespundea oarecum actualei frontiere româ- no-ungare. „La 1600 — afirmă istoricul —. în termeni istorici mai elaboraţi. Transilvania şi Moldova. 10 Ioan Lupaş. încă o dată. cînd cele trei ţări române. Mun- tenia. Fundaţia Culturală Re- . dar „coincidenţa nu este mai puţin frapantă". p. în Mituri istorice româneşti. „Nu puteam ignora — spune el — că în jurul nostru adversarii unităţii româneşti se agitau fără în- cetare. sub titlul Origines etformation de l'unite roumaine. nu intrau în calcul consideraţii naţionale şi lingvistice. chiar în cazul ardeleanului Lupaş care merge poate mai departe 9 Mirela-Luminiţa Murgescu. Brătianu prin lucra- rea publicată în 1943. prin „sămînţă"). O lucrare în care autorul îşi asumă explicit un anume ţel politic. în „lipsa unei conştiinţe naţionale".10 Un demers apropiat propune G. istoricul sesizează „unitatea de acţiune pe care lupta împotriva invaziei otomane o im- punea în măsură sporită celor două principate şi contin- gentelor transilvane"12. ale cărui elemente „au fost atît de mult timp contestate de ad- versari. a unei reveniri la ideea conştiinţei naţionale.

p.."13 Aşadar.gală „Principele Carol". 138. dintr-un punct de vedere deocamdată ex- clusiv strategic sau politic. I. Văzînd în legendarul domnitor o personificare a elementului românesc sud-transilvan care ar fi jucat un rol în întemeierea Ţării Româneşti (la fel ca maramureşenii lui Dragoş şi Bogdan în cazul Moldovei). Bucureşti. 11 G. antiteza. Brătianu. Brătianu avea să-1 „reabiliteze" parţial pe Negru Vodă (anihilat mai înainte de Onciul) prin lucrarea Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti (1945). [. teza fusese „unitatea naţională". iar sinteza. 1943. Lui Brătianu îi plăcea să invoce triada hegeliană: teză-antiteză-sinteză. în spiritul aceluiaşi program.] Dar istoria însăşi a domniei lui şi a faptelor sale demonstrează cu claritate că misiunea istorică de apărare a creştinătăţii pe care o revendica. pus şi rămas pînă tîrziu la „index". în tratarea . nici conştiinţă naţională. Origines etformation de l'unite roumaine. dar nici absenţa unui sens istoric conducînd în cele din urmă la conştiinţa şi unitatea naţională. Ea îi obliga pe principi şi pe oamenii de stat să învingă tradiţiile particulariste şi să ia în consideraţie. Putem conchide că Evul Mediu românesc. o unitate mai mare. cum se vede. care nu putea fi decît naţională. o dată ce timpurile o vor permite. Bu- carest. pp. Brătianu aducea un nou argument de unitate. mort în con- diţii oribile în detenţie comunistă.. un punct de vedere mai nuanţat. în urma atîtor altor dom- nitori munteni sau moldoveni. respectînd canoanele profesiunii. depăşea forţele reduse ale unui singur mic stat român. pentru a fi împinse mult dincolo de limita pe care autorul lor. 206 Şi iată concluzia lui Brătianu: „Obiectivul politic al lui Mihai Viteazul nu a fost unitatea naţională. pp. negarea deplină a ei. cimentînd raporturile dintre românii de pe cele două versante ale Carpaţilor. 43 şi 148. Este ironic faptul că tezele „unitare" ale acestui istoric. nu şi-a per- mis să o depăşească. 1937. au fost apoi preluate de istoriografia anilor '70 şi '80. 10-13. n Ibidem. în acest caz. şi acţiunea sa se explică suficient prin suita logică a ideilor sale de cruci- adă.

Aflăm că „Mihai Viteazul a fost folosit de imperiul habsburgic în scopul de a cuceri Transilvania pentru austrieci. a unor puncte de plecare şi sensuri de evoluţie conducînd spre unitatea de mai tîrziu. Acest popor avea un nume? Cu siguranţă că nu îşi spuneau geto-daci! COMUNISMUL: MITUL UNITĂŢII LA ZENIT Prima etapă a comunismului a fost prea puţin preocu- pată de problema unităţii naţionale. de la Pârvan şi Iorga pînă astăzi. iar apoi. 207 ziv cu trăsături de unitate deplină şi conştienta pe care. evident. fiind considerat ca re- prezentant al împăratului Rudolf al Il-lea. accen- tul se pune pe interesele de clasă şi pe raporturile cu pu- terile vecine. mai accentuată sau mai discretă. Xenopol. dar distincte. nu le-a avut. Ideologia naţio- nală modernă şi-a spus în această privinţă cuvîntul. prin echivalarea Daciei cu Româ- nia. Disensiunile medievale apăreau ca o simplă fază tran- zitorie între un spaţiu dacic bine definit şi România actuală care îi restituia din nou conturul. Este de urmărit cum geţii şi dacii devin din popoare înrudite. Voievodul Mihai a ajuns guvernator al acestei provincii. în special cu Habsburgii. aşa cum sînt consemnaţi în Dacia înainte de romani (1880) a lui Gri- gore Tocilescu. departe de a se identifica vreun sens românesc în acţiunea lui Mihai Viteazul. Mai puternic s-a manifestat armătura unităţii la temelia însăşi a istoriei naţionale. deosebirile privesc mai curînd identifi- carea. crearea unei „pieţe interne unitare". 158-159. esenţială era baza economică a fenomenului naţional. un unic popor căruia i se dă un singur nume: daci sau geto-daci. alt- minteri. evi- dent. ceea ce. nu a fost învestit abu- 13 Ibidem. care socotea . în manualele lui Roller. D.istoricilor anteriori epocii comuniste. a lipsit ţărilor române pînă într-o epocă recentă. „două ramuri ale aceluiaşi popor" menţio- nate încă separat („geţii şi dacii") la A. cine poate şti cîtă conştiinţă vor fi avut dacii înşişi cu privire la apartenenţa lor la un popor anume răspîndit pe întreg teritoriul de astăzi al României şi chiar dincolo de el. pp. Potrivit definiţiei na- ţiunii formulate de Stalin.

Unirea din 1859 nu numai că nu se înfăţişează ca încunu- nare a unei lungi istorii pătrunse de spiritul unităţii (aşa cum este văzută de interpretările naţionaliste). [. Ceea ce generaţii de istorici încercaseră să demonteze sau cel puţin să nuanţeze — din pur respect pentru profesiunea lor şi din patriotism corect înţeles — revenea din nou într-un discurs naţionalist obse- dant şi pînă la urmă. Totul se reduce la un joc de interese materiale: „Ideea unirii Moldovei şi Ţării Ro- mâneşti într-un singur stat apare o dată cu dezvoltarea capitalismului. p.] Erau contra unirii boierii mari. Faza naţionalistă a ideologiei comuniste şi."15 Cît despre unirea Tran- silvaniei (pentru a nu mai vorbi de Basarabia şi Bucovina). axa directoare a discursului istoric. p. care avea nevoie de un stat bine organizat. în spiritul adevărurilor absolute propovăduite de o doctrină simpli- ficatoare prin însăşi esenţa ei... cum ar fi corect. 230. Raporturile ţărilor române cu Rusia sînt uneori mai puternic puse în evidenţă decît legăturile din interiorul spaţiului românesc (de pildă. punctul de echilibru a fost repede depăşit. după cum am arătat deja. în cazul lui Ştefan cel Mare sau al lui Constantin Brînco- veanu). în contextul acţiunilor agresive ale burgheziei româneşti la sfîrşitul pri- mului război mondial. eficient. aceasta era aşezată. a is- toriografiei româneşti a întors complet lucrurile. dar nici măcar. P. Burghezia românească în dez- voltare se vedea ameninţată în interesele ei de jugul turcesc. trecîndu-se de la ignorarea oricărui senti- ment românesc la proiectarea ideii naţionale asupra în- tregii istorii. ca expresie a puternicului senti- ment naţional caracteristic epocii. aceste posturi vor fi ocupate de burghezi. Unitatea a devenit. S-au combinat Istoria R. 209 astfel interpretări istorice de secol XIX. din păcate. R. 367. după unire. cu o piaţă internă mai mare. îndeosebi de mijloc . Ibidem. alături de continuitate. implicit.208 Transilvania ca o provincie austriacă"14. care ocupau posturi înalte în aparatul de stat şi se temeau că..

S-a interzis apoi să se mai vorbească despre cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei (termen folosit anterior. servea. aparţinînd generaţiei romantice. şi comunismul în primul rînd. generaţii de istorici de-a rîndul. Orice proiect totalitar. Aceasta a fost miza. conştient românesc al faptei sale. încă o prioritate românească! Această teorie a fost construită cu o incontestabilă. S-a descoperit. Petru Rareş ar fi urmărit o confederaţie a statelor româneşti. valorizează puternic ideea de unitate. deşi neconvingătoare. o idee dacică — vizînd crea- rea unui singur stat românesc pe vechiul teritoriu al Daciei — prezentă de-a lungul secolului al XVI-lea. iar Mihai Viteazul un stat centralizat. şi nicidecum patriotismul sau căutarea dezinteresată a adevărului is- toric! Este firesc să revenim la momentul Mihai Viteazul. După An- dreescu. de toţi istoricii români).de secol XIX. cu două se- cole înaintea cristalizării conceptului de stat naţional în restul Europei. fără probleme de conştiinţă. . Mihai ar fi luat nenumărate măsuri în favoarea aces- tora. Provinciile româneşti nu puteau fi cucerite. De unde se afirmase. singura miză. ceea ce dove- dea pregătirea conştientă a actului de la 1600. strîns uniţi în jurul conducătorului pro- videnţial. erudiţie. perfect depă- şite în istoriografia contemporană. Oricum. re- punîndu-se accentul asupra sensului românesc. prin mijlocirea trecutului. de fapt aspirau să fie unite. deve- nită parcă o trăsătură specifică a fiinţei româneşti. Sublinierea insistentă a neabătutei unităţi. programul politic al comunismu- lui ceauşist: o societate uniformizată. dimpo- trivă. în această pri- vinţă s-a făcut un salt înapoi de mai bine de un secol. de oameni gîndind şi simţind la fel. de Ştefan Andreescu. a cărui interpretare spune tot ce este de spus cu privire la încărcătura ideologică a istoriei naţionale. apărute în 1980 şi 1989. 210 domnitorii par mult mai conştienţi de ideea naţională decît. cu imperative ale ideo- logiei şi politicii curente comuniste. s-a descoperit că. în cele două volume ale lucrării Restitutio Daciae. de asemenea. ci unite. că voievodul manifestase relativ puţin interes pentru românii ardeleni.

Dracula. S-a insistat asupra faptului că Transilvania ar fi avut relaţii mai strînse cu Ţara Românească şi cu Moldova decît cu . 211 Strategia unităţii a condus şi la extragerea retroactivă a Transilvaniei din spaţiul politic ungar. Editura Glo- bus. coborîrea dovedindu-se facilă şi pro- fitabilă. sprijinit şi urmat de transilvăneni. în Temeiurile istorice ale primei uniri a romanilor. 1995. protector al Ţării Româneşti. aparent autonomă şi corect elaborată. nu face decît să servească unul dintre marile mituri ale regimului." Adina Berciu Drăghicescu şi Florea Stănculescu. domn al tuturor românilor. Autonomiei voie- vodatului — perfect integrabilă în tipologia fărîmiţării teri- toriale a Evului Mediu — i s-a conferit un sens românesc. Multă vreme ma- rele domnitor a simbolizat de altfel particularismul moldo- venesc. p. De la Minai Viteazul s-a coborît în secolul al XVI-lea. Un istoric mai înfierbîntat nu ezită să scrie că la 1386 în- cepe lupta pentru „unirea finală" a spaţiului românesc. de ce să nu se poată şi cu Mircea cel Bătrîn? Alipirea Dobrogei la Ţara Româ- nească în vremea sa a putut fi interpretată drept prima unire din seria de uniri succesive care au fondat România. afir- mînd simplu şi categoric: „Ştefan cel Mare poate fi considerat. drept conducătorul politic al întregului spaţiu româ- nesc. teritoriile româneşti). continuînd şi astăzi să joace acest rol în Moldova de peste Prut. voi." 17 Mircea Dogaru. dar care. ca să nu spunem „cucerit". Andreescu oferă cazul instructiv al unei istorii. împăratul Răsăritului. în fond. fără exagerare. 1993. II. 308: „Dom- nul Moldovei. cît şi de străini. redusă la esenţă. era privit în epocă. marele cărturar Miron Costin! Medievist de cu totul altă formaţie şi ţinută decît istoricii-ac- tivişti ai erei Ceauşescu. 17 16 Istoria militară a poporului român. pp.o sută de ani mai tîrziu. s-a descins în secolul al XV-lea şi chiar al XIV-lea. Bucureşti. 125-126. o dată ce Ştefan nu a stăpînit decît Moldova. Ştefan cel Mare a fost proclamat la rîndu-i „domn al tuturor românilor"16. atît de români. în acest caz este vorba mai puţin de o ches- tiune de interpretare (ce a putut fi în mintea lui Mihai cînd a „unit". Dacă „se poate" în cazul lui Ştefan. Bucureşti. iar din secolul al XVI-lea. nici nu mai simt nevoia vreunei explicaţii. 1986. ci de o pură fabulaţie. iar relaţiile lui cu Ţara Românească au prezentat uneori accente de-a dreptul conflictuale.

Conflictele repetate dintre cele trei ţări sînt anihi- late prin aplicarea unei duble strategii. Anul 1848 ne poate oferi un bun exemplu. El a demonstrat că în secolele al XIV-lea şi al XV-lea. în sensul unirii tuturor românilor. 18 Dacă Evul Mediu a putut fi „rezolvat" în acest fel. stăpîni ereditari asupra teritoriilor lor. rezolvată delicata problemă a unui Ev Me- diu românesc la prima vedere mai curînd dezbinat decît solidar. Ţării Româneşti sau Transilvaniei încercînd. ele se cer estompate şi parţial eliminate. ele pot însemna. de Po- 212 lonia. tentative reale de unificare. Chiar şi aşa. Un singur exemplu: clasica dispută Matei Basa- rab-Vasile Lupu a dispărut la un moment dat din manu- alele şcolare! In acest caz. să-şi impună supremaţia asupra ţărilor surori. martora făuririi treptate a sentimentului naţional şi unităţii naţionale efective. dar nici măcar de vreo formă de coordonare politică. pe rînd. faţă de suveranii respec- tivi). principii Moldovei. Nu numai că nu poate fi vorba de unitate. în cîteva pagini.coroana ungară (trecîndu-se discret peste amănuntul că vo- ievodul era numit şi revocat de regele Ungariei. Mihai. din Franţa sau din Imperiul german. din Moldova. Tacticii de transformare a conflictului în tentativă de unificare (Vasile Lupu dorea într-adevăr să-şi aşeze fiul pe tronul Ţării Româneşti) i-a fost preferată metoda mai sigură de eliminare a faptelor istorice. ci s-au aflat integrate în sisteme politice diver- gente. Mai întîi. dincolo de aparenţe. Ştefan. erau prezentate separat. cele trei revoluţii. Ţara Românească şi Transilvania. epoca modernă. Vasile Lupu şi nu mai puţin stăpîni- torii unguri ai Ardealului ar fi acţionat potrivit „planului dacic". Ţara Românească şi Moldova nu numai că nu au mers împreună. aşadar. cea de a doua. de o impecabilă logică. Iată. putea fi cu atît mai uşor ma- nevrată. conflictele fiind prea multe. Prin tradiţie. ceea ce definea un grad chiar mai înalt de dependenţă decît al ma- rilor feudali. cea dintîi alături de Ungaria. cu sublinierea. un tînăr istoric a spulberat teoria unei timpurii aspiraţii medievale spre unitate. s-a petrecut de-a dreptul o falsificare a istoriei prin omisiune. .

Peste toate acestea s-a trecut cu marele tăvălug al uni- . cei din Banat şi. pp. 1995. ceea ce a dus şi la dramaticul episod Dragoş-Buteanu din Munţii Apu- seni. unde problemele anului 1848 sînt mult mai complexe şi în bună măsură altele decît în Ţara Românească şi Moldova. fără nici o legătură logică. şi nicidecum. problema care se punea. insistenţa lui Bălcescu — marele istoric al unităţii naţionale! — pentru apropierea dintre revoluţia ro- mână şi cea maghiară. Vagile piste sugerate de documente şi tot felul de ipoteze se închegau în imaginea unui consens românesc. 213 cazul Transilvaniei. în Miturile comunismului românesc (sub direcţia lui Lucian Boia). dar chiar românii între ei. din punctul de vedere al românilor.fireşte. Lupta românilor pentru unitatea naţională. de la Iaşi la Lugoj şi de la Blaj la Bucureşti. „Frontul românesc antiotoman în secolele XIV-XV: realitate istorică sau mit istoriografie?". era autonomia în cadrul Imperiului habsburgic. Editura Universităţii Bucureşti. Sin- gurul criteriu rămînînd cel cronologic. ele însele încă neu- nite. în contextul istoric respectiv. A urmat însă faza „unificării" depline a istoriei româneşti.. în sfîrşit. 166-171. Bucureşti. 1834-1849. Dar nici teritoriul convenţional numit „Transilvania" nu era uniform: românii din principatul istoric al Transil- vaniei. Abuzivă este îndeosebi „integrarea" fără nuanţe a Transilvaniei. fenomenul revoluţionar de la 1848 a sfîrşit prin a fi complet omogenizat şi prezentat elevilor în aşa fel încît aceştia nu au mai înţeles absolut nimic. 1967. Cert este că la 1848 s-au aflat în tabere opuse nu numai românii şi ungurii. lăsîndu-se la o parte faptele mai puţin convena- bile (de pildă. textul te poartă. 19 Cornelia Bodea. cei din ţinuturile „ungu- reşti" (Crişana şi Maramureş) aveau ţeluri şi tactici diferite. a valorilor împărtăşite şi raporturilor dintre revo- luţionari. uni- rea cu Ţara Românească şi Moldova. dar chiar a autonomiei Tran- silvaniei).19 în manualele şcolare. şi unitatea trebuind să se manifeste. în 18 Ovidiu Cristea. Editura Academiei. al cărui rezultat nu putea fi decît sacrificarea nu numai a unirii. încă în 1967.. Cornelia Bodea propunea o abilă şi tentantă demonstraţie vizînd caracterul unitar al demer- sului politic de la 1848 (şi chiar din perioada precedentă) axat pe proiectul bine definit de unificare politică a întregu- lui spaţiu naţional.

20 Cazul Dobrogei este de asemenea semnificativ. cazul Franţei — . cînd se ştie prea bine că au avut mai multe. fără a mai vorbi de secolele trecute. şi fără între- rupere. Ţara Românească Moldova. deosebirile regionale sînt sensibile. p. a numelor de regiuni din buletinele meteorologice. Aici româ- nii erau la 1878 minoritari (majoritatea relativă a populaţi- ei fiind musulmană). despre care însă „nu este bine" să se vorbească. în cel mai bun caz. Chiar un manual mai recent afirmă cu nonşalanţă că românii ar fi avansat la 1848 un singur program revolu- ţionar.. S-a interzis. Un şir întreg de principi unguri au domnit asupra unui stat care se numea Ţara Românească Transilvania! în fapt. De ce numai Ţara Românească? Oare celelalte ţări erau mai puţin româneşti? Şi astfel unii istorici au început să se refere la Ţara Românească Mun- tenia. dar nu în Moldova. şi nu chiar identice. ploaia putea să cadă nestingherită. Ele trebuie cercetate şi inventariate nu mai puţin sistematic ca elementele de unitate. aşa- 20 Istoria românilor. Sub acest raport. Toate trebuiau nu numai să fie româneşti. chiar în Ro- mânia de astăzi. dacă dorea. să mai plouă în Moldova. în deghizarea lor sub titluri precum Românii din sud-vestul ţării în loc de Românii din Banat. încă din zorii istoriei! Faza ultimă — cel puţin în varianta comunistă — a mi- tului unităţii. una dintre cele mai incontestabile reuşite româneşti. Bucu- reşti. Punctul de nedepăşit a fost atins prin eliminarea. Ţara Românească Tran- silvania. 1992. ploaia şi zăpada trebuiau să respecte unitatea României. dar chiar să-şi spună aşa. . Epoca modernă şi contemporană. printr-o excepţională acţiune de colonizare şi de punere în valoare a teritoriului. 214 dar. în deceniile următoare Dobrogea a fost românizată. Remarcabilă reuşită. ci în nord-estul ţării! O iniţiativă nu mai puţin spectaculoasă a fost „reboteza- rea" principatelor. dat fiind că toate teritoriile româneşti trebuie să fie româneşti. manual pentru clasa a VUI-a. 45. Editura Didactică şi Pedagogică. Pînă şi vîntul. s-a tradus în interdicţia publicării de studii şi sinteze regionale. sau. hotărîtă la secţia de propagandă a comitetului central al partidului comunist.tăţii.

în „Anthropologie de la jeunesse masculine en France au niveau d'une carto- graphie cantonale (1819-1830)". iar în altele coboară sub 10%. Opţiune . nu apare nici cea mai sumară defalcare pe judeţe şi provincii istorice! Or. Multă vreme marcată de o ideologie politică şi naţională centralizatoare. istoriografia franceză s-a lansat în ultimele decenii spre studiile regionale. ezită adesea în a lua în consi- derare structurile regionale ale fenomenelor studiate. 215 naţionale uniformizatoare. ceea ce frapează. în timp ce în altele nu afectează nici 1%. în cola- borare cu Paul Dumont şi Michel Demonet. ar merita comentată). Şi totuşi. istoric sau sociolog. Le Territoire de l'historien. de asemenea. sau mai curînd spus al uniformităţii. ştiinţa de carte se exprimă în unele de- paramente prin procentaje de peste 80%. 1978. Sub raport cultural. mai ales în urma alegerilor prezidenţiale din octombrie 1992. minuţios reconstituit de Emmanuel Le Roy Ladurie.57 m) privesc peste un sfert din populaţia masculină. în ce priveşte tipul fizic. a două zone distincte (la rîndul lor divizate într-o manieră care. studiu reprodus în: Emmanuel Le Roy Ladurie. punînd în evidenţă o Franţă alta. 98-135. într-o lucrare publicată de Pa vel Câmpeanu22. oarecum neaşteptată. unde se face o analiză minuţioasă a consultă- rilor naţionale din 1990-1992. apar departamente unde defectele de talie (sub 1. Gallimard. este definirea foarte pronunţată. şi încă de-a lungul frontierei care a separat cîndva România de Austro-Un- garia. Paris. cu infinita diversitate a manifestărilor sale. este atît de puternic întipărit încît chiar spe- cialistul. de pildă. nu mai poate fi sacrificată pe altarul unei ideologii 21 Cu totul remarcabil în acest sens este „tabloul Franţei". sinteză a unei vieţi regionale de o remarcabilă diversitate (unii parametri indică pe la 1800 o distanţă poate mai mare între diversele departamente franceze decît între Franţa văzută în ansamblu şi restul lumii21). pp. Istoricii pot fi patrioţi fără să falsifice trecutul! în cultura română.atît de des invocat şi în atîtea privinţe într-o Românie încă francofonă şi francofilă — este instructiv şi demn de urmat. Istoria reală. Este. mitul unităţii. cît se poate de evident că românii votează altfel de la un judeţ la altul şi încă şi mai diferit de la o regiune istorică la alta.

nu oameni capa- bili de a judeca independent lumea şi evenimentele. nu însă uniformă. se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilităţii. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că „visul de aur" al românilor. orice fenomen istoric sau sociologic poate fi şi trebuie să fie reprezentat şi analizat la scară locală. Dimensiunea naţională este o rezultantă. Referinţele bibliografice nu spun încă totul. contactul direct cu oamenii şi mai ales cu profesioniştii de nivel me- diu (în cazul nostru profesorii din învăţămîntul preuniver- sitar) ilustrează cu şi mai multă claritate relativa reuşită a unei strategii politice. Cu siguranţă că există astăzi o naţiune română unitară. Fireşte. O exagerare în sens „patriotic" i se pare mai convenabilă decît aşezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice şi inteligente. idealul lor de veacuri. indiferent de ceea ce crede cu adevărat. 1993. ideologice şi mentale. dar ne întrebăm cîţi profesori ar îndrăzni să spună deschis astăzi ceea ce se spunea curent în şcolile din România precomunistă. Din- colo de neadevăr. administraţia. reflectînd o multitudine de valori. nu toţi ţin acest tip de discurs. Din păcate. Istoria pare a fi rămas la obiectivul de a forma patrioţi. nici măcar sentimentele patriotice nu pot fi cultivate . ar fi fost unitatea. el se simte astfel la adăpost. conştient sau nu. şcoala. De fapt. dar nu în Pavel Cîmpeanu. Deosebirile care persistă. pentru care istoria nu a fost decît un instrument. cînd vocaţia reală a istoriei ar fi tocmai exerciţiul de inteligenţă. dincolo de ceea ce este. Profesorul „ştie" că este bine să spună aşa. 216 puţine cazuri la şcoală se supralicitează. dar nu singura semnificativă. o manipulare politică prin istorie. elevii nu fac decît să memoreze o nesfîrşită litanie. Manualele şcolare sînt aşa cum sînt. Geografia elec- torală oferă numai un exemplu. pun în lumină precaritatea interpretărilor care nu văd altceva decît unitate acum 500 sau 2 500 de ani. armata. şi anume că nu sentimentul unităţii româneşti a stat la originea actului lui Mihai Viteazul. după cîteva gene- raţii de acţiune a unor factori inevitabil uniformizatori (puterea politică. mecanismul economic). De patru ori în faţa urnelor.politică. cît l < se poate de semnificativă. Bucureşti. de modele şi de repere culturale.

un viitor pe măsura strălucirii originilor? Cert este că de un secol şi ju- mătate. trăsăturile care îi fac să se asemene între ei.printr-un discurs stereotip şi neconvingător. într-o vreme cînd se părea că nimic nu va mai rămîne în afara unei complete şi per- fecte explicaţii ştiinţifice. Incepînd cu Herder. un suflet românesc. A intrat în joc şi o gamă întreagă de complexe. lucrarea lui Dumitru Drăghicescu Din psihologia poporului român prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere. A doua jumătate a secolului al XlX-lea a dus mai departe această ipoteză. Identificarea unui spirit naţional specific ilustrează una dintre manifestă- rile cele mai semnificative ale mitului unităţii. pe de altă parte. Germanii Lazarus şi Steinthal pe 217 la 1860. românii simţeau nevoia să definească ele- mentele acestei unităţi. Wundt spre 1900. fără a-i uita pe francezii Fouille şi Boutmy. un mod românesc de a fi. Publicată în 1907. Cum se putea explica inferioritatea de fapt a românilor. o dată cu declanşarea procesului „intrării în Euro- pa". este o primă sinteză asupra . dar şi prin ce fisuri ale sufletului naţional? Ce fond de calităţi. românii se tot frămîntă căutînd să-şi fixeze propria imagine şi locul lor în spiritualitatea europeană. Mai întîi. Naţiune ajunsă tîrziu la unitate (în ciuda variantei mitologice a unei unităţi originare). s-au lansat în delicata întreprindere de definire a psihologiei popoarelor. încercînd să o aşeze pe bazele solide ale ştiinţei. putea fi aruncat în balanţa istoriei pentru a îndrepta lucru- rile şi a asigura un viitor altfel decît prezentul. ÎN CĂUTAREA SUFLETULUI ROMÂNESC Dacă românii sînt dintotdeauna o naţie unită. Este pe- rioada cînd lumea a fost decupată în spaţii naţionale. aceasta în- seamnă că există — dincolo de scurgerea secolelor şi de vi- cisitudinile istoriei — o dimensiune românească a existenţei. „spiritul popoarelor" a marcat puternic ideologia romantică din prima parte a secolului al XlX-lea. deosebindu-i de ceilalţi. în secolul al XlX-lea (în raport cu Occi- dentul)? Prin ce împrejurări istorice. fie- care animat de propriile-i trăsături spirituale şi morale. şi marcat de propriu-i destin. Tema nu se putea să nu-i tenteze pe români.

căci pe amîndouă le moşteniseră de la neamuri etnice deosebite. Metoda lui Drăghicescu este simplă şi clară. beneficiază de literatura „ştiin- ţifică". în această epocă. consideră el. încăpăţînată. şi foarte în spiritul momentului 1900. schimbătoare. adesea stăpînă pe sine. mai curînd involuntar. ne aflăm încă în faza unui discurs predominant critic care. privitoare la problematica „spiri- tului naţional". în tot cazul ea era vioaie. fiind vădit efortul de cercetare „obiectivă" şi de construire sistematică a domeniului abordat. Influenţa turcă şi greacă şi îndeosebi pierderea neatîrnării . după împrejurări. ar fi trebuit să fie foarte bogată. adesea neînfrînată. In al doilea rînd. Strămoşii noştri. într-o ştiinţă care-ţi răspunde fără ezitări la fiecare întrebare pe care i-o pui. îndeosebi franceză. în ciuda lipsei izvoarelor. în sfîr- şit. prin purul 218 mecanism al legilor psihologice. arareori le îngăduia să se unească."23 De umor. com- binînd aceste surse. preia şi combină elemente spirituale caracte- ristice etniilor care au participat la crearea sintezei româneşti sau cel puţin au influenţat-o. satira batjocoritoare. propunînd un diagnostic şi o terapie pentru ieşirea din impas. reînviaţi. îndrăzneaţă. asupra defectelor acumulate. impulsivă. scăpărătoare. Nu atît cum erau românii aflăm din reconstituirea propusă. ne asi- gură Drăghicescu. cît mai ales ce înseamnă să crezi cu adevărat în ştiinţă. amîndouă aceste porniri erau sădite din leagăn în sufletul lor. nu ducea lipsă nici Drăghicescu. iată-i în faţa noastră pe românii seco- lului al X-lea. se opreşte. care cel mai adesea şi dezbina. o mie de ani mai tîrziu. anarhici. curajoşi. Ajunge să ştim (iar psiholo- gia popoarelor ne oferă în această privinţă cvasicertitudini) cum erau romanii. Inteligenţa românilor. Chimia sufletească a românilor. fără menajamente. erau pe atunci „cruzi şi violenţi. Disciplinaţi şi organizaţi sau lipsiţi de disciplină. Avînd o voinţă de fier. deşi porneşte de la calităţile native ale naţiei. cum erau dacii şi cum erau slavii şi. avea simţul gene- ralităţii şi al organizării şi aplecarea spre observaţie din care rezultă umorul.chestiunii. nepăsători de moarte şi însufleţiţi de spiritul de libertate şi de rieatîrnare. ei au trebuit să fie îndrăzneţi peste măsură.

Aparent. spiritul generalizator şi abstract al roma- nilor.] Timiditatea. puţine popoare beneficiază de o inteligenţă atît de complexă. în general. au stăpînit şi mai stăpînesc încă sufletul românilor. şi mai întîi de toate inteligenţa. înfrîntă. Drăghicescu subliniază „pasivitatea. Bucureşti. ediţia a Ii-a. Imaginaţia sa va fi trebuit să fie dintre cele mai bogate.. trebuie să se fi înfăţişat ca un popor cu o minte foarte deschisă.. [..au alterat caracterul românilor. în cea mai mare parte.] Conţinutul sufletului nostru etnic se alcătuieşte. din crîmpeie şi petice împrumutate de la neamurile vecine. neasimilate. ro- mânii par alcătuiţi dintr-un aluat excepţional.. 1995. unitară. foarte bogată. frica. [. grav alterat. în istorie ea ni se înfăţişează ca un mare rezervoriu. are drept coordonate „nepăsarea. frumoasele calităţi moştenite. paralizia voinţei. ingenioasă. p. pasivă. lipsa de curaj. cu o inteligenţă vioaie."24 Popor de sinteză. în care mai toate popoarele Europei au venit şi au depus o parte din cuprinsul sufletului lor. 141. [. global dăunătoare. rezistenţa de- fensivă. nu însă iremediabil. adică lipsa de iniţiativă. cu un spirit gene- ralizator destul de puternic. ca şi limba pe care o vorbim. Şansa regenerării spirituale stă în transformarea instituţiilor şi societăţii potrivit mode- lului occidental. de aici decurgînd puternicele in- fluenţe străine. resemnarea. sub raportul inteligenţei. Puţine la început. 219 plecare un material de esenţă superioară: mintalitatea romană." El surprinde totodată (contrar de altfel propriu- lui său proiect de definire a unei individualităţi naţionale) „lipsa de dezvoltare proprie. neted şi lămurit al mintalităţii româneşti. resemnată. precum şi darul poetic al slavilor.. [.. omogenă a desfăşu- rării trecutului nostru". nedigerate şi neomogenizate. a avut de temelie şi ca punct de 23 D. Drăghicescu.. şi „lipsa de caracter propriu. Românii dispun.] Mintalitatea românilor. La naşterea lor. prin vicisitudinile istoriei. fără îndoială. supusă. Din psihologia poporului român. defectele s-au acumulat de-a lungul se- colelor.]" Influenţa Orientului. lipsa de energie ofensivă. lenea fizică şi mintală. lipsa . Aceasta combină temperamentul deschis şi vioi al dacilor. Editura Albatros.. „românii. de atuuri considerabile.

Semănătorismul. oferă de altfel un clişeu pe care mulţi ro- mâni îl acceptă. Chiar dacă lenea nu este de laudă. şi acordul fundamental din- tre cei doi: românii se aflau în marginea istoriei. într-un sens. în- crederea oarbă în noroc. destinul lor specific. „leneş dar inteligent". primul susţinînd „barbaria" românilor. Determinările istorice şi sociale prezente la Drăghicescu — chiar dacă într-o contestabilă manieră simplificatoare — au pălit în faţa unui suflet românesc atemporal. iar cel de-al doilea. Europeanului şi francofilului Drăghicescu i se opune însă interpretarea autohtonistă a spiritului românesc. argumentaţia lui Drăghicescu are drept reper ferm valorile occidentale şi îndeosebi spiritualitatea franceză considerată a fi expresia cea mai înaltă a acestora.361. 138 şi 400. defect tot ceea ce contrastează cu spiritul şi com- portamentul apusean. aşadar. Ibidem. apoi curentele autohtoniste interbelice au mers pe linia acestui românism asumat. Acesta este de fapt sensul evoluţiei istorice. Oricum.356. Pe de altă parte. ci vrem doar să rămînem români? . în soartă"25. şi mai presus de toate fatalismul. 345. 220 mula de spiritualitate de tip occidental. Ce mai este de criticat dacă aşa sîn- tem noi? Ce mai este de criticat dacă oricum nu dorim să ne metamorfozăm în occidentali. cu resemnare şi mîndrie în acelaşi timp. Este. dar purtată cu deosebire de valul naţionalist de după 1900. pp. s-au estompat şi criticile. care ar putea simplifica la cîteva cuvinte lunga demonstraţie a lui Drăghicescu. Ne-am referit deja la dialogul purtat între cei doi juni- mişti atît de deosebiţi unul de altul. Românii trebuie să tindă spre o for- Ibidem. Formula „inteligent dar leneş". De remarcat nu numai dezacordul.de încredere în sine. dar. nici inteligenţa superi- oară nu e la îndemîna oricui. Românii au geniul lor pro- priu: nu sînt occidentali şi nici nu trebuie să devină. doar că ceea ce pentru primul devenea subiect de sarcasm era asu- mat cu orgoliu de marele poet. pp. Vasile Pogor şi Mihai Eminescu.353. prezentă şi mai înainte.

ea e mai presus de timp. doar „buni români" (mai bine aşa. Existenţa este pentru român altceva. ea nu permite decît o formulare metaforică sau metafizică. dar român fără nici un alt atribut. pe coamă verde de munte. ea se confundă cu potentele stilistice cre- atoare.] Mocnind uneori. Tradiţia noastră e 221 mai atemporală. ca şi pentru Nichifor Crainic. ea se manifestă în timp. defineşte nu mai puţin de şapte atitudini fundamentale specifice (nu există nefiinţă.. corespunzător unui cadru geografic bine definit. spiritul naţional se identifica în bună măsură cu ortodoxia.] Tradiţia are în apus un caracter istoric. „In apus tradiţia e alcătuită din însumarea pedantă a unui trecut. a duhului nostru et- nic". din galerii strămo- şeşti. cu alte cuvinte un român loial. 27 Ardelenii care au declanşat mişcarea naţională au fost. Românul apare mai profund."28 Mircea Vulcănescu nu ezită să vorbească despre omul românesc. din răbojul strămoşilor. român pur şi simplu. Nae Iones- cu sau Mircea Vulcănescu.] Tradiţia noastră e de natură mai invizibilă. măsu- rată cu orizontul nostru efemer. aşadar de modelele oc- cidentale invocate de generaţiile precedente. Ar exista o „matrice stilistică. mai deschis spre esen- ţele cosmice decît occidentalul. [. din cronica unor fapte. Ar putea fi definită. în calitatea lor de greco-catolici. decît deloc!). de a Apusului îndeosebi. iar într-un eseu intitulat Dimensiu- nea românească a existenţei. nu era decît ortodoxul. Spaţiul mioritic (1936) al lui Lucian Blaga definea — de-a lungul unei de- monstraţii incontestabil seducătoare — trăsăturile sufletului românesc. Toţi aceşti gînditori identificau o spiritualitate româ- nească bine conturată şi mai ales perfect distinctă de a ce- lorlalţi. magnifice ca în prima zi. muzeal. [. neistovite.. existenţă care în întregime se scurge spre «ceva».. „existenţa e pentru român «dor». Un român catolic putea fi un „bun ro- mân". Nae Ionescu propunea o subtilă disociere între conceptele de „român" şi de „bun român"."26 Pentru Blaga. inalienabilă. deschis. prin intraductibilul dor. neîntrerupt vie. nu există .Forma cea mai elaborată a discursului despre românism a oferit-o dreapta naţionalistă a anilor '30. aşa- dar. [. fapt ce marca separarea netă de Occidentul catolic şi protestant... pînă la urmă. scurs molcolm în vale"). al cărui element central ar fi plaiul („un plan înalt. sugerează Blaga. deşi. aspi- raţie trans-orizontică..

1994. lipsa de teamă în faţa morţii). Faza dintîi a comunismului nici nu a vrut să audă de ase- menea interpretări eretice. pp. Singura condiţie pentru a fi specific e de a fi ro- mân etnic. Bucureşti. se poate spune. Pînă şi „tipul nostru fizic este total deosebit de al popoarelor vecine şi din centrul Europei". 1995. pp. op. din păcate. iar spaţiul românesc o entitate distinctă şi omogenă. Anii treizeci. Distincţia ideologică nu 1-a împiedicat totuşi să apeleze la concepte similare. 130-149. 27 Z. orice definire a românului ca român. nu există alternativă. Extrema dreaptă românească. 165-166."30 Iată cum românul devine o fiinţă foarte diferită. Edi- tura Fundaţiei Culturale Române. pp. el insista asupra unei rase româneşti distincte. portretul fizic al „românului tip"). în înche- ierea monumentalei Istorii a literaturii române (1941). nu este cine vrea. nu există iremediabil. Istoricul nu are altceva de făcut decît să urmă- rească fibrele intime ale sufletului autohton. şi te naşti într-un anume fel. Bucu- reşti. Ro- mân. „Specificul fiind un ele- ment structural nu se capătă prin conformare la o ţinută canonică. fiindcă ilustrul istoric literar nu a simpatizat defel cu ideologia dreptei naţionaliste. Spaţiul mioritic. 91-95. Ornea. pe lingă motivele strict politice. 222 „Specificul naţional" i-a obsedat pur şi simplu pe inte- lectualii perioadei interbelice. 1991. 29 26 Lucian Blaga. uşurinţa în faţa vieţii. ca şi marginalizarea lui Blaga. Editura Humanitas. întemniţarea lui Mircea Vulcă- nescu (mort în închisoare) şi a lui Nichifor Crainic. nu există im- perativ. Spunem „remarcabil". afirma criticul. spiri- . dovada remarcabi- lei expansiuni a poncifului unicităţii româneşti. 28 Lucian Blaga. 29 Mircea Vulcănescu.imposibilitate absolută. român te naşti. Remarcabil este în acest sens cazul lui George Călinescu. au avut. Clasa şi nu naţiunea. potrivit lui Călinescu.. devenit subit antropolog şi aparent contaminat de teoriile rasiale ale vremii (fără a ne schiţa. Dimensiunea românească a existenţei. Tre- buia înăbuşită orice tendinţă naţionalistă în filozofie. 164. Bucureşti. p. fireşte mai profundă şi mai complexă decît semenii săi. şi raţiuni de ordin „filozofic". Edi- tura Fundaţiei Culturale Române. cit.

1941. 223 româneşti corespundea prea puţin ideologiei oficiale. De pildă. Lucrurile s-au schimbat o dată cu deplasarea comunis- mului spre zona naţionalistă. într-o perioadă de treptată izolare a României. mai nuanţată. eseul menţionat al lui Vulcănescu privitor la „dimensiunea românească a existen- ţei". Apro- piat de extrema dreaptă la începuturile carierei." 31 Românii nu sînt nici occidentali. într-o manieră mult mai elaborată. înţelegerea românească apare mai deschisă. Ne interesează însă aici nu subtilităţile şi plurivalenta lui Noica. sau alteori chiar recon- siderarea fiinţei. In mod semnificativ totuşi. de factură românească. Desigur. începînd din 1970. 886. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. a unui perimetru spiritual specific românesc. nici orientali. dar nu mai puţin europeană. ci şi aşezat printre numele mari ale literelor româneşti). De la el s-au putut revendica atît autohtoniştii. mai bogată: „Faţă de fiinţa complexă şi fee- rică din viziunea noastră. Bucureşti. cît ceea ce ideolo- gia oficială era dispusă să tolereze şi chiar să utilizeze din discursul său. Sentimentul românesc al fiinţei (1978) prelungeşte. Noica a fost fără îndoială un personaj şi un gînditor com- plex. în alte filozofii. definirea. Spaţiul mioritic a fost republicat în 1969 şi 1985 (Blaga fiind nu numai reabilitat.tul de clasă şi nu spiritul naţional ofereau cheia fenome- nelor istorice şi culturale.. cît şi parti- zanii deschiderii spre Occident. cu «uitarea» ei de fiinţă. p. nici altul nu au pus pecetea lor pe noi. Şi acest ceva a fost. Ei se află între cele două lumi şi pot fi o trăsătură de unire: „Sîntem între Orientul Apropiat dar şi îndepărtat [. Din nou. el a cunos- cut domiciliul forţat între 1949 şi 1958 şi închisoarea din 1958 pînă în 1964. „Recuperarea" sa. perspectiva neopozitivistă a lumii occidentale. Destinul lui Constantin Noica ne apare încă şi mai caracteristic. au un aer de sărăcie. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.] şi între Apus. dar. pe linia tradiţiei interbelice de dreapta.. nu putea fi reabili- tat orice: mai ales dimensiunea ortodoxă a spiritualităţii 30 G. aşa . Călinescu. Nici unul. corespunde deplasării ideologice şi noii strategii a Puterii.

Bucureşti. în bună măsură. hotărîrea de a rămîne mereu el însuşi. 224 ferindu-ne „o mai mare întîlnire decît alţii cu valorile spiritu- lui". De altfel. reacţia faţă de asemenea autoelogii. poporul român ar fi păstrat „de la daci setea nestinsă de libertate. fără excepţie pozitive. După 1989. Noi putem îm- bina mai bine tradiţia cu modernitatea. discursului de dreapta al anilor '30). Astfel. judecata şi pasiunea creatoare a romanilor. moştenite de români atît de la daci. Ceauşescu a sacrificat în cîteva rînduri pe al- tarul spiritualităţii româneşti. tentaţia exacerbării naţionaliste nemaiîntîlnind nici un zăgaz. îi plăcea să înşire trăsăturile. unic stăpîn pe viaţa şi pe soarta sa". tradiţia reprezintă pentru noi un factor încă activ. nu am putea mijloci şi spiritual?" în plus.p. Dacă pentru un exeget al cul- turii româneşti ca Dan Zamfirescu românii se înscriu prin- tre marii creatori de civilizaţie ai lumii 34. uneori chiar net defavorabile. 62. toate acestea con- 31 Constantin Noica. evident într-o manieră mai curînd rudimentară decît subtil filozofică.cum mijlocim geografic."33 Operaţia de identificare a „ce înseamnă să fii român" pare departe de a-şi fi epuizat resursele şi argumentele. cît şi de la romani. . iar de la ceilalţi strămoşi. S-ar putea spune că prima trăsătură a românului — dacă ne-am încumeta să definim şi noi una — este obsesia pro- priei identităţi. 1978. Editura Eminescu. Nu este însă mai puţin adevărat că Ceauşescu însuşi s-ar fi putut regăsi în ideea unei unicităţi româneşti. putînd fi la rîndul lor exprimate în mod deschis. asistăm la o polarizare a dis- cursului. „spiritul raţional. a îm- binării de tradiţie şi modernitate. la extrema cealaltă. voinţa de a nu-şi pleca fruntea sub jugul străin. frustrările acumulate 32 Ibidem. iar pe de altă parte opiniile mai puţin favo- rabile.32 Asemenea puncte de vedere pot fi exprimate şi în cu totul alt registru ideologic decît cel comunist (ele corespunzînd în fapt. erodat la alţii „de numărul secolelor apuse". Sentimentul românesc al fiinţei. p. şi a unei Românii ca loc privilegiat şi factor mediator între civilizaţiile globului. 11.

225 şi inevitabila raportare la civilizaţia echilibrată şi perfor- mantă a Apusului pot genera aprecieri nu mai puţin pasio- nale. Şi orice se spune poate fi la fel de bine acceptat sau contestat. chiar dacă toţi vor- besc româneşte. Cum s-ar putea de altfel calcula. 1996. o mare cultură cu destin universal. Specificul românesc poate fi apro- ximat. pp.-R. Bucureşti. potrivit normelor ştiinţifice în vigoare. ci ca sinteză fluida de trăsături diverse. despre români se poate spune orice. Ca despre oricare alt popor. cu condiţia de a nu-i absolutiza virtuţile. Editura „Roza vînturilor". Patapievici. Istoria poporului român. Bucureşti. Pînă la urmă demersul etnopsihologic nu face decît să izoleze şi să reli- efeze calităţi şi defecte general umane. masivele restructurări sociale. Cultura română. Limba română este cu siguranţă un factor important de coeziune. de pildă. în epoca recentă. 118 şi 121. dar nu de natură bio-psihologică. Nu toţi românii vorbesc la fel. coeficientul de inteligenţă al unei naţii? Doar identificarea unei „gene" specific româneşti ar fi de natură să susţină. Psihologia etnică oferă un exerciţiu tentant. unde românii sînt definiţi ca lipsiţi de coloană vertebrală şi de o calitate spirituală inferioară. un fenomen românesc. ca românism absolut şi etern. Există. consideraţi mai inteligenţi decît alţii? Fără îndoială că nu. ci doar de impre- sii şi judecăţi inevitabil parţiale şi subiective. dar nu ca dat originar şi transcendent. ca şi acţiunea exercitată de organismul naţional asupra elementelor sale componente nu au încetat să-i modeleze şi să-i remodeleze . Pot fi românii.35 O SINTEZĂ FLUIDĂ Cum se vede. chiar dacă gîndesc în aceeaşi limbă. 1983. ediţie îngri- jită de Ion Popescu-Puţuri. dar cu totul lipsit de consistenţă. în mod serios. după cum nu pot fi consideraţi nici mai puţin in- teligenţi. Editura Politică. precum în eseurile lui H. 34 Dan Zamfirescu.33 Nicolae Ceauşescu. incontestabil. Nici vorbă nu poate fi de demers „ştiinţific". ci izvorît din structuri şi evoluţii socio-culturale. Nu toţi românii gîndesc la fel. individualitatea esen- ţială a românilor printre celelalte popoare ale lumii.

aceasta nu se datorează vreunei dispoziţii înnăscute. Dacă ar fi să ne referim la o singură generaţie de scriitori clasici: Maiorescu. Impactul comunismului este lămuritor în această privinţă. Oricum. Patapievici. o privire cît de sumară asupra culturii române ilustrează faptul că mult trîmbiţatul spirit naţional nu poate fi (dacă vrem neapărat să-1 invocăm) decît cel mult rezul- tanta unor trăsături „sectoriale" extrem de diverse. Dominaţia sa a marcat puternic spiritualitatea ro- mânească. Bucureşti. prin forţa modela- toare a opiniei publice. românii sînt altfel acum decît în urmă cu cincizeci de ani. apoi comunismul — au mers cel mai departe în sensul uniformizării fictive (şi chiar ma- terializate pînă la un punct) a spaţiului românesc. în ultimă instanţă. 63. Existenţa a două spiritualităţi distincte: moldovenească şi muntenească. în Spi- ritul critic în cultura românească (1909) şi de E. cel puţin între marile provincii. Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne. prin acţiunea ideologiilor dominante. sau singur reprezentativ. prin şcoală. cazul clasic fiind cel al opoziţiei Muntenia-Moldova. francez sau chinez. Lovinescu vedea problema în termeni pur psihologici şi. infuzate prin contextul cultural. Datorită jumătăţii de secol de comunism. dimpotrivă. moldovenii înclină spre crea- ţiunea poetică". printre alţii. şi aşa mai departe. El pornea de la „rasă". 1996. ci unei serii de deprinderi. Dacă cel dintîi accentua îndeosebi determinările istorice şi sociale. pentru a constata că „prin natura contemplativităţii lor. Creangă. „rasiali".pe români. pentru spiritul româ- nesc? Oare din Bucovina pînă în Teleorman întîlnim aceleaşi elemente de civilizaţie şi aceleaşi mentalităţi? Ideologiile totalitare — extrema dreaptă. care dintre ei — atît de diferiţi unul de celălalt — poate fi considerat re- prezentativ. Alte interpretări.-R. compre- . Dacă există astăzi un anume mod de a fi ro- 35 H. Caragiale. Omul se naşte ca fiinţă umană şi „învaţă" apoi să fie român. Editura Humanitas. p. nu s-au sfiit să traseze linii despărţitoare. 226 mân (afirmaţie acceptabilă cu multe rezerve). Eminescu. de Garabet Ibrăileanu. Politice. în timp ce „prin firea lor mobilă. a fost susţinută.

atît de masiv prezentă în istoria românească modernă. Din acest punct de vedere. chiar ce- leilalte dimensiuni a civilizaţiei româneşti: sectorul urban. Se adaugă. Sinteza lor nu este însă mai puţin românească decît sinteza rurală. muntenii şi-au îndreptat activitatea mai mult pe terenul politic şi economic. doar că altfel românească. între polul rural şi cel urban. ai cărei exponenţi au încetat de a mai fi ţărani. mulţi evrei în Moldova etc). Oraşele.hensivă şi practică. zonă intermediară între cultura ţărănească şi cultura pro- priu-zis urbană. în primul rînd. Istoria civilizaţiei române moderne. a unor structuri rurale tradiţionale a putut întreţine iluzia unei Românii altfel alcătuită şi cu altă menire istorică. I. la fel de bine omo- genitatea ca şi inconsistenţa naţiunii române! De fapt. categoria. Psihologia de grup. cel puţin în raport cu civilizaţia dinamică şi sensibil urbanizată a Occidentului. De remarcat cum această civilizaţie rurală a fost contra- pusă nu numai restului lumii. mahalaua a . Naţiunea înfăţişează un conglomerat prea amplu şi prea divers pen- tru a fi amenajată în laborator psihologic. Radiogra- fiată de Caragiale la sfîrşitul secolului trecut. voi. „Psihologia po- porului român" s-a bazat pe extrapolarea unor elemente de civilizaţie tradiţională (ele însele simplificate şi unifor- mizate). 227 vedere psihologic. trebuie să se limi- teze la segmente bine definite şi marcate de o minimă coe- renţă. chestiunea este predominant socială. persistenţa. 118. dar. dacă o dorim plauzibilă şi utilă. a mahalalei. au fost scoase din ecuaţie de teoreticienii spiritului naţional. ceea ce încurcă schema specificităţii etnice. muntenii şi moldovenii pot astfel să apară ca două naţii distincte! Iată „primejdia" psihologiei etnice: cu ea se poate dovedi orice. decît de ciobanul ro- mân de la munte sau de pescarul din deltă (afirmaţie la fel de valabilă şi pentru celelalte categorii). Intelectualul român tip este cu siguranţă mai aproape de intelectualul european. populate ce-i drept multă vreme şi în bună măsură de alte elemente etnice (maghiari şi germani în Transilva- nia."36 Din punct de E. p. în genere. Lovinescu. dar nu au devenit orăşeni decît formal.

" Celălalt este un personaj omniprezent în imaginarul oricărei comunităţi.. dar neintegrată încă în moderni- tate. izvorît din istorie şi evoluînd în ritmul ei. masiv şi neîntrerupt. Jocurile alterităţii se constituie într-o structură arhetipală.cunoscut (chiar dacă într-un decor schimbat. Sub acest raport. ruptă de tradiţie. Românii sînţ români. fiecare cu propria-i configuraţie spirituală. deosebirile dintre profilul românesc şi cel occidental se vor atenua. Satul. mahalaua şi nucleul citadin pot oferi „tipuri ideale". pe de altă parte. românii nu fac şi nu au cum să facă excepţie.. al stăpînirilor şi modelelor străine. cel al cartie- relor de blocuri) o formidabilă expansiune în anii comu- nismului. culturală şi comportamentală. românul este prin natura sa ospitalier şi tolerant. Pe măsura integrării europene şi a modernizării structurilor sociale. ci un amalgam fluid de atitudini şi comportamente vari- ate. reacţia unei civilizaţii ru- rale oarecum izolate şi. Capitolul V Românii si Ceilalţi r / „CINE-A ÎNDRĂGIT STRĂINII. Două trăsături caracteristice isto- riei româneşti au contribuit însă la aşezarea celuilalt într-o lumină specifică: pe de o parte. Acţiunea contradictorie şi complementară a acestor factori a condus la o sinteză cu note certe de originalitate. impactul. dar din- colo de acest fapt ei nu pot fi reduşi la un tip uman unic! Să conchidem: psihologia etnică nu este un dat originar. îl caracterizează în cel mai înalt . Putem spera însă că ceea ce ne apro- pie de ceilalţi se va dovedi mai puternic decît ceea ce ne separă sau avem noi impresia că ne separă. Cu singura condiţie de a nu uita că şi în interiorul acestor mo- dele domneşte diversitatea. Potrivit mitologiei naţionale. ca urmare a industrializării forţate şi curentului 228 migratoriu dinspre sat spre oraş. Populaţia aceasta dezo- rientată. Nu vor dispărea însă! Nici Occidentul. nici spaţiul românesc şi cu atît mai puţin ansamblul european nu sînt şi nu vor fi uniforme. a reprezentat şi continuă să reprezinte o importantă masă de manevră politică şi electorală.

deci mai cosmopolită. Cu cît o societate este mai deschisă şi mai urbanizată. De fapt. Ospitalitatea nu este decît o faţă. cu atît străinul îşi pierde din interes şi încetează de a mai fi un caz. dar oarecum ca un corp străin. diverse şi necesare atribute de civilizaţie. fără a se confunda cu ea. cuvînt care în ultimele decenii a cunoscut o puternică afirmare şi amplificare (nu străină de tendinţele izolaţioniste ale regimului comunist). concentrînd o gamă aproape nesfîrşită de înţelesuri. nu românul este în mod particular ospitalier. Toleranţa. Occidentalul ne apare mai puţin „primitor" decît 1 românul tocmai fiindcă la el noţiunea de străin a cunoscut ' o dedramatizare. tolerat. ci ţăranul pur şi simplu.Ospitaliere" sînt civilizaţiile tradiţionale. a ajuns să însemne practic acelaşi lucru cu a fi român. ne pune deja în gardă: a fi tolerat nu înseamnă neapărat a fi acceptat şi. bun sau rău. evident faţa cea mai a- greabilă. nu le acoperea decît în prea mică măsură.. şi nu numai ţăranul român. Străinii s-au aşe- zat în special la oraş şi multă vreme au îndeplinit funcţii eco- 230 nomice şi sociale pe care românul. Comportamentul special faţă de străini. decurge tot din rosturile unei civilizaţii rurale. Pînă la al doilea război mondial. pusă în lumină încă din secolul trecut de di- verşi autori români. căreia „ceilalţi" îi aduceau. încă mai puţin. Oraşul cosmopolit s-a inserat astfel în structura predominant rurală a societăţii ro- mâneşti. este mai puţin ospitalier decît compatriotul său din vreun sat pierdut de munte. mitologia anticitadină s-a manifestat printr-o în- treagă gamă de ideologii şi proiecte. participînd desigur la sinteza românească. a fi om. se re- marcă tocmai prin faptul că este special. în sine lăudabi- lă. inclusiv orăşeanul român.grad omenia. în orice civilizaţie tradiţională. a raporturilor cu ceilalţi. în sensul deplin al cuvîntului. Oră- şeanul. EaYeflectă tratarea străinului ca străini Păs- . străinul este perceput cu intensitate maximă. ^ ţ~ Ospitalitatea românească tradiţională] este incontesta- bilă. ci ţăranul român. Toleranţa. ţăran sau boier. Ar fi însă incorect să o izolăm de un întreg complex de atitudini. . integrat.

ungurul este lăudăros şi fricos. Distincţia dintre noi şi ceilalţi este puternic resim- ţită. indiferent de componenta etnică. uneori chiar lamentabilă: 231 o dovedeşte din plin folclorul. de un segment deloc neglijabil al populaţiei româneşti (în Polonia sau în Ungaria. în acest context. ca şi naţionalismul ceauşist cîteva decenii mai tîrziu. ca români adevăraţi. ilustrează o asemenea evoluţie.1 Ne aflăm în faţa unei respingeri fun- damentale. lucrurile nu au stat aşa). bulgarul şi sîrbul sînt proşti („cal verde şi sîrb [sau bulgar] cu minte nu s-a văzut"). nesuportînd să trăiască în alt mediu. pe la 1900. românii ardeleni începuseră să emigreze masiv în Statele Unite. Petru Maior şi Mihail Kogălniceanu vedeau în acest gen de refuz ilustrarea şi garanţia purităţii româneşti). în raport cu care toleranţa nu constituie decît un complement. iar armeanul murdar. se întreţinea iluzia unei stări tem- porare care va lua sfîrşit prin reîntoarcerea celor plecaţi. la alegere. Nici românii reîn- torşi din Occident. nu au fost primiţi ca români. un termen ge- neric. o dată ce funcţia îndeplinită de celălalt nu mai pare nece- sară sau este resimţită chiar drept dăunătoare. prost. obraznic şi înfumurat. după 1989. rău. pe cei care reflectă un alt sistem de valori decît cel în genere acceptat sau impuşi Am văzut că pentru Nae Ionescu ro- mânul neortodox nu era chiar român. în toate sensurile. aceste teribile cuvinte nu fac decît să exprime cealaltă faţă â unui tip de comportament în esenţa lui coerent. ea poate deveni intoleranţă. lacom. ţări aflate într-o situaţie similară cu a României. înglobînd.trîndu-ne în acelaşi sistem de referinţe. chiar în momentul cînd. Pentru român. De altfel. grecul este şi el.\Regimul comunist nu a făcut decît să dramatizeze distincţia „noi-ceilalţi" (fie . cei care „n-au mîncat salam cu soia". Părerea „tradi- ţională" a românilor despre ceilalţi se înfăţişează sub o lumină mai curînd defavorabilă. ' „Străin" este de altfel. S-a afirmat de asemenea că românul nu îşi părăseşte ţara. în bine sau în rău. Curentul naţionalist al anilor '30. Cînd Eminescu exclamă: „Cine-a îndrăgit străinii / Mîn- ca-i-ar inima cînii". s-a afirmat adesea că românii nu se căsătoresc cu parteneri străini (după cum am văzut.

Dar şi în sensul celălalt se petrec evoluţii semnificative. voi. cel puţin în raport cu populaţia ei.429-130. românii se europenizează. în momentul de faţă* dramatizarea raporturilor cu cei- lalţi. Proverbele ro- mânilor. Vezi în acest sens Iuliu A. 232 dovedit „virtuţile". Vor fi tot mai puţin .că era vorba de ceilalţi din interior sau de ceilalţi din afafa)^ Străinătatea. şi. cel mai important contingent de emigranţi europeni^ Discursul naţionalist înăbuşitor şi-a 1 O expresie sintetică a opiniilor tradiţionale se întîlneşte în proverbe. v a căpătat conotaţii de maximă alteritate. în număr tot mai mare. este nesfîrşita discuţie şi rezistenţa manifestată în ches- tiunea drepturilor homosexualilor. incluzîndu-i şi pe românii „molipsiţi" de ea. integrare şi acceptare. pp. cine a făcut avere în Occident tinde să devină un personaj pozitiv. se întîlneşte cu procesul invers de cunoaştere. VI. iar după acest an România a prezentat. chiar mai mult. voi. intrigată de prea multă deschidere. Mulţi au reuşit să emigreze chiar înainte de 1989. contrar discursului ţinut în urmă cu cîţiva ani (manipularea „mitului Ilie Năs- tase" în primăvara anului 1996. I Treptat. românii. reacţia fiind ca întotdeauna pe măsura presiunii: reputaţi pentru ataşamentul lor faţă de pămîn- tul natal. Bucureşti. eliminarea din Codul Penal a unor sancţiuni oricum inutile a părut multora drept o campanie de promovare a homosexualităţii. cu accentul pus nu atît pe gloria sportivă. 131-137. Românii „care nu au mîncat salam cu soia" încep să fie reabilitaţi.)Un exemplu aparent minor.23-28. cît pe reuşita în Vest. 1901. în parte moştenită. II. Zanne. este un exemplu ca- racteristic). Pe unii dintre ei Puterea nu ' ezită să-i recomande opiniei publice. Unele reacţii aparţin încă unei societăţi tradiţionale. iarăşi un bun prilej de diabolizare a Occidentului pervertit. ducînd la rezultatul contrar celui scon- tat de făuritorii săi. Editura Socec. au început să vi- seze la străinătate. Nici tendinţa in- versă nu a lipsit. dar în măsură apreciabilă cultivată de puterea comunistă şi postcomunistă. De consultat şi articolele „Armean" şi „Arţibur" din Etymologicum Magnum Romaniae. 11-14. dar ti- pic.308-310.

foarte tipic pentru menta- litatea românească a ultimelor două secoleTjstoria românilor \ este înţeleasă într-o manieră strict conflîctuală. dar şi mai puţin „speriaţi" în faţa străinătăţii. în sistemul otoman. APĂRĂTORI AI OCCIDENTULUI C Presiunea străinilor. Românii au de primit. a ţărilor române. ca o luptă continuă purtată pentru supravieţuirea etnică şi statală. se loveşte de o prejude- cată tenace şi de[ remarcabila funcţionalitate a mitului luptei pentru independenţăjAcesta îndeplineşte tripla misiune de a pune în evidenţă virtuţile si eroismul românilor. în comportamentul şi reacţiile Ion Occidentul are o datorie pe care încă nu şi-a achitat-o. dar hiperbolizată în imaginarul naţional. O asemenea dedramatizare a trecutu- lui românesc şi tratarea sa într-o manieră structurală.I „ospitalieri". cînd aveau datoria să o . în sfîrşit. o dată acestea încheiate.. nu de da_ţ Orice defecţiune a Oc- cidentului este percepută ca trădare. de a atrage atenţia Occiden- tului asupra datoriei de recunoştinţă faţă de românii care l-au apărat de puhoiul otoman. dată fiind aminti- ta datorie. amplifică şi estompează. de a justifica întîrzierea istorică prin sacrificiile impuse de neîn- cetatele agresiuni şi. iar a Transilvaniei în spaţiul ungar şi. Ca întotdeauna istoria alege şi uită. „Luptele cu turcii" s-au imprimat puternic în conştiinţa na- ţională. Imaginea unui Occident protejat graţie sacrificiului românesc şi a unei societăţi româneşti care s-a măcinat şi a rămas în urmă tocmai prin îndeplinirea funcţiei de apă- rare a civilizaţiei europene s-a înscris puternic în viziu- nea politică a românilor. ca şi ceilalţi care nu ne-au sărit în ajutor.Cjot ce merge rău în România nu decurge din vreo orientare greşită sau din proasta gestiune româneas- că. de vină sînt ceilalţi: ceilalţi care ne-au prădat. a ge- nerat complexul de cetate asediată. din afară şi din interior. mai puţin evenimenţială şi războinică. rolul privilegiat al „inami- cului ereditar" a fost preluat de Ungaria. reală pînă la un punct. în genere. să se remarce integrarea. al Europei Centrale. Ar fi la fel de corect şi cu siguranţă chiar mai realist ca. dincolo de anta- 233 gonişmul româno-turc sau româno-maghiar. timp de secole.

Ea a dat timp Europei apusene să primească lupta într-o fază mult mai favorabilă pentru ea. Brătianu. timp de secole. căci erau alţii care se sacrificau spre a le adăposti. IV.N Cităm dintr-un discurs al lui I. se pot izola cîteva episoade şi faze mai caracteristice. C.facă. atunci cînd au făcu t-o. p. Din această cauză — afară de rămăşiţele stră- bune ale civilizaţiunii române — abia de ieri am intrat şi noi pe calea civilizaţiunii moderne. voi. 241."2 2 I. cum s-a spus de istoricii noştri. Alţii supra- licitează. Oricine . pronunţat la Cameră pe data de 25 februarie 1879: „Noi am fost ante- garda Europei de la al 13-lea secol pînă mai deunăzi. ele stau însă foarte clar cu catedralele. tocmai fiindcă românii se luptau în acea vreme la Dunăre. C. Panaitescu. Astfel. Brătianu. Unii profesori evocă în faţa elevilor un Occident care şi-a putut înălţa catedralele. rezistenţa românească nu a fost continuă. cu alte arme şi alta organi- zaţie militară. op. ele nefiind de natură să fixeze. Statele europene au putut să se dez- volte în acel timp. 234 Chiar un istoric ca P. noi am fost bulevardul Europei contra tuturor invaziunilor asiatice de atunci. bătălia de la Rovine — despre care nu ştim nimic sigur! — ar fi salvat lumea occidentală. forţele otomane pe linia Dunării. afirma următoarele: „Se ştie că românii au întîrziat înaintarea otomană asupra centrului continentului şi această întîrziere n-a însemnat numai. Apoi. aceste lupte nu au putut afecta. o slăbire a puterii ofensive turceşti uzate prin împotrivirea de la Dunăre. P. decît flancul înaintării otomane. prea puţin tentat de mitologia şi demagogia naţionalistă. construite în cea mai mare parte înainte de întemeierea ţărilor române! în fapt.. cit. afirmînd că aceleiaşi rezistenţe i se datorează şi descoperirea Americii! Cum stau lucrurile cu America este greu de spus."3 Cu lipsa de responsabilitate proprie demagogiei naţio- nal-comuniste — potrivit principiului „se poate spune orice dacă sună patriotic" — noi imagini au fost proiectate şi inserate în conştiinţa naţională.

nu au nici mare merit. nici mare vină pentru handicapul cucare au intrat în epoca modernă!) / Vina începe însă acolo unde acest handicap funcţionează ca alibi. Panaitescu. Evoluţia di- vergentă a Vestului şi a Estului nu prin războaie sau prin stăpîniri străine se explică. Pur şi simplu. chiar aşa divizat şi învrăjbit. P.priveşte harta observă imediat (ceea ce istoricii români par să nu fi observat multă vreme) că înaintarea turcească spre Europa centrală nu avea nimic de-a face cu teritoriul românesc. ediţia 1994. în continuare. La un moment dat. Panaitescu. în plină . Popoare dominate de altele au fost şi în Occident. Pentru a ajunge la Viena drumul cel mai scurt nu trecea prin Tîrgovişte şi nici prin Suceava. mai direct spus. răspun- zînd astfel unei mitologii prin altă mitologie. nici nu au sărăcit iremediabil România. P.lin Antichitate. prin „lenea" românească. însă ele nu l-au împiedicat să construiască noua civilizaţie tehnologică şi să devină. stăpîn al lumii. intitulat „De ce n-au cucerit turcii ţările române?" Răspunsul la această întrebare stă în bună 3 P. Rămînerea în urmă a societăţii româneşti nu se explică de altfel nici prin ineficienta sau. în Interpretări româneşti. Bizanţul prezenta o ci- vilizaţie mai bogată şi mai rafinată decît OccidentuI\ Apoi. ca permanentă scuză a eşecurilor^ A spune că isto- ria te trage în jos este incorect. Războaiele au însîn- gerat Occidentul nu mai puţin decît Răsăritul. totul a basculat: axa principală a istoriei s-a deplasat spre vest şi. p. 112. Pe la anul 1000. pe care unii sînt tentaţi să o opună eroismului şi luptei necurmate. românii aparţin unei întregi zone europene care a rămas în urmă. „De ce n-au cucerit turcii ţările româ- ne?". dar fap- tul unei stăpîniri străine nu a împiedicat evoluţia socială şi materială^ Românii nu s-au aflat în zona „bună" a Euro- pei. spre nord-vest. Luptele românilor cu turcii nici nu au salvat Occiden- tul. în articolul său din 1944. complet excentric faţă de această axă. A do- vedit-o (dacă mai era ceva de dovedit) tot P. 235 măsură în faptul că oştirile otomane au avansat de-a lun- gul liniei Belgrad-Buda-Viena. Estul era mai prosper şi mai di- namic decît Vestul.

ca urmare a jafului practicat de-a lungul istoriei. După 1821 şi mai ales în preajma revoluţiei de la 1848. decisă de elita secolului al XlX-lea. doar parţial explicabil prin îm- prejurările reale din vremea fanarioţilor şi prin episodul revoluţionar de la 1821. nivelul de la care a pornit acum cîteva decenii era mult mai jos decît al României. Pe la 1900. o jumătate de secol mai tîrziu. ţ după alţii."4 . dacă au intrat corupţia şi laşitatea în clasele vechii societăţi româneşti. un antigrecism virulent. aproape obsesiv. In momentul cînd chestiunea crucială este construirea unei Românii performante. s-a trecut la „calcularea" su- melor enorme pe care străinii asupritori le-ar fi datorat Ro- mâniei. Nu fiindcă romanii ar fi furat aurul Daciei nu mai aveau românii ce mînca în anii '80.) teva secole de cultură orientală. Primele victime au fost grecii. nici reproşurile aduse celorlalţi nu ne pot fi de folos. Emi- nescu are fobia grecilor: „Şi dacă s-a stricat rîndul şi toc- meala acestor ţări. pentru a se manifesta vreme de mai multe decenii. A fost. ci fiindcă structurile comuniste erau aberante şi politica eco- nomică greşită. s-a cristalizat. dacă am înlăturat cu uşurinţă obiceiuri bune şi vechi.x> DESPĂRŢIREA DE EST Ruptura cu Estul. devenise 236 una dintre cele mai bogate ţări ale lumii. totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c-a fost sau un grec.criză a regimului Ceauşescu. Istoria nu trasează un drum fatal. ar trebui ca românii să sacrifice mai puţin pe altarul mitologiei istorice. la care trebuia să se renunţe / acum în favoarea binefăcătoarei influenţe occidentale sau. Grecii simbolizau Răsăritul şi cî. Coreea de Sud este astăzi o mare putere economică. dacă am pierdut provincii. o diversiune. Suedia era o ţară de ţărani şi o ţară săracă din care se emigra masiv. în beneficiul „specificului românesc". evident. subliniind ' „starea de jale" la care cei din urmă aduseseră ţara. Bălcescu \ a dat tonul în articolul „Românii şi fanarioţii". sau o mînă de greci.[nici invocarea strămo- şilor. s-a tradus printr-o puternică devalorizare şi culpabilizare a unor popoare şi culturi care pînă atunci oferiseră româ- nilor mai curînd modele decît motive de lamentare.

cu echivocul zavistnic şi corupt. cit. Dacă spiritul public la noi suferă de aceste boale morale. „Moştenirea cea 4 Dumitru Murăraşu. a încetat să mai fie nevoie de ei. p. 237 mai simţitoare ce ne lăsară grecii moderni. sînt sărăcirea şi pusti- irea ţării. alimentînd cronica victoriilor româneşti din Evul Mediu şi pînă la 1877. ale cărei urmări le suferim şi astăzi aşa de cu greu. înverşunarea antigrecească începe totuşi să se do- molească. în ansamblu însă. cu lipsa de demnitate şi cu linguşirea dublată de un orgoliu bolnav cunoscut al Bizanţului. fugăriţi de turcii din Ţarigradul distrus. 118. să- răcirea desăvîrşită a populaţiilor româneşti din ambele ţări. Apoi grecii vor dispărea practic din galeria comunităţilor negative. Turcii ofereau în primul rînd elemen- tele unor „imagini de Epinal". ' încă o dată. era semnul unei normalizări în curs. . Despărţirea de Turcia se înţelegea de la sine. înrîurirea acestora a fost dezastruoasă. marii vinovaţi: grecii şi numai grecii! Pe la 1900. ortodox ca şi românul. apărea mai puţin nociv decît grecul. căci cu ele furăm intoxicaţi de grecii veniţi la noi. Iorga pronunţă şi publică o conferinţă intitulată Cultura română sub fanarioţi. Pur şi simplu.. despoiarea şi înstrăinarea ogorului românesc. Mai puţin vehement se manifestă în epocă anţiturcismul. pentru a identifica „o- trava sufletească a atmosferii din Orient" transmisă româ- x nilor din sursă otomană. aşadar. în încercarea sa de psihologie a poporului român. dar. în 1898. ceva din perfidia desbinătoare.Nici Drăghicescu nu se prezintă mult mai conciliant. „Fiecare obicei turcesc împrumutat. Dominaţia şi in- fluenţa turcească nu puteau fi judecate decît negativ. Revenim la textul lui Drăghicescu."5 Iată. Admite că aristocraţia românească s-a cultivat şi a căpătat un dram de rafinament prin contactul cu grecii. Turcul fiind altul în înţelesul puternic al termenului. op." Tot grecii au lăsat „ceva din duplicitatea. tentativă de reabili- tare a unei epoci şi a raporturilor româno-greceşti în ge- nere. obîrşia porneşte din putreziciunea morală a Bizanţului corupt. intermediarul grec apărea încă mai vinovat decît stăpînitorul turc. şi infiltrat chiar în mediul românesc.

ruşii cad la rîndul lor victime ale ace- leiaşi tentative de ieşire din civilizaţia orientală. este peste putinţă de a fi activ şi energic. [. op. Cronograful lui Dionisie Eclesiarhul exprima starea de spirit antioccidentală şi prorusă a „clasei de mijloc": bunul şi creştinul împărat Alexandru era per- ceput ca o stavilă în faţa anarhiei generate de Revoluţia franceză şi de ambiţiile imperiale ale lui Napoleon. peste care se punea o altă haină cu mîneci despi- cate. lungi şi despicate.." De „lenevia" românului. au apărut timp de un veac şi jumătate drept potenţiali eliberatori. Ruşii păreau pe cale de a cîştiga inimile românilor.fiecare modă turcească imitată introducea. sămînţa corupţiei şi trîndăviei."6 După greci şi turci. cit. Cu nişte mîneci largi. prin contactul cu o aristocraţie slavă care se exprima însă în franceză. vino- 5 D. precum se ştie. nişte pantaloni. îmbrăcămintea aceasta i-ar fi împiedicat şi i-ar fi des- curajat. Protectori ai creştinătăţii sud-est euro- pene.. la o viaţă adormită şi de petrecere uşoară. de toropeală adormită şi de trîndăvie. să înceapă ceva. sau giubeaua cu mînecile largi şi scurte..] Chiar dacă ar fi vrut strămoşii noştri s-o rupă cu traiul lor de nesimţire. de odihnă fără întrerupere şi de toropeală. In ea omul abia de simte că trăieşte. cari împie- dică şi paralizează mîinile. 238 vat este turcul! Adept al principiului „haina face pe om". Dar chiar primul act mai semnificativ de îndreptare spre Occident a societăţii româneşti s-a petrecut sub tutelă şi îndrumare rusească. în vremea Regulamentului Organic şi a adminis- traţiei generalului Kiseleff (1829-1834). Drăghicescu denunţă îndeosebi larga îmbrăcăminte orien- tală adoptată de boierii români: „Şalvarii. Drăghicescu. care degradează şi degenerează popoarele. în sufletul nos- tru etnic. Pînă aproape de mijlocul secolului al XlX-lea. Pe la 1815. ei au fost mai curînd bine văzuţi de români. S-a petrecut . 252 şi 256. foarte largi. Această îmbrăcăminte este făcută într-adins ca să împiedice orice fel de activitate şi să deprindă pe om la o viaţă goală. antereul cu mîneci lungi şi plu- titoare. chiar de ar fi vrut ei să se trezească şi să lucreze. toate acestea poartă pecetea unei vieţi de lene şi de trîndăvie. pp.

de pînă la 1830. preferau să meargă direct la Paris. Cînd ne referim la modelul occiden- tal. lipsa oricărei susţineri în 1916 şi dezorganizarea frontului în 1917). 262. încă din vremea fanarioţilor. după cum am văzut. societatea româ- nească. ca la 1877-1878 şi la 1916-1917. structural. în primul şi în primul rînd. Generaţia de la 1848 s-a ridicat mai mult 6 Ibidem. românii nu mai aveau nevoie. în primul rînd. în bună măsură indirecte. la mare distanţă de celelalte repere vestice. MITUL FRANCEZ Pe terenul rămas astfel liber a erupt pur şi simplu mitul francez. p. I se pot găsi desigur antecedente. orientarea culturală a României spre Occident şi în sensul detaşării de mediul slav nu avea cum să nu se răsfrîngă într-o de- valorizare esenţială a modelului rusesc şi a raporturilor cu Rusia (în ciuda faptului că. trimitem la studiul nostru: „Sur la dif- fusion de la culture europeenne en Roumanie (XIXe siecle et debut du XXe siecle)". era mai aproape de modelul rusesc decît de cel occidental). isto- rie. denunţînd atît Regulamen- tul Organic. de prezenţa ofi- ţerilor ruşi. în Analele Universităţii Bucureşti. chiar rusească. pp. Dar nu pot fi echivalate şi nici măcar compa- rate sporadicele raporturi. elita românFse aruncă în braţele Franţei. cît şi tendinţele expansioniste ale unui imperiu care ameninţau să înghită spaţiul românesc. marea soră latină din Apus. 51-69. modelul -"" francez. 239 împotriva Rusiei decît a Turciei. trebuie înţeles.însă contrarul. prin filieră grecească şi. 71 se 7 Cu privire la modelul occidental şi îndeosebi la influenţa franceză şi germană. Cert este că. văzut ca o stavilă în faţa progresului. Pentru a conversa franţuzeşte. impusă uneori de circumstanţe. ca la 1830. 1985.. O dată lansată pe calea occidenta- lizării. cu masivitatea fenomenului care debutează în perioada 1830-1848. Chiar colabo- rarea cu ruşii. predominant rurală şi puternic polarizată între o aristocraţie bogată şi o ţărănime supusă. s-a dovedit frustrantă şi susceptibilă de con- secinţe neaşteptate (pierderea judeţelor din sudul Basara- biei la 1878. 240 .

oferind micii Românii un model de factură franceză în unele privinţe mai bine adaptat propriei sale condiţii. iar sintagma Belgia Orientului. în aceeaşi măsură însuşirile lor sufleteşti se vor apropia de acelea ale france- zului. Constituţia din 1866 a fost o imitaţie a constituţiei belgiene din 1831. democratică şi prosperă. Iată două dintre acestea." Apoi. monarhică. frecvent utilizată. 81. Francezii au atins deja punctul cel mai înalt pe care alte popoare îl vor atinge într-un viitor nedefinit: „pe măsură ce naţiunile Europei vor cîştiga gra- niţele lor definitive şi viaţa lor socială se va elabora şi crista- liza în limitele precise ale acestor graniţe. o replică a Belgiei la celălalt capăt al continentului. a ilustrat. p. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. mai precis în 1853. un interesant mit poli- tic: iluzia unei Românii destinate să devină. modelul belgian.. în 1907. netezimea şi strălucirea mintalităţii franceze"8. Cu o jumătate de secol înaintea acestei impresionante ca- racterizări. „Franţa — scria el — va avea toate avantajele unei colonii. şi fiinţa imaterială a sufletului lor va căpăta limpezimea luminoasă. op.1. Omul politic român pleda pentru unirea Principatelor şi căuta să-1 convingă pe împă- rat că aceasta ar însemna o „cucerire franceză": „Armata statului român ar fi armata Franţei. în toate privin- ţele. ţară mică. la concluzia că nu există pe lume naţie mai desăvîrşită decît cea franceză şi inteligenţă mai com- plexă decît a francezului. par- ţial francofonă.adaugă. cit. chiar dacă ne aflăm în faţa unui text de conjunctură urmărind un scop politic precis (atragerea împăratului de partea cauzei româneşti). fără a avea cheltu- . Dumitru Drăghicescu ajungea. nu avem decît să alegem dintr-o impresionan- tă cantitate de mărturii. neutră. Brătianu îi adresa un me- moriu lui Napoleon al III-lea. porturile sale de la Ma- rea Neagră şi de pe Dunăre ar fi întrepozitele comerţului francez. Brătianu supralicita şi. D. Pentru a defini ce a însemnat mitul francez în societatea românească. 241 cuvintele rămîn totuşi cele care sînt. ca o anexă. în urma unei sub- tile argumentaţii. în ciuda relativei supravieţuiri a francofiliei româneşti). Belgia. C. care ating limite greu de depăşit (şi chiar greu de imaginat astăzi. Drăghicescu.

p. înaintea influenţei franceze. op.] şi-o voiau numai de dragul Franţei. ci ! la naşterea sa"11! Opinia aceasta. în spaţiul unei generaţii. Nu este însă mai puţin adevărat că mitul francez a jucat un puternic rol modelator. Amintiri din vremea celor de ieri.. s-a putut constata ataşamentul visceral faţă de Franţa al unor oameni politici care considerau că România trebuie să intre în război nu pentru propriile-i interese. flagrant exagerată.ielile ce aceasta organizează.. Editura Humanitas. I-XI. voi. cit. care nu putea fi lăsată să piară. ci pentru a apăra civilizaţia franceză ameninţată. pp. partea a IV-a. 242 f după 1830.9j Chiar în 1914. 31-32. ca şi cum soarta ei ar fi stat în puterea noas- tră! In sinceritatea lor aproape nici nu pomeneau de Ardeal. asistăm „nu la renaşterea unui popor. v 9 I. Pentru cei de mîine. franceza s-a impus ca limbă de cultură. Paris. Pompiliu Elia- de considera că întreaga civilizaţie română modernă se datora Franţei. II. stituie ea însăşi în mărturie ^obsesiei franceze din epocă. Brătianu. Bucureşti. De l'influence frangaise sur l'esprit public en Roumanie. C. cînd lucrurile evoluaseră considerabil în sensul unei autonomii politice şi culturale româneşti. în lucrarea De l'influence frangaise sur l'esprit public en Roumanie (1898). ca să ceară intrarea în război «pour voler au secours de la France»!"10 Brătianu nu promisese chiar în van că „armata română va fi arma- ta Franţei"! La sfîrşitul secolului al XlX-lea. \ Datorită Franţei.. 1898: „Introduction". se con-r. „nu existau pentru istorie". elimi- . voi. 11 Pompiliu Eliade. iar România menită a-i deveni colonie. 1991. Cităm din amintirile lui Constantin Argetoianu: „Lahovari şi Cantacuzino — mai ales Cantacuzino — voiau şi ei intrarea imediată în război [. imediat i ------------. pp. de întregirea neamului şi de Mihai Viteazul — abandonînd toate argumentele de ordin naţional care ne împingeau pe mai toţi împotriva Puterilor Centrale. ţările române „nu existau pentru civilizaţie".'( Franţa era „a doua noastră patrie". 10 Constantin Argetoianu. 105. I.

Lexicologie statistică romanică. 243 „CONTRA-MITUL" GERMAN Desigur. Ceva din atmosfera i pariziană şi din modul de viaţă respectiv caracteriza însă j comportamentul elitei. Ca în cazul oricărui mit. Cea mai mare parte a populaţiei trăia totuşi I l departe de modelul francez! „Belgia Orientului" şi „Micul . un proces de modernizare care a condus la eliminarea sau marginalizarea unei părţi din fon- dul slav şi oriental. mai ales prin adoptarea masivă a neologisme- lor de origine franceză. care au mişcat România — atît cît putea fi mişcată — spre civilizaţia occi- dentală. la înfăptuirea unităţii naţionale. Au fost adoptate o bună parte din structurile şi instituţiile po- litice. şi aici se amestecă adevărul. juridice şi culturale franceze. în limbajul obişnuit. n Capitala României a devenit. Paris" au însemnat însă simboluri puternice. Bucureşti.j nînd definitiv greaca. v Sub influenţa francezei. Trebuie . 12 Constant Mâneca. In ciuda unor clădiri de tip parizian datînd din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. exa- gerarea şi iluzia. „Micul Paris". ca şi unele colţuri ale peisajului 1 bucureştean. Bucureştiul ( nu seamănă în ansamblu cu Parisul. la fel cum „Dacia" şi „Mihai Viteazul" au contri- buit. S-au putut aprecia la 39% din voca- bularul român curent şi la o frecvenţă de 20% împrumuturile franceze sau cele unde franceza este prima limbă de refe- rinţă (a doua fiind latina) . şi la ceea ce s-ar putea numi o „a doua latinizare". Tinerii români au luat drumul Parisului. tot prin încărcătura lor simbolică.12 Ceea ce înseamnă că. Nu puteai fi intelectual fără să cunoşti conve- nabil franceza (limbă obligatorie în toţi cei opt ani de liceu pînă la reforma comunistă a învăţămîntului din 1948). chiar limba română a cunoscut o evoluţie considerabilă. la rîndu-i. j pentru mai bine de un secol Franţa avea să asigure sau să influenţeze formaţia celei mai mari părţi a elitei intelec- tuale a ţării. Occidentul nu a însemnat doar Franţa. iar costumul oriental a cedat în faţa I modei pariziene. un cuvînt românesc din cinci este de origine fran- ceză. 1978.

Chiar dacă unii români au fost fascinaţi de modelul englez (cazul lui Ion Ghica. Astfel. Conştiinţa şi . modelul cultural german era domi- 244 nant. s-a bu- curat. cel puţin pînă în perioada interbelică. Românii transilvăneni şi bucovineni erau mai apropiaţi de cultura şi de mentalitatea germană decît de civilizaţia franceză. Fireşte. Italia. nu avea să se răspîndească decît tîrziu (în mod paradoxal. orice mit fiind supravegheat îndeaproape de contra-mitul său. în Regat. Anglia a rămas pentru români o insulă îndepărtată şi exotică. un caz interesant. Anglia oferă. la rîndu-i. ca limbă de cul- tură şi comunicare. care a îndeplinit şi funcţia de ministru pleni- potenţiar la Londra între 1881 şi 1890). Poziţia Germaniei în România s-a consolidat fără înce- tare în jumătatea de secol premergătoare primului război mondial. Intelectualii ardeleni îi citeau adesea pe autorii francezi în traducere germană! Pe de altă parte. iar limba engleză. în sensul specificei polarizări a imaginarului. de un interes mult mai redus. un mit antitetic şi complementar: acesta a fost mitul german. evoluţiile mitice nu sînt univoce. Ea dispunea de atuuri deloc neglijabile. ei priveau în acelaşi timp cu simpatie spre Franţa pînă la a admira chiar în mai mare măsură modelul fran- cez idealizat decît modelul german concret. România a aderat la Tripla Alianţă structu- rată în jurul Germaniei şi Austro-Ungariei. în 1883. în epoca Ceauşescu). Mitul Franţei a fost atît de puternic încît nu mai rămînea loc. iar în cazul Spaniei relaţiile au fost cu totul sporadice. germana ocupa a doua poziţie ca limbă de învăţămînt şi cultură (opt ani de franceză şi patru de germană în licee). deşi net devansată de franceză.remarcat totuşi că cealaltă mare soră latină. decît pen- tru un singur contra-mit. Originea germană a regelui Carol I şi prestigiul său incontestabil au consti- tuit un factor suplimentar în acest proces de apropiere. aceştia pot fi nu- măraţi pe degete. Germania devenise o concurentă redutabilă a Franţei. dacă pentru românii ardeleni. Ponderea economică şi politică a Imperiului german în Europa de sud-est era mai importantă decît prezenţa — destul de modestă — a Franţei. La sfîrşitul acestei perioade.

tonul la Junimea îl dădeau totuşi „germanofilii"). a raporturilor dintre cele două mari repere occidentale. haotică. Pentru unii. Pentru alţii. raţiunea disciplinată şi claritatea spiritului fran- cez se opuneau îmbîcselii germane („[. pornind de la Franţa spre Germania. cultura germană ar fi oferit soluţii mai potrivite cu aspiraţiile naţiunii române decît mentalitatea franceză. încîlcită"13). armonică.solidaritatea latină. acuzată de superficialitate. După 1866. Carp şi cel mai mare poet român.. ca şi in- fluenţa exercitată de România. O mare personalitate culturală ca Titu Maiorescu. o parte a elitei româneşti s-a dovedit sensi- bilă la virtuţile modelului german.. un om D. reprezentată în primul rînd prin socie- tatea Junimea. Admiratorii acestuia considerau că. iar francezul nu tocmai serios. dar în sens invers. 86 şi 88. se înscriu în interiorul acestui curent. chiar de frivolitate. Des- pre civilizaţia franceză. pp. evident.. Ne aflăm. cit. dar a unei minorităţi influente. cu po- larizarea caracteristică între acceptare entuziastă şi respin- gere absolută. echilibrată şi lucidă a fran- cezului. O alunecare spre modelul „celălalt" se constată şi în România. venise momentul unui nou echilibru şi al unui efort mai bine gîndit şi dirijat. op. dimpotrivă. Mitul german a fost opţiunea unei minorităţi. Mihai Eminescu. cel puţin în imaginar.] germanul n-are inteligenţa ordonată. mişcarea naţională care inevitabil se lovea la un moment dat de interesele Germaniei. care a avut un cuvînt decisiv de spus în evoluţia culturală şi politică a ţării spre sfîrşitul secolului trecut (chiar dacă majoritatea junimiştilor — ca orice majo- ritate în România de atunci — erau tot de formaţie culturală franceză. [. Drăghicescu. germa- nul era temeinic. 245 politic de talia lui P. dezordonată.. Eminescu s-a exprimat cu sincerita- tea lui caracteristică: „La Paris. în lupanare de cinisme şi de lene / Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene" (Scri- .. şi mai ales despre efectele contactului românilor cu Franţa. contribuiau la o oarecare echilibrare. Reputată prin rigoa- rea şi eficacitatea sa. P. o dată depăşită efervescenţa politică de la mijlocul secolului. în zona reprezentărilor puternic mitificate.] inteligenţa germană a rămas confuză.

pp. şi tînăr şi în vîrstă coaptă. Caragiale. tot. prăvălie. 14 In 1891. Dorinţa lui a fost să trăiască într-o ţară ci- vilizată."15 Flerul politic îi spunea lui Kogălniceanu. fără a avea nici o cunoştinţă de limbă germană. L. supremaţia franceză.. drumuri de fier. că Universităţii din Berlin. am mărturisit în mai multe rînduri că cul- turii germane. bărbaţilor şi marilor patrioţi cari au operat realţarea şi unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce âm devenit în ţara mea şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român. 609. chelneri. fri- zeri. ca şi francofililor. ştiinţe. Bucureşti. totuşi întreba pînă unde ar fi mers influenţa germană fără primul război mondial care a frînat-o în mod decisiv. Eminescu era de formaţie cul- turală germană. op. Scrisori şi acte (ediţie Şerban Cioculescu). bere. şi aceasta nu putea fi decît Germania! Confrun- tarea lui cu intratabilul francofil Delavrancea.soarea III). 246 mite sectoare. prost. aflat în vizită la Berlin şi scîrbit de tot ce îl înconjoară şi se întîmplă. unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. birji. tot.16 De la 5 la 1 raportul devenise 2 la 1. a decis în 1904 să se stabilească la Berlin. în 1914. monumente. Ca şi Maiorescu. 62 erau de for- maţie franceză şi 29 de formaţie germană. litere. case. voi. tramvaie. 1963: scrisoarea lui Cara- giale către Alceu Urechia. cit. Ea ameninţa deja. Discipline ca filozofia. Editura pentru Literatură. istoria sau geografia datorau deja mai mult universităţilor germane decît celor franceze. după ce dăduse ocazia germanofililor. mîncare. caracteristică pen- tru privirea românului asupra lumii occidentale. dintre profe- sorii Universităţii din Bucureşti. 19-29. Opi- nia lui Delavrancea despre Germania: „Administraţie. în anu- 14 1. ne putem. că ora Germa- niei venise! Pînă la 1914. că societăţii ger- mane. p. Kogălniceanu nu ezita să afirme într-un dis- curs rostit la Academie: „Toată viaţa mea. . con- stituie o savuroasă pagină de antologie. din 7/20 iulie 1905. stupid. Cazul remarcabil este însă al lui Caragiale care. Trecutul nu poate fi refăcut. arte. public. imbecil!" 15 Mihail Kogălniceanu. armată. 42 îşi făcuseră studiile în Franţa şi numai 8 în Germania. care nu datora în fond mai puţin culturii franceze decît celei germane. în 1892. poziţia Germaniei în formarea elitelor ro- mâne a făcut progrese constante. II.

Să-şi răzbune onoarea. într-o anumită măsură. pp. Ce vrea Rusia? Aceeaşi domnie politică în Europa şi. Prăpastia creată de acest război — în care România. mai întîi de motive strict româneşti. deşi e. 247 Domnia în Europa. [. se zice. Să trăiască statul francez şi naţia franceză. Iorga merită comentată. Iorga nu pierdea prilejul de a-i înfiera pe Latinii care se dezinteresează. în momentul cînd Franţa părea aproape înfrîntă. Să-şi păs- treze pămîntul şi drepturile. Dar mai ales. dar. deşi azi e.. şi mai departe. alegerea lui Iorga este fără echivoc. ne- diplomaţii. ur- mărind realizarea unităţii naţionale.] De ce iubim însă Franţa? Pentru că întreaga noastră clasă superioară trăieşte în moda şi luxul ei? Poate. acţiunea sa „antifranceză" din 1906 (vizînd în fapt protejarea culturii române) i-a sporit reputaţia. Ce vrea Germania? 16 Lucian Boia. Ce vrea Austro-Ungaria? întărirea şi întinderea ambiţiilor ungu- reşti în Carpaţi şi Balcani. Tot aşa cum e neîndoielnic că respec- tăm şi admirăm Germania. învingătoarea Franţei. pentru economia sa naţională. Ce vrea Anglia? Păstrarea domniei mărilor şi a cîştigurilor ce aduce. da. deter- minată. Or. se zice. op. s-a aflat în tabăra opusă Germaniei şi a suferit o apăsătoare ocupaţie germană — a perturbat continuarea normală a raporturilor.. şi de o sensibilitate filofranceză şi filolatină care iese acum la iveală. pentru un al treilea motiv."17 Splen- didă pagină de mitologie politică! Doi ani mai tîrziu (la 26 septembrie 1916). nu tocmai meritată. dacă se poate. „Că iubim Franţa — scria Iorga — e neîndoielnic. înainte de război. 55-56. evident. Ce vrea însă Franţa? Ea vrea să trăiască. azi. De ce iubim Franţa? se intitulează un articol publicat de el la 17 august 1914. în momentul cînd izbuc- neşte războiul. Pentru că sîntem latini şi cetim franţu- zeşte? în mare măsură.să-şi manifeste din plin entuziasmul pentru unul sau altul dintre cele două modele concurente. învinsă de Germania. pentru acea clasă.. Istoricul a fost foarte apropiat. pentru puterea sa politică. cit. Intransi- genţa manifestată de N. la noi toţi. de „germanofil". de şcoala istorică germană. cu alte cuvinte pe spanioli: „Au intrat pe rînd în războiul pe care Franţa 1-a început fără .

Iorga.l70. con- fruntate cu nu mai puţin prezentul model autohton. iar pe de altă parte. pe de o parte. 18 /tafem. reelaborat în .II. un loc privilegiat al formării elitelor. Craiova. avea să refuze sis- tematic după război orice contact cu Germania şi cu mediul universitar german. Editura „Ra- muri". a fost din nou modelul rusesc. Germania şi-a păstrat o pondere semnifi- cativă (limba germană se afla tot în a doua poziţie după franceză. Evoluţii. mai ales în sectorul ştiinţelor umane. prin neaşteptata întorsă- tură a istoriei. In imaginarul politic românesc. Mai semnificativ a fost sporul Italiei. dat fiind că. Războiul nostru în note zilnice. f.. în sfîrşit. 248 descoperit unele afinităţi cu ideologia nazistă).p. Cota Angliei (marea aliată din Occident alături de Franţa) era în creş- tere. Latinii îşi varsă astăzi împreună sîn- gele. fără îndoială relative. voi. Cum se vede. tot mai puternic afirmat. [. Italia. p. alături de Franţa. un progres al Franţei şi un recul al mo- [ delului german. tinerii români continuau să studieze în Germania. 18. d. „falsul germanofil" dinainte de 1914. „anglofilia" rămînînd totuşi limitată la cazuri indivi- duale. la aceasta adăugîndu-se şi unele simpatii pentru soluţiile social-politice mussoli- niene. aşadar. fluxul autohtonist şi în genere maturizarea societăţii româneşti limitau şi filtrau elementele preluate din afară şi din cultura franceză în primul rînd.. în ciuda caracterului său nebulos (or- todoxism. o varietate de modele occidentale. tradiţionalism. devenită.vol. apoi Portugalia şi. ţărănism etc). I. extrema dreaptă românească. iar în preajma celui de-al doilea război mondial.nici un program de cucerire. chiar diminuată şi incapabilă de a mai oferi un model coerent.-]"18 Spania era acuzată că nu participă la această frăţească vărsare de sînge — chiar dacă în fond nu avea nici un interes să o facă! Să consemnăm şi faptul că Iorga. perioada interbelică a / însemnat. fără nici o lăcomie de pămîn- turi străine şi fără nici o ambiţie de a smulge altora în folo- sul său hegemonia asupra lumii. deşi izvorîtă din solul autohton. şi-a 17 N. MITOLOGIE COMUNISTĂ Ceea ce a prins pînă la urmă. România.

în Miturile comunismului românesc (sub direcţia lui Lucian Boia). Sub- ordonarea Bisericii şi virulenţa propagandei ateiste au atins un nivel apropiat de cel sovietic. la vremea lor şi pentru aderenţii lor. Editura Universităţii Bucureşti. fost consolidat. pp. mode- lul autohton şi modelul sovietic au fost toate.19 România îşi întorcea privirile dinspre Apus spre : Răsărit. Ca şi în Uniunea Sovietică. Aceasta nu schimbă însă faptul că noul model a fost mai fidel adoptat în România decît în celelalte ţări satelite. Se va spune că România a fost o ţară învinsă. este radicalis- mul soluţiilor imitatoare româneşti. In plus. desigur. 68-112. că peste tot 19 Instalarea mirului sovietic este pe larg tratată de Adrian Cioroianu: „Lumina vine de la Răsărit. a. dar şi Ungaria a fost. ilustrează sensul profund al schim- bării. cu mare i uşurinţă mitificate. Colectivizarea pămînru- lui a fost aproape totală. Se poate replica. adevărate religii. românii nu au avut altceva mai bun de McuTclecît să copieze consti- tuţia belgiană. pre- cum faimosul canal Dunărea-Marea Neagră. Ceea ce frapează. şi de această dată. mereu în căutare de repere. dimpotrivă.tiparul comunismului. singurul partid rămînînd cel comunist. 249 \ . reproducere a canalelor-lagăre de muncă din Uniunea Sovietică. nicicînd semnalat în ţările comuniste catolice sau protestante. Represiunea a cunoscut metode foarte asemănătoare. la 1948 au copiat-o pe cea sovietică. 1995. în România a dispărut com- plet pluripartidismul (menţinut parţial şi formal în cele- lalte ţări comuniste). La 1866. 1944-1947". trecut cu arme şi bagaje de partea noii orientări. Industria grea s-a constituit de asemenea după purul model sovietic. Lumina vine de la R&sărit — titlul broşurii propagandistice publi- cate în 1945 de Mihail Sadoveanu. ca în Uniunea Sovietică. Spiritul acesta de imitaţie pune în evidenţă fragilitatea şi instabilita- tea societăţii româneşti. . modelul sovietic nu numai că nu a cunoscut o atenuare după rela- tiva „desprindere" de Uniunea Sovietică. Mitul Uniunii Sovietice a acoperit spre mijlocul secolului oricare alt reper cultural. Modelul francez. Noua imagine a Uni- unii Sovietice în România postbelică. în Europa centrală comunismul a fost impus prin simpla înaintare a tăvălugului sovietic.

cu accentul pus pe industrii masive.Ne aflăm aici chiar în inima demersului mitologic comu- nist. în timp ce România trebuia să le importe (din India. cel puţin într-o amenajare a modelului sovietic. în ciuda oricăror principii de eficacitate şi rentabilitate. modelul sovietic a fost adoptat în cele mai mici detalii şi chiar depăşit în unele privinţe. spre producţie. a intelectualităţii. oţel. mai caracteris- tice secolului al XlX-lea decît sfîrşitului de secol al XX-lea: fier şi cărbune. Preeminenţa proletariatului — impusă de mitul comunist — s-a tradus şi prin orientarea spre teh- nologie. reluate. pusă în mişcare de Gorbaciov. record mondial absolut (faţă de circa 50% în Uniunea Sovietică. ciment. După 1964. Sensul mitologic al acestui tip de industrializare este mai evident în România chiar decît în Uniunea Sovietică. Cu atît mai mult cu cît istoria şi tradiţia ţării au fost — fie şi parţial şi deformat — repuse în drepturi. iar anumite raporturi tradiţionale cu Occidentul. ridicînd aproape din nimic o numeroasă clasă mun- citoare şi forţînd procesul urbanizării. Unii observatori super- ficiali au putut crede. unul din- tre marii producători de oţel ai lumii: cu diferenţa agra- vantă că marele vecin putea miza pe zăcăminte imense de fier şi de cărbune. susceptibile de a transforma rapid structurile economice. dacă nu într-o renunţare. A fost o aparenţă înşelătoare. pe care Româ- nia 1-a dus însă la desăvîrşire. acoperind ţara cu uzine şi fur- nale. Cum se vede. România a devenit astfel. în 1989. pe urmele sovieticilor. fără a mai . România era mai aproape de modelul stalinist originar decît Uniunea Sovietică însăşi. conducătorii comunişti români s-au lansat în- tr-o politică aparent independentă. Canada sau Australia!) pentru a satisface o fan- tezie ideologică. şi numai 7% în Franţa şi în Statele Unite!)20. în anii din urmă ai regimului comunist. la sfîrşitul domniei lui Ceauşescu. S-a afirmat un mit 250 al inginerului de provenienţă tot sovietică. doi absolvenţi din trei ai învăţămîntului supe- rior românesc erau ingineri. pentru simplul motiv că resursele ţării nu se potriveau cu un asemenea proiect. Structurile reale au rămas cele ale comunismului sovietic.

Există credincioşi. mai cu- rînd suportat decît împărtăşit. Explicaţia s-ar putea găsi în masivitatea presiunii brute faţă de acţiunea mai lentă şi nuanţată a mecanismelor mentale şi culturale prin care s-a manifestat înrîurirea Vestului. ca şi Parisul. trebuie să existe şi o doză de credinţă. în genere). Numai forţa nu poate schimba radical o so- cietate. a prezentat unele trăsături asemănătoare (chemarea la ordine a intelectualilor. cu siguranţă. La Mythologie scienti- fique du communisme. Lucrurile nu stau întru totul aşa. „Revoluţia culturală" declanşată în 1971. 101-105 şi 123-126. un mit fals. şi-a avut admiratorii şi imitatorii săi. nu vom afirma că poporul român în ansamblu ar fi fost cîştigat de comunism. 20 Cu privire la mitologia industrială a comunismului. După cum dis- trugerea sistematică a Bucureştiului şi reclădirea lui ca „oraş utopic" şi-au găsit un corespondent şi. Este momentul cînd China a devenit un „prieten tradiţional" şi. Ferindu-ne noi înşine de capcana mi- tologizantă. cu o singură dife- renţă: capitala coreeană fusese rasă de bombardamentele americane. spre deosebire de mitul oc- cidental care a sedus generaţii de-a rîndul. în primul rînd). Moscova. deşi nu identică prin obiective şi amploare cu fenomenul chinez. Mitul sovietic ar fi. Ceea ce s-a adăugat acestui model a fost o oare- care infuzie de mitologie orientală. necredincioşi şi indiferenţi în raport cu oricare mit. 251 In măsura în care Bucureştiul arată astăzi mai mult a „oraş postcomunist" decît a replică pariziană. pp. din această perspectivă. modificînd ra- dical structurile sociale. chiar dacă violenţa explică esenţialul trans- formărilor petrecute. peisajul ţării şi viaţa oamenilor. Acţiu- nea sa transformatoare a mers mai adînc. nu mai puţin. pe cînd românii s-au apucat să distrugă „micul Paris" prin propriile lor mijloace. un exemplu în reconstruirea Phenianului. inclu- siv obsesia ingineriei. dar nici că poporul român în ansamblu nu ar fi dovedit nici o aderenţă la comunism.vorbi de societăţi comuniste mai evoluate ca Ungaria sau Polonia. vezi Lucian Boia. se poate a- precia că impactul mitului sovietic a fost mai puternic decît influenţa mitului francez (sau occidental. Coreea de Nord. ca şi o doză .

Ar merita studiat şi impactul microsocietăţii arabe prezente în Româ- nia în anii '70 şi '80. coborît la cel mai scăzut nivel imagina- bil. lucrurile primite „la pachet" (mărfuri de a doua mînă. eşecul. Dacă elita secolului trecut s-a orientat spre Occident. existau în societatea românească de la mijlocul acestui secol suficiente nemulţumiri. După decembrie 1989. Sub Ceauşescu. dreptul la muncă asigurat şi multe altele pe care nu le mai înşirăm sînt elemente ale unei mitologii în care ar fi riscant să spunem că unii nu au crezut şi nu continuă să creadă.de participare. Relativ izolaţi de restul lumii. numai fiindcă noi înşine nu credem! iPe de altă parte — şi se dovedeşte din nou complexitatea configuraţiilor mitice —. Statul-providenţă. Constatarea s-a putut face după 1989. surpriza a fost că s-au găsit „depozite" de produse cu totul banale (cafea. uniformitatea socială (fie numai aparentă). dovedin- du-se reticenţa unei largi părţi a populaţiei de a se rupe de structurile şi mentalităţile comuniste. ţigări. Pentru românul lipsit de cele mai elementare bunuri. miile de studenţi arabi veniţi în uni- . Oc- cidentul mitic generat de comunismul românesc a fost însă de altă natură decît Occidentul elitei secolului al XlX-lea. îndeosebi material. „mit al străinătăţii": tot ce este străin este bun (în- tr-o accepţie predominant materială). frustrări şi complexe care să îndrepte alte segmente ale societăţii spre cu totul alte repere. Şi încă o degradare: mitul Occidentului a devenit. al co- munismului a generat un nou proces de mitificare a Occi- 252 dentului şi chiar a lumii necomuniste în ansamblu. Occidentul a oferit mai ales pro- dusele civilizaţiei de consum. Pachetul de cafea şi ţigara „Kent" ilustrau virtuţile civilizaţiei occidentale: semnificativă de- gradare a mitului. săpun) la membri marcanţi ai nomenclaturii comuniste. românii au putut fabula în voie. în genere. Pentru aceasta din urmă conta în primul rînd modelul cultural. Revenirea la putere a ex-comuniştilor în majoritatea ţărilor central-europene abia eliberate de comunism dovedeşte că fenomenul este mai general. uneori chiar uzate) au devenit un simbol al bunăstării de tip occidental. Mulţi români nu mai fac deosebirea clară între Istanbul şi Paris.

precum şi ca prezenţă efectivă în spaţiul româ- nesc. într-o lume deschisă.. Mulţi reţin foloasele. reorientarea spre Vest este sensibilă. frînată însă de rezistenţa autohtoniştilor. Sondajele imediat postrevoluţionare aşezau Franţa pe primul loc în „imaginarul occidental" al românilor. explicit sau \ implicit. suficient de avute şi de cosmopolite pentru a dinamiza diverse segmente ale soci- etăţii româneşti cu care intrau în contact (prin vehicularea de mărfuri străine. ca şi inevitabila limitare a suveranităţii J naţionale. expresie ultimă a procesului de mitificare. Ei continuă să spere într-o Românie integrată. Comunismul „conservase" mitul francez. Caz unic într-o Europă domi- nată de limba engleză: în România. franceza se află. REPERE POSTREVOLUŢIONARE După 1989. el va putea rezista cu greu masivei infuzii de mitologie anglo-saxonă (identificabilă la toate nivelu- rile. prostituţie . Este de aşteptat şi o revenire în forţă a Germaniei. Străinul a devenit un termen generic. Supravieţuirea mitului francez — chiar dacă nu mai are forţa de altădată ■— apare drept o caracteristică românească. necesara reelaborare a reperelor poli- tice şi culturale. prin coca-cola sau restaurantele Mc Donald's). Insă engleza tinde să o depăşească. culpabilizată . nu poate fi decît menţinerea României în Est. sau s-a aflat pînă nu demult.. inclusiv în viaţa cotidiană. acum. Nu toată lumea înţelege acelaşi lucru prin „intrarea în Eu- 253 ropa". urmată imediat de Statele Unite. al căror ţel.). După cum Statele Unite încep să de- vanseze Franţa prin tot ce oferă românilor ca model social şi cultural. l dar în acelaşi timp „neatinsă" în valorile ei perene. trafic de valută.versităţile româneşti tocmai fiindcă nu îşi puteau permite să studieze în Occident au putut juca într-o ţară sărăcită şi izolată rolul unei „clase mijlocii". preferind să ignore transformările structurale impuse de o asemenea orientare. proba- bil chiar a depăşit-o. Pro- \ centul aparent foarte ridicat al celor care aderă în prezent la ideea europeană trebuie interpretat cu toată prudenţa. prin filmul şi muzica ame- ricană. în special de ordin material. pe primul loc ca limbă de cultură şi comunicare. corupţie.

Civili- zaţia modernă românească este esenţialmente o civilizaţie de tranziţie: de aici căutarea înfrigurată a ceea ce pot oferi ceilalţi. din partea Puterii. . despărţirea de comunism şi revenirea.\ ţirea de Orient. Diverse alte repere au fost la rîndu-le invocate în anii postrevoluţionari. Mai puţin invocat. spune tot ce e de spus cu pri- vire la binefacerile sistemului comunist. Toate acestea au j impus prezenţa unor modele multiple şi contradictorii. iar aspectul general al Bu- cureştiului îl apropie astăzi mai curînd de condiţia unui „mic Istanbul" decît de „micul Paris" de odinioară. O referinţă inedită este Coreea de Sud. mituri: sîntem departe de o opţiune clară. Turcia revine în forţă în spaţiul dominat cîndva de Imperiul otoman. cu alte cuvinte obsesia străinătăţii. apoi despărţirea de Apus prin instaurarea j comunismului şi. Istanbulul se află mai puţin departe decît Parisul. amalgamul de fascinaţie şi respingere. într-un secol şi jumătate naţiunea română a fost traumatizată prin trei mari rupturi: despăr. nu mai puţin. de aici. în sfîrşit. purtătoare de speranţe. dar foarte vizibil. Repere. temerea faţă de ceea ce s-ar putea pierde prin contactul cu ceilalţi. TREI DOSARE SENSIBILE: ŢIGANII. şi această performanţă. nici referiri abile. ezitantă. me- nite să dea sens şi coerenţă unei nesfîrşite tranziţii. ci între Rusia şi Germania. Nu au lipsit. dar care are acum toate atuurile necesare pen- tru a-şi reafirma tradiţionala influenţă în Europa centrală. austriac sau japonez. de aici. modele. care ar dovedi că principiile politice şi sociale autoritare pot face casă bună cu economia liberă. Fenomen de altfel firesc.după război. cu atît mai tentantă cu cît oferă imaginea unei dezvoltări explozive şi realitatea unei masive prezenţe pe piaţa româ- nească. în termeni geopolitici cel puţin. la modelele suedez. în matca occidentală. este însă 254 modelul turcesc. Nostalgicii comunismului urmăresc cu satisfacţie actualul model chinez. aproape complet evacuată din complexul mitic românesc. reali- zată de cea mai săracă dintre naţiunile europene care nu au cunoscut comunismul. România nu se află între Franţa şi Statele Unite. aşadar.

MAGHIARII, EVREII
Atunci cînd celălalt se află în interiorul cetăţii, el oferă
adesea mai multe trăsături de alteritate şi stimulează în mai
mare măsură tot felul de nelinişti decît celălalt din afară. In
cazul lui, procesul de mitificare poate merge foarte departe.
Este ceea ce s-a petrecut şi continuă să se petreacă, în me-
diul românesc, cu trei ernii_sp_ecifice: ţiganii, maghiarii şi evreii.
Anchetele întreprinse după 1989 dovecKTsc căTfiâi ales asu-
pra lor se proiectează, în proporţii diferite, frustrările şi[
temerile populaţiei majoritare. ' '
Potrivit sondajelor, aproximativ două treimi dintre ro-
mâni nu îi agreează pe ţigani. Procentul, deosebit de ridicat,
pare a defini o adevărată psihoză şi oferă toate ingredien-
255
tele unui mit politic. Ţiganilor li se reproşează multe, de la
1 nesiguranţa vieţii de fiecare zi (crime, tîlhării) pînă la stri-
1 carea imaginii ţării în străinătate. Ei stîrnesc teamă îndeo-
sebi prin ponderea lor demografică, mai recent şi economică,
în sensibilă creştere. Numărul lor, oficial de ordinul sute-
lor de mii, este amplificat de opinia publică la milioane. Unele
/ proiecţii prevăd momentul cînd, dată fiind natalitatea ridi-
cată a unora şi foarte scăzută a altora, ţiganii vor ajunge
majoritari în România. Mitul tradiţional al ţiganului, ex-
primînd sentimentul de superioritate faţă de un celălalt
foarte diferit, primitiv şi marginal, dar şi o anume simpatie
de factură romantic-umanitară şi o intenţie civilizatoare 21,
se retrage în faţa unui amestec de ostilitate şi teamă. Dis-
cursul, promovat chiar la televiziunea publică, devine în
aceste condiţii rasist, lărgind şi mai tare o fisură socială
care poate genera situaţii periculoase.
La rîndul lor, maghiarii „beneficiază" de circa o treime
de opinii defavorabile printre români. Şi aici, opiniile ex-
treme capătă dimensiuni mitice şi ating intensitatea de ma-
nifestare a unei psihoze. Evident, istoria îşi are partea ei
de responsabilitate: discriminarea românilor şi atitudinea
dispreţuitoare faţă de ei în Ungaria dinainte de 1918, ca şi
dramaticele evenimente consecutive cedării Ardealului de
Nord în 1940 nu au putut să nu marcheze conştiinţa ro-
mânească, în rest însă, resentimentele sînt bine întreţinute
politic şi sistematic amplificate (de ambele părţi, dar ceea
ce ne interesează acum este mitologia românească, nu cea
ungurească). Explicit sau implicit, pericolul unguresc a

oferit un alibi regimului Ceauşescu şi, nu în puţine ocazii,
guvernanţilor de după 1989. Insuccesele interne, de obîr-
şie strict autohtonă, trec pe plan secundar în faţa unor ame-
21
Primul text reprezentativ îi aparţine lui Mihail Kogălni-
ceanu: Esquisse sur l'histoire, Ies mceurs et la langue des Cigains
(1837), reprodus în Opere, voi. II, pp. 354-385. Un tur de ori-
zont al chestiunii, însoţit de o bogată bibliografie, la George
Potra, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Fundaţia
„Regele Carol I", Bucureşti, 1939.
256
ninţări imaginare în raport cu care se cere românilor să fie
uniţi şi să uite dificultăţile pasagere. Românii află fără înce-
tare că lobby-ul maghiar creează obstacole internaţionale
României, iar iredentismul ungar ameninţă să rupă Transil-
vania de trupul ţării.
Ar fi naiv să considerăm că nu există şi elemente reale la
baza acestei construcţii mitice. Propaganda unor cercuri
maghiare cu accente antiromâneşti şi agitaţia întreţinută
în jurul Transilvaniei nu ţin exclusiv de imaginar. Mitul
începe acolo unde Ungaria devine piesa dominantă căreia
i se subordonează toate evoluţiile româneşti majore. Ea
face figură de mare putere — ceea ce, evident, nu este —
capabilă de a surclasa o ţară ca România, de două ori şi
jumătate mai întinsă şi mai populată. Transilvania, prezen-
tînd ea singură împreună cu Banatul o suprafaţă superi-
oară Ungariei şi o populaţie românească net majoritară,
apare în acest context ca o entitate amorfă, susceptibilă de
a fi extrasă din ansamblul naţional românesc. Pînă şi isto-
ria românilor a ajuns să fie concepută în aşa fel, încît să nu
se cedeze punctului de vedere unguresc sau să nu se afir-
me nimic ce ar putea avantaja Ungaria (chestiuni precum
continuitatea, istoria Transilvaniei sau raporturile dintre
teritoriile româneşti şi unirea lor, nu mai pot fi abordate cu
seninătate profesională din motive strict „ungureşti"). Şi
astfel, pentru a nu pierde în faţa Budapestei, românii se
aşază de bunăvoie la remorca Ungariei, devenind depen-
denţi de tot ce se întîmplă şi se spune acolo. Ieşirea din
mitologie presupune conştientizarea faptului că destinul
României, bun sau rău cum va fi, se află în mîini româneşti,
supraestimarea adversităţilor fiind o scuză comodă, dar care

nu rezolvă decît, cel mult, interese politice de moment.
Din punctul de vedere al adversităţilor, evreii stau acum
într-o poziţie ceva mai bună. Doar 13% dintre români, po-„
trivit răspunsurilor unui sondaj, par a fi antisemiţi. Puţin,
dacă ne referim la psihoza „ţigănească" sau „ungurească",
suficient totuşi, ţinînd seama de faptul că astăzi, în RomâV
nia, minoritatea evreiască este extrem de redusă numeriq
Se combină în acest caz dimensiunea „arhetipală" a anti-
257
semitismului, reminiscenţe ale unei istorii încheiate dar
recente, ca şi tradiţionalele acuze aduse marii finanţe inter-
naţionale şi, în genere, influenţei evreieşti în politica mon-
dială.
Raporturile istorice dintre români şi evrei sînt puternic
mitificate, în ambele sensuri. Pe de o parte, unii autori, de
regulă evrei, pun în evidenţă o întreagă tradiţie de anti-
semitism românesc, potrivit căreia, de pildă, uciderea cre-
ditorilor levantini în noiembrie 1594, act declanşator al
rebeliunii antiotomane a lui Mihai Viteazul, se constituie
pur şi simplu în pogrom antievreiesc. I se reproşează apoi
României neacordarea cetăţeniei române evreilor pînă după
primul război mondial, atitudine care ar denota un anti-
semitism funciar.22 în sfîrşit, se insistă asupra valului de
antisemitism din preajma celui de-al doilea război mondial,
masacrelor din vremea dictaturii legionare şi genocidului
(parţial) imputabil guvernării Antonescu.
Pe de altă parte, la cealaltă extremă, dintr-o perspecti-
vă nationalist-românească, aşezarea evreilor în secolul al
XlX-lea, îndeosebi în Moldova, apare ca o adevărată inva-
zie, neacordarea cetăţeniei reprezentînd o minimă măsură
de protecţie a organismului naţional. Oricum, nici vorbă
nu ar putea fi de vreun antisemitism românesc. In ce-1 pri-
veşte pe Antonescu, departe de a-i fi exterminat, el i-a salvat
pe evrei, care n-au cunoscut în România soarta coreligio-
narilor lor din Germania sau chiar din Ungaria. Din con-
tră, li Se reproşează evreilor atît îmbogăţirea fără scrupule
pe seama românilor — în acest sens, pofta de cîştig a aren-
daşilor evrei a putut fi considerată drept primă cauză a
răscoalei din 1907 —, cît şi lipsa de patriotism, neaderarea
la ideea naţională românească. Este remarcat şi entuzias-
mul cu care evreii basarabeni i-au primit pe invadatorii
sovietici în iunie 1940 (justificare a represiunilor ulteri-

22
Carol Iancu, L'Emancipation des Juifs de Roumanie
(1913-1919), Montpellier, 1992. Autorul consideră România
„printre ţările de avangardă profesînd un antisemitism de
stat sistematic" (p. 32).
258
oare), după cum evreii sînt făcuţi în mare măsură vino-
vaţi, alături de unguri şi alţi alogeni, de instaurarea comu-
nismului în România şi de faza cea mai dură a terorii
staliniste. Idee pe care Iosif Constantin Drăgan o exprimă
în cuvinte puţine şi lipsite de nuanţe: „cu sprijinul armatei
sovietice au fost aduşi activişti de partid, cu nume noi, ro-
mânizate, cum erau Ana Rabinovici-Pauker, Leonte Răutu
(Rotmann), Mihail Roller, Silviu Brucan, Teohari Geor-
gescu, Lâszlo Lukâcs (Vasile Luca) sau bulgarul Borilă etc.
[...] Conducerea partidului a fost monopolizată de aceşti
alogeni."23 Departe de a fi persecutaţi, evreii ar fi răspuns,
aşadar, printr-o răzbunare meschină ospitalităţii româ-
neşti.
Recunoaştem că este dificil să păstrezi dreapta măsură
într-un domeniu atît de delicat şi atît de marcat de tentaţia
mitologizării. Pe de o parte, nu se poate nega existenţa
unui antisemitism românesc sau, poate mai corect spus şi
pe plan mai larg, perceperea evreului ca entitate învestită
cu un puternic grad de alteritate; într-un evantai de altfel
foarte larg: de la antisemitismul funciar şi violent pînă la
o notă de înţelegere şi chiar de simpatie, dar oricum faţă
de un „celălalt" cantonat într-o poziţie distinctă. Pînă şi E.
Lovinescu, criticul care a promovat literatura scrisă de
evrei, sau G. Călinescu, cel care a riscat la 1941 să acorde
scriitorilor evrei un spaţiu însemnat în Istoria literaturii
române, au văzut în ei un element susceptibil de a îm-
bogăţi cultura naţională, dar nu mai puţin o rasă aparte,
cu trăsături imuabile, cu totul altele decît ale românului.
Bunăvoinţa manifestată era bunăvoinţă faţă de un străin,
înainte de a fi fost român, evreul rămînea evreu. Ni se
pare corectă afirmaţia lui Leon Volovici: „O «afacere Drey-
fus» în România, în anii '30, nu e de imaginat"24, cu alte
23
Iosif Constantin Drăgan, Istoria românilor, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1993, p. 267.
24
Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască".
Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România ani-
lor '30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 208.
259

> cuvinte, nu putea fi concepută o repunere în cauză a socie-
tăţii româneşti numai de dragul integrării evreilor.
Pe de altă parte, toate aceste atitudini decurg din isto-
rie, nu din vreo anume predispoziţie românească. A intrat
în joc un mecanism care a funcţionat şi funcţionează pretu-
tindeni în lume (inclusiv în Israel, dovadă problema arabă).
Istoria dovedeşte cît de dificilă este armonizarea unor co-
munităţi diferite prin origine, limbă, religie şi cultură. S-a
văzut ce s-a întîmplat în Bosnia unde, privită de departe,
diferenţa părea minimă. Expansiunea populaţiei evreieşti
în secolul al XlX-lea în spaţiul românesc, şi în special în
Moldova şi în mediul urban, a fost considerabilă. Evreii
reprezentau în 1912 aproape 15% din populaţia urbană a
ţării. In Bucureşti erau 13%, în Iaşi aproape jumătate: 42%,
în alte oraşe moldoveneşti înregistrîndu-se o cotă similară.
Este greu de spus unde se situează „pragul de toleranţă",
există în fond antisemitism chiar fără evrei (cum se întîm-
plă astăzi în România). Faptul în sine al disfuncţionalita-
ţilor şi tensiunilor rezultate din întrepătrunderea unor
comunităţi distincte trebuie însă luat în considerare. Din
punct de vedere istoric, dosarul româno-evreiesc este ex,-
plicabil, după cum explicabilă este şi actuala confruntare
israelo-arabă („a explica" neînsemnînd „a justifica"). Doar
pe o linie de interpretare istorică — ce îi disculpă, istori-
ceşte vorbind, atît pe români cît şi pe evrei — se poate ieşi
din mitologie. Altminteri, mereu va fi cineva de vină: ro-
mânul sau evreul.
Cu Antonescu, lucrurile stau de asemenea pe linia de
mijloc, după bine cunoscutul principiu al sticlei pe jumă-
tate goală sau pe jumătate plină, care este însă la fel în
ambele cazuri, deosebirea ţinînd strict de interpretare. Nu
poate fi transfigurat Antonescu, în mod decent, într-un
salvator al evreilor. Antonescu a fost antisemit, faptul tre-
buie recunoscut. Dar a fost antisemit într-un anume con-
text, care de asemenea se cere înţeles. Nu poate fi judecată
istoria de atunci exclusiv cu normele noastre de astăzi. Şi,
evident, antisemitismul lui Antonescu nu a mers atît de de-
parte ca antisemitismul lui Hitler. Comunitatea evreiască
260

din România, în cea mai mare parte a ei, a supravieţuit.
Departe de a fi impecabil, tabloul nu este nici pe deplin
întunecat.
Nu poate fi ocolită nici problema rolului jucat de evreii
români în primii ani de comunism. A da vina pe ceilalţi
este din păcate un obicei încetăţenit în România ultimelor
decenii. Indiferent de rolul jucat de evrei (nu de toţi, fiind-
că au fost şi evrei persecutaţi), românii se cade să-şi asume
istoria lor, pentru care ei sînt în primul rînd responsabili:
inclusiv pentru comunism, dacă mai puţin în ce priveşte
instaurarea lui (deşi nu pot fi ignorate aderările masive de
după 1944, inclusiv ale unor intelectuali de marcă), în orice
caz pentru modul cum l-au aplicat. Acestea fiind zise, ar fi
totuşi incorect să nu observăm ponderea semnificativă a
evreilor (şi a altor neromâni) în aparatul politic, de propa-
gandă şi de represiune în epoca stalinistă. La începutul
anilor '50, dintre cei patru membri ai secretariatului par-
tidului comunist, doar Gheorghiu-Dej era român, în netă
minoritate faţă de „minoritari" (Ana Pauker, Vasile Luca,
Teohari Georgescu). Fenomenul este atît de vizibil încît is-
toricul onest nu poate trece peste el. Momentul „evreiesc"
al comunismului românesc rezultă din îmbinarea a cel puţin
trei factori: caracterul predominant neromânesc al parti-
dului comunist dinainte de 1944, deplasarea spre „centru"
a unei comunităţi pînă atunci marginalizate şi ofensiva
împotriva valorilor naţionale caracteristică primei faze a
noului regim. Trebuie ieşit şi în această privinţă din mito-
logie: nu poate fi vorba nici de culpabilizarea evreilor (în
raport cu o naţiune română „inocentă"), nici de scoaterea
din ecuaţie a unui grup important de evrei care au jucat
un rol de netăgăduit în istoria epocii. Idealul ar fi să-i ju-
decăm cu aceleaşi unităţi de măsură atît pe Antonescu, cît
şi pe Ana Pauker.
PRIETENI ŞI ADVERSARI: UN JOC ISTORIC
Mitologia celuilalt oferă propagandei politice un instru-
ment de nepreţuit. O dată ce din istorie se poate alege
orice, imaginarul istoric devine suport al dezinformării şi
261
manipulării. Fiecare naţie îşi are stocul său de prieteni tra-

diţionali şi de duşmani ereditari, iar acesta poate fi revizuit
în funcţie de circumstanţe.
Un segment important al populaţiei româneşti a simpa-
tizat cu partea sîrbă în anii conflictului din fosta Iugoslavie.
„Prosîrbismul" reflectă în mare măsură — deşi nu exclusiv
— tentaţiile naţionaliste, ortodoxiste şi antioccidentale pre-
zente în societatea românească. în sprijinul acestei atitu-
dini, cît se poate de explicabilă, s-a invocat însă cu totul alt
argument, şi anume tradiţia prieteniei româno-sîrbe, pînă
la a se susţine că Serbia (sau actuala Iugoslavie) ar fi sin-
gurul bun vecin al României (afirmaţie făcută chiar de pre-
şedintele României, Ion Iliescu).
Oricine cunoaşte cît de cît istoria raporturilor româ-
no-sîrbe ştie că lucrurile nu stau întru totul aşa. Am men-
ţionat deja opinia nu tocmai măgulitoare despre sîrbi
exprimată în folclorul românesc. In perioada dualismului
austro-ungar, între sîrbii şi românii din Ungaria s-au în-
chegat forme de colaborare (în contextul mişcării naţionale
a popoarelor din monarhia habsburgică). Existaseră însă
şi tensiuni, generate îndeosebi de dependenţa românilor
ortodocşi de mitropolia sîrbească de la Karlowitz (între
1783 şi 1864). La 1848, românii bănăţeni s-au manifestat
mai curînd împotriva sîrbilor decît a ungurilor. Cert este
că cele două state, România şi Serbia, au avut raporturi
bune în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi la în-
ceputul secolului nostru. La sfîrşitul primului război mon-
dial, s-a ajuns însă la un pas de conflict, mărul discordiei
fiind Banatul, pe care ambele ţări urmăreau să-1 anexeze
în întregime sau în cea mai mare parte. în consecinţă, tru-
pele sîrbeşti au ocupat în 1918-1919 actualul Banat româ-
nesc, lăsînd o amintire nu tocmai prietenească. Chiar dacă
s-a evitat un conflict armat soluţia de compromis: tăierea
în două a Banatului, nu a mulţumit cu adevărat nici una
din părţi. în perioada interbelică, relaţiile au fost strînse în
cadrul Micii înţelegeri, dar nu doar cu Serbia, ci cu întrea-
ga Iugoslavie. Statuile regilor României au fost comandate
croatului Ivan Mestrovic. După al doilea război, România
262
comunistă s-a remarcat prin denunţarea înverşunată a revi-

Un curios dublu discurs se aude cînd este vorba de Turcia. Pot fi promovate bunele relaţii cu Serbia şi fără rescrierea trecutului într-un sens mai idilic decît a fost în realitate. există tot felul de 263 calcule şi aranjamente obscure puse la cale de alţii pe seama lor. Acestea ar fi cîteva repere sumare. „călăul Tito". care ne-au invadat şi ne-au asuprit şi pe care voievozii români i-au bătut în repetate rînduri în Evul Mediu. dar sîntem departe de limpezimea desă- vîrşită invocată de propagandă. nu sîrb — a devenit bunul prieten al lui Gheorghiu-Dej şi apoi al lui Ceauşescu. impactul ideologiei şi comportamentului politic comunist cu deosebire sensibile la tema complotului din interior sau din afară. Pe de altă parte. Apoi. Din călău. româ- nii s-au simţit nu o dată trădaţi şi sînt uşor dispuşi să creadă că. cu securea din care picura sînge/ a devenit o imagine familiară în peisajul ro- mânesc al anilor '50. raporturile politice se susţin mai puţin pe istorie. dincolo de ceea ce se vede. turcii sînt vechii noştri inamici. îl întîlnim. Balanţa pare a încli- na spre amiciţie. Pe de o parte. nu numai bătălii). s-a petrecut normalizarea relaţiilor şi tot mai strînsa apropiere dintre cele două ţări. Complot împotriva României se intitulează o carte . Discursurile contradictorii ar putea fuziona (cu atît mai mult cu cît istoria comună a celor două popoare în- seamnă şi colaborare. mărfuri şi proiecte po- litice. dar ele sînt emise în genere separat: elevii învaţă la şcoală despre adversi- tatea româno-turcă. mai recent.zionismului iugoslav. şi chiar în forme agravate. dat fiind amintitul complex de cetate asediată. cu capital. ca şi. pe măsura detaşării liderilor ro- mâni de Moscova. Aruncaţi dintr-o parte în alta de valurile istoriei. cît pe interesele şi afinităţile prezente. Pe de altă parte. şi la români. turcii au revenit acum. Tito — croat de origine. evi- dent. iar oamenii politici scot în evidenţă tradiţia prieteniei dintre cele două ţări şi popoare! COMPLOT ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI Mitul conspiraţiei reprezintă una dintre figurile cele mai comune ale imaginarului politico-istoric.

Rusia 10%. cit. chiar dacă titlul este pînă la urmă mai radical decît conţinutul. în Grecia. Rusia 90% influenţă. Ungaria şi Bulgaria şi-au recuperat teritorii pe care nu încetau să le revendice. sub sem- nul unui complot internaţional. de Stalin. aşadar. Autorii tratează evenimen- tele anilor 1940-1947. Ialta înseamnă trădarea Occidentului. fiind puse. Churchill încerca să salveze ce se mai putea salva: o prezenţă cît de cît semnificativă a Occidentului într-o regiune larg deschisă în faţa armatei roşii (la data aceea România era deja ocupată în întregime). A fost o tragedie naţională. Mitul Ialtei a pătruns puternic în conştiinţa românească. Drăgan. în Ungaria. în timp ce promitea românilor libertate. 1939-1947. Complot împotriva Ro- mâniei. Bucureşti. 255-266. dezmembrarea României la 1940 şi intrarea ei ulterioară în sfera sovietică cu consacrarea pier- derii Basarabiei şi Bucovinei. aliata de pînă atunci a Franţei şi An- gliei. Rusia 50%.. iar Germania şi Italia au sancţionat România. el rămîne în sine reprezentativ pentru o anume stare de spirit. Marele complot rămîne fără îndoială cel pus la cale la Ialta. în Bulgaria. şi nu nurrtai în mediile antioccidentale. Editura Academiei de înalte Studii Militare. 1994. ceilalţi 25%. Iugoslavia . îi vindea pe ascuns Moscovei. ceilalţi 10%. El este asimilat cu un adevărat acord secret. 264 în fapt. ceilalţi 50%. la 1940 Uniunea Sovietică. Cine îi crede? Este invocat faimosul procentaj propus de Churchill lui Stalin în octombrie 1944: în România. Co- muniştii autohtoni şi chiar sovieticii apar în această lumină mai puţin vinovaţi decît ipocritul Apus care. dar de ce un complot? Pentru simplul motiv că în cultura politică românească s-a înrădăcinat tema complotului. pp.apărută în 1993 şi. Rusia 50%. mîzgălit de Churchill pe un petic de hîrtie. Nu ar fi stricat României 10% prezenţă occidentală. Acesta este documentul trădării.26 25 Ioan Scurtu şi Constantin Hlihor. op. în Iugoslavia. faţă de zero cît a fost în realitate! Fără a mai vorbi de ţări ca Ungaria. Rusia 75%. C. ceilalţi 50%. Esenţa lui antioccidentală este de altfel uşor de descifrat.25 In fapt. 26 Vezi rezumatul mitologic al chestiunii la I. Roosevelt şi Churchill. ceilalţi 90%. Zadarnic istoricii occidentali s-au muncit să demonstreze că nu a existat nici un tîrg la Ialta vizînd împărţirea Euro- pei.

Cum totul se leagă. vina nu este . Dan Zamfirescu a publicat în 1993 un volum de eseuri intitulat nici mai mult nici mai puţin decît Războiul împotriva poporului român. Editura „Şansa". Lucrurile au evoluat altfel. România între Yalta şi Malta. şi este un lucru elementar. ar fi pus capăt. imaginarul fiind neînchipuit de lo- gic. „Finlandizarea" ţă- rilor respective ar fi oferit Uniunii Sovietice garanţia unei puternice poziţii politice. ceea ce nu înseamnă însă că ne aflăm în faţa unui complot sau a unei vînzări. printr-un nou complot. 27 O carte cu titlul semnificativ: Titu Georgescu. militare şi economice în zonă. ce s-a întîmplat cu Finlanda. în Europa Centrală. Ialta îşi are echivalentul antitetic (şi chiar rimat) în Malta. „neideologizaţi". în largul micii insule mediteraneene. jumătăţii de secol de comunism şi de dominaţie a Uniunii Sovietice în Europa Centrală. ai sferelor de influenţă. Dezintegrarea unui sistem incapabil să mai funcţioneze şi valul revoluţionar al miş- cărilor anticomuniste par a conta prea puţin în faţa forţei arhetipale a mitului conspiraţiei. Românii ar fi meritat să devină una dintre marile puteri ale lumii şi. politice şi strategice ale marilor puteri. Intîlnirea Bush-Gorbaciov din 1989. nu regimul intern al ţărilor nominalizate. iar Occidentul nu a putut şi nici nu a vrut să intervină. fără îndoială.şi chiar Bulgaria. S-ar fi petrecut pe o scară mai largă. influenţa menţionată privea in- teresele economice. Apoi. Ei gîndeau în termenii clasici. dar decenţa ne obligă să încercăm a înţelege ce era atunci în mintea lor. 265 Pentru unii. unde Occidentul îşi rezerva ceva mai mult (iar Polonia şi Cehoslovacia nici nu intrau în discuţie). Bucureşti. dacă astăzi nu se află atît de sus. 1993. fără ca prin aceasta structurile interne şi relaţiile normale cu Occidentul să fie afectate în mod dramatic. acestea sînt episoade ale unei vrăjmăşii generale pe care „ceilalţi" ne-o poartă. Doar dacă nu vrem să ne închipuim că pentru Churchill România ar fi urmat să fie 90% comunistă şi 10% pluralistă şi democratică! Occidentalii au fost naivi. Istoria ultimei jumătăţi de secol se reduce la două întîlniri şi se rezumă la sintag- ma uşor de memorat Ialta-Malta27.

Participarea românească la primul război mondial. sau Italia. împărţirea în „buni" şi „răi" corespundea per- fect maniheismului comunist şi naţionalist. Belgia). cele mai multe victorioase. Aşa a ajuns Mihai Vitea- zul să nu mai cucerească Transilvania şi Moldova. Caracterul strict defensiv al politicii româneşti a deve- nit o dogmă în vremea lui Ceauşescu. TENTAŢIA IMPERIALĂ Agresivităţii şi lipsei de scrupule ale celorlalţi li se opun. Numeroasele războaie purtate de români. înlăturîndu-se. conflictul rămînînd imperialist doar pentru mari- le puteri. ci să le „unească". pe de altă parte. Modestia pe care o asemenea viziune o presu- pune a generat însă. a cărui singură dorinţă este să trăiască în pace. nevoit să se apere: iată o temă dominantă a discursului istoric românesc şi a conştiinţei naţionale. care avea faţă de Austro-Ungaria scopuri simi- lare cu cele ale României. Interesant este că în tabăra celor răi au rămas şi aliaţii României. Un popor mic şi paşnic. ci a acelor forţe. a urmat aceeaşi logică. cu absurda minuţiozitate a paranoiei naţionalist-comuniste. Românii nu au făcut decît să-şi apere glia strămoşească sau să elibe- reze teritorii româneşti subjugate de alţii. care se coalizează mereu pentru a-i împiedi- ca. ea a devenit în faza ulterioară protagonista unui război drept. care urmărea şi ea eliberarea Alsaciei şi Lorenei. orice cuvînt sau sintagmă care ar fi putut sugera fie şi umbra vreunui gînd expansionist. în conştiinţa istorică românească. să nu facă altceva decît să unifice triburile dacice din Europa centrală şi sud-estică. proiectate fie într-un trecut îndepărtat. mare cuceritor la vremea lui. au fost impuse. Aşa a ajuns chiar Burebista. vizibile sau obscure. nu dorite. alături de alte popoare sau ţări mici (Serbia. etichetat drept „imperialist" de istoriografia comunistă. „Complotul împotriva României" pare un dat al isto- riei: este crucea pe care trebuie să o purtăm.a lor (al lor fiind numai meritul). . inevitabile frustrări şi vise de mărire. inclusiv 266 Franţa. înţelepciunea şi cumpă- tarea unui popor. Dacă în anii '50 România nu putea fi mai puţin imperialistă ca toţi ceilalţi.

Că tot pămîntul rotogol Era al lor odată. românii apar drept urmaşii lui legitimi (idee care duce la cunoscuta lucrare a lui Iorga. Glorie de mult apusă.28 In sfîrşit. pe un plan secund. o dată dispărut Bizanţul. sub conducerea lui. (D. la fel şi alţi împăraţi romani.fie în viitor. a avut menirea de a da o aparenţă de realitate unei mari istorii româneşti tocmai pentru perioada cînd izvoarele privitoare la români sînt aproape mute. din cei optzeci de împăraţi pe care i-a avut Roma. devenit pentru unii istorici ai secolului al XlX-lea un imperiu mai mult românesc decît bulgăresc. nu trebuie uitat episodul Burebista. Bizanţ după Bizanţ). Filip Arabul devine (în ciuda numelui!) un dac. Pentru Hasdeu. pe care însă ziua de mîine putea să o reactualizeze: Viitor de aur ţara noastră are Şi prevăz prin secoli a ei înălţare. în măsură de a rivaliza cu Imperiul roman.. C. Privind mai în urmă.. Drăgan. supusă vicisitu- dinilor istoriei. s-a consti- tuit un adevărat imperiu dacic. a unui vis imperial. „Imperiul" româno-bulgar. care descoperă un „mileniu imperial al Daciei". pus în valoare de propaganda comu- nistă în jurul anului 1980. Bolintineanu) Acoperită de imaginea unei ţări mici. Insistenţa asupra originilor romane dovedea ro- mânilor. dar cu aceeaşi identifi- care român-roman) de I. . nostalgia unui mare destin. 267 Logica „românizării" istoriei romane este dusă pînă la capăt (în sens invers latinismului. supravieţuieşte în conştiinţa românească. şi o întreagă fază imperială românească se înscrie în istoria lumii. O sim- plă translaţie de la nordul la sudul Dunării. se dovedeşte că şi istoria romană tîrzie este dominată de elementul româ- nesc sau preromânesc. ilustrat de nu mai puţin de patruzeci de împăraţi „traco-iliro-daci". ceea ce Octavian Goga a exprimat atît de sugestiv: Că sînt din neam împărătesc Din ţară-ndepărtată. Tac- tica asumării moştenirii bizantine merge în aceeaşi direcţie.

referindu-se la Ioan Vodă cel Cumplit. şi ca Ieremia Movilă. a comerţului şi a navigaţiunii României. şi purta titlul de doamna Mării Negre [. Autorul ei. Ceea ce autorul numeşte frecvent Imperiul României apare ca un stat unitar în Evul Mediu. inti- tulată Istoria economiei politice. Hasdeu. Istoria românilor. care ar fi durat din 1511 pînă la 1877! Cu alte cuvinte."30 Faptul devine şi mai remarcabil atunci cînd unii îşi în- chipuie că o asemenea istorie s-a petrecut cu adevărat! în 1885. demonstra primatul pe care România l-ar fi avut întotdeauna în Răsărit: „statul cel mai avut din Orient şi invidiat de toţi vecinii de la cei mai antici pînă la cei mai noi". 30 B. a IV-a. C. C. într-o vreme cînd „centrul co- merţului universal era Mediterana şi Marea Neagră. 1986. românii erau să se ridice încă de atun- ci. românii ar fi fost meniţi. Drăgan. tot I.]". pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă Europei. T. loan Vodă cel Cumplit. Viitorul nu poate fi decît pe măsura tre- . se exprimă şi mai categoric: „Toc- mai atunci. p. pp. turcii erau să deşerte Europa. profesor de economie politică şi comer- cială).425. ca Sigismund Bâthory. Imprimeria Ministe- rului de Resbel. într-o ţărişoară' română apare un principe. scrie A.. XXI. Dacă Mihai Viteazul. 1865. Unii istorici subliniază apăsat această posibilitate. Mai pe larg. provinciile daciene erau să ia cu totul altă faţă.Cu o asemenea ereditate imperială. T. Bucureşti. P. op. 29 A. ed. Laurian.. românii şi turcii şi-au împărţit imperiul. Mileniul impe- rial al Daciei. şi statul lor să înflorească". dacă. să refacă imperiul latin al Răsăritului.. româ- no-bulgară şi româno-brzantină. avocat. 268 Torino. Romulus Scriban (doctor în drept la 28 Lista împăraţilor de origine traco-dacă la I. cit. Laurian. Drăgan. în condiţii mai prielnice. „n-ar fi avut de a face cu oa- meni ca Basta. 1873. Bucureşti. pierdută în cîteva rînduri din cauza invidiei şi a trădării. şi încă mai întins decît starul român modern. 46-47. Bucureşti. apărea la Galaţi o carte destul de voluminoasă. 29 Iar Hasdeu. fundînd pe Peninsula Balcanică un nou imperiu latin. Supunerea ţărilor române de turci se preface la Scri- ban în „confederaţie" româno-otomană. p. romană. la ţăr- mii căreia România ocupa un loc întins de la gura Bugului pînă la Mangalia.

încheierea păcii la Bucureşti în 1913 şi ali- pirea Cadrilaterului au fost receptate ca o confirmare a unei „hegemonii" româneşti (consolidată şi prin elementul românesc din Balcani. depăşea cu vreo 20-30 km actuala frontieră româno-un- gară. teoreticianul puterii imperiale româneşti nu uită să ceară şi colonii pentru România! Un secol mai tîrziu.31 Şi cum ne aflăm la 1885. Ponderea impe- riului româno-bulgar în discursul istoric se conectează pe la 1900 cu o foarte activă politică balcanică. Tendinţa depăşirii strictelor frontiere etnice s-a manifes- tat şi în primul război mondial. tot imperial: „românii aspiră a reînnoi vechiul im- periu român de orient la care au drept. Tratatul încheiat de guvernul român cu puterile Antantei prevedea extinderea României spre vest pe o linie care. Ultima descoperire în materie îl promovează pe Vlad Ţepeş de la modestul rang de prin- cipe al Ţării Româneşti la titlul strălucit de împărat al Ră- săritului!32 Chiar dacă nu este adevărat. 1885. Este cert că România a urmărit în epoca modernă între- girea ei naţională. op. cit. cîte un istoric continuă să coche- teze cu ideea imperială. e „patriotic".cutului. a comerciului şi a navigaţiunei României. Se înţelege în acest context că 31 Romulus Scriban. anul conferinţei coloniale de la Berlin. 269 guvernul român nu a putut accepta în 1912-1913 crearea unei Bulgarii Mari. şi asta ajunge. 32 Mircea Dogaru. Galaţi. ca succesorii legitimi din orient ai marelui Imperiu roman al lumii toate". Este perioada cînd România aspiră la rolul de principală putere regiona- lă şi de arbitru al Balcanilor. Aceasta nu înseamnă că scăpărări inter- mitente ale iluziei imperiale şi un dram de expansionism nu s-au strecurat în politica românească. 73-76. iar spre sud urma cursul Tisei pînă la confluenţa cu . Rolul determinant al României în cel de-al doilea război balcanic. pp. la nord de vărsarea Mureşului în Tisa. care ar fi ameninţat întîietatea ro- mânească. şi chiar — s-a putut spera la un mo- ment dat — prin instalarea în Albania a unui suveran înru- dit cu regina României). Istoria economiei politice.

Dunărea. în acest context. nu era ilogic să crezi că venise. Cu toate acestea. Ro- mânia. nu este dominantă în imaginarul istorico-politic românesc. intra aici în joc mitologia frontierelor naturale: „De la Nistru pîn'la Tisa. înglobînd Banatul sîrbesc. Franţa urmărea la rîn- du-i deplasarea frontierei sale răsăritene pe Rin. destul de greu de definit). Ţelul mărturisit al lui Antonescu a fost reîntre- girea României Mari. Era de fapt momeala pe care Hitler o întindea românilor pentru a-i determina să renunţe la partea pierdută din Transilvania (schimb care nu intra însă în vederile lui Antonescu). Este simplist a împărţi popoarele în paşnice şi agre- sive. In caz de victorie. împrejurările i-au obligat pe români să stea mai degrabă în defensivă decît să rîvnească la teritorii străine. în mod obiectiv. Se părea că se zămisleşte o lume nouă şi. sfîrtecată la 1940. de altfel. ceea ce ar fi însemnat anexarea unor teritorii populate strict de germani. dar. în campania din Răsărit. Toate acestea se explică însă prin istorie. şi nu numai în Alsacia. Chiar dacă există pînă la Tisa insule de populaţie românească. O Românie căreia Cioran. Mai complex se prezintă cazul românesc în al doilea răz- boi mondial. spaţiul revendicat ar fi adus României mai mulţi unguri şi sîrbi decît români. în măsura în care fantasmele ei ies uneori la iveală. trupele române nu s-au oprit la Nistru. poate. Filozofia expansionistă se generalizase la scară europeană 270 (chiar România căzîndu-i victimă în 1940). ele nu pot fi anulate prin impunerea unui tabu istoriografie." Nimic insolit. nu prin vreun spirit particular al naţiu- nilor. şi-ar fi extins teritoriul şi influenţa. „cruciada împotriva bolşevismului" urmărea distrugerea puterii so- vietice şi îndiguirea presiunii slave. împingîndu-i . i-ar fi dorit „destinul Franţei şi populaţia Chinei". şi a ne aşeza singuri în prima categorie. într-o asemenea pretenţie: în aceşti termeni se gîndea în epocă. Mai mult decît limi- tele etnice (de altfel. Teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a intrat sub administraţie românească. şi ceasul României. Oricum. Tentaţia imperială. o repetăm. exprimînd — în acord cu dinamismul unei întregi generaţii — o frustrare îndelung acumulată.

după cum am văzut. Două serii de argumente au fost invocate în procesul de restructurare naţional-teritorială a ultimelor două secole: pe de o parte. Potrivit dreptului istoric. mai întîi. avînd fie- care dreptate. în cazul Banatului. să-1 lăsăm să fie un mare cuceritor. regiunea sudetă aparţinea Cehiei. devine necesară o clarificare teoretică. aceasta s-a petrecut în cadrul jocu- lui politic normal: toţi procedau aşa! De ce trebuie forţate lucrurile pentru ca numai românii să fi procedat altfel? Cît despre Burebista. Principiile în discuţie se pot îmbina. predominant a fost criteriul etnic. FRONTIERE. indiscutabil românească. erau însă locuite de o populaţie majoritar românească. cînd s-a dovedit opor- tun. după cum pot fi şi perfect contradictorii. un criteriu politic corespunzător configuraţiilor statale con- siderate originare — dreptul istoric. în sprijinul alipirii întregii provincii. Acestora li s-au adăugat şi considerente de ordin geopolitic. a fost exploatat şi argumentul istoric. In ce priveşte ţinuturile stăpînite de Ungaria pînă la 1918. şi aşa mai departe. acestea nu aparţinuseră niciodată Ro- mâniei sau principatelor române. în faţa celorlalte. indiferent de populaţia predominant sîrbească a părţii sale vestice. 271 Naţiuni vecine apelează la argumente distincte. potrivit colora- turii etnice era germană. după cum se spunea cîndva. în ce priveşte jumătatea sa sudică.pe ceilalţi în cea de a doua. Bucovina invita la o dublă abordare: dreptul etnic. Este de asemenea simplist a judeca trecutul prin prisma normelor actuale de drept internaţional. Dacă România a pretins la începutul secolu- lui mai mult teritoriu şi mai multă influenţă decît a putut pînă la urmă să capete. MINORITĂŢI In acest punct. un criteriu etnic — dreptul „natural" sau al „ginţilor". COMPETIŢIA DREPTURILOR: NAŢIUNI. în felul său. pe de altă parte. ca unitate istorică indi- solubilă. dar şi dreptul istoric în ansam- . nu prin aceasta se va strica imaginea României la sfîrşitul seco- lului al XX-lea. România modernă s-a construit în primul rînd pe prin- cipiul etnic. dar şi prin utilizarea. a celorlalte criterii: istoric şi geopolitic.

blu — ca parte a Moldovei pînă la 1775 —, care permitea
să se treacă peste faptul că românii erau sau deveniseră
minoritari în jumătatea nordică. Aceeaşi îmbinare de
drept etnic şi istoric întîlnim şi în cazul Basarabiei; o abor-
dare strict demografică ar fi pus sub semnul întrebării
partea de nord a provinciei (judeţul Hotin), ca şi judeţele
din sud (Cetatea Albă şi Ismail), unde românii la 1918
erau minoritari. în cazul Dobrogei, motivaţia, indiferent
de argumentele oficiale, a fost doar în subsidiar etnică, res-
pectiv istorică (parte a Ţării Româneşti în timpul lui Mircea
cel Bătrîn) şi, cu siguranţă, în mod determinant, geopo-
litică (gurile Dunării şi litoralul maritim). Esenţialmente
de ordin geopolitic a fost şi anexarea Cadrilaterului, ca şi
revendicarea unei frontiere vestice, împinsă, în parte, pînă
la Tisa.
Vecinii României au uzat şi uzează de argumente simi-
lare, combinînd însă în felul lor etnicul şi istoricul. Ches-
tiunea se complică prin faptul multitudinii secvenţelor
istorice susceptibile de a fi valorizate, ca şi al modificărilor
survenite în frontierele lingvistice şi în dozajul etnic (de
272
regulă lente, dar uneori brutale, aşa cum s-au petrecut,
prin deportări şi deplasări de populaţie, în timpul şi la
sfîrşitul celui de-al doilea război mondial sau, mai recent,
în Bosnia). Fiecare naţiune îşi are „harta ideală", care nu se
îmbină perfect cu „hărţile ideale" ale celorlalţi. Fiecare caută
să-şi consolideze drepturile mai puţin evidente. Mino-
ritari în Transilvania, maghiarii au ajuns să viseze la o epo-
că istorică îndepărtată, în care românii nu s-ar fi aflat aici.
După cum, lipsiţi timp de secole de un stat românesc al
Transilvaniei, românii sînt tentaţi să o separe, retrospectiv,
de coroana ungară şi de orice proiect istoric şi politic un-
guresc, apropiind-o de cele două principate române şi in-
tegrînd-o într-o istorie general românească.
în aceeaşi ordine de argumente, pentru un observator
neimplicat sentimental în confruntările naţionale din re-
giune, problema minorităţii maghiare din Transilvania şi
a minorităţii româneşti din Bucovina de Nord se prezintă
într-o lumină asemănătoare. în ambele cazuri, invocarea

unui drept istoric (apartenenţa trecută a Transilvaniei la
Ungaria şi a Bucovinei la Moldova, respectiv la România)
nu are cum să treacă înaintea voinţei actuale a majorităţii
(românească în Transilvania, ucraineană în Bucovina de
Nord). Toate acestea se cer clarificate, pentru ca procesul
de normalizare a relaţiilor cu vecinii şi de integrare euro-
peană să nu fie frînat printr-un gen de confruntări carac-
teristice Europei divizate de ieri, dar prea puţin conforme
proiectatei Europe unite de mîine.
Desigur, în unele zone, unde erau cîndva majoritari,
românii — cu deosebire în ultimul secol — au pierdut
teren în favoarea „celorlalţi": este cazul Basarabiei şi al
Bucovinei, şi nu mai puţin al elementului românesc din
Serbia şi Bulgaria. Dar, trebuie spus cu sinceritate că în
alte zone, şi în acelaşi interval al ultimului secol, românii
au şi cîştigat în defavoarea „celorlalţi". în Dobrogea, la
1880, populaţia românească nu depăşea 28% din total; la
recensămîntul din 1930, ponderea românilor dobrogeni se
ridicase la 65% (fără a socoti Cadrilaterul, predominant
neromânesc; împreună cu acesta procentul românilor din
273
Dobrogea cobora la 44,2%); cîteva decenii mai tîrziu, în
1992, Dobrogea apare aproape pe deplin românizată: 91%
populaţie românească. în Transilvania (teritoriile de peste
munţi, în ansamblul lor), potrivit recensămîntului din 1910,
românii erau cotaţi cu 53,8%, maghiarii cu 31,6%, iar ger-
manii cu 10,8%. în 1930, românii progresaseră la 57,8%, în
1956 la 65%, pentru a ajunge în prezent, după datele recen-
sămîntului din 1992, la 73,6% (un cîştig de 20 de procente
în trei sferturi de veac), în timp ce maghiarii au coborît la
circa 21%, iar germanii abia mai depăşesc un procent, a-
proape dispărînd ca realitate etnică. S-a petrecut indubi-
tabil un proces de românizare, în provincii caracterizate
cîndva printr-un grad înalt de amestec etnic.
A dispărut şi oraşul cosmopolit, atît de caracteristic spaţiu-
lui românesc. La 1895, din cei 10 419 locuitori ai Constan-
ţei, 2 519 erau români, 2 460 greci, 1 060 bulgari, 2 202 turci
şi tătari, 855 evrei etc. Astăzi, românii reprezintă 93% din
populaţia oraşului. La celălalt capăt al ţării, Timişoara pre-
zenta, la 1930, următoarea structură demografică: germani
— 30%, maghiari — 30%, români — 26,5%... Astăzi, 82%

dintre timişoreni sînt români. Dar chiar în Bucureştii peri-
oadei interbelice (potrivit aceloraşi date din 1930), 20%
din populaţie era încă de origine neromânească; în prezent
97,6% din locuitorii capitalei sînt de naţionalitate română.
Exceptînd prezenţa maghiară într-o serie de oraşe transilvă-
nene, precum şi numărul crescînd al ţiganilor, coloratura
etnică a devenit aproape pur românească, celelalte nuanţe
pierzîndu-se în ansamblu.33
33
Am reprodus (sau am calculat în procente) datele demo-
grafice oferite de următoarele surse: M. D. Ionescu, Dobrogea în
pragul veacului al XX-lea, Socec, Bucureşti, 1904, p. 905, şi Cerce-
tări asupra oraşului Constanţa, Bucureşti, 1897, p. 88; Recensămîn-
tul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, publicat
de Sabin Manuilă, voi. II, Imprimeria naţională, Bucureşti,
1938; Recensămîntul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992,
volumul Structura etnică şi confesională a populaţiei [Bucureşti],
1995.
274
Responsabilitatea unor asemenea evoluţii-revine statu-
lui naţional. Pretutindeni, statul naţional s-a dovedit asimi-
lator (desigur, în grade diferite şi cu metode diferite: nu
putem echivala genocidul sau deportările cu erodarea lentă
a minorităţilor). în interiorul hotarelor româneşti, regula a
acţionat în avantajul românilor, în afara acestora, potrivit
aceleiaşi logici, împotriva lor.
Autocompătimirea, atît de frecventă în discursul româ-
nilor despre ei înşişi, nu are în această privinţă o justifi-
care suficientă. Românii au pierdut, dar au şi cîştigat. Alţii
(ajunge să-i amintim pe germani) au cedat cu siguranţă
mai mult. Probabil că, adunînd plusurile şi minusurile, ro-
mânii au cîştigat mai mult decît au pierdut. Romanitatea
este astăzi mai puternică decît acum un secol şi, în fond,
chiar dacă între hotare de stat ceva mai înguste, mai omo-
genă decît în România interbelică, cu procentul ei impor-
tant de minorităţi.
Rămîne desigur de văzut cum vor judeca europenii în-
şişi, într-o viitoare Europă unită, procesul de omogenizare
etnică şi culturală caracteristic istoriei ultimelor două se-
cole.
A PATRA PUTERE MONDIALĂ
Comunismul naţionalist a adus o notă aparte în ce pri-

veşte raportul, aparent greu de conciliat, dintre proclama-
tul spirit defensiv al naţiei şi aspiraţia spre statutul de mare
putere. In ce priveşte primul element al ecuaţiei, tabuul a
căzut categoric: dacii, apoi românii nu au pretins niciodată
nimic din ce nu le-a aparţinut. In acelaşi timp, politica me-
galomană a lui Ceauşescu tindea, şi chiar a reuşit, cel puţin
în ochii unora, să confere visului de mărire, cuibărit în sub-
conştientul naţional, aparenţa unui început de înfăptuire.
Nici vremurile şi nici ideologia nu se mai potriveau cu visul
imperial. România putea deveni mare nu prin extindere,
ci prin eficienţă, prin densitatea maximă conferită unui spa-
ţiu limitat. Şi astfel, o ţară mică a fost transfigurată în ţară
mare, o ţară aflată la marginea marilor ansambluri politi-
275
co-economice a devenit un nucleu al lumii.34 Procesul, atot-
cuprinzător, a înglobat, cel puţin la nivelul discursului, toate
laturile vieţii naţionale şi, prin inevitabila proiectare în
trecut, totalitatea procesului istoric.
Un loc-cheie în acest demers 1-a ocupat politica externă,
România trebuind să apară ca o piesă indispensabilă a ra-
porturilor internaţionale, îndeosebi ca mediator ideal între
blocurile rivale (NATO şi Pactul de la Varşovia, China şi
Uniunea Sovietică, Israelul şi statele arabe, nordul dez-
voltat şi lumea a treia...). Politica demografică represivă,
promovînd natalitatea cu orice preţ, mergea în aceeaşi di-
recţie: ridicarea României în ierarhia statelor lumii, prin
numărul locuitorilor. In ce priveşte economia, România
urma să devină o mare putere industrială (cu obiective fan-
teziste precum pretenţia ca, pînă la 1990, 95% din produ-
sele româneşti să fie de nivel mondial, iar restul de cîteva
procente peste nivelul mondial!). Producţia agricolă (fic-
tivă) a atins, în 1989, 60 de milioane de tone, cu un randa-
ment la hectar mult superior oricărui alt mare producător.
Procesul de urbanizare înscria iarăşi România printre ţările
fruntaşe: dărîmarea satelor trebuia să lase loc liber unor
aşezări de tip urban, în timp ce, mult mai comod, prin sim-
pla proclamare, comunele deveneau oraşe, iar oraşele mu-
nicipii!
In ce priveşte puterea militară, aplicarea principiului „lup-
tei întregului popor" preconiza ridicarea forţelor armate
române la un efectiv cuprins între 4 680 000 şi 6 245 000 de
luptători35, ceea ce ar fi însemnat, fără îndoială, una dintre

principalele armate ale lumii. Este interesant de constatat
că fictiva amplificare a oştirii române a fost coborîtă şi în
istorie. De unde, potrivit mitologiei tradiţionale, românii,
34
Lucian Boia, „Destinul mare al unei ţări mici", în Mitu-
rile comunismului românesc (sub direcţia lui Lucian Boia), voi. II,
Editura Universităţii Bucureşti, 1997, pp. 19-30.
35
Ilie Ceauşescu, Războiul întregului popor pentru apărarea
patriei la români. Din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre,
Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 409.
276
putini la număr, au reuşit aproape întotdeauna să biruie forţe
superioare, acum logica s-a inversat. Naţiunea română, deşi
mică, ar fi dispus întotdeauna de oştiri puternice, graţie
principiului mobilizării întregului popor. Din acest punct
de vedere, Burebista a procedat întocmai lui Ceauşescu,
ceea ce i-a permis să ridice la luptă 200 000 de oameni, o
armată aproape la fel de numeroasă ca aceea a Imperiului
roman (neverosimila cifră avansată de Strabo fiind accep-
tată fără cea mai mică critică). Iar în Evul Mediu, potrivit
Istoriei militare a poporului român, românii ar fi dispus de
120 000 pînă la 140 000 de oameni sub arme; inexistenţa
atunci a unei Românii nu pare a-i fi stînjenit pe autori în
calcularea cifrelor armatei române, chiar dacă o parte din
efective aparţinea Transilvaniei, cu alte cuvinte regatului
ungar... Ungaria, potrivit aceloraşi calcule, nu putea ridi-
ca decît 14 000 de luptători, raportul fiind, aşadar, de 10 la
1 în favoarea românilor. Se explică astfel victoriile dobîn-
dite de micile ţări române, dar de marile armate româneşti.36
în felul acesta, spaţiul românesc se transfigura, căpătînd
densităţi nebănuite. Ceauşescu descoperise reţeta metamor-
fozării unei ţări mici în mare putere. Unii l-au crezut. Prin-
tre aceştia, Dan Zamfirescu, care nu ezită să afirme că
„România a fost incontestabil, de la Declaraţia din aprilie
1964 şi pînă la Revoluţia din Decembrie 1989, a patra pu-
tere politică a lumii, după Israel (statul şi etnia universal
răspîndită), SUA şi URSS".37
„CEILALŢI" DESPRE ROMÂNI
Am vorbit despre ceilalţi, şi despre raportarea românilor
la ceilalţi, din perspectivă românească. Ceea ce cred ceilalţi
36
Istoria militară a poporului român, voi. II, 1986, pp. 39-41

(„Aplicarea principiului apărării patriei de către întregul po-
por a dus la crearea unei impresionante puteri militare româ-
neşti cu puţine similitudini pe continentul european sub
raportul efectivelor întrunite").
37
Dan Zamfirescu, Războiul împotriva poporului român, p. 145.
277
despre români nu intră în problematica volumului de faţă.
Ne putem permite cel mult cîteva sugestii de natură a
sublinia comparaţiile şi disocierile de rigoare dintre imagi-
nea receptată în afară şi propria reprezentare a românilor
despre ei înşişi: un sondaj aleatoriu, nicidecum un studiu
aprofundat asupra chestiunii.
Lăsînd la o parte România deformată de comunism şi de-
taşată în mod voit de civilizaţia occidentală, ne vom întoar-
ce la anii imediat premergători celui de-al doilea război
mondial, aşadar la capătul unui secol de „europenizare" a
societăţii româneşti. Nicicînd, în întreaga sa istorie a ulti-
melor două veacuri, România nu a fost mai integrată ca
atunci în concertul european şi în sistemul valorilor euro-
pene.
Cu privire la această perioadă, doi scriitori occidentali
ne-au lăsat mărturia lor. Doi autori foarte diferiţi: Paul
Morand, un francez monden, cu strînse relaţii în mediul
autohton, şi Olivia Manning, o tînără englezoaică, retrasă
şi frustrată, puţin dispusă în consecinţă să vadă lucrurile
într-o lumină favorabilă. Primul a publicat în 1935 volu-
mul-eseu Bucarest, cea de a doua, mai tîrziu, începînd din,
1960, o Trilogie Balcanică, ale cărei prime două volume au
drept cadru România anilor 1939-1940. Cel dintîi priveşte
ţara cu simpatie, cealaltă cu o antipatie nedisimulată. 38
Remarcabil în această nepotrivire este însă acordul fun-
damental în ce priveşte definirea civilizaţiei româneşti în
sine. Celor doi vizitatori, care altminteri nu au nimic comun
unul cu celălalt (în afara apartenenţei lor la cultura apu-
seană), România le apare ca o ţară doar parţial integrată
civilizaţiei europene, o ţară de margine, cu un fond încă
pronunţat de primitivism, amalgam ciudat de viaţă mo-
dernă citadină şi de supravieţuiri rustice. La Bucureşti, re-
marcă amuzat Paul Morand, automobilul Ford întîlneşte
38
Paul Morand, Bucarest, Pion, Paris, 1935 şi 1990; Olivia
Manning, The Great Fortune, 1960 şi The Spoilt City (traducere
românească: Marea şansă şi Oraşul decăzut, Editura Univers,
Bucureşti, 1996).

278
carul cu boi. Nici vorbă de „micul Paris"! Olivia Manning
îi vede pe bucureşteni drept un fel de ţărani, unii dintre ei
ţărani autentici, alţii ţărani mai evoluaţi, îmbrăcaţi în haine
de oraş. O lume fluidă, nesigură, uncie lucrurile nu prea
sînt luate în serios. Pentru scriitorul francez, mentalitatea
cu totul neoccidentală este mai curînd o calitate, lecţia pe
care românul o oferă occidentalului: adaptabilitatea, indul-
genţa, optimismul, trecerea nepăsătoare prin istorie. Aceleaşi
trăsături nu fac însă decît să o irite pe scriitoarea britanică.
Pînă la urmă, rămîne faptul că românii sînt percepuţi ca
fiind altceva (şi aceasta, repetăm, în faza lor de maximă
integrare europeană), un popor animat de alt spirit decît
cel al naţiunilor occidentale: o anumită „uşurinţă" de a trăi
îi separă de seriozitatea responsabilă a celorlalţi. Autohto-
niştii noştri se pot bucura: şi pentru occidental, chiar dacă
nu neapărat în sens valorizant, românul este „altfel", este
produsul şi exponentul unui alt tip de civilizaţie. în timp
ce Occidentul se defineşte ca o lume ordonată şi previzi-
bilă, România aparţine, dimpotrivă, unui spaţiu vag şi im-
previzibil.
Povestea lui Dracula s-a integrat perfect în această ima-
gine. Deşi la vremea apariţiei faimosului roman, Transil-
vania aparţinea Ungariei, iar contele Dracula însuşi este
un aristocrat maghiar, România a moştenit mitul la 1918
împreună cu teritoriile de peste munţi. Dracula nu şi-ar fi
găsit locul nici în Alpi (prea aproape de inima Occidentu-
lui), nici în Tibet (prea departe). Carpaţii îi oferă un decor
tocmai potrivit. Este marginea Europei: acolo unde civili-
zaţia de tip occidental se deschide spre o lume deja diferită.
Reprezentăm primul cerc al alterităţii: suficient de apropiat
pentru a pune, prin contrast, într-o lumină şi mai puter-
nică configuraţiile curioase şi comportamentele nelinişti-
toare.
Comunismul în general şi megalomania transformistă
a lui Ceauşescu în particular au adîncit în egală măsură frac-
tura reală şi proiectarea ei în imaginar. Dacă „micul Paris"
al anilor '30 părea totuşi atît de „altfel" occidentalilor, ce
impresie pot face Bucureştii de astăzi: un oraş dominat de

279
un palat faraonic şi acoperit de gunoaie! De altfel, pentru
orice turist străin care se respectă, obiectivele principale
ale unei călătorii în România sînt palatul lui Ceauşescu şi
castelul lui Dracula, marile simboluri ale singularităţii româ-
neşti! Ceaţa care acoperă revoluţia din decembrie, zvîcnirile
brutale şi necontrolate ale unei societăţi încă neaşezate, „de-
mocraţia originală", incredibilele mineriade, copiii străzii
şi copiii bolnavi de SIDA... iată numai cîteva teme de na-
tură a conforta prejudecăţile vizitatorului străin.
Vom invoca alte cîteva exemple, alese din zona franceză,
considerată, pe drept sau pe nedrept, mai puţin opacă la
valorile autentice româneşti, Vizitînd România chiar în zi-
lele mineriadei din iunie 1990, scriitorul Emmanuel Carrere
rămîne cu impresia unui tărîm îndepărtat şi straniu. Privi-
rea pe care o aruncă dinspre snobul „cartier latin" al Parisu-
lui, de natură a amplifica şi mai mult în imaginar distanţele
reale, îşi află expresia frapantă chiar în titlul eseului consa-
crat unei ţări care îl uimise: „în România, adică nicăieri". 39
în 1991, un alt scriitor francez, Renaud Camus, întreprin-
de, înarmat cu o bibliografie sumară, dar mai ales cu multe
prejudecăţi, o incursiune rapidă prin toate regiunile ţării.
România nu îi place, o spune repetat şi apăsat. Nu îi plac
oamenii, nu îi place însă nici peisajul, nici dealul, nici mun-
tele, nici cîmpia. Ceea ce îi caracterizează pe români ar fi o
mare „confuzie mintală". Nu îşi cunosc de altfel nici pro-
pria istorie. Renaud Camus, convins că el o cunoaşte bine,
încearcă să-i înveţe cîte ceva în scurtul său sejur românesc.40
Năstruşnicele impresii ale acestui din urmă autor pot
stîrni, în funcţie de starea de spirit a cititorului, indignare
sau ilaritate. Chestiunea este însă mai serioasă. încă o dată,
este vorba de perceperea României, în bine sau în rău, puţin
importă, ca un spaţiu de sensibilă alteritate, aflat în afara
civilizaţiei europene normale.
39
Emmanuel Carrere, „En Roumanie c'est-â-dire nulle part",
în La Regie dujeu, 2/1990, pp. 152-173.
40
Renaud Camus, La Guerre de Transylvanie, P. O. L., Paris,
1996.
280
Un manual de şcoală ne ajută să completăm ideea. Ele-
vilor ultimei clase de liceu li se înfăţişează „Europa politică
în 1924".41 Din nou perioada interbelică, perioada de matu-
ritate a democraţiei româneşti. România apare însă, din per-

spectivă franceză, caracterizată printr-un „regim autoritar
de dreapta". Ca şi Ungaria de altfel, şi spre deosebire de
societăţile democratice ale Occidentului. Manualele româ-
neşti prezintă Ungaria încă de la instaurarea lui Horthy în
1920 ca supusă unei dictaturi de tip fascist (ceea ce, în treacăt
fie spus, nu este chiar adevărat), iar România ca o ţară esen-
ţialemente liberală şi democratică, mai rezistentă decît ma-
joritatea statelor europene la asaltul ideologiilor totalitare.
Contrastul Ungaria-România este bine marcat în cultura is-
torică românească, cu atît mai interesantă dovedindu-se
aşezarea lor în aceeaşi categorie. Cert este că nu se recu-
noaşte României o tradiţie democratică autentică, şi din acest
punct de vedere Răsăritul şi Apusul oferind tipuri de civi-
lizaţie divergente.
Faţă de asemenea imagini — nu discutăm în ce măsură
drepte, deformate sau neadevărate —, reacţia românească
prezintă două sensuri principale: fie cufundarea într-un au-
tohtonism dispreţuitor (sîntem altfel decît ceilalţi, şi cu atît
mai bine!), fie, dimpotrivă, amplificarea şi exaltarea notelor
de modernitate şi europenism. O privire mai echilibrată şi
mai critică ar crea cu siguranţă mai multe punţi între noi şi
Occident. Occidentalii nu ne vor convinge că în România
interbelică a fost un regim autoritar, dar nici noi nu-i vom
convinge că a fost un regim democratic. Există o ieşire din
impas, care este probabil şi mai aproape de adevăr: luarea
în considerare a amalgamului de autoritarism şi democraţie
caracteristic epocii în discuţie. Mitologia funcţionează în-
tr-un registru de contraste; singura manieră de a o atenua
este o istorie de nuanţe.
41
Histoire, lre, sous la direction de Robert Frank, par Fran-
ţois Vaureal et Laurence Bonfighli, Belin, Paris, 1995, p. 11.
281
Capitolul VI
Principele ideal
EROI ŞI SALVATORI
O inepuizabilă constelaţie mitică grupează categoria per-
sonajelor mitificate. Nu ne aflăm în faţa unui procedeu tipic
românesc. Dimpotrivă, nimic nu este mai universal, mai ar-
hetipal, decît personalizarea istoriei şi a resorturilor social-po-

litice. Personajul excepţional, mediator între oameni şi zei,
sau între oameni şi destin, sau între oameni şi istorie, se
impune din zorii aventurii umane şi pînă astăzi, inclusiv
în cele mai performante şi aparent sceptice societăţi tehno-
logice şi democratice. Nici o comunitate nu se poate dis-
pensa de „eroi" şi de „salvatori", atît în viaţa curentă cît şi
în sensul rememorării tradiţiei istorice. O campanie prezi-
denţială, americană, franceză sau română, puţin importă,
poate oferi oricui o minimă idee despre ce înseamnă acest
proces de personalizare. Iată momentul cînd „salvatorii"
ies la rampă: atît în situaţiile dificile, cînd nevoia lor se face
puternic simţită, cît şi în vremurile comune, cînd nu se în-
trevede nimic înălţător de construit şi nimic esenţial de
salvat. Indiferent de context, arhetipul funcţionează. Acei
oameni „altfel decît noi" aparţin zonei mistice a imagina-
rului, sînt prinşi în structurile sacralităţii. Chiar în versiu-
nea secularizată a lumii moderne, acţiunea lor păstrează
ceva din sensul transcendent originar.
Abordarea istoriei în sens demitificator riscă să afecteze
poziţia acestor personaje-simbol. Iar cînd vorbim despre
demitificare în cultura română, ne îndreptăm instinctiv spre
Junimea. Dintre istoricii reprezentativi ai acestui curent, Di-
mitrie Onciul nu pare însă deloc dispus să renunţe la marile
figuri ale trecutului şi nici măcar să le atenueze impor-
tanţa; mai mult chiar, sinteza sa Din istoria României aşază
282
întreaga materie în tiparul domniilor, de la Traian, prin şirul
voievozilor Evului Mediu, la Cuza şi la Carol I. Cu totul
alta este atitudinea lui Ioan Bogdan. Graţie lui, Junimea nu
se dezice nici de această dată, oferindu-ne punctul de
vedere nonconformist pe care îl aşteptam. In Istoriografia
română, şi problemele ei actuale (1905), marele slavist neagă
pur şi simplu interesul pe care l-ar prezenta personali-
tăţile istoriei româneşti. „Istoria noastră veche — afirmă
el — nu cunoaşte individualităţi mari, cari să fi imprimat
unei epoce sau unui secol anumite caractere." Ştim prea pu-
ţin despre domnitori ca Mircea sau Ştefan, ceva mai mult
despre Petru Rareş sau Mihai, „dar domni de felul acestora
au fost puţini".1 Este ceea ce îl determină pe Bogdan să-şi

îndemne confraţii de a nu mai insista asupra personalită-
ţilor şi faptelor politice, mult mai demnă de interes fiind
cercetarea „culturii române", a civilizaţiei româneşti.
Soluţia radicală propusă de istoricul junimist avea puţine
şanse de izbîndă. O istorie românească fără implicarea sem-
nificativă a marilor personalităţi părea greu de conceput.
Pentru perioada interbelică, este de menţionat totuşi inter-
venţia sociologizantă a lui Ştefan Zeletin, în lucrarea
apărută în 1925 sub titlul Istoria socială. Cum -poate deveni
istoria o ştiinţă a cauzalităţii. Autorul propunea o istorie a
structurilor şi faptelor colective, acestea urmînd să treacă
pe un plan subordonat personalităţile şi evenimentele.
Zeletin nu era însă istoric, nu, oricum, un istoric profe-
sionist. Istoricii de meserie, chiar cei angajaţi în cercetarea
fenomenelor socio-economice şi culturale precum G. I.
Brătianu, un apropiat al şcolii de la „Annales", nu inten-
ţionau să meargă atît de departe. Brătianu i-a dat prompt
replica lui Zeletin, pronunţîndu-se împotriva sociologizării
istoriei (în Teorii nouă în învăţămîntul istoriei, 1926). Eroii
trecutului îşi puteau continua cariera!
Interesantă este în această chestiune evoluţia ideologiei
şi a istoriografiei comuniste. Istoria văzută de Marx înseam-
nă probleme, structuri, legi, mecanisme socio-economice,
1
Ioan Bogdan, Istoriografia română şi problemele ei actuale, p. 19.
283 '
în orice caz nu personalităţi aşezate în prim-plan. In fapt,
proiectul comunist avea nevoie de eroi, pentru a justifica
şi ilustra propria schemă istorică. Mobilizarea energiilor nu
se putea face doar în virtutea unor principii filozofice ab-
stracte. Erau necesare exemple vii şi simboluri. Aceasta cu
atît mai mult cu cît determinismul economic marxist a sfîr-
şit prin a ceda în faţa voluntarismului politic leninist. Co-
munismul s-a construit nu prin iluzoria acţiune a legilor
socio-economice, ci prin acte de voinţă şi de putere. Poli-
ticul, instalat în poziţia de comandă, a generat inevitabil
un cult al marilor făuritori de istorie. Aşa încît, departe de
a renunţa la panteon, comunismul nu a făcut decît să-1 „re-
populeze", într-o primă fază, şefii marilor răscoale şi revo-
luţionarii intransigenţi, de la Spartacus la Robespierre, au

luat locul principilor. O dată ce dictatura proletariatului a
devenit tot mai deschis dictatura marelui conducător (Stalin,
Mao sau Ceauşescu), personajul providenţial şi-a găsit un
loc inexpugnabil chiar în inima sistemului comunist. Şi,
cum orice lider are nevoie de precursori care să-1 anunţe şi
să-1 legitimeze, panteonul comunist s-a îmbogăţit cu per-
sonaje cărora principiul luptei de clasă nu ar fi trebuit să
le permită atît de uşor reintrarea în scenă. Ascensiunea lui
Stalin i-a readus în prim-plan pe Ivan cel Groaznic şi pe
Petru cel Mare, iar Ceauşescu şi-a anexat întreaga pleiadă a
regilor daci şi a voievozilor. în genere, deriva naţionalistă
a sistemului a amplificat panteonul şi a acordat personali-
tăţilor un rol pe care nu îl avuseseră nici pe departe în teo-
ria istorică a lui Marx. Pornit să limiteze drastic importanţa
„marilor oameni", comunismul a sfîrşit prin a o amplifica:
excelentă ilustrare a persistenţei şi forţei arhetipului.
CONSTITUIREA PANTEONULUI NAŢIONAL
Aşadar, nimic esenţial specific în cazul românesc. Româ-
nii nu au mai mult decît alţii vocaţia de a investi în marii
oameni ai trecutului şi ai prezentului. Dar, dacă mecanis-
mul este universal, modalitatea şi intensitatea funcţionării
lui depind de contextul istoric. Salvatori potenţiali sînt
mereu disponibili, figura salvatorului se impune însă ca
284
necesitate inconturnabilă în fazele de criză pe care le tra-
versează comunitatea. Restructurările majore obligă isto-
ria să producă oameni excepţionali. Cazul românesc nu se
deosebeşte de oricare altul prin esenţa fenomenului, dar
ceea ce îl caracterizează este cu siguranţă o intensitate
deosebită. De aproape două secole societatea românească
se află în criză. De aproape două secole, de cînd s-au hotă-
rît pentru prima dată să intre în Europa, românii traver-
sează o nesfîrşită fază de tranziţie. Impactul modernizării
pare a explica poziţia remarcabilă a personajului providen-
ţial în cultura istorico-politică românească. într-o lume
fluidă, unde structurile se destramă şi se recompun fără
încetare, „părintele naţiei" apare drept singurul reper ferm,
invocat cu mult mai multă convingere decît un anume sis-
tem politic sau principii abstracte prea vagi şi nesigure.

trimitem din nou la stu- diul Mirelei Luminiţa Murgescu. dar drept. exercitarea efectivă a autorităţii. Figura cea mai simbolică. Decebal. Cert este că nu atît întemeietorii. Deplasarea spre originile dintîi şi spre feno- menul general românesc poate explica relativa discreţie a miturilor fondatoare particulare. întemeietorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei ocupă o poziţie mai puţin importantă decît ar fi fost poate de aşteptat. capabil să asigure echilibrul social şi prosperitatea ţării. părinte aspru. apărător al tradiţiei şi al ordinii. în funcţie de reperele majore ale epocii. Se adaugă şi echivocul celor în cauză: Negru Vodă sau Radu Negru. Criteriile care au predominat au fost: sensul naţional românesc. un spirit european şi un cîrmuitor ferm. după cum am văzut. evident. ajungînd să fie exclus din istorie în favoarea lui Basarab. Dimensiunea naţională (dar şi europeană) a panteonu- lui2 îşi găseşte o primă întruchipare în persoana lui Traian. „Galeria naţională de per- sonaje istorice". în Moldova. Principele ideal se insera astfel în ideologia veacului: trebuia să fie un exponent al românismului. figura centrală a marelui mit fondator: naşterea poporului 2 Cu privire la panteonul românesc. el însuşi greu abordabil cu excepţia gloriosului episod de la Posada. valoarea europeană.Pînă şi ideologia liberală a secolului al XlX-lea a aderat. rămîne în umbra împăratului. figură bine conturată spre mijlocul secolului al XlX-lea. dualitatea Dra- goş-Bogdan a întreţinut de asemenea o anumită neclari- tate. salvator al integrităţii şi independen- ţei ţării. la portretul robot al unicului stăpînitor. după Traian. trece apoi prin- tr-o criză de credibilitate. cît voievozii care au ilustrat istoria principatelor în epoca de glorie sînt aşezaţi în zona cea mai înaltă a panteonului. o oferă dubla . adaptarea şi ierar- hizarea s-au făcut. panteonul româ- nesc al secolului al XlX-lea a fost alcătuit aproape fără excepţie din personaje princiare. Contrar afirmaţiei lui Ioan Bogdan că nu am fi avut cîr- muitori care să-şi marcheze decisiv epoca. Selecţia. cu ezitări şi excepţii nu foarte semnificative. 285 român.

Tragicul sfîrşit al lui Mihai îl aşază în rîndul mar- tirilor neamului şi impune ca o datorie reluarea marelui său proiect. concomitent. Sînt domni- torii cel mai frecvent şi mai pe larg evocaţi în manualele şcolare. apărarea propriei ţări şi. punte între Dacia Tra- iană şi România modernă. dar după un şir de răz- boaie). în discursul politic şi în literatura de factură isto- rică (cele mai multe dintre Legendele istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu evoluează în jurul lor). Rău văzuţi sînt şi domnitorii de origine străină. desigur. ideea solidarităţii româneşti — prin unirea de la 1600. militar şi cultural. Vlad Ţepeş. Puţin în retragere faţă de cele două mari figuri simbolice ale Evului Mediu. Foarte apreciat este în secolul al XlX-lea şi Matei Basarab. în asociere conflictuală cu Vasile Lupu. ca şi prin eforturile domnitorului moldovean de atragere a Ţării Româneşti într-o acţiune comună. Petru Rareş. A te . Ei exprimă gloria re- zistenţei antiotomane. Invocarea ceva mai dis- cretă a lui Iancu de Hunedoara se explică prin condiţia lui 286 echivocă româno-ungară. cu unele excepţii totuşi. apărător perseverent al independenţei şi întregitor de pămînt româ- nesc. ţara turcilor. fără război. precum Petru Aron (chiar dacă şi Ştefan cel Mare a trebuit să o facă. prin integrarea Dobrogei. i se recunosc excepţionale merite de ordin politic. rău văzuţi sînt domnitorii care au închinat. a creştinătăţii europene. precum Grigore Ghica. este aşezat Mircea cel Bătrîn. Ioan Vodă cel Cumplit ilustrează şi ei voinţa de indepen- denţă şi vigoarea ţărilor române. ca exponent al „rezistenţei româneşti" este nostalgic invocat şi de Mihai Eminescu.imagine Ştefan cel Mare — Mihai Viteazul. autoritara şi înfloritoarea dom- nie a lui Ştefan prezintă modelul unei excepţionale şi dura- bile construcţii politice româneşti. cu deosebire vocaţia de apărător al valo- rilor autohtone în faţa ofensivei grecismului. de asemenea. Privilegierea eroului războinic apare incontestabilă. ucis de turci pentru împotri- virea lui la răpirea Bucovinei. fanarioţii. Dimpotrivă. în genere grecească: un Despot Vodă (pe deasupra protestant în ţară ortodoxă) şi. în timp ce lunga.

„fondatori" ai culturii româneşti în limba ro- mână. Domniile paşnice nu sînt totuşi uitate. ierarhia şi semnificaţiile. Şcoala. revoluţionarii de la 1848 sau unioniştii de la 1859. dar nu personalizată oricum. Neagoe Basarab. şi nu mai puţin Matei Basarab şi Vasile Lupu. Cînd spunem Ludovic al XlII-lea. ci la vîrf. Heliade Rădulescu. Dar nu mai pu- ţin importantă în reînvierea efectivă a eroilor se dovedeşte literatura cu subiect istoric (continuată şi completată în se- colul nostru prin cinematografie şi televiziune). în aşteptarea instalării spre sfîrşitul secolului. Aici se fixează cu maximum de rigoare selecţia. Marii 287 animatori ai ideii naţionale şi ai culturii moderne. Alexandru cel Bun. a regelui Carol I. cel care la 1821 a reactualizat principiul naţional românesc. de a marca locul românilor pe harta'Europei. Istoria românească apare pu- ternic personalizată. Asachi. joacă fără îndoială un rol esenţial. stîrnind admiraţia lumii. indiferent de preţul plătit. ca şi gloria militară. se menţin pe un plan secundar în raport cu deţinătorii puterii. în conştiinţa fiecărei generaţii. domnul Uni- rii. Constantin Brîncoveanu. Imaginea curentă a unor epoci sau personalităţi se încheagă mai adesea din ficţiunea istorică pură decît din lucrările sau manualele de istorie. prin obiectivele naţional-politice româneşti (independenţa. . domnul Tudor. respectiv manualele şcolare. cu deosebire a- tunci cînd pun în evidenţă înţelepciunea guvernării. unitatea. indisociabile de factorul militar. asigu- rarea păcii sociale sau mari înfăptuiri de ordin cultural. prin complexul de ţară mică mîndră de a fi reu- şit cîndva să ţină în şah mari puteri ale Europei. îşi datorează locul însemnat în panteon realizărilor de acest gen. afirma- rea ca putere regională). Atitudinea se explică de- opotrivă prin canoanele istorice ale vremii. capabile. uneori foarte intensă. şi. ca perso- naj dominant în panteonul românesc. întrebarea este cum ajung aceste umbre ale trecutului să trăiască o nouă viaţă. în genere.supune cu luptă este mai lăudabil decît a te supune fără luptă. apoi Alexandru Ioan Cuza. Lazăr. Din epoca modernă sînt reţinuţi mai întîi Tudor Vladimi- rescu.

Ei nu capătă un banal surplus de viaţă obişnuită. vicleniile sau ezitările lor. adesea con- troversate şi chiar negative. chiar istorici fiind. îi întîl- nim mai curînd cîntaţi şi glorificaţi în versuri. o existenţă de altă natură decît a oamenilor de rînd. Literatura romantică a secolului al XlX-lea a conferit unor personaje o forţă şi o prezenţă pe care singur manualul de istorie nu le-o putea asigura. căpitanii mei! Dimpotrivă.Ana de Austria. care pot fi evocate liber. Ce ar reprezenta astăzi Alexandru Lăpuşneanu fără nuvela lui Negruzzi. Minai Viteazul se exprimă în sentinţe eroice: Nu vă urez viaţă. cu pasiunile. Şi vorba-i e tunet. Vlaicu Vodă şi doamna Clara iară Alexandru Davila? Nu este de mirare că prozatorii şi dramaturgii înclină spre personaje secundare. decît „dise- caţi" în proză. Richelieu şi ducele de Buckingham. ci un surplus de încărcătură simbolică. răsufletul ger Iar barda din stînga-i ajunge la cer . moarte: iată ce vă cei! Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-1 poarte spre ruşinea lor! Astfel e românul şi român sînt eu Şi sub jugul barbar nu plec capul meu (Cea de pe urmei noapte a lui Mihai Viteazul) Acelaşi voievod apare la Coşbuc transfigurat în feno- men cosmic: Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier Şi zalele-i zuruie crunte Gigantică poart-o cupolă pe frunte. Răzvan şi Vidra fără Hasdeu. Mulţi au ieşit astfel din ano- nimat. ambiţiile. Despot Vodă fără Alecsandri. Mihnea Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna fără Alexandru Odobescu. Marii eroi ai neamului îşi păstrează însă poziţia distinctă şi în evocările literare. la Cei trei muşchetari înainte de a apela la cine ştie ce monografie de specialitate! Aşa stau lucrurile şi cu imaginea domnitorilor români. 288 La Bolintineanu. ne gîndim. situate oricum în afara rezer- vatei zone „eroice".

.. Figura simbolică a lui Mihai condensează potenţialul cel mai înalt al eroismului românesc.'. îţi vin codri-n ajutor. înţelepciunea şi patriotis- mul unui popor aflat parcă în afara istoriei se opun lăcomiei cuceritoare a marilor imperii.-/■' . după vorbă... după port". în evocarea lui Eminescu din Scrisoa- rea III.. Şi într-un caz... ci a urmaşilor noştri şi a urmaşilor urmaşilor noş- .. Să te aud din corn sunînd Şi Moldova adunînd..■■ . Nu mai puţin „transistoric" ni se înfăţişează Ştefan cel Mare. pe care tot Eminescu îl cheamă pentru a reintegra ţara în hotarele şi valorile ei: Ştefane Măria Ta. De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară... De-i suna de două ori... pentru a confirma comuniunea generaţiilor în spiri- tul eternului ideal românesc..] că Mol- dova n-a fost a strămoşilor mei.. ?.....>. se cufundă în arhetip. Mircea cel Bătrîn..... Din Dromihete şi Mircea nu a mai rămas decît esenţa simbolică..Şi vodă-i un munte (Paşa Hassan) Nu mai rămîne nimic de adăugat... „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan. nu face decît să reia dialogul purtat cu un mileniu şi jumătate în urmă de Dromihete şi Lisimah. care v-a fost baci pînă la adînci bătrîneţe [. Manualul devine in- util. Acest „bătrîn atît de simplu. şi în altul. tot Ştefan se exprimă dincolo de mormînt şi dincolo de istorie. poezia spune tot ce este de spus.>. Ai s-aduni Moldova toată.. . care îi dă lecţia cuvenită infatua- tului Baiazid.. De-i suna din corn odată." .. (Doina) în drama Apus de Soare (1909) a lui Barbu Delavrancea.. Tu te-nalţă din mormînt . Tu la Putna nu mai sta 289 S/. n-a fost a mea şi nu este a voastră. simplitatea....

ţintuindu-i cu privirea mîndră şi neînfricată pe solii turci înfricoşaţi: exact în momentul cînd Cuza imprima un nou stil — de relativă independenţă — în raporturile cu imperiul otoman. de multe ori la ospeţe omora fără judeţ [. Pictura completează. fie el şi Ştefan cel Mare. In ei s-a concentrat o credinţă. mînios şi de grabă vărsător de sînge nevinovat. Nimic nu este mai puternic în viaţa popoarelor ca un simbol naţional. . TĂIEREA BOIERILOR: DOSARUL IOAN VODĂ Sînt bine cunoscute cuvintele admirative în ansamblu. zugrăvit într-un lung şir de compoziţii şi portrete (cele mai multe din anii 1864-1870). permanentizîndu-se într-un timp etern. poziţia unui mare boier din secolul al XVII-lea. Dar. extraşi din istorie. se înalţă deasupra ei. dar ce contează! Imaginea lui Ştefan cel Mare imprimată în conştiinţa publică datorează acestei piese de teatru infinit mai mult decît oricărui document de epocă sau mono- grafii savante. Şi astfel. Greu de spus cîtă asemănare prezintă sau nu portretul executat de Aman în anii 1874-1876. şi adesea ilustrează. pe care Grigore Ureche le aşterne făcînd bilanţul domniei lui Ştefan cel Mare: „Fos- t-au acest Ştefan Vodă om nu mare de stat. Genul şi-a aflat expresia deplină în opera lui Theodor Aman. spre anecdota eroică. dincolo de expri- marea unor interese specific boiereşti. Eroul său preferat este Mihai Viteazul. literatura isto- rică. să omoare . dar nu lipsite de ascuţiş critic.tri. Ei devin ficţiuni simbolice. Ştefan şi Mihai sînt în acest sens făuritori ai României moderne şi ai României Mari. în veacul vecilor. fără frontiere „de clasă". Cert este că aşa avea să rămînă Tudor în 290 conştiinţa românilor. Nu este firesc ca un domnitor. ca şi Bolintineanu." Sînt de fapt cuvintele marelui ora- tor Delavrancea şi nicidecum ale bătrînului domnitor.. înclinat. fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Dar personajul care datorează cel mai mult pictorului este Tudor Vladimirescu. Mircea. nu tocmai dispus să accepte arbitrarul unei domnii autoritare. întîlnim în fond o judecată de bun-simţ. fără îndoială. chemat la o nouă viaţă prin actul trans- figurării artistice. voievozii. Vlad Ţepeş apare şi el într-un tablou din 1862-1863.]"3 Este.

chiar victoriile marelui domnitor ar fi contribuit în cele din urmă la epuizarea 3 Grigore Ureche. dar concluziile la care ajunge sînt în genere mai favorabile decît premisele. Letopiseţul Ţării Moldovei (ediţie P. sinteza deja menţionată de istorie a Moldovei. încă o dată. Interpretare istorică. Paradoxal. cîştigă tot mai mult teren. asupra cruzimilor lui Ştefan cel Mare. masacrarea pri- zonierilor). în sensul lui Ureche şi chiar amplif icîndu-i judecata critică. Principele ştie ce face şi ceea ce face el este bine pentru ţară: această argumentaţie. susceptibile de a întuneca strălucirea faptelor sale războinice (printre acestea. D. fireşte. Grigore Ureche se do- vedeşte mai aproape de spiritul liberal decît istoricii mo- derni! Tăierea de boieri ajunge să se bucure de favoarea istori- cilor şi a opiniei publice. încă. de sorginte boierească (Nouveau tableau historique et poli- tique de la Moldavie). ast- . uneori chiar renunţarea la ele şi justificarea actului de putere prin prisma interesului supe- rior al naţiei. Balanţa nu încetează de a înclina spre dreptatea domnitorilor. în schimb Ştefăniţă este blamat de mai toţi istoricii erei precomuniste pentru uciderea nejustificată a lui Luca Arbure (urmînd a fi apro- bat după 1944 tocmai pentru lichidarea boierilor „trădă- tori de ţară"). explicită sau implicită. A. Criticile adresate lui Ştefan cel Mare devin tot mai rare. dar şi. este drept. grăitoare pentru intensitatea manifestării principiului de autoritate. p. de la un caz la altul. P. '. cu deosebiri. Xenopol nu se sfieşte să-i caracterizeze pe domnitori cu toate scăderile lor. 291 ţării şi la declinul ei. apoi dispar.atunci cînd crede de cuviinţă şi mai ales fără judecată. Ceea ce frapează în epoca modernă este atenuarea unor asemenea aprecieri critice. 111. La 1828. proiectul unei oligarhii boiereşti. Editura de stat pentru literatură şi artă. după acelaşi autor. O undă de umanism european şi de spirit politic modern străbate prin vorbele bătrînului cronicar. 1955. susţinînd. Panai- tescu). Bucureşti. capabilă de a cîrmui ţara în mai bune condiţii decît un singur om*. insista. asumare a unei judecăţi libere despre una dintre marile fi- guri ale trecutului.

dar dispreţuit de mai toţi istoricii români de două secole încoace. de pildă. el renunţă la aprecierile „neconvena- bile" (nici cea mai mică rezervă. o raţiune de stat"6). pp. şi el remarcă cruzimea lui Ştefan cel Mare. II. şi anume. Giurescu. datorate lui Xenopol şi Giurescu. foarte adesea. slăbiciunea faţă de boieri (boierii fiind în fapt singurii care îşi permi- teau să afirme puncte de vedere divergente) este privită cu dispreţ. ţinînd să precizeze însă că „sîngele a fost vărsat în interesul ţării". justificîndu-se prin necesitatea curmării anarhiei boie- reşti. 292 merge CC. 1972. Dimpotrivă. referitor la Vlad Ţepeş: „schingiuirile şi execuţiile pe care le-a ordonat nu erau pornite dintr-un capriciu. 5 Iorga. cu privire la Şte- fan cel Mare) şi justifică practic orice act arbitrar al puterii prin invocarea interesului de stat (astfel. el ocupă poziţia cîrmuitorului rău prin excelenţă. în contrast cu marele tăietor de boieri Ioan Vodă cel Cumplit.. Com- parînd cele două „sinteze-tip". dar. dăunătoare interesului general. în Vlad Georgescu.fel. fără- delegile: „Şi unora le-a tăiat capetele şi le-a luat averile. inclusiv pe domnitori. con- ducătorului i se permite orice. încă mai departe 4 „Nouveau tableau historique et politique de la Moldavie". Istoria românilor din Dacia Traiană. voi. la rîndu-i. în cronicele Moldo- vei. Semnificativ cazul lui Petru Şchiopul. putem constata progresele făcute de principiul autorităţii din 1890 la 1940. ci aveau întotdeauna o ra- ţiune. macabru. Xenopol. 5 A.. Lista domnitorilor lăsaţi să facă ce şi cum cred de cuvi- inţă este variabilă. 193-194. Memoires et projets de reforme. cres- cîndu-le pe ale sale prin adunări nedrepte. Azarie îl vede cu „nărav de fiară". pe alţii i-a sfîrtecat în patru şi pe unii . dar şi la el principiul autorităţii funcţionea- ză. Ioan Vodă prezintă de altfel unul dintre cazurile cele mai frapante de transfigurare ideologică. o dată înscris pe această listă.. 415-417. D. altora le-a jupuit pielea ca la berbeci. este dispus să judece pe oricine. şi îi detaliază. pp. mult a- preciat de Ureche. în consonanţă cu erodarea spi- ritului liberal în cultura politică românească.

Bucureşti. 1959.i-a îngropat de vii ca morţii. inclusiv bine cunoscutu-i portret care nu este alt- ceva decît un fals hasdeian. un condotier.. prin filtrul unei ideologii bo- iereşti şi ecleziastice. .] pre toţi i-a covîrşit cu vrăj- măşia lui şi cu morţi groasnice ce făcea.. la 1828. deja consemnată. Carp. viteaz şi genial ca mai toţi condo- tierii.. P. Hasdeu vedea în el un om de stat de o modernitate frapantă: „un mare adminis- trator. punc- te de vedere trecute. aflat la antipodul versiunii originare. 44. La 1865. p. a cărui singură ţintă era Tronul. mai presus de orice. voi.]"8 Chiar mai tîrziu. nu alt meşteşug. desigur. 7 P. partea I. de au ars. Giurescu. Băgat-au în foc de viu pe vlădica Gheorghe. auzind că are strînsură de avuţie [. prigoniţi de dom- nitor. care s-a lansat cu acest prilej într-una din puţinele sale polemici de ordin istorico-literar. o personalitate care a înţeles să reformeze socie- tatea vremii împotriva clasei dominante şi ţinînd seama de interesul celor mulţi. iar explicaţia este patima pentru avere a unui aventurier uzurpator: „[. 293 sodomie. menţineau vie pe atunci acea . erau clase pozitive în epocă. Carp atrăgea atenţia că boierii şi călugării.] tocmai acei călugări care astăzi în adevăr sînt primejdioşi cînd sînt puternici şi în toate cazurile netrebnici. un mare om politic. Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. Pentru Carp. fapt care i-ar fi atras pieirea mai mult decît conflictul cu turcii.. iar nu binele Mol- dovei. II. dîndu-i vină de 6 C. Panaitescu. Mobilul înavuţirii personale şi cruzimea patologică. Şi vrînd să ia ago- nisita tuturora.. Istoria românilor. un mare general"9 şi. „Noul" Ioan Vodă îi datorează aproape totul lui Hasdeu. P. ale cărui singure mijloace erau tirania şi cruzimea"."7 Acelaşi clişeu îl întîlnim şi la Grigore Ureche. C. varianta boierească de istorie a Moldovei. vedea în Ioan Vodă un domnitor urît de toate categoriile sociale. ci cu vîrsare de sînge şi din zi în zi izvodea feluri de munci nouă. anihilarea lor ameninţînd temeliile societăţii româneşti: „[. Ioan Vodă rămînea „un aventurier. p. Reacţia junimistă s-a manifestat prin P. lasă locul în secolul al XlX-lea unui portret nu mai puţin ideologizat. 149.

iar Onciul. prefer jugul a 1 000 jugului unuia singur. dacă vreun domn a fost nedrept jude- cat de cronicarii ţării. XXI. şi nu Carp. dar prin ea străbătea o anumită mentalitate politică: cultul „salvato- rului" şi imperativul ordinii sociale şi solidarităţii naţionale. urmează totuşi în linii mari demonstraţia acestuia."11 Hasdeu şi Xenopol sînt cei doi mari istorici de orientare liberală de la sfîrsitul secolului al XlX-lea (au făcut chiar politică liberală militantă). tocmai vom vedea că teama este foar- te îndreptăţită şi că. Logica lor este uşor de descifrat. trebuie totdeauna cercetate cu lua- re-aminte. pentru a vedea dacă nu cumva patima sau inte- resul aristocratic al clasei din care de obicei făceau parte cronicarii români nu-i împinge la răstălmăcirea adevărului. nici marii istorici junimişti nu au mers contra curentului. Judecata lor istorică privea desigur o epocă de mult apusă. op. încît Ion Vodă clătinînd temelia acestui aşezămînt ameninţă însăşi naţionalitatea noastră. . O acţiune politică de asemenea an- vergură nu se putea însă realiza decît printr-o guvernare autoritară. p. „Am observat — scrie el — că asemenea învinuiri de cruzimi. ale cronicii lui Azarie. dacă e chestiune de jug. tratat în repe- tate rînduri fără menajamente de Hasdeu. 9 B. Ei sînt adversari ai boierilor şi partizani ai reformei sociale. Ioan Vodă cel Cumplit. dar şi „vitejeasca rezis- .simţire de religiozitate care. apoi desigur că este Ioan Vodă. cu moti- vaţie clericală. menţionează cruzimile. 184. Nu ne propunem să urmărim în detaliu cariera postumă a controversatului domnitor. Scopul era liberal. mijloacele mai puţin. De remarcat că A. Xenopol.X 294 timpul lui Ion Vodă eliberarea poporului de jos de sub jugul aristocraţiei clericale şi laice nu poate avea altă consecinţă decît de a pune pe acel popor sub jugul tronului şi. D. cit. In cazul lui Ioan Vodă. Ioan Bogdan s-a mărginit să constate exagerările. In 8 Grigore Ureche. în cîteva rînduri. puse de cronicari în spinarea unor domni. p. uitaţi că ideile democratice nu pot fi folositoare decît acolo unde un tiers-etat puternic ştie a neutraliza aspi- raţiile despotice atît ale unei clase cît şi ale unui om."10 Cîştig de cauză în dosarul Ioan Vodă a avut însă Hasdeu. mai mult decît oricare. Hasdeu.. Cert este că. ai progresului în genere. P. a contri- buit a ne da puterea trebuincioasă pentru apărarea vetrelor noastre în contra cotropirii turceşti. de data aceasta.

Bucu- reşti. Apărea pur şi simplu un principe oarecare. D. pentru a înlătura orice echivoc. Pe aceste iz- voare străine s-a construit versiunea modernă a istoriei lui Vlad Ţepeş. îl absolvă pe domnitor de orice bănuială de cru- zime gratuită sau interesată. P. p. op. Socec. pp. ţesut în jurul lui Vlad Ţepeş. acestei succinte informaţii adăugîndu-i-se anecdota tîrgoviştenilor obli- gaţi să lucreze la Poienari „pînă li s-au spart hainele". (1942). 68. 12 Ioan Bogdan. informa- ţia despre Ţepeş nu este românească: ea se găseşte fie la istoricii bizantini. în primul rînd la Chalcocondylas." Dar simptomul de nedepăşit al nevoii de autoritate se manifestă în alt mit. 30. atunci cînd este vorba despre conflictul cu turcii. 12 Momen- 10 E. 295 tul 1907 şi readucerea în prim-plan a problemei ţărăneşti l-au servit pe loan Vodă. Lovinescu. 42-45. pove- stire în măsură de a da o idee. decide istoricul şi. consecvent concepţiei sale istori- co-politice.tenţă" a voievodului împotriva puhoiului otoman. critic literar şi literat. cit. CC. Carp. ŢEPEŞ DOAMNE. în ce-1 priveşte pe acest dom- nitor. Xenopol. numindu-1 pe erou loan Vodă Vitea- zul13. Giurescu. Onciul. renunţă la apelativul „cel Cumplit". cronicile Ţării Româneşti nu ofereau nici măcar ima- ginea întunecată a lui loan Vodă. 104. axată în egală măsură pe lupta antiotomană şi . Din istoria României. dar nu mai mult decît atît. III. Letopiseţul lui Azarie. Ceva mai tîrziu. cu privire îndeo- sebi la actele de sadism care îi sînt imputate. 11 A. 1909. fie în diverse cronici germane şi într-o cronică slavonă. cu ţărani credin- cioşi şi protejaţi de domn şi cu boieri trădători. Triumful lui loan Vodă în conştiinţa istorică românească oferă un indiciu interesant al afirmării şi intensităţii princi- piului de autoritate... el devine acum eroul dramei Le- topiseţi a lui Mihail Sorbul.14 în rest.. fidelă clişeului. voi. D. Bucureşti. despre care se ştia doar că a construit cetatea de la Poenari şi mînăstirea Snagov. de originalitatea sadică a domnitorului. pe cît de curios pe atît de semnificativ. acreditat de Hasdeu. p. „CUM NU VII TU. p. P. execuţiile pe care le-a ordonat „trebuie să aibă o justificare".

op. Pe baza uneia dintre gra- vuri. II. este aşezat într-o galerie a ororilor. 7-20. mitul românesc s-a construit tocmai pe această imagine sîngeroasă a domniei lui. fiindcă aşa o cereau vremurile. vezi Daniela Constantinescu. 1993-1994. Chiar dacă Ţepeş nu ar fi responsabil pentru nici una dintre faptele cumplite care i se impută. în Analele Univer- sităţii Bucureşti. aflat la castelul Ambras din Innsbruck. pp. disproporţia bu- . pp. ingeniosul is- toric îl asemuieşte pe domnitorul muntean cu Cezar Borgia şi. 209. „Filosofia portretului lui Ţepeş". Procedînd la in- terpretarea portretului de la Ambras. remarcabilă ilustrare a capacităţii de transfigurare proprie imaginarului. laolaltă cu alte monstruozităţi. în privinţa lui Ţepeş. Puţini ştiu însă că faimosul portret. Ţeapă a devenit simbol po- litic. 14 Cronicari munteni. Hasdeu. el exprimă păreri singulare. cit. încă mai neaşteptat. 85 şi 242. Macabrele po- vestiri din care reiese imaginea unui monstru uman însetat de sînge se află la originea cunoscutului mit. ce vrea.15 Fiecare vede. voi.13 C. privind chipul voievodu- lui.. stau la baza mitului românesc. dar dreaptă şi închinată celor două principii supreme: ordinea în interior şi indepen- denţa în afară. de obîrşie an- glo-saxonă. istorie. II. voi. voi. al unei domnii aspre. C. aplicînd metoda „fizionomică" a lui Lavater. al lui Dracula (inventat de Bram Stoker în faimo- sul său roman publicat în 1897). Vampirul Dracula şi marele dom- nitor patriot au o origine comună. Hasdeu a încercat o „filozofie a portretului lui Ţepeş". ca şi în multe altele. una dintre cele mai cunoscute imagini de domnitor ro- mân. „Vlad Ţepeş şi imaginea prinţului ideal în so- cietatea românească a secolului al XlX-lea". P. 16 Ioan Bogdan nu recurge la asemenea subtilităţi. 297 pierduţi şi înholbaţi par obosiţi de o lungă iritaţie nervoasă. în Scrieri literare. faţa cea suptă pare a fi palidă şi bolnavă. constată cum „ochii 15 Pentru constituirea mitului politic Ţepeş. partea I. Nu avem de discutat acurateţea informaţiei din cronicile germane (prezentă într-o manieră oarecum atenuată şi în cronica slavonă). 16 B. pp. Giurescu. pornesc din acelaşi punct. 67-78. Aceleaşi povestiri. p. cu Shakespeare. simbol al unei domnii autoritare. morale şi politice. 296 pe expeditiva justiţie simbolizată prin ţeapă. evident. I. trecute prin altă sensibilitate naţională şi prin altă ideologie.

susţinut de majoritatea istori- cilor şi de opinia publică. ediţia a Ii-a.. iar ac- tele lui sîngeroase nu sînt singulare. Vlad Ţepeş îşi află un loc de frunte în panteon. voi. p. Bucureşti. Xenopol. „Ar trebui să ne ruşinăm de el. în acest sens. 19 Bolintineanu dă vina pe boieri: tirania domnitorului a fost necesară pentru a curma despotismul încă mai rău al clasei aristocratice. op. 60. 20 Xenopol nu minimalizează „cruzimile înfiorătoare". în lucra- rea intitulată Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asu- pra lui (1896). II. Ţepeş doamne?" De la Eminescu pînă astăzi. pp. marele slavist dă dreptate lui Engel. în imagi- narul istorico-politic al secolului al XlX-lea. ls Ibidem. de la Laurian şi Heliade la Xenopol şi Tocilescu. într-un protector al celor săraci şi drepţi. VI şi X. ba chiar într-un geniu al na- ţiunii". cit. ţin de spiritul vremii. II. 20 D. Cuvintele decisive îi aparţin însă lui Mihai Eminescu şi ele par gravate în conştiinţa românilor: „Cum nu vii tu. Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui. într-un organizator militar al ţării. 5-63.zei de jos trădează un tremur nervos nestăpînit. dar constată că acestea aveau o „ţintă politică". în Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrîn. dispuşi să-1 transforme „într-un mare şi viteaz domn. Ţepeş reuşind să cureţe ţara de „relele lăuntrice". XVIII. 1896.. Şincai consideră că învinuirile aduse sînt în parte „scornituri". 21 Cu Giurescu discuţia se încheie: Vlad Ţepeş a făcut ceea ce trebuia să facă. de corup- ţie şi de nedreptate. „Vlad Ţepeş Vodă". un reformator. Bolintineanu. Schimbînd ce-i de schimbat şi lăsînd oricum ţeapă la o parte. pp.18 Ioan Bogdan argumentează în van. op. nu să-1 dăm drept model de vitejie şi patriotism". cade sentinţa incorigibilului junimist. cit. nu contenesc să-1 invoce pe Ţepeş cu justiţia sa pe cît de sumară pe atît de exemplară şi eficientă. 21 A. între Ioan Vodă şi Ţepeş pe de o parte şi Cuza pe de alta. povestirile des- . pp. Ţepeş a fost un revoluţionar. 278 şi 293. 298 (şi sînt mulţi) de neorînduiala societăţii româneşti. Bucureşti. şi îi dezavuează pe istoricii români. p. voi. toţi cei dezorientaţi 17 Ioan Bogdan. dacă nu cumva este obişnuitul stigmat al degeneraţilor"17. 1870. Interesantă este apropierea care se poate face. D. care vedea în Ţepeş „un crunt tiran şi un monstru al omenirii". curmarea anarhiei pricinu- ită de luptele dintre facţiunile boiereşti. 19 Gheorghe Şincai.

Şi seamănă deloc întîmplător. au luptat alături voievodul muntean şi strămoşul lui Carol. absent pînă atunci din cultura politică româ- nească. într-a- devăr. sînt Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. într-o planşă didactică de pe la 1900 sînt înfăţişaţi „cei patru stîlpi ai neamului". indiferent de persona- litatea şi de contribuţia incontestabilă a regelui. a permis mitului să se desăvîrşească chiar în timpul vieţii. nu prea iubitor de boieri şi apărător al intereselor celor mulţi. chiar Mihai Viteazul trece pe 299 un plan secund. invocaţi uneori chiar de el însuşi. într-o poziţie aparte apare Mircea cel Bătrîn cu care Carol întreţine un adevărat dialog peste veacuri. în 1396. capătă o puternică strălucire în ulti- mii ani ai secolului. Lunga sa domnie (48 de ani. Apărut în 1865. justiţiar. Cei patru sînt: Traian şi Dece- bal. dar un început care se aşază pe fundaţii mai vechi.pre Cuza seamănă cu cele închinate lui Ţepeş. alături de alţi eroi ai istoriei Ţării Româneşti. După un început de domnie dificil şi contestat. Carol îşi consolidează poziţia în urma războiului de independenţă şi proclamării regatului la 1881. Rostul acestuia stătea însă. arbitru respectat al unui echi- libru politic de o jumătate de secol. iniţial mediocră. Ioan Vodă al lui Hasdeu este replica peste veacuri a lui Cuza. Personalitatea reală a lui Carol I. care a fost efectiv un mare-suveran. Frederic de Zollern (înte- meietorul marii familii a Hohenzollernilor). fireşte. un nou început. Asociere pro- . Cuza şi Carol I. el marchează. Carol apare organic inserat în istoria româ- nească. Faţă de ei. a favorizat emergenţa mitului. Imaginea suvera- nului. ală- turi de ei. Tentaţia autori- tară se îmbină cu un curent antiaristocratic şi favorabil re- formelor. la Nicopole. monarhie constituţională simbolizată prin perso- najul regal. un an mai mult decît Ştefan cel Mare). nu puteau rămîne fără urmări asupra amenajării panteonului naţional. în necesi- tatea fixării în conştiinţe a edificiului politic al României moderne. pentru că ambii domnitori sînt reduşi la arhetip. Domnitorii invocaţi în asociere cu Carol. Şi Cuza este autoritar. MITUL DINASTIC Instaurarea dinastiei în 1866 şi imperativul educării spiri- tului dinastic.

la abdicarea lui Cuza. voi. poate da o idee a dimensiunii mitului. „unirea nu era recunoscută ca contopire politică a celor două ţări într-un singur stat. cu prilejul comemorării unui sfert de veac de la bătăliile independen- ţei). incomplete. dar în- clinat spre o istorie puternic personalizată şi ferm în convin- gerile sale dinastice. Două personaje se detaşează net de restul eroilor neamului: Traian şi Carol I. 1939. Onciul rezervă domniei lui Carol I aproape jumătate din cursul întregii istorii româneşti! Cu domnia lui Carol. Carol. definitiva identificare a vlăstarului faimoasei dinas- tii cu destinele neamului românesc. arăta el. cu o jumătate de mileniu în urmă. Giurescu). Dunărea. în comuni- carea istorică rostită la Academia Română. începe „o nouă eră în dezvol- tarea starului român". ci numai ca uniune personală şi admi- nistrativă. pe care principele a călătorit în 1866 în drum spre noua sa ţară. Acestea sînt cele două mari întemeieri: neamul românesc şi Regatul. Neamul şi Regatul aparţin eternităţii. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II". pp. anul jubileului de patru- zeci de ani. admisă în mod provizoriu. ca şi Mircea. prefigurînd. 300 cau pe Carol mult deasupra voievozilor români ai Evului Mediu. în sfîrşit. 306-322. nu fac decît să le lege. pro- vizorii. a alăturat ţării ţinu- turile dobrogene.22 Şi. Panteonul românesc cunoaşte acum o simplifi- care drastică. II. publicată în Citvîntările regelui Carol I (edi- ţie îngrijită de C. Istoric îndeobşte prudent şi cumpătat în aprecieri. Din istoria României. inclusiv în ce priveşte unirea deplină a principatelor. dat fiind că. tranzitorii. Regele Carol este . „Nicopole. Alături de Mircea. Carol marcînd cu pecetea eternităţii ceea ce reuşise vremelnic camaradul de arme al strămoşului său. care leagă principatul Sigmaringen. C. Bucureşti. Lucrarea lui Dimitrie Onciul. Dunărea. 1396-1877-1902". trecută de domnitor la 1877.fund simbolică. In plus Carol însuşi a trecut prin Nicopole la 1877 (revenind în 1902. Momentul apoteotic este 1906. Paralela imperială şi asocierea cu un act fondator de importanţa actului lui Traian îl ridi- 22 Despre toate acestea a vorbit însuşi regele. apă- rută cu acest prilej. celelalte. aşezat spre izvoarele fluviului. de ţara situată de-a lungul cursu- lui său inferior. Dunărea însăşi oferea simbolul unei pre- destinări. Dunărea.

D. Marele naturalist Grigore Antipa. 24 Nu mai puţin înclinată spre transfigurare este evocarea scriitorului-călugăr Gala Galaction. autorul unor interesante amintiri despre primul rege al Ro- mâniei cu care s-a aflat în relaţii apropiate. care cunoaşte chestiunea mai bine decît o tratasem eu în memoriul ce-1 prezentam". chiar Unirea se deplasează dinspre Cuza spre Carol. blînd. 301 demn. An tipa o citează pe Carmen Sylva: „s-a întîlnit Maiestatea Sa Dunărea cu Maiestatea Sa Regele Carol I". înţelegător. bun. din alt aluat decît oamenii obiş- nuiţi. Pînă şi înflorirea culturii române este pusă în mare măsură în raport cu interesul acordat de Casa domnitoare.. de a cărui „personalitate puternică" şi „mare inteligenţă". Ca- rol I apare frecvent ca atotştiutor şi înzestrat cu o capacitate superioară de înţelegere. Carol devine un personaj cu totul ieşit din comun."23 In mod semnificativ. lui Vodă nu-i plac lăutarii. „om de vastă cultură şi de mare consideraţie universală". Cu pri- lejul unei călătorii pe Dunăre. drept." De înţeles că „el a fost iubit de noi mult mai puţin . Este un „uriaş". Sub pana lui Antipa. „unul din cei mai înţelepţi şi ascultaţi suverani ai timpului". înţelept. De altfel. „Vodă nu vorbeşte decît foarte puţin şi totdeauna cu miez. Vodă nu azvîrle banii pe ferestre. din diversele evocări ce îi sînt consacrate. prin îngemănarea unei formidabile sume de calităţi. Onciul îi atribuie suveranului rolul de iniţiator în toate marile evo- luţii ale României moderne. rezumă astfel prima conversaţie cu suveranul: „am avut impresia că sînt supus la examenul unui adevărat specialist. 117. strateg iscusit. educator al poporului. fin diplomat. Onciul. Şi de data aceasta.primul domnitor care a luat titlul de «Domn al României». Vodă nu stă la masă decît o jumătate de oră. Vodă nu bea. şi constituţia promulgată de noul domn era actul de con- stituire a statului unitar România. El este „chibzuit şi neîntrecut gospodar". savantul se simte „complet dominat". ne stă în faţă un om „altfel". cit. militar viteaz. Tot regina spunea că „şi în somn el poartă coroana de Rege pe cap". Vodă trăieşte în palat ca un megaloschimnic în chilia lui. p. op. marele fluviu şi marele rege îşi dezvăluie natura comună de fenomene cosmice.

indepen- denţa şi Regatul. A urmat pentru Carol o perioadă. 25 Gala Galaction. istoria personifi- cîndu-se prin reducerea ei la faptele şi virtuţile personajului central. le-a făcut pe toate. tre- buie recunoscut. Bucureşti. totuşi de umbrire a mitului. supranumit „cel Leal" pentru că a avut tăria de a rupe legă- turile cu ţara sa de obîrşie atunci cînd i-au cerut-o intere- sele supreme ale naţiunii care îi oferise coroana. Ferdinand. Procesul . mecanismul puterii pare a se încarna într-un singur om. dar totul hiperbolizat şi scăl- dat în lumina mitului. cumpătarea şi simţul datoriei care l-au caracterizat pe Carol I. fiindcă. aşadar. 26-27 şi 30-31.. dar nici Ştefan şi Mihai nu le-au făcut singuri: aceasta este iluzia noastră! Cu cît privim mai de departe. Mitul merge însă mai departe. Nu ne putem închipui România din jurul anului 1900 fără echilibrul politic pe care i 1-a confe- rit dinastia şi. Tzigara-Samurcaş). „Aşa cum mi-1 aduc aminte". Drumul era des- chis pentru mitificarea celui de-al doilea rege.). sau nu singur Carol. mitificarea urmează acelaşi procedeu. Dar ce puteam să facem! Era prea înţelept> prea virtuos. astfel încît moartea lui a putut fi resimţită ca o uşurare. Ibidem. în disonanţă cu orientarea majoritară. pentru noi. Carol se înalţă încă mai sus decît Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. „Cîteva amintiri despre regele Carol I"."25 Nimic fals pînă la urmă. pp. dată fiind soluţia „progermană" preco- nizată de rege în 1914. în nici o epocă nu s-a înfăptuit atît (struc- 24 Grigore Antipa. complexitatea factorilor istorici la un singur impuls sau la un impuls determinant. detaşînd personajul de lumea muritorilor de rînd şi organizînd întreaga istorie în jurul lui. marii clasici ai culturii române. nu de uitare. prea fără de vină. Dobrogea. 1939. Şi astfel. nu Carol. reducînd. pp. Desigur. căile ferate şi înflorirea generală a eco- nomiei şi comerţului. în particular.decît a meritat. în toate cazu- rile. 68-69. 302 turile politice ale României moderne. în Din viaţa regelui Carol I (Mărturii contimporane şi docu- mente inedite culese de Al. Tristă ieşire din scenă pentru purtătorul unui mare mit! Evenimentele îndreptau istoria românilor în altă direcţie decît cea trasată de fondatorul dinastiei..

„între- girea hotarelor şi restaurarea ţării noastre scumpe în matca ei firească — remarca Gheorghe Cardaş — s-a făcut sub oblăduirea regelui cu chip şi mîini de sfînt: Ferdinand cel Loial.. în fapt o personalitate mai puţin puternică decît unchiul său. pornind de la datele psihologice reale. fireşte. în care puteau fi admiraţi Traian 303 şi Decebal.. Personalitatea mitificată a regelui Ferdinand nu este mai puţin aparte decît a lui Carol I. în faţa acestei domnii incontestabil glorioase. Carol I. apropi- erea de oameni. Dragoş Vodă şi Radu Negru. ceea ce 1-a ajutat să audă şi să înţeleagă glasul profund al ţării. aspiraţia spre idealul naţional şi spre justiţia socială. trimitea direct la marea faptă a lui Mihai Viteazul. In nu mai mică măsură decît Carol I. ce aparţine regelui şi ce aparţine tuturor celor- lalţi.de mitificare funcţionînd după regulile ştiute. Mircea cel Bătrîn şi Alexandru cel Bun. cu acest prilej. Chiar alegerea locului încoronării: Alba lulia. nu mai are rost să ne întrebăm. regele împroprietăririi ţăranilor şi al votu- lui universal. La Bucureşti. Olimpianismului lui Carol. Cantemir şi Brîncoveanu. Horea. a defilat un im- presionant cortegiu istoric. a devenit purtătorul şi simbolul înfăptuirilor istorice din epocă."27 Al treilea personaj regal mitificat a fost Carol al II-lea. Este însă altfel. A fost regele războiului de întregire a neamului. încoronarea din 1922 a simbolizat o nouă fundaţie. Mihai împreună cu căpitanii săi. regele României Mari. a fost un fondator. Ferdinand. Avram Iancu. regele jertfei şi al victoriei româneşti în acest război. Carol este un zeu. Ferdinand îi opune bunătatea şi umanitatea. ca şi din necesitatea reliefării profilului distinct al noului fondator. Cuza şi. Cloşca şi Crişan. şi fiecăruia în parte. dar totodată şi integrarea explicită a lui Ferdinand în lungul şir al făuritorilor istoriei româneşti. Matei Basarab şi Vasile Lupu. Ferdinand un sfint. Tudor.26 Momentul marca identificarea deplină a unei dinastii venite de departe cu destinul naţiunii române pe care îl îmbrăţişase. Pro- blema lui s-a dovedit de la început aceea de a-şi fixa un loc . Ştefan şi Vlad Ţepeş. dat fiind că ne aflăm în cîmpul mitologic.

d. Cu prilejul comemorării a opt ani de la urcarea pe tron. dinamic. Iniţial „consolidator" şi „desăvîrşitor" a ceea ce în- treprinseseră înaintaşii săi. Biblioteca pentru toţi. cum nimic esenţial nu mai era de fondat în sensul strict al edificării României. el le contrapune imagi- nea unui rege modern. f. în şi mai mare măsură ca în cazurile precedente. 304 neretului. Bucu- reşti. într-o îmbinare personală de maiestate şi familiaritate populistă. Este regele ti- 26 1. Editura I. d.29 Stilul şi „silueta mitică" ale lui Carol al II-lea se deose- besc la rîndul lor de ale predecesorilor: solemnităţii reci a lui Carol I şi evanescenţei lui Ferdinand. f. Herz. civilizate şi puternice. o ţară nouă".. regele culturii. încoronarea primului rege al României întregite la Alba Iulia şi la Bucureşti. indiferent de ceea ce s-a înfăptuit cu adevărat din acest program. el îşi precizează an de an vocaţia de nou deschizător de drumuri. mereu în mijlocul oamenilor. în căutarea propriei legitimări. în faţa unui efort dirijat de propagandă (ilustrat inclusiv prin- tr-o producţie poetică deloc neglijabilă menită să-i exalte virtuţile şi misiunea istorică). G. pp. chiar îna- inte de realizări. prin proiecte. iar ţara nouă însemnînd „opera de regenerare" a regelui şi multitu- dinea „ctitoriilor regale" pe cale de a transfigura societatea românească.în mitologia naţională. 11-17. îşi propune să înalţe România la statu- tul unei ţări prospere.. Carol a înţeles să se dis- tanţeze. minunea fiind „după opt ani. Gorun (Al. 27 Gh. un ziar oficios constata că „minunea totuşi s-a îm- plinit". după două personalităţi fondatoare care epuizaseră în bună măsură resursele mitice. Cardaş. prezent la tot ce se întîm- plă în societatea românească. dar să se şi sprijine pe mitologia dinastică anteri- .5-6. Bucureşti. Momentul de vîrf îl constituie anii dicta- turii regale. de ctitor al unor structuri fundamental altele. Regele Carol al II-lea preamărit cu slavă şi credinţă de cîntăreţii neamului. regele ţăranilor (pe care aspiră să-i ridice econo- mic şi să-i lumineze). pp. In cazul lui. Hodoş). Carol s-a dorit el însuşi fondator şi. misiunea pe care şi-a asumat-o a fost aceea de a înfăptui o nouă Ro- mânie. ne aflăm. 28 Domnia lui Carol al II-lea trebuia să apară mare de la început.

Venirea lui Ca- rol I în ţară este pusă. pot fi menţionaţi G. Cardaş. 29 Cezar Petrescu. în pulberea de lumină rotea lin o pajură — aceeaşi din stema ţării.. ca o podoabă de sărbătoare a slavilor.. apărută în 1934. 305 în orice discurs mitologizant strămoşii îndepărtaţi au şi ei un cuvînt de spus. 30 încă o dată. mitologia se dovedeşte profund integratoare. aceeaşi din stema neamu- lui vechi de Sigmaringen [. operă a lui Mestrovic. op. aşezată între palatul regal şi clădirea Fundaţiei Carol I. Dictatura re- gală instituită de Carol aparţinea în fapt familiei regimuri- lor autoritare din Europa vremii.]"31 Descinderea lui Carol al II-lea. Centena- rul naşterii sale în 1939 se amplifică în eveniment naţional. Goga. Interpretarea autohtonă părea însă mai valorizantă. Noul regim a putut fi astfel ra- portat la tradiţia voievodală românească. „coborîrea din cer". antologia alcătuită de Gh. A izbucnit un znop aurit de raze. de la naşterea sa pînă în 1936. evi- dent comandată şi destinată sătenilor. Carol I este „făuritorul regatului". „Ctitorii regale" şi „Minunea totuşi s-a împlinit".oară. aşa cum procedaseră domnitorii ţărilor române. nu în ultimul rînd. emisiuni filatelice şi. Carol inaugura un nou ciclu istoric revenind la „exercitarea de fapt a auto- rităţii". meta- foric. 4 iunie şi 9 iunie 1938. volume de evocări sau docu- mentare. iar Carol al II-lea „fă- uritorul României veşnice" (şi totodată „părintele satelor şi al plugarilor" şi „regele culturii"). în România. sub semnul mi- racolului cosmic: „O clipă norii s-au destrămat luminînd un ochi albastru de cer. din stema lui Radu-Negru. iese acum din relativul con de umbră pe care l-am constatat. Adrian Maniu. marcat de serbări. întors în avion din exilul său francez. Carol I. Carol şi voievozii aparţineau laolaltă eternului prezent ro- mânesc. Cei trei regi. de înăl- ţarea maiestuoasei statui ecvestre. devine. Printre poeţii mai cunoscuţi prezenţi în volum. cit. O. S-a boltit un arc de curcubeu. de pildă. Ferdinand „făuritorul României Mari". 28 Vezi. sintetizează triplul mit regal în forma sa cea mai înaltă şi mai pură. străveziu şi mă- tăsos. conferinţe. aşa cum se cuvine. faţă de care nutrea o vie admiraţie. cu versuri în- chinate principelui şi apoi regelui Carol al II-lea. Coşbuc. şi unul chiar foarte greu. limpede şi adînc. semn . Cu totul remarcabilă apa- re la Cezar Petrescu splendida izolare a suveranilor. Cartea lui Cezar Petrescu. Pe sub el.

C. totul se datorează Brătienilor. Bucureşti. îndeo- sebi după abdicarea din 1940. se leagă. Oamenii politici dispar cu desăvîrşire. 306 Carol al II-lea este totuşi un caz mai special. Duca. Faţă de dinastia venită din afară. şi astfel cele două ipostaze ale mitului fondator — versiunea exterioară şi cea internă — se îmbină într-o unică sinteză. Giurescu. 1940. 30 C. C. nici- decum constructor al unei Românii noi. vizînd un scop. (sau Ionel) Brătianu în marile momente şi etape ale construirii României moderne este de necontestat. în ce-1 pri- veşte. 74. p. Editura Abeona. la Sorin . acest mit partizan a devenit într-un sens şi un mit naţional. I. nu în cartea lui Cezar Petrescu. aceasta este dinastia autohtonă. redusă în fapt la trei: Carol I. Fer- dinand şi Mihai. ediţia a Il-a. nici un alt nume în afara celor regale nu este pronunţat. I. făcîndu-se distincţia între galeria completă a celor patru regi şi galeria lor ideală. a prezidat-o. Sacralitatea transcendentă a dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen se întîlneşte cu sacralitatea izvorîtă din seva naţională a familiei Brătienilor. destrăbălat şi profitor. Bucureşti. un mit de sorginte liberală. A vrut organizarea Regatului. de numele suveranilor săi. fireşte. „Influenţe ale tradiţiei naţionale în noua noastră organizare de stat". s-a împlinit. în versiunea extremă. rezuma astfel acţiunea politică a lui I. a adus-o în ţară. după cum şi Partidul Liberal a fost. 32 Este. Tot ce s-a făcut în România. Brătianu şi Ion I. în esenţă. C. Un lider liberal. timp de aproape un veac. Chiar în actualul discurs monarhist. Bră- tianu: „A vrut Unirea Principatelor. dar în alte cărţi şi în alte compartimente ale memo- riei colective. A vrut dinastie străină. se trece repede peste personalitatea lui. Cei trei regi. de partid. după cum în mitul regal totul se datora regilor. dar absolut totul. O A DOUA DINASTIE? Şi totuşi. Cum însă rolul jucat de cei doi mari Brătieni: Ion C. în Zece ani de domnie ai Maiestăţii Sale Regelui Carol al II-lea."33 Iar lui 32 O excelentă analiză a mitificării acestei „dinastii". G. ci responsabil al ero- dării sistemului democratic românesc. a făcut-o.al împlinirii definitive a mitului. a existat o a doua dinastie. p. 1993. şi se leagă exclusiv. 31 Cezar Petrescu. avea să fie tot mai insistent înfăţişat ca un rege aventurier. contra-mitul s-a dovedit pe măsura mitului. voi. A vrut in- dependenţa. principala forţă politică a ţării. 17.

1991. Editura Gesa. La I. G. căruia i se re- marcă şi „figura gravă de Christ". C. ambele la fel de exclusive precum mitul regal şi cel al Brătienilor? Se pot. se spune despre I. anul marilor reforme şi chiar în ziua promulgării legii rurale pe care avea să o desăvîrşească mai tîrziu. ci în 1864. 33 I. Bucureşti. în genere întreaga operă de consolidare a statului român. 101. 163. p. 36 Constantin Bacalbaşa. înfăptuirea României Mari. {Bucureşti}. 34 Ca şi la regi. O figură caldă. Ionel Brătianu „vine cînd vrea la putere. „Brătienii". p. I. anul revoluţiei lui Tudor. reuşind să înfăptuiască 34 Sterie Diamandi. ceilalţi sînt simple marionete. „Sfînt şi ascultat a fost cuvîntul lui". pp. Portrete şi amintiri. potrivit aceluiaşi sistem de interpretare. Colegul meu îmi spune: «Uite. 35 Sorin Şerban. Bucureşti. p. desigur. I. G. to- tul fiind posibil în logica mitologică. 1990. ăsta e Bră- tianu. 1935). Editura Ziarului „Universul".. 94 (ediţia I. Editura Huma- nitas. Bucureşti. Op. ediţia a V-a. p. Procesul sacralizării mer- ge uneori neînchipuit de departe. marile reforme democratice: votul universal şi împroprietărirea ţăranilor. cu părul şi barba creţe şi cărunte. 36. 154-170. un ochi care zîmbea şi intra în suflete. Ionel Brătianu nu se naşte nici el într-un an oarecare.» Am rămas cu chipul lui în cap şi n-am mai ezitat. Eram liberal. conotaţiile simbolice sînt puternic puse în evidenţă. cit. istoria însemnîndu-1 astfel cu misiunea desăvîrşirii procesului de prefaceri început atunci. cînd iată că ne încrucişează un băr- bat de statură de mijloc. 35 Drumul Damascului îşi are şi o versiune politică autohtonă: „Treceam pe stradă în tovărăşia unui coleg."36 Se pot îmbina două mituri. Astfel. Galeria oamenilor politici.Şerban. Brătianu s-a născut în 1821. Brătianu. în Mituri istorice româneşti. pleacă cînd vrea şi aduce pe cine vrea". 307 Ionel Brătianu i se datorează. El îl înfăţişează pe Carol în postura unui suveran mediocru. Duca procedeul apare flagrant. 1927. C. voi. Faţă de Brătieni. Duca. deschisă şi atrăgătoare. Nu este mai puţin ade- vărat că promotorii mitului celei de a doua dinastii au avut tendinţa de a o împinge pe prima pe un plan subordonat. incapabil să înţe- leagă marile probleme ale epocii. Bucureştii de altădată. 308 ""sp mai puţin în 48 de ani decît Cuza în doar şapte ani de dom- . stă cît vrea.

P. cit. ştiut fiind „că lupta pentru independenţă a fost dusă de Ion Brătianu". cu prestigiul destul de şifonat (Carp însuşi declarase că speră ca România să fie învinsă. cum pînă şi delegaţia româ- nească la conferinţa internaţională a femeilor a fost con- dusă de un bărbat. Editura Expres. toate acestea au fost făcute de doi alţi oameni dintre care unul e cheia de boltă şi ce- lălalt temelia suveranităţii naţionale. S-a re- 37 1. Carp.140. venind mai cu seamă din partea conservatorilor. protestele nu au lipsit. regele nu se pricepea aproape la nimic. la putere ca şi în panteon. G. De un asemenea dezacord se leagă formula lui P. După Duca. op. Duca. Memorii. Aceştia doi se numesc: unul regele Carol şi al doilea dorobanţul român. 1992. Intr-un discurs pronunţat în noiembrie 1886 împotriva celor care atribuiau lui Brătianu meritul de a fi creat România. nu fără ironie. într-o vreme cînd pînă şi unele ţări islamice au prim-miniştri femei. nici măcar la chestiunile militare (judecată în perfectă antiteză cu uimirea provocată lui Antipa de multiplele competenţe ale regelui!). .. voi. 38 E. „Re- gele şi dorobanţul". n-ar fi putut deveni un rege mare decît prin me- ritele sfetnicilor lui. REGINA MĂRIA în mitologia istorică românească. succesivele guverne ale României im- presionează prin cvasiunanimitatea lor masculină. lipsit de voinţă şi de iniţiativă.100-120.nie. iar Brătienii au rămas. 309 marcat în lume. Chiar şi astăzi. Nu însă pentru mult timp! MITOLOGIE FEMININĂ. 92. 26-27. Bucureşti. Lovinescu. femeia nu este prea do- rită. p. Terenul era astfel complet degajat pen- tru Brătieni şi pentru marea familie liberală. I. Nu îi recunoaşte nici măcar rolul la 1877."38 Dar conservatorii au dispărut de pe scena politică după primul război mondial. liderul junimist a propus o cu totul altă variantă fondatoare: „După noi. Cît despre Ferdinand. pp. 37 Faţă de confiscarea brătienistă a istoriei. Femeia poate intra desigur în mitologie. dar la locul ei. Mitologia nu face în această privinţă decît să se alini- eze unei prejudecăţi curente şi aproape generale. spre binele ei).

Cu totul altfel stau lucrurile cu regina Măria. Este sin- gura femeie care a cunoscut în România ascensiunea pe cul- mile cele mai înalte ale mitului. de martoră şi susţină- toare morală a marilor întreprinderi masculine. pentru ţară mori"). limitat de prea puternica personalitate a lui Carol I. ci un personaj asupra căruia. Ecaterina Teodoroiu în primul război mondial. Femeile care vor să se impună „la vîrf" sînt rău văzute. este un exemplu semnificativ pentru tipologia femeii acceptate. sau mama lui Mihai Viteazul." Rămîne ca psihologii să se pronunţe! Cîteva personaje eroice de rangul doi apar şi în epoca mo- dernă: Ana Ipătescu la 1848. pentru a ne referi la două personaje isto- rice amplificate prin literatură. indiferent de sex. doamna Clara şi doamna Chiajna. Instaurarea dinastiei a fost de natură să modifice întru- cîtva autohtona tipologie feminină. Intr-o versiune mai eroică. precum. subalternă. Blînda Elena Doamna. se revarsă sacralitatea funcţiei. cu a sa reacţie ieşită din co- mun la moartea fiului său: „Ştirea ta e tristă foarte / Nu că fiu-meu a murit / Dar că chiar prin a lui moarte / Pe ro- mâni n-au dezrobit. O regină nu este o fe- meie obişnuită.într-o poziţie marginală. Ana Pauker şi Elena Ceauşescu nu a făcut decît să confirme aparenta justeţe a neîncrederii ro- mânului faţă de femeia aflată la putere. dar la fel de dependentă de marii bărbaţi. care i-a suportat atîtea lui Cuza Vodă. Triada „făcătoarelor de rele" din ultima jumătate de secol: Elena Lupescu.39 Obîrşia ei îndepărtată a . apar femeile din vechime. Zona rezervată reginei a rămas cea a operelor de binefacere şi 310 mai ales a actului cultural. Dar ierarhia superioară acceptă cu greu fe- minitatea. Este ceea ce a permis unor mari regine să fie conducătoare ascultate ale unor ţări guvernate altminteri exclusiv de bărbaţi. în cazul Româ- niei. Procesul de mitificare a celei dintîi nu a mers prea depar- te. în acest ultim domeniu ampli- ficîndu-i-se însuşirile de creatoare şi protectoare. invocate în versuri de Bo- lintineanu: „Muma lui Ştefan cel Mare" care îşi trimite fiul la victorie sau la moarte („du-te la oştire. doar două nume intră efectiv în discuţie: regina Eli- sabeta-Carmen Sylva şi regina Măria.

Ea a fost mult mai mult decît atît. războiul rămîne pagina ei. Româ- nii aveau nevoie de un salvator. poate chiar de mai multe personalităţi care să-şi împartă această misiune. Sînt de luat în considerare şi meritele efective ale reginei.. de multe ori. dar timid şi echivoc. o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare. deloc tandru faţă de regină. Este drept că şi vremurile ce- reau mai mult. „Un mit feminin: regina Măria". 311 Este demnă de consemnat mărturia unui cinic. şi-ar fi putut asuma eventual întreaga încărcătură simbolică a momentului.. Un Carol I cu demnitatea-i în- gheţată sau un Carol al II-lea. dezastrul înfrîngerii din 1916. 39 Măria Bizomescu. om cu alese însuşiri intelectuale. sim- bolul încrederii în victoria finală. pe care Ferdinand a împărţit-o cu regina Măria. nu sînt „nemeritate": ele izo- lează. aidoma vechilor monarhi. [. în alte ocazii. tragedia păcii separate. a fost (nu ţinem să disociem în ce măsură în realitate sau în plan strict mitic) conştiinţa vie a unităţii româneşti. cu puteri taumaturgice). prea puţin dispus să-şi admire contemporanii şi. nu lipsit de altfel în mitologia respectivă (pînă într-acolo încît unele versiuni o creditează. amplifică sau învestesc cu un surplus de sens fapte care pot fi cît se poate de reale. Miturile. pp. Măreţia idealului naţional devenit deodată tangibil. Dar atuul principal 1-a constituit războiul şi. mobilizarea energi- ilor în anul următor. imaginea nu tocmai convingătoare a regelui Ferdinand. în rîndurile înain- tate. printre . în acest context. spre deosebire de cuplul Carol-Elisabeta. cu stilul său maiestuos şi familiar totodată.] O găsim în tranşee printre combatanţi. toate acestea con- duceau inevitabil spre formula mitică a Salvatorului. necesitatea întreţinerii speranţei în ceasurile grele. pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. ceea ce regina a întreprins cu adevărat în perioada războ- iului. în Mi- turi istorice româneşti. Constantin Argetoianu: „Oricîte greşeli va fi comis regina Măria înainte şi după război. aşadar. o fiinţă oarecum dife- rită.putut fi un atu: venea din altă lume. Cert este că regina nu s-a mărginit la rolul feminin tradiţional de „mamă a răniţilor". pagina cu care se poate făli. Scrie. în contrast cu ca- racterul voluntar al reginei. 171-198.

dar toţi. vocaţia mitică a reginei nu s-a mai putut manifesta. 1995. partea a V-a. regina Măria a întrupat. intitulat Măria Doamna. voi. cînd „aproape numai mulţumită ei" Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti. în care regina apare ca un personaj providenţial venit de pe înde- părtate meleaguri pentru a infuza o forţă nouă naţiei româ- ne. Bucureşti. slujite de po- liticieni obişnuiţi. voi. Moartea sa. Este adevărat: toată lumea s-a îndoit. p. pp. cum n-a cunoscut teama şi scîrba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile provo- cate de dorinţa ei de mai bine. N-a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe. de soarta ţării şi a neamului.41 înflăcărată caracterizare. iar Carol al II-lea. a dovedit că mitul era totuşi aproape intact. sub pana unui sceptic! Conştientă de rolul pe care îl avusese şi de forţa mitu- lui care juca în favoarea sa. cit. voi. ediţia a Ii-a. 15 şi 109. 364). ea îşi află . 157.. în 1938. regina a încercat să obţină un rol pe măsură şi în anii de pace care au urmat.răniţi. III. Bucureşti. preocupat de propria-i statură istorică. Aron Cotruş a scris un poem semnificativ. în răstimpul pribegiei noastre în Moldova. 1992.' 312 schimbaseră însă şi. Editura Machiavelli. şi a întrupat frumos. în 1918. regina. dar înainte de toate pe acela al îmbărbătării şi al ridicării morale a celor ce trăiau în jurul ei şi aveau să hotărască. Potrivit bine cunoscutului procedeu mitologic. „s-a aşezat ca ctitorită a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţio- nale". III. depăşind cu mult cadrul oficial al ceremoniilor. a dat-o com- plet la o parte. Editura Machiavelli. aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti. Regina Măria şi-a îndepli- nit datoria pe toate fronturile multiplei sale activităţi. conchi- de Argetoianu. Nu a reuşit să intre nici în Regenţă. printre bolnavi. Timpurile se 40 Constantin Argetoianu. Manifestările de tristeţe şi de recu- noştinţă au fost numeroase şi sincere. în vremuri mai prozaice. fără ex- cepţie" (Note politice. Aceeaşi apreciere şi Ia Alexandru Marghiloman: regina a fost „singura fiinţă care a crezut că sfîrşitul războiului va fi cum a fost."40 Prin modul cum a influ- enţat în 1916 intrarea României în război şi. Cu acest prilej. V. p. Se poate afirma că. op. 41 Ibidem. o găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. în cele mai tragice clipe. din nou. 1995.

unde pri- meşte omagiul marilor eroi ai neamului: Decebal.. prin aceşti munţi. Ştefan cel Mare şi-ar fi oprit ostile furtunoase. Carpaţii i-ar fi smuls din rădăcină să-ngroape sub ei orice oaste străină. în sîrg să se clădească moldoveneşti mînăstiri. prin vreme. El însuşi. de te-ar fi văzut. pe Jii. — pe unde-ar fi trecut. de-ar fi ştiut c-odată ai să vii....... . î albă şi vie.. pe-aceste cîmpii. Traian — împărat. Basarab. c-ai să vii într-o ziuă. şi-n năpraznica-i trufie de Domn. din piatra cea mai tare. ar fi adunat oşteni cît spuza şi fioroşi zidari făr' de somn.. pîn' la ceruri — Sarmisegetuza. — dacă-ar fi simţit.locul în punctul cel mai înalt al istoriei româneşti.. în faţa privirilor tale auguste > s-ar fi oprit brusc din mîndrele-i cavalcade. ar fi clădit.42 . marele iber. şi-ar fi poruncit.. cutremurat. sub pasul lui de fier. ar fi rămas înfipt în călcîiul de fier uimit. 313 să te privească.... — împărăţie.. în zare. de te-ar fi văzut pe-al Dunării ţărm de ape tari bătut. ţara dintr-odată-ar fi crescut. în sînge şi sudoare. pe locurile unde-au poposit mai mult adîncile-ţi priviri şi pasul tău de viţă'mpărătească. pe gînduri cum treci pe-ale Moldovei sîngerînde poteci. J: cu ochi ca două puste >i slăvitul de toţi — Ion Huniade. { a Mihai Viteazul.

Pur şi simplu. Succesul militar. nu poate explica totul. nu a beneficiat nici pe departe de o asemenea trans- figurare mitică. dar cu altele decît cele invo- cate de noi puţin mai înainte). ambiţii politice. Interesant în cazul lui apare mecanismul mitificării. precum candidaţii la dictatură. o încre- dere nemărginită. Generalul avea. Astăzi figura ei revine. Soluţia aleasă. Averescu apărea acum ca poten- ţialul reformator al societăţii româneşti. îi lipseau veleităţile mesianice şi nu căuta. a fost uitarea. României îi lipseşte un mare mit feminin! SALVATORI INTERBELICI Am văzut cum războiul cerea cu insistenţă un salvator sau mai mulţi. care ne oferă un caz Aron Cotruş. Artizanul victoriei de la Mărăşti a trezit în sufle- tul oamenilor. eroul de la Mă- răşeşti. dar mitul nu mai poate avea forţa de acum trei sferturi de veac. pp. 1938. de altminteri relativ. Puţinele referiri s-au străduit să pună în evidenţă. 314 tipic de mitificare: generalul (apoi mareşalul) Alexandru Averescu. îndeosebi al ţăranilor în uniformă. Bucureşti. dar mai mult în sensul tradiţional al unei asemenea cariere. Mitul s-a prelungit şi s-a ampli- ficat în primii ani ai păcii. 14—16. silueta. Originea acestei psihoze trebuie . numele nemaifiindu-i în genere nici măcar pomenit (interesant că i s-a păstrat imaginea în com- poziţia sculpturală a monumentului „Eroilor sanitari" din Bucureşti. care s-a aflat alături de el în anii cruciali: „Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului şi demobilizaţii au adus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. imoralitatea sexuală a reginei (tot cu extrase din Argetoianu. Iată ce scrie Argetoianu. Li s-a adăugat un al treilea personaj. Ferdinand şi regina Măria au jucat acest rol. Măria Doamna. cu ipo- crizia proprie dictaturilor. probabil graţie purei ignorante a autorităţilor!). Eremia Grigorescu. singurul capabil de a deschide României un nou curs istoric.Cei aproape cincizeci de ani de comunism au erodat pu- ternic mitul reginei. contactul cu o mul- ţime pe care să o electrizeze. fi- reşte. cea mai eficientă dintre toate. privirea şi gesturile generalului au insuflat multor români convingerea că se află în faţa unui salvator.

atît de mirat încît n-a ştiut în primul moment ce să facă cu dînsa [. fiindcă nu doar atît se aştepta de la el.. Averescu a devenit prim-ministru. la 1887. avîndu-1 drept erou pe generalul Boulanger. nu s-a coborît în tranşee. A stat la Bucureşti sau la Se- verin şi a făcut tot ce a putut ca să îndepărteze lumea de el. dau din cap. din timpul războiului şi înainta spre emoţionaţi. a realizat chiar şi o parte a programului mitic (legea de împroprietărire din 1921). cu ochii zgîiţi.] Generalul le strîngea mîna.] n-a făcut nimic ca să o cultive sau să o ferească de loviturile adversarilor săi. cel mai mirat a fost dînsul. El n-a umblat după popularitate şi la începutul războiului nici nu i-a tre- cut prin cap că aşa ceva ar fi posibil — popularitatea a aler- gat după dînsul şi cînd 1-a prins. împroprietărirea. iar după ce a scos-o şi a îmbrăcat haina de partid.. S-au obişnuit astfel soldaţii să vadă în el «salva- torul» şi au început încetul cu încetul să invoce protecţia lui nu numai pentru nevoile de pe front dar şi pentru cele de acasă. îmbrăcat în mantaua sa albastră fără galoane. ţine-1. încercau să îngîne o cuvîntare. sărutau poa- lele mantalei albastre. şi izbutise mai totdeauna să facă faţă pînă şi situaţiilor disperate. nu le spunea nimic şi pornea pe jos de-a lungul rîndu- rilor de oameni. cînd primarul. ci transfigurarea României (o aventură similară se petrecuse în Franţa.căutată în faptul că de cîte ori se ivise o greutate pe un front.. cînd un învăţător. Ave- rescu sta nemişcat şi lăsa muştele să vină. Cît a purtat uniformă. indiferent pînă la urmă de calităţile şi de intenţiile reale ale celui în cauză. oftau adînc şi şopteau: «Ţine-1.] Ca păianjenul în mijlocul pînzei sale. pentru mîntuirea noastră!»"43 Puritatea mitului este în acest caz desăvîrşită." 315 Argetoianu descrie şi una din rarele „ieşiri în teren" ale generalului: „Averescu cobora din automobil. [. generalul Averescu fusese trimis să descurce lucru- rile. Speranţele oamenilor: victoria în război... [. Bărbaţii cădeau în genunchi. în care unii oameni politici şi o parte a opiniei publice vedeau un nou Bona- . asanarea vieţii politice. dar li se opreau vorbele în gît. dar nu a putut decît să dezamăgească. Doamne. se întruchipau într-un personaj ales. cînd popa. nu s-a coborît în sate..

apare simbolizată printr-un cavaler anonim primit cu pîine şi sare. „Căpitanul" Corneliu Zelea Codreanu. 1996. generalul s-a retras în ultimul moment. chiar „descălecarea". Clasa politică tradiţională inspira tot mai puţin respect. Progresele notabile înregistrate de Româ- nia au generat la rîndu-le dezechilibre şi frustrări. VI. perso- 43 Constantin Argetoianu. în România anilor '30 salvatorii se numesc: Carol al Il-lea. Să remarcăm la toţi aceşti salvatori. asumarea misiunii de restruc- turare radicală a societăţii româneşti. împins de iluziile altora spre dictatură. urmată de un al doilea început în 1938. voi. cu o primă acţiune salvatoare în 1930 prin întoarcerea în ţară şi revenirea pe tron. o dată cu instaurarea dicta- turii regale. Spre deosebire de Carol I. Să le tre- cem în revistă. Caracterul său oarecum oficial conferă o semnificaţie deosebită personajelor reprezentate.parte. reale sau legendare. proces istoric atît de în- curcat şi implicînd mai multe figuri. de „însănătoşire" a ei prin abandonarea făgaşului liberal şi democratic pe care fusese clădită România modernă. altminteri atît de deosebiţi. pp. care ilustrează „statul administrativ". evoluţii general euro- pene. cit. spre dezamăgirea celor care cre- zuseră în el). chemat să regenereze România după colapsul anului 1940. căruia asasinarea din ordinul regimului de dictatură regală i-a conferit şi aureola martiriului. cu Tră- iau şi Apolodor din Damasc. 316 naj charismatic. exponent al „statului militar". probabil din dorinţa de a reprezenta şi Moldova printr-un contemporan al primilor doi). op. Revenim acum la marea frescă a Ateneului Român inau- gurată în 1938. îndemnau pretutindeni la identificarea unor perso- nalităţi providenţiale. li se adaugă Vlad . „Cruciada româ- nească" îşi află eroii în Ioan Corvin (Iancu de Hunedoara). de Ferdinand şi de Brătieni.. 44-46. Nevoia de „salvatori" avea să se permanentizeze în pe- rioada interbelică. noii salvatori au o vocaţie to- talitară: semn al unei importante evoluţii a imaginarului po- litic. Primul voievod român reprezentat este Mircea cel Bătrîn. urmat de Alexandru cel Bun.44 Suita începe. Aspiraţia spre o lume nouă şi modelul totalitar. Urmează un spaţiu lipsit de eroi nominalizaţi. şi mare- şalul Ion Antonescu. după cum am văzut. Vlad Dracul şi Ştefan al II-lea (ultimul figurînd o alegere curioasă.

Brătianu. „dinastia" Brătienilor. Carol 1. nu afectează în ansamblu coerenţa modelului. Ferdinand. mitul eroului . „marele oltean". catolică. 45 La români. la capătul unei elaborări de un veac şi în ajunul intervenţiei perturbatoare a totalitarismelor. Cuza şi Kog&lniceanu figurează Unirea şi marile re- forme. Deosebi- rile de interpretare şi de accent. ca şi o mai accentuată integrare a Transilvaniei. „pe un plan secundar. de sine stătător. Sînt înfăţişaţi.Ţepeş. Un panteon îndeobşte acceptat. în schimb în Transilvania apare Avram Iancu secondat de Bu- teanu. Di- 44 Cu privire la personajele reprezentate în fresca de la Ate- neu. aşezaţi în faţa ctitoriei de la Curtea de Argeş. Marea frescă. 317 mitrie Cantemir şi Constantin Brîncoveanu. unde Cuza îşi dă mîna cu Carol I. după care fresca este rezervată dinastiei regale şi dublului ei. Revoluţia de la 1848 nu oferă nici un chip individualizat în Principate. armata şi efervescenţa culturală). De remarcat. monarhistă. aşadar. pe lîngă dominanta notă „princia- ră". Ştefan cel Mare. pe fundalul evenimentelor şi monumentelor reprezenta- tive. pe Tndor. industria. Mihai Viteazul. progresistă. Franţa con- servatoare. Partea finală a frescei a fost modificată. C. Fresca de la Ateneu înfăţişează forma desăvîrşită a pan- teonului. Sîntem departe de modelul francez. inclusiv în mai delicata secţiune con- temporană. caracterizat printr-o puternică polarizare între referinţele istorice ale celor două Franţe: Franţa revoluţionară. iarăşi de sine stătător. accentul pus pe fenomenul cultural (în consonanţă cu atmosfera culturalizatoare din vremea lui Carol al II-lea). Carol al II-lea şi marele voievod de Alba Iulia. profilat pe ceta- tea Poienari (soluţie picturală a statutului său istoric echi- voc). lipsesc Carol al II-lea şi Mihai. pe Gheorghe Lazăr şi. regina Elisabeta şi I. şi. Renaşterea româ- nismului îi are ca eroi pe Horea. Cloşca şi Crişan. laică. Apoi. iar regii şi Brătienii reuşesc să nu se umbrească unii pe alţii. evident. Vasile Lupu. regi- na Măria şi Ionel Brătianu. după el „epoca de pace şi credinţă" personificată prin Neagoe Basarab şi Doam- na Destina. mai ales cu privire la epoca renaşterii naţionale româneşti (consoli- dare firească după Unirea din 1918). „Epocile cultura- le" sînt individualizate prin Matei Basarab. prezente de pildă în manua- lele şcolare. ca o viziune". Mihai (cei doi din urmă asociaţi unor scene ilustrînd viaţa citadină. trimitem din nou la broşura Ateneul român din Bucureşti.

Tudor. şi De l'art et la maniere d'accommoder les heros de l'histoire de France. 1979. în acelaşi spirit. Iată-1 de pildă pe Bucur Ciobanul. dar în fapt învingător prin perpetuarea spiritului dacic. înclinaţi ei înşişi spre jertfă. 318 nale în jurul personajului salvator. Paris. în Mituri istorice româneşti. promovînd pu- ritatea valorilor autohtone şi regenerarea moral-religioasă a naţiei. Recherche icono- graphique sur le pantheon scolaire de la Troisieme Republique.46 Mişcare revoluţionară. trăsătură a conştiinţei istorice şi politice româneşti extrem de relevantă pentru tot ce a urmat în privinţa raporturilor naţiune-conducător... „Panteonul mişcării legionare". Decebal învinsul. dar valorizaţi mai cu seamă în mă- sura în care exprimă sensul ancestral. MITOLOGIE LEGIONARĂ Cu cît o ideologie este mai „diferită". i-au preferat adesea învingătorilor pe marii învinşi. îndrep- tate împotriva cotropirii străine: Horea. şi dinspre dominaţia politicului spre afirmarea spiritualităţii româneşti. căzuţi în Spa- nia în lupta contra bolşevismului. deriva autoritară şi totalitară. Revoluţionarii sînt puşi în relief şi interpretaţi în sensul dimensiunii fundamental naţionale a faptelor lor. Eroii legionari le merg pe urme. prin istorie. Căutarea consensului şi a unei autorităţi respectate avea să justifice. şi Căpitanul însuşi. 1988. Moţa şi Marin. pe cei prin martiriul cărora s-a perpetuat o mare idee. Avram Iancu. al căror panteon se dovedeşte sensibil amendat în raport cu cel oficial. Acesta a fost în anii '30 cazul legio- narilor. pp. sînt oamenii unui ideal pe care înţeleg să-1 plătească cu sînge. oarecum atemporal. . Cloşca şi Crişan. 199-219. cu atît şi reperele ei istorice sînt mai diferite. Voie- vozii nu sînt ignoraţi. este preferat lui Traian. fondatorul unui altfel de Bucureşti decît capitala cosmopolită şi coruptă a României Mari. a căror misiune este de a ne con- duce spre curăţenia vremurilor de demult. legionarii au deplasat accentul dinspre zona pu- terii spre cea a revoltei. al purităţii româneşti şi solidarităţii între români: este ceea ce explică poziţia excepţională a lui Ştefan cel Mare în in- vocaţiile istorice legionare (în spiritul Doinei lui Eminescu). precum marii înaintaşi: astfel. Paris.providenţial tinde să se identifice cu mitul unităţii naţio- 45 Panteonul „divizat" al francezilor a fost investigat de Chris- tian Amalvi: Les Heros de l'Histoire de France. Apar şi personaje neaşteptate. Legenda- 46 Milviuţa Ciauşu.

nu numai a româ- nilor. De la Zamolxe prin Ştefan Vodă şi Eminescu la Căpitan". Bucureşti. drept „sumă lirică de voievozi". pierdut prin- tre firmele cu nume neromâneşti de pe Calea Victoriei. Edi- tura Arta Grafică. Ştefan. De la Isus Cristos şi pînă la Căpitanul. pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Eminescu. 28 mai 1935. şi profetul timpurilor noi. Petre Ţuţea. 110-111. 8 noiembrie 1940. între Dumnezeu şi neamul meu. Esenţa istoriei naţionale şi a spiritualităţii româneşti se exprimă cînd prin triada Ho- rea-Eminescu-Căpitanul. Atunci. ni- meni nu a năzuit o astfel de prefacere. Dar se putea merge la fel de departe."49 47 Porunca vremii. dar a lumii. Pe cel din urmă îl vedea ca „român absolut". 320 Mai departe nu se putea merge. a-1 libera cît mai mult de lan- ţurile materiei. 48 Ovid Ţopa. „Rostul revoluţiei româneşti. iar istoria. înaintea lui rămîne doar Isus. iar Eminescu. 8 noiembrie 1940. a cărui doctrină naţionalistă este revendicată de le- gionari ca principal reper ideologic. DE LA BĂLCESCU LA GHEORGHIU-DEJ . se rezumă în cei doi mari înnoitori ai spi- ritului uman: „Căpitanul s-a întrupat pentru a schimba omul însuşi. în Buna Vestire. şi întrebîndu-se: „Doamne. caracterizîndu-1. într-o formulă frapantă. Este ceea ce avea să urmeze nu peste mult timp. aşezîndu-i deasupra tu- turor celorlalţi. în Buna Vestire. pp. cel mai creş- tin apărător al creştinismului". sen- sibilitatea istorică a dreptei naţionaliste din anii '30. cînd prin succesiunea Zalmo- xis-Ştefan cel Mare-Eminescu-Căpitanul (Zalmoxis fiind „cel mai mare precursor al lui Cristos". 1992. sînt în Bucureştiul meu sau în Tel-Avivul Palestinei?"47 Doi făuritori de religie naţională ocupă poziţiile cele mai înalte în acest panteon: marele dac Zalmoxis. 49 „Noul întrupat". „binevesti- torul biruinţei româneşti pe care ne-o hărăzeşte în zilele noastre Căpitanul şi ne-o hărăzeşte aşa precum o cerea stră- vechiul nostru Zamolxe". 48 Sînt însă momente cînd toţi eroii naţionali apar neînsem- naţi în comparaţie cu umbra sfîntă a Căpitanului. Căpitanul a fost un continuator nemijlocit al crucificatului de pe Golgota. pentru a-1 spiritualiza. în altă direcţie. Petre Ţuţea invoca spre sfîrşitul vieţii. Reactualizînd. prefigurator al creştinismului. Mihai Emi- nescu. peste decenii.319 rul întemeietor ni se înfăţişează într-un desen.

cu totul lăudabil. la o totală remaniere şi schim- bare de sens a galeriei eroilor naţionali. în prima sa fază. au dispărut marii oameni politici care au construit România modernă. vajnicul voievod debu- tînd pînă şi pe scena Operei Române. aliat al ca- zacilor care l-au ajutat în campania din 1574. prin drama muzicală loan Vodă cel Cumplit a lui Gheorghe Dumitrescu (1954) . în plus. p. . fireşte. comunismul a procedat. înscriind ast- fel o pagină semnificativă în istoria relaţiilor româno-ruse. nu puteau acoperi faptul că „masa ţăranilor. 116. Istorici. Fermitatea sa faţă de marii boieri nu a trecut neobservată. afectaţi oricum de condiţia lor de reprezentanţi ai clasei feudale exploatatoare. 52 Măria Bizomescu. după cum un punct bun pentru el au fost legăturile cu Kievul şi cu Moscova (căsătoria sa cu Ev- dochia din Kiev şi a fiicei sale Elena cu fiul marelui cneaz Ivan al III-lea al Moscovei).52 50 Istoria R. în timp ce „ţărănimea a continuat să fie exploatată". romancieri. lucru- rile erau şi mai clare: el „a apărat interesele de clasă ale bo- ierilor". 138..Restructurînd din temelii societatea românească şi re- scriind după criterii cu totul noi istoria ţării. p. 51 Ibidem. regii. pictori şi compozitori s-au întrecut în a-1 evoca şi actualiza. taxaţi cu toţii drept exponenţi ai regimului „burghezo-moşieresc". dar într-o poziţie mai puţin glori- oasă. Cel mai bine văzut în anii '50 a fost — se putea altfel? — loan Vodă cel Cumplit. iar aceştia la rîndul lor „au trădat interesele patriei". R. tăietorul de boieri şi iubitorul de ţărani şi. Oricît de însemnate ar fi fost meritele lui Ştefan cel Mare. Domnitorii au rămas. p. Au dispărut. P. şerbită. dramaturgi.50 Cu Mihai Viteazul. 182. 321 Şi Ştefan cel Mare s-a bucurat de recunoaşterea unor merite şi înfăptuiri. menţionaţi doar în măsura ne- cesară pentru a fi pus în evidenţă răul pe care l-au făcut ţării. în Mituri istorice româneşti. Au dispărut şi Brătienii. a continuat să trăiască în mizerie şi să sufere o cruntă exploatare". „loan Vodă — un mit antiboieresc".51 Unii domnitori au beneficiat totuşi de un tratament mai bun decît alţii.

Preluaţi din panteonul tradiţional. ajuns cap al răscoalei din 1514. în această primă versiune de mitologie comunistă.53 Bălcescu devine eroul. In schimb. devenită unul din marile capitole ale istoriei ro- mâneşti. nume de conducători. fie ei chiar filoruşi şi tăietori de boieri. ci purtătorii de cuvînt ai mari- lor bătălii de clasă. Cloşca şi Crişan şi Tudor Vladimirescu au fost bine integraţi în ideo- logia comunistă. accentuat naţională. nu alinia la rîndu-i decît o suită de nume. vizita ţarului la Iaşi. al unei so- cietăţi de mici producători. al unei manipulări de proporţii. şi cu deosebire faptul că a murit tînăr. nu sînt totuşi principii. Revoluţia de la 1848 oferă mitul suprem al istoriei re- scrise de comunişti: Nicolae Bălcescu. micul nobil secui. şi pe Dimitrie Cantemir. 322 împroprietărirea ţăranilor (chiar dacă idealul său. mişcarea pe care a condus-o avea să devină „război ţără- nesc". Gheorghe Doja. iniţial doar răscoală. aşa cum s-a întîmplat cu confraţii săi de revoluţie. din păcate. revoluţii şi lupte muncitoreşti. 131-165. al mişcărilor respective. intransigenţa sa romantic-re- voluţionară. conducătorii de răscoale. consecvenţa cu care a urmărit emanciparea şi 53 Adrian Drăguşanu. Eroii cei mai reprezentativi. Tratatul încheiat cu Petru cel Mare. Răscoala de la Bobîlna. în Bălcescu regimul comunist . fără să ajungă ministru sau prim-ministru într-un gu- vern inevitabil „burghezo-moşieresc". un Sparta- cus al istoriei naţionale nu s-a putut descoperi. accentul deplasîndu-se dinspre vechea in- terpretare. în raport cu alţi domnitori. în această echivocă ascensiune. Horea. „Nicolae Bălcescu în propaganda co- munistă". după modelul „războiului ţărănesc german" al lui En- gels.Legăturile strînse cu Rusia l-au promovat. pp. lipsite de consistenţă biografică. campania comună antiotomană. în Miturile comunismului românesc. fără voia lui. exilul rusesc al principelui-cărturar înscriau o pagină preţioasă în cronica româno-rusă. Fictivele răscoale ale sclavilor din Dacia nu ofereau. nu era exact idealul comunist de societate! — corespundea însă demagogiei comuniste anti- boiereşti şi proţărăneşti). a fost propulsat în zona cea mai înaltă a panteonului. L-au „ajutat". antifeudal. spre sensul predominant social.

inclusiv Avram Iancu. alt nume aproape nemaifiind de conceput) — el este silit să-şi pună gloria postumă în slujba proiectului comunist. altă figură de rangul doi proiectată în prim-plan (asocierea celor trei revoluţionari duce inevitabil cu gîndul la axa marilor bulevarde din Bucureşti: „Brătianu-Lascăr Catargiu". cronologic. greşind sau trădînd. erou de dramă şi de ro- man (piesa Bălcescu a lui Camil Petrescu. eroii clasei muncitoare. unic. printre care Ana Ipătescu. Bălcescu a ajuns omniprezent: figură-pivot a istoriei româneşti. şi romanul-fluviu al aceluiaşi scriitor. poziţia sa în guvernul provizoriu fiind secundară). pentru orientarea lor judecată drept prea naţionalistă.a găsit simbolul ideal al spiritului revoluţionar absolut. ca şi celebrul „Sfînrul Sava" din Bucureşti. în anii '50. în faza antinaţio- nală a comunismului românesc. i s-au alăturat alţi cîţiva revoluţionari puri. din punctul de vedere al unei ideologii totalitare. îndeosebi de învăţămînt (licee numite „Carol I" sau „Brăti- anu". în contextul conflictului româno-maghiar din 1848-1849. 1953-1957). fireşte. în raport cu îndepărtarea lor de model. eroii socialişti şi comunişti. devin toate „Bălcescu". devenită brusc o celebritate a momentului. Bălcescu mai prezenta şi meritul tentativei de apropiere de revoluţia ungară. şi cu atît mai mult din perspectiva ideologiei „ştiinţifice" comuniste. A devenit. Pentru a nu fi lăsat singur. deve- nite „Bălcescu-Magheru-Ana Ipătescu"). Adevărul fiind. cu busturi în mai toate oraşele 323 ţării. rezulta că singur Bălcescu a avut dreptate. şi încă mai sever Simion Bărnuţiu. cu chipul imprimat pe principala bancnotă în circulaţie. Bălcescu servea impunerii ideii că nu există de- cît o singură cale justă. şi diminuaţi eroii revoluţiei româ- neşti din Transilvania. apărută în 1949. Au fost sancţionaţi. eroii luptei împotriva regimului „bur- . ca şi generalul Magheru. ceilalţi şovăind. cu numele înscrise pe frontispiciul diverselor instituţii. cea de 100 de lei. indivizibil şi incon- testabil. dimpotrivă. Urmau. în fapt. în raport cu care urmau a fi evaluate toate celelalte proiecte şi personalităţi. personaj aproape necunoscut anterior. „eliberatoarea" guvernului provizoriu în iunie 1848. Un om între oameni. „conducător" al revoluţiei (ceea ce n-a fost niciodată.

s-ar putea zice. faţă de o singură pre- zenţă. Acesta şi aceştia şi-au anexat istoria partidului. secon- dat de fidelii săi. 54 Greva 54 In 1947-1948. comploturi. primele ediţii ale manualului lui Roller păs- trează un echilibru între Gheorghiu-Dej. A fost. în fapt Bălcescu anunţîndu-1 şi justificîndu-1. de-a lungul jumătăţii de secol de comunism. In plus. Printre numele puse mai mult sau mai puţin în relief. chiar rescrierea completă a unui întreg seg: ment de istorie. Prăbuşirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (1948). în ediţia din 1952. ei se numesc Bălcescu şi Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej. într-o fotografie de grup. Totul a gravitat. con- ducătorul partidului s-a ridicat deasupra celorlalţi. au fost de la bun început complicate. Fiecare seism politic a provocat instantaneu seismul istoric corespun- zător. în care fusese implicat.P. în jurul conducătorilor în viaţă. 324 de la Griviţa din 1933. manualul este împînzit cu citate din articolele şi cuvîntările lui (absente în ediţiile ante- rioare).! La 1900. îi sînt reproduse şi trei portrete. . rămas singur. a istoriei R. şi mai ales aprecierea de mo- ment nu era neapărat valabilă şi pentru a doua zi. în primele ediţii. excluderi şi crime. de regulă foşti ceferişti (printre care cel mai longeviv s-a dovedit Chivu Stoica). Lucrurile însă. ultimii doi dispar. apoi a grupului Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georges- cu (în 1952) a „sărăcit" istoria de personajele respective. Nu era uşor de definit calea cea justă şi personali- tăţile care au avut dreptate. şi-a anexat o bună parte din istoria ultimelor decenii. în anii '50. în această privinţă. în timp ce Gheorghiu-Dej este menţionat de nenumărate ori. înălţarea la putere atrăgea şi amplificarea biogra- fiei anterioare. a devenit momentul de referinţă al istoriei contemporane. Căderea de la putere însemna şi ieşirea din istorie. Ana Pauker şi Vasile Luca. Dimpotrivă. şi mai ales al marelui Condu- cător. indi- ferent de rolul efectiv pe care îl jucaseră ei şi ceilalţi. La fel ca Bălcescu. invers. şi. faza „ceferistă" a istoriei româneşti sau. şi complicate au rămas pînă la capăt. cei doi mari oameni ai panteonului „simplificat" se numeau Traian şi Carol I. Istoria Partidului Comunist din România a fost jalonată de acuze reciproce.R. pentru a fi înfierate. menţionate de acum înainte doar ocazional. devenind figura centrală a istoriei contemporane. mai corect spus.ghezo-moşieresc". menţionaţi oarecum egal şi cu o relativă discreţie.

Să-1 mai amintim pe Ilie Pintilie. Ştefan Gheorghiu (al cărui nume avea să fie dat „Academiei" de partid) şi I. mort sub zidurile Doftanei prăbuşite la cutremurul din 1940. „părintele" socialismului românesc. ca şi schimbarea — cu adevărat radicală — a numelui unei staţiuni de pe litoral din Carmen Sylva în Vasile Roaită (denumirea actuală. fără să fie foarte clar pe cine şi ce a trădat. îndeosebi considerarea României ca insuficient de avansată pe calea capitalismului. sau pe victimele aparent foarte puţine . care şi-a plătit astfel îndrăznelile teoretice. martir al cauzei comu- niste. la conducerea supremă. pot fi menţionaţi. a rămas pînă tîrziu în afara istoriei oficiale. pe eroii căzuţi în războiul civil din Spania sau în rezistenţa franceză. nici măcar în sens retrospectiv. Ştefan Foriş. Roaită a cunoscut o remarcabilă celebritate pos- tumă. dar şi vehement combătut. Puritatea sîngelui tînăr este frecvent invocată în miturile revoluţionare. „fondatorul" partidului în 1921 şi pri- mul său secretar general. fără aspiraţii. fie şi postume. a apă- rut invariabil sub sintagma „trădătorul Foriş". în ce priveşte perioada interbelică. Au fost promovaţi alţi eroi. Frimu. Un caz aparte îl reprezintă Vasile Roaită. ne mărginim să amintim faimosul cîntec revoluţionar Sirena lui Roaită. fără teamă de concurenţă. Acest gen de „cură- ţenie" îi asigura lui Gheorghiu-Dej o poziţie confortabilă. Gheorghe Cristescu.făcînd puntea între cei doi mari eroi revoluţionari. dat fiind că nu au apucat disensiunile perioadei interbelice. C. ucis în 1944 în urma unei reglări de conturi. a fost Constantin Dobro- geanu-Gherea. considerate abateri de la ortodoxia marxistă. fiind de natură să liniştească patimile!). adolescentul ucis la Gri- viţa (din nou mitologia ceferistă!) în vreme ce trăgea sire- na chemîndu-i pe muncitori la luptă. necoaptă deci pentru preluarea iniţiativei istorice de către proletariat. este de remarcat ex- cluderea principalilor lideri comunişti. simbo- 325 lizînd dreptatea cauzei şi speranţa încarnată de tinereţe. Recunoscut ca înain- taş. predecesorul lui Gheor- ghiu-Dej. în anii '50. cu o poziţie destul de stabilă în panteonul co- munist. din eşaloanele următoare. Tot pînă tîrziu. Eforie Sud.

se înălţau însă marile figuri ale panteo- nului comunist: Marx şi Engels. cunoaşte de timpuriu greutăţile şi asuprirea. Printre ei întîlnim şi relativ multe femei. mai puţine. sînt suficient de mărunţi pentru a nu atenta la poziţia liderului. nu reuşesc să-1 înfrîn- gă. este iniţiat de un tovarăş mai vîrstnic în tainele marxism-leninismului şi ale mişcării revoluţionare şi. ilegaliştii justifică revoluţia proletară şi legiti- mează noul regim. decît bărbaţi. pp. închiso. 45-58. Deasupra tuturor. subordonat. fie în cercurile micii burghezii sau chiar ale elitei sociale şi intelectuale). lăsîndu-1 chiar pe conducător într-o po- ziţie subordonată. este perioada cînd se 55 Sorin Şerban.55 Prin obîrşia lor. pe de altă parte însă. ale represiunii legio- nare şi antonesciene (precum Filimon Sîrbu. aflată cu bărbatul mai curînd în raport de tovărăşie de luptă decît de dialectică a sexelor 56 (ceea ce explică şi promovarea Anei Ipătescu la 1848). în Miturile comunismului româ- nesc. Ilegalistul provine dintr-o familie săracă de muncitori sau ţărani (ceea ce nu e chiar adevărat. partidului şi poporului. cu alte cuvinte în re'inventarea unei istorii mai româneşti decît a fost în realitate. indi- ferent de diversele-i personificări. să remarcăm şi numărul relativ important al ilegaliş- tilor şi ilegalistelor de origine neromânească (corespunză- tor de altfel structurii efective a „elitei" comuniste dinainte de 1944)./ rile şi tortura. II (sub direcţia lui Lucian Boia). Editura Universităţii Bucureşti. Lenin şi Stalin.dacă ne luăm după numele înşirate. 1997. evident. unei riguroase tipologii. românizarea progresivă a partidului se va reflec- ta şi în românizarea treptată a istoriei sale interbelice. plin de abnegaţie. Se conturează acum mitul ilegalistului. 326 afirmă femeia revoluţionară. adesea chiar moartea. Pentru prima . totuşi deasupra ponderii obişnuite a femeilor în sfera mitologiei politice româneşti. în sfîrşit. „Ilegaliştii". îşi dedică viaţa luptei revoluţionare. mulţi comunişti avîndu-şi originea fie în medii marginale „declasate". condamnat la moarte şi executat pentru trădare şi sabotaj în favoarea ina- micului). prin nobleţea idealurilor şi prin erois- mul dovedit.

22-38. Copiii şi adolescenţii învaţă ce înseamnă să fii erou comunist potrivit unor modele mai frecvent sovietice decît autohtone. Tipul ilegalistului român este adaptat după cel al luptă- torului bolşevic. supravieţuirea statuii lui Lenin marca. 327 vietic. Romanul lui Aleksandr Fadeev Tînăra Gardă bate toate recordurile de popularitate (8 edi- ţii româneşti între 1947 şi 1963). La umbra lui Stalin. pp. Monumentul lui Lenin a dominat însă intrarea în Bucureşti (inspirat aşezat în faţa Casei Scînteii. descinşi din is- toria Rusiei şi a Uniunii Sovietice. victimă a naziştilor în „ma- rele război pentru apărarea patriei". s-au înmulţit în România o sumă de alţi eroi. îi va părăsi cu greu pe tinerii români. din care dispă- ruseră monumentele regilor şi ale marilor oameni politici. fără putinţă de tă- gadă. în anii '50. cerută de stric- ta respectare a unui ritual. DE LA BUREBISTA LA CEAUŞESCU . Bălcescu dă re- plica „revoluţionarilor democraţi" ruşi: Herzen. Ivan al III-lea îşi face intrarea însoţindu-1 pe Ştefan cel Mare. eroii supremi nu mai aparţineau fondului naţional — răsturnare care spune tot ce e de spus cu privire la raportul originar dintre comuniştii români şi naţiunea română. „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului femi- nin". Cîştigarea cu timpul a unei relative auto- nomii şi orientarea spre naţionalism a comunismului româ- nesc au eclipsat puţin cîte puţin giganticele personalităţi ale comunismului mondial (sau sovietic). Cernîşevski şi ceilalţi. Sînt anii cînd panteonul românesc tinde să devină mixt. Frăţia de arme româno-rusă străbate istoria. în Miturile comunismului românesc. iar faimoasa adolescentă eroină Zoia Kosmodemianskaia. voi. măcar pentru faptul că unul dintre marile licee bucureştene i-a purtat numele pînă în decembrie 1989. iar Petru cel Mare. Acuzat şi în propria-i ţară. într-o capitală rămasă aproape fără statui. vezi Zoe Petre. cu arhitectura-i tipic stalinistă) pînă după decembrie 1989. un panteon româno-ruso-so- 56 Despre mitologia femeii în comunism. Stalin a căzut de pe soclu. în cele din urmă invocarea lor devenind mai curînd formală. I. adevăratul reper istoric al unui comunism pretins naţional. pe Cantemir.dată în istoria românească. cu momente culminante la 1877 şi în al doilea război mondi- al. mai mari sau mai mici.

redevin acum pe deplin justificate. luptele sale cu ungurii. pe bancnota de 50 de lei. regii daci sau marii voievozi ai Evului 328 Mediu. „Revenirea" domni- torului Unirii ilustra deplasarea (relativă) de accent dinspre miturile revoluţionare spre cele naţionale. sin- gurele rămase în circulaţie pînă în 1989. semnificativ. în ce-1 priveşte pe Horea). fiind in- vocat pe rînd de liberali. o dată cu deplina „reabilitare" a Unirii Principatelor. iar mişcările lor devin. exponenţi privilegiaţi ai mitologiei comuniste clasice. este readus în tradiţionala poziţie do- minantă Alexandru Ioan Cuza. O ofensivă istoriografică de proporţii s-a declanşat în vremea lui Cea- uşescu în jurul raporturilor sale cu Eteria grecească. de comunismul „in- ternaţionalist" şi de comunismul naţionalist. şi ceva mai tîrziu. faţă de deţinătorii puterii. nu tocmai bine văzute în anii '50. nimic nefiind întîmplător şi neideologizat în comunism. din „răscoale" cum sînt numite în anii '50.Etapa naţionalistă a comunismului a procedat la o rea- menajare a panteonului. rezultatul fiind o structură hibridă între tradiţia istorică precomunistă şi mitologia luptei de clasă a comunismului originar. Eroul de la 1821 a trecut cu brio toate examenele ideologice. Dosarul Tudor este exemplar pentru logica mitologiei istorice. Ei se afirmă ca exponenţi ai naţiunii. alţii se înalţă. şi cu preţul unor controverse. dar nu mai poate fi personalitatea cea dintîi a istoriei româneşti. exponenţi ai na- ţiunii şi ai statului. Noul panteon nu avea să-i sacrifice pe eroii luptei de cla- să. După . Efigia lui Cuza avea să apară. de legionari. faţă de care în „epoca Roller" se exprimaseră rezerve privind „şovăiala" şi inconsecvenţa în aplicarea marilor reforme. Să remarcăm pentru 1848 de- plina valorizare a lui Avram Iancu. Horea şi Tudor îşi asumă o ideologie mai cu- prinzătoare decît cea a unor simple răscoale exclusiv sau predominant antinobiliare sau antiboiereşti. „revoluţii" (mai întîi în cazul lui Tudor. sau rede- vin. ei sînt împinşi însă pe un plan secund. Pe măsura afirmării naţionalismului. Bălcescu rămîne marea figură de la 1848. încadrat de Bălcescu (bancnota de 100) şi de Tudor Vladimirescu (cea de 25). nu el este eliminat. Spre sfîrşitul anilor '50.

Mircea cel Bătrîn 57 au fost la rîndul lor intens mediatizaţi de propaganda regi- mului. ci şi Dromihete . înţelegea să se regăsească în marile figuri încoronate ale trecutului.ce Andrei Oţetea se străduise să dovedească strînsa îmbi- nare dintre cele două revoluţii (Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările române. naţional-comuniştii s-au dovedit dinaşti convinşi! Nu numai tradiţionalul Decebal. marcarea individualităţii româneşti. după cum spu- neam. Pentru Mihai Viteazul. după ce în faza istoriografiei „de clasă" i se repro- şase crunta fiscalitate şi asuprirea maselor ţărăneşti. precum Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir. Dar fenomenul cel mai remarcabil îl constituie masiva orientare spre Antichitate. să-şi inventeze eroi noi sau să schimbe înfăţişarea şi mesa- jul celor deja în funcţie. Principalii voievozi se înşiruie astfel din nou pe treapta cea mai de sus a panteonului. 1945). pe care Ceauşescu înţelegea să o încarneze. rolul pe care Ceauşescu aspira să-1 joace în treburile lumii. oricum. Ştefan cel Mare. se pare că Ceauşescu — hrănit cu lecturi din Bolintineanu şi Coşbuc — a avut o admiraţie deosebită (ceea ce nu 1-a împiedicat să ordone demolarea rnînăstirii Mihai Vodă. O ideologie poate. Pînă şi Constantin Brîncoveanu a cunoscut o deplină reabi- litare. Din păcate. apelul la regii Daciei. el însuşi purtător de sceptru (prezidenţial). Vlad Ţepeş. istoricii fazei naţionaliste s-au înverşunat să-1 absolve pe revoluţionarul român de orice obligaţie faţă de eterişti. detaşarea de Uniunea Sovietică. cu scopul de a-şi pune mai bine în perspectivă propriul palat). a „deţinătorilor puterii". dar depinzînd 329 totodată de conjunctură sau de succesiunea comemorări- lor. făuritorul Unirii de la 1600 exprima în mai mare măsură ca oricare alt domnitor ideea României eterne. evocarea înfăptui- rilor lor avînd darul de a conforta tezele „protocroniste". în ce priveşte Dacia. Cert este că Ceauşescu. prezenţa lor în actualitate justificîndu-se prin importanţa acordată. dar în acord cu noile exigenţe politico-ideologice: unitatea întregului popor în jurul par- tidului şi al conducătorului. oarecum în dezacord cu ideologia luptei de clasă. Tudor nu ne poate spu- ne de care dintre admiratorii săi se simte mai apropiat! Ascensiunea spectaculoasă a fost însă. cu acelaşi efect. N-au fost uitaţi nici domnitorii „culturali".

chipurile. Acestuia i-a închinat întreaga lui activitate. strict ideologizată şi atent con- trolată. La originea acestei promovări se află „gluma ştiinţifică" a lui Constantin Daicoviciu. Burebista ar fi fost „animat de fier- bintea dorinţă a ridicării neamului său. Astfel.. 330 Traian-Carol I la 1900. chiar un istoric profesionist ca Ion Horaţiu Crişan neezitînd să scrie despre regele dac cuvinte omagiale în genul celor adresate dicta- torului comunist. chiar dacă . constituind triada originară a istoriei naţionale. „copil". p. Fără a intra în detaliile acestei spinoase chestiuni. fiul lui Scorilo" (per însemnînd. pp. Să remar- căm avatarurile panteonului „simplificat" al românilor: 57 Cariera lui Mircea cel Bătrîn sub comunism este tratată de Cristiana Dineaţă: „Mircea cel Bătrîn. cit. Pînă într-acolo încît pe soclul unui monument al lui Decebal stă înscrisă solemna formulă „Decebalus per Scorilo". în Mituri istorice româneşti. adresîndu-se marelui conducă- tor. în sensul de „De- cebal. Burebista-Ceauşescu în 1980. ne mărginim să consemnăm amuzanta aventură a perso- najului Scorilo. De la comemorări religi- oase la mari adunări populare" şi „Rovine — o ecuaţie cu mai multe necunoscute".58 Aşa se exprimau.şi îndeosebi Burebista au fost aşezaţi într-o puternică lumină. prea puţin precizat. întreaga lui viaţă". la congrese şi plenare. 58 Ion Horaţiu Crişan. Continuitatea statală necesita o dinastie. Filmul istoric al epocii comuniste debutează în 1963. pe plan intern şi extern. prin analogie cu latinescul puer). dar aşe- zarea lui într-o filiaţie dinastică bine definită îi conferă un plus de prestigiu şi de semnificaţie. apare şi la autorul roman Frontinus. operă respirînd încă ideologia anilor '50. Meşteşugarul care a im- primat ştampila nici nu a visat impactul peste milenii al ba- nalului său gest! Producţia cinematografică. Un Scorilo. care a interpretat ştampila pe un vas dacic cu cuvintele „Decebalus per Scorilo". 72-102. poate oferi un bun barometru al cotei personalită- ţilor. cu Tudor. Comemorarea din 1980 a avut rolul de a marca o frapantă similitudine între Ceauşescu şi Burebista. în dacă. op. Bălcescu-Gheorghiu-Dej în anii '50. devenit peste noapte tatăl lui Decebal. S-au depus eforturi şi pentru identificarea regilor daci de la Burebista la Decebal. şi activiştii de partid. 495.

Horea. Mihai. Mihai. Toate nu fă- ceau de altfel decît să conducă la Ceauşescu. apare pe un fundal unde sînt reprezentaţi Burebista. în compoziţia intitulată Primul preşedinte. Programul partidului comunist nominaliza urmă- toarele personalităţi. Glad şi Menumorut. cîrmuitorii de prim rang devin rînd pe rînd eroi de film. Vlad Ţepeş (1978). doi responsabili ideo- logici specializaţi în istorie. Burebista.într-o manieră atenuată (ruşii — buni prieteni. indiferent de naţionalitate. într-o formă mai succintă este exprimat panteonul de pictorul Constantin Piliuţă. Cum se vede. Brîncoveanu şi Cuza). lancu. în 1975. Ştefan. ecranizarea originilor: Dacii şi Co- lumna. Mihai. englezii şi germanii — susţinători ai turcilor. Dimitrie Cantemir (1975). Decebal. cu sceptrul în mînă. Ceauşescu. Decebal şi Traian. Gheorghe Doja. Cloşca şi Crişan. ur- mează. toţi răi. Gelu. Mircea. unde sînt menţio- naţi Dromihete. 331 Spre sfîrşitul epocii comuniste. Decebal. francezii. Mircea. Mircea cel Mare (1989). într-un amestec caracteristic de ideo- logie marxist-leninistă şi naţionalism: Burebista. Vaslui 1475 (1975). Brîncoveann. la „epoca dem- nităţii şi împlinirii marilor idealuri naţionale"59. fiecare pur- tînd numele personalităţii dominante: Burebista. Ba- . Engels. înşirau astfel marile epoci din istoria naţională. Mihai. Decebal. conflictul — strict social). după care. Lenin (ultimul menţionat de mai multe ori). Şte- fan şi Cuza. ca şi în exemplele anterioare. Ştefan cel Mare. Iată cum sînt dispuse marile figuri ale istoriei: Dromihete şi Burebista. Ştefan. purtînd eşarfa tricoloră dar avînd în faţă şi stema partidului. Mircea Muşat şi Ion Pătroiu. într-o viziune accentuat patriotică şi ac- tualizată: Mihai Viteazul (1971). numai suverani! Pentru o ilustrare completă şi sistematică a cotei perso- nalităţilor în ultimii ani de dictatură comunistă. în 1967 şi 1968. Cuza. Burebista (1980). Cuza şi Ceauşescu (puţin diferită fiind lista marilor conducători. Mircea. suita de busturi înşirate în faţa Muzeului Militar Naţional din Bu- cureşti ne poate servi drept ghid oficial şi competent. Ştefan. fără a fi uitaţi însă fondatorii comunismului: Marx. boierii. Mircea. Neagoe Basarab.

332 lalte două principate (legendele folosind de altfel amintita terminologie: Ţara Românească Muntenia. Kogălniceanu şi Cuza. pe acelaşi plan cu cele- 59 Mircea Muşat şi Ion Pătroiu. Selecţia şi gruparea eroilor invită la un comentariu. Nu mai revenim asupra suveranilor daci. din păcate inexistente la acea dată). ca ţară românească. savantul echilibru între provinciile româneşti. Bucureşti. Mircea cel Bătrîn şi Alexan- dru cel Bun. Este de remarcat însă. ci şi să-1 vadă. 518-525. şi nu spre . Bălcescu şi Avram lancu. cu deosebire. „Epoca demnităţii şi împli- nirii marilor idealuri naţionale". în luptă pentru cîştigarea deplinei independenţe faţă de Ungaria (după care urma probabil să se unească cu Ţara Românească şi Moldova. Tudor Vladimirescu. şi mai ales să-1 vadă brusc integrat în panteon. Horea. Roland Borşa devine fondator al unei Transilvanii — lămureşte placa explica- tivă —. Ţara Românească Transilvania). Cineva trebuia să reprezinte „Ţara Românească Transilvania". Constantin Brîn- coveanu şi Francisc Râkoczi al II-lea. Cîţi români au auzit de Roland Borşa. Horea. Ţara Românească Moldova. Chiar principii unguri ai Transilvaniei se integrează planu- lui românesc. voievod transilvănean de la sfîrşitul secolului al XHI-lea? Acum nu numai că au ocazia să audă. Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Glad şi Menumorut. 1987. Cloşca şi Crişan). lancu de Hunedoara. sancţionaţi. cu situarea Transilvaniei. ilustrare a obsesiei transilvane şi fobiei ungare accentuate spre sfîrşitul erei Ceauşescu.. Tot de raportat la ideologie este şi selecţia de secol XIX.. Merită consemnată de asemenea absenţa tradiţionalu- lui „cuplu" Matei Basarab-Vasile Lupu. în Marele Mircea Voievod (co- ordonator Ion Pătroiu). Cloşca şi Crişan. Mihai Viteazul. Dimitrie Cantemir. a căror cotă în creştere deja am constatat-o. eroii transilvăneni sînt chiar mai numeroşi decît muntenii sau moldovenii. Roland Borşa şi Bogdan. pp.sarab. deplasată dinspre „principi" spre „revoluţionari". alături de principii înte- meietori Basarab şi Bogdan. probabil. Ca şi ei. graţie grupu- rilor de trei (Gelu. pentru a nu fi înţeles necesitatea solidarităţii româneşti.

producător de eroi secundari. amplifică nemăsurat statura dictatorului. Parcă lipseşte totuşi cineva. apoi a românilor. o „recomandare" expresă cerea 333 ca portretele istorice prezente în instituţiile publice să se oprească la momentul Cuza. Tudor Vladimirescu. la Cuza. dar numai mulţi- mea. ci de eroi de rangul doi sau trei. Kogălniceanu. pusă în faţa ochilor copiilor. dar nicidecum de exponenţi ai destinului românesc. Dar ceea ce frapează în primul rînd. La 1877. inventate ad-hoc pentru a suplini lipsa celor mari. evident. despre Că- lugăreni fără Mihai! La 1918. pe două pagini. pune în lumină urgenţa acrului salvator. Cloşca şi Crişan. Acest „deşert" traversat de naţiunea română dă sens unei aşteptări de natură mesianică. între Cuza şi Ceauşescu se întinde un teren arid.oricare dintre revoluţionari. in- traţi deja în epopee. Apoi. istoria nu mai pare făcută. comparabil nu cu oamenii mărunţi ai vremii. E ca şi cum s-ar vorbi despre Vaslui fără Ştefan. prin personalitatea şi chipul regilor antici şi voievozilor medie- vali. atacul Plevnei se ilus- trează prin jertfa maiorilor Şonţu şi Constantin Ene şi a căpitanului Valter Mărăcineanu. aici. de marii oameni. la fel de utile ca şi textul pentru investigaţia noastră). De altfel. nici un nume (iar ampla ilustraţie. Avram Iancu. creatori de istorie. Bălcescu. ci cu eroii din vechime. ci spre cei „oficializaţi": Bălces- cu. Avram Iancu şi. O bogată ilustrare a tratamentului diferenţiat aplicat „ma- rilor oameni" de la o epocă la alta ne-o oferă colecţia de Povestiri istorice publicată în trei volume (între 1982 şi 1984) de prolificul popularizator Dumitru Almaş (lucrare împo- dobită cu magnifice ilustraţii în culori. ca în oricare altă înşiruire de personaje providenţiale invocate în era Ceau- şescu este faptul că defilarea lor se încheie o dată cu Cuza la 1866. pentru epoca modernă se petrece tranziţia revoluţio- nară. apelîndu-se exclusiv la Horea. sau chiar de personaje obişnuite „din popor". înfăţişează la tribună un per- sonaj oarecare. care nu seamănă cu nici unul dintre oame- . nici măcar simbolizată. Copiilor li se înfăţişează mai întîi gloria milenară a dacilor. evenimentul apare şi mai anonim: mulţimea se adună la Alba Iulia.

Desigur. S-a putut astfel constata o oarecare revenire a lui Carol I. . treptată. consemnat rolul lui la 1877. a ju- decăţilor privitoare la personalităţile excluse. sînt complet eliminaţi şi liderii socialişti şi comunişti. Atunci cînd un istoric scrie o carte despre monarhie.nii politici sau clericii ardeleni. situaţie care. totul este relativ: primul rege al României se bucură de un adevărat tratament de favoare la 1980 dacă îl comparăm cu insultele ce-i erau adresate la 1950. înfăptuitori ai unirii). se va intitula în con- secinţă. rolul la 1918. este drept. nimic privitor la regi sau la dinastie. simplu şi elocvent. german catolic din sud!). limitată la menţiuni fugare în manuale sau într-o tratare ceva mai detaliată doar în textele de spe- cialitate. Dinastiei şi marilor oameni politici „burghezi" in- trarea'le este refuzată. Se remarcă. Este mai ales. şi nu lipsită de note critice. pe copertă sau pe foaia de titlu. după faza respingerii în bloc a ani- lor '50. în ritmul „ame- liorării" generale a istoriei româneşti. Se observă astfel sensul şi limitele revenirii la figurile panteonului tradiţional. apoi minimalizat. ca Iuliu Maniu. de-a lungul 334 domniei lui Ceauşescu. Terenul este astfel pregătit pentru un final apoteo- tic: ultimele povestiri îl au ca erou pe Ceauşescu. Ceea ce nu împiedică manualul şcolar să-1 acuze de „trădare" (cu pri- vire la momentul 1870) şi să-1 caracterizeze drept „spirit prusac reacţionar"60 (rămînînd altminteri de discutat „pru- sianismul" lui Carol. singur sau cu soţia. căruia îi este refuzat din această cauză. Evoluţia formei de guvernămînt în istoria mo- dernă şi contemporană^1 De un tratament similar au parte Brătienii şi ceilalţi oameni politici proeminenţi. figuri oricum secundare într-un panteon orientat politic. Unii sînt încă şi mai rău văzuţi. pe fundalul măreţelor realizări ale socialismului şi înconjurat de muncitori cu faţa luminoasă sau de o mulţime entuziastă. Contribuţii privind viaţa politică din România. cît de cît. adesea vehemente. Doar personalităţile culturale par admise. o oarecare îndulcire. abundenţa ju- decăţilor severe (cum ar fi îmbogăţirea lui Carol prin „exploatarea maselor de oameni ai muncii") şi reliefarea republicanismului fervent al românilor nu par suficiente: cartea nu poate suporta. Ca să se facă măsură dreaptă. prezen- tat şi în imagini. „Reabilitarea" lor este însă relativă. mai ales dacă au murit în închiso- rile comuniste.

A existat un „moment Pătrăscanu" în jurul anului 1970. 1988.trebuind totuşi invocată o personalitate simbolică. cu Bălcescu la 1848). menite să pună în evidenţă „comunismul de omenie" al lui Ceauşescu prin raportare la comunismul mai puţin ome- nos al liderului dispărut. cunoaşte o cădere rapidă şi brutală. pp. Măria Totu. spre 60 Elisabeta Hurezeanu. aprecierile privitoare la Maniu aveau să fie îndulcite. îl propul- sează mult deasupra celorlalţi pe Vasile Goldiş (cum se întîmplase. Groza a beneficiat şi de una dintre rarile statui ridicate de comunişti în cinstea propriilor revoluţio- . în măsură încă şi mai mare ca pe vremea lui Dej. Editura Didactică şi Pedagogică. poate şi datorită faptului că nu a fost decît un foarte preţios „tovarăş de drum". 335 sfîrşitul perioadei. cît de cît. repede depăşit. o dată ce victima lui Dej risca să umbrească. 94 şi 96. se înscrie în aceeaşi strategie. Nu întîrzie nici criticile privitoare la anii '50. Evoluţia formei de guvernămînt în istoria modernă şi contempo- rană. manual pentru clasa a IX-a. Bucureşti. pe care am menţionat-o deja. Locul lui este abia ceva mai răsărit decît al unui ile- galist de rînd. Gheorghe Smarandache. Semi- reabilitarea lui Antonescu. este drastic limitat la momentul Griviţa 1933. ediţia 1985. cum aproape totul se „îndulcea". 61 Ioan Scurtu. Gheorghiu-Dej însuşi. Contribuţii privind viaţa politică din România. Mai sigură s-a dovedit poziţia lui Petru Groza. Bucureşti. Istoria modernă a României. din pricina hipertrofierii sta- turii lui Ceauşescu. Din lider necontestat al comu- nismului românesc. la o cotă sufi- cient de modestă pentru a nu pune în discuţie unicitatea Conducătorului. căruia nu i s-a ri- dicat nici un monument din cele cîteva făgăduite. Coborîrea lui Dej a fost însoţită de ascensiunea — prudent oprită înainte de vîrf — a lui Lucreţiu Pătrăscanu. gloria conducătorului care nu mai admitea rival. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. neimplicat în scandalurile apa- ratului de partid. Eroii comunişti aveau să sufere. a reinserării relative şi discrete a marilor oameni de stat în istoria naţională. menit a simboliza faţa naţională a comunismului românesc şi a-1 servi pe Ceauşescu în pro- pria-i reglare de conturi cu „oamenii lui Dej" şi chiar cu memoria acestuia. păstrînd proporţiile.

momentul 1 mai 1939. serbarea de atunci. Mitul Titulescu. în mijlocul mulţimii. Zvonurile nu au întîrziat: fie că nici nu ar fi existat un Roaită la Griviţa în 1933. pe care o deţinuse mai înainte Gheorghiu-Dej. asemănător întru cîtva cu mitul Bălcescu din perioada ante- rioară (chiar dacă la proporţii mai modeste).nari. eroii ilegalişti au intrat tot mai mult în umbră. poate chiar mai tim- puriu. s-a transformat în cea mai mare manifestaţie europeană antifascistă şi antirăzboinică. încă puţin şi. doborîtă concomitent cu monumentul lui Lenin. Ceauşescu şi-ar fi dat mîna cu Cuza. Ceau- şescu s-a instalat în poziţia primă a mişcării comuniste. ar fi acţionat ca 336 informator al Siguranţei. apă- rea capul viitorului dictator. stîrnind uimire şi admiraţie. Printre ele. sin- gurul personaj a cărui mitificare s-a considerat utilă. iar principalul său organizator a devenit Ceauşescu. Adolescentul erou a dispărut pur şi sim- plu la un moment dat (fiindu-i eliminată pînă şi fotografia din manualele de istorie). nu chiar atît de inocent. coborînd în timp. chiar bătătoare la ochi. Singura difi- cultate — dar mitologia nu cunoaşte dificultăţi — consta în faptul că Gheorghiu-Dej era adult în perioada „marilor lupte". a avut darul. în strîn- să colaborare cu cea destinată să-i fie soţie. şi nu era loc pentru doi! într-adevăr.. „Copilul erou" a devenit în- suşi Ceauşescu. dovedind o oarecare neglijenţă în prelucrarea imaginii. organizată prin bresle de regimul de dictatură regală. a fost Nicolae Titulescu. într-o epocă aproape golită de substanţă „eroică". iar Ceauşescu abia copil sau adolescent. cazul lui Vasile Roaită me- rită o menţiune. încă de la 14 ani. într-o poziţie cam nefirească. insuflat de o ideologie a valorilor absolute. Indiferent cine a fost sau n-a fost Roaită cu adevărat. cauza dispariţiei sale este mult mai simplă. S-a putut totuşi afla că el şi-a început cariera revoluţionară. Cu trecerea anilor.. spre sfîrşitul anilor '60. S-a recurs şi la plăsmuirea unui fotomontaj unde. punînd astfel capăt relativei discontinuităţi din istoria recentă a României. de a eclipsa . fie că micul trăgător de sirenă. Pentru pitorescul lui. la loc de cinste. Tot mai multe fapte eroice comuniste din anii '30 au ajuns să-i fie atribuite.

ga- rant al echilibrului social şi intereselor naţiunii. mai curînd în spiritul unei mari pu- teri decît al unui stat mic sau mijlociu (precursor. L-am întîlnit şi la Dej. dar moderat (pentru a nu spune naiv) în 337 raporturile cu comunismul. a „spă- lării creierelor" prin şuvoiul pseudoistoric cu care a fost inundată conştiinţa românească. Personalizarea concomitentă a trecutului şi a prezentu- lui găseşte un ecou favorabil în opinia românească. concomitent cu raportarea obsesivă la marii exponenţi ai unui destin românesc imuabil. De fiecare dată. Istoria este un instrument al Puterii. păstrînd o altă măsură şi ra- portat la alte modele reale. ipostaze îngemă- nate. al ambiţiilor planetare ale lui Ceauşescu). dar nu mai puţin fidel regulilor imuabile de funcţionare. Neimplicat (cel puţin în varianta mitologică) în conflictele politicianiste interne. Cuza sau Ceauşescu! La Ceauşescu totul apare lipsit de măsură: pretenţia lui de a fonda o Românie cu totul alta (pînă la deplina modi- ficare a peisajului urban şi rural. Impresionează.sau culpabiliza pe ceilalţi actori ai epocii respective. în ciuda reputaţiei de înţelepciune şi modestie care s-a dorit a se ţese în jurul lui. sau pur şi simplu între vulgaritatea cuplului prezidenţial şi figurile mitice invocate. trecute şi prezente. Nu însă pînă la a deveni egalul lui Burebista. şi masivitatea propagandei. cu Uniunea Sovietică în par- ticular. aşadar. ale personajului providenţial. denunţător al agre- siunilor fasciste. Pînă la . Mecanismul în sine este însă cel bine ştiut. promotor al unei active diplomaţii europene şi mondiale. în cazul lui impresionează discrepanţele: între trecutul idealizat şi prezentul real. călăuzitorul ei pe drumul dificil al istoriei. Principii de pe vremuri îi susţin pe principii de astăzi (într-o continuitate mitologică cu atît mai necesară cu cît societatea reală traversează faze de ruptură). şi chiar a echilibrelor geografice). evident. Titulescu prezenta un seducător evantai de trăsă- turi susceptibile de recuperare şi mitificare. judecaţi în raport cu adevărul întruchipat în personajul mitificat. desigur în alt context. L-am întîlnit şi la regii Româ- niei. dialectică de- rutantă însemnînd în acelaşi timp identificarea cu istoria şi anularea ei.

Mulţi dintre ei simt nevoia să se încredinţeze celui care se află Sus. în Mituri istorice româneşti. După 1989. 220-254. la pluralismul poli- tic afirmat cu atîta vigoare în urma prăbuşirii comunismu- lui. alungat de comunişti la 30 decembrie 1947. în primele decenii de comunism. între istorie şi politică". Astfel. Capitolul VII După 1989 RUPTURĂ SAU CONTINUITATE? Anii care s-au scurs după 1989 se remarcă prin adapta- rea mitologiei istorice şi politice. a devenit un simbol pentru mulţi dintre susţinătorii anti- comunismului şi democraţiei. un grad cu totul remarcabil de mitificare a persoanei. a pus în evidenţă. El apare învestit cu misi- unea sacră a Salvatorului („Monarhia salvează România!"). Considerat. pp. 2 Confruntarea dintre mitul regal şi contra-mitul anti- monarhic evidenţiată cu prilejul acestei vizite este analizată de Mihai Coman: „La Ritualisâtion de la visite du Roi Mihai Ier â l'occasion des Pâques". opiniile s-au putut . cu ocazia sărbătorilor de Paşte din aprilie 1992. funcţiei şi misiunii sale istorice. 79-89.2 1 Leonard Drulă. istorie. a celui menit să readucă ţara pe făgaşul firesc al istoriei sale. Iată o posibilă cheie a contradictoriilor evoluţii politice româneşti din ultimul secol. pp. prin proporţi- ile şi fervoarea manifestaţiei publice. ca şi prin înalta în- cărcătură simbolică şi religioasă a evenimentului. transpune în termeni istorici şi mitologici o fisură fundamentală care străbate societatea românească de astăzi. indiferent de nu- mele şi de titlul lui. ca trădător al intereselor naţionale şi criminal de război. în Analele Universităţii Bucureşti.urmă. Vizita întreprinsă în România. şi îndeosebi a secţiunii contemporane a panteonului naţional. românii poate că nu au fost şi nici nu sînt cu adevă- rat monarhişti sau republicani. după cum am văzut. confruntarea spectaculoasă dintre două mituri con- tradictorii: regele Mihai şi mareşalul Antonescu. „Ion Antonescu şi Mihai I. el a cunoscut. 339 Cazul mareşalului Antonescu este mult mai complex. 1993-1994. Conflictele politice se prelungesc în conflicte istorice. 1 Regele Mihai. un relativ proces de reabilitare pe mă- sura angajării naţionaliste a regimului comunist şi a des- prinderii sale de Moscova.

devenit. Nicolae Iorga. Ioan Vodă cel Cumplit. 5 I. Horea. Antiteza Rege-Mareşal este exarcerbată de susţinătorii ne- condiţionali ai celui din urmă. Nicolae Ceauşescu. Antonescu şi Ceauşescu aparţin aceluiaşi detaşament sacru de „apostoli ai neamului care au pierit de moarte violentă jertfiţi pe altarul patriei"4. . pe copertă figurează chipul celor doisprezece apostoli ai neamului: Decebal. luptător şi martir. pentru „trădarea" de la Ialta). Foştii naţional-comu- nişti. 1996. îl formează însă — extraordinar paradox! — continuatorii celor care l-au trimis pe Mareşal în 1946 în faţa plutonului de execuţie. fără ca cineva să-i fi cerut învoirea) tendinţele autoritare. 4 Almanahul România Mare. dovadă decorarea lui de către Stalin. ultimii doi plătesc. autohtoniste şi xenofobe. Tudor Vladimirescu. ca şi persoane care doresc pur şi simplu restituirea unei istorii multă vreme oculta te. fireşte. 62% dintre români par a avea o părere bună despre mareşal (aşezat înaintea oricărui alt lider al celui de-al doilea război mondial. Ion Antonescu. trădător prosovietic şi criminal! Cum se vede. în locul comu- niştilor. Constantin Brînco- veanu. în contrast cu regele Mihai.. fiind şi un bun instru- ment îndreptat împotriva regelui. cei care declanşaseră procesul de reabilitare înainte de 1989. Hitler beneficiind de 2% păreri favorabile. Vlad Ţepeş. la 30 decembrie 1993. principalul responsabil pentru executarea sa. în numele guvernului. Ecaterina Teodoroiu. Nucleul dur al susţinătorilor. Drăgan. admiră acum în mod ostentativ virtuţile naţiona- liste şi autoritare ale guvernării Antonescu. cu imagi- nea idealizată a lui Antonescu. de pildă. 5 Un mo- 3 Evenimentul zilei. Potrivit unui sondaj dat publi- cităţii la 9 mai 1995. Pentru ei. două titluri semnificative de ca- pitole: „Mareşalul Antonescu şi războiul sfînt. al susţinătorilor ve- hemenţi şi chiar agresivi. Pentru România Mare. rolul postum al lui Antonescu este multiplu: el susţi- ne (desigur. regele Mihai a fost un trădător. 9 mai 1995. op. Mihai Viteazul.exprima în deplinătatea lor. 3 Printre cei care îl apreciază pe Anto- nescu se numără cu siguranţă şi anticomunişti (în conso- nanţă cu ideologia profesată de mareşal!). cit. Grigore Ghica. Stalin şi Mussolini de 5%. C. 1941-1944" şi 340 ment forte al acestei operaţiuni de denigrare 1-a constituit montajul „documentar" prezentat pe postul oficial de tele- viziune. Churchill de 26% şi Roosevelt de 31%.

explica- bilă. prin „ireala" dezintere- sare a celui dispărut. 341 Dar. un moment de solidaritate naţională. pînă şi decoraţia primită de rege!). Cazul lui Carol I este de asemenea semnificativ: el apare victimă a unei insolubile ne- potriviri între recunoaşterea. fireşte. atît cît se poate mitul explica. celui din urmă i s-a alăturat atît de nedreptăţitul în timpul vieţii Corneliu Coposu. a cărui moarte. ca prin farmec. alt simbol al romanităţii). pe o pagină întreagă. la polemici aprinse. rămîn to- tuşi pe un plan secundar faţă de mult media tizata personali- tate a politicii externe româneşti. La Cluj s-a ajuns la un inedit război al statuilor: Avram Iancu con- tra lui Matei Corvin (cel din urmă ameninţat şi de exca- varea presupusului for roman. a închegat. fără a mai vorbi despre regele Ferdinand. Brătienii sau Iuliu Maniu. desfăşurate pe fundalul semnării — în sfîrşit! — a tratatului româ- no-ungar. uneori chiar amplificînd. ca şi în manualele şcolare) continuă. într-o lume a intereselor meschine. opoziţia de toate nuanţele de- nunţînd confiscarea oficială a eroului. Festivităţile de la Ţebea din septembrie 1996.Marile orientări politice îşi cultivă propriii eroi: regii. Maniu. greu de evitat. reanimată şi întreţinută cu grijă după 1989 (dificultăţile interne şi discutabilele soluţii de guvernare avînd nevoie de un „celălalt" pentru a le justifica). în contextul confruntării româ- no-maghiare. Brătianu. în jurul mormîntului lui Avram Iancu. de trădarea idealurilor naţionale simbolizate prin marele luptător de la 1848. hotărîţi între timp să joace cartea europeană. excepţională secvenţă mitică. a dimensiunii . în 1995. iar intransigenţii Partidului Unităţii Naţionale acuzîndu-şi foştii colegi de guvernare. contemporanii săi. Dintre eroii tradiţionali. au dat naştere. o semnificativă ascensiune cu- noaşte Avram Iancu. la lumina zilei. ieşiţi. cert este că discursul oficial (sesizabil îndeosebi în frecventele evocări istorice ale televiziunii oficiale. Nici- cînd nu a fost invocat mai frecvent şi mai admirativ Titulescu. „Trădarea regelui Mihai şi decorarea lui de către Stalin" (este reprodusă. ele- mentele fundamentale ale discursului prerevoluţionar. oricît de larg ar fi evantaiul actual al eroilor şi sim- bolurilor.

Or. 6 6 A se vedea în acest sens şi lucrarea lui Ioan Scurtu. Balanţa înclină chiar spre principiul mo- narhic. orice s-ar zice.). La sfîrşit. pare legitimă o altă abordare statistică. în acest caz. România a aderat în . dacă adăugăm statele extraeuropene puternic indus- trializate şi cu regim democratic incontestabil: Statele Unite 342 O plimbare prin sălile Muzeului de Istorie Naţională din Bucureşti ilustrează rezistenţa la schimbare. fără rival. x primele pagini ale cărţii tratează despre. prin el. s-a închis doar sec- ţiunea contemporană (după 1918). iar în întreaga lume.. Să dăm un exemplu. ceea ce rezolvă pentru moment orice controversă. 11 monarhii şi 22 de republici în 1991. totul arată la fel ca înainte de 1989. ca şi în cazul lui Ferdinand. Continuă să se practice o reconstituire a trecutului care am- plifică factorii autohtoni în defavoarea dinamicii şi înrîuri- rilor europene. nici cea mai mică modifi- care într-un discurs structurat în sensul luptei de clasă (un şir incredibil de lung de răscoale ţărăneşti!) şi al unei de- pline unităţi din cele mai vechi timpuri. se propune un tabel statistic privitor la evo- luţia regimurilor politice europene din 1866 pînă în prezent (21 de monarhii şi două republici în 1866. tot în 1991. jumătatea de vest a Europei este egal împărţită între re- publici şi monarhii.. fiindcă.. In fapt. O analiză atentă a discursului oficial este de natură să pună în lumină persistenţa unor atitudini izolaţioniste adînc înrădăcinate sub aparenta aderare la valorile europene. Singurul model de dezvoltare îl reprezintă astăzi lumea occidentală. întru nimic mai favorabilă instituţiei monarhice decît volu- mul. 118 re- publici şi 44 de monarhii). In mod curios. Cuza. Editura Danubius. Monar- hia în România. Reabilitarea. nu se pot com- para Albania cu Suedia şi nici Somalia cu Japonia.. precum şi mareşalului Averescu. După ani de zile. per- sonajul emblematic oficial al constituirii României moderne rămînînd. 1991. 1866-1947. publicat în 1988 (Contribuţii privind viaţa politică din România. a unei monarhii pe care oficialitatea nu are motive să o prezinte într-o lu- mină prea favorabilă. s-a oprit departe de vechiul mit dinastic. dar semnificativ. concluzia implicită fiind căderea în desuetudine a regimurilor monarhice. tradiţia republi- cană. şi s-au adăugat cîteva vitrine con- sacrate regilor Carol I şi Ferdinand şi reginei Măria. Bucureşti.sale istorice (pe care chiar comunismul ultimelor decenii o acceptase parţial) şi simbolizarea. în rest. pe care îl rezumă. .

De aici nu decurge vreo şansă istorică suplimentară pentru sistemul dinastic. Australia şi Noua Zeelandă (mo- narhii). Modernizarea este explicată exclu- siv prin factori interni. aşadar din vremea războiului şi a lui Anto- nescu) şi deşi Panaitescu însuşi se lăsase sedus de ideologia legionară (căreia nu i s-ar putea imputa absenţa naţiona- lismului!). critic în favoarea autohtonismului şi a vechilor clişee mitice. manualul se remarcă printr-o atitudine demitolo- gizantă. Autorul situează formarea poporului român pe ambele maluri ale Dunării... Canada.1993 la comunitatea statelor francofone. înseamnă doar că aşa se prezintă statistica! 343 tea instaurării regimului comunist şi reintrodus în 1990.0 abordare similară se constată şi în definirea culturii româneşti medievale. în această perspectivă a continuării filonului mitologic prerevoluţionar. P. Panaitescu: Istoria românilor. cu totul altul decît cel practicat de mitologia na- ţional-comunistă. insistă asupra modelului francez în secolul al XlX-lea. reprodusă în 1990. . pune în evidenţă influenţa slavă în Evul Mediu. vă- zută ca punte între Răsărit şi Apus. Tot atîtea puncte pe care nu le vom mai 'regăsi în noile manuale r introduse în 1992-1993. prin estomparea modelului slavo-bi- zantin. data din 1943. ceea ce nu corespunde istoriei reale. Japonia. în locul manualelor epocii Ceauşescu. trebuie înţeleasă şi polemica în jurul ma- nualului lui P. dar corespunde foarte bine unei obsesii de dinainte de 1989. Deşi publicat într-o perioadă puternic marcată de spirit patriotic (ediţia a Vi-a. nu acceptă conştiinţa naţională a lui Mihai Viteazul. dar motivul real a fost tipul de discurs. S-a invocat necon- cordanţa cu cercetările recente. editat înain- (republică). dispuse uşor să sacrifice spiritul . Manualele şcolare „unice" editate după 1989 (întocmai celor publicate în anii comunismului. dar spre deosebire de manualele mai vechi) evită să vorbească despre influenţa franceză. Un val de proteste a dus în cele din urmă la retragerea sa. deşi aceasta a transformat radical în secolul al XlX-lea cultura românească (şi chiar limba română). în favoarea unei sinteze autohtone particulare. dar nici un tînăr român nu ar putea afla din manualul de istorie originile acestei francofonii (relative. de altfel). îl tratează pe Vlad Ţepeş drept degenerat.

majoritatea pare a înclina spre valorile din urmă (sau. acelaşi sondaj situează Parlamentul cu numai 28% opinii în favoarea sa. De la Vlad Ţepeş la Antonescu. Este semnificativ faptul că. dacă nu înclină de la sine.ÎNTOTDEAUNA UNIŢI? Unitatea şi autoritatea sînt principii nu mai puţin vehi- culate în prezent ca înainte de 1989. printre . cre- ditate. coeziune şi or- dine pe de altă parte. sufragii favo- rabile. Este în perspectivă şi canonizarea lui Mihai Viteazul. Biserica ortodoxă este mereu prezentă. şi încă de departe. iar Biserica la 83%. cele mai respectate. Urmare a tradiţiei şi a obişnuinţei.7 Meritele. între pluralism şi democraţie pe de o parte. incontestabil. 344 cienţele sau partea de vină a instituţiilor respective nu au a fi discutate aici. nu poate fi decît fra- pantă orientarea majorităţii spre instituţii nu neapărat spe- cifice actului democratic (chiar dacă îşi au. pînă şi în amintirea unor eroi care au trăit cu veacuri în urmă. Singurul lucru care ne interesează este imaginarul politic şi. galeria eroilor autoritari este puternic pusă în valoare. Armata scade totuşi la 76%. românii par mai atraşi de simbolurile specifice coeziunii naţionale şi autorităţii decît de cele caracteristice unei vieţi democratice. insufi- 7 Sondaj publicat în Evenimentul zilei. Cîţi români îndrăzneau să se declare credincioşi înainte de 1989? Cîţi îndrăznesc să se declare atei sau sceptici astăzi? In ritualul comemorărilor istorice. 12 aprilie 1996. în aprilie 1996. invocîndu-se de altfel şi o apariţie miraculoasă a chipului său (comentată. la polul opus. s-a generalizat sistemul parastaselor. instituţii ale ţării sînt Armata şi Biserica. sub acest aspect. Revenirea în forţă a Bisericii merită un comentariu. dublată de respingerea masivă a in- stituţiei democratice prin excelenţă. în oc- tombrie 1996. respectiv 89%. cu 92%. care este parlamentul. dar nu mar puţin a unei propagande insistente. Canonizarea în 1992 a lui Ştefan cel Mare şi a lui Constan- tin Brîncoveanu a marcat o dată importantă în procesul îm- binării istoriei naţionale cu ortodoxia. cel puţin potrivit sondajelor (a căror acurateţe nu o discutăm). este îndemnată să o facă). locul în acest sistem).

Constantin Stere. se aude un discurs istorico-politic care subliniază cu insistenţă ideea de unitate şi chiar de unani- mitate naţională în jurul unor valori. se poate con- stata că o parte deloc neglijabilă a elitei politice şi intelec- tuale nu a agreat această orientare politică. Implicarea orto- doxiei consolidează valorile istorice naţionale a căror credi- bilitate risca să fie afectată în urma deprecierii propagandei comuniste şi confuziei ideologice care a urmat. nu- mai Iorga a militat activ pentru intrarea în acţiune (ar fi făcut-o . D. Identifica- rea. iar unele voci s-au pronunţat hotărît împotriva ei (chiar dacă teoretic toţi împărtăşeau. „idealul naţional")-8 Ce să mai spunem despre al doilea război mondial? Se poate afirma că toţi românii au aprobat entuziast intrarea în răz- boi alături de Germania în 1941. în ultimă instanţă. P. formulă abilă. Alexandru Marghiloman. Dintre aceştia. Discursul religios despre istorie ocupă terenul lăsat liber de defuncta ideologie totalitară. au optat pentru soluţia „cealaltă": P.. atitudini politice şi per- sonalităţi. principatele române s-au înfruntat adesea. Titu Maiorescu. O hotărîre crucială. Galeria marilor istorici ai momentului cuprinde şase nume: A. Nicolae Iorga. în urma căreia avea să se constituie Româ- nia Mare. Contrar mitului unei cvasiunanimităţi româneşti în acţiunea care viza eliberarea Transilvaniei. Se repetă adesea că în marile probleme naţionale românii au fost întotdeauna solidari. a fost intrarea în război în 1916 împotriva Puterilor Centrale. Carp. şi din nou toţi românii. Ioan Bogdan. Xenopol. Iar în secolul nostru societatea românească s-a dovedit mai curînd divizată decît unită. aparent 345 greu de contestat de un adevărat patriot. şi la fel de entuziast. Dimitrie Onciul. cum am arătat deja. întoarcerea armelor împotriva Germaniei în 1944? Dar instaurarea comunismului? A fost susţinută de toţi românii? Sau a fost combătută de toţi românii? De 8 Dintre oamenii politici. Constantin Giurescu. dar perfect ne- adevărată! în Evul Mediu. Din zona Puterii. a românismului cu ortodoxia (susceptibilă. de a-i jigni sau marginaliza pe românii de alte religii) apare astăzi ca un procedeu privilegiat de afirmare a coeziunii naţionale.. de însuşi comandantul Muzeului Militar Naţional). Panteonul şi calendarul bisericesc tind astfel să fuzioneze.alţii. Vasile Pârvan. dar fiecare în felul său. la televiziune. cam sumară.

. Simion Mehedinţi a fost ministru în guvernul Marghiloman.şi Xenopol. Ne mărginim să invocăm două exem- ple recente vizînd politica externă şi integrarea europeană. nu ne aflăm în faţa unui grup restrîns şi marginal. despre „cele două Franţe". Pătrăşcanu. Gala Galaction. în marile probleme. aşa încît putem vorbi astăzi (în sens politic şi cultural) despre „două Românii". Proces care a împărţit România în două. Pur şi simplu. 346 fapt. prin referendum. D. ieşit din comun în toate acestea. Puterea. Grigore Antipa a colaborat cu autorităţile germane. vechea elită a fost pulverizată şi o nouă elită s-a ridicat din straturile mai de jos ale societăţii. nu s-au înscris în lupta pentru unirea politică. şi cu siguranţă nu în faţa unor „trădători". a fost ratificat în unele ţări. Acordul de la Maastricht. Mai mult chiar. Politica mondială a Statelor Unite este rezultanta. care anga- jează viitorul naţiunilor europene. cu o minimă majoritate (în Franţa. Nici România nu are vocaţia de a fi mai unitară. ea nu a existat şi nu există nicăieri. variabilă. comportamentul celor- lalţi poate fi apreciat drept „rezervat". în mod paradoxal. a permanentei confruntări dintre izolaţionişti şi intervenţionişti. D. la fel au procedat Tudor Arghezi. însă boala 1-a împiedicat). aflată încă în faza sloganului „Nu ne vindem ţara!". cei doi mari clasici transilvăneni: Ioan Slavici şi George Coşbuc. nu în cele mici. de altfel. s-a grăbit să încheie (singularizînd Ro- mânia chiar printre ţările ex-comuniste) tratatul cu Uniunea . în timp ce opoziţia miza întru totul pe raporturile cu Occidentul. Unani- mitatea naţională este doar un mit politic. iar Victor Babeş şi-a atras mustrări pentru un anume gen de „acomodare". cu procente cu puţin peste şi sub 50%). „cele două Franţe" manifestîndu-se din nou cu acest prilej. o parte a elitei româneşti a gîndit alt- fel interesele naţionale. Cum se vede. şi este firesc să apară. Iar divergenţele apar.. Dintre savanţi. este un fapt pe care sîntem da- tori să-1 constatăm. Slavici a publicat articole „progermane" în presa din timpul ocupaţiei. Dintre scriitori. două ten- dinţe perfect opuse. Nimic. în anii comunismului s-a adîncit o mai veche linie de fractură. In 1990. de la Revoluţia din 1789 încoace. aşa cum se vorbeşte. nici măcar a unor „indi- ferenţi".

Această întîr. mai întîi fiindcă ne lipseşte informaţia şi în al doilea rînd fiindcă nu avem perspectiva . ilustrat cu false exemplificări istorice. insinuată abil prin apelul la trecut.Sovietică. cu curaj. privitoare C îndeosebi la represiunea comunistă. ceea ce a provocat disensiuni chiar în sînul ei. le-au adus „nespecia. şi mai esenţial pentru înţelegerea României de astăzi decît oricare epocă sau proces istoric. Aşa se face că cele mai interesante contribuţii.-. în- tr-o societate care afirmă sau cel puţin mimează valorile democraţiei şi ale pluralismului.^ ziere metodologică se întîlneşte cu o raţiune ideologică. Nu este bine să scriem despre comunism — potrivit unei opinii destul de răspîndite —. li se datorează <- adunarea şi prelucrarea. se manifestă astfel o înclinare autoritară. liştii". sesizabilă tot în zona ofi- cială. s-au pronunţat împotriva sa partidele naţionaliste. a informaţiilor orale 9. sau în perioada şi mai restrînsă. ea rămîne to- tuşi lentă şi cu totul insuficientă raportată la dimensiunile şi importanţa problemei. în timp ce pentru istoricul român tip ancheta orală rămîne încă un procedeu exotic. dar puternic valorizată mito- logic prin imaginile contrastante ale mareşalului Antonescu şi regelui Mihai. Unanimismul. Majoritatea istoricilor contemporaneişti — reprezentînd în 1989 contingentul cel mai numeros de istorici români — au preferat să se „înghesuie" în perioa- da interbelică. Tratatul româno-un- gar încheiat în septembrie 1996 a dovedit încă o dată că nu există unanimitate. Lucrurile nu s-au petrecut însă aşa. este ocultarea comunismului. Celor din afara nucleului profesiunii. şi mult mai puţin istoricii universitari sau din insti- tute. Profesioniştii istoriei continuă să acorde o mai mare credibilitate documentelor scrise decît oamenilor vii care au trăit istoria respectivă. cercetarea s-a mai pus în mişcare. în ul- tima vreme. a celui de-al doilea război mondial. tac- tică mai eficientă decît enunţarea explicită a mesajului. căreia se vede că îi prezicea încă o viaţă lungă! S-a petrecut apoi o treptată „europenizare" a Puterii. 347 METODOLOGIA UITĂRII O altă tendinţă caracteristică. nu este decît o stratagemă de guvernare. într-un spaţiu de numai două decenii. Ar fi fost de aşteptat ca istoricii să „năvălească" asupra acestui teritoriu complet neexplorat. pînă mai ieri participante la guvernare.

Vor scrie urmaşii noştri şi urmaşii urmaşilor noştri. el face în genere abstracţie de comunism în numele „auto- nomiei esteticului". riscînd să fim subiectivi. Epoca modernă şi contemporană. Vasile Vesa. acolo însă este denunţat comunismul sovietic.11 Cine ar îndrăzni să-i interpreteze pe Dante. Shakespeare sau Balzac în afara epocii lor? Se pare că doar scriitorul român îşi depăşeşte condiţia terestră. 10 Mihai Manea şi Bogdan Teodorescu. 11 Limba şi literatura română. manual pentru clasa a XII-a (co- ordonator Nicolae I. 5 volume. Editura Didactică şi Pedagogică. 206-325 (peri- oada 1918-1947) şi pp. 1991-1996). dintre care documentul de excepţie rămîne Me- morialul durerii. unde se merge în linişte pînă la 1989. ediţiile ulterioare fără modificări notabile. Se oferă — în 1992 — zece pagini despre jumătatea de secol de comunism. Istoria românilor. Bucureşti. 1992. 326-335 (perioada 1947-1989). Editura Albatros. pp. Ca întotdeauna. Editura Didactică şi Pedago- gică. precum şi numeroase emisiuni de radio şi televiziune. faţă de peste o sută de pagini consacrate sfertului de veac al României interbelice şi al celui de-al doilea război mondial. timiditatea cercetării nu funcţionează în ce pri- veşte Basarabia.10 Manualul de literatură procedează în acelaşi spirit. pe cînd dincoace ar trebui denunţat cel românesc). întrea- ga ideologie şi mişcare socialistă şi comunistă 12. Vasile Cristian. Nicolae). manualul de şcoală (mai ales cînd este oficial şi unic) spune tot ce este de spus. înălţîndu-se în sfera absolută a artei. Eugen Vîr- . Bu- cureşti. perseverentă anchetă orală efectuată de Lucia Hossu-Longin (peste 50 de episoade). 348 necesară. mergînd chiar mai departe. 12 Camil Mureşan. Eludarea programată a subiec- tului este evidentă (interesant că în cazul aceleiaşi categorii de istorici.9 De amintit în acest sens o bogată memorialistică (din cu- prinsul căreia ne mărginim să cităm excepţionala epopee a vieţii penitenciare publicată de Ion Ioanid sub titlul închisoa- rea noastră cea de toate zilele. 1993. Autorii manualului de istorie universală au o iniţiativă încă mai radicală: eva- cuează pur şi simplu din istorie pe Marx şi Engels. chiar cu riscul ca elevul să nu înţeleagă nimic din evoluţia ultime- lor două secole şi îndeosebi din epoca pe care cu toţii am trăit-o. Bucureşti. manual pentru clasa a XII-a. un rezumat palid şi ambiguu.

Bucureşti. Ideologic însă. cu vechea armată română. Este un fapt.I. presupune întotdeauna inserarea în istorie. an care con- tinuă să fie invocat. chiar dacă .R. raportarea nu se putea face la comunismul răsturnat şi discreditat. după cum S. Istoria universală modernă şi contemporană. cu siguranţă. Este astfel curios. intelectuali. în parte. manual pen- tru clasa a X-a. originea în cei cincizeci de ani de comunism. nu o judecată de valoare. intelectuală) s-a format în anii comunismului. Ea se face la tradiţia anterioară şi cu deosebire la România Mare din perioada interbelică (mai puţin la ceea ce nu convine. brutal întrerupt în anii de după război. cu alte cuvinte monarhia). Editura Didactică şi Pedagogică. instituţiile. inclusiv cu bilanţul fals — cel puţin înzecit — al celor 11 000 de victime). 349 Dacă despre comunism în genere manualele spun puţin. Ea nu ar fi existat fără comunism. şi mitologic. dar şi de înţeles (şi poate fi chiar lău- dabil în măsura în care procedeul ilustrează o voinţă reală de normalizare) că armata reînnoadă firul. oamenii. dar cu atît mai mult unui regim instaurat în urma unei răsturnări. preoţi şi oameni politici morţi în închisoare: materialul pentru o nouă mitologie istorică abundă. şi în mod inevitabil.colici. despre lupta anticomunistă nu oferă elevilor mai nimic. decît în istoria anterioară a ţării. luptători în munţi (încă nereabilitaţi de justiţia postrevoluţionară). realităţile ei îşi au în mai mare măsură. Ţărani ucişi pentru că şi-au apărat pămîntul (mai mulţi. împotrivirea faţă de comunism şi-ar fi putut afla faptele exemplare şi eroii săi. Un fapt care explică reticenţele menţionate. dar este aproape ignorat în discursul oficial şi în istoria propusă tinerei generaţii. cum am văzut. proprie oricărui regim. Măcar în această privinţă ar fi fost de învăţat chiar de la comunişti: din mult mai puţin ei au reuşit să confecţioneze o întreagă suită de episoade eroice şi de eroi „ilegalişti". Actuala elită politică (şi.-ul invocă atît de hulita cîndva Siguranţă. Iar legitimarea. La aceasta se adaugă şi nevoia de legitimare. 1991 şi ediţii ulterioare. ca la 1907. România de astăzi.

De altfel. apărute după 1989. împru- 350 mută titluri vechi. merită să apreciem şi rea- lizările lui Hitler: cea mai vastă reţea de autostrăzi din Europa. raportul dintre ţările cele mai dezvoltate şi România.. dacă nu există. în fapt. Ea poate fi rezumată în cuvintele: „totuşi. Grecia se afla aproximativ la nivelul . Şi presa procedează la fel: o serie întreagă de publicaţii. ce să mai spunem: România este singura ţară ex-comunistă unde par- tidul comunist s-a volatilizat. ceva s-a înfăptuit". Zone rămase în urmă — la un nivel similar satelor româneşti — existau şi în Occi- dent pînă acum cîteva decenii. aproape că nici nu a existat. în România. foştii activişti comunişti ră- mînînd la putere fără întrerupere (caz iarăşi singular). Astăzi.nu este un secret că o bună parte din cadrele sale provin nu din Siguranţă. în privinţa produ- sului brut pe cap de locuitor. Se mai adaugă o strategie. Potrivit unei asemenea judecăţi. Comunismul a fost cum a fost. Spre aceasta sîntem pînă la urmă îndemnaţi: spre uitare. dar fără să mai aibă ceva de a face cu un partid care nu există şi. Orice măsurare a unor „rea- lizări" se cade a fi globală şi comparativă. Şi Danaidele au muncit la vremea lor. la capătul intensei industrializări comuniste. iar reţeaua de canalizare nu cuprinde în întregime nici capitala ţării. se exprima în termeni ce nu depăşeau în ansamblu 3 la 1. lăsînd să se înţeleagă că o dată cu titlul au dobîndit şi certificatul de vechime. să ne compor- tăm ca şi cînd nu ar fi existat. în preajma celui de-al doilea război mondial. O asemenea argumentaţie — care în plus este şi adevărată — are darul de a-i deruta pe cei mai puţin de- prinşi cu vicleniile dialecticii. oamenii însă au muncit şi au creat.. Comunismul nu a existat! Trebuie.. oricum. In timp ce în Occident pînă şi o casă izolată pe vîrf de munte are elec- tricitate şi apă curentă. complementară uitării. la marginea Europei. poate chiar mai mult decît românii. astăzi nu mai există. chiar o estimare de 10 la 1 este sub realităţi. eradicarea şomajului.. Să nu se spună că totul este doar rezul- tatul unei întîrzieri multiseculare. România se află astăzi. ci din Securitate. sub toate aspectele. sute de sate rămîn neelectrifi- cate.

Exceptînd unele jocuri subtile. cu „cheie". u- morul nu îl caracterizau. Oamenii au creat uneori. Produc- ţia literară a pendulat însă între aderarea (mai mult sau mai puţin nuanţată. Acum nu mai e nimic de salvat. în plus. şi independent de diverse me- rite individuale. discrepanţele conceptuale şi metodologice sînt cît se poate de evidente (la noi prelungindu-se o filieră evenimenţial-descriptivă şi romantic-naţionalistă. Ne place să subliniem — în parte. în ciuda comunismului. Formele. în prezent. dar ele nu schimbă faptul global că. Şi nu am subliniat decît dimensiunea strict materială a problemei. trebuiau salvate. Nici un domeniu nu a scăpat de impactul nefast al unui sistem opresiv şi deformator. Dar să nu ne închipuim că au putut crea în afara comunismului. ea nu a vorbit oamenilor despre preocupările reale ale epocii. Dacia lui Burebista era în . contribuţiile au fost numeroase şi une- ori interesante. Sobrietatea şi plictiseala păreau indispensabile. ajunseseră chiar în inima sistemului naţional-comunist. In ce pri- veşte istoriografia. ca şi cînd sistemul ar fi fost doar o simplă faţadă. Dacii. după cum am văzut. asistăm astăzi la exacerbarea unor teme mult îndrăgite de ideologia naţional-comunistă. atît cît au putut. chiar dacă Marx fusese lăsat de mult în urmă.României. Lipsa unei audienţe europene (resimţită de români ca o nedreptate) îşi găseşte în acest gen de derobare explicaţia fundamentală. care cel puţin în mediul universitar occidental nu mai are curs). mai mult sau mai puţin transfigurată) la proiectul comunist şi evadarea din realitate. în timp ce mica şcoală istorică de la 1900 era perfect sincronă cu fe- nomenul european. o devansează de cîteva ori. originalitatea. cel puţin. 351 poate mai puţin gravă decît dereglarea completă a struc- turilor şi mecanismelor sociale. astăzi. Explicaţia este simplă: libertatea. Comunismul nu acorda libertate de- plină nici propriilor plăsmuiri. LIBERTATEA DE A SPUNE ORICE în unele privinţe. pe drept — efervescenţa literară a perioadei. Iniţiativa. o dezlănţuire nevinovată de folclor românesc. sentinţele lui nu puteau fi contrazise în mod explicit.

poate fi într-adevăr tonic să constaţi că românii.. se află la obîrşia civilizaţiei europene. unde Zalmoxis îşi dă mîna cu agentul de securitate. şi dacă ceilalţi nu ne văd aşa. Discursul actual continuă 352 să reţină — în nota autohtonistă dominantă — o anume întîietate a factorului dac faţă de filiera romană. ci chiar în ţentrul lumii. diabolizare a străinului veşnic complotînd împotriva naţiei române. pe fundalul general al mitologiei dacice. de a judeca drept suspectă orice opinie mai puţin ortodoxă despre strămoşi: paradox de altfel explicabil prin amalgamul istorico-politic specific erei Ceauşescu. de unde imperativul vigilenţei şi al unui stat pu- ternic — iată substratul ideologic al unei literaturi care prelungeşte într-o modalitate nouă şi. astăzi autor prolific de mici romane citite cu nesaţ de un public larg. în fond. încă mai insolit este fenomenul literar care poartă numele Pavel Coruţ: ofiţer de contrainformaţii cu rang înalt înainte de 1989. în consecinţă.Dar o ase- menea interpretare apare aproape echilibrată faţă de ceea ce se petrece în zona dacismului extremist. mai subtilă manipularea practicată cîndva de Securitate. fundamentalism politico-religios. In cea mai bună tradiţie a lui Densuşianu şi a Institutului de istorie a parti- dului. pierderea nu este a noastră. axate pe o mitologie dacică actualizată. dacii invadează piaţa cu cele mai felurite şi ingenioase soluţii. p. „Naţiunea" este unul dintre acele concepte istorice elastice (care fac pînă la urmă imposibil un limbaj istoric 13 O analiză succintă dar pertinentă a literaturii lui Coruţ. Au- tohtonism transistoric. Le Mythe de Zalmoxis. prin strămoşii lor antici.esenţă România lui Ceauşescu. şi de care românii încă nu s-au debarasat pe deplin. toate promovînd ideea anteriorităţii şi excelenţei româneşti. bîntuită de fantasme daci- ce şi capabilă. la Zoe Petre.13 Curioasă poliţie politică această Securitate. 36. Nu sîntem la margine. . Aceeaşi rupere a zăgazurilor se poate constata şi în pri- vinţa obsedantei — pentru români — definiri a faptului na- ţional. ci a lor. Intr-o vreme cînd Europa ne priveşte cu suspi- ciune şi ne ţine dincolo de prag.

Bucureşti. Dar ar fi fost o erezie politică. pe deplin cris- talizat înainte de 1989. esenţială în jocul ideologic comunist. nimic nu-1 împiedică pe istoric să aplice termenul oricărui context doreşte. rămîne cel al „statului-naţiune". singurul concept clar. după cum am mai spus. încă o dată. libertatea deplină pe care o are istoricul (fără a mai vorbi de tot mai larga categorie a amatorilor) de a argumenta în termenii care îi convin. Un istoric foarte implicat în acest gen de meditaţie trans- istorică susţine că apărarea unui asemenea punct de vedere i-a atras înainte de 1989 tot felul de neplăceri de ordin pro- fesional. Iar substanţa statului omogen sub raport etnic. dar. naţiunea trebuia definită ca fenomen is- toric de dată relativ recentă. Vom avea aşadar şi o „naţiune dacă". în pură ortodoxie marxist-stalinistă. să-1 prezinţi pe Burebista drept un cuceritor care a adunat teritorii lip- site de coeziune şi populaţii prea puţin animate de con- ştiinţa unui destin comun. Iar ceea ce se urmăreşte este punerea în evidenţă a unei unităţi de tip naţional. aceasta nu schimbă ni- mic esenţial în configuraţia mitului unităţii. 14 G. Nu termenii ne interesează. Ceea ce a intervenit după 1989 în interpretările de acest gen a fost evacuarea jargonului marxist sau stalinist ante- rior şi. carac- teristică istoriei româneşti de la cele mai îndepărtate înce- puturi. Ar fi fost o erezie ideologică să spui că Burebista s-a aflat în fruntea unui stat naţional. In rest.14 Aici se cuvine a face distincţia. ci ceea ce se urmăreşte prin vehicularea lui. în ce priveşte însă fondul chestiunii. 354 . cu care se poate opera. „unitar" şi „centralizat" al regelui dac este aceeaşi cu a statului naţional de astăzi. Casa de editură şi librărie „Nicolae Bălcescu". ci substanţa. 1995.353 riguros şi universal) aplicabile unor realităţi foarte diferite. Iscru. „unitatea na- ţională" a cuprins în vremea lui Ceauşescu întreg spaţiul şi timpul istoric românesc. încă şi mai gravă. Problema nu este însă cuvîntul în sine. evident. chiar evitînd utilizarea termenului. D. Formarea naţiunii române. între fond şi formă.

. Salvatorul se impune cu necesitate. se înţelege. Arhe- tipul este unul singur. România Mare.. tot aşa îşi îndreaptă privirea îndărăt.B.i BLOCAJUL MITOLOGIC Societatea românească de astăzi este animată de puter- nice pulsaţii mitice. cu atribuţii relativ largi. 355 ment puternic şi partizanilor ideii monarhice. Exemplificările sînt la îndemîna oricui. spre Vîrsta de Aur care îi convine.. Vîrsta de Aur şi Unitatea. . C. şi atunci Vîrsta de aur se confundă cu vremea primordială a geto-dacilor.UN MOMENT CARE TREBUIE DEPĂŞIT: . un argu- 15 Raoul Girardet. Pentru mulţi. Aceeaşi Românie oferă.A şi K. . Mythes et Mythologies politiques. Asupra unităţii. Ialta şi Malta. dar feţele lui sînt foarte diverse. Interesant de constatat cum funcţia prezidenţială. regele şi moşierii. şi propriul său sens al Unităţii. Paris. şi complotiştii săi. Aşa cum fiecare îşi are Salvatorul său. deşi nu a durat decît două dece- nii. fosta securitate mereu prezentă. cu vre- . cu siguranţă. regele Mihai. . Conspiraţia aduce în scenă o multitudine de actori. prosperă şi democratică. Editions du Seuil. ea pare . 1986. ungurii bineînţeles.a fi modelul — inclusiv în planul extinderii teritoriale — în raport cu care se judecă istoria anterioară şi ulterioară.-. se împletesc şi se disociază în nenumărate variante. nu vom mai reveni. inexistenţii) terorişti din decembrie 1989. utilizabili pentru toate ori- entările politice: invizibilii (şi.. „golanii" din Piaţa Univer- sităţii şi mînuitorii lor din umbră. Dintr-o complexă constelaţie mitolo- gică. aceasta este România interbelică. Alţii preferă să coboare mult mai adînc în trecut. este rezervată în imaginarul pu- blic unui Salvator capabil de a rezolva prin propria-i voinţă şi putere. într-un asemenea context tulbure. Raoul Girardet a izolat patru mari mituri politice fundamentale caracteristice lumii contemporane: Conspira- ţia. marile pu- teri. dar limitate prin Constituţie. atît de des invocată.15 România apare în prezent ca un laborator ideal unde toate acestea îşi dau în- tîlnire.G. potenţialii preşedinţi Emil Constantinescu ori Petre Roman. Fiecare român îşi are pînă la urmă propriul Salvator: preşe- dintele Iliescu.I. Salvatorul. gravele probleme ale României de astăzi.

Fantoma lui Gheorghiu-Dej. 1995. măcar o parte a amintirii comuniste se speră a fi salvată. se mulţu- mesc în sinea lor cu Vîrsta de Aur a comunismului. Astfel. Fundaţia „Ioan Slavici". Lavinia Betea. Maurer şi lumea de ieri. Bucureşti. Editura Univers. Societatea civilă trebuie să înveţe să se apere de „intoxicarea" prin istorie. 356 rie s-a dovedit a fi o constantă a strategiei Puterii. Educaţia civică presupune nu numai tradiţionala valorizare de tip eroic a faptelor istoriei naţionale. In schimb. Istoria a fost întotdeauna şi un instrument de putere. Bucureşti. Paul Sfetcu). cu siguranţă mai numeroşi decît îndrăznesc să o mărturisească. văzut ca un mare om politic şi un mare patriot care a eliberat ţara de trupele sovietice şi pe care numai moartea 1-a împiedicat să angajeze România pe drumul democraţiei şi al prospe- rităţii. 1995 (interviuri cu Ion Gheorghe Maurer. ale cărei virtuţi identitare nu le contestăm. ea presupune şi asumarea critică şi responsabilă a propriului . Editura Univers-Calistrat Hogaş. lucruri bune şi despre Ceauşescu. „Un mit Gheorghiu-Dej?".mea cînd centrul lumii se afla aici. Arad. 173-182. condiţionarea opiniei publice prin isto- 16 Vezi. Opinii favora- bile despre Dej şi la Silviu Brucan. 1992. Prin jocul alternării celor doi lideri. sau îşi în- chipuie că au profitat (ceea ce este acelaşi lucru). în Miturile comunis- mului românesc. Gheorghe Apostol. f. Cine stăpîneşte trecutul are şanse mari de a stăpîni şi pre- zentul. un mij- loc cu atît mai abil cu cit pentru cei mai mulţi este insesi- zabil. Pentru mai multe detalii: Lucian Boia. Editura Expres. şi invers. După 1989. fireşte. se conturează o ten- tativă de „re-mitificare" a lui Gheorghiu-Dej. In fapt. II. o analiză demitifi- catoare la Vladimir Tismăneanu. Alexandru Bârlădeanu. şi cei care au pierdut sau consideră că viaţa lor ar fi fost mai buna fără comunism. d.0 caracterizare elo- gioasă îi face Dumitru Popescu. Bucureşti. cînd viaţa era ieftină şi fără surprize (exceptînd surprizele rezervate de aparatul de represiune).16 Se aud. pe fundalul unei imaginare epoci lipsite de griji. Mărturii despre stalinizarea României. societatea românească de astăzi este împărţită între cei care au profitat de pe urma comunismului. pp. Alţii. în acest sens. cei care nu l-au agreat pe Ceauşescu putîndu-1 invoca pe Gheor- ghiu-Dej. Am fost şi cioplitor de himere. Generaţia irosită.

la fel de constrîngătoare. ci de a o atenua şi de a modifica criteriile de selecţie. Istoria nu se poate desprinde nici de structurile constrîngătoare ale ima- ginarului. Rămîne de vă- zut în ce măsură blocajul mitologic va continua să afecteze procesul de integrare şi de modernizare (pe care deja 1-a întîrziat) şi. esenţa argumentaţiei propuse priveşte nu Istoria. Chiar un tip de discurs complet altul ne-ar fi invitat la o abordare similară. invers. maniera în care acest proces va con- duce în cele din urmă la o reelaborare. nu fac decît să adîncească disensiunile. Soluţia nu este de a uita istoria. sursă deghizată (sub • veşmîntul unor adevăruri obiective). ea a fost folosită ca sursă pentru prezent. Cert este că românii se lasă uşor subjugaţi de istorie. ceea ce nu ar fi posibil. Sfidarea modernităţii şi integrarea europeană nu mai pot fi raportate la o mito- logie cu accente tradiţionaliste. Unei societăţi divizate îi corespund repere istorice divergente care. faţă de oricare trecut. Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut. Problema actuală a societăţii româneşti nu stă în faptul . mai mult sau mai puţin radicală. Din perspectiva proiectului nostru. uneori. prin forţa proprie imaginarului. am simţit nevoia precizării propriului punct de vedere. la rîndul lor. ca şi deprinderea „decodării" mesajului istoric care. nici de imperativele. ale prezentului. ca orice mesaj.trecut. dar nu mai puţin > elocventă. încheiere Iată-ne la capătul acestei tentative de decriptare a cîtorva structuri mitice puternic imprimate în cultura românească modernă. nici de dorit. mai bine zis de mitologiile construite pe istorie. urmăreşte „ceva". Nu ne propunem identificarea unor soluţii alter- native. puşi în faţa unor fabulaţii sau deformări extreme. Nota dominantă a imagina- rului istoric românesc rămîne încă autohtonistă şi autoritară. în timp ce lumea spre care ne îndreptăm este structurată în jurul valorilor democratice şi europene. ci discursul istoric si inevitabila sa încărcătură ideologică şi mitologică. a mitologiei naţionale. susceptibile de a fi mai „adevărate" decît cele luate în discuţie. Chiar dacă.

nu chiar neînsemnat. în măsura în care se simte servit de interpretarea naţionalistă. Cui serveşte — în afara faptului. atacat virulent pentru simplul motiv că propunea o interpretare critică a discursului istoric în locul nesfîrşitei şi mereu ega- lei cu ea însăşi litanii „patriotice". unanimistă şi autoritară a faptelor trecutului. Discursurile patriotarde sînt cel mult pentru „uz intern". Diverşi critici au mers pînă la a pune şi întrebarea (bine deprinsă în anii comunismului) „Cui serveşte un ase- menea demers?". KGB. Ni se pare elocventă primirea rezervată volumului Mituri istorice româneşti (apărut sub direcţia noastră în 1995). adaptate climatului local. sînt departe de a fi inedite. structurile imaginarului istoric reflectă o puternică „defazare" faţă de cultura şi men- talitatea vest-europeană. în cazul că se mai speră ca prin ele să se acopere starea jalnică în care se află societatea românească. Dar jchiar în mediul profesionist desprinderea de vechile clişee se pe- trece anevoios. 358 bat o mitologie de secol XIX pe care ne-a lăsat-o moşte- nire. evi- dent. Problema este că maniera în care se încheagă la noi. astăzi. Nu există societate lipsită de mituri fondatoare*. subînţelegîndu-se că ar servi „celorlalţi" (unguri. un istoric vigilent nu a pierdut prilejul de a denunţa „complotul masonic". Discursul oficial nu face decît să complice lucrurile. Pe postul naţional de televiziune. Figurile acestuia. în timp de pace. că serveşte adevărului şi exigenţelor unei profesiuni — o spunem fără ezitare: serveşte României. în timp ce un sociolog au- tohtonist lansa oamenilor de ştiinţă insolita chemare de a se alinia intuiţiei populare socotită infailibilă. masoni etc). CIA. situaţia dinaintea alegerilor din noiembrie 1996. . iar un mili- tar nu ezita să îmbogăţească paleta şi aşa largă a democra- ţiei noastre originale cu presupusa misiune pe care ar avea-o armata de a apăra. de eroi. de simboluri de unitate. Comunismul a preluat şi exacer- Notă: Referirile politice ale textului nostru privesc. Opinia publică nu cunoaşte altceva decît „vulgata" accep- tată a istoriei (dacă o cunoaşte şi pe aceasta). valorile istoriei naţio- nale.în sine al implicării în jocul imaginarului istoric.

ci pe depăşirea acestor stări de spirit. Dar acelaşi naţionalism — nu „altul" — a însîn- gerat Europa timp de două secole. duce într-o direcţie nu mai puţin îngrijorătoare. patriotismul în istoriografie înseamnă să ne reclădim o şcoală naţională de nivel european. Naţionalismul şi-a avut partea lui constructivă. un „loc al memo- riei". în orice caz o răsturnare completă a celei vechi. Naţionalismul implică afirmarea primatului asupra celorlalţi. ieşită prac- tic din istorie. Dacă nu. de- vine simbol al regăsirii în interiorul aceluiaşi spaţiu de civilizaţie. de oameni capabili de a discu- ta inteligent probleme care se discută astăzi. ieşi din discuţie. există naţionalism pur şi simplu. în istorie. ca în oricare alt domeniu. Este clar că Europa în care vrem să ne integrăm nu se construieşte pe naţionalism şi autohtonism. Autohtonismul ajunge aproape să-i ignore. oricît de patriotice ţi-ar fi intenţiile. Astăzi tre- buie să alegem. statele naţionale. Nu există un naţionalism bun şi altul rău. mînă în mină pe cîmpul de bătălie de la Verdun. cufundîndu-se într-o lume proprie. Nu o versiune ameliorată şi amplificată a faptelor trecutului ne va promova în lume. E punctul de plecare al unei noi mitologii. autohtonismul. învestit cu o puternică semnificaţie conflictuală. variantă privilegiată a naţio- nalismului în perimetrul românesc. Dacă naţionalismul înseamnă asumarea unor inextrica- bile conflicte. Prin virtuţile lui s-au coagulat naţiunile moderne. ci propria 359 noastră calitate de istorici. cerută de o anume fază a evoluţiei istorice. cum am avut în prima parte a secolului. trebuie să ai ceva de oferit timpului tău şi să vorbeşti aceeaşi limbă cu interlocutorii. Astăzi. cu toate manifestările care decurg din premisele sale. dimpotrivă. . Iar ilustrarea simbolică a depăşirii unei istorii de confrun- tări ne-o oferă imaginea preşedintelui Mitterrand şi a can- celarului Kohl.Ele nu servesc însă deloc în afară. Este exact tipul de discurs care astăzi discreditează. „Le nationalisme c'est la guerre" — cuvin- tele rostite de Franţois Mitterrand la ieşirea sa din scena politică — definesc perfect răscrucea istorică unde ne aflăm.

dar cu implicaţii conceptuale şi metodologice mai largi. aşa cum au reuşit francezii şi germanii. toate acestea sînt menţionate în text şi în notele respective. ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. Ele sînt sintetizate într-o Introduction ă l'histoire de l'imaginaire. Cartea lui Hayden White Metahis- tory (The Johns Hopkins University Press. In mare măsură. ci istoria pe care ne-o imaginăm. nici izolaţionismul nu sînt soluţii ac- ceptabile. O ştim prea bine. martie-octombrie 1996 BIBLIO' "ECA ŢEANÂ JUC: »9 * i'AViAN G0GA" CLUJ Bibliografie Lucrarea de faţă se bazează pe o varietate de surse: isto- riografice.Nici confruntarea. Actuali- zarea insistentă a unui trecut glorificat şi abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalţi 360 . mărginindu-ne să consemnăm aici lucrările cu caracter mai general. şi doar pe acelea folosite efectiv în argumentaţia noastră. premisele teoretice ne aparţin. politice. să desluşim în ele semnificaţii noi. paradoxală combinaţie de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate. Recherche iconographiaue sur le pantheon scolaire de la troi- . 1973) are marele merit de a demola mitul obiectivitătii istoriei. Conexiunile dintre istorie şi ideologie sînt analizate. Nu revenim asupra lor. de Christian Amalvi: Les Heros de l'Histoire de France. literare şi iconografice. Dar poate vom reuşi. ca şi pe contri- buţii privind diversele laturi ale problemei. Nu istoria reală. dar pare-se că istoria ne trage înapoi. Nu este cazul să ne ştergem din memorie cîmpurile de bătălie. şi imobilismul în raport cu noi înşine. cu privire la cazul francez. Istoria aceasta cu români altfel decît ceilalţi şi supuşi per- secuţiei celorlalţi. care urmează a fi publicată.

Editura Universităţii Bucureşti. 1985. Junimea: implicaţii istoriografice. De la istoria critică la criticism. Etape pregătitoare ale prezentei lucrări sînt cele trei vo- lume editate. lucrarea lui Mircea Eliade. la Elise Marienstras. în problematica miturilor fondatoare şi a originilor în genere. 1974. A scrie şi a face istorie. 1990. Vasile Pârvan: efigia cărturarului. 1995. Iaşi. 1974. Seuil. indisociabil ataşate celor is- torice. Iaşi. Paris. Albin Mieriei. Editura Junimea. şi Raoul Girardet. Editura Junimea. Sur l'idee moderne de nation. Menţionăm dintre acestea: Mihail Kogălniceanu istoric. 363 Privitor la miturile politice. Les Mythes fondateurs de la nation americaine. oferă cîteva repere esenţiale. Iaşi. Phot'ceil. Peeters. Istorie şi istorici în România interbelică. Iaşi.sieme Republique. şi Miturile comunismului românesc. remarcabile printr-o documentare ieşită din comun şi prin echilibrul interpretărilor. Mythes politiques modernes. Editura Junimea. 1994. sînt de menţionat două lucrări fundamentale: Andre Reszler. Pentru istoriografia perioadei comuniste. Aspecte ale mitului (Edi- tura Univers. 1986 (nouă ediţie. 1976. Pentru imaginarul naţiunii o referinţă necesară este eseul lui Dominique Schnapper. Mythes et Mytho- logies politiques. 1978). este indispensabil volumul apărut sub direcţia lui Marcel Detienne: Traces defondation. 1981. Editura Junimea. Paris. La communaute des citoyens.0 remarcabilă analiză a unui set de mituri fondatoare moderne. Editura Academiei. Bucu- reşti. Essais de mythologie naţionale. Bucureşti. 1976. Orice reconstituire sau analiză istoriografică nu poate face abstracţie de contribuţiile fundamentale ale lui Ale- xandru Zub. 1990). 1989. Gallimard. Editura Junimea. încă insufi- . 1995-1997. Paris. Pentru societăţile tradiţionale. 1981. 1988. Iaşi. Paris. Louvain-Paris. sub direcţia noastră şi sub egida Centrului de istorie a imaginarului al Facultăţii de Istorie din Uni- versitatea Bucureşti: Mituri istorice româneşti. Paris. Maspero. şi De l'art et la ma- niere d'accommoder les heros de l'histoire de France. Presses Universitaires de France. 1979. Paris. Editura Univer- sităţii Bucureşti. 2 volume.

cient cercetată, lucrarea de referinţă rămîne cea a lui Vlad
Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români,
1944—1977 (ediţie îngrijită de Radu Popa), Editura Huma-
nitas, Bucureşti, 1991. O analiză pertinentă a pulsaţiilor
mitice româneşti din aceeaşi perioadă, la Katherine Verdery,
Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Edi-
tura Humanitas, Bucureşti, 1994.
O tentativă de sinteză (pînă la 1944), la Lucian Boia: Evo-
luţia istoriografiei române. Tipografia Universităţii Bucureşti,
1976. Am preluat din această lucrare o serie de date, idei
şi caracterizări. In unele privinţe însă, interpretările noas-
tre au evoluat considerabil, deosebirea dintre cele două
texte datorîndu-se în plus şi factorilor perturbatori prezenţi
la 1976, conştiinţa unor limite de nedepăşit (autocenzura)
şi cenzura propriu-zisă, numită pe atunci „direcţia presei",
364
care a impus o lungă suită de modificări în textul iniţial
(printre acestea: amplificarea capitolului privitor la istorio-
grafia marxistă; „disocierea" de teoria admigraţiei a lui
Onciul; eliminarea argumentaţiei lui C. Giurescu privitoare
la capitulaţii...).
Cu privire la originile mitului dacic, poate fi consultată
lucrarea Ovidiei Babu-Buznea, Dacii în conştiinţa romanti-
cilor noştri. Schiţă la o istorie a dacismului, Editura Minerva,
Bucureşti, 1979 (demonstraţie într-o oarecare măsură „con-
taminată" ea însăşi de dacismul ambiant).
Sorin Antohi, în Civitas imaginalis, Editura Litera, Bucu-
reşti, 1994, propune o interesantă incursiune în diversele
compartimente ale imaginarului social şi ale construcţiilor
utopice româneşti din ultimele două secole.
Lucrarea esenţială despre ideologia românească la înce-
putul epocii moderne (inclusiv aspectele privitoare la con-
ştiinţa istorică) îi aparţine lui Vlad Georgescu: Ideile politice
şi iluminismul în Principatele române, 1750-1831, Editura Aca-
demiei, Bucureşti, 1972, completată de anexele documen-
tare Memoires et projets de reforme dans Ies princivautes
roumaines, 1769-1830, Bucureşti, 1970, şi 1831-1848, Bucu-
reşti, 1972.
Cu privire la succesiunea şi interferenţa ideologiilor, vă-

zute îndeosebi din perspectiva fenomenului literar, dar in-
serate într-un cadru cultural mai amplu, sînt notabile şi
mereu utile cercetările minuţioase ale lui Zigu Ornea. Ne
mărginim să cităm, dintre contribuţiile mai vechi, Sămănă-
torismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, iar dintre cele
recente, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.
Pentru o prezentare sintetică, clară şi echilibrată a diver-
selor ideologii şi modele de dezvoltare, trimitem la Keith
Hitchins, The Romanians, 1774-1866, Clarendon Press, Ox-
ford, 1996, şi Rumania 1866-1947, Clarendon Press, Oxford,
1994; cea de a doua şi în versiune românească: România
1866-1947, trad. de George G. Potra şi Delia Răzdolescu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
365
In sfîrşit, o trecere în revistă — preluată în prezenta lu-
crare — a modelelor invocate în procesul modernizării so-
cietăţii româneşti, la Lucian Boia, „Les Roumains et les
Autres. La quete des modeles dans la societe roumaine
des XIXăme et XX*me siecles", în L'Etat des lieux en sciences
sociales, Institut Franţais de Bucarest (textes reunis par
Alexandru Duţu et Norbert Dodille), L'Harmattan, Paris,
1993, pp. 39-^8.
Indice de nume de persoane
Aaron, Florian 63
Alecsandri, Vasile 141, 288
Alexandru I, ţar al Rusiei 239
Alexandru cel Bun, domn al
Moldovei 287, 304, 317, 332
Alexandru Lăpuşneanu, domn
al Moldovei 228
Almaş, Dumitru 334
Aman, Theodor 290
Ana de Austria, regină a Franţei
288
Andreescu, Ştefan 210,211
Andrei, Petre 117
Andrei, sfîntul 20
Anghel, Paul 123
Anonymus 188
Antipa, Grigore 301, 309

Antonescu, Ion 28,29,118,119,
258, 260, 261, 270, 317, 336,
339-341, 344
Antonescu, Teohari 147
Apolodor din Damasc 144, 317
Arbure, personaj fictiv 74, 75
Argetoianu, Constantin 242,312,
314-316
Armând, Louis 157
Asachi, Gheorghe 74, 75, 288
Asan, întemeietor al „regatului
româno-bulgar" 173
August, împărat roman 76,133,
135
Aurelian, împărat roman 75
Averescu, Alexandru 315, 316,
343
Azarie 295
Baiazid, sultan 38,289
Balzac, Honore de 349
Barbu Daniel 15,16
Basarab I, domn al Ţării Româ-
neşti 128, 286,332,333
Basarabi, familie domnitoare 188
Basta, George 268
Bâthory, Sigismund, principe
al Transilvaniei 268
Bădescu, Ilie 124
Bălcescu, Nicolae 57, 64-70, 72
76-78, 92, 99, 134, 197, 201,
213, 237, 321-323, 325, 328,
329,331-335, 337
Bărbulescu-Dacu, Marin 150
Bărnuţiu, Simion 86,91,133,323
Bârzu, Ligia 185
Berciu, Dumitru 160
Bethlen, Gabriel, principe al
Transilvaniei 196
Bianu, loan 128
Bibescu, Gheorghe, domn al Ţă-
rii Româneşti 64
Bismarck, Otto von 86
Blaga, Lucian 151,221-224

Bloch, Marc 169
Bodea, Cornelia 213
Bogdan I, domn al Moldovei
129, 175, 207, 286, 332, 333
Bogdan Dragoş 74
Bogdan, loan 83,88,98,101,106,
163-165, 167, 283, 285, 295,
297,298
Bojincă, Damaschin 63
Bolintineanu, Dimitrie 286,289,
290,298,330
367
Bolliac, Cezar 139
Borgia, Cezar 297
Borilă, Petre 259
Boulanger, Georges 316
Boutmy, Emile 218
Brancovici, Sava 111
Bratu, Traian 117
Brătescu-Voineşti, Ioan Alexan-
dru 150
Brătianu, Gheorghe I. 99, 101,
105, 109, 115, 179, 206, 207,
283
Brătianu, Ion C. 90, 137, 234,
241, 242, 307, 308, 318, 323,
342
Brătianu, Ion I. C. (Ionel) 70,
71, 72,307-309,318
Brătianu, familia 72,105,307-309,
317, 318,341
Brîncoveanu, Constantin, domn
al Ţării Româneşti 128, 209,
287, 304, 318, 330, 332, 345
Brucan, Silviu 259
Brutus, personaj fictiv 128
Buckingham, George Villiers,
duce de 288
Bucur Ciobanul 319
Budai-Deleanu, Ioan 131
Burebista, rege al Daciei 120,
127, 154, 161,189, 271, 277,
328, 330-332, 338, 352, 354

Bush, George 265
Buteanu, Ioan 214,318
Camus, Renaud 280
Cantacuzino, Constantin 58,130
Cantacuzino, Ion 242
Cantacuzino, Serban, domn al
Ţării Româneşti 128
Cantemir, Dimitrie, domn al
Moldovei 130,304,318,322,
328, 330, 332
Caragiale, Ion Luca 51,227,228,
246
Cardaş, Gheorghe 304
Carmen Sylva, vezi Elisabeta
Carol I, rege al României 28,29,
90, 144, 145, 149, 244, 282,
287, 299-307, 310, 311, 317,
318, 324, 325, 335, 342, 343
Carol al II-lea, rege al României
99, 119, 304-307, 308, 311,
313,316,318
Carp, Petre P. 83, 246, 294, 309
Carrere, Emmanuel 280
Cassiodorus 159
Catargiu, Barbu 68,69, 72
Catargiu, Lascăr 323
Cazimir, Ştefan 50
Călinescu, George 223,259
Câmpeanu, Pavel 216
Ceauşescu, Elena 121,310
Ceauşescu, Ilie 125,158
Ceauşescu, Nicolae 14, 28, 29,
31, 33, 35, 52, 113, 117,
119-122, 125, 126, 158, 160,
168, 182, 189,193, 225, 236,
244, 251, 253, 256, 263, 266,
275, 277, 279, 280, 328-338,
340,343,352-354,356
Cernătescu, Petre 80, 83
Cernîşevski, Nikolai Gavrilo-
vici 328
Chalcocondylas 296
Chesarie de Rîmnic 128

Chiajna, doamna 288,310
Chivu, Stoica 325
Churchill, Winston 264, 265,
340
Cihac, Alexandru 89, 162, 163
Cioran, Emil 271
Clanău, Petru, personaj fictiv 74,
75
Clara, doamna 288, 310
368
Cloşca 304, 318, 319, 322,
331-334,
Codreanu, Corneliu Zelea („Că-
pitanul") 316,320
Constantin cel Mare, împărat
roman, 128
Constantinescu, Emil 34, 335
Constantinescu, Miron 114
Constantinescu, Mitiţă 117
Constantinescu-Iaşi, Petre 109
Copoiu, Nicolae 121
Coposu, Corneliu 341
Coruţ, Pavel 353
Costin, Miron 61, 63, 130, 211
Coşbuc, George 289,330
Cotruş, Aron 313
Crainic, Nichifor 95, 222, 223
Creangă, Ion 124,227
Cristescu, Gheorghe 315
Crişan 304, 318, 322, 331, 334
Crişan, Ion Horaţiu 159,160,330
Cuza, Alexandru Ioan, domni-
tor al Principatelor Unite 28,
29,82,90,127,283,287,299,
301, 304, 309, 310, 318, 328,
331-334, 337,338,342
Cuza, Elena 310
Daicoviciu, Constantin 114,167,
183,184,187
Dante Alighieri 349
Davila, Alexandru 288
Decebal, rege al Daciei 69,135,
141, 143, 144, 146,154, 161,

286, 299, 304, 319, 330-332
Delavrancea, Barbu Stefănescu
246,290
Densuşianu, Nicolae 147-149,
156,157,353
Densuşianu, Ovid 178
Despina, doamna 317
Despot Vodă, domn al Moldo-
vei 287,288
Dionisie Eclesiarhul 50, 239
Dobrescu, Dem. 117
Dobrogeanu-Gherea, Constan-
tin 109, 325
Doja, Gheorghe 322, 331
Dracula, personaj fictiv 279,280,
297
Dragomir, Silviu 99
Dragoş, domn al Moldovei 74,
129^ 175, 207,286,304
Dragoş, Ioan 214
Drăgan, Iosif Constantin 160,
161, 259, 268
Drăghicescu, Dumitru 218,221,
237,239, 241
Dreyfus, Alfred 33,259
Dromihete, rege get 161, 289,
330-332
Duca, I. G. 307-309
Dumitrescu, Gheorghe 321
Duruy, Victor 88
Elena, fiica lui Ştefan cel Mare
322
Eliade, Mircea 149,152
Eliade, Pompiliu 242
Elisabeta (Carmen Sylva), regi-
nă a României 302,310,318,
326
Eminescu, Mihai 10,11, 60, 61,
91,92,140,221,227,231,246,
287,289, 298,319,320
Ene, Constantin 334
Engel, Johann Christian 63, 73,
298

Friedrich 322. C. I. 309. 325-338. rege al Pru- siei 113 Frederic de Zollern 300 Freud.333 Georgescu. Dionisie 132 Fouille. Giuseppe 87 Gelu. vlădica 293 Gheorghiu. 321. 324.318. prin- cipe al Transilvaniei 332 Francus. Sabin 20 Ghica. personaj fictiv 129 Frederic cel Mare. rege al României 28. 356 Gherman. 326.324 Gheorghe.332. Sigmund 10 Frimu.138 Evdochia din Kiev 322 Fadeev. 303-307. Aleksandr 328 Febvre. Gheorghe 261. Grigore 117 Foriş.261. 311.342. domn al Moldovei 287 Ghica.343 Filip al II-lea. Sextus Iulius 331 Galaction. 312. 314. Ion 244 . Grigore (al IV-lea). Lucien 44 Felmer. Ştefan 325 Gheorghiu-Dej. domn al Moldovei 74 Ghica. Alfred 218 Francisc Răkoczi al II-lea. voievod transilvănean 188.134. împărat roman 267 Filipescu. Teohari 259. 263. 322. 325 Frontinus. Martin 54 369 Ferdinand I.317. Ştefan 325 Fotino.331. Gala 302 Garibaldi. Grigore (al ITI-lea).Engels. rege al Macedo- niei 198 Filip Arabul. 349 Eutropius 85.

341 Iancu de Hunedoara. Eremia 315 Groza. 87.265 Grigorescu. personaj fictiv 74. 147. Constantin 121 Giurescu.318.323. 162.101. voievod al Transilvaniei 25.333 Goethe. Octavian 267 Goldiş. 189.319. 99. 294 Havel. 133. 160.351 Hodoş. 105.288 Herder. 68.288. 320.188. 97.124 Goga. Mihail 251. 102. 103.124.163. 85. 181. 146.Adolf260. 293.332-334. 91. 138. Dimitrie 97 Hasdeu. 82. 148. 329. 114 Glad.340.188 Iancu. 86.75. Petru 336 Guizot.104. Johann Wolfgang von 86. 165. 199. Avram 304. 319. Raoul 355 Giurescu.314.307 Homer 124 Horea. Vaclav 15 Heliade Rădulescu.318. 174. 332. Franţois 47 Guşti. Miklos 281 Huru. Dinu C. 88. Aleksandr Ivanovici 328 Hitler. 296. 331-334 Horthy.Girardet. Bogdan Petriceicu 81. 74-76. dinastia 300. 267.151 Herzen. 202. . Constantin C. Vasile 335 Gorbaciov. 140. 152. 268. Nerva 128 Hohenzollern-Sigmaringen.127. 329.107. 141.204. Ion 67. voievod transilvănean 188. Johann Gottfried 53. 217 Herodot 104. 114.123. 298 Giurescu.304. 322.

Constantin I. 247. Camille 152 ' Kiseleff. 143.134-136. 268 370 Iliescu. Nicolae 28. 231. 238. 326 Ipsilanti. Nae 95. 117. domn al Mol- dovei 203. 222.84. Pavel 239 Kogălniceanu. domn al Ţării Româneşti 128 Istrati.64. Nicolae 80 Ionescu-Nica.180. 332 Ibrăileanu. G.317. 149 Isus Cristos 169.77. 99. împărat roman 85 Iunian. 93.179 lorga. 299. 100-103. Mircea 6 Ipătescu. 202. lorgu 190 Iordanes 159.246. 164. Alexandru. . 165. Ion 242 Lapedatu. 321 Ionescu.332. 323. 328 Ivan cel Groaznic. August Treboniu 72. Helmut 360 Kosmodemianskaia. Zoia 328 Lahovari. 248. ţar al Rusiei 284 Jullian.232 Ionescu. cneaz al Mosco- vei 322. 293-297. 286. 116. 188. Mihail 63. domn al Moldovei 81. 262 Ioan Vodă cel Cumplit. 153 loniţă. 34.333 Kohl. 208. Ion 18.320 Iulian Apostatul. 78. 181. Ana 310. 105.173. rege al bulgarilor şi ro- mânilor 173 Iordan. Grigore 117 Ivan al III-lea.90. 148. 292 Iorgulescu. Alexandru 99 Laurian. 267. Garabet 227 Ieremia Movilă. 83. 318. 268.198.

Elena 310 Machia velli. 336. 336 Licurg 68 Lisimah. Petru 85. 268 Lavater. Vasile 259. (' 352 Massim. 279 Mao Tze-dun 284 Marconi. rege al Fran- ţei 288 Lupaş. 311-314. 212. 284.117 Magheru. Vladimir Ilici 327.259 Luca. 342 Manning. 133. 227. Eugen 51.244 Maniu. Gheorghe 323 Mahomed al II-lea.80. 227. 96. Ioan 85.343 Marx. 318 Lenin. 137.163. Olivia 278. 80. 331.287. 349. domn al Ţării Româneşti 128. 98.96.318. sultan 203 Maior. Niccolo 123 Madgearu. Moritz 217 Lazăr.73. 332 . 131. 137. 162. 331.204. regină a României 28. 203. 85-92. Virgil 97. 324 Luca Arbure 292 Ludovic al XHl-lea. Titu 55. 59. Johann Kaspar 297 1 Lazarus. Valter 334 Menumorut. 116. rege al Traciei 289 Lovinescu. 304. voievod transilvă- nean 188. 205 Lupescu. 83. 123. Ioan 99.85.56. rege al Ungariei 25. Guglielmo 122 Marin.317 Matei Corvin. Iuliu 335. 341. Vasile 319 Măria.261. Karl 283.173. Ion Gheorghe 114 Mărăcineanu.133 Matei Basarab. Gheorghe 288. 231 Maiorescu.34 Maurer.

domn al Ţării Româneşti 26-28.102.175. 242. împărat al francezilor 241 Năstase. 317.61-67. Ion 97 Mihnea Vodă cel Rău. 210-212. . Slobodan 16 Mincu. 65. 217. 314.305 Michelet. 340 Muşat. 286. domn al Ţării Româneşti 33. 317. domn al Ţării Româneşti 288 Miloşevici. Benito 192.201. 69.127. 332 Negru Vodă. 286.93. Mircea 332 Napoleon I. domn al Ţării Româneşti 123. Paul 278 Moţa. rege al României 28. 192.38. 355 Mihalache. 76.88. 258.128.46. 38. 283.239 Napoleon al III-lea.36. 330-332 Mitterrand.41. 299.107. 345 Mihai I. întemeietor legen- dar al Ţării Româneşti 68. 330-332. 321.198. 289-291. 317. 290 300. 330. 272. 121. 266. 104. Jules 78 Micu. Ilie 233 Neagoe Basarab.334. 318. 203.189. Ivan 262. 243. Ion 319 Mussolini.129. Ion 92 Mitu.133 Mihai Viteazul. împărat al france- zilor 46. Sorin 33. Franţois 360 Moliere. 211.88. 348. 206-208. Jean-Baptiste Poquelin 60 Morand. 204. 40. 310. 304. 339-341. 300. 307.371 Mestrovic.197. 268. 289.32-35.38 Mircea cel Bătrîn. 302-304. 287.123. Samuil 62.

George 60. 142. 324 Pătraşcu cel Bun. Lucreţiu 109. Camil 323 Petrescu Cezar 306. 90. Petre P. întemeietor al „regatu- lui româno-bulgar" 173 Petru Aron.286.-R. 288 Onciul.102.148. 226 Pauker.329 Ovidiu (Publius Ovidius Naso) 60 Panaitescu.343 Panu. Ion 332 Pârvan. 87. 207. 336 Pătroiu. ţar al Rusiei 284. Andrei 114. 101.304. Sergiu 33 Niculescu. 144. 166. Alexandru 24 Nistor. 146. Costin 144 Petru cel Mare.207. 282. 176-179. 88. 97. 106. Ion 184 Nicolaescu. 165. 201. H. 310. 147. 153. 145. Alexandru 140.306 Negruzzi. domn al Moldovei . 98. 234. 328 372 Petru. 307 Petrescu. 98. 101. Ana 249. 301 Oţetea. 179. 295. Dimitrie 83. domn al Ţării Româneşti 102 Pătrăşcanu.101. Constantin 224 Numa Pompilius.180. Ştefan 114 Patapievici. 105-107. 208 Petrescu.123 Pascu. 99. 109. rege legen- dar al Romei 68 Odobescu. 162 : Papu. Edgar 122. 322. 324. 261. Vasile 100.144. 188. 204. Ioan 99 Noica. Costache 288 Nestor.

150 Poseidonius 23 Preda. 154. 340 . Armând Jean du Plessis. Petre 355 Roosevelt.336. Vasile 60. Leopold von 84 Rădulescu-Motru.187 Petru Rareş. Dimitrie 54.25 Popescu. Aleksandr 122 Portocală. Vasile 325.178. Ioan-Aurel 24.208. Constantin 92 Răutu. Naum 132 Roaită. Mihail . Alexandru 75. Constantin 332 Pintiiie. Nicolae 149. Leonte 259 Răzvan. domn al Moldovei 288 Richelieu. Maximilien 284 Roesler (sau Rosler). 174-176.337 Robespierre.286 Petru Şchiopul. Robert 79. Radu 62 Popov. domn al Ţării Româ- neşti 99 Ranke. 166. domn al Moldo- vei 210.109. 259.132 Piliuţă.283. Jean 60 Radu Negru.186 Roland Borşa. vezi Negru Vodă Radu I. domn al Mol- dovei 293 Philippide. 333 Roller. Ilie 326 Pitagora 151 Pogor. voievod al Tran- silvaniei 332.178. 110. Sextil 178.221 Pop. Franklin Delano 264.326. cardinal de 288 Rîmniceanu.179 Racine. 190 Philippide. Marin 14 Procopius din Cezareea 179 Puşcariu.328 Roman.

Eugen 8 Sion. 208. Romulus 268 Scurtu. Ion 1. Iordache 60 Rousseau. Ioan 202 Sofronie din Cioara 112 Soljeniţîn. Mihail 296 Spartacus 284.135.63.297. Heymann 217 Stoker.197.149 Scalfaro. 107. 204. 286.84. presupus rege dac 331 Scriban. familia 75 Sion. domn al Mol- dovei 317 Ştefan cel Mare. 93. 209. Bram 297 Strabo 23.70. 74. 203. Iosif Vissarionovici 52.85. 88. împărat ger- man 61. 104. 287.73. suveran mitic 148.136 Russu.160 Sadoveanu. Constantin 75 Sîrbu. Jean-Jacques 53 Rudolf al II-lea. Aleksandr 15 Solon 68 Sorbul. Ioan 38 Shakespeare. ţar al Bulgariei 173 Saturn. 264.Rosetti-Roznovanu.322 Stalin. . 298 Şonţu. Oscar Luigi 161 Scorilo. Franz Joseph 73 Şincai. Filimon 326 Sîrbu. 284. 326. 111. Alecu 69. 134. 340 Steinthal. 283. 66. 211. Gheorghe 334 373 Ştefan al II-lea. 349 " Simion. 41. 135. Grigore 75 Sulzer.208 Russo. 72.277 Stratford Canning 59 Sturdza. domn al Mol- dovei 28. William 124. Mihail 249 Samuil. Gheorghe 62. 112.173.

90. 317. 34. Petre 320 Unamuno. Alex. 299. Grigore 130. 303. Alexis de 94 Traian. 337. 345 Ştefănescu. 330-332. 212. 283.289-293. 143-145. 161. 342 Tocilescu. Katherine 124 Vidra. 299. 290. 203. 302-304. 29. Carlo 190 Tăutu. 333 Vasile.86 Vasile Lupu. Miguel de 152 Uran. Geoffroi de 17 Vizanti. 128. împărat roman 69. domn . 332. 10 Ştefăniţă. 334 Vladislav I (Vlaicu Vodă). 328. 304.132 Verdery. 149. 36. 317. Radu 17 ' '■ Văcărescu. 269.141. 344 Vladimirescu. Grigore 140. Ioniţă 59 Teodoroiu. 300. Tudor 73. Vasile Alexandrescu 81. 285. 286. 141. Ecaterina 310 Tito. 330-332. 318. domn al Moldo- vei 162. domn al Ţării Ro- mâneşti 317 Vlad Ţepeş. 290.292-293 Urechia. domn al Moldovei 292 Tagliavini. Iosip Broz 263 Titulescu. 319. 296-299. Ienăchiţă 86. 149 Ureche. 158. 319-322.195. 317. 293. 319. Nicolae 28. 329. 317. 300.208. 286. 129. domn al Ţării Ro- mâneşti 28. personaj literar 288 Villehardouin. 325 Ţuţea. Andrei 80 Vlad Dracul. 304. 328. 298 Tocqueville. suveran mitic 148. 107. 287. 287.

. Leon 259 Vulcănescu.....al Ţării Româneşti 288 Volovici... Alexandru D.320.. 293. Mircea 222.... 127 Cîteva principii — Vremea romanilor — Daci şi romani: o sinteză dificilă — Dacii îşi iau revanşa — Lupta de clasă în Dacia — Momentul dacic al comunismului — Slavii... 56.. 49 Prima intrare în Europa — Naţionalism şi mo- dernizare — Un mit naţional: Mihai Viteazul — Proiecte diferite.... 181. 292.... 169... 171 Un paradox istoriografie: aria de formare a po- porului român — La nord şi la sud de Dunăre..........223 Vulpe.319... Un posibil compromis? — Consolidarea roma..295. 164... Istorie..^ nităţii nord-dunărene — în anii comunismului: j imperative ideologice şi argumente arheologice 1 ......... 142.. 298 Zalmoxis (Zamolxe) 151-153. 186..... 199. Ştefan 51...... 96.... 225.......353 Zamfirescu.. 266.... Alexandru 23 Wundt....... Wilhelm 218 Xenopol... Dan 124.... 188..«. 5 Introducere. istorii diferite — Glorifi- carea trecutului — De la romantism la şcoala cri- tică — Paradigma junimistă: detaşarea de istorie — Reacţia autohtonistă — Imposibila obiectivi- [ tate — Discursul comunist: faza antinaţională s — Discursul comunist: recuperarea trecutului — > Discursul comunist: exacerbarea naţionalistă II... 208.. 201. 83.. 82. ideologie... 272 Zeletin.... 283 Cuprins ■ »*»**••..... 203. După trei ani {Introducere la ediţia a Il-a).... o prezenţă oscilantă — Naţiunea: organism biologic sau comunitate socială? III. Continuitatea .. Originile .. mitologie . 43 I.. 54.... 174-177.......

.................. evreii — • Prieteni şi adversari: un joc istoric —*....... lingvistică şi politică 375 IV.............. Principele ideal .... Ţepeş doamne... sau români? — Rîurile şi Carpaţii — Unitatea istorică: reflux şi reelaborare —ţ Comunismul: mitul unităţii la j zenit —îîn căutarea sufletului românesc — O 1 sinteză fluidă V.................. 363 Indice de nume de persoane....... Unitatea..... 358 bibliografie................... moldoveni.... munteni......... maghiarii... 282 Eroi şi salvatori — Constituirea panteonului na- ţional — Tăierea boierilor: dosarul Ioan Vodă — „Cum nu vii tu.............. După 1989 ...........— Statul românesc de-a lungul „mileniului în- tunecat" — Concluzii: arheologie........... Complot împotriva României — Tentaţia imperială — Competiţia drepturilor: naţiuni. 195 Ardeleni................ 367 376 -^ ... 339 Ruptură sau continuitate? — întotdeauna uniţi? — Metodologia uitării — Libertatea de a spune orice — Un moment care trebuie depăşit: blo- cajul mitologic încheiere ..........." — Apărători ai Oc- cidentului — Despărţirea de Est — Mitul fran- cez — „Contra-mitul" german — Mitologie comunistă — Repere postrevoluţionare —îrTrei dosare sensibile: ţiganii. 230 „Cine-a îndrăgit străinii." — Mitul dinastic — O a doua dinastie? — Mitologie fe- minină... frontiere.............. mino- rităţi — A patra putere mondială — „Ceilalţi" despre români" VI... Regina Măria — Salvatori interbelici — Mitologie legionară — De la Bălcescu la Gheor- ghiu-Dej — De la Burebista la Ceauşescu j VII............. Românii şi Ceilalţi ......

379 Cartea e o privire sintetică şi originală asupra momen- telor-cheie din trecutul nostru.istoria României. premiat de Academia Franceză.Redactor HORIA GĂNESCU Apărut 2000 BUCUREŞTI .şi celor mai puţin tineri .A.acum. ARTHUR GOULD LEE . stat naţional: cuvinte atît de des pronunţate şi cu o puternică încărcătură simbolică şi emoţională. şi bilanţ . NEAGU DJUVARA O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri Autor al unor erudite studii de istorie şi filozofia istoriei apărute în Franţa. fără tabuuri sau preju- decăţi. marcate de o adevărată religie a naţiunii. ■dar revelatoare. profe- sorul Neagu Djuvara lasă la o parte de data aceasta to- nul academic. Prilej de meditaţie asupra ultimelor două secole. cînd am intrat deja în anul 2000 . scoţînd la lumină întîmplări mai puţin cunoscute.al unui dramatic şi fascinant sfîrşit de mileniu. naţionalism. Dar ce înseamnă ele de fapt? Reflectă o reali- tate obiectivă sau sînt mai curînd expresia unei mitologii materializate? Definesc permanenţe sau doar o fază is- torică recentă pe cale de a se încheia? Lucian Boia îşi propune să răspundă la aceste întrebări în spiritul pro- priului său sistem de interpretare: o istorie în care ima- ginarul conduce jocul. 74 Compama Naţionaiă a Imprimeriilor „CORESI" S. Bucureşti ROMÂNIA €H Noi apariţii în seria Istorie LUCIAN BOIA Două secole de mitologie naţională Naţiune. pentru a povesti tinerilor .ROMÂNIA Tiparul executat sub comanda nr.

a reginei Victoria şi a lui Iacob I al Angliei. Opiniile şi soluţiile lui Soljeniţîn. relaţiile Rusiei cu Occidentul şi Orientul. Tatăl. A devenit. reformele inepte ale guvernanţilor. fiul şi fratele ei au fost forţaţi. Regina Mamă a României Viaţa reginei Elena. şi cu atît mai puţin reginele.cu atît mai puţin de noi. să renunţe la coroană. cărora tarele postcomuniste ne sînt dureros de familiare. Sînt discutate consecinţele destrămării URSS. primii ani de democraţie. dezas- 380 trul economic al ţării. Pagini compacte sînt con- sacrate războiului din Cecenia şi situaţiei precare a ruşilor rămaşi în republicile desprinse din Uniunea Sovietică. evoluţia caracterului rus de-a lungul istoriei. nu pot fi ignorate de nimeni . ALEKSANDR SOLJENIŢÎN Rusia sub avalanşă Fidel rolului său de mărturisitor al relelor şi tarelor ruseşti. într-adevăr. această mare conştiinţă a epocii noastre.Elena. Prieten al familiei regale exilate. A suportat umilinţe la care femeile nu sînt de obicei supuse. 1998). rolul şi poziţia Bisericii Ortodoxe. corupţia. au- torul biografiei regelui Mihai (Coroana contra secera şi cio- canul. maladiile naţionalismului. nepoată de împăraţi şi fiică de regi. bolşevismul şi poporul rus. JEFFREY T. dar nu a domnit niciodată. Humanitas. cartea lui Richelson este o isto- . rînd pe rînd. Elena părea sortită unei existenţe senine de suverană. soţul. regină. Descendentă a ţarinei Ecaterina cea Mare. Arthur Gould Lee. RICHELSON Un secol de spionaj Serviciile de informaţii în secolul XX Faţă de abundenţa de istorii jurnalistice ale spionajului mizînd pe senzaţional. mama lui Mihai I al României. rolul oligarhiei financiar-indus- triale. a reconstituit povestea augustei Cenuşărese bazîndu-se pe propria ei mărturie. Soljeniţîn face bilanţul stării de criză globală în care a intrat ţara sa în ultimul deceniu al secolului şi reflectează la posibilităţile de salvare. a fost o viaţă de Cenuşăreasă derulată invers.

Jeffrey T. 381 'B *£rnmf-vfif-'(u&: TALON DE COMANDĂ m Jl. a comunicaţiilor codificate şi a «spargerii» codurilor în diverse alianţe militare din timpul războaielor mondiale şi al Războiului Rece. 1 322 de vorbe memorabile 29 000 PETRE ŢUŢEA 2 Cleopatra 39 000 BENOIST.KGB. de spionaj. DST. Richelson. autor Preţ Nr. MI5 -. războiul israeliano-arab de şase zile. Cî- teva dintre evenimentele politice şi militare ale ultimelor decenii apar într-o lumină nouă din perspectiva activi- tăţii serviciilor de spionaj: criza cubaneză. de lu- mea politicii şi a afacerilor au. CIA. crt. 44 000 LEON VOLOVICI 6 Introducere în filozofia istoriei 84 000 RAYMOND ARON 7 Istoria Gărzii de Fier (1919-1941) 64 000 FRANCISCO VEIGA . dezvăluie istoria secretă a marilor servicii . la dispoziţie o carte de referinţă. războiul din Afganistan. membru al Arhivelor Securităţii Naţionale (SUA) şi autor al mai multor cărţi despre spi- onaj. războiul din Golf.MECH1N 3 Cultură şi naţionalism în România Mare 69 000 IRINA LIVEZEANU 4 Două secole de ideologie naţională 34 000 LUCIAN BOIA 5 Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască".:-<\o Carte Humanitas prin poştă «^ **•«<! o© Citiţi pe verso despre avantajele utilizării serviciului nostru direct de distribuţie şi despre procedura de comandă.. Titlu.. aşadar.rie «rece». primăvara de la Praga. Nr. (lei) ex. Mossad. urmărind faptele în strînsă legătură cu politi- cul şi cu evoluţia raporturilor de forţe pe plan militar. Cititorii interesaţi de istoria militară.

dacă e cazul. Cum comandaţi: Bifaţi pe TALONUL DE COMANDĂ precedent titlu- rile care vă interesează • Adăugaţi.: 01/ 222 90 61. fax.« Avantajele dumneavoastră: 10 % reducere din preţul de librărie. indiferent de cantitatea comandată • taxe poştale gratuite / suportate de Humanitas • materiale promoţionale la zi privind apariţiile noastre. sunaţi la tel.humanitas. email sau Internet (căutaţi pe site-ul nostru bonul de comandă). alte titluri Humanitas • Indicaţi. 01/ 223 15 01.8 Legiunea „Arhanghelul Mihail" 170 000 ARMIN HEINEN 9 Mitologia ştiinţifică a comunismului 49 000 LUCIAN BOIA 10 Mitul longevităţii 45 000 LUCIAN BOIA 11 Nostalgia MIRCEA CĂRTĂRESCU CARTE HUMANITAS PRIN POŞTĂ -A cu plata ramburs / la primirea coletului .ro Datele dumneavoastră Nume _______________________________________________ Adresă _______________________________________________ Telefon. numărul de exemplare dorite • Ţineţi cont de faptul că lista de titluri disponibile şi preţurile înscrise în TALONUL DE COMANDĂ erau valabile la data trimiterii în tipografie a cărţii de faţă • Pentru informaţii la zi privind titlurile disponibile şi preţul lor. telefon.humanitas. pentru fiecare titlu. fax___________________________________________ Informaţii suplimentare (completaţi aceste rubrici pentru a fi inclus în baza noastră de date destinată unui viitor direct-mail) Data naşterii _________ Profesia_________________________ Preferinţe de lectură / domenii de interes______________________ Semnătura Data . Cum transmiteţi comenzile: prin poştă. Fax: 01 /224 36 32 E-mail: cpp @ agora. Editura Humanitas 1 Piaţa Presei Libere 1 79 734 Bucureşti — România Tel.ro Internet: www.