Vous êtes sur la page 1sur 302

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

CATEDRA DE LITERATURĂ ROMÂNĂ


ŞI TEORIE LITERARĂ

Cu titlu de manuscris
C.Z.U. 821. 135. 1. 09. „19”

Vicol Dragoş

VIZIUNE ONTICĂ ŞI ARTĂ POETICĂ ÎN PROZA


ROMÂNEASCĂ – M. SADOVEANU

10.01.01- Literatura română

Teză de doctor habilitat în filologie

Consultant ştiinţific:
Dolgan Mihail,
membru corespondent al
A. Ş. M., doctor habilitat
în filologie, profesor universitar
Autorul Vicol Dragoş

Chişinău
2005
CUPRINS
Introducere ........................................................................................................3
Capitolul I. Itinerarul vieţii şi al creaţiei lui Mihail Sadoveanu ............................16
§1. De la biografia scriitorului la biografia neamului ..................................17
§2. Repere artistice şi critice .....................................................................31
Capitolul II. Mihail Sadoveanu şi unitatea spirituală a principatelor istorice......... 48
Capitolul III. Hanul – simbolul arhetipal predilect al romancierului..................... 74
Capitolul IV. Principiul istoricităţii în evocarea trecutului ....................................91
§1. Veridicitatea faptului istoric şi ficţiunea artistică ..................................92
§2. Virtuţile etice şi estetice ale romanului istoric ....................................106
§3. Parametrii spirituali ai universului ştefanian .......................................122
Capitolul V. Valorificarea şi reinterpretarea miturilor naţionale din perspectiva
onticului ............................................................................................... 152
§1. Romanul Baltagul: între mitul popular şi mitul personal al
scriitorului ..................................................................................... 153
§2. Imaginea păstorului la M. Sadoveanu şi I. Druţă: afinităţi şi
delimitări ....................................................................................... 170
Capitolul VI. Sacru şi profan în creaţia lui Mihail Sadoveanu .............................178
§1. Romanul Creanga de aur: avatarurile existenţiale şi metafizico-filosofice
ale sufletului dac .......................................................................... 179
§2. Sincretismul sacrului şi al profanului – o dominantă spiritual-artistică a
lui Mihail Sadoveanu.................................................................... 195
Capitolul VII. Aspecte ale poeticii operei sadoveniene: între harul de a
istorisi şi lirismul magic al rostirii .......................................................... 207
§1. Statutul artistico-filosofic al romancierului total .................................208
§2. Poezia naturii şi a sufletului românesc ...............................................222
§3. Între fascinaţia motivelor biblice şi clasicismul poeziei populare ........ 240
Concluzii .........................................................................................................258
Bibliografie selectivă .......................................................................................... .285
Adnotare ....................................................................................................... 296
Summary.........................................................................................................298
Резюме ............................................................................................................300
Cuvinte-cheie ...........................................................................................302

2
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Creaţia lui Mihail Sadoveanu suscită şi va
suscita în permanenţă diverse şi multiple (re)interpretări şi chiar
(re)considerări de ordin estetic, literar, istoric. Acest fapt denotă
perpetua actualitate a scriitorului. Tematica operei sadoveniene
cuprinde întregul spaţiu etnic şi întregul timp al existenţei noastre
istorice. Critica literară începe evaluarea estetică a operei sadoveniene
încă de la începutul secolului XX. Se conturează, astfel, un portret-
cadru general, bine nuanţat. Aprecierile critice stabilesc pe temei
ştiinţific, cu o aproximare învederată a adevărului, viziunea
sadoveniană proprie asupra lumii. Acest veritabil Weltanschanng
artistic, elaborat printr-o muncă titanică timp de o viaţă, zdruncină
ipoteza că opera lui M.Sadoveanu nu ar depăşi graniţele
“sămănătorismului sau poporanismului”, rămânând ostatică acestor
curente literare cu iz patriarhal.
O nuanţă parte comportă valorificarea şi cunoaşterea creaţiei
sadoveniene în spaţiul dintre Nistru şi Prut.
Introducerea în circuitul basarabean presupune renunţarea la
prejudecăţile şi la referirile privind manifestarea unui anumit
oportunism în perioada postbelică. În spaţiul nostru cultural eforturile
trebuie depuse în direcţia reconstituirii unui univers artistic complex,
care a impus tradiţia narativă crengiano-sadoveniană şi pe care au
cultivat-o şi foarte mulţi prozatori basarabeni.
Întârzierea se datorează unor condiţii sociale vitrege, impuse sub
formă de tratament ideologic “Ceahlăului literaturii noastre”. Abordarea
adevăratei valori estetice depăşeşte aspectul etic al aşa-zisului
„oportunism”. Re-punerea “în drepturi” a autorului Fraţilor Jderi, cel

3
mai român dintre scriitorii moldoveni şi cel mai moldovean dintre
scriitorii români, porneşte de la premisa cunoaşterii “in nuce” a operei
sale.
În Republica Moldova, din păcate, “în perioada sovietică s-a
întreprins doar o tentativă bizară de a-l „traduce” pe autorul Baltagului
şi al Fraţilor Jderi în limba “moldovenească” [1, p.3]. Acest fapt este
pe cât de ridicol pe atât şi de dramatic. De menţionat revolta lui Mihail
Sadoveanu, care, atunci (în anul 1952) când a aflat că fusese editat la
Chişinău în “limba moldovenească”, nu şi-a putut potoli mult timp
indignarea, afirmând că “Mitrea Cocor, editat la Chişinău, e o operă
proastă”[2, p.84-100]. [E adevărat, romanul în discuţie, evocând
reforma agrară din 1945, nu este lucrarea reprezentativă a scriitorului
(chiar dacă în 1951 a obţinut Medalia de aur a Păcii), ea plătind un
greu tribut regimului comunist]. În această ordine de idei, relevante sunt
articolele lui Constantin Olteanu Cine l-a salvat pe Sadoveanu?
(Odiseea povestirii “Mitrea Cocor” la Chişinău), cu o serie de
documente, note explicative, anexe, informaţii, stenograme… semnate
de E.Bucov, P.Cruceniuc, V.Şişmariov, I.Canna, A.Lupan,
R.Piotrovski, I.Varticean, N.Corlăteanu, V.Coroban, şi al lui Ion
Preaşcă Sadoveanu a fost tradus în moldoveneşte (120 de ani de la
naşterea clasicului M.Sadoveanu), apărut în Ţara,2000, 3 noiembrie,
precum şi convorbirea de la Moscova, din 17 decembrie 1955, dintre
academicienii M.Sadoveanu şi V.Vinogradov (revista Basarabia, 1992,
nr.8). Materialele documentare, selectate de Ion Preaşcă şi, în special,
de Constantin Olteanu, relevă curajul lui E.Bucov, A.Lupan,
N.Corlăteanu, V.Coroban, I.Creţu, care s-au opus cu vehemenţă
traducerii lui Mitrea Cocor din limba rusă în “moldoveneşte”, insistând

4
ca această operă să apară fără nici o traducere, fapt pentru care au fost
supuşi unor necruţătoare persecuţii. E.Bucov, de exemplu, a fost acuzat
de naţionalism burghezo-românesc. I.Creţu, sfidând restricţiile cenzurii,
s-a încumetat să excludă de pe pagina de titlu a volumului faptul că
naraţiunea este tradusă în “moldoveneşte”. În consecinţă, Mitrea Cocor
(1952), având un tiraj de 15 mii exemplare, a fost imediat nimicit. Abia
în anul 1954 a văzut la Chişinău lumina tiparului varianta cenzurată a
romanului, cu menţiunea tradus în moldoveneşte, responsabil de ediţie
fiind D.Dovba, şeful Editurii de Stat a RSSM.
Chiar dacă mai târziu, după 1989, la Chişinău (la Întreprinderea
Editorial-Poligrafică “Ştiinţa”) au început să apară Opere alese (în 22
volume) de M.Sadoveanu (până în prezent au văzut lumina tiparului
doar 6 volume), situaţia nu s-a prea schimbat, inerţia editorială
continuând. Cu excepţia unor articole omagiale (Bogdan Istru:
M.Sadoveanu la 80 ani în revista Limba şi Literatura Moldovenească,
nr.4, 1960 şi Andrei Lupan: M.Sadoveanu în Cultura Moldovei, 1960,
10 noiembrie), a unor microstudii, semnate de cercetătorii Doina Florea
de la Iaşi (M.Sadoveanu sau Magia rostirii // Basarabia, nr.10, 1990),
Ion Oprişan de la Bucureşti, Institutul de Istorie şi Teorie Literară
“G.Călinescu” (Biblicul în opera lui Mihail Sadoveanu // Revistă de
Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.3, 1991), Mihail Fridman de la
Moscova (M.Sadoveanu: o ipostază românească a relaţiei naţional-
universal, de asemenea în Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară,
nr.3-4, 1992), precum şi a unor marginalii la opera lui M.Sadoveanu
(semnate de critici şi istorici literari, lingvişti, publicişti, pedagogi
autohtoni, dintre care semnalăm următoarele nume: M.Cimpoi,
V.Beşleagă, Iu.Colesnic, P.Balmuş, N.Mătcaş, V.Bahnaru, V.Nastasiu,

5
I.Iachim, N.Onea, E.Gârlă), în Republica Moldova nu s-a publicat
aproape nimic despre scriitor. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că
savanţii Doina Florea şi Ion Oprişan sunt din România, iar Mihail
Fridman din Rusia, ei nereprezentând şcoala critică basarabeană. Starea
de lucruri semnalată justifică alegerea de către noi a unei teme aproape
neinvestigată de critica şi istoria literară din Republica Moldova, fără de
care nu se poate constitui ansamblul literaturii române şi nici realiza, în
consecinţă, unitatea ei.
Sincronizarea literaturii române cu valorile universale se produce
inclusiv prin capodoperele sadoveniene. Realizarea cu succes a unei
asemenea “operaţii” este posibilă doar prin intermediul cercetării
minuţioase a operelor respective. De altfel, aceasta şi este motivaţia
esenţială a actualităţii temei investigate. Puţinele articole despre
M.Sadoveanu publicate în Republica Moldova au valorificat
nesatisfăcător elementul artistic durabil, limitându-se la dezvăluirea
doar a unor elemente marginale, insignifiante. Judecata critică a fost
incorsetată ideologic, neapropiindu-se de dimensiunile artistice
sadoveniene esenţiale.
Concesiile ideologice făcute de M.Sadoveanu în Mitrea Cocor şi
Aventura în Lunca Dunării nu prejudiciază calitatea celorlalte opere
artistice. Se impune un examen estetic care să nu se confunde cu cel etic
şi care să conţină o raportare la capodoperele literaturii universale.
Mihail Sadoveanu depăşeşte “condiţia” scriitorului simplu, ordinar. El
impune o altă “condiţie” – cea a creatorului nativ, imprimând operei
sale originalitate. În consecinţă, putem afirma că există un veritabil
model narativ sadovenian, pe care critica literară din ultimele decenii a
căutat să-l asocieze termenului de sadovenism.

6
Cazul Sadoveanu aduce dovada faptului că literatura română este
deschisă spre universalitate.
Am încercat, prin urmare, să relevăm elementele definitorii ale
“fenomenului” sadovenian. Noutatea demersului nostru critic rezidă în
evidenţierea temelor şi motivelor fundamentale, a tehnicilor narative
predilecte, a topoi-lor frecvenţi. Am urmărit coordonatele interioare ale
universului sadovenian, completând unele aprecieri critice care s-au
făcut până acum. Actul interpretativ a presupus parcurgerea metodică a
scrierilor sadoveniene, indiferent dacă obiectul cercetat a fost proza,
publicistica, memorialistica, interviurile, anchetele etc. Am căutat un fir
orientativ în multitudinea de perspective critice asupra creaţiei
scriitorului, în controversele, exagerările, confuziile şi chiar în acţiunile
de desconsiderare. Analiza echidistantă a condus la depistarea şi
formularea caracteristicilor definitorii, ce vizează creaţiile de vârf ale
lui Mihail Sadoveanu.
În consecinţă, s-a impus valorificarea atentă a analizelor critice mai
vechi (G.Ibrăileanu, G.Călinescu, T.Vianu, Perpessicius,
P.Constantinescu, Vl.Streinu) şi mai noi (D.Micu, C.Ciopraga,
Al.Paleologu, I.Vlad, I.Rotaru, N.Manolescu, M.Spiridon,
F.Băileşteanu, Z.Sângeorzan, M.Tomuş), inclusiv a celor de ultimă oră
(C.M.Popa).
Apreciat încă de la debutul excepţional (Nicolae Iorga a denumit
“anul 1904” – “anul Sadoveanu”) cu patru volume într-un an: Şoimii,
Crâşma lui moş Precu, Dureri înăbuşite şi Povestiri, scriitorul a
ridicat la un nivel superior “tablourile de viaţă şi vibraţiile de simţire
românească adunate de pe tot cuprinsul fostei Dacii, scoase din
literatura populară şi din scrieri vechi”[3, p.5]. Accentul a fost pus,

7
în primul rând, pe investigarea fondului autohton şi pe relecturarea
tehnicii “povestirii” sadoveniene din perspectiva zilei de azi. Am
cercetat structura interioară, care ţine de ceea ce am putea denumi
stratul “obscur”, „arheologic” al creaţiei. Elementele expuse aici
reprezintă scopul principal pe care şi l-a propus autorul tezei. În
centrul atenţiei competitorului s-au aflat următoarele obiective:
- teoretizarea “modelului sadovenian” în contextul prozei româneşti şi
celei universale;
- evidenţierea importanţei operei sadoveniene prin aplicarea
comparatismului literar naţional şi universal;
- conturarea unei imagini critice de sinteză a operei sadoveniene;
- reliefarea viziunii sadoveniene asupra lumii şi asupra universului
etno-socio-cultural-lingvistic, stabilirea similitudinilor de ordin
ontologic cu viziunea respectivă la alte popoare;
- identificarea suportului mitologic şi biblic al operei sadoveniene,
fundamentarea critică a aspectelor ce vizează dimensiunile artistice
ale simbolului şi imaginilor arhetipale;
- abordarea “dacismului”, cultului originilor şi al trecutului în creaţia
lui M.Sadoveanu, a dimensiunii filosofice a acestora;
- definirea artei poetice sadoveniene, a oralităţii stilului şi a
originalităţii prezentării artistice a acestuia;
- identificarea lirismului sadovenian ca principală trăsătură a
romanului românesc, alimentat în plan artistic din tradiţia baladescă
populară.
Caracterul ştiinţific inovator rezidă în valorificarea operei
sadoveniene, care evită prejudecăţile extraliterare, în examinarea din
interior a particularităţilor modelului narativ. Fără a fi un filosof

8
propriu-zis, Mihail Sadoveanu este unul din marii scriitori ai lumii care
au o viziune profund originală asupra existenţei şi specificităţii
poporului din care face parte. Tocmai aceste lucruri au fost urmărite
îndeaproape, ca o preocupare specială, ajungându-se la identificarea, în
opera sadoveniană, a unor componente definitorii: legătura cu “şirul
generaţiilor”, apartenenţa la o anume credinţă, conştiinţă, predestinării
asumate, subordonarea faţă de datinile străvechi, identificarea destinului
propriu cu cel al neamului, vieţuirea sub zodia religiozităţii panteiste,
determinarea stratului latent, esoteric, care pune în dependenţă
elementele autohtone de cele transtemporale. Prezenţa puţinelor
referinţe critice în spaţiul cultural din Republica Moldova, precum şi
necesitatea de a relectura, în mod actualizat, creaţia sadoveniană au
determinat oportunitatea alegerii temei - Viziune ontică şi artă poetică
în proza românească - M.Sadoveanu.
Principiile şi metodele de cercetare aplicate sunt, în general,
proprii comparatismului critic, de sorginte tradiţional-istorică, dar cu
referinţe la întregul context al istoriei literaturii universale. Au fost
folosite şi metodele criticii arhetipale, ale intertextualităţii, ale studiului
sistemic, structural, semiotic etc. Referinţele la alţi scriitori au constituit
un element indispensabil demersului nostru ştiinţific. Am raportat
creaţia sadoveniană la contextul literar al epocii, la opiniile critice,
ţinându-se cont de faptul că, mai ales, debutul editorial sadovenian a
suscitat şi reacţii adverse, venite din partea unor somităţi critice
(E.Lovinescu), precum şi din partea unor condeie mai puţin avizate
(H.Sanielevici cu Tabloul sinoptic). În alte cazuri, examenul critic a
presupus reliefarea celor mai reprezentative “probe” de originalitate

9
artistică, depistate în opera lui Mihail Sadoveanu cu ajutorul analizei
critice propriu-zise.
Fundamentul teoretic şi metodologic îl constituie principalele
judecăţi de valoare, formulate pe parcursul anilor pe marginea operei lui
Mihail Sadoveanu. Aceste opţiuni critice au fost exprimate atât în
arealul românesc, cât şi în străinătate. Prin prisma acestor investigaţii
analitice au fost descoperite o seamă de valenţe importante ale operei
sadoveniene: descrierile vieţii interioare a eroilor, prezenţa
sentimentului religios şi a sentimentului morţii, atitudinea faţă de destin
– momente esenţiale regăsite şi în filosofia lui Lucian Blaga şi Mircea
Eliade.
Bazele teoretice şi metodologice ale investigaţiei au presupus
analiza surselor literare, istorice, filosofice foarte vechi, începând cu
creaţia populară, cu operele cronicarilor şi ale lui Dimitrie Cantemir şi
continuând cu reflecţiile despre fiinţa românească în perioada modernă
(B.P.Hasdeu, M.Eminescu, N.Iorga, V.Pârvan, C.Noica, M.Vulcănescu,
L.Blaga).
Am parcurs unele studii serioase, citate în lucrare, menţionând
gradul de contribuţie adus la valorificarea operei sadoveniene. Dacă
exegetului Dumitru Micu i-a fost rezervat rolul de “prim-judecător”,
graţie demersului său critic avizat şi lucidelor analize efectuate asupra
fenomenului sadovenian, la Alexandru Paleologu sau Mircea Tomuş ne-
am referit doar parţial, acest fapt nepresupunând respingerea valorii şi
originalităţii monografiilor: Treptele Lumii sau Calea către sine a lui
Mihail Sadoveanu (1978) şi, respectiv, Mihail Sadoveanu: Universul
artistic şi concepţia fundamentală a operei (1978).

10
Un loc deosebit a revenit ideilor susţinute într-o serie de cercetări,
monografii consacrate, apreciate în spaţiul critic românesc şi chiar
european: G.N.Vorona, Mihail Sadoveanu (1957), Dumitru Micu,
Romanul românesc contemporan (1959), Yuri Kojevnikov, Mihail
Sadoveanu (1960), Savin Bratu, Mihail Sadoveanu: O biografie a
operei (1963), Eugen Simion, Scriitori români de azi (1976), Nicolae
Manolescu, Sadoveanu sau Utopia Cărţii (1976), Zaharia Sângeorzan,
Mihail Sadoveanu: Teme fundamentale (1976), Fănuş Băileşteanu,
Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu (1977), G.I.Tohăneanu, Arta
evocării la Sadoveanu (1979), Constantin Ciopraga, Fascinaţia
tiparelor originare (1981), Ion Vlad, Cărţile lui Mihail Sadoveanu
(1981), Monica Spiridon, Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu Lumea
(1982) etc.
Importanţa teoretică şi practică rezidă în confruntarea şi
cristalizarea unei imagini complexe şi sintetice a scriitorului Mihail
Sadoveanu. Opera prozatorului analizat posedă certe dimensiuni ontice,
integratoare, cuprinzând principalele caracteristici ale specificului
nostru naţional. Am făcut unele referinţe la rolul epocii literare în care a
activat Mihail Sadoveanu şi în care s-a impus cu autoritate. Un alt
element semnificativ îl constituie faptul că aportul scriitorului este
analizat dintr-o dublă perspectivă: în contextul literaturii române şi în
cel al literaturii universale. Altfel spus, creaţia sadoveniană a fost
examinată printr-o prismă comparatistă, pentru a-i reliefa faţetele-i
originale, ce îi imprimă un caracter universal.
Teze din prezenta lucrare au fost prezentate pe parcursul a trei ani
de zile, sub forma unui curs special Mihail Sadoveanu, studenţilor
anului V de la Facultatea de Litere (USM).

11
Rezultatele cercetărilor prezentei disertaţii s-au concretizat în
două monografii şi o culegere de articole ştiinţifice (Sadoveniana.
Studii şi Cercetări, 2005): Sadoveanu sau miracolul sufletului românesc
(distinsă cu Premiul special al Facultăţii Litere, Universitatea Bucureşti,
în anul 1998, pentru “contribuţie substanţială la cercetarea complexă a
operei lui Mihail Sadoveanu”); Sadoveanu: Viziunea românească
asupra lumii (învrednicindu-se de premiul săptămânalului Literatura şi
Arta (2000), “pentru valorificarea operei lui Mihail Sadoveanu”, de
menţiunea Salonului Naţional de Carte (ediţia 2000), apreciată drept
monografia anului de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din
Moldova (2000). Acelaşi studiu a obţinut şi Premiul de Stat pentru
Tineret în domeniul Literaturii şi Artelor (2001), Premiu Naţional
decernat de Guvernul Republicii Moldova). Volumele respective au
beneficiat de recenzii şi referinţe critice pozitive, dintre care
menţionăm, selectiv, numele unor critici literari de prestigiu: Dumitru
Micu, Ionel Oprişan, Stancu Ilin, Alec Hanţa, Mihail Dolgan, Sava
Pânzaru, Viorel Dinescu, Ion Apetroae etc.
Rezultatele cercetărilor, de asemenea, sunt învederate în diverse
studii şi articole ştiinţifice (inclusiv în Literatura şi Arta, care, pe
parcursul anilor 1999-2001, a publicat, la rubrica Sadoveniana, 18
articole ştiinţifice ale competitorului cu privire la opera lui Mihail
Sadoveanu : Poetica operei sadoveniene, 11 martie 1999; Mihail
Sadoveanu – un romancier total, 1 aprilie 1999; Mihail Sadoveanu:
fascinaţia motivelor biblice, 8 aprilie 1999; Mihail Sadoveanu: poezia
naturii, 6 mai 1999; Sacru şi profan în creaţia lui Mihail Sadoveanu, 9
septembrie 1999; Carisma operei sadoveniene, 18 noiembrie 1999;
Izvoarele universului sadovenian, 29 iunie 2000; Biograful destinului

12
românesc, 19 octombrie 2000; Drumurile basarabene ale lui Mihail
Sadoveanu, 26 octombrie 2000; Mihail Sadoveanu: hagiografia
sufletului, 2 noiembrie 2000; Un prieten basarabean al lui Mihail
Sadoveanu: Alexandru Vicol, 9 noiembrie 2000; Oameni şi locuri
basarabene, 16 noiembrie 2000; Moştenirea părintească sau Basarabia
în opera lui Mihail Sadoveanu, 23 noiembrie 2000; Hermeneutica
operei sadoveniene, 30 noiembrie 2000; Sadoveanu sau descătuşarea
prin robie, 7 decembrie 2000; Sadoveanu, liturgicul, 14 decembrie
2000; Mihail Sadoveanu – mântuirea prin creaţie, 21 decembrie 2000;
Eminescu şi Sadoveanu, 18 ianuarie 2001), aprobate şi recomandate de
Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova; participări la
conferinţe şi simpozioane ştiinţifice, în ţară şi peste hotare: Symposia
Professorum, ediţiile 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005; Lecturi
Filologice II, III, IV (ULIM), 2001, 2002, 2003 (triplex ştiinţific
internaţional Chişinău - Universitatea Bucureşti - Universitatea
Catolică, Paris).
Aspecte din teză au fost prezentate şi în cadrul unor sesiuni de
comunicări ştiinţifice (AŞM, USM, ULIM, Biblioteca Naţională etc., pe
parcursul anilor 1997-2002), cât şi în cadrul unor simpozioane
ştiinţifice de la Universităţile din România: Bucureşti (Mihail
Sadoveanu: Fascinaţia motivelor biblice, 17-19 octombrie 1998);
Craiova (Mihail Sadoveanu: Poezia Naturii, 22-26 iunie 1999); Târgu
Jiu (Sacru şi profan în opera lui Mihail Sadoveanu, 4-7 octombrie
1999); Galaţi (Sadovenizarea universului ştefanian, 30 noiembrie 2000
şi Izvoarele universului sadovenian, 14 aprilie 2001); Băile Herculane
(Hermeneutica operei sadoveniene, 23 octombrie 2000 şi Mihail
Sadoveanu: hagiografia sufletului, 29 noiembrie 2001) etc.

13
Lucrarea a fost discutată şi aprobată în cadrul şedinţelor Catedrei
Literatura Română şi Teoria Literară (USM), Seminarului Ştiinţific de
Profil de pe lângă Catedra de Literatură Universală (USM), Seminarului
Ştiinţific de profil de pe lângă Institutul de Literatură şi Folclor (AŞM),
cu participarea unor specialişti notorii în domeniul ştiinţei literare din
republică
Teza e compartimentată după cum urmează : o introducere, şapte
capitole distincte, omogene, concluzii bibliografie selectivă, adnotare,
summary, резюме, cuvinte-cheie, examenul critic cuprinzând un vast
registru al scrierilor sadoveniene. Centrul de greutate îl constituie, însă,
operele referenţiale, fără ca autorul să subscrie demersului unor exegeţi
prea puţini avizaţi, conform cărora opera de început a prozatorului ar sta
totalmente sub semnul nerealizării şi este, ca atare, nesemnificativă.
Din aceste considerente, am expus o atitudine polemică, recuperatorie,
cu ajutorul doar a argumentelor ştiinţifice.
Competitorul şi-a propus să identifice componentele-cheie ale
universului spiritual autohton al lui Mihail Sadoveanu. Punctul iniţial l-
a constituit premisa că pătrunderea în “tainiţele interioare” ale
capodoperelor autorului, ce descoperea lumea exterioară, s-a produs
prin “interiorizare” creativă.
Momentele reconstituite, mai ales datorită confesiunilor pline de
înţelepciune din Anii de ucenicie, au alcătuit firul călăuzitor, din
perspectiva căruia au fost efectuate aprecieri privind procesul de
formare a personalităţii sadoveniene. Continua adâncire “in mite” a
universului sadovenian cuprinde pământurile străbune, care au fost
descrise într-o manieră artistică inconfundabilă.

14
Scopul final al tezei este prezentarea universului artistic
sadovenian din perspectiva celor mai reprezentative elemente ale
acestuia: viziunea ontică şi arta poetică, elemente definitorii nu doar
pentru receptarea operei sadoveniene, ci şi pentru “identificarea”
modelului narativ şi a virtuţilor lui estetice în cadrul literaturii
române.

Referinţe bibliografice

1. Dolgan, M. Integrare din interior în spiritualitatea românească


// Moldova Suverană, 26 septembrie 1998.
2. Olteanu, C. Cine l-a salvat pe Sadoveanu? (Odiseea povestirii
“Mitrea Cocor” la Chişinău) // Basarabia, 1992, nr.8.
3. Micu, D. Pe urmele marelui său învăţător // Literatura şi Arta,
9 aprilie 1998

15
Capitolul I.
ITINERARUL VIEŢII
ŞI CREAŢIEI LUI
MIHAIL SADOVEANU

16
§1. DE LA BIOGRAFIA SCRIITORULUI
LA BIOGRAFIA NEAMULUI
Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, în Paşcani, un
mic orăşel de provincie situat în nordul Moldovei, pe malul râului Siret.
Aici viitorul scriitor şi-a petrecut copilăria. Impresiile acestor ani de
viaţă şi-au găsit reflectare magistrală în operele sale.
Primul contact cu lumea cărţilor s-a produs în biblioteca tatălui,
Alexandru Sadoveanu, coborâtor din neamul unor olteni pribegi,
pripăşiţi la curtea Bălşeştilor din Iaşi, avocat de profesie, intelectual de
frunte.
Micuţul Mihai asista zilnic la adevărate lecţii de patriotism,
ascultând incitantele istorisiri ale părintelui său despre faptele de vitejie
ale neînfricaţilor domnitori. Astfel, tematica istorică va pivota în
creaţia sadoveniană.
Un alt reper semnificativ e şi faptul că bunicul dinspre tată al lui
Sadoveanu, tot Mihai, era de pe aceleaşi pământuri, geografic vorbind,
cu Tudor Vladimirescu. Anume consecinţele răzmeriţei de la 1821 au
determinat familia Sadoveanu să abandoneze locurile natale, Gorjul
Olteniei, şi să se aşeze cu traiul în Ţara Moldovei.
Mama scriitorului se numea Profira Ursachi, descendentă dintr-o
familie de clăcaşi scăpătaţi, originari din Verşenii Moldovei de Nord.
Evenimente de neuitat pentru copilul Sadoveanu deveneau vizitele pe
care le întreprindea, împreună cu mama sa, la bunicii Gheorghe şi
Anghelina. Acest moş Gheorghe era rotar, dar şi un neîntrecut şi
mucalit povestitor. Astfel viaţa ţăranilor de pe aceste plaiuri va prinde
contururi vii în Nada florilor.

17
Istoricul literar Dumitru Micu opinează că în cazul lui Sadoveanu
este inoperant să-i reproşezi tinereţea. Vânătoarea şi pescuitul, atât de
dragi scriitorului, sunt “atribute” ale juneţii, şi, odată asimilate, nu s-a
mai putut dispensa de ele întreaga viaţă.
Exegeţii operei sadoveniene au constatat un lucru primordial
pentru destinul autorului: majoritatea scrierilor sale au drept punct de
plecare simţul de observaţie de mare acuitate. O demonstrează cu
prisosinţă cele două mari pasiuni menţionate mai sus.

În Anii de ucenicie M.Sadoveanu a încercat să răspundă: ce a fost


la început, vânătoarea sau literatura? Apelând la înţelepciunea esopică,
povestitorul va susţine că prima a fost vânătoarea, dar, într-un fel, tot
prima a fost şi literatura, apărând drept expresie a sentimentelor trăite la
maximă intensitate de omul pe cale de formare.
Vârsta de 12 ani marchează pentru autor un eveniment
semnificativ. El este “admis” în tagma vânătorilor, fiindu-i încredinţată
şi o armă pe potrivă. Bineînţeles, va avea şi un învăţător în ale artei
cinegetice, Pricop Şentilici, cel dintâi amic care îl va iniţia în
meşteşugul vânătorii.
Drumurile întreprinse prin toată ţara îi vor “satisface” autorului
pofta de a călători, cu puşca sau undiţa pe umăr, dar, mai important, îi
vor aprofunda cunoştinţele despre Ţară, despre oamenii ei.
Din acest punct de vedere sunt relevante următoarele consideraţii
critice: “A reface cu câteva date exacte biografia lui Mihail Sadoveanu
este o încercare grea şi într-o măsură fără sens. În cazul lui, datele
biografice strict exterioare nu sunt revelatoare pentru adâncul omului”
[1, p.5].

18
Deşi şi-a urmat destinul timp de 81 de ani (povestitorul se stinge
din viaţă la 19 octombrie 1961), Mihail Sadoveanu este un om fără
vârstă, indiferent în ce postură este surprins: la Academie sau în cadrul
atâtor alte ocupaţiuni, mai importante sau mai puţin importante.
La 24 de ani Mihail Sadoveanu editează, concomitent, ca nimeni
altul, 4 volume – Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite şi Crâşma lui moş
Precu, care vor marca debutul excepţional al celui care urma să dureze
Decameronul românesc.
Trebuie menţionat faptul că la începutul secolului XX, literatura în
România, inclusiv profesiunea de literat erau considerate drept un lux.
Acest lucru însă nu l-a împiedicat pe Mihail Sadoveanu să contribuie în
1901, la îndemnul lui Şt.O.Iosif, la lansarea revistei Sămănătorul, iar în
1905 – să-şi abandoneze serviciul de la Ministerul Artelor, unde avea
şanse reale de promovare. Aceste decizii temerare l-au determinat pe
scriitor să remarce cu ironie în volumul Anii de ucenicie: “Eram ca un
D’Artagnan: aveam extrem de puţini bani în buzunar, dar n-aveam cal
de vânzare şi nici resursele gasconului. El avea spadă, eu eram complet
dezarmat”.
Întreaga-i viaţă M.Sadoveanu a trăit cu gândul la baştină; adâncul
fiinţei sale îl îndemna să părăsească oraşul zgomotos, să se dezică de
tumult şi aglomeraţie, să revină pentru totdeauna la tihna care îi era cel
mai fidel aliat. A luptat cu aceste antinomii în permanenţă: avea de ales
între marea urbe, unde se plămădea cultura, şi locurile dragi ale
Moldovei, de care îi era mereu dor.
Locul unde şi-a găsit liniştea necesară pentru creaţie a fost
Fălticeni, providenţa făcând să trăiască în casa din strada Rădăşeni,
unde, pe vremuri, a locuit Ion Creangă, modelul său spiritual-artistic.

19
Aici se plimba deseori prin livada străjuită de un zăplaz de viţă-de-vie.
În orele de respiro, “dura” câte un coteţ pentru găinile sale de rasă,
îngrijea de stupi sau zăbovea îndelung în grădină, îndeletnicindu-ce cu
tragere de inimă de zarzavaturile sale. Se mândrea, îndeosebi, cu
pădurea “ca o streaşină verde”. Amintindu-şi cu nostalgie de vremurile
când făcea sfat cu argaţii, ducea caii la apă sau stătea “călare pe păr”,
“se războia cu dihăniile născocite de dânsul”, hoinărea zile întregi prin
lunca Siretului, se juca de-a haiducii sau trudea să prindă ceva în
Împărăţia apelor, Mihail Sadoveanu nota cu satisfacţie: “Mulţămesc
Domnului Dumnezeu că am avut copilărie” [2, p.8].
Scriitorul i-a ademenit cu farmecul pescuitului şi al vânatului şi pe
confraţii săi de condei de la Viaţa Românească: pe George Topârceanu,
Demostene Botez, Mihail Sevastos. Această pasiune a devenit atât de
“contagioasă” pentru ei, încât îl însoţeau pe Sadoveanu peste tot, fiind
părtaşii multor peripeţii şi martori oculari la “metamorfozarea” faptelor
de viaţă în fapte de ficţiune, iar uneori – în capodoperă.
Când se despărţea pe un timp de aceste pasiuni, Sadoveanu aduna
cu migală material pentru scrierile ulterioare. În caz dacă inspiraţia îl
abandona, ştia cum s-o ademenească. Cerceta munţii (l-a condus pe
scriitorul Panait Istrati la Cheile Bicazului), poposea la mănăstiri, fiind
oaspetele monahilor de aici. Deseori era însoţit în aceste peregrinări şi
de Al.I.Brătescu-Voineşti, de D.D.Pătrăşcanu.
În faţa frumuseţilor naturii, Mihail Sadoveanu rămânea, aparent,
insensibil. Doar în faţa foii imaculate de hârtie se metamorfoza. Aici
aduna artistic impresiile, zugrăvind superbe minunăţii ale Naturii:
“Balta scăpăra de bulbuci şi pânza de stropi se învălui brusc – apoi
rămase curgând asupra noastră, călduţă şi totuşi răcoritoare” [3, p.59].

20
S-a vorbit chiar de un anume cult pe care M.Sadoveanu îl nutrea
pentru “baltă”. Apa reprezenta pentru el totul, ea îl făcea să-şi recapete
puterile irosite odinioară. În Ţara de dincolo de negură autorul
mărturiseşte cu multă exactitate psihologică şi plastică:
“Ochii lui aţinteau zăvoaiele Siretului, pete de-o dulce culoare
cafenie, sub fumegări străvezii. Era un ţărm de visuri, unde încă nu-i
călcase piciorul.
Dintr-acolo se întorceau de multe ori la marginea târgului vânători
bărboşi, care vorbeau de vulpi, de iepuri, de vidre, de sitari şi raţe.
Dintr-acolo soseau cu undiţa pe umăr, în zori de vară, pescari, ţigani cu
peşte puţin, însă cu amintirea neştirbită a unui somn uriaş, pe care l-au
prins cândva, sub sălcii, într-un loc ascuns pe care numai ei îl ştiu.
În afară de aceste imagini şi ecouri, împletite cu bucuria tinereţii, în
sufletul lui nu mai era nimic. Toate legăturile cu lumea dispăruseră.
Cărţile de şcoală şi profesorii, fierberea impură a târguşorului de
provincie căzuseră în întuneric, ca păpuşile în cutia lor” [4, p.47].
Desprindem din rândurile de mai sus o pronunţată notă
autobiografică, ce emană candoarea copilăriei şi o aleasă curăţenie a
sufletului.
Eul artistic sadovenian se contopeşte, în foarte multe puncte, cu
întreaga creaţie a autorului. Aici găsim principalele ei elemente
constituente: istorie, folclor, mitologie, esoterism. G. Călinescu afirma
că Mihail Sadoveanu are nu interesul pentru nişte preocupări banale,
cum sunt pescuitul sau vânatul, ci avantajul că el “pândeşte apa şi
pădurea”.
Criticul literar Cornelia Ştefănescu susţine că nici unul dintre
prozatorii români n-a atins o “atât de multiplă şi diversă bogăţie de

21
exprimare plastică. Fastuoasele descrieri sadoveniene au o savoare
ireductibil complexă, o întindere extraordinară şi neaşteptată, de la
materia palpabilă până la fantasticele apariţii legendare din romanele
istorice” [ 1, p.14].
Mihail Sadoveanu este un profund cunoscător al faunei şi florei
româneşti, evocând peisaje dintre cele mai vaste, epoci istorice dintre
cele mai îndepărtate, spaţii geografice de mare diversitate. Opera lui e o
vatră legendară de eroi.
Contemporanul său, romancierul Camil Petrescu, nota: “Faima lui
Sadoveanu s-a tot ridicat, a depăşit zarea ţinuturilor de obârşie, integrată
în edificiul literaturii româneşti ca un stâlp, devenit cu timpul stâlp de
reazem. De la văpaia dintru început, care mărturisea despre obârşia
telurică, pe măsură ce se înălţa pe firmament, această stea a devenit mai
limpede şi mai nuanţată în limpezimile ei; căci meşteşugul dintâi al
povestitorului a prins să se decanteze în iscusinţe stilistice, care au scos
un fruct nou din limba literară” [5, p.50].
Referindu-ne la biografia lui M.Sadoveanu, este imposibil să nu
amintim de învăţătorul şcolii primare din Paşcani, N.Busuioc, rebotezat
de autor Domnu Trandafir: “Ca dânsul, afirmă Sadoveanu, poate au mai
fost mulţi. Şi toţi, dragă prietene, când te gândeşti bine, au fost nişte
Apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un
vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi
îndeplinească cu bine menirea...” [6, p.14].
Anul 1894 aduce scriitorului o mare pierdere, de nerecuperat: se
stinge subit din viaţă mama sa. Autorul rememorează în Anii de
ucenicie acest tragic eveniment. Ca să-şi aline durerea, a început să
citească extrem de mult. Venise timpul cunoaşterii, familiarizării cu

22
opera lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Cantemir,
Dimitrie Bolintineanu şi, bineînţeles, Eminescu şi Creangă. Lecturile
fecunde îi dezvoltă imaginaţia. Reîntors într-o iarnă acasă de la liceul
“Alecu Donici” din Fălticeni, este rugat să scrie pentru şcoala din
localitate un colind. Rezultatul îl va constitui un poem despre haiducul
Iancu Jianu. Deşi versurile au plăcut tuturor, fiind vorba de o creaţie
calendaristică, în curând au fost date uitării. Abia în 1940, în timp ce
călătorea prin ţară, Mihail Sadoveanu a auzit, în unul din satele din jurul
Iaşului, versurile pe care el le-a compus în copilărie.
Încă de pe băncile şcolii viitorul scriitor îşi făcea planuri mari,
propunându-şi să concureze cu lumea creată de Dumnezeu. Departe de
ochii profesorilor, dar şi de ai tatălui, care vedea în faptul de a scrie o
pierdere de timp, o inutilitate, pregătindu-i fiului o profesie “sănătoasă”,
cea de legiuitor, tânărul autor plăsmuieşte un “roman”, din 4 părţi, cu
multiple ilustraţii şi intitulat Haiducul Florea Corbeanu. Scopul
romanului, conform unor amintiri ale prozatorului, era de a contribui la
unificarea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat unitar.
Soarta manuscrisului s-a dovedit a fi, însă, nu dintre cele de bun
augur. Profesorul său, A.Stino, în mâinile căruia a nimerit, a zădărnicit
nevinovata tentativă a autorului de a scoate la lumină întâia sa creaţie de
factură istorică. Aceste prime încercări literare sunt “păcatele tinereţii”
ale autorului şi trebuie, în consecinţă, judecate ca atare. Nici profesorul
de română, Nicolae Apostol, n-a rămas încântat de o povestioară a lui
M.Sadoveanu, prezentată de către acesta spre lectură. El a opinat că
bucată este nepublicabilă.
Aceste şi alte “eşecuri” n-au făcut decât să stimuleze ambiţia
tânărului scriitor. Modestele încercări erau absolut obligatorii,

23
prevestind încă de pe atunci viitoarele capodopere, care aveau să devină
demne de “realismul unui Balzac şi melancolia unui romantic, meditaţia
aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a unui Rabelais” [7, p.3].
Experienţa amară a debutului literar este valorificată de către
M.Sadoveanu în anul 1935 cu prilejul apariţiei volumului Cele mai
vechi amintiri. Naraţiunile din această culegere posedă o structură
dinamică, tinzând să păstreze cronologia vieţii autorului. Ele reprezintă
o “sumă” de amintiri, de frânturi de dialog, rememorări, atitudini,
accente etc. Caracterizându-se prin discontinuitate, cartea urmăreşte
scopul de a reconstitui în mod fidel evenimentele vârstei copilăriei,
evocate în cheie romantică.
Din negura acelor timpuri, autorul reţine mai multe aspecte,
deosebit de relevante din punctul său de vedere: cuţitul unchiului
Vasile, după care tânjea atât de mult, biciul, pe care îl rupe în două
pentru a stârpi răul de pe faţa pământului, “părul din ograda bunicilor”,
care îl bucura nespus de mult în fiecare toamnă cu roadele lui. Aceste
locuri, mărturiseşte autorul, “mă cheamă, mă mângâie; uneori suspină şi
lăcrămează”.
Creaţia artistică a lui M.Sadoveanu constituie laboratorul unor
experienţe lăuntrice, terenul unor explorări intense de viaţă personală.
Ecoul ei îl regăsim în Otava, Cuţitul, Întâmplare cu nişte comedianţi,
Domnu Trandafir, Jocuri cu primăvara (ultimele două nefăcând corp
comun cu celelalte scrieri).
În volumul Ţi-aduci aminte, Teofile, M.Sadoveanu îşi propune să
“reînvie oameni şi întâmplări dintr-o perioadă ceva mai târzie celei
anterioare, deşi cronologic, ele sunt scrise înaintea Celor mai vechi
amintiri” [8, p.3].

24
Povestirea Ţi-aduci aminte, Teofile... este o evocare a primului fior
de dragoste, într-o tonalitate gravă, sub formă de confesiune, ce
adânceşte sentimentul iubirii.
Apelând, în aparenţă, la simple artificii mnemotehnice, scriitorul
pregăteşte cu minuţiozitate “introducerea” în decorul Ţării de dincolo
de negură şi al Împărăţiei apelor. Explicaţia este găsită în Foi de
toamnă, dar şi în O întâmplare ciudată. Aici sunt rememorate
experienţa primelor legături de prietenie şi propria-i personalitate în
cristalizare prin intermediul aducerilor aminte.
În Catastiful păcatelor M.Sadoveanu istoriseşte: “În iulie 1904 a
apărut Povestiri. În puţinătatea de producţii şi în seceta de scriitori de
atunci, cartea, cu îngrijire tipărită şi frumos prezentată cu o copertă
ilustrată de desenatorul V.Rolla-Piekarschi, a găsit destui cumpărători,
aşa încât, în zece zile, domnul G.Filip mi-a arătat o faţă satisfăcută şi a
pus imediat în lucru Şoimii. Tirajul prim al romanului a trecut în câteva
săptămâni. La începutul toamnei tipăream o ediţie nouă, pentru
corectura căreia editura binevoia să-mi acorde o gratificaţie de trei sute
de lei. Această sumă mi-a fost acordată şi pentru a doua ediţie a
Povestirilor. Editura îmi cerea, în acelaşi an, al treilea şi al patrulea
volum, despre care ştia că le am gata. Astfel, în 1904, a continuat
tipărirea Durerilor înăbuşite şi a Crâşmei lui moş Precu” [42, p.266].
Ancheta revistei Luceafărul din 1908 încearcă să facă lumină în
culisele operei sadoveniene, însă răspunsurile scriitorului sunt extrem
de succinte. Poate doar datele din cadrul conferinţei Cum lucrează dl.
Mihail Sadoveanu [9, p.1-2] explică ceva mai limpede aspecte
necunoscute din actul de creaţie al autorului. Aceste date biografice sunt
vădit îmbogăţite de Valer Donea (Profira Sadoveanu) în reportajele

25
sale: De vorbă cu dl. Mihail Sadoveanu [10, p.1-2]. Însă, după apariţia
Celor mai vechi amintiri, scriitorul găseşte o soluţie salvatoare,
itinerând, într-un volum, anii formării sale intelectuale. Începe
publicarea însemnărilor cu un caracter pronunţat autobiografic,
memorialistic, sub titlul general Mărturisiri. Aceste creionări au fost
reluate şi pe parcursul războiului.
Referindu-se la calităţile pe care le-a moştenit de la părinţi, Mihail
Sadoveanu stăruie în mod deosebit asupra descendenţei materne a
fiinţei sale: “Tot ceea ce nu fusese ea, tot ce nădăjduise, tot ce regretase
trebuia să realizez eu în altă formă. Viaţa ei distrusă şi pustiită trebuia
s-o răscumpăr eu” [2, p.7].
Cărţile lui Mihail Sadoveanu de la începutul secolului trecut, ca şi
volumele maturităţii, surprind şi reflectă artistic “oameni şi locuri,
filtrate prin nostalgia copilăriei ireversibile şi colorate corespunzător de
lirismul creatorului” [11, p.4].
Cele mai caracteristice personaje literare ale debutului sadovenian
sunt vardistul orăşelului, Baciu, chipurile în continuă îmbătrânire ale lui
Isac Zodaru, Iosub Orbul şi David Focşăneanu, fiecare cu soarta şi
îndeletnicirea sa. Pentru a-i putea surprinde pe aceşti eroi, fie în prăvălia
cu mătăsuri, fie ducând gunoiul pentru câţiva bănuţi, scriitorul a trebuit
să dea dovadă de curajul “de a evada din curtea părintească până în
preajma acestor tărâmuri. Printre ele “dugheniţa Mutului” rămâne locul
de ispită. Pentru că aici se afla o lume de basm, mirifică, plină de taine,
în care se “vindea aţe pentru smeie, fluiere şi muzicuţe”” [11, p.5].
Cercetătoarea Ovidia Babu-Buznea observă cu pătrundere că
pentru Mihail Sadoveanu târgul unde şi-a petrecut copilăria era
“universul privilegiat în care ochii copilului nu identificau urâtul ca

26
atare, nu măsurau limitarea, găseau totul firesc, chiar cu deosebire
plăcut, în avantaj, prin comparaţie, cu lumea satului” [11, p.5].
În faza debutului, orizontul lui Sadoveanu cuprinde zone familiare,
bine cunoscute de el. Leit-motivele, mereu reluate, sunt satul şi târgul
de provincie. Aparent, această literatură poate fi considerată periferică,
celulară. Dar, de fapt, închiderea nu este decât o variantă, un arhetip
devenit factor al literaturii universale. E o modalitate artistică, ce ne
permite efectuarea unor arheologii interioare ale personalităţii
scriitorului.
Nu am spune adevărul întreg dacă l-am considera pe Mihail
Sadoveanu doar autorul frescei spirituale moldave, muntene, ardelene
sau dobrogene. Prozatorul a demonstrat din interiorul creaţiei sale, că
este un excelent cunoscător, pe orizontală şi verticală, nu numai al
provinciilor istorice româneşti. Autorul Nopţilor de sânziene a exprimat
fidel privelişti de pe tărâmuri îndepărtate; a pătruns în religia lui
Zamolxe, rodul acestor investigaţii ştiinţifice fiind transfigurate artistic
în romanul Creanga de aur. În paginile sale sunt prezente şi frumuseţile
netrecătoare ale Bizanţului, precum şi ale altor locuri devenite celebre.
Materialul deosebit de bogat şi variat, utilizat la istorisirea celor
întâmplate, i-a facilitat autorului munca la scrierea Priveliştilor
dobrogene şi a Locului unde nu s-a întâmplat nimic.
Pentru a percepe în adâncime filosofică virtuţile, dar şi metehnele
acestui neam, Mihail Sadoveanu cercetează din interior specificitatea
fiinţei româneşti, în plan arhetipal, dar şi psihologic. În opera sa,
geografia reprezintă doar un reper simbolic de cunoaştere şi re-
cunoaştere a pământurilor străbune. Astfel, în primăvara anului 1929,
M.Sadoveanu vizitează Constantinopolul, însoţitor şi tovarăş de

27
călătorie fiindu-i scriitorul Ionel Teodoreanu. Autorul îşi aduce aminte:
“Pe mine mă interesau îndeosebi unele privelişti şi locuri în legătură cu
istoria Moldovei. Aveam nevoie de ele pentru un roman istoric pe care
tocmai îl isprăveam: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă”
[12, p.36].
Vânătoarea şi pescuitul l-au determinat pe Sadoveanu să înţeleagă
spiritul multor oameni, să le cunoască “durerile înăbuşite”, să se bucure
cu ei, să participe la obiceiurile şi datinile lor. Taifasurile, istorisirile
hazoase, nararea mucalită sunt surse inepuizabile de percepere a
spiritualităţii româneşti. Căutările permanente ale peregrinului
Sadoveanu se transformă artistic într-un “rai al vânătorilor şi
pescarilor”.
Experienţa acumulată, odată cu deprinderea “probelor vieţii”, l-au
ajutat pe autor să-şi contureze şi să-şi precizeze principalele teme ale
scrierilor ce i-au adus notorietatea. Vânătoarea ca modalitate de
existenţă, de percepere, de comunicare apare nu numai în Fraţii Jderi,
unde “de astăzi într-o săptămână, adică vineri 11 septembrie, dorim să
ieşim sub muntele Ceahlău, la vânătoare de bouri”.
Şi în Divanul persian experienţa cinegetică cunoaşte o abordare
mai mult picturală decât mitică, căci “unii vânători erau călări pe cai,
purtând suliţe în mână şi junghiuri la coapsă. Alţi slujitori stăteau pe
cămile, stăpânind pe genunchi copoii. Pe cămila cea mai bătrână era un
slujitor vechiu, care ţinea în lănţug, în foişorul lui de trestie-bambu, pe
vulturul cel mare care se cheamă bercut. S-au adus şi şapte asini pentru
cei şapte sfetnici; şi mulţi catâri care purtau samare grele, cu gustarea de
prânz a măriei-sale şi a alaiului” [13, p.62]. Deşi ritualul hieratic,
presărat cu reminiscenţe ale culturii orientale, ne îndepărtează de

28
vânătoarea naţională, apărută cu mult înainte de Dragoş Vodă şi chiar
de vechii daci, Mihail Sadoveanu îşi învederează viziunea românească
ontică prin descrierile-i particulare. În ele oamenii deţin chintesenţa
gândirii şi comportamentului strămoşilor. “Procedeul” hăituirii fiarelor
are valoare gnoseologică, fenomen perceput de scriitor prin ochii
vânătorului.
Fiind un “pelerin” neobosit, M.Sadoveanu a preţuit mult călătoriile
întreprinse. “Drumurile” parcurse presupun în mod obligatoriu un
“rod”: acumularea iubirii, răzbunarea, pedepsirea răului, revederea celor
dragi, întâlnirea cu prietenii; alteori ele, aceste drumuri, vor să probeze
iscusinţa călătorului, scoţându-i în relief abilitatea, puterea, răbdarea,
agerimea minţii, virtuţile morale. Aşa se face că mai toate personajele
sadoveniene se află într-o eternă autocompetiţie. Caută, uneori fără
voinţa lor, aventura, indiferent că se numesc Vitoria Lipan, Nicoară
Potcoavă, Kesarion Breb sau Paul de Marenne, Ionuţ Jder, Bogdănuţ
Soroceanu. Un paradox uimitor are loc în Zodia Cancerului, unde
abatele, graţie ospitalităţii fără margini a moldovenilor, devine unul
“de-al casei”, pe când nefericitul beizade, din cauza iubirii pătimaşe
pentru Catrina Duca, ajunge un înstrăinat. Această inversare paradoxală
aminteşte de stratagema labirintică a sufletului omenesc, zonă în care
Mihail Sadoveanu este un neîntrecut investigator.
Este insuficient a judeca debutul scriitorului doar din perspectiva
celor 4 volume, ce au marcat anul 1904. Mai mult, “creaţia sadoveniană
posedă o unitate interioară atât de organică încât a interpreta romanele
fără a face referiri la publicistică, la notele de drum, la memorialistică
este, practic, imposibil” [14, p.6]

29
Primele scrieri ale lui M.Sadoveanu abordează o tematică ce pune
un accent definitoriu pe ancestral, pe vechime, titlu preferat de autor şi
pentru unul din volumele sale. Reprezentarea acestui univers, lumea lui
Sadoveanu, se produce prin prezenţa tuturor componentelor unui
univers arhetipal, biologic, psihologic printr-o prismă cosmică şi
profund telurică.
Aşadar, debutul lui M.Sadoveanu conturează cu precizie temele
fundamentale ale creaţiei sale, care, de acum înainte, vor fi mereu
aprofundate şi subtilizate artistic.

30
§2. Repere artistice şi critice

Creaţia literară a lui Mihail Sadoveanu cuprinde un amplu şi


impresionant ansamblu de idei şi valori proprii unui popor, relevant în
contextul patrimoniului naţional.

Spiritualitatea autohtonă, sub toate faţetele ei integratoare, este


prezentă în majoritatea lucrărilor sadoveniene, marcând virtuţile
artistice, etice şi estetice ale autorului.
Modul şi filosofia de viaţă a eroilor din scrierile sale denotă o
cunoaştere subtilă a profunzimilor sufletului omenesc, un paseism
complex, ce individualizează, prin originalitate, opera sadoveniană în
context universal.
Exegezele ştiinţifice constată, ca o certitudine, o latură distinctivă:
contopirea simpatetică totală cu spiritualitatea poporului ce i-a dat
naştere. E vorba, în fond, de o identificare de ordin ontologic,
scriitorului aparţinându-i o „rostire esenţială” a fiinţei (în sensul lui
Heidegger).
M.Sadoveanu continuă tradiţia literaturii vechi, reprezentată de
Miron şi Nicolae Costin, de Grigore Ureche şi Ion Neculce, de luminaţii
prelaţi Varlaam şi Dosoftei. În operele cronicarilor şi-a găsit o vie
reflectare întregul patrimoniu spiritual al neamului nostru. Tradiţiile,
obiceiurile şi datinile strămoşeşti au fost valorificate de către aceştia din
plin. Nimic nu le-a scăpat primilor cărturari: nici vitejia, nici sacrificiul
celor care ne-au apărat moşia, nici lăcomia, nici barbarismul
asupritorilor.
În acest context se cuvin a fi precizate “rădăcinile” care au
influenţat benefic “apariţia” operei artistice sadoveniene. Prin anvergura

31
preocupărilor şi noutatea ideilor, un rol deosebit de important îi revine
lui Dimitrie Cantemir. El este primul învăţat de formaţie enciclopedică
din cultura română şi un deschizător de drumuri în multiple şi variate
domenii umanistice. Referindu-se la exigenţele pe care trebuie să le
comporte o lucrare istorică, principele moldav nota că ea, lucrarea,
trebuie să prezinte obiectiv faptele prin cercetarea cât mai completă a
izvoarelor şi folosirea critică a materialului.
În Descriptio Moldaviae D.Cantemir îşi propunea să realizeze o
relatare cât mai obiectivă a lucrurilor: “În vreme ce încercăm să
descriem năravurile moldovenilor (fapt despre care nimeni sau numai
puţini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru Patria
noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne
tragem, iar pe de altă parte dragostea de adevăr ne împiedică, într-
aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi trebuit, după dreptate, de
osândit”.[15, p.135]. Din lucrarea amintită se poate desprinde poziţia
imparţială a lui Cantemir faţă de principalele caracteristici etnice
comportamentale ale neamului nostru. În creaţia lui Mihail Sadoveanu
vom putea găsi mai multe situaţii-cheie care ilustrează opiniile
formulate de Dimitrie Cantemir.
Deloc surprinzătoare este şi trecerea operei sadoveniene din
registrul cronicilor în cel al frescelor artistice intrinseci. Prin modalităţi
artistice de mare plasticitate M.Sadoveanu a stabilit coordonatele unui
model literar profund autentic şi ale unei tehnici narative de excepţie.
Am putea distinge următoarele particularităţi structurale ale
scriitorului: dacă cronicarii se rezumă, în primul rând, la selectarea şi
depozitarea surselor orale şi scrise, iar D.Cantemir le conferă o
interpretare cu caracter strict ştiinţific, atunci Mihail Sadoveanu

32
“împrumută” acestor izvoare condiţia superioară de operă artistică.
Identificăm, aşadar, un „arbore genealogic” viguros, cu ramificaţii
puternice de la un ram la altul. “Rădăcinile”, numite Neculce, Costin,
Ureche alimentează “tulpina” Cantemir, iar aceasta, prin viabile seve
ştiinţifice, revigorează “coroana” Sadoveanu. Cert este faptul că
precursorii sus-numiţi atribuie o importanţă majoră tradiţiilor populare,
pe care le explorează în mod critic în opera lor. Iar Neculce, în plus,
imprimă tradiţiilor şi obiceiurilor o aleasă expresie artistică prin
legendele O samă de cuvinte.
Ulterior, spre mijlocul secolului al XIX-lea, Nicolae Bălcescu va
sublinia importanţa creaţiei populare, în speţă a literaturii ca izvor
istoric.
Unele scrieri sadoveniene beneficiază de o pronunţată “filieră”
cronicărească, stilul naraţiunii amintind mai mult de Miron Costin, în
De neamul moldovenilor, alte pagini resimţind alura şi specificitatea
paginilor lui Dimitrie Cantemir din Hronicul vechimii romano-moldo-
vlahilor. Constatările de mai sus ne conduc la ideea că “tăcerea unui
fapt istoric nu te îndreptăţeşte nici să afirmi, nici să tăgăduieşti un
lucru” [16, p.194]. Acelaşi Dimitrie Cantemir atenţionează: “Împotriva
romano-moldo-vlahilor cu neprietenie a merge iaste cea mai desăvârşită
nebunie” [16, p.37]. Se pare că această afirmaţie memorabilă exprimă
cel mai deplin ideea de romanitate, implicit şi de eternitate “a neamului
evghenie”, pe care le vom regăsi aprofundate artistic în opera lui Mihail
Sadoveanu.
În bejenie, la Dimitrovka, principele D.Cantemir, dincolo de
expunerea monografică a cadrului istoric, social, cultural şi etnografic a
ţării sale, investighează în Descriptio Moldaviae creaţiile populare –

33
dansurile, obiceiurile, legendele, ritualurile ancestrale. O face cu scopul
de a defini specificitatea existenţei noastre şi a demonstra o percepere
superioară a caracterului şi funcţiei sociale a folclorului.
În capitolul Despre năravurile moldovenilor, D.Cantemir îşi
caracterizează supuşii ca fiind: “cutezători, semeţi”, “glumeţi, veseli”,
“dornici să petreacă în ospeţe”. Ei “întind” bine arcul, “poartă cu
îndemnare suliţa” [15, p.137]. Nu sunt trecute cu vederea nici viciile lor,
cum ar fi lenevia şi faptul că nu sunt iubitori de carte. Este relevată şi
proverbiala ospitalitate moldovenească: “Deşi foarte săraci din pricina
învecinării cu tătarii, totuşi nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare şi
găzduire unui oaspe şi-l adăpostesc fără plată, timp de trei zile,
împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu faţa voioasă, ca şi când
le-ar fi fost frate sau altă rudenie. Unii aşteaptă cu masa de prânz până
la al nouălea ceas din zi (...) ca să nu mănânce singuri” [15, p.139].
D.Cantemir notează că locurile pe care s-au aşezat cu traiul supuşii
săi sunt ca nişte grădini deosebit de frumoase. În directă continuitate cu
gândurile cantemiriene vine creaţia lui Mihail Sadoveanu, în care se
afirmă că plăcerea de a trăi pe aceste plaiuri devine aproape un viciu.
Astfel, asemuirea de către Cantemir a Ceahlăului cu Olimpul, Pindul
sau Peliosul a fost preluată şi în scrierile lui Sadoveanu. Munţii, marea,
lanurile noastre au constituit surse de inspiraţie pentru ambii cugetători,
iar doinele, baladele, legendele au exprimat plenar frumuseţile
interioare şi exterioare ale băştinaşilor, deveniţi protagonişti ai creaţiilor
cantemiriene şi sadoveniene.
Transpunerea în slovă a spiritului autohton de către Dimitrie
Cantemir capătă contururi şi rezonanţe inedite în cultura noastră.

34
Opera sadoveniană merită o mai amplă analiză din perspectiva
viziunii ontice şi artei poetice, pe care a imprimat-o prozei româneşti a
secolului XX. Dimitrie Cantemir este un adevărat deschizător de
drumuri pentru opera lui Mihail Sadoveanu. Referitor la această
“filiaţie”, mai ales sub aspect ideatic, au cugetat şi au scris mulţi
cercetători şi filosofi consacraţi.
Mircea Vulcănescu, de exemplu, înscris pe “linia de idei”
Cantemir-Hasdeu-Xenopol-Pârvan, este unul dintre profunzii gânditori
care au cunoscut bine sufletul strămoşesc. Autorul Dimensiunii
româneşti a existenţei (1991) se află mereu în căutarea axei de orientare
a spiritului românesc “în existenţa şi raţiunea prin care ne justificăm
dreptul de a fi români în faţa spiritului pur” [17, p.21]. Acest explorator
rafinat al sufletului naţional defineşte cu precizie componentele
esenţiale ale spiritului românului: “Veşnicia, afirmă el, este pentru
român o esenţială calitate a fiinţei” [17, p.101].
Cercetătorul consideră românitatea o caracteristică spirituală
imuabilă. O permanenţă inseparabilă, ce ţine de “ispitele sufletului”, o
constituie obsesiile ancestrale: dacice, tracice. Pentru a ne cunoaşte,
opinează M.Vulcănescu, trebuie să încercăm o determinare a
componentelor sufletului naţional. Spiritul strămoşesc este o realitate
complexă, având la rădăcini mioriticul. Credinţa noastră e şi ea
complexă, de aceea, concluzionează Mircea Vulcănescu, este inoportun
să defineşti o incertitudine prin alta.
O altă dimensiune a sufletului mioritic, neclarificată până în
prezent, este conexiunea vieţii noastre cu aştrii, frăţia universală a
lucrurilor omeneşti cu cele ale întregii firi, legătura lor mitică şi
întrepătrunderea destinului cu voinţa. În opera sadoveniană aceste

35
momente sunt prezente în romanul Nopţile de sânziene şi, mai ales, în
Baltagul. Ca şi în practicile de invocare la vechii traci, două inimi se
zbat în pieptul oricărui român. “Una e chemarea pământului, a doua e
chemarea codrului; chemarea singurătăţii; a vitejiei, a haiduciei.
Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se
oglindesc în ape” [17, p.50].
Mulţi scriitori şi filosofi au resimţit pericolul “siluirii străinilor”.
În astfel de momente, când totul e apăsător, când incertitudinile curmă
orice speranţă, există un singur remediu: Ad radices, întoarcerea la
rădăcini, la izvoare. Disperarea, conform acestor cugetători, trebuie
alungată, căci avem un suflet de munte. Temerile noastre sunt cu atât
mai pronunţate cu cât conştientizăm faptul că ne aflăm la porţile
Orientului, unde aproape totul este tratat cu superficialitate. Constantin
Noica şi-a cristalizat o viziune proprie asupra fenomenelor în discuţie:
“Viaţa noastră spirituală a fost întru realitatea cuprinzătoare şi plină de
înţelesuri a Maicii firi, dându-ne acel sentiment al realului concret,
despre care vorbesc toţi cei care au cunoscut sufletul românesc”
[18, p.37].
Trecerea noastră efemeră pe Terra, nota filosoful de la Păltiniş,
este marcată de câteva momente cruciale pentru existenţă. Naşterea,
nunta, moartea se găsesc în cântecul bradului, în cel al miresei, în
colinde şi bocete, cât şi la priveghi. Maica din balada Mioriţa îşi vede
fiul ba mort, ba reînviind. Sufletul omului, conchide Constantin Noica,
trece astfel din vamă în vamă până ajunge la Tatăl Ceresc. Iar
M.Vulcănescu remarcă: “Cântecul lui e cântecul lumilor şi
lacrimile lui sunt suspinele ei negrăite (...) cântecul paparudelor înmoaie
inima lui Dumnezeu pentru ploaie” [17, p.51].

36
Constantin Noica atribuie o importanţă deosebită funcţiilor şi

sugestiilor cuvântului dor. Prin prisma acestui cuvânt, sentimentul

naţional al fiinţei devine mai apropiat, mai accesibil şi plin de înţeles.

Mai mult decât atât: este un oximoron, o plăcere a durerii, posedând

alese virtuţi împărăteşti. [19, p.206]

Lazăr Şăineanu, în Basmele române în comparaţiune cu legendele


antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale
tuturor popoarelor romanice, notează: “Astfel, este întâiul basm din
Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, care sub
forma sa integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică
europeană” [18, p.63]. Basmul românesc ne duce la gândul fiinţei
noastre ca entitate arhetipală, un gând pe care l-a purtat cu el şi
Eminescu, iar Sadoveanu i-a găsit o transfigurare artistică
inconfundabilă.
Începând cu epoca cronicarilor şi până la Lucian Blaga, fiinţa
naţională este de natură ţărănească, arhetipală. Cercetătorul Traian
Herseni afirmă că toate formele superioare ale culturii noastre populare
ţin de singurătatea pastorală: dorul ca şi jalea, doina ca şi basmul. Ovid.
Densusianu susţine că dorul nu poate fi conceput decât născându-se în
lumea păstorilor, unde singurătatea şi despărţirea sunt experienţele cele
majore. Găsim în făptura păstorului, deopotrivă, un îndemn spre vis şi
unul spre fapta neobişnuită, care conferă alte dimensiuni sufletului
naţional.
Această “stratagemă” labirintică poate fi înţeleasă prin
intermediul pilduitor al înţelepciunii biblice: “Abel e cioban şi Cain e

37
plugar. Abel rătăceşte prin lume şi Cain frământă locul. Iar Cain ucide
pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel” [18, p.63].
Deseori opera scriitorilor noştri înaintaşi a fost acuzată, pe
nedrept, de o exacerbare fundamentalistă a credinţei, de bigotism chiar.
Opinia ştiinţifică exprimată de filosoful Constantin Noica în
Bisericuţele noastre vine să răstoarne această ipoteză, specificându-se
că în fiecare “suflet naţional” moare câte un sfânt. Gânditorul consideră
că identitatea naţională a românilor a suferit multiple presiuni, încât
actualmente ne raportăm prea puţin la trecut, la duhul istoriei.
Concluzia filosofului este că noi nu putem creşte spiritual, deoarece nu
îndrăznim, iar sfinţii, arhanghelii, prorocii ne mor pe pereţii bisericilor.
Dar, mai ales, ne mor în suflete...
Duhul Laic, venit din exterior, nu putea să nu aducă odată cu el şi
un suflu de păgânism în atmosfera românească. El pângăreşte credinţa
strămoşească, alterând sufletul, dar, mai ales, adânceşte suferinţa.
Lucian Blaga scria: “Poporul românesc s-a născut abia în momentul
când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său” [20, p.24].
Pe parcursul istoriei milenare, suferinţele cele mai cumplite ale
băştinaşilor erau alinate cu ajutorul Mioriţei, în care descifrăm
reminiscenţe ancestrale de “omor ritual”. Însăşi moartea păstorului e
identificată cu patimile şi răstignirea lui Isus Hristos. Astfel, ea nu e
moarte, ci e o nuntă, o comuniune sacramentală, o unire cu cosmosul,
un act esenţial, iar natura e un Lăcaş Sfânt.
În operele sale de vârf Mihail Sadoveanu s-a dovedit a fi un subtil
analist şi un autor exponenţial al spiritualităţii româneşti. Elementele
constitutive ale acestei spiritualităţi ating cele mai sensibile coarde ale
sufletului omenesc.

38
Cuvântul “spiritualitate” se identifică cu istoria, cu tot ce este
ancestral, cu viaţa interioară a unei etnii.
Frumuseţea neamului nostru, spiritul său în perpetuă devenire l-au
determinat pe Lucian Blaga să constate cu admiraţie: “Parcă ar ieşi
dintr-o biserică, acest mic popor, atât e de vioi şi de sărbătoresc”
[20, p.43].
Universul artistic al operei sadoveniene este atât de profund şi de
polivalent, încât argumentele invocate de către cercetător rareori
clarifică ceva din complexitatea lui.
Atunci când încercăm să descifrăm spiritul unei opere, pornim de
la premisa investigării atât a elementului vizual, cât şi a celui emotiv.
Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, de
exemplu, accentuau în creaţia sadoveniană latura plastică, vizuală, pe
când George Călinescu şi, mai ales, Tudor Vianu constatau
“supremaţia” laturii auditive.
Traseul spre universul artistic interior al operei sadoveniene
presupune multe impedimente. Ceea ce facilitează “pătrunderea” este
limbajul, mai ales ansamblul realităţilor gramaticale şi unduitoarele şi
infinitele orizonturi ale sugestiei [21, p.5].
Descriptivul face parte din recuzita mijloacelor de transfigurare
artistică a artei sadoveniene. Identificăm această modalitate în
Împărăţia apelor, Ţara de dincolo de negură, Nopţile de sânziene,
Istorisiri de vânătoare, Poveştile de la Bradu-Strâmb, Privelişti
dobrogene.
Şi în scrierile de factură narativ-istorică vom întâlni un viu colorit
naţional: Şoimii, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă. În atare cazuri,
atestăm “îngemănarea văzului cu auzul; fuziunea acestora, definitorie

39
pentru personalitatea prozatorului, (care) incită la demersuri analitice
pasionante” [21, p.6].
Conform opiniei critice exprimate de cercetătoarea Doina Florea,
opera sadoveniană conţine o cromatică foarte variată. Ceea ce nu
înseamnă că sunetul reprezintă pentru autorul Crengii de aur ceva
secundar: “Ca şi Eminescu, Sadoveanu e Muzică” [22, p.6].
Pornind de la aceste idei, istoricul literar Constantin Ciopraga se
arată a fi rezervat în privinţa traducerii în alte limbi a operei
sadoveniene, considerând că „versiunile străine ar fi o dezagregare de
esenţiale structuri expresive” [21, p.7].
“Mihail Sadoveanu, remarcă Doina Florea, se integrează familiei
acelor scriitori dotaţi cu o sensibilitate - limită, cu o genială hiperestezie
sinestezică în care parcă nici unul din elementele ce colaborează, în
cuvânt, la formarea expresiei nu e neglijat” [22, p.9].
Critica şi istoria literară românească s-a pronunţat în mod diferit
asupra ipostazelor definitorii ale procesului de creaţie.
Vladimir Streinu opinează că virtutea cea mai originală este
“intuiţia genială a domnului Mihail Sadoveanu ce se îndreaptă neobosit
(...) spre peisajul inalterabil, prin care simte a veni în atingere cu recea
statornicie a legilor Naturii. Această aspiraţie de a se depăşi, de a sări
peste efemer, de a face corp cu acea unică realitate fără istorie, cu
Natura veşnică, este comună tuturor marilor artişti; şi sub oricât de
felurite aparenţe s-ar afla disimulat, ea le destăinuie clasicismul latent”
[23, p.4].
În viziunea lui Petru Comarnescu, “stadiul naturist al culturii
noastre explică din plin apariţia unui Creangă, Sadoveanu, Brâncuşi,

40
Luchian şi confirmă autenticitatea de ton, vibraţie, suflu epopeic al
Fraţilor Jderi” [24, p.17].
Perpessicius reiterează virtuţile descriptive ale lui Mihail
Sadoveanu, afirmând: “Poezia noastră descriptivă, fie în proză, fie în
versuri, nu cunoaşte un virtuos mai desăvârşit ca autorul Baltagului”
[25, p.79].
E.Lovinescu absolutizează caracterul olfactiv al percepţiei
universului de către Mihail Sadoveanu, menţionând că, vizualiceşte,
scriitorul “nu se interesează de raporturile abstracte ale lucrurilor, nici
de valoarea lor morală, ci de aspectul lor exterior, determinat de forme
şi colori” [26, p.211].
Tudor Vianu stabileşte contiguităţi de ordin literar între Eminescu
şi Sadoveanu, pe ei, în opinia savantului, apropiindu-i “notele
peisagiste” [27, p.218], aflate în descrierea amândurora.
Pompiliu Constantinescu accentuează veneraţia profundă a
scriitorului faţă de simţul cosmic şi de cel al eternităţii.
Garabet Ibrăileanu intuieşte în opera lui Mihail Sadoveanu o
evidentă linie de echilibru între stările auditive şi cele vizuale.
Alexandru Philippide observă că “Sadoveanu, când descrie o privelişte
de natură, o cuprinde şi o înfăţişează astfel încât să ne-o comunice în
întregime” [28, p.237].
Constantin Ciopraga consideră drept irepetabilă reveria
sadoveniană, iar Şerban Cioculescu o defineşte “simfonie nedesluşită”
[29, p.40].
Dumitru Micu, urmărind identificarea elementelor individualizante
ale operei sadoveniene, scoate în relief sentimentul plinătăţii ei vitale:
“Cântăreţ al vieţii fără de apus şi fără hotare, Mihail Sadoveanu se

41
confundă cu ceea ce e mai bun în oamenii descrişi de el, cu tot ce natura
are înălţător. De aceea, marele nostru scriitor e pururea proaspăt, imens
şi inepuizabil ca natura” [30, p.12].
Vom finaliza această “trecere în revistă” cu consideraţiile lui
George Călinescu. Marele critic român vedea în Sadoveanu omul cel
mai inteligent artisticeşte dintre contemporanii săi, titanul care percepea
toate gândurile universului. “Opera lui Mihail Sadoveanu, observa
metaforic G.Călinescu, e o ţiteră uriaşă, cu mii de strune, toate acordate
cu grijă, timp de o viaţă de om, pentru ca nici o surpriză cacofonică să
nu fie cu putinţă. Toate gândurile, priveliştile, figurile, sunt puse pe
portativ, virgulele cântă şi ele, punctele aşteaptă risipirea ecourilor”
[31, p.7].
Nicolae Manolescu vede în opera sadoveniană un “suflet” istoric, o
ipostază poetică, meditaţie şi realizare artistică plenară.
Nuvela, schiţa, povestirea, romanul şi epopeea sadoveniană
constituie un Univers spiritual omogen, care trebuie conceput ca atare
şi supus unei analize critice pe potrivă. Opera lui M.Sadoveanu este o
amplă frescă istorică, socială, etică, psihică, etnică. Ea demonstrează în
mod expres predilecţia scriitorului pentru valorile trecutului, pentru
timpurile apuse ale istoriei naţionale.
Totodată, trebuie menţionat faptul că M.Sadoveanu a păstrat doar
convenţia poporanismului şi sămănătorismului. Aceasta însă nu
înseamnă că modalităţile de exprimare ale prozatorului ar fi
tradiţionaliste, în sensul că ar dispune de capacităţi artistice reduse şi că
ar fi necorespunzătoare spiritului vremii. Mihail Sadoveanu a scris peste
13 mii de pagini de literatură originală, fiind consultat în calitate de
raportor pentru zona geografică a Moldovei la elaborarea Atlasului

42
Lingvistic, alături de alţi doi importanţi scriitori: I.Al.Brătescu-
Voineşti– pentru Muntenia şi Ion Agârbiceanu - pentru Transilvania.
G. Călinescu afirma că dacă s-ar trezi din mormânt Ştefan cel Mare
şi Sfânt, nu ne-ar înţelege pe noi cum vorbim. Pe Sadoveanu însă l-ar
admira cu siguranţă!
Istoricul literar Dumitru Micu, considerându-l pe M.Sadoveanu
drept un scriitor important şi un confrate mai mare din familia
creatorilor de seamă: - I.Slavici, I.Agârbiceanu, L.Rebreanu,
G.Galaction, menţiona: “Unul din cei mai mari scriitori români ai
secolului, Mihail Sadoveanu ne-a dăruit o producţie colosală,
constituind un monument unic în literatura noastră. Pecetea geniului
sadovenian imprimă acestei opere, ce reprezintă o continuare a celor
mai bune tradiţii ale literaturii noastre, un caracter aparte” [30, p.36].
O componentă definitorie a operei sadoveniene o constituie
omogenitatea caracterelor şi a faptelor. Opera scrisă în tinereţe are o
continuitate directă şi se regăseşte în volumele maturităţii. Se observă
cu claritate o descendenţă a aspiraţiilor eroilor sadovenieni. Prozatorul
s-a întruchipat în ei cu multă abilitate, inoculându-şi propriile vibraţii
sufleteşti, sensul intim al vieţii sale.
Mihail Sadoveanu este creatorul unei viziuni filosofice particulare
asupra umanităţii şi a rostului dăinuirii. Fericirile oamenilor îl bucură,
“durerile înăbuşite” îl mâhnesc incurabil. Destinul indivizilor
“sadovenieni” se compune din mici bucurii. Pentru ei, noţiunea de a fi
echivalează cu noţiunea de a izbândi, cu încercarea de a domina timpul,
prin perpetuarea speciei umane, cu toate componentele indisolubile ale
specificului naţional. Profundul vizionarism artistic sadovenian are la
bază credinţa ţărănească.

43
“Confruntând filosofia eroilor sadovenieni cu viaţa, remarcă
Dumitru Micu, vom recunoaşte în ea concepţia poporului nostru despre
lume. Poporul nu este numai părintele literar al lui Sadoveanu. E şi
dascălul de la care artistul a deprins înţelegerea vieţii. Temeiul
înţelepciunii populare este acceptarea pământului pe care-l populăm
drept cea mai bună dintre lumile posibile şi în consecinţă o simpatie
universală, o iubire neprecupeţită pentru întreaga existenţă ce curge
firesc în făgaşurile menirii sale nestrămutate” [30, p.48].
Unul din cele mai pregnante momente ale operei sadoveniene este
şi depăşirea condiţiei de inerţie, valorificată prin dorinţa omului de a se
realiza plenar, prin voinţa de a se determina cu precizie ce vrea. Prin
intermediul eroilor săi, autorul îşi identifică prietenii, sfidând vrăjmaşii,
pe care, la rându-i, îi cunoaşte şi îi “deconspiră”. Mihail Sadoveanu
înzestrează destinul eroilor literari cu calităţi ieşite din comun, uneori
chiar oraculare, aceştia posedând harul de a deosebi binele de rău şi de
a conştientiza rosturile vieţii patriarhale.
Personajele sadoveniene nu cunosc, de regulă, sentimentul fobiei.
Teama de ceva le este improprie. Netemerea de nimeni şi de nimic le
înnobilează. Până şi moartea nu reprezintă un motiv pentru lamentare.
Comportamentul acestor eroi se reduce la tăcere, o tăcere providenţială
care denotă multiple elemente de înţelepciune arhaică. În concepţia lor
necuvântarea “glăsuieşte” mai tare decât tunetul! Rostul acestei vieţi
poate fi explicat din perspectiva concepţiei eroilor asupra existenţei
umane, marcate de un puternic sentiment al plinătăţii vitale.
Astfel de sentimente sunt expresia cugetului şi sufletului popular –
principala sursă de inspiraţie a scriitorului, care face ca elementul
naţional să se convertească în valoare perenă.

44
Pe parcursul întregii sale vieţi Mihail Sadoveanu s-a aplecat cu
multă migală asupra cărţilor predecesorilor, considerând că doar acolo
va putea găsi strădaniile strămoşilor noştri, împrumutând ulterior
modelul lor de viaţă, de simţire şi gândire operelor sale de rezistenţă.

Referinţe bibliografice

1. Ştefanescu, C. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Domnu Trandafir -


Bucureşti: Editura Tineretului, 1969.
2. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie. - Bucureşti: ESPLA, 1958.
3. Sadoveanu, M. Împărăţia apelor. – Bucureşti: Editura Naţională,
1928.
4. Sadoveanu, M. Ţara de dincolo de negură. – Bucureşti: Editura
Naţională, 1926.
5. Petrescu, C. La 75 de ani // În: Omagiu lui Mihail Sadoveanu. –
Bucureşti: ESPLA, 1955.
6. Sadoveanu, M. La noi la Viişoara. Scrisori către un prietin. –
Bucureşti: Editura Minerva, 1907.
7. Călinescu, G. Mihail Sadoveanu// Contemporanul. – 11 noiembrie
1960, nr. 46 (735).
8. Bălu, I. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Anii de ucenicie. –
Bucureşti: Editura Minerva, 1970.
9. Ancheta // Adevărul literar şi artistic. – 30 aprilie 1952, nr.591.
10. Ancheta // Adevărul literar şi artistic. – 18 august – 15 septembrie
1935, nr.767-771
11. Babu-Buznea, Ov. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Dureri
înăbuşite. – Bucureşti: EPL, 1966.

45
12. Sadoveanu, M. Fantazii răsăritene.- Bucureşti: Editura Adeverul,
1946.
13. Sadoveanu, M. Divanul persian. – Iaşi: Editura Junimea, 1976.
14. Micu, D. Cuvânt înainte // În: Mihail Sadoveanu. Drumuri. –
Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1977.
15. Cantemir, D. Descrierea Moldovei. – Bucureşti: Editura Minerva,
1986.
16. Cantemir, D. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. –
Bucureşti: Editura Albatros, 1981.
17. Vulcănescu, M. Dimensiunea românească a existenţei. – Bucureşti:
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991.
18. Noica, C. Sentimentul românesc al fiinţei. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1978.
19. Noica, C. Cuvânt împreună despre rostirea românească. –
Bucureşti: Editura Eminescu, 1987.
20. Blaga, L. Spaţiul mioritic. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1994.
21. Ciopraga, C. Cuvânt înainte // În: Doina Florea. Mihail Sadoveanu
sau magia rostirii. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1986.
22. Florea, D. Mihail Sadoveanu sau magia rostirii. – Bucureşti:
Editura Cartea Românească, 1986.
23. Streinu, V. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Ochi de urs. –
Bucureşti: Editura Eminescu, 1977.
24. Comarnescu, P. Stilul epopeic al dlui Sadoveanu faţă de
romanul istoric al lui Walter Scott. – Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1977.
25. Perpessicius. Menţiuni critice // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul –
Bucureşti: Editura Eminescu, 1977.

46
26. Lovinescu, E. Opere. Vol.I. – Bucureşti: Editura Minerva, 1982.
27. Vianu, T. Arta prozatorilor români. – Bucureşti: Editura Albatros,
1977.
28. Philippide, Al. Consideraţii confortabile. Vol.I. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1970.
29. Cioculescu, Ş. Valori muzicale în opera lui Mihail Sadoveanu. –
Bucureşti: Editura Albatros, 1975.
30. Micu, D. Sensul etic al operei lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti:
ESPLA, 1955.
31. Călinescu, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Romane şi povestiri
istorice. – Bucureşti: EPL, 1961.

47
Capitolul II.
MIHAIL SADOVEANU ŞI
UNITATEA SPIRITUALĂ
A PRINCIPATELOR ISTORICE

48
Proza lui Mihail Sadoveanu este una complexă, mai ales prin
bogatul registru de evocare a evenimentelor, prin varietatea prismelor
naratologice, prin tehnicile-i artistice inconfundabile. Aşa încât citirea
de cuvinte în creaţia scriitorului echivalează, uneori, cu opera propriu-
zisă. Fiecare parte de vorbire: substantiv, verb, adjectiv, adverb
participă plenar la constituirea întregului, la formarea acelui tot artistic
care împrumută lucrării o unitate indisolubilă. Geo Bogza, şi el un
pasionat călător şi autor de pagini “peregrine”, l-a numit pe Mihail
Sadoveanu “voievodul slovei româneşti”, graţie cuprinderii şi
întruchipării în cuvânt de către autor a unor ipostaze temporale de mare
amploare, conjugând prezentul imediat cu cele mai străvechi perioade
istorice. Uneori, observă Geo Bogza, însăşi geneza din creaţia
sadoveniană nu pare a fi atât de îndepărtată, autorul construind imagini
“abisale” de o rară forţă revelatorie.
Rod al nenumăratelor cutreierări prin întreaga ţară, volumele “de
călătorie” sadoveniene, după cum notează Dumitru Micu în Sensul etic
al operei lui Mihail Sadoveanu, prezintă “o natură blând-măiestoasă,
(...) un peisaj edenic, icoane vii din timpuri defuncte, drumeţi
enigmatici, ştiutori de lucruri nemaipomenite, pescari şi păstori (printre
aceştia scriitorul intuind eternul uman - n.a.), purtând în priviri
nesfârşirea cerurilor şi apelor, solomonari şi haiduci, o lume, în sfârşit,
tulburătoare şi fascinantă” [1, p.17].
Eroii sadovenieni sunt surprinşi în ipostaze dintre cele mai
diverse, însă cu toţii, indiferent de ocupaţie sau rang social, ştiu că
acolo, “la domnie, sus la Suceava, în căutare de dreptate”, vor găsi
adevărul. Limbajul lor se ţese din istorisme şi formule cronicăreşti, din
frazeologisme şi metafore populare, din comparaţii şi epitete ornante.

49
„Arta lui Sadoveanu e ca o magie lucidă, în virtutea căreia făpturile
intră în posesia adevăratei lor naturi. (...). E o umanitate reinstalată în
prototip” [1, p.48].
Opera lui M.Sadoveanu ne permite să ne regăsim propria fiinţă în
timp, spaţiu şi istorie, ne ajută să ne dobândim identitatea şi unitatea
naţională, vorba lui M.Kogălniceanu, prin cultură, pe calea unei limbi şi
literaturi comune. Astfel, aspiraţiile sadoveniene se alimentează din
platforma ideologico-estetică a patruzecioptiştilor şi, mai ales, din
Introducţie la Dacia Literară, în care M.Kogălniceanu îşi propunea “o
foaie, dar, care, părăsind politica s-ar îndeletnici numai cu literatura
naţională, o foaie care, făcând abstracţie de loc, ar fi numai o foaie
românească şi, prin urmare, s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie
din orice parte a Daciei, numai să fie bune” [2, p.146]. Această
motivaţie, în opinia savantului şi omului de stat, constă în faptul că
“istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice,
pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru
aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii” [2, p.147].
Prin impresionante întruchipări artistice, M.Sadoveanu propune “o
variantă” neaoşă de re-afirmare a neamului; reînvie lumea patriarhală ca
o “ripostă” dată lumii “simandicoase”, în care intrarea la Curte
presupune un ceremonial obligatoriu şi, mai ales, o îndelungată
pregătire. În acest univers minciunile şi frica pier, urmând ca realitatea
imediată să redevină ca la începuturi.
Treptele iniţierii artistice a lui Mihail Sadoveanu coincid cu
căutările şi performanţele sale în sfera limbajului şi a tehnicilor
narative, profund individualizate, dar uşor recognoscibile.

50
Bunăoară, vorbind de Vasile Alecsandri, putem lega numele lui de
lunca Mirceşti şi râul Siret; evocându-l pe Octavian Goga sau George
Coşbuc, îi identificăm cu întinderile paradisiace ale Ardealului; vaierul
codrilor mari de brad se desprinde din “spaţiul ondulat” al lui Lucian
Blaga; Miorcanii Prutului se “confundă” cu versurile lui Ion Pillat;
Alexandru Odobescu elogiază câmpia; Calistrat Hogaş rămâne un “aed”
al muntelui. Dar Mihail Sadoveanu? Unde îi este locul? Ce aspecte
dezvăluie şi îl caracterizează? Unde ar putea fi încadrat?
Viziunea lui Sadoveanu asupra meleagurilor româneşti poate fi
asociată cu Dacia eminesciană din Memento mori, ţară de basm,
adâncită în “mite”. În totalitate, spaţiul şi timpul naţional şi-au găsit o
reflectare imperisabilă doar în creaţia lui Mihail Sadoveanu. Dacismul
se manifestă la acest scriitor prin cultul pentru reconstituirea trecutului,
pentru fiinţa românească în devenirea istorică şi are o veritabilă
semnificaţie existenţială. Altfel zis, conform opiniei exprimate de
academicianul Mihai Cimpoi: „Dacismul înseamnă odiseea identificării
poporului cu ceea ce i-a fost dat să realizeze, cultul originilor şi al
trecutului, certitudinea fiinţei că aparţine la o istorie”. Paginile
sadoveniene confirmă viziunea organicistă eminesciană: “totul trebuie
dacizat” în substratul sufletului românesc [3, p.17].
Indiferent dacă e vorba de Moldova, de pe ambele maluri ale
Prutului, de Dobrogea, Ardealul sau Ţara Românească, Mihail
Sadoveanu istoriseşte cu aceeaşi deschidere şi cu aceeaşi putere de
fascinaţie, de parcă s-ar afla într-un cerc restrâns de prieteni. Scriitorul
se serveşte cu iscusinţă de confesiunea familiară, cu tonalitatea-i
specifică, pe care o presoară cu interjecţii şi poante semnificative. Cum
e şi firesc, “atmosfera” naraţiunii e una având un “circuit închis”,

51
peripeţiilor cinegetice atribuindu-li-se o importanţă primordială, în
acelaşi timp păstrându-se descrierea exactă a locurilor prin care a
“hălăduit” povestitorul. Zugrăviri similare vom atesta şi în opera literară
a lui C.Hogaş, N.Iorga, Em.Bucuţa, I.Simionescu. Numai că la aceştia
lipseşte interiorizarea priveliştilor evocate, în timp ce Sadoveanu e
preocupat de viaţa naturii, de “drama divină” a veşnicei mişcări a
materiei (vezi: Anii de ucenicie).
Însuşi scriitorul “deconspiră” harul său de încorporare a vieţii şi a
lucrurilor, având senzaţia că “totul trăieşte în felul său particular:
brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de zmeură, arbore şi tot ce pare nemişcător:
faptul de a avea asemenea cunoaştere îl face să ia parte la viaţa tainică a
stâncii, arborelui, zmeurii şi ferigii” [4, p.8].
Autorul Nopţilor de sânziene expune întâmplări captivante din
timpul excursiilor, momente ce l-au marcat profund, alteori repovesteşte
cu vervă legende sau creaţii populare referitoare la locuri arhicunoscute,
cum ar fi Lacul Roş sau Piatra Craiului; evocă aspecte din propria sa
copilărie, rememorând ospeţe sau alte împrejurări semnificative.
Istoricul literar Dumitru Micu afirmă că apa, aparent obişnuită,
reprezintă pentru scriitor mediul eternei geneze: “Atras mai puţin de
peisaj ca atare, (...) Sadoveanu e fără pereche când e vorba de a descrie
paradisul dobitoacelor din pădure sau animalele acvatice. Opera sa
include o categorie completă a jivinelor de pe cuprinsul pământului
românesc. Cele mai impresionante pagini i le inspiră lui Sadoveanu –
balta.(...) De exemplu, evocând un asfinţit în Deltă, cel din Privelişti
dobrogene, Sadoveanu se abandonează unei reverii meditative de
neuitat” [4, p.9].

52
Un alt topoi important, generator pentru creaţia sadoveniană, mai
ales în plan descriptiv, este conceptul de vechime, ca un atribut
peisagistic indispensabil, ce vizează elementul ancestral, de continuitate
etnică, vechimea în plan comparativ. Dumitru Micu vede în acest
cuvânt magic pentru Mihail Sadoveanu “cheia palatului fermecat, care e
opera sa” [4, p.10].
Motivarea este plauzibilă, căci autorul imprimă atât naturii, cât şi
personajelor sale, lumină, bunătate, dreptate. Astfel de virtuţi, după
M.Sadoveanu, nu pot fi descoperite decât fie într-un trecut foarte
îndepărtat, fie în mediul ţărănimii, care îşi păstrează o statornică bună-
cuviinţă.
“Vechimea e, în sensul lui Sadoveanu, expresia integrităţii şi,
implicit, a trăiniciei. Vechi înseamnă pentru scriitor permanent. Munţii,
câmpiile, râurile, balta sunt vechi şi nepieritoare. Poporul care le
locuieşte e de vârsta lor şi va trăi cât ele” [4, p.11].
În paginile sadoveniene timpurile ancestrale, începând chiar cu
epoca predacică, reprezintă o firească continuitate a viitorului şi o
perpetuare a străbunelor legi, nescrise, dar respectate cu stricteţe.
Geo Bogza, autorul cărţii Basarabia – ţară de pământ, vede în
Mihail Sadoveanu mai degrabă un bărbat măreţ şi veşnic în măreţia şi
veşnicia ţării lui, decât un scriitor pururi aplecat peste manuscrise,
monumentalizându-i imaginea astfel: “El va dăinui cât vor dăinui apele
şi pământurile acestei ţări şi atât cât cei ce vor trăi între hotarele ei vor
vrea să ştie din ce neam de oameni se trag” [5, p.336].
Ţinuturile populate de oamenii lui Sadoveanu sunt extrem de
vaste şi variate, ele nu iau în considerare pietrele de hotar şi împărţirile
teritorial-administrative. Astfel, Moldova din opera scriitorului e de o

53
vastitate incomensurabilă. Ea “se întinde” pe suprafaţa unui întreg
univers, cu toate componentele-i constituente. Încă Dimitrie Cantemir,
în Descrierea Moldovei, vedea Ceahlăul de la Cetatea Albă: “În
asfinţituri limpezi de octombrie silueta de biserică a muntelui celui
mare se vede din toată câmpia Moldovei şi a Basarabiei” [6, p.31].
În opera lui M.Sadoveanu oamenii simpli se “contopesc”, în luarea
de decizii majore cu demnitarii curţii, fără ca măcar să tresară atunci
când, lângă ei, apar boieri şi domnitori. Personajul Nicoară Potcoavă
întâmpină la vadul Ionaşcului moldoveni sadea, cum ar fi Ile Caraiman,
în preajma căruia se iţesc băştinaşi purtând nume ruseşti sau rusificate,
ca Stepan (Ştefan) şi Andriuşa (Andrei). Siretul apare şi el frecvent sub
pana scriitorului. Nicoară îl traversează, dând dubăsarului un taler de
argint din punga-i de pielicică neagră. Brudnicul cel vechi se miră de o
astfel de plată domnească, dorind să afle numele mărinimosului, pentru
ca popa să-l pomenească la “proscomidie”.
Când descrie Prutul, năpădit de ploi, Mihail Sadoveanu imprimă
cuvintelor un caracter de stihie, abisal: “Apa acelui râu mare şi larg se
umflase de ploile din sus şi măturase ca pe nimic podul umblător.
Podarii fugeau cu căruţele la vale, în lungul malului, ca să prindă şăicile
oprite prin scruntare şi grinzile risipite de pe unde le aruncaseră
talazurile” [7, p.136].
Pe maluri de ape scriitorul aşează localităţi unde se desfăşoară
evenimente cruciale pentru destinul comunităţii, înviind oameni
descinşi din basme, care vorbesc pestriţ, ţin datini strămoşeşti,
comunică fireşte cu fantasticul.
Pescari precum cei conduşi de Axinte, pădurari ca Vavel, care
pierde cornul moştenit de la taică-său, “juruindu-l” lui Ile, dacă acesta

54
va putea suna din el; luntraşi ca cei ai lui Agapie Lăcusta – îşi părăsesc
rosturile patriarhale, adunându-se în grabă la Jiliştea şi Catlabuga ca să
oştească sub braţul lui Ioan Vodă cel Cumplit.
Tot în Nicoară Potcoavă, Mihail Sadoveanu aminteşte şi de un
“Ostrov al moldovenilor”, unde diacul Radu îi trece în “tablele” sale pe
cei dornici să fie primiţi în oştirea domnească. Autorul “îndeamnă” pe
nişte pescari să-i comunice lui Vodă: “te-am duce prin pustietăţile
acestea până la Nistru”. Iar căpitanul Petrea completează: “Calea
noastră e pârtie veche, din corhan în corhan, până la Lipşa”. Aflăm, în
continuare, că “Vadul Lipşei nu-i departe de târgul Movilăului, care se
află în ceea parte de Nistru”. Încât dacă “tuşeşti la Lipşa, s-aude la
Moghilău” [7, p.147]. Indiferent de vastitatea Moldovei, personajele
sadoveniene o consideră mică, unindu-i aceleaşi obiceiuri, datini şi, mai
ales, flacăra frăţeniei. Oamenii din aceste scrieri sunt ba “curaţi” ca
lacrima, ba poftesc la hanul lui Pintiloae, “unde hoţii îşi scutură
leţcaiele şi purecii”, iar cele mai de nădejde popasuri sunt la Budăile-
Negre, unde căpitanul Cozmuţă îşi mai aduce aminte de domnia
Lăpuşneanului-Vodă.
Incertitudinea oamenilor se asociază totdeauna cu instabilitatea
naturii. Dacă ceaţa şi viscolul prevestesc primejdia, atunci şi Bugeacul,
Hotinul sau Iaşul sunt la fel de ameninţătoare ca şi stihiile cerului.
Bătrâni ca moş Barnea îşi mai aduc aminte că “în vremea tinereţii mele
nu erau turci la Hotin, nici tătari la Căuşeni” [7, p.184].
Unele descrieri sadoveniene se referă şi la cetatea Benderului, însă
mai întâi sunt prezentate “scene artistice” din preajma Sculenilor, dealul
Popricanilor, Cahulul şi Roşcanii. “Oameni şi locuri” sunt cercetate
atent de către scriitor, care conştientizează faptul că “acuma, la

55
Moldova, aveam înaintea-mi timpul şi spaţiul”. Întâmplarea echivalează
la Sadoveanu cu meşteşugul “cel mai iscusit şi cel mai tainic al lui
Dumnezeu”.
De altfel, “calificativul” de moldovean nu era chiar atât de uşor de
obţinut. Această cinste o dobândeşte Neculai Şuţu doar prin căsătoria cu
o pământeancă din neamul Cantacuzinilor.
În capitolul XVII al Amintirilor sale, N.Şuţu notează: “Moldova în
vremea aceea era foarte bogată în vânat de tot soiul, deşi nici o lege şi
nici o rânduială nu-l ocroteau. De la Hălăuca până în ţărmul Dunării, de
la Comăneşti până la Prut, munţii şi văile, pădurile şi câmpiile
desfăşurau înaintea vânătorului toate neamurile de vânat cu păr şi cu
pene cunoscute în Europa” [8, p.62].
Prin Sadoveanu cultura românească depăşeşte condiţia primară,
convertind, ca şi în cazul operelor fundamentale ale lui Eminescu sau
Blaga, privirea în gândire. Cărţile scriitorului “împletesc” o mulţime de
drumuri-destine: ale copilului spre târg, ale vânătorului-ucenic şi
pescarului-novice spre hăţişurile întunecoase ale pădurilor, spre
fascinantul mister al apelor Dunării, ale lui Kesarion Breb spre pretinsa
“lume nouă”, ale voievodului Ştefan cel Mare către Izvorul Alb, ale
abatelui de Marenne prin câmpia Moldovei, ale drumeţilor din Ţara de
Jos spre Ţara de Sus, ale Vitoriei şi ale lui Gheorghiţă în căutarea lui
Nechifor Lipan etc.
Cu toate că Poveştile de la Bradu-Strâmb reflectă cu predilecţie
natura Transilvaniei, vom observa că Mihail Sadoveanu înfăţişează aici
şi “priveliştile de la Prut, de la bălţile Dunării, (...) cafenii ca nămolurile
şi cenuşii ca huma”. Oamenii săi sunt mereu aceiaşi pretutindeni:
“înveşmântaţi în colori asemănătoare, au parcă privirea nesigură şi

56
vitroasă a peştilor din limanuri, calcă greoi şi rar cu cisme grele, umblă
împovăraţi de soare copleşitor” [9, p.499].
În opera lui M.Sadoveanu fiecare personaj îşi are “năcazul” său,
visul şi iluzia reprezentând temelia sufletului nostru. Locurile evocate
păstrează totdeauna sfinţenia pământului, au ceva miraculos (vezi
pietrele din povestirea Ostrov). Acestea sunt tămăduitoare, vindecă
oamenii şi vitele de boli incurabile; sunt, în definitiv, ca un panaceu
universalizat.
În ceea ce priveşte Basarabia, Mihail Sadoveanu a consemnat în
mai multe scrieri note de călătorii şi impresii despre ea. Două titluri de
referinţă, privind această zonă geografică, sunt: Drumuri basarabene şi
Orhei şi Soroca. Apărută la editura “Glasul Ţării” din Chişinău, în anul
1921, cea de-a doua scriere este, practic, ediţia princeps, care, ulterior,
cu mici modificări, a constituit drept sursă şi model pentru Drumurile
basarabene [10].
Pentru Mihail Sadoveanu “ţara aceasta rar s-a bucurat deplin de
bunurile ei. Pe pământul ei a curs atâta sânge şi lacrimi, a fost atâta
încălcare şi atâta silă, încât privirile şi cântecele urmaşilor au rămas
triste. Însă buchia Evangheliei este sfântă şi izbăvitoare de rele şi cei
tari se vor smeri şi cei umiliţi se vor înălţa” [11, p.11].
În timpul călătoriei sale în Basarabia, autorul Nopţilor de sânziene
evocă în mai multe rânduri momente semnificative din lucrarea lui
Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei: “Cartea aceasta puţin citită e
pentru mine ca o grădină părintească, veche şi părăsită, în care umblu
înfiorat. În fiecare ungher sufletul meu tresare” [11, p.10].
În general, Mihail Sadoveanu a cercetat, cu precădere, zona de
centru şi de nord a Basarabiei. Vizitează, în iulie 1919, mănăstirea

57
Cuşălăuca din ţinutul Sorocii, observând că acest locaş de călugăriţe
sărace are o strană în partea dreaptă a bisericii, pe vremuri rusească,
unde în prezent se cântă româneşte. Cu acest prilej autorul inaugurează
o serie de “istorisiri basarabene” cu filon monahicesc. Schiţele dedicate
vieţii isihastre din Basarabia: Gârbovăţ, Hârjăuca, Svoboda, Răciula,
Frumoasa beneficiază de titulatura “locuri de dezmierdare şi tihnă”.
Cunoscând puterea miraculoasă a unui “vin ce aduce şi puţintel sfat”,
M.Sadoveanu află şi despre minunea icoanei Maicii Domnului de la
Gârbovăţ, şi despre faptul că au fost scoase din mănăstiri şi aruncate
“bucoavnele muscăleşti”. În Svoboda este conturată o stare de coşmar:
dezmăţul unor antihrişti, care dărâmă porţile mănăstirii, înjurând
“despre respublică” şi despre “Neculai Ftaroi”, concluzionând că “cine
răcnea mai tare acela avea mai mare dreptate”. Scriitorul aseamănă
mănăstirea Răciula cu aşezările de maici din munţii Neamţului. Aici,
stareţa Evghenia istoriseşte cu patos despre orgiile petrecute sub ţar.
Tot în ţinutul Sorocii scriitorul consemnează o întâmplare plină de
haz, dar şi de tâlc. E vorba de un fel de pariu, pe care l-ar fi făcut dracul
cu moldoveanul: cel care va şti mai multe cântece îl va duce în spate pe
celălalt, atâta timp cât acesta va cânta. Bineînţeles, mucalitul şi
încercatul răzeş va învinge, şi ucigă-l toaca se va opinti să-l ducă în
spinare, în timp ce moldoveanul nu-şi va mai conteni doinele pline de
jale şi de dor.
Într-o altă consemnare, intitulată Actori pribegi, Mihail Sadoveanu
constată că Soroca “era o staţie climaterică cercetată de depărtaţii
moscoviţi”. Drumul de fier nu ajunge până aici – un alt prilej pentru
scriitor de a fi nedumerit. În altă ordine de idei, este evocat spectacolul
unei trupe de actori, condusă de A.Bobescu, în legătură cu care se

58
observă că cinovnicii de aici, deşi erau ruşi (rămăşiţele boierimii
băştinaşe se rusificau deplin, bătând metanii ţarului), găsesc curajul de a
vorbi în limba băştinaşilor, făcându-se auziţi “mahalei moldoveneşti”.
Prozatorul mai notează şi faptul că, în pofida rusificării acerbe
întreprinse în Moldova, se vorbea totuşi “limba veacului trecut”.
Diverse întâmplări, destine, amintiri îl fac pe scriitor să cerceteze
gospodăriile oamenilor şi să dezvăluie un adevăr de netăgăduit:
locuitorii de aici au rămas şi continuă să fie curaţi sufleteşte şi
nevinovaţi. Iar atunci când le vine cineva în vizită, se adună cu toţii să
întrebe de vreo rudă uitată sau de alt amănunt. Toate acestea
întâmplându-se în jurul unui ulcior cu vin de Soroca, ce “era minunat şi
se vindea cu oala pe bani mărunţi”. La apariţia unei trupe de actori
primii care îşi socot copeicile din buzunare sunt copiii, ducându-se să
asculte, bunăoară, Baba Hârca.
Introducând cititorul în “universul basarabean”, Mihail Sadoveanu
fixează momente dintre cele mai neobişnuite, mai “tari”: “De la
Ungheni spre Bălţi trenul parcă începe a străbate pentru întâia oară,
într-o recunoaştere, o regiune de căpcăuni şi mine. Înaintează cu o
încetineală uneori comică. Călătorii pot sta de vorbă cu drumeţii care
merg pe alăturea” [11, p.19]. Astfel descrie scriitorul Basarabia
începutului de secol XX în naraţiunea Dor vechiu. Tot aici, un băştinaş
rosteşte o sacramentală definiţie: “Dragostea pentru pământul nostru la
noi, moldovenii, e o boală”.
Prozatorul prezintă scene zguduitoare, de o profundă intensitate
interioară, menţionând că istoria a fost deosebit de vitregă cu aceste
pământuri. De la dramele colective se trece cu iscusinţă la dramele
personale: o cucoană din neamul Cantacuzinilor, stabilită cu traiul în

59
Basarabia, pune să se zidească pe malul stâng al Prutului un turn cu
foişor, pentru a vedea cum asfinţeşte soarele în Iaşi, “vechea cetate
moldovenească cu turnurile de biserici, mănăstiri şi cetăţui. Se gândea
la neamuri, la prieteni, la trecut şi se mai alina”.
Aproape în toate notele sale privind Basarabia, Mihail Sadoveanu
constată cu regret dispariţia unor virtuţi autohtone, înstrăinarea
basarabenilor, dezmoştenirea lor. În pofida faptului că “Nistru e încă o
apă măreaţă, care curge limpede în albia stâncoasă”, pe malul acestui
râu nu prea se mai văd cătune româneşti, ridicându-se, “chiar în faţa
Sorocii, satul malorus Ţichineuca, unde au fost odată curţi ale Ducăi-
Vodă celui bătrân, domn moldovean şi hatman al Ucrainei turceşti”
[11, p.22].
Multe din realităţile crude pe care M.Sadoveanu le întâlneşte în
Basarabia nu pun în umbră, totuşi, calităţile băştinaşilor. De exemplu, în
schiţa Târgoveţi moldoveni prozatorul îl “înnobilează” pe un personaj
de-al său cu calificativul “vechiu moldovan”. Deşi numele lui nu este
concretizat din start, autorul ţine să observe că “e unul din cele de
baştină, frumos şi colorat”. Soţia eroului este descrisă drept “gospodina
lui, cu ghiocei în păr şi cu ochii melancolici, ce are în blânda ei
vioiciune toată înfăţişarea pământencelor”. Scriitorul apreciază că
această familie “e o păreche blajină de moldoveni, grăiesc nestricat
limba bătrânilor, deşi pe dânsul cunoscuţii îl numesc Vasile
Gheorghevici şi ei îi zic Ecaterina Andreievna”. În altă schiţă, intitulată
Intelectualii, prozatorul evocă pe doi fii ai unui mazil, studenţi la Iaşi,
care ni se spune, pe vremea când Prutul era graniţă, studiau la Kiev. E
prezent aici un fel de aer idilic, ce ne aduce aminte de Viaţa la ţară a lui
Duiliu Zamfirescu, îndeosebi de muncile câmpului şi de cântecele

60
populare descrise de către acesta.
Basarabia era tot mai des supusă unor invazii de către cetele lui
Petliura, motiv pentru Sadoveanu de a “reconstitui” bubuitul tunurilor şi
zgomotul infernal al obuzelor de la Iampol. Despre atrocităţile comise,
scriitorul notează: “Fără îndoială, în om trăieşte o fiară. Vai de el când
gratiile au fost rupte şi bestia adulmecă sânge” [11, p. 24].
Din firea strămoşească a basarabeanului, remarcă autorul, n-a
rămas decât simţul incomensurabil al ospitalităţii, atât de caracteristic
acestuia. În afară de boierii vechi, de oamenii de viţă aleasă, nimic nu
mai aminteşte prozatorului că s-ar afla într-o casă de români. El este
întâmpinat “în aburii stacanelor de ceaiu”, “nu lipseşte nici straşnica
vodcă a moscoviţilor”, “se vorbeşte cu însufleţire şi mult ruseşte”. E un
temei pentru autor de a conchide că “suntem deci într-o familie
burgheză în curs de înstrăinare”.
Totuşi, Mihail Sadoveanu nu dramatizează lucrurile; el ţine să
constate că se mai serveşte “vinul cel bun al Basarabiei”, că se mai pun
pe masă minunatele fripturi şi plăcinte. Dincolo de acestea, asistăm la
un proces, în agravare, al dezmoştenirii şi deznaţionalizării, căci
“svoboda aduce de bună-seamă sărăcia tuturor, a ţăranilor în primul
rând”. E vorba aici nu atât de o pauperizare materială, cât de o întinare a
sufletului, care rămâne “ceva ciudat şi straniu, de dincolo de ocean”.
Mihail Sadoveanu sintetizează motivele principale ale acestei
înstrăinări. Gospodarul casei se căsătoreşte cu o străină de neam, port şi
limbă, intrând astfel în rubedenii ruseşti, pierzându-şi “această sfântă
moştenire”. Iar “copiii lui din jurul mesei (...) ascultă vocabulele noastre
moldoveneşti ca pe ceva ciudat şi străin”.

61
Discuţia dintre amfitrion şi oaspeţi este adeseori întreruptă cu “acea
delicată şi prea des auzită întrebare, care în limba noastră e o cacofonie”
(rusescul kak), iar cuvintele “troikă”, “zakuskă”, “samavarul”, la care se
adaugă “blănile lor grele de modă rusească”, le sunt indispensabile.
După care M.Sadoveanu concluzionează: “Copiii vorbesc într-o limbă
gângavă. Iar nepoţii sunt nişte străini, cu glasuri nevinovate şi subţirele”
[11, p.30]
În afară de “interiorul” localnicilor, scriitorul “cercetează” şi
aşezămintele acestora, modul lor de trai, filosofia vieţii, aspectele
materiale, gastronomice etc.
Chiar şi atunci când înfăţişează întâmplări grave, autorul inserează
şi diverse momente umoristice, pentru a “aplana” situaţiile-limită.
Oamenii locului, scrie Sadoveanu, sunt în deplin acord, într-o armonie
perfectă cu învăţătura creştină. Prozatorul descoperă în Odrasle
boiereşti, pe “drumul din Cotiugenii-Mici la Soroca”, ce “trece prin
Cuhureşti”, oameni vrednici, cum este căruntul mazil Alexandru, care
nu poate răbda “vorba străină”. Localnicii de aici nu acceptă vânătorile
de modă rusească, cu ogari nemţeşti, cu puşti de la Paris; ei preferă
javrele lor jegoase, dar care adulmecă totdeauna vânatul, puştile
ruginite, dar care doboară de fiecare dată păsările cerului, vacile de la
oborul lor, dar care dau lapte mai mult şi mai gras decât dobitoacele
tiroleze, preferate de aristocraţia din Petersburg.
Predilecţia-veneraţie pentru valorile trecutului în opera lui
Sadoveanu poate fi regăsită şi în paginile despre Basarabia. Una din
ultimele însemnări din itinerarul lui basarabean este dedicată vestitului
iarmaroc din Căpreşti – un bun prilej pentru scriitor de a-şi învedera
alesele-i calităţi de observator descriptiv. Întâlnim aici, la câţiva metri

62
de apa Răutului, firme vechi cu litere ruseşti, unele fiind înlocuite cu
cele latineşti. Răzeşii dau năvală la târg din toate satele din împrejurimi:
Ştefăneşti, Prodăneşti, Răspopeni, Brânzeni, Ordăşei – “aşezări
pomenite de răposaţii diaci domneşti de odinioară”. Simţul de
povestitor al lui Mihail Sadoveanu iese la iveală odată cu trecerea
minuţioasă în revistă a produselor scoase de vânzare la obor: cituri
colorate, horbote şi cordeluţe, zarzavaturi şi fructe, slănini, mezeluri,
peşte sărat. Vânzătorii îşi laudă marfa cu glas tare, răguşit, cu ochii
bulbucaţi şi obrajii asudaţi. Neruşinarea lor e atât de mare, încât pe unii,
simpli privitori (un fel de gură-cască), îi trag de mânecă, îi îmbrâncesc
cu de-a sila în dughenele lor, punându-le stofe pe umeri, umplându-le
buzunarele cu zaharicale, silindu-i apoi să cumpere măcar câte ceva.
În această zarvă, Mihail Sadoveanu găseşte şi un moment
fascinant: negocierile, pe care le consideră ieşite din comun, fantastice.
Preţurile extrem de mari, după îndelungi tocmiri, ajung a nu mai fi
deloc ridicate, ci, dimpotrivă, devin accesibile sau chiar derizorii. Totul
aminteşte de forfota şi vacarmul unui bâlci de pomină, unde sunt
frecvente prefăcutele plecări ale cumpărătorilor şi falsa nepăsare a
negustorilor. Este o atmosferă specifică târgurilor moldoveneşti, şi mult
familiară lui Sadoveanu, care ajunge să “confunde” Căpreştii cu
Paşcanii săi, cu Moghilăul sau Botoşanii.
La fel de plastic este creionat şi târgul Teleneştilor, cu toate
elementele specifice unei localităţi, inclusiv cu spitalul doctorului G.,
amenajat într-o veche proprietate boierească părăsită. Aici suferinzii
stau cu faţa în sus, “ascultând tăcerea”. Autorul este impresionat de
sunetele pe care le produce semnalul străjerilor din Teleneşti. Acea
sonerie ciudată i se pare o vibraţie melodioasă de lemn “ce tresare în

63
răstimpuri printre celelalte vuiete ale nopţii”. Scriitorul reţine faptul că
puţini basarabeni mai ştiu că Teleneştii au fost o veche colonie
“ovreiască”. În acelaşi timp, observă că localitatea respectivă este “un
înfiorător târguşor cu uliţi murdare, pe care le cutreierau porci şi câini,
ca nişte harnici agenţi sanitari”. Această “vedere” însă nu constituie un
impediment pentru Sadoveanu de a se revedea imaginar “într-un
târguşor, ca cel în care am copilărit, cu crâşme, dugheni, iarmaroc de
vite, colb, limonadă şi cerşători”. Până şi numele întâlnite îi sunt la fel
de familiare: Lapte-Dulce, Şapte-Fraţi, Bou-Negru.
Până nu demult se cunoştea că Mihail Sadoveanu a cercetat doar
partea de nord şi de centru a Basarabiei. Despre acest fapt au scris, la
noi, M.Cimpoi, Mihail Sadoveanu // În: Sfinte firi vizionare: Clasici
români (Chişinău, 1995), Iu.Colesnic, Mihail Sadoveanu: Scriitorul şi
Basarabia // În: Basarabia necunoscută (Chişinău, 1997), V.Nastasiu,
Mihail Sadoveanu la Chişinău// Capitala (18 noiembrie 2000) etc.
Ultimele investigaţii au descoperit că popasurile reale, dar şi cele
literare ale scriitorului, s-au produs şi în zona de sud a Basarabiei.
Mărturie ne stă articolul Prieten unic, dedicat cunoscutului critic literar
Garabet Ibrăileanu, cu ocazia morţii (Viaţa Românească, 1936, nr. 4-5),
în care prozatorul rememorează “drumurile cahulene” şi priveliştile
deosebite care i se deschid “în locuri ascunse, într-un cotlon al bălţilor
Prutului cu numele Crihana”. Descrierile peisagistice de aici se
integrează unitar în ansamblul descriptiv general al autorului: “Soarele
lucea splendid şi divers în ochiurile de ape şi în cotiturile canalurilor,
stufurile misterioase se întindeau până la mari depărtări; luntraşul
vorbea încet, spunând felurite lucruri despre cele o sută şi una soiuri de
raţe care cuibează pe acele meleaguri; din când în când zburătoarele

64
acestea, felurit şi măiestrit colorate, zburau cu zgomot mare de aripi din
ghioluri ori ocoleau în curbe graţioase pe deasupra noastră; în unele
răstimpuri izbucneau greoi gâştele, când se făcea linişte, suna adânc
glasul buhaiului bălţii. Vântul şuşuia lin prin foltane (aşa se cheamă
acolo desişurile de stuf)”. Aceste completări scot în vileag plenitudinea
şi complexitatea perceperii artistice a “spaţiului basarabean” de către
M.Sadoveanu.
Moldova, în concepţia artistică a lui Mihail Sadoveanu, este un
tărâm mirific, un univers în deplinul sens al cuvântului. Din această
“lume” face parte şi Basarabia, pe care scriitorul n-o poate concepe
decât ca parte componentă a întregii Moldove. Iată de ce, vrând să
accentueze omogenitatea aceluiaşi teritoriu, el observă, în Drumuri
basarabene, că în ochii localnicilor pluteşte ceva din blândeţea
oamenilor Moldovei. M.Sadoveanu acceptă o “apropiere” de ruşi, dar în
context cultural, bucurându-se când zăreşte pe un perete din casa unui
gospodar portretul “patriarhului Lev Nicolaevici Tolstoi, în cămaşă de
mujic, cu privirile pierdute în depărtarea viitorului ş-a Rusiei
pravoslavnice”.
Criticul literar Z.Ornea menţionează că paginile sadoveniene, “în
care natura e recreată aproape demiurgic, sunt un antidot cuminte pentru
existenţa noastră pururea stresată. Aici apare, parcă aievea, veşnicia
opusă vremelniciei, oferind omului un necesar spaţiu protector. De
altfel, uneori prozatorul a scris aceste cărţi ale sale tocmai din nevoia de
apărare a fiinţei umane de sălbăticia timpului. Poveştile de la Bradu-
Strâmb este scrisă în 1943, în plin război” [12, p.117].
Timpurile potrivnice şi-au găsit reflectare în aceste pagini
sadoveniene, având drept efect procesul de recreare. Priveliştile râului

65
Sebeş, care se varsă în Mureş, l-au determinat pe Lucian Blaga (şcolit
prin poeziile lui M.Eminescu şi prozele lui M.Sadoveanu) să-l considere
pe autorul-călător al Oaşei, Prigoanei şi Bistrei “cel mai mare meşter al
prozei noastre şi totodată cel mai de seamă poet” [13, p.33-34].
Povestirile lui M.Sadoveanu despre Transilvania au apărut, iniţial,
în revistele Luceafărul, Viaţa Românească, apoi în volumele Depărtări
(1930) şi Vechime (1940). Însă titlurile de referinţă sunt: Valea
Frumoasei, Poveştile de la Bradu-Strâmb şi Ochi de urs, reunite sub
titlul general Istorisiri din Ardeal.
Istoricul literar Ionel Pop constată că, din numeroasele sale
drumuri, Mihail Sadoveanu “s-a întors totdeauna cu ceva de preţ, cu
mult mai de preţ decât tolba bogată în pradă sau un coş greu cu peşte. A
cules pe rând boabele de aur din care au răsărit apoi multe din
nestematele scrisului său” [14, p.493].
Universul ardelean al prozei lui Sadoveanu cunoaşte, rând pe rând,
pe badea Toma, “omul vechi al muntelui şi al codrului”, de la care află
“mersul anotimpurilor, crugul lunii, mişcarea stelelor, semnificaţia
vânturilor (...), obiceiurile dihăniilor”, pe Ilie Hârşoveanul, lunganul din
Jina, “cât o cumpănă de fântână”, pe Pali-Baci, care ştia să prepare
“într-o sută şi una de feluri” cartofii, pe Huszar Sandor, cel care “a
cârmuit maşina vreo 15 ani”, pe lemnarii îndemânatici Romuluţ şi
Popăciuc. În istorisirea Despre această ţară şi despre vânat şi pescuit
M.Sadoveanu notează: “Am fost aşa de ahotnic ucenic-păstrăvar cu
undiţa în Valea Sebeşului, încât fiinţa mea întreagă se armoniza cu
cerul, cu apele, cu toate peisajele. Învăţătura mea e că lăsam să pătrundă
în mine taina acelor locuri nouă”. Băştinaşii i-au destăinuit scriitorului
locul aflării Văii Frumoasei, acea căldare largă dintre Cindrel şi Oaşa-

66
Mare, de o parte, şi Smida şi Vârful-lui-Pătru, de alta.
Universul “ardelean” al scriitorului cuprinde cele mai semnificative
atribute ale habitatului vegetal, uneori umanizat, alteori prezentat ca
atare: “baltă, pârloage şi mirişti, singurătăţi şi fapte demult întâmplate,
înţelepciuni exprimate în proverbele unei lumi apropiate de natură,
vânători şi ospeţe, mărturisiri cu valoare de document” [15, p.7].
Ca şi în cazul celorlalte scrieri sadoveniene, descoperim şi în aceste
pagini o lume demult apusă, cu toate componentele ei. Ţăranii încă nu
pot renunţa la coacerea pâinii “în ţest”, iar “mierea granulată” este
mâncată cu lopăţelele de lemn, peştele se frige pe lespezi încinse,
friptura de berbece e “făcută tâlhăreşte” şi oala cu jintiţă rămâne de
neînlocuit.
Drumeţul Sadoveanu a intuit, prin sondări adânci în sufletul naturii
şi al oamenilor, eternul general-uman. Apariţia ciobanilor, pescarilor,
vânătorilor în textul său au efectul pătrunderii într-o lume arhaică.
Formaţia sa conceptuală, profund filosofică, prin recurgerea permanentă
la valorile naţionale, ancestrale, a creat o legătură organică
indestructibilă între autor şi oamenii simpli, cuprinzând un areal vast de
întâmplări: de la blestemata cârciumă până la sfânta mănăstire. Sunt
revelate peste tot, indiferent de scopul propus al lucrării, datini, tradiţii,
obiceiuri. Are loc o implantare firească a (sub)conştientului în
psihologia colectivă. De peste tot şi de asupra tuturora străbate şi
planează simţul dreptăţii. Izvoarele cunoaşterii, atât de adânci, cuprind
întregul spectru de observaţii referitoare la caracteristicile neamului, dar
şi ale umanităţii: înţelepciunea, ospitalitatea, jovialitatea, mucalitul,
omul iute la mânie, individul calm, exuberant, interiorizat, în general:
bărbatul, nevasta, copiii.

67
Este utilizată în mai toate scrierile descriptive ale lui Sadoveanu o
tehnică de mare eficacitate “artistă”, care, în definirea făcută de
B.Cazacu, sună astfel: “transferul asociativ de la auditiv la vizual, ca şi
îmbinarea auditivului cu vizualul, ce constituie într-adevăr una din
particularităţile distinctive ale stilului autorului, (...) sensibilitatea faţă
de frumuseţile măreţe ale naturii, predispoziţia de a înregistra glasurile
şi zgomotele ei tainice” [16, p.26].
Scriitorul, în acest sens, se serveşte, mai întâi de toate, de
comparaţii, îşi îmbină sensibilitatea cu imaginile naturii. Marele critic
literar Garabet Ibrăileanu considera această “proprietate” drept “primul
stadiu al inteligenţii figurative, care este comparaţia” [17, p. 46].
Metafora, epitetul, alte figuri de stil apar după aceea. M.Sadoveanu se
“revendică” artistic din Creangă, despre opera căruia acelaşi Ibrăileanu
nota că este plină de “credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba,
poezia, morala, filozofia poporului cum s-au format în mii de ani de
adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de
la suprafaţa vieţii naţionale”. Dacismul sadovenian este unul pictural şi
poetic, încadrat pe fundalul vegetaţiei virgine, ce exprimă
“sensibilitatea, senzaţia ce i le dă natura”. Poezia pură stabileşte
“contingenţa lumii externe cu lumea internă, e punctul unde se
contopesc cele două lumi” [17, p.182-183]. În studiul Povestirile lui
Creangă, Garabet Ibrăileanu susţine argumentat că autorul lui Moş Ion
Roată şi Unirea „este Homer al nostru”. Vom îndrăzni să completăm
această zicere memorabilă, afirmând că şi Sadoveanu poate fi definit
drept “rapsod” naţional, drept “părinte” al epopeii româneşti
(Fraţii Jderi).

68
M.Sadoveanu pătrundea în ţărmurile Dobrogei ca un necunoscut,
ca un simplu călător, însă, după sondarea realităţilor de aici, modela
caractere umane memorabile, proiectându-le, firesc şi organic, pe
fundaluri de natură, cum sunt: Mehmed Caimacanu, frumoasa Zebila –
Hanâm etc. Creionările peisagistice au cuprins arbori, ploi şi amurguri
“cu un sunet altfel, mai bogat, mai amplu întregit şi mai dur” [18, p.7].
Prozatorul Fănuş Neagu, căutând să reconstituie traseul dobrogean al lui
M.Sadoveanu, consemnează următoarele: “E o noapte coborâtă din
Sadoveanu – şi-n clipa aceea, însemnată cu o scuturare de fulger care a
luminat ţărmurile Dobrogei şi s-a stins în minaretele Asiei, am avut
imaginea scriitorului, care a dislocat lumi dintr-un cer fantastic şi le-a
aşezat între noi şi lângă noi, dându-le fiecăruia, într-o pornire
dezlănţuită, anotimpuri şi munţi şi câmpii şi istorie cu voievozi tragici,
patimi şi nebunie, dragoste cu femei aprige, o sete crâncenă pentru
dreptate şi o iubire neasemuită pentru acest fund de mare sarmatică”
[18, p.5].
Ciclul dobrogean, în care sunt creionate cu exactitate picturală
crestele pleşuve ale Hercinicilor, întinderile Caranasufului şi în care
sunt relatate legendele de peste Cara-Su, cu excepţia câtorva bucăţi
(Histria, 24 iunie, Delta, Miraj), au apărut iniţial în volumele Ţara de
dincolo de negură, Vechime şi Fantazii răsăritene, fiind, ulterior,
adunate tematic în Privelişti dobrogene (1914) şi Ostrovul lupilor
(1941).
Priveliştile... poartă mai mult amprenta unor note documentaristice,
în care tehnica de comunicare este cea a secvenţei autonome şi a
explicaţiei fragmentare. Volumul Ostrovul lupilor urmează însă cadenţă
narativă a sfatului moldav, libertatea de fantezie şi barocul bizantin.

69
Istoricul literar G.I.Tohăneanu, în lucrarea Arta evocării la
Sadoveanu (1979), remarcă în legătură cu principalele caracteristici ce
ţin de evocările Dobrogei: “Cunoscător, de visu, al tuturor meleagurilor
româneşti şi, de auditu, al tuturor graiurilor, purtând cu sine şi păstrând
în suflet, adânc, ecourile dăinuitoare ale istoriei, Sadoveanu a colindat
şi a îndrăgit “ţara” dintre Dunăre şi Mare (totdeauna la el, Marea e scris
cu majusculă) cu numele ei proprii de rezonanţă ciudată - de la Callatis,
Tomis şi Dinogetia până la Taşaul, Duingi şi Caranasuf...” [19, p.204].
Deşi scriitorul n-a manifestat preferinţă excesivă pentru un ţinut
aparte sau pentru un tipar uman concret, el a “creat” locuri, fiind atras,
după cum mărturiseşte, de “orice peisagiu în orice împrejurare şi în
orice clipă a vieţii, fără să mă obosească, fără să mă plictisească”
[20, p.21].
Criticul literar Al.Protopopescu opinează că pentru Mihail
Sadoveanu, Dobrogea, Ţara Prefacerilor, cum o numea prozatorul,
reprezenta un “tărâm prin excelenţă compozit, spaţiul dintre Dunăre şi
Mare era un cosmos plin de surpriză şi varietate. Pe nesimţite treceai de
la luxurianţa şi belşugul vegetal al Deltei, în stepele încinse de calcar, în
care năzărea “apa morţilor”, de la câmpiile mănoase, în care lumina
floarea de mac, la greabănul ros al munţilor Măcin, de la nisipăriile
sarmate la pajiştile cu dropii. Mai diverse decât zburătoarele erau
graiurile şi seminţiile, mai capricioase decât vremea erau firea şi
obiceiurilor lor” [21, p.15].
Peste tot Sadoveanu resimte acuta necesitate de “autenticitate
artistică”, atunci când evocă ţinuturi pe care le descoperă sau le re-
descoperă. În experienţa dobrogeană, ca şi în cea ardeleană sau
moldavă, această necesitate interioară prevalează asupra celorlalte

70
obiective urmărite, chiar dacă Dobrogea reprezintă “ţara de exil”, cu
funcţionari nefericiţi şi desperaţi.
În pofida faptului semnalat, scriitorul vede în Dobrogea doar “o
ţară cu multe frumuseţi şi curiozităţi (...), plină de morminte şi de
rămăşiţele bejeniilor trecutului (...), cu bălţi tainice şi nestrăbătute
ascunzişuri în deltă” [21, p.17].
Scriitorul, referindu-se la arealul cuprinderii spaţiale a principatelor
istorice în opera sa, specifică următoarele particularităţi definitorii
pentru fiecare “pământ” în parte: Moldova e timp şi spaţiu; Basarabia
este o rană mereu sângerândă, ce aşteaptă lumina soarelui; Ardealul e
un cuib al zăganilor şi al străbunilor; Dobrogea este locul de trecere
dintre pustie către Raiul Împărăţiei.
Traseele literare ale lui M.Sadoveanu sunt o formă de cuprindere şi
cunoaştere, pe orizontală şi verticală, a spiritualităţii autohtone în
perpetuă dinamică şi dialectică. Astfel, volumelor de această factură li
se imprimă un pronunţat caracter naţional prin comportamentul neaoş al
personajelor, prin definirea eroilor în perspectiva speţei şi prin
evidenţierea vetrei strămoşeşti în strălucirea ei eternă.

71
Referinţe bibliografice
1. Micu, D. Sensul etic al operei lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti:
ESPLA, 1955.
2. Kogălniceanu, M. Scrieri literare, sociale şi istorice. – Chişinău:
Editura Litera, 1997.
3. Cimpoi, M. Dacia Literară şi Dacismul // Revista de Lingvistică şi
Ştiinţă Literară, nr.6, 1990.
4. Micu, D. Cuvânt înainte (Prefaţă) // În: Mihail Sadoveanu. Drumuri.
– Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1977.
5. Bogza, G. Mihail Sadoveanu // În: Omagiul lui Mihail Sadoveanu cu
prilejul celei de-a 75 aniversări. – Bucureşti: ESPLA, 1956.
6. Cantemir, D. Descrierea Moldovei. – Bucureşti: Editura Minerva,
1986.
7. Sadoveanu, M. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: Editura Minerva,
1986.
8. Şuţu, N. Amintiri. – Bucureşti: EPL, 1974.
9. Pop, I. Addenda // În: Mihail Sadoveanu. Istorisiri din Ardeal. –
Bucureşti: Editura Minerva, 1972.
10. Sadoveanu, M. Povestiri pentru moldoveni. – Chişinău: Editura
Glasul Ţării, 1920; Orhei şi Soroca. Note de drum. – Chişinău: Editura
Glasul Ţării, 1921; Drumuri basarabene. – Bucureşti: Editura Librăriei
H.Steinberg, 1922.
11. Sadoveanu, M. Drumuri basarabene. – Bucureşti: Editura Antares,
1994.
12. Ornea, Z. Înţelesuri. – Bucureşti: Editura Minerva, 1994.
13. Blaga, L. Mihail Sadoveanu şi Valea Frumoasei // Steaua, 1955,
nr.10.

72
14. Pop, I. Oamenii de la Valea Frumoasei în scrierile lui Sadoveanu //
În: Mihail Sadoveanu. Istorisiri din Ardeal. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1972.
15. Ştefănescu, C. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Oameni şi locuri. –
Bucureşti: Editura Albatros, 1973.
16. Cazacu, B. Arta descriptivă a lui Mihail Sadoveanu // Limba şi
literatura română, 1957, nr.3.
17. Ibrăileanu, G. Pagini alese, vol.II. – Bucureşti: ESPLA, 1957.
18. Neagu, F. Într-un septembrie sub Ostrovul lupilor // În: Mihail
Sadoveanu. Privelişti dobrogene. – Bucureşti: Editura Minerva, 1974.
19. Tohăneanu, G.I. Arta evocării la Sadoveanu. – Timişoara: Editura
Facla, 1979.
20. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie. – Bucureşti: ESPLA, 1958.
21. Protopopescu, Al. Prelungiri ale universului sadovenian // În:
Mihail Sadoveanu. Privelişti dobrogene. – Bucureşti: Editura Minerva,
1974.

73
Capitolul III.
HANUL - SIMBOLUL ARHETIPAL
PREDILECT
AL ROMANCIERULUI

74
Colectivitatea, şi nu anumiţi exponenţi separaţi ai ei, prezintă în
opera lui M.Sadoveanu expresia plenară a datinilor, tradiţiilor şi
obiceiurilor acestui neam. Prin intermediul factorului uman colectiv,
bogăţia sufletului, ideea de vechime, comportamentul şi gândirea
personajelor sadoveniene prind contur spiritual, etic şi estetic.
Cârciuma, cazarma şi mai ales hanul devin acele spaţii
închise/deschise de autodezvăluire a personajelor, care se transformă
artistic în veritabile teme şi topoi pentru autor. Prozatorul are
posibilitatea de a-şi desfăşura pe acest teren toate investigaţiile sale
complexe, sondând conştiinţe şi destine.
Ideea românismului o regăsim în mai toate scrierile lui
Sadoveanu. Ea devine permanenţă de necontestat, dominând spaţiul
vast al paginilor istorice sau de altă factură ale autorului Fraţilor Jderi.
Imaginile cele mai reprezentative ale eposului şi etosului naţional revin
obsesiv în actualitate, acest lucru vizând identificarea şi prezentarea
interiorităţilor indigene, depistate în creaţia lui M.Sadoveanu fie în
“incinta” spaţiilor închise/deschise, fie în cadrul procesiunilor populare.
Prin prisma sufletului împovărat de ani, scriitorul conturează harta
artistică a spiritualităţii naţionale. Neamul românesc, consideră
prozatorul, trăieşte o dramă istorică cutremurătoare ce constă în însăşi
existenţa lui. Împletită din mituri, basme, balade, legende, hagiografii şi
tutelată de spaţiul mioritic (credinţa strămoşească în Dumnezeu), opera
sadoveniană reuşeşte să întruchipeze imaginea paradisiacă, cu toate
elementele integrale ale arealului românesc. Meserii demult apuse,
îndeletniciri esoterice (vraci, zodieri, căutători cu furcuţa de alun,
prezvitere, solomonari, fântânari miraculoşi), chipuri şi destine plasate
în zona irealului şi fabulosului contribuie semnificativ la conturarea

75
complexului univers artistic al lui Sadoveanu, care se impune printr-o
viguroasă forţă de asamblare şi de unificare.
Indiferent dacă ne referim la opera debutului sau la cea a
maturităţii, observăm o predilecţie aparte a scriitorului pentru pitorescul
datinilor şi tradiţiilor strămoşeşti. Orizontul sadovenian cuprinde o arie
geografică vastă: munţi, câmpii, păduri, râuri etc. Modul ontic românesc
este urmărit şi revelat pe câmpurile de bătălie, în bordeiele celor săraci
şi, mai ales, în cadrul procesiunilor ceremoniale. Naşterea, botezul,
nunta, moartea, parastasurile, dar şi protocolul (de curte, gastronomic,
cinegetic, aulic), jocul, reculegerea, îndeosebi viaţa din lăcaşele
sacralităţii – toate acestea sunt ipostaze ale existenţei personajelor
sadoveniene în timp, spaţiu şi istorie.
După opinia lui Eugen Lovinescu, creaţiile sadoveniene din
tinereţe se încadrează în curentul sămănătorist. Din această cauză,
criticul îl consideră drept unul dintre cei mai mari poeţi lirici ai acestei
şcoli, iar cercetătorul Savin Bratu remarcă: “Debutul rămâne o etapă
distinctă în opera scriitorului, epocă a căutărilor substanţei proprii.
Realitatea operei contrazice atât ideea că literatura sadoveniană ar fi
redusă, de-a lungul ei, la liniile evidente în debut, cât şi ideea că ea ar fi
apărut matură de la început. Semnul egalităţii, şi chiar continuitatea
înţeleasă mecanic, cu excluderea transformărilor calitative, nu poate fi
pus niciodată între Şoimii şi Zodia Cancerului, nici dacă facem
abstracţie de valoarea artistică” [1, p.655].
Chiar de la începutul activităţii sale literare, scriitorul manifestă o
puternică predilecţie artistică faţă de lumea pestriţă a hanului. Astfel, în
anul 1904, perioada uceniciei literare, este definitivat volumul Crâşma
lui moş Precu. Autorul remarcă în aceste pagini, referindu-se la

76
personajul principal al naraţiunii: “Român înalt, adus puţin din spetele
late (...), mâinile mari, cu o palmă şi un bivol ar fi răsturnat, picioarele
groase, cu nişte labe ca de urs: se cutremura crâşma când dupăia odată,
la vreo mânie”; ţinea “crâşma între târgul Şomuz şi între satul Broşteni,
drept la jumătate de cale” [2, p.320]. Amplasarea acestor “obiective” nu
se făcea întâmplător, existând în toate un calcul.
Moş Precu este un nemaipomenit amfitrion, un creator al fuziunii
“timpului dionisiac al petrecerii cu timpul apolinic al meditaţiei” [3,
p.57]. El nu uită niciodată să le facă pe plac muşteriilor, îndeplinindu-le
orice dorinţă. Iată un exemplu revelator în această ordine de idei. La
auzul vorbelor:
“Nănăşele! Mare păcat îţi faci cu noi! Ne laşi cu cana goală!”, se
sculă grăbit de pe prispă, intră iute în beci şi, cât ai zice peşte, era cu
vinul înapoi, zicând: “Poţi să bei ş-o vadră şi nici nu simţi!”.
Opera care a surprins însă magistral imaginea şi complexitatea
hanului, recreând un timp mitic al întâmplărilor în spaţiul istorisirilor
narate, este, indiscutabil, Hanu Ancuţei. Scriere a maturităţii, acest
volum de factură romantică, plin de lirism şi diverse motive populare,
vede lumina tiparului în anul 1928.
În această carte Mihail Sadoveanu cuprinde principalele momente
ale trecerii efemere a omului pe pământ. Autorul, folosindu-se de
prisma prezentului, relevă permanenţele trecutului. Criticul literar
Pompiliu Constantinescu observa judicios că operele sadoveniene de o
atare factură sunt un amestec de realism şi romantism, de epic şi liric.
Acelaşi critic îi atribuia lui Sadoveanu chiar paternitatea acestui “aliaj”:
unicitatea şi originalitatea lui considerându-le drept o derulare violentă
a lucrurilor, a pasiunilor şi a caracterelor. Întâmplările catastrofale se

77
succed într-o fatalitate a instinctelor. Sfârşitul sau dezlegarea enigmei
sunt mai totdeauna tragice.
Despre Hanu Ancuţei s-a afirmat că este un text de un lirism
“solar”, având o structură clasică, ce însumează nouă povestiri: Iapa lui
Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţă,
Judeţ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei
Fântânarul.
Ca motiv literar, apariţia într-o operă artistică a unui han nu este o
invenţie sadoveniană. Însă, prin reflectarea profundă a principalelor
dimensiuni ale sufletului popular, atât cel de toate zilele, cât şi, mai
ales, cel de sărbători, hanul devine o temă literară, cu proiecţii
arhetipale doar odată cu M.Sadoveanu. Rateşele pot fi întâlnite şi în
unele lucrări ale lui Ioan Slavici sau I.L.Caragiale: Hanu ciorilor şi,
respectiv, Hanul lui Mânjoală.
Cercetătorul literar Ştefan Badea încearcă să stabilească anumite
contiguităţi, de divers ordin, ale scriitorilor care au abordat în creaţiile
lor tematica hanului. El notează: “Atât la Caragiale, cât mai ales la
Slavici, asistăm la un joc între real şi ireal, pe un teren nestabil şi ciudat,
în care obsesiile şi confuzia întreţinută de o vreme potrivnică creează şi
întreţin impresia supranaturalului” [4, p.8].
În hanuri se derulează lucruri stranii, localizate pe tărâmul
imaginarului. Prin comparaţie, sfera supranaturalului prevalează asupra
celei raţionale. Mihail Sadoveanu este, aşadar, un continuator al
literaturii de zugrăvire a vechilor hanuri. Însă el nu se limitează doar la
evocarea celor sosiţi din depărtări şi adăpostiţi peste noapte, nici la
descrierea întâmplărilor care au loc aici: le îmbină pe amândouă
armonios. Autorul ştie să abandoneze terenul imediatului, trecând

78
naraţiunea pe tărâmuri misterioase, cu eroi şi creaturi extraterestre, cu
vrăji şi cu puteri supranaturale, izvorâte fie din propria-i imaginaţie
fecundă, fie din năzdrăvăniile inepuizabile ale personajelor sale. Cu sau
fără modele reale sau cvasi-reale, naraţiunea se desfăşoară
incandescent, vibrează de mirific şi mistic.
Textele sale învederează că “oamenii vechi” puneau mare preţ pe
spirit. În povestirea sadoveniană, mereu în căutare de proiecţii mitice,
asistăm la naşterea plenară a însuşi eresului. Originalitatea lui
Sadoveanu rezidă în faptul că scriitorul reuşeşte să extragă din lucruri
aparent ordinare conotaţii artistice dintre cele mai neaşteptate. Chiar şi
cu riscul de a introduce unele detalii dezolante, fatale. Creativitatea sa
artistică se decantează odată cu explorarea fabulaţiei vechi, a straturilor
mitice.
În Hanu Ancuţei naratorii sunt personaje autentice. Unele din
apoziţii întregesc numele lor, altele – doar ocupaţia, celelalte relevă
defectele fizice şi starea lor socială: Haralambie, Negustor lipscan, Orb
sărac, Istorisirea Zahariei Fântânarul.
Povestirea Istorisirea Zahariei Fântânarul ne transpune în mijlocul
unei acţiuni cinegetice neobişnuite. Vânătoarea are drept epilog o nuntă.
Fiica boierului Mârza, Aglăiţa, primeşte binecuvântarea de la Vodă
Calimah. Ursitul ei este tânărul Ursachi Ilieş.
O altă evocare se referă la vremurile de rea pomină ale lui Duca
Vodă, fapt ce denotă că Sadoveanu a citit cu mare atenţie vechile
cronici. Povestirea Orb sărac e scrisă în spiritul legendelor şi basmelor
populare, impunând un stil inconfundabil, cu arabescuri epico-lirice,
mărturie că scriitorul este un poet al sufletului românesc, circumscris
unei naturi pure şi purificatoare.

79
Taifasul personajelor la han e mai mult decât o şezătoare, unde, se
pare, nimic nu este luat în serios. E mai mult şi decât o clacă, unde se
povestesc lucruri aparţinând prezentului şi doar foarte rar trecutului
apropiat, e mai mult decât o evocare a grijilor cotidiene şi a visurilor
care rămân, de cele mai multe ori, iluzii.
În romanul Moromeţii de Marin Preda echivalentul hanului este
fierăria ţiganului Iocan. Însă în cazul de faţă au loc discuţii înflăcărate
despre viaţa politică a epocii, cu intercalări din ocupaţiunile zilnice,
împresurate cu înjurături şi calificative la adresa celor inactivi. E şi aici
o regulă nescrisă ce trebuie îndeplinită. Cine nu o respectă poate fi
expus ironizărilor, zeflemisirilor. Mai rar, unei prigoane sau chiar unei
excomunicări.
La han, însă, se întâlnesc oameni de aiurea, şi fac un divan în
deplinul înţeles al cuvântului. Timpul îşi pierde noţiunea,
atemporalitatea devenind autoritară. E un “bâlci”, unde eroii trăiesc
vremuri idilice în locuri nedefinite, unde se desfăşoară un adevărat
judeţ, se cumpănesc lucrurile, se aduce aminte de epoci de glorie, de
făptuitorii isprăvilor de pomină. De la un povestitor la altul, se modifică
nu numai structura şi expresia fabulei, ci se împletesc diverse stiluri cu
diferite rezonanţe pentru fiecare personaj în parte.
Deşi, aparent, lucrarea se constituie din secvenţe separate, ea are
omogenitate şi organicitate, se prezintă ca un tot unitar. Cum e şi firesc,
naraţiunea, la trecerea ei din gură în gură, capătă coloraturi romantice,
interpretări specifice, completări şi modificări de substanţă.
În ceea ce priveşte tehnica narativă din Hanu Ancuţei, ea a fost
dezvăluită cu penetraţiune încă de Tudor Vianu, care distingea două
poziţii / atitudini ale scriitorului: cea de narator din unghiul de vedere al

80
personajelor şi cea de gazdă care îi determină pe aceştia să povestească.
Nu este decât o strategie inedită din recuzita artistică a lui Sadoveanu de
a istorisi din perspectiva unui om cult, superior, interpretând, prin
propria-i viziune, oameni concreţi, întâmplări şi locuri. Retragerea
autorului în istorie, în trecut este o înclinaţie firească pentru a oscila
între arhaic şi cotidian. Această stare de fapt este explicitată de către
Alexandru Paleologu în felul următor: “Regresiunea spre elementar nu
înseamnă un refugiu în sălbăticie, ci voinţa de a conserva esenţa unui
anumit tip de civilizaţie” [5, p.113].
Neliniştile sufletului, vitregiile sorţii, premoniţiile sunt componente
indisolubile ale personajelor sadoveniene din această operă. Ele duc
dorul “rânduielilor vechi” şi se împotrivesc tuturor acelor schimbări
care le-ar periclita bunul mers al datinii din veac în veac. Această
filosofie provine din non-conformismul firii umane, fapt ce conduce, în
creaţia scriitorului, la drame acute. Privirile eroilor se îndreaptă, în
timpul naraţiunii, spre arhetipuri, spre pildele strămoşilor, acestea
servindu-le drept model în derularea acţiunilor din prezent.
Iată de ce delimitarea dintre lumea prezentă şi cea trecută este
depăşită cu multă uşurinţă în prima povestire – Iapa lui Vodă. “Într-o
toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanu Ancuţei. Dar asta s-a
întâmplat într-o depărtată vreme, de mult, în anul când au căzut de
Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru
în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei”.
Acest pericol nu e deloc întâmplător, Sadoveanu inoculând în
credinţa oamenilor ideea că cei care nu ascultă de poruncile Domnului
vor fi pedepsiţi prin nenorociri dezastruoase. Personajele din sus-numita
scriere nu au nesocotit vrerea providenţială. De aceea: “Împăratul-Alb

81
şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne şi, ca să se
îndeplinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara de
Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul” [6, p.13].

Toate aspectele trecutului, fiecare particularitate, fiecare element


devin în opera lui M.Sadoveanu, printr-o evocare inspirată, topoi
determinant în plan artistic. Oamenii sadovenieni, aidoma călugărilor
care se autoflagelau, se probozesc doar pentru faptul că sunt
contemporanii unor “vremuri becisnice”. Singura alinare stimulatoare
pentru aceşti eroi rămâne a fi aducerea aminte.
Cele nouă istorisiri, cu pronunţata lor aură romantică, prezintă o
Moldovă statornică în virtuţile-i definitorii: bărbăţia, ospitalitatea,
înţelepciunea, eroismul. Arta spunerii îl apropie pe Mihail Sadoveanu
nu numai de autorul Amintirilor din copilărie, tehnica străveche a
narării în ramă ne aminteşte, prin analogie, şi de Halima, şi de
Decameronul lui G.Boccacio, şi de Heptameronul Margaretei de
Navarra, şi de Povestirile din Canterbury ale lui G.Chaucer.
Înmănuncherea celor nouă povestiri (separate, n-ar fi fost capabile să
comunice un efect artistic pe potrivă) scot în vileag organicitatea operei
prin intermediul factorilor de vorbire înţeleaptă, de logos.
Haralambie este călugăr la un schit din munţii Durăului, căpitanul
Isac este din Moldova de Jos, comisul Ionuţ vine din părţile Sucevei.
Ciobanul a coborât din vârful muntelui şi tot din locuri deosebite s-au
întâlnit la han Zaharia Fântânarul, negustorul Lipscan, Leonte Zodierul
şi orbul sărac, fiecare în parte cumulând experienţa şi tensiunea
specifică locurilor natale. Ei condensează şi simbolizează o densitate
ontică proprie unui neam întreg.

82
Odată cu dezvăluirea celor mai semnificative crâmpeie din viaţa
lor, eroii conştientizează faptul comuniunii: un singur destin poate
aduna şi constitui o istorie întreagă, relevând dominantele unei epoci
care, de-a lungul timpului, nu se deosebeşte esenţial de începutul şi
sfârşitul lumii. O tăcere sacramentală, o înţelegere mută îi face pe toţi
participanţii să se oprească în punctele nodale ale povestirii, căci, oricât
de dramatică ar fi viaţa, ea trebuie trăită.
La începutul fiecărei naraţiuni atenţia este îndreptată către cel ce va
lua cuvântul. Toţi sunt extrem de atenţi, tăinuind convingerea că ar fi în
stare să istorisească cu mult mai minunat şi mai dramatic. Vinul din
vechile oale de lut alungă tristeţea prin consumarea lui. Se găsesc, cu
această ocazie, o multitudine de prilejuri de a porni o destăinuire: o
stare, o întorsătură a sorţii, dorinţa de a da un sfat cuiva sau, pur şi
simplu, limbuţia. Căpitanul Isac în Fântâna dintre plopi are prilejul
să-şi istorisească amintirile tinereţii sale, adumbrind întrucâtva
auditoriul cu sfârşitul tragic al unei fete de ţigan.
Perpessicius, elucidând motivele esenţiale pentru care această
scriere atinge condiţia de capodoperă, avea să remarce: “Pentru că Hanu
Ancuţei este mai mult decât o însăilare de basme, este un tot organic, o
atmosferă bine definită, atmosferă de autentică feerie epică, zonă
fermecată în care cuvântul trăieşte şi deşteaptă ecouri de dincolo de
învelişul lui de sonuri, în care oamenii se mişcă, făptuiesc şi cuvântă
într-un ritm ireal, mai proiectaţi, lipsiţi de precizia tuturor
dimensiunilor, nedespărţiţi de placenta de vis ce-i generează şi le
amplifică misterul” [7, p.353].
Aproape toate istorisirile desfăşurate în acest han, care, dincolo de
sensul lui iniţial de hotel şi cârciumă, este aidoma unei cetăţi, îl prezintă

83
în mod expres şi cât se poate de armonios pe nuvelistul şi poetul Mihail
Sadoveanu.
În ceea ce priveşte hangiţa, ea întruneşte toate calităţile unui
veritabil amfitrion. Mereu jovială, dornică de chefuri, abia reuşeşte să
“execute” comenzile muşteriilor. Indiscutabil, ea e foarte frumoasă,
“mlădiindu-se cum ştia ea că-i şade bine”. Când Ancuţa aude despre
virilitatea lui Neculai Isac din Bălăbăneşti, este nerăbdătoare să afle cât
de aprig şi de cuceritor de femei e acesta. Atunci, ca să placă tuturor, ea
îşi înalţă sprâncenele, îşi potriveşte, zâmbind, mărgelele la gât,
ridicându-şi cârligele de păr la urechi.
O întreagă suită de povestitori plini de har se îndeamnă reciproc la
istorisiri, dar şi la băutură. Iar când unii dintre ei aţipesc sau stau
imobilizaţi, hrănind focul, se simte pe undeva, în văzduhuri, demonul.
Un diavol blând, mai degrabă un spiriduş, vrând să răstoarne o ulcică,
să scoată din gura cuiva o înjurătură sau să dea târcoale convivilor prin
diferite ghiduşii, se strecoară pe nevăzute. Miezul nopţii în Hanu
Ancuţei este descris ca o feerie, ca o vrajă, ca un miraj fosforescent.
Prin specificitatea derulării acţiunii, această scriere stabileşte
afinităţi de ordin artistic cu marile epopei ale civilizaţiei umane. Darul
de a evoca, calitate supremă a oricărui rapsod, atinge dimensiuni
cuceritoare în Hanu Ancuţei.
Personajele îşi întrerup uneori naraţiunea proprie, generalizând o
durere sau o bucurie comună pierdută: “Săracă ţară moldovenească, erai
mai frumoasă în tinereţile mele, – exclamă căpitanul Isac – înghiţite
pentru totdeauna de neagra fântână a trecutului” [6, p.48]. O altă
particularitate a spiritului naţional o regăsim în povestirea Orb sărac,
unde cântecul mioarei, îngânat de bătrân, devine un prilej pentru lacrimi

84
şi compătimiri. Totodată, crâşma reprezintă şi o îndeletnicire în afara
căreia fericirea n-ar fi deplină. Îndestularea materială este şi ea un factor
important în acest context. G.Călinescu observa în legătură cu
atmosfera în care se desfăşoară acţiunea: “Ei trăiesc la modul
Cananului, ospătând numai cu carne friptă şi bând vin, însă după
orânduiala care cere iniţiere. Fiecare povesteşte cu ulcica în mână”
[8, p.351].
După moşul Leonte, obiceiul de a gusta vin e foarte vechi, la fel ca
şi obiceiul de a se sfătui la acest han. Ascultarea întâmplărilor de
odinioară se asociază cu încăperea care are zăbrele, pivniţă şi, mai ales,
un vin foarte bun. Tradiţia de aducere a vinului de către hangiţă în
cofăiel, cu o ulcică mereu nouă, este respectată cu sfinţenie în Moldova
din scrierile lui Sadoveanu. Întâmpinarea oaspeţilor se face la han cu
pui fripţi, serviţi în talger de lut, şi cu pită proaspătă. Un alt ceremonial
nu poate fi conceput, dar nici tradus în viaţă de către aceşti oameni naivi
în frumuseţea lor. La auzul ştirilor despre mâncările din străinătate, toţi
rămân uluiţi. Trebuie remarcat şi faptul că scriitorul a exprimat fidel
limba poporului, a moldovenilor săi.
În această ordine de idei, criticul şi istoricul literar Constantin
Ciopraga formulează următoarele consideraţii adânci: “Hanu Ancuţei e
o carte de atmosferă. E şi o carte a filosofiei populare aducând elogiul
vieţii curate, al bunătăţii şi prieteniei. Nu vinul şi bucatele cu aer de
belşug, în realitate frugale, constituie balsamul căutat. Un cuvânt care se
aude des e acela de înţelepciune, aceasta presupunând calităţi umane
ţinute în cinste. La popasul de la han oamenii pe care numai hazardul
i-a adunat într-un divan, lângă aceleaşi focuri se găsesc prieteni şi fraţi,
bucurându-se şi întristându-se în unison. Pentru ei omenia înseamnă a te

85
asocia din tot sufletul suferinţei altora, dar şi a-i asocia pe alţii
mulţumirii proprii. Cadenţa povestirii, perfect adecvată faptelor,
probează o mare sensibilitate pentru nuanţe. Savoarea cărţii stă în
special în limbă, nu în fabulaţie; o limbă când ceremonioasă, când
obişnuită, trecând uşor de la registrul liric la accente epice.
Impresionează când arhaismul cu rezonanţe cronicăreşti, când reverenţa
cristalizată în formule, când diversitatea expresiei figurate” [3, p.61].
Proza lui Mihail Sadoveanu este “populată” de personaje cu aură
legendară, mitică. Ele reprezintă o lume apusă, ale cărei umbre “înfioară
timpul istoric”. Scriitorul le imprimă un caracter nostalgic, exponenţial
pentru trecutul lor nebulos, le interiorizează trăirile psihologice,
aducându-le în starea de frământ. Eroii naraţiunilor sale dialoghează
despre multele antinomii ce determină trecerea omului pe pământ.
Există un crez comun al tuturor ţăranilor moldoveni din creaţia
autorului: a nu te mira de nimic şi a admite orice, calităţi ce ţin de
domeniul înţelepciunii. Vorbirea lor este pilduitoare, abundă în expresii
idiomatice, este întreţesută cu metafore sugestive şi, mai ales, cu multe
comparaţii străluminătoare – mărturie a unei gândiri arhaice.
Hanul, după cum menţionează istoricul literar Ion Rotaru, se
situează pe poziţia de personaj propriu-zis al povestirii de cadru.
Cronica celor petrecute în aceste rateşe ajunge să fie respectată de către
toţi şi are puterea unui ritual. Într-un astfel de context putem plasa
ritualul lui Dabija Vodă, evocat de Ion Neculce şi Mihai Eminescu.
Hanul ca simbol arhetipal reprezintă o întreagă Moldovă, “o ţară a
oamenilor simpli - cu obiceiuri arhaice, cu practici săvârşite ritualic şi
cu întâmplări care se succed după date calendaristice” [9, p.253].

86
Descoperim în Hanu Ancuţei un Sadoveanu, am putea zice,
„gânditor”. Cercetătorul literar George Gană explică astfel motivele
esenţiale ale acestei stări: “Structural, Sadoveanu este un contemplativ,
nu un observator, el priveşte totul de la o mare distanţă, într-o
perspectivă, se poate spune, cosmică, în cadrul căreia lucrurile devin
componente ale unui mare tot, momente într-o curgere continuă”
[10, p.239].
Autorul îşi asumă rolul de judecător, de factor decizional, care
“cumpăneşte ciorovăielile şi diatribele”, regizând până în cele mai mici
detalii întreaga desfăşurare a acţiunii.
Timpurile străvechi apar la Sadoveanu aureolate de o bunăstare şi
un belşug basmic. Acest moment constituie o contradicţie în raport cu
aspectele terifiante ale trecutului zugrăvite de scriitor, începând cu
Răzbunarea lui Nour şi până la Neamul Şoimăreştilor.
Autorul şi-a propus să prezinte artistic o lume stabilă şi
armonioasă, “accesul” personajelor în han având menirea descinderii
“într-un spaţiu şi timp fabulos, al poveştii, al naşterii ei continue, pentru
care e nevoie de respectarea unei vorbiri şi unei gestici solemne,
ritualice, aşadar, faţă de cele obişnuite, stilizate, şi de o stare de spirit
senină, voioasă” [10, p.242].
Limba utilizată în Hanu Ancuţei este una de mare naturaleţe şi
cursivitate, cu atragere ponderată de arhaisme şi regionalisme, ce
individualizează specificul “trăirii şi rostirii moldoveneşti”. Cercetătorul
literar Constantin M.Popa, în lucrarea Mihail Sadoveanu. Morfologia
ceremonialului (1998), afirmă că discutabilă este nu capodopera, ci
criteriile de recunoaştere a ei, Hanu Ancuţei beneficiind de unele
“intervenţii cronicăreşti”, totodată evitându-se arhaizările forţate sau

87
abundenţa regionalismelor. Vorbirea neaoşă a personajelor sadoveniene
este una firească, nedisimulată. Naraţiunea părăseşte treptat cadrul
prozei şi trece în registrul poematic.
În această operă pulsează cu intensitate inima unei lumi vechi, cu
toate atributele constituente. Deloc deranjantă, este repetarea frecventă
a cuvântului “atunci”, ca, de altfel, şi în creaţia lui Calistrat Hogaş.
Acest termen va să însemne supremaţia spiritului popular asupra
prezentului din naraţiune, unde baladescul comportă conotaţii etice
diferite.
Deşi rezervat în aprecierea propriilor cărţi, Mihail Sadoveanu
aşează Hanu Ancuţei printre volumele sale de maturitate, care vor
rezista peste vremuri. Din interviul acordat în 1942 ziaristului Vasile
Netea, rezultă că nu are nimic de reproşat acestei opere.
Paul Georgescu îl defineşte pe scriitor drept “rapsod al rapsozilor,
marele rapsod al poporului român” [11, p.19].
Oricât de multe studii şi monografii i se vor dedica autorului Hanu
Ancuţei, afirma criticul Mihai Ralea, acestea nu vor putea prezenta
integral complexitatea artistică, spirituală şi etică a celui mai important
scriitor român din secolul XX: “Sadoveanu poate scrie mai mult decât
putem citi noi” [12, p.17].
Hanu Ancuţei prevesteşte viitoarele romane sadoveniene, în care
spiritul autohton va fi “dimensionat” şi reflectat din alte perspective, dar
la fel de relevante în contextul operei scriitorului. De inspiraţie istorică
sau exprimând viaţa satului patriarhal românesc, ele, aceste creaţii, vor
încerca să elucideze şi să definească artistic principalele coordonate
spirituale ale neamului nostru. Personaje ca Nichifor Căliman, Leonte

88
Zodieru, Vitoria Lipan vor suscita mereu interesul criticii şi istoriei
literare.

Referinţe bibliografice

1. Bratu, S. Mihail Sadoveanu. O biografie a operei. – Bucureşti: EPL,


1963.
2. Sadoveanu, M. Crâşma lui moş Precu //În: Opere Alese. vol.2. –
Chişinău: Editura Ştiinţa, 1993.
3. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Tineretului,

1966.

4. Badea, Şt. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Hanu Ancuţei. –

Bucureşti: Editura Albatros, 1985.

5. Paleologu, Al. Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail
Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1978.
6. Sadoveanu, M. Hanu Ancuţei. – Bucureşti: Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1995.
7. Perpessicius. Repere istorico-literare// În: Mihail Sadoveanu. Hanu
Ancuţei/Baltagul. - Bucureşti: Editura Minerva, 1979.
8. Călinescu, G. Repere istorico-literare // În: Mihail Sadoveanu. Hanu
Ancuţei/Baltagul. - Bucureşti: Editura Minerva, 1979.
9. Rotaru, I. O istorie a literaturii române, Vol.II. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1972.
10. Gană, G. Postfaţă // În: Mihail Sadoveanu. Hanu Ancuţei. –
Bucureşti: Editura Minerva, 1973.

89
11. Georgescu, P. Păreri literare. – Bucureşti: EPL, 1964.
12. Ralea, M. Mihail Sadoveanu şi specificul naţional // Viaţa
Românească, 1960, nr.11.

90
Capitolul IV.

PRINCIPIUL ISTORICITĂŢII

ÎN EVOCAREA TRECUTULUI

91
§1. Veridicitatea faptului istoric şi ficţiunea artistică
Mai mulţi exegeţi în domeniu (Dumitru Micu, Fănuş Băileşteanu,
Nicolae Manolescu etc.) au specificat în monografii şi studii de sinteză
că termenul de sadovenism presupune o stare de spirit în faţa istoriei, o
relaţie de mare subtilitate a omului cu natura, dar şi un deosebit farmec
lingvistic, în definitiv un “stil poetic” aparte. Deşi debutul scriitorului
n-a putut satisface şi exigenţele marelui critic G.Călinescu: volumul
Şoimii, apreciat de contemporani la apariţie, a fost considerat de către
acesta unul minor.
Practic, perioada primelor scrieri ale autorului s-a încheiat odată cu
“etapa 1904”. Mihail Sadoveanu publică în Sămănătorul, în anul 1906,
nuvela Vremuri de bejenie, care prefigurează întreaga substanţă
artistică a lucrărilor de maturitate. În obiectiv sunt atraşi oameni ajunşi
în pragul disperării, din cauza sărăciei şi a foamei, autorul exprimând
tabloul veridic al condiţiei umane în timpuri vitrege.
Momentul îngrozitor din această operă rezidă şi în faptul că eroii
naraţiunii nu-şi deplâng soarta, fiind conştienţi, graţie unei lucidităţi
ancestrale, că această condiţie le-a fost hărăzită de undeva de sus. Pe
feţele lor, afirmă M.Sadoveanu, citim o resemnare fatală în faţa
destinului, pe care l-au avut şi străbunii lor, îndurând chinurile şi
vitregiile istoriei.
Prozatorul scrie că aceste făpturi “erau gata să moară fără să
geamă, îngrăşând cu sânge pământul urmaşilor” [1, p.41].
Inevitabilă, în aceste condiţii, este apariţia în lucrare a unui viteaz
ca din poveste, a unui erou care să-şi asume destinul întregii
colectivităţi. El se numeşte, în nuvelă, Tudoruţ din Bogdăneşti şi
reprezintă prototipul de Bărbat al neamului.

92
Deşi marile romane Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă,
Nunta domniţei Ruxanda, Vremuri de bejenie, Neamul Şoimăreştilor,
Fraţii Jderi aveau să demonstreze nivelul artistic în ascensiune pe care
îl realiza prozatorul de la o carte la alta, Şoimii au însemnat un moment
semnificativ în biografia operei sale de tinereţe.
Scaunul Moldovei demult nu cunoscuse un voievod pe potriva
gloriei sale istorice (autorul face referinţe la tiranica domnie a lui Petru
Şchiopu). Mihail Sadoveanu a încercat în toate scrierile sale cu caracter
istoric să îndrepte fărădelegile comise de cei răi, să “suprime” viciile şi
defectele oamenilor ţării, în deosebi – linguşeala, care era prezentă, în
cele mai variate forme, la curţile boierilor de rang înalt şi ale
domnitorilor.
Oştenilor lui Ioan Potcoavă le este dat să poarte toga de izbăvitori.
Ei răspund cerinţei poporului, mergând să izgonească din tronul
Moldovei pe domnitorul crud şi hrăpăreţ, ca pe o chemare
providenţială.
În debutul naraţiunii apare un han, cel al lui Goraşcu Haramin. În
prim plan se profilează diacul Radu Suliţă, care domină atmosfera
acţiunii, impresionând nu atât prin veştile aduse de el, ca simplu
repovestitor, cât, mai ales, ca participant direct la faptele relatate. Acest
lucru exercită o atracţie sporită asupra celorlalte personaje, care, atunci
când îşi exprimă îndoiala, prin gura hangiului Haramin, primesc din
partea diacului următoarea dezvăluire: “Eu am fost cu acest soţ al meu
la Roşcani şi la Cahul şi am văzut cu ochii câte s-au întâmplat”
[2, p.190]. Sosirea eroilor-izbăvitori se produce într-o zi de Rusalii
(anul 1576), ca semn al aflării Moldovei sub “tutela” Celui Rău
(semantismul complex al acestei sărbători se identifică, în tradiţia

93
populară, cu semnificaţii funeste), demonstrând necesitatea şi acuitatea
venirii lor. Descrierea izbăvitorilor denotă faptul că ei posedă toate
calităţile miraculoase ale personajelor de basm, vrând să înscăuneze un
principe tânăr şi chipeş, după modelul lor. Drumul parcurs de personaje
continuă linia tradiţiei: este dificil, periculos, cu treceri de vaduri,
străbateri ale câmpiilor moldave, lupte crâncene împotriva năvălitorilor.
La aceste cazne istovitoare se adaugă rezistenţa stoică opusă oştirilor de
curte ale voievodului.
Inspirat, probabil, din monografia lui B.P.Hasdeu, M.Sadoveanu
creează o serie de tipologii umane profund contrastive. Lupta de la
Cahul a însemnat un moment crucial în destinul eroilor. Răzbunarea
este singura cale de împăcare a conştiinţei rănite. Moartea lui Ioan
Vodă, imaginea atroce a execuţiei domnitorului îi urmăreşte peste tot,
iar ocolul pe care îl întreprind prin Moldova le răscoleşte inima, ştiind
că şi paşii stăpânului au atins aceste meleaguri.
Frecventele popasuri în inima ţării îi înduioşează, rănile sufleteşti
încep să se vindece; potecile, dealurile, văile, vânătorile, natura
coborâtă din mit reprezintă un balsam cu adevărat tămăduitor.
Autorul, un bun cunoscător al locurilor prin care hălăduiesc
personajele, nu ratează prilejul de a descrie viaţa unei curţi şi a unui sat
boieresc. Şi în această scriere neliniştile omului sunt examinate de către
prozator cu multă minuţiozitate. Noţiunea de dor este multiplicată prin
sensurile pe care le degajă. Potcoavă, căzut la pat, nu vrea decât să-şi
revadă stepa nemărginită. În acelaşi timp, un alt dor îi răscoleşte
sufletul: dorinţa de a răzbuna moartea fratelui său. Ajuns în acest punct,
prozatorul conferă sentimentului datoriei o anume alură idilică. Iar
indecizia fetei, a Ilincăi, de a alege între cei doi fraţi, îl pune în faţa unei

94
mari dileme: sau iubire, sau răzbunare?
Capacitatea prozatorului de a scrie pagini de o asemenea factură
este definită de către Mihai Ralea drept consecinţă a spiritului pandur,
prezent în majoritatea operelor sadoveniene. Tradiţiile, ospitalitatea
moldovenilor sunt evocate cu însufleţire şi în această lucrare. Deşi
preocupaţi de îndeplinirea unei “misiuni” importante, Potcoavă şi ai săi
rămân totuşi prizonieri ai unor slăbiciuni omeneşti. Ei vânează şi
chefuiesc; servesc, după obiceiul casei, vin bun dintr-un polobocel scos
din hrubă; băutura este turnată în cofe, iar eroii o beau direct din oale de
lut. Se poate crea impresia că eroismul de altă dată este adumbrit de
viaţa plăcerilor. Însă, trebuie ţinut cont de faptul că aceste inerente
destinderi fac parte din “ritualul” cotidianului moldav. Introducerea în
scenă a Ilincăi este dramatică şi plină de multiple conotaţii artistice.
Frumuseţea acesteia, cred oştenii lui Potcoavă, este prejudiciată de
faptul că Golia, trădătorul, este tatăl ei, care se afla în relaţii tensionate
cu bunelul (Ilinca trăia la bunel). Întrucât se putea ajunge la un
deznodământ tragic, părăsirea curţii Davidenilor de către luptători
reprezintă unica şansă de a tranşa litigiul dintre cei doi fraţi.
Şi în acest roman descrierea naturii constituie un element organic
al actului de creaţie: “Moldova şoptea aproape. Lunca şoptea împrejur
şi trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca nişte lumânări”. Pe
acest fundal, notează G. Călinescu, “romancierul istoric a ajuns la un
chip de compoziţie vastă de caracter foarte procesional, în care un erou
străbate Ţara Moldovei şi cunoaşte munţii şi apele ei, pustietăţile şi
bogăţiile, stările şi oamenii. Fastuoasele tablouri naturale şi sociale ne
întâmpină pe pereţii acestei maiestuoase fresce” [3, p.16].

95
Mihail Sadoveanu a reuşit să integreze în opera sa artistică o mare
parte din elementele complexe şi definitorii ale universului spiritual
românesc. Acelaşi critic literar, relevând principalele caracteristici ale
romanului Nicoară Potcoavă, constată metaforico-aforistic: “Marea
operă de artă este în fond o lucrare de senectute, tinereţea adevărată stă
pe vârful suprem al muntelui, de unde ai vederea cea mai largă a
omenescului. Fericit acela care nemurind pe cărarea urcuşului ajunge
până sus” [3, p.28].
Oştenii lui Nicoară Potcoavă îşi continuă călătoria în acelaşi duh.
Totul le este prielnic: oamenii, natura. Uneori străinilor le este dat să se
bucure mai mult de priveliştile acestor plaiuri decât localnicilor. Alteori,
într-o atmosferă cu totul diferită (în alte vremuri), venirea lor nefastă, cu
gânduri de jaf şi pierzanie, este însă întâmpinată de natură cu ură şi
duşmănie. Acest ultim element se referă la “destinul” inginerului
Bernard din Nopţile de sânziene. Locurile paradisiace de pe întinderile
Moldovei, descrise de prozator, sunt extrem de “ospitaliere”, dar ele
reclamă, în schimb, respectul, neatingerea valorilor naţionale.
Descrierea acestor veritabile “colţuri de rai” sunt completate de
prezenţa membrilor comunităţii, care, în mijlocul unei poieni, ospătează
patriarhal, iar feciorii lui Fedeleş, pentru a face mai plăcută şederea, se
avântă într-un dans popular molipsitor. Bucatele servite aici sunt
împrumutate din universul basmelor naţionale: friptură de purcel tăvălit
în mujdei şi alte varietăţi gastronomice apetisante. Şi aici prozatorul
introduce “plosca gospodărească”, care trebuie “administrată” nu
oricum, ci conform unui ceremonial aparte:
“- Măi, tu, măi! Vin ai? Auzi, tu? Vin bun!
- Bun, zise hangiul, bun cum nu se mai află!”

96
Popasul la hanul lui Ariton dezvăluie alte secrete din arta culinară a
zonei respective. Viteji, dornici de băutură, oştenii vor să pătrundă în
beci. În spiritul aventurii, acţiunile personajelor cunosc modificări
radicale de conţinut: descoperirea unei iscoade, asasinarea hangiului.
Sunt însă apăsaţi de regretul că n-au avut timp suficient “batâr de-o
înghiţitură de vin”. Isprava de la han e urmată de o mică ciocnire cu
urmăritorii trimişi de Petru Şchiopu. În aceste încăierări cad câţiva
tovarăşi de luptă. Fraţii Potcoavă sunt forţaţi să treacă peste Nistru, dar
nu se lasă măcinaţi de resemnare. Amarul este izgonit prin noi chefuri.
Filosofia vieţii acestor personaje constă în cinstirea unei ulcele de vin,
căci, afirmă ele, ziua de mâine s-ar putea să n-o mai apuce. Emotivitatea
unor atare clipe sporeşte cu atât mai mult cu cât soarta cade implacabil
asupra lor, scoţând în vileag caracterul efemer al vieţii omului.
Scopul a fost, totuşi, realizat, Potcoavă fiind înscăunat domn al
Ţării Moldovei. Răzbunarea, odată cu venirea la tron, cunoaşte
dimensiuni ameninţătoare: prădăciunile se extind în toată ţara, sunt
jefuite curţile boierilor, sunt înecate în sânge revoltele sociale.
Romanul atestă o inversare aproape de neconceput. Alexandru îl
roagă pe Nicoară să nu-l omoare pe tatăl Ilincăi. Se creează, aşadar, o
situaţie antinomică, în care dorinţa de a ucide pe Golia e anihilată de
mila pentru frumoasa jupâniţă ce poate rămânea orfană. Nimic însă nu
poate opri vendeta, şi trădătorul este pedepsit. Fraţii par a conştientiza
faptul că venirea lor la tronul Moldovei ar putea provoca multe jertfe,
suferinţe, durere. Motiv pentru care Nicoară abdică de la tron.
Unul din momentele culminante, anterioare înscăunării lui
Potcoavă, îl constituie moartea personajului Gânj, care se dovedeşte a fi
adevăratul tată al celor doi fraţi.

97
În Arta prozatorilor români Tudor Vianu menţionează: “Meşter
priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situaţie
printr-o trăsătură unică, o imagine sau o comparaţie. Descrieri mai
întinse, cu acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de întinsă
a povestitorului, în care oamenii sunt evocaţi uneori în fizionomie sau
în portul lor” [4, p.202].
Romanul istoric Nicoară Potcoavă evocă realităţile definitorii ale
spaţiului mioritic: pământul, munţii, apa, lumina, pădurea. Prin plasarea
dispozitivului sadovenian într-o anumită parte a ţării, ele, aceste
realităţi, sugerează imaginea întregii moşii, cititorul descoperind o
armonie perfectă între oameni şi natură. Chiar dacă eroii se află pe
marginea unui pârăiaş, evocările artistice se supradimensionează,
amintind Siretul, Prutul, Moldova, Bistriţa, Nistrul sau delta Dunării.
Fiind foarte tânăr, Mihail Sadoveanu afirma că nucleul Fraţilor
Potcoavă (forma iniţială a Şoimilor) o constituie imaginaţia pură şi nu
evenimentele istorice propriu-zise. Aceasta în pofida faptului că
acţiunile fraţilor lui Ioan Vodă fac parte, totuşi, din cadrul istoric cvasi-
real. Materialul documentar a constituit, aşadar, baza naraţiunii, epicul
şi lirismul conferind valoare incontestabilă ficţiunii şi darului neîntrecut
de a povesti.
Ca şi în cazul celorlalte romane istorice ale maturităţii, se atestă şi
aici un ceremonial al faptelor. El, ceremonialul, provine din legendele
şi baladele populare, cele expuse găsindu-şi utilitatea doar prin
încadrarea lor într-o lume mitică, dominată de fabulos şi de mioritic. În
scrierile istorice ale lui Mihail Sadoveanu natura este investită cu puteri
magice. Ea ajunge o divinitate tutelară, prevalând asupra forţelor umane
şi celor care se împotrivesc minunilor misterioase. Aceasta din cauza că

98
natura, consideră autorul, îşi are propria existenţă, devine o supra-
individualitate. Subliniind importanţa pe care o au valorile naţionale
asupra actului său creativ, scriitorul afirma în Anii de ucenicie: poporul
este părintele meu literar şi ţăranul este personajul principal al
operei.
Unul dintre eroii din creaţia de maturitate a lui Mihail Sadoveanu,
pârcălabul Ştefan Soroceanu din Nunta domniţei Ruxanda, constată
povăţuitor cu privire la rosturile vieţii: “Ai să vezi cât de înşelătoare
sunt toate ale tinereţii şi ale iubirii. Statornicie e numai această simţire
care mă leagă pe mine de tine şi care, la vreme, are să te lege şi pe tine
de altul ieşit din sângele tău” [2, p.113].
Ideea de statornicie, de aşezare a vieţii pe aceste plaiuri, ideea de
veşnicie a spiritualităţii autohtone, de continuitate a ei poate fi regăsită
în multe opere sadoveniene. Povestea căsătoriei Ruxandei cu hatmanul
Hmelniţki respectă cu fidelitate scenariul mitologic relatat de cronicarul
Ion Neculce, fiind doar un pretext pentru naraţiune. Personajul-cheie al
scrierii pare a fi timidul boieraş Bogdănuţ. Figura lui artistică, plasată
într-o zonă ireală, impresionează, mai ales, datorită trecerii lui prin
peştera ce simbolizează reînvierea spiritului Sorocenilor, implicit al
neamului. Toposul fiind bine precizat, cartea e o proiecţie imaginară a
unui rit de iniţiere, care rezidă în reactualizarea unui eveniment
originar.
Prozatorul descrie sobru, dar sugestiv, prin intermediul unor
caracterizări artistice sui-generis, trufia domnitorului Vasile Lupu:
“Vodă vorbea posomorât şi cu barba în piept. Ţinea mâna în şold, pe
straja bătută în mărgăritare a sabiei, iar piciorul drept înainte. Dădeau
fulgere pietrele nestemate în care erau îmbumbate ceaprazurile. Curtea

99
domnească nu se arăta cu măreţia clădirilor de la Bizanţ, însă înăuntru
se dovedea întru totul împărătesc” [2, p.42]. M.Sadoveanu îşi permite să
“substituie” unele documente propriu-zis istorice cu descrieri detaliate
şi somptuoase ale decorurilor de curte domnească, ale meterezelor şi
palisadelor cetăţilor, ale malurilor râurilor, ale bisericilor şi
mănăstirilor.
Domniţa Ruxanda, la o cercetare mai amănunţită, este o
întruchipare a Magdei Orheianu, cu specificarea că descrierea ei se
produce într-o lumină amplificată. Pârcălabul Sorocii, în schimb, este
un ins lucid, ager la minte şi plin de fineţe spirituală, “înrudindu-se” cu
contemporanul său muntean Udrişte Năsturel. Dominanta sufletească
definitorie a acestuia este resemnarea în faţa oricăror schimbări de
decor şi credinţa nestrămutată în fatalismul ce planează de-asupra
oamenilor.
În pofida faptului că despre fiica Lupului scriseseră mai înainte
Gh.Asachi (în versuri) şi N.Gane (în proză), M.Sadoveanu abordează şi
el această tematică, însă din altă perspectivă artistică. Referirile
anterioare la domnia lui Vasile Vodă acopereau doar sumar spectrul
epocii; acum însă autorul a reuşit să-i extindă dimensiunile.
Domnitorul moldovean se înrudeşte cu hatmanul Bogdan
Hmelniţki în scopul opririi hoardelor otomane. El pecetluieşte pactul
prin măritişul Ruxandei cu Timuş – o chezăşie a alianţei celor doi
conducători de oşti.
Dar Ruxanda, dată în căsătorie, fără asentimentul ei, după prinţul
cazac slut, “cu obrazul stricat de vărsat şi privirile-i şterse, grămădite
sub frunte”, nu se va bucura de dragostea sfiosului paj Bogdănuţ, care
nu-i va putea dezlega niciodată taina femeiască. Pretendenţii la mâna

100
tinerei domniţe vor cădea răpuşi, unul după altul. Din porunca lui
Timuş, vor fi ucişi atât pisarul de latinie Kotnarski, cât şi marele ataman
Vihovski.
Naraţiunea se derulează pe multiple planuri, ce conţin diverse
evenimente: descrierea curţilor voievodale, unde “casa cea mare a
Domnului, a spătăriei şi a divanului era deosebită de casele mici ale
Doamnei”, a conacelor marilor boieri, intrigilor epocilor, consumate,
mai ales, în timpul divanului de judecată, când se făcea “dreptate
norodului”, a desfătărilor gastronomice ce durează trei zile, a feredeului
turcesc al Măriei Sale, a nunţii Ruxandei, unde se închină vin în
acompaniamentul lăutarilor ţigani şi unde mireasa, “aplecând fruntea la
altar, auzea întâia oară glasul mirelui” etc.
O mare parte a romanului conţine imagini artistice reuşite ale
Iaşului din timpul lui Vasile Lupu, cu scena cununiei din biserica
Sfântul Neculai Domnesc. Binecuvântarea este oficiată de mitropolitul
Varlaam, socrii mici, Vodă şi Doamna Teodosia, ţin “făclii înalte de
ceară” şi “cununiile”, la care se adaugă “danţul” de la Curte, precedat
de o “plimbare cu rădvanele”.
Romanele istorice sadoveniene au un timp şi un spaţiu bine
conturat, nu admit ambiguităţi sau neconcordanţe de ordin factologic
sau artistic. Deşi autorul se documenta temeinic înainte de scrierea
fiecărei pagini, datele exacte, numele proprii, acţiunile, referinţele
conţin totuşi deseori un caracter generalizator.
Personajele istorice sadoveniene au un crez clar şi de neclintit, care
izvorăşte din însăşi esenţa vieţii efemere a omului. Dragostea, în
concepţia lor, nu moare niciodată. Deşi boierul Bârnova încearcă să
contrazică această legitate. Criticul şi istoricul literar Eugen Stănescu,

101
care s-a ocupat îndeaproape de determinarea specificităţii operei de
factură istorică a lui Sadoveanu, a ajuns la concluzia că răzeşii se ridică
cu violenţă în primul rând împotriva “tristeţii fatalităţii ”
[5, p.36].
În multe romane ale scriitorului principatele româneşti sunt
prezentate ca fiind în destrămare şi devastate. Iar vorbele personajului
sadovenian Alecu Ruset din Zodia Cancerului, cum că aceste pământuri
nu mai au “tihnă şi vremuri vitrege au început să sosească” devin
exponenţiale pentru opera prozatorului. Criticul literar Nicolae
Manolescu observă, în eseul Sadoveanu sau utopia cărţii, că “primele
prefaceri ale artei le descoperim în romanele istorice ale lui Sadoveanu,
cele de început. Ele sunt influenţate de scrierile lui Alexandre Dumas,
V.Hugo, W.Scott. Romantismul primelor scrieri are o atracţie inspirată
din istoria naţională. Acest poet romantic în proză îşi imagina lucrurile
lumii aşa cum s-ar cuveni să fie şi adeseori nu sunt” [6, p.51].
Romanul Neamul Şoimăreştilor oferă o îngemănare armonioasă a
elementului real cu cel fictiv. Fundalul naraţiunii aminteşte de legendele
şi baladele noastre populare. Domniile sunt şi ele veridice, la fel şi
bătălia de la Cornul lui Sas. Abia după încetarea conflagraţiei intervine
în acţiune latura ficţiunii, a invenţiei artistice. Având la bază faptul
istoric, al luptei pentru putere dintre Ştefan Tomşa şi familia
Movileştilor, cele întâmplate sunt zugrăvite în culori vădit romantice.
Autorul operează cu recuzite specifice genului: evadări, ostracizări,
răpiri, cavalcade. Poporul de jos e ridicat la rang de personaj principal.
Însuşi titlul sugerează această idee. Puterea colectivităţii constă, mai
ales, în faptul că eroii erau dârji, deşi “au fost urgisiţi şi prigoniţi, dar
s-au ţinut cu tărie”. “Şoimii”, vorbind la figurat, sunt păsări ale cerului,

102
ale înălţimilor, care trăiesc cu speranţa în libertate şi dreptate, luptând
pentru păstrarea moşiei şi neprihănirea sufletului. Personajul colectiv
obţine dimensiuni epice, imaginea finală a celor umiliţi vehiculând un
efect artistic impresionant.
Oricare roman am analiza: Nicoară Potcoavă sau Fraţii Jderi,
Zodia Cancerului sau Nunta domniţei Ruxanda, Viaţa lui Ştefan cel
Mare sau Neamul Şoimăreştilor, vom constata că în viziunea artistică a
lui Mihail Sadoveanu istoria Moldovei se prezintă ca o serie ritmică de
fluxuri şi refluxuri, ca o pendulare între un ideal râvnit, spre exemplu,
“vremea lui Ştefan cel Mare”, şi o imagine contrarie, spre exemplu,
Vremea Ducăi Vodă [7, p.108-109].
În Crucea Răzeşilor, capitol ce descrie reîntoarcerea “fiului”,
M.Sadoveanu înfăţişează o pitorească localitate rurală. Aspecte
esenţiale ale acestei existenţe: portul popular, procesiuni şi sărbători,
reprezentanţi de frunte ai colectivităţii – toate sunt prezente aici.
Sătenii din naraţiunea sus-numită sunt zugrăviţi cu migala unui bun
cunoscător al vremurilor: “Femei şi fete cu caţaveici de vulpe şi cu fuste
de lână, dungate cu vrâste galbene şi roşe pe fond negru, veneau la
liturghie. Femeile aveau broboadă cafenie pe cap, fetele erau cu
capetele goale, gătite cu flori de grădină. Unele erau tinere şi spionau cu
priviri agere pe cei trei oşteni” [8, p.214].
Deosebit de tulburătoare sunt revederile cu verii şi mătuşele din
neamul Şoimărilor. Scena din cimitir, unde Mihu îl duce pe Tudor la
mormântul părintelui, e mai mult decât o revoltă, căci tatăl său “a pierit
ucis de buzdugan mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi
ocinile noastre strămoşeşti, sculând la război toate neamurile şi toate
aşezările orheienilor!” [8, p.216].

103
Tudor Şoimaru scapă de “capcanele” dragostei. El nu devine
captivul unei iubiri imposibile: nu acceptă mâna Magdei, care aparţine
altei clase sociale. Va lua apărarea răzeşilor, îndeplinind cumplitul
judeţ. Sunt pedepsiţi toţi vinovaţii, inclusiv asasinul lui Ionaşcu. Tatăl
orheiencei cade şi el răpus de sabia Şoimarului. Epoca descrisă de
Mihail Sadoveanu apare ca o prezentare complexă, tumultoasă a
revoltelor răzeşeşti. E cronica unei civilizaţii de brad şi de stejar.
Scriitorul cunoştea bine faptul că viaţa răzeşilor de la Orhei se
schimbase prea puţin. El a cercetat cu minuţiozitate elementele de
existenţă rurală, evidenţiind caracteristicile traiului patriarhal,
descoperind o Moldovă arhaică. Toate acestea pornind de la
cunoaşterea amănunţită a satelor moldoveneşti, fapt ce i-a permis
reconstituirea tabloului veridic al universului ţărănesc de la 1615. De
remarcat că atât în Şoimii cât şi în Neamul Şoimăreştilor, indiferent de
situaţiile prezentate, cultul pentru vechime este unul determinant,
încât totdeauna morţii poruncesc celor vii.
Imaginea lui Tudor Şoimaru reprezintă reîntoarcerea puiului la
cuibul său. Exprimându-ne în termeni sadovenieni, putem afirma că el
prinde rădăcini. Suferinţele colectivităţii se confundă cu tragedia lui
proprie, încât idealurile neamului sunt înfăţişate prin fiinţa unui
exponent al său. Eroul, desprins din mulţime, devine o conştiinţă, în
care se regăseşte fiecare membru în parte.
Scrierile de factură istorică ale lui M.Sadoveanu se pretează
postulatului formulat cândva de N.Gogol: “a lovi în prezent prin
evocarea trecutului”. Povestitorul a investigat din diferite perspective
artistice problematica istorică. Astfel, el a încercat să fructifice diverse
forme originale de “prelucrare” a documentelor epocii, proiectându-le

104
în metaforă sau simbol. Semnele trecerii timpului, afirma autorul,
trebuie reînviate în permanenţă prin formule artistice inedite, novatoare,
parcurgând drumul sinuos de la letopiseţ, monografie până la roman sau
epopee, cu scopul de a “înlocui” “substanţa anemică” a faptelor brute cu
stări de spirit, peisaje, frământări sufleteşti, dezvăluiri psihologice.
Dacă în cazul romancierului francez Romain Rolland istoria este
un “tablou simfonic al unui ciclon al poporului”, atunci pentru Mihail
Sadoveanu ea presupune un motiv pentru retro-viziune, la care se
adaugă fantezia prolifică a creatorului.
Criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga specifică în această
ordine de idei: “Sadoveanu nu reconstituie riguros, ci evocă, nefiind
preocupat de gravura pe porţiuni mici. El nu are vocaţia amănuntului, ci
a gestului şi a fizionomiei sugestive” [9, p.7]. Acesta se datorează
faptului că “scriitorii însufleţiţi de înalte idealuri patriotice şi
democratice dinaintea lui 1848 îşi propuneau, cu sentimentul unei
datorii faţă de popor, să reînvie scene din istoria naţională. Negruzzi şi
Odobescu au lăsat nuvele valoroase. Până la marile evocări mai era
mult. Cel care avea să dea expresie literară proiectelor bine intenţionate
ale înaintaşilor trebuia să se numească Sadoveanu. Eposul sadovenian,
impregnat de înţelepciune, respirând un nezdruncinat umanism, e, în
acelaşi timp, o mărturie a unui patriotism luminos: un “carmen patrium”
[9, p.61].
Documentele istorice au servit drept material factologic pentru
opera literară a lui M.Sadoveanu, la care autorul a “adăugat” din belşug
ficţiune, tradiţie, inovaţie artistică, lirism.

105
§2. Virtuţile etice şi estetice ale romanului istoric
Literatura universală cunoaşte două mari făgaşe, pe care
s-a dezvoltat specia romanului, inclusiv cel istoric. Dacă autorii
romantici au preluat din experienţa lui Walter Scott tendinţa spre
erudiţie, accentul plasat pe aventură şi suspans, plus un cadru enigmatic,
la limita exotismului sau a bizareriei, atunci “realiştii”, în contradicţie
flagrantă cu Victor Hugo sau Alexandre Dumas-tatăl, “vor renunţa la
pitorescul gratuit, la “culoarea locală”, în folosul pictării exacte,
veridice până la ultimele detalii, a realităţii concret-istorice, indiferent
dacă e vorba de o realitate din timpul sau de dinaintea vieţii autorilor”
[10, p.177].
E firesc să ne întrebăm unde l-am putea “încadra” pe autorul
Şoimilor? Opera sadoveniană se dovedeşte a fi cât se poate de
“neordinară” pentru a o putea raporta la o direcţie sau alta. Este croirea
unui drum propriu, ce înfruntă “liniile de structură” şi sfidează
formulele generale. Potrivit opiniei criticului literar Nicolae Manolescu
din Arca lui Noe, “Opera lui Mihail Sadoveanu simbolizează prin cele
trei faze ale sale (doric, ionic, corintic – n.a.) însăşi vârstele romanului
naţional: perioada romanelor romantice, sentimentale şi ideologice,
urmată de realismul balzacian şi apoi de romanul corintic, caracterizat
prin alegorie şi parabolă filosofică. Primei perioade îi aparţin romanele
de început ale scriitorului – Cazul Eugeniţei Costea, Floare ofilită,
Însemnările lui Neculai Manea, a doua perioadă include Baltagul, iar
Creanga de aur, Ostrovul lupilor şi Divanul persian fac din Sadoveanu
unul dintre primii scriitori români de romane corintice” [11, p.28].
Intervalul de timp prezent în opera istorică a scriitorului este foarte
vast: de la ultimele adieri ale sufletului dacic în Creanga de aur până la

106
momentele istorice ce s-au desfăşurat după moartea lui Ştefan cel Mare.
După evocarea aventurilor fraţilor Jderi, scriitorul se va lăsa preocupat
de glorioasa domnie a lui Ioan Vodă în Şoimii, de epoca Movileştilor în
Neamul Şoimăreştilor, de domnia lui Vasile Lupu în Nunta domniţei
Ruxanda şi a lui Duca Vodă în Zodia Cancerului. Această perioadă
cuprinde două secole şi îşi menţine continuitatea prin povestirile
haiduceşti: Judeţ al sărmanilor şi Cosma Răcoare.
Arta literară a lui Mihail Sadoveanu este, prin excelenţă, una
“vizionară”. După cum susţinea Tudor Vianu, ea se încadrează în lumea
realismului, dar al unui realism propriu, cel din lumea visului. Cu alte
cuvinte, autorul Crengii de aur a intenţionat să creeze un propriu
univers, un micro-cosmos artistic particular. Cunoscând profund epocile
istorice descrise, prozatorul s-a dovedit a fi şi cel mai doct interpret al
atributelor noastre naţionale. Mihail Sadoveanu este romancierul român
cu cel mai desăvârşit dar artistic al istorisirii, impunându-se nu numai
ca un strălucit mânuitor al cuvântului, ci şi un neîntrecut mântuitor de
cuvinte (L. Blaga).
La începutul secolului XX tânărul scriitor se lasă atras tot mai mult
de tematica istorică, încercând să valorifice artistic anumite aspecte ce i
se păreau de importanţă pentru neam. În această ordine de idei, s-a oprit
la epoca domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit. Purtând şi el obârşie
răzeşească, autorul va sonda mai târziu teme şi motive istorice de
amploare, atât în plan cantitativ, cât şi calitativ. Referitor la primele
încercări literar-istorice, M.Sadoveanu va mărturisi: “Umblam la apa
Moldovei cu fraţii lui Ion Vodă cel Cumplit, eram martor vitejiilor şi
suferinţelor lui Nicoară şi lui Alexandru Potcoavă. I-am însoţit în Iaşi
pe drumurile stepei, până în amurgul carierei lor şi jeleam cu lacrimi pe

107
moş Petrea Gânj. Douăsprezece zile n-am fost în timpul meu. Absorbit
într-o schivnicie subită, îmi povesteam mie însumi aventuri romantice.
Văzusem şi cunoscusem toate, fără îndoială, Ghiţă Botgros îmi fusese
prieten şi-l întâlnisem în hugeacurile de la Oprişeni; iar popa Ciotică a
fost şi el aievea în această viaţă, deoarece m-a cufundat cu ale sale
mâini în cristelniţa de la biserica din Miteşti” [17, p.250].
Romanul Nicoară Potcoavă, deşi conceput în anul 1903, la
începutul secolului trecut, avea să vadă lumina tiparului abia în 1952,
fiind considerată drept una dintre cele mai “mature”, mai profunde şi
tulburătoare scrieri istorice ale lui M.Sadoveanu. Dacă Şoimii, lucrare
apărută în anii debutului, era o naraţiune sumară, cu un strat epic
subţiatic, faptul datorându-se avântului juvenil al autorului, Nicoară
Potcoavă reprezintă, după istoricul literar Ion Roman, “magnifica
lespede de marmură, cioplită minuţios cu mâna unui maestru încercat”
[13, p.8].
La începutul secolului XX în literatura română existau deja mai
multe scrieri cu caracter istoric. E vorba de Vlaicu Vodă şi Balada
strămoşilor de Alexandru Davilla, de trilogia (în curs de definitivare) a
lui Barbu Delavrancea Apus de soare, Viforul şi Luceafărul. Istoricul
Nicolae Iorga publica Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului
românesc. Comemorarea a patru secole de la moartea lui Ştefan cel
Mare a determinat apariţia unei serii de scrieri cu caracter omagial.
Peisajul istoric intra tot mai frecvent în câmpul de investigaţie artistică
al multor scriitori, se producea o revitalizare şi o trezire a conştiinţei
naţionale. Aspiraţiile scriitorilor erau solidare cu compatrioţii lor aflaţi
încă sub jug străin. Reîntregirea neamului devenise un gând
omniprezent şi în creaţia autorilor ce abordau tematica istorică.

108
Aspectele rurale şi cele istorice se împleteau şi se completau în mod
organic. George Coşbuc dedica un ciclu de poezii războiului pentru
Independenţă, iar Mihail Sadoveanu tipărea Povestiri din război.
Mihail Sadoveanu devenise un devotat adept al paşoptismului. Iată
ce declară el în legătură cu sentimentele pe care le nutrea în acei ani:
“Mă oprisem în vara aceea a anului 1900, la proza lui Alecsandri, la
Costache Negruzzi şi Kogălniceanu. Fusesem profund mişcat de
Cântarea României, care pe atunci era atribuită lui Bălcescu. Primisem
până în fundul inimii un fior de flacără cetind discursurile lui Mihail
Kogălniceanu în chestia ţărănească” [12, p.204].
Istoria pentru Sadoveanu reprezintă un obiect de predilecţie. Cu
excepţia romanului Viaţa lui Ştefan cel Mare, o scriere cu caracter
special, autorul se va îngriji întotdeauna să evite subiectele şi eroii care
i-ar fi impus o respectare riguroasă a documentului stânjenitor la tot
pasul. De la Şoimii la Nicoară Potcoavă, romancierul a parcurs un
traseu dificil, din punct de vedere al expresiei artistice. Însă, în general,
subiectele au rămas aceleaşi. Sursele sale de inspiraţie au fost
Letopiseţul lui Grigore Ureche şi cel al lui Nicolae Costin. A istorisi
doar despre incursiunile în Moldova ale lui Nicoară Potcoavă şi despre
luptele lui cu Petru Şchiopu, autorului i s-a părut insuficient. El şi-a
propus să abordeze un subiect complex, în care accentul să nu fie plasat
doar pe eforturile pentru acapararea tronului domnesc. Rămânerea lui
Potcoavă o lună la Iaşi nu putea să confere eroului un nimb şi un scop
concret, generalizator. Voinţa lui era aceea de a-l decapita pe trădătorul
Golia. “Vânzarea” de la Cahul a domnului pentru treizeci de mii de
galbeni va marca obsesiv sufletul lui Nicoară, fapt care îl va face să nu
accepte iertarea.

109
Potcoavă, în această scriere, apare ca o figură de baladă. Pot fi
stabilite afinităţi de ordin moral cu Gruia lui Novac, cu Vasile cel Mare,
cu Tudor Şoimaru. Personajul impresionează prin complexitatea sa
interioară. Umanist profund, M.Sadoveanu urmăreşte cu mare atenţie
lupta lăuntrică a eroului, o luptă între pasiune şi datorie. Neliniştea, pe
care i-o provoacă în suflet scrisoarea Olimbiadei, îl determină să se
angajeze în prigonirea lupului solitar. Dintre toţi slujitorii de credinţă ai
lui Potcoavă: de la Suliţă, diacul cu carte, până la Caraiman, robul cu
veleităţi poetice, personajul care se impune cel mai pregnant este Petrea
Gânj. Asemănarea lui cu unii eroi antici este mai mult decât evidentă.
El intervine de fiecare dată cu faptă bună şi sfat util. Monahul
Agatanghel, haiducul Strămurare, năvodarul Lăcustă şi căpitanul
Cozmuţă se alătură şi ei cauzei lui Nicoară Potcoavă. Ghiţă Botgros îşi
pierde imaginea uşor hazlie din Şoimii. Aici el pare îndreptăţit, din
punct de vedere psihologic, să devină vestitul Botgrozna. Podar, pescar,
morar, haiduc sau făurar, fiecare erou devine un exponent al năzuinţelor
şi virtuţilor neamului.
În Nicoară Potcoavă, Aniţa din Şoimii este înlocuită cu Olimbiada.
Se pare, că această doftoroaie se pricepe a vindeca nu numai rănile
trupeşti, ci şi pe cele sufleteşti. Nu-i lipsesc înţelegerea şi înţelepciunea.
E iniţiată şi în revelarea tainelor, având tact şi delicateţe. Însănătoşirea
unui corp omenesc rănit e una dintre tainele prezviterei. Autorul descrie
rânduielile vindecării, care sunt ştiute doar de cei ai casei. Totul trebuie
să fie nou şi proaspăt: apa neîncepută, ulcelele nefolosite. Obligatorie
este respectarea cu stricteţe a datinii. În acest context, descântecul are
puteri supranaturale, stihurile şoptite au vrajă de litanie, inspiră
încredere, calmează. Destăinuirile făcute de prezviteră constituie un

110
excelent procedeu de valorificare a folclorului românesc, conjugat cu
cunoştinţele în sfera medicinii populare:
Floare de pojarniţă uscată la umbră,
Plămădită cu untdelemn de candelă
Şi ţinută la soare nouă săptămâni de vară.
Strecurată după aceea prin pânză de borangic.
Şi în acest olei, draga mamii,
Am picurat, de pe un vârf de ac,
Venin de doamna mare mătrăgună.
Să-i fie leacul de folos Măriei sale.
Să doarmă somnul câmpului
Să-i cânte adierea vântului
Să-i intre puterea pământului.
Ştiinţa prezviterei Olimbiada constituie rezultatul propriei
experienţe de viaţă, este însăşi esenţa înţelepciunii populare. Chipul ei e
înzestrat cu trăsături de pământeancă, dar şi de fiinţă basmică. Ca şi în
cazul Sfintei Vineri din poveste, în curtea ei mişună fel de fel de dihănii
sălbatice. Aici pot intra doar cei buni şi blajini. Izvorâtă direct din
folclorul autohton e scena “franciscană”, în care Alexandru o surprinde
pe Ilinca înconjurată de sălbăticiuni prietenoase.
Dacă Ion Creangă a introdus în fabulos realitatea vieţii ţărăneşti,
Mihail Sadoveanu procedează invers, împlântând folclorul în traiul
cotidian al personajelor sale. Faptul conturează o adevărată imagine a
trecutului. Vechimea este cel mai bine conservată în tezaurul folclorului
naţional.
În Nicoară Potcoavă identificăm una din variantele sau chiar
geneza legendei-hagiografie: Corniţă, mezinul logofătului Iorgu

111
Samson, împreună cu vărul său, aduc vestea că l-ar fi văzut pe Sântilie.
Peisajul în care li s-a arătat sfântul este întru totul patriarhal: pe când
erau cu caii la păscut, l-au văzut zburând în căruţa sa cu fulgere şi
trăsnete.
Stupefacţia este fără margini când, printre oaspeţi, băiatul îl va
descoperi pe “Sântilie” în persoana moşului Gânj. Oarecum non-
convenţională e şi deprinderea moşului de a pufăi tutun din lulea, de a
vărsa fum şi foc pe gură şi nări.
Cântecul şi stihul popular însoţesc personajele sadoveniene în
clipele de răgaz şi odihnă (lucrul acesta se va întâmpla mai târziu şi la
prozatorul Ion Druţă). Nicoară îi atrage atenţia mezinului “cam
nesăbuit”: “Alexandre, nici Făt-Frumos al poveştilor nu-şi dobândeşte
bucuria fără lupte şi jertfe”. Tot aici, humorul popular se manifestă
prin apariţii spontane şi strigături. Când mulţimea asistă la decapitarea
boierilor şi pe deasupra curţii zboară un cârd de gâşte, un glumeţ, spre
mulţumirea gloatei care hohoteşte, exclamă: “Babă Marie, ţi se duc
raţele la baltă”. Atmosfera mitică a povestirii lui Sadoveanu se încarcă
aici de taină şi poezie.
Dat fiind că acţiunea naraţiunii se desfăşoară în Ţara de Sus,
respectarea culorii locale devine o necesitate pentru scriitorul istoric.
Îmbrăcămintea, locuinţele şi uneltele gospodăreşti sunt descrise de un
bun cunoscător al trecutului. Realizarea ambianţei se efectuează prin
tonalitate baladescă, pe calea sugerării specificităţii vieţii de odinioară.
Focul de vreascuri se aprindea cu criţă, cremene şi iască, iar arcul,
sâneaţa, arcanul, scăpărătoarea, surguciul prins la căciulă nu lipsesc nici
ele din Nicoară Potcoavă. M.Sadoveanu afirma că a urmărit cu interes
vorbirea pestriţă a locuitorilor Moldovei.

112
Până la apariţia romanelor istorice ale scriitorului, în care unii
domnitori se fac vinovaţi de trădare, lăcomie, laşitate etc., literatura
românească a beneficiat de unele scrieri, care, fără îndoială, i-au servit
drept model artistic tânărului Sadoveanu. Aceleaşi fapte de bravură,
presărate cu scene populare, obiceiuri şi datini folclorice, pot fi regăsite
în Doamna Chiajna şi Mihnea Vodă cel Rău de Alexandru Odobescu,
Răzvan şi Vidra şi Răposatul postelnic de B.P.Hasdeu, Bogdan Vodă şi
Gaspar Graţiani de Ioan Slavici etc.
Un grav poem în proză, dedicat nostalgiei şi trecerii ireversibile a
timpului, se arată a fi fragmentul despre abaterea pe la curte a lui
Potcoavă. În Poiana Ursului oştenii întâlnesc o tabără de ţigani rudari, a
căror poveste este plină de nenorociri. Şatra, pendulând între realitate şi
legendă, se retrage în colibe de frunzar. Străbate un molipsitor cântec
acompaniat de o cobză, care îi înteţeşte şi mai mult dorul de trecut al lui
Potcoavă.
Toate aceste şi alte momente semnificative ne permit să afirmăm
că opera lui Mihail Sadoveanu este o epopee a poporului român, o
rapsodie moldavă, în care crezul lui Nicoară Potcoavă cunoaşte
proporţii vaste, extinzându-se asupra întregului neam: Nu voi pieri
întreg. Fiinţa lui, împreună cu faptele-i de vitejie, dăinuiesc în
eternitate. Ţara Moldovei, în creaţia lui Sadoveanu, îşi capătă imaginea
ei adevărată prin evocarea multor locuri sacre – simboluri ale neamului:
mănăstiri, biserici, schituri, chinovii.
Cuviosul pocăit Agatanghel, ajuns la ceasul destăinuirilor, e poate
cel mai smerit personaj sadovenian. El găseşte în tihna mănăstirii un
sprijin de nădejde, socotind modul pustnic de viaţă mult mai demn
decât ocupaţiunile mirenilor.

113
Atmosfera credinţei şi sfinţeniei este învecinată cu sălaşul
haiducului Strămurare, “de meserie hoţ”. “Fraţii” săi de suferinţă, ajunşi
la capătul răbdării, se transformă în apărători ai poporului, pedepsind cu
asprime pe toţi cei ce asupresc ţăranii. Amplasarea Pietrăriei lângă
ansamblul monastic poate avea, în acest roman, şi următoarea
explicaţie: izbăvirea de sărăcie şi obedienţă este binecuvântată de însuşi
Cel de Sus, care permite haiducilor, prin metode mai puţin ortodoxe, să
facă dreptate. În zilele de sărbătoare pandurii poposesc la biserică,
spovedindu-se şi primind binecuvântare.
“Nu e vorba nici de mizantropism, nici de un “instinct al
sălbăticiei”, cum s-a afirmat uneori, remarcă Dumitru Micu în
monografia Romanul românesc contemporan, ci tocmai de o sforţare,
potrivită condiţiilor istoriei, de a salva, prin lepădarea lanţurilor,
valorile umane esenţiale” [10, p.181]. Datorită unei înalte arte a
naraţiunii, eroii sadovenieni devin “transsubstanţiali”, sunt investiţi cu
puteri supraomeneşti, posedă anumite atribute proprii zeificării, fiind
introduşi în procesul de mitizare.
Aceşti oameni sadovenieni se identifică cu suferinţele semenilor,
sunt răspunzători direcţi pentru rănile lăsate de duşmani, devenind, după
spusa scriitorului, sarea pământului şi juzii neamului.
Cugetul lor atinge neprihănirea, văzându-se căzuţi în deznădejde.
Ei conştientizează că pustia morţii nu e decât în noi, mişeii
pământului. Dumitru Micu observă că este o tentativă de a înfrunta
efemerul, de a domina inevitabila scurgere a timpului, prin lăsarea, pe
culmile istoriei, a unei străluminări meteorice. Filozofia lor practică
rezidă într-o împăcare armonioasă cu ordinea universală, cu alcătuirea
firavei fiinţe trecătoare, dintr-o perspectivă epicuriană. Idealul lor etic îl

114
reprezintă urmarea legilor din veci ale existenţei, încât nu vom întâlni
în toată opera scriitorului “un personaj chinuit de nelinişti metafizice”
[10, p.183].
Romanul istoric a lui M.Sadoveanu cuprinde universul uman în
toată vastitatea şi diversitatea lui. Autorul “decodifică” cugetul ontico-
filosofic al lui Cubi Lubiş, vrednicia leahului Pan din Movilău şi a lui
Tadeus Kopiţki, neînfricarea cazacului Pokotilo, orientalismul hanului
Demir Ghirai, culoarea tuciurie a lui Ile Caraiman. Este prezentată o
lume pestriţă, de diferite neamuri: de la evrei la ţigani, de la slavi la
tătari etc.
Şi în romanul Nicoară Potcoavă descoperim o viziune lucidă a
eroilor asupra morţii. Pragul acestei vieţi, din punctul lor de vedere, este
doar o trecere dintr-o formă în alta. Bunăoară, personajele moş Frăsinel
sau baba Cireaşă sunt, afirmă metaforic autorul, aidoma unor frunze
luate de vânt în acelaşi drum comun.
Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă se numără
printre realizările de seamă ale maturităţii artistice a autorului. Lucrarea
a apărut în anul 1929 şi propune o perspectivă inedită asupra
evenimentelor istorice, în contextul devenirii naţionale.
Scrierea depăşeşte dimensiunile şi dramele liniare ale prozei
romantice, detaşându-se prin meditaţii grave. E un roman de dragoste,
avându-i ca protagonişti pe Alecu Ruset şi pe fiica domnitorului Duca,
Catrina. Atractivitatea subiectului este dinamizată de înverşunarea lui
Alecu Ruset de a intra în “vârtejul” unei iubiri interzise, imposibile.
Beizadeaua este duşmanul de moarte al monarhului, şi primejdia cade
implacabil asupra lui. Sfârşitul tragic al eroului este o continuitate
logică a căutărilor înfrigurate pe care acesta le întreprinde pe tărâmul

115
periculos al vieţii şi al morţii. Ruset, ca şi alte personaje sadoveniene,
este sortit pieirii.
Criticul literar Nicolae Manolescu afirmă că Zodia Cancerului, cel
puţin în primele sale 200 de pagini, este o vastă descriere a Moldovei.
Exegetul îl consideră pe Ruset mai mult un interlocutor decât un
protector al abatelui Paul de Marenne. Paradoxal e faptul că însuşi
Alecu e mereu în pericol, fiind fecior de domn mazilit. Cei doi, pornind
de la graniţă, străbat ţara în trapul cailor, fac popasuri, se desfată cu
mâncări dintre cele mai gustoase, iar uneori mai şi tăifăsuiesc despre
politică, “ca, de altfel, în Fraţii Jderi şi în celelalte romane istorice,
descriind, toate, o Moldovă sadoveniană, cu natura, locuitorii,
obiceiurile şi religia ei, cu o, în fine, istorie proprie, structuri şi instituţii
politice, războaie şi domnitori” [6, p.180]. Abatele este uimit de natura
virgină, bogată şi miraculoasă a Moldovei. Priveliştile i se deschid în
cele mai frumoase zile ale toamnei, la sfârşitul lui septembrie. Anume
toamna este anotimpul preferat al descrierilor autorului, anotimp când
se încheie muncile câmpului şi încep petrecerile şi poveştile. Sub ochii
călătorilor se perindă un plai bogat, fertil, care produce (aşa consideră
drumeţii) multe bunuri fără prea mare muncă.
În timpul călătoriei, Moldova li se prezintă celor doi eroi ca un
corn al abundenţei. Abatele are funcţia de a descoperi şi “gusta” toate
tainele acestei lumi edenice.
E vremea când oamenii se strâng împreună şi petrec, când în câmp
nu se văd lucrători, pentru că, în viziunea autorului, “bucatele fuseseră
strânse demult de necăjiţii pământului”, iar atmosfera este de
sărbătoare, ca şi în cazul întoarcerii acasă a lui Tudor din romanul
Neamul Şoimăreştilor. Fie că s-au strâns la palavre de Rusalii la hanul

116
lui Goraşcu Haramin (Nicoară Potcoavă) sau fie că întind călătorilor
“vin cu pită”, oamenii lui Sadoveanu sunt veseli, bine dispuşi, primitori.
Romanul analizat este pătruns de spirit popular, de credinţa poporului în
spusele Vlădicăi Gherontie de la Mănăstirea Neamţu, care ar fi văzut
într-un gromovnic vechi că aceşti ani “sunt scrişi cu mare belşug de
vite, miere şi grâu”.
În opinia lui M.Sadoveanu, acesta ar fi motivul esenţial pentru care
lumea e “veselă şi buiacă, iar satele ţăranilor proşti şi chiar a răzeşilor
se ţin numai de nunţi, cumetrii şi beţii”. Voia bună a oamenilor,
jovialitatea, cumsecădenia, bonomia sunt calităţile intrinseci ale fiinţei
româneşti din multe creaţii ale lui M.Sadoveanu. De regulă, personajele
se autodezvăluie în voie şi cu deplinătate la crâşme, rateşe, lângă focuri
în tabere, dar şi în conace, curţi domneşti. În pofida acestor vremuri
pline de belşug, beizadeaua Alecu Ruset se plânge de timpuri grele, fapt
ce determină o mare mirare din partea abatelui: “Nu se vede asta,
prinţule, Dumnezeu a pus aici un paradis”.
Motivul căderii periodice în barbarie este abordat în romanele
Zodia Cancerului, Neamul Şoimăreştilor şi Nicoară Potcoavă. În Nunta
domniţei Ruxanda şi în Fraţii Jderi asistăm la o epocă de stabilitate
socială. Din acest punct de vedere, primele pot fi considerate scrieri ale
decăderii neamului, pline de frământări (adăugând aici şi Vremuri de
bejenie), iar ultimele – drept reflectări ale vârstei de aur, ce înfăţişează o
societate patriarhală şi ideală, armonioasă şi bogată.
Abatele de Marenne cunoaşte în Moldova nişte lucruri neobişnuite.
Un cântec interpretat de ţigani din ţambale şi dible i se pare repulsiv,
dar, întovărăşit de un vin fără preţ, capătă armonie şi, mai ales, o
omogenitate cu pădurile Moldovei. Sunt apăsătoare şi negre pentru

117
Ruset vremurile lui Duca-Vodă. Iar domnitorul însuşi se află sub zodia
Cancerului.
Acest roman este o parabolă a puterii, un jurnal de călătorie
indirect, principalele sale elemente de construcţie artistică fiind limbajul
de un viu colorit, cu ziceri rare, dar şi cu o simbolistică particulară.
Obiceiurile strămoşeşti, păstrate cu sfinţenie de moldoveni, îl
încântă, dar îl şi miră pe abate. El este poftit să respecte “canoanele”
locului, iar această supunere va fi doar spre folosul său. Nu lipsesc din
naraţiune nici unele nedumeriri ale personajului: “Luându-şi răgaz,
după ce împinse la o parte strachina înflorită cu smalţ, abatele privi
curios la sarmale. Ochii nu-i mai văzuseră aşa ceva, însă nările îi
dădeau o bună înştiinţare” [14, p.39].
Este de remarcat, îndeosebi, “cultul vinului” pe care îl au
moldovenii. Istorisirile despre licoarea lui Matiaş, Cotnari şi altele îl fac
pe orice străin să se dedea la petreceri bahice. Ca şi în celelalte scrieri
ale lui Sadoveanu, şi în acest caz vinul e servit doar îndeplinindu-se
anumite rânduieli: i se face o legendă legată de o figură proeminentă a
istoriei (Feltin Sasu, pivnicerul lui Ştefan cel Mare, de exemplu), se
aduce în ulcioare pentru delectare (“s-aduc întâi un ulcior să-l gustăm”),
apoi se însufleţeşte atmosfera cu vorbe de duh (“vinul însă e fără rival”
sau “bine e să bei vin bun; rău e să umbli după aceea. Deci, să stăm aici,
cât avem ulcioare. Bine-i să taci, dar mai bine-i să spui prostii. Rău e să
nu bei. Şi mai rău e să bei vin prost, după ce ai băut un vin bun. Aşa că
trebuie să isprăvim ulcioarele pecetluite. Căci vinul ales, domnule
Abate de Marenne, îmblânzeşte mădularele, mintea şi sufletul.
Îmblânzindu-le, face pe om mai bun. Îmbunătăţind pe om, Dumnezeu îl
va primi bine la judeţul său”) [14, p.42].

118
Mihail Sadoveanu, în Zodia Cancerului, a demonstrat artistic, din
interior, că, dincolo de măiestria de a povesti şi de a însăila un subiect,
mai este şi un strălucit evocator al tradiţiilor bahice moldoveneşti. Eroii
lui “cunosc leac pentru mahmuri, ori de ce naţie ar fi”, mai ştiu să
pregătească nişte plăcinte, numite poale-n brâu, cum numai gospodinele
zonei pot face.
Într-un contrast izbitor cu toate aceste aspecte edenice ale lumii
rurale vine imaginea despotului Duca-Vodă. Prin comportamentul său
tiranic, de o cruzime lombroziană, în scurt timp el devine temut în toată
Ţara Moldovei. În pofida acestui fapt, ar dori să rămână în istorie drept
un domnitor cucernic, ziditor de biserici, cultivator al principiilor
familiale sănătoase, ocrotitor al moralităţii. Mitropolitul Dosoftei asocia
viaţa familiei domnitorului Duca Vodă cu “o chilie de monahi care
vieţuiesc fără prihană, ca odinioară Andronic şi Anastasia”.
Criticul literar Pompiliu Marcea, în cartea Umanitatea sadoveniană
de la A la Z (1977), confirmă faptul că principele avea un
comportament monstruos. El poseda nenumărate turme de oi, prisăci,
herghelii, heleştee, păduri şi lanuri, învederând o mare inventivitate în
aplicarea celor mai cumplite pedepse. Iată ce ordin dă călăului în
legătură cu boierul necredincios, Lupu slugerul:
“Buga, tu ai meşteşug să faci pe îndărătnici să cânte. Îi poţi face şi
acestuia slujbele de trebuinţă, ca să-şi aducă aminte. Crestează limba cu
briciul şi presară-i-o cu sare. Găteşte spini şi aşchii ca să baţi sub
unghii, pedepsind degetele care au păcătuit. Suceşte-i şi desfă-i
picioarele care au alergat împotriva stăpânului său. Şi numai după ce va
birui toate aceste încercări, taie ce-ai sărat şi pune la fum” [14,
p.106-107].

119
În schimb, voievodul, arată în roman M.Sadoveanu, a dat dovadă,
în toate situaţiile, de o abilitate excepţională, ştiind cu cine să se alieze.
El cheltuieşte sume enorme de bani, atunci când o mărită pe fiica sa,
Catrina, cu Ştefan Misirliu, petrecerea durând două săptămâni.
Însă, ca peste tot în creaţia sadoveniană, cei răi îşi primesc, până la
urmă, răsplata binemeritată. Uncheşul Constantin din Hanu Ancuţei
consideră ziua de 14 octombrie drept o zi de izbăvire pentru Ţara
Moldovei, când “s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile, ş-a prins a
bate o zloată cu vifor”. Atunci, rememorează eroul, a apărut un demon
adus de vânt care l-a împins spre pieire pe Duca. L-a dus cu averi cu tot
în calea lotrilor, l-a despuiat şi l-a aruncat într-o râpă, “împlinindu-se
blestemul celor asupriţi”.
În romanul Zodia Cancerului preferinţele creative ale autorului
sunt de esenţă populară şi prevalează asupra materialului istoric.
Naraţiunea beneficiază de o imaginaţie fecundă, corolară a unei adânci
cunoaşteri a sufletului şi cugetului naţional.
Filtrată printr-o viziune accentuat poematică, istoria capătă în
creaţia sadoveniană contururi inedite, prefigurând interpretări pe calea
metaforei şi a simbolului. Or, perceperea trecutului nebulos, în scrierile
istorice ale autorului nu se poate realiza în afara acceptării
verosimilităţii elementelor mitice în reconstituirea faptelor reale.
Ancestralul operei sadoveniene ne apropie astfel de imn, letopiseţ,
odă, cântecul de vitejie, baladă. Atras cu măiestrie în procesul de
creativitate ficţională, evenimentul cvasi-real se dovedeşte a fi un
argument istorico-documentar profund credibil şi convingător. Acest
lucru nu vizează însă pericolul enunţat de Liviu Rebreanu în Lauda
ţăranului român: “Mila, compătimirea şi dragostea pentru ţărănime au

120
creat o imagine falsă a ţăranului, o idealizare ieftină şi dulceagă, departe
de realitate”.
Personajele romanelor istorice ale lui M.Sadoveanu, după cum s-a
afirmat, gândesc în basme şi vorbesc în poezii. Ele se contopesc cu
marii eroi ai neamului, care au stat la temelia fiinţării noastre, a creării
statului nostru.
M.Sadoveanu a împletit armonios realitatea concret-istorică cu
mitologia populară, reconstituind epopeic tot ce are mai durabil şi mai
sfânt un popor, o ţară: frumuseţile naturii, măreţia oamenilor, idealul de
libertate şi fericire, rosturile trecerii lor pe pământ ca fiinţe superioare,
înzestrate cu suflet şi raţiune.

121
§3. Parametrii spirituali ai universului ştefanian
Mihail Sadoveanu a urmărit în permanenţă să întruchipeze, la
modul magistral, destinul neamului, cu toate virtuţile ce-l
caracterizează. Încă cu mult înainte de începerea celui de-al doilea
război mondial, el a năzuit ca această întruchipare să fie regăsită în
imaginea unei singure personalităţi. Dimensiunile istorice, dar, mai ales,
cele legendare ale domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt l-au
impresionat atât de mult pe Mihail Sadoveanu, încât a ajuns să-l
identifice, la un moment dat, pe voievod cu întreaga spiritualitate
românească.
Aşa a luat naştere epopeea noastră naţională Fraţii Jderi, o
trilogie compusă din Ucenicia lui Ionuţ (1934), Izvorul alb (1936) şi
Oamenii Măriei Sale (1942).
După cum istoriile altor popoare au ca personalităţi exponenţiale pe
Robin Hood sau pe Taras Bulba, pe kneazul Igor sau pe Rolland, tot aşa
şi neamul nostru îl are pe Ştefan cel Mare şi Sfânt. Împărtăşind această
axiomă, Mihail Sadoveanu a căutat s-o ridice la rang de crez artistic
suprem.

Deşi romanul este o “construcţie” epică realistă, evenimentele din


interiorul lui sunt proiectate prin viziuni mitologice, în timp ce
elementele de basm supradimensionează personajele şi faptele lor. Totul
este văzut printr-o optică şi atmosferă legendară, eroii au grandoarea
personajelor din poemele vitejeşti şi din romanele cavalereşti. Dacă în
piesa Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea figura lui Ştefan
este sacralizată, în Fraţii Jderi domnitorul este prezentat drept un
personaj pământesc, cu slăbiciuni inerente omului muritor. S-a afirmat
că Mihail Sadoveanu a reuşit, ca şi Homer în antichitate, să structureze

122
legende şi mituri într-un flux epic inepuizabil, arhitectonica lucrării
fiind întocmită din mai multe romane, fiecare personaj având viaţa lui.
Iar autorul le-a istorisit această viaţă prin intermediul comparaţiei, în
primul rând, dar şi al altor modalităţi artistico-stilistice de mare
diversitate.
În prefaţa Vieţii lui Ştefan cel Mare scriitorul se arată încântat de
eroismul neamului nostru: “Ştefan Voievod Muşat a apărut, inexplicabil
în aparenţă, în viaţa acestui neam, dezvoltând o forţă în dezacord cu
mediul contemporan şi realizând o operă armonioasă ce rămâne încă o
pildă pentru ce va să fie” [15, p.205].
În viziunea sa artistică întreaga istorie a românilor este populată fie
de Ştefani mai mici, fie de pseudo-voievozi, antipozi ai ideii de măreţie.
Vorbind, prin gura preotului dominican Geronimo della Rovere (un
personaj al romanului), Mihail Sadoveanu decretează aforistic: Braţul
Măriei Sale a lovit, a stăpânit şi a călăuzit. Convingerea prozatorului
este că această perioadă constituie o epocă de glorie în istoria noastră.
Ţara stăpânită de Ştefan cel Mare, principiile ei de funcţionare sunt
bazate pe structuri dinastice. Această proprietate este specifică atât
satului răzeşesc, moşiei şi ţinutului, cât şi întregii Moldove. Relaţiile
dintre personajele operei sunt de strictă supunere, dar îmbrăcând forma
unei conlucrări fructuoase.
În acest context, cei cinci fii ai comisului Manole Păr Negru sunt
dornici să slujească, dar şi să consulte pe domnitor. Bătrânul Davideanu
simbolizează şi el “comportamentul” întregii Moldove, unde singurul
guvernator este Ştefan cel Mare. Ca într-o familie, Voievodul nu uită
să-şi mai probozească, dar şi să-şi însufleţească supuşii. Astfel,
domnitorul îl ceartă părinteşte pe Simion Jder, ştiind că acesta, nefiind

123
demult tânăr, încă nu este însurat. Mai târziu, uitându-şi “mânia”, îi
botează copilul. Criticul literar Nicolae Manolescu afirmă:
“Devotamentul, încrederea, recunoştinţa în raportul dintre domnitor şi
supuşi, îmbracă în aceste condiţii o formă specială: când ţara e o
familie, patriotismul însuşi nu e decât un sentiment familial, ce ataşează
pe părinţi şi copii de mediul firesc al vieţii lor comune. Trecutul
naţional devine istoria familiei, eroii de demult sunt strămoşii celor de
azi” [6, p.190].
Romanul Fraţii Jderi este o operă cu multiple elemente de
ritualitate. Indiferent că sunt răzeşi, boieri sau domnitori, toate
personajele duc o viaţă înscrisă în aceeaşi matrice mioritică: muncesc,
sărbătoresc, iau parte la nunţi, botezuri, la diverse procesiuni şi
ceremonii. Ei călătoresc pe aceleaşi drumuri şi se avântă, cu toţii,
vitejeşte în războaie. Eroii se recunosc după reguli nescrise, după port şi
după vorbă. Îi unesc obiceiurile şi memoria comună. Până şi gesturile le
devin expresive prin îmbinarea lor cu ritul.
Imaginea voievodului e înconjurată de mister şi legendă.
Domnitorii sunt în genere idealizaţi de popor. Iar Mihail Sadoveanu îi
aureolează artistic şi mai mult. Sosirea lui Ştefan este anunţată din timp
cu surle şi trâmbiţe. Apariţia alaiului domnesc se produce cu un fast
ieşit din comun. Mai întâi de toate, scriitorul preamăreşte în romanul
Fraţii Jderi vrednicia neamului românesc. Sunt prezentate, rând pe
rând, ceremonii, vânători sacre, spaţii paradisiace, scăldate într-o
lumină magică; pe orizontală şi verticală sunt investigate artistic atât
sufletul, cât şi înţelepciunea oamenilor. Autorul creează o amplă şi
impresionantă imagine a microcosmosului moldovenesc, cu proiecţii de
mit. Predilecţia naratorului se îndreaptă, şi de data aceasta, spre epos,

124
spre poveşti, spre legende. Trecerea de la real la fabulos se face fără
denaturarea adevărului istoric. Imaginea lui Ştefan cel Mare apare ca un
soare, bourul cel alb fiind simbolul Moldovei. Toposul magic, în aceste
condiţii, este în roman corespondentul mitologic al spaţiului mioritic
moldovenesc. Călătoriile, în general drumurile (cele definite de
cercetătorul Edgar Papu) dau naştere unei impresii de incursiune în
ireal, cu senzaţia descălecării pe nişte tărâmuri nepopulate.
Epopeea ştefaniană din Fraţii Jderi se impune, în primul rând, prin
complexitatea psihologică a eroilor şi a evenimentelor, care îi conferă
grandoare, universalitate. Aceste momente vizează: comportamentul,
vitejia, vigoarea fizică, tăria de caracter, încrederea în faptele proprii
etc. Viaţa spirituală, pe care o trăiesc aceşti eroi, se asociază
evenimentelor de cotitură ale istoriei. Faptele personajelor devin
determinante pentru Ţara Moldovei, rolul factorului colectiv fiind unul
de o importanţă majoră. Acţiunile eroilor sadovenieni sunt totdeauna
decisive; ei înfruntă primejdii, dar şi “cumpăna anilor”. Însuşi
domnitorul pare a fi trimis de către Dumnezeu, ca să deştepte şi să
înalţe poporul. La fel şi fraţii Jderi, care au menirea providenţială de a
ajuta “misiunii” lui Ştefan.
Mihail Sadoveanu specifică, în Amintiri, că există în inima
personajelor sale istorice o cauză comună, o credinţă nestrămutată: cea
a izbândei! De dragul ei, preciza scriitorul, oştenii au pornit la luptă,
şi-au urmat suveranul, au murit cu zâmbetul pe buze, deşi vremea
dacilor lui Zamolxe apusese demult. În monografia Romanul istoric al
lui Mihail Sadoveanu cercetătorul Nicolae Frigoiu vine să confirme
aceeaşi idee formulată de prozator: “Durata vieţii, din prisma ciclurilor
cosmice implacabile, e una permanentă în Fraţii Jderi, monolitică în

125
timp” [16, p.173].
Fraţii Jderi au un subiect complex, cu multe linii şi stratificări.
Varietatea structurilor de compoziţie vorbeşte de multitudinea de
acţiuni. Orice detaliu separat colaborează organic cu întregul. Lirismul
prozei lui Mihail Sadoveanu se datorează, mai ales, farmecului evocării.
Delimitarea planurilor este bine efectuată, autorul propunându-şi o
iniţiere. Astfel, dacă în Ucenicia lui Ionuţ are loc formarea acestuia,
rostul unei domnii constituie substanţa artistică din Izvorul alb.
Accederea în lumea curţii, mai exact spus, în interiorul unei familii din
anturajul voievodului, se produce în Oamenii Măriei Sale. Începutul se
remarcă prin atracţia neobişnuită pe care o exercită Ştefan cel Mare
asupra oamenilor simpli. Această atracţie devine şi mai puternică în
clipele decisive pentru ţară. Motivele ce duc la apoteozarea
domnitorului sunt multiple. Pe lângă faptul că Ştefan cel Mare era un
bun strateg şi un administrator priceput al moşiei, un fin psiholog, cu o
aleasă cultură bizantină, el îşi iubea poporul, îi înţelegea grijile şi
nevoile, făcea parte celor nedreptăţiţi.
Chipul lui Vodă este înfăţişat sub două aspecte, clar delimitate: cel
mitic şi cel cvasi-real. Dacă în primul caz, figura legendară atinge
dimensiuni de simbol, al unei măreţii supreme, în cel de-al doilea caz,
omul Ştefan cunoaşte incertitudinea, frica de a lua o decizie nepotrivită,
îndoiala ce planează asupra celor făptuite – slăbiciuni inerente speţei
umane. Mihail Sadoveanu a cercetat cu minuţiozitate cronicile boierilor
vremii, care reflectau uneori subiectiv, în dependenţă de atitudinea lui
Ştefan faţă de ei, faptele domnitorului. Imaginea voievodului capătă,
astfel, caracterizări părtinitoare, de la un caz la altul. Prin reliefarea
calităţilor, dar şi a metehnelor, se profilează ideea posibilei ridicări a

126
individului la rang de geniu sau chiar de personaj sacru.
Autorul argumentează aceste stări de extaz, ale poporului în faţa
monarhului, în felul următor. Mulţimea, adunată buluc, aşteaptă cu
nerăbdare, dar şi cu o anumită spaimă, apariţia domnitorului. Şoaptele
rostite la ureche vestesc apariţia celui ieşit din rândurile lor, renăscând
speranţa că şi aici, pe meleagurile moldovene, ar putea creşte un viitor
voievod.
Se zvoneşte că Măria-Sa “are pecete pe braţul stâng şi legământ
sfânt”, că ar fi fost botezat în mare taină la una din bisericile de pe
Sfântul Munte Athos şi că nu cunoaşte moartea, cu atât mai puţin
înfrângerea. Imaginea sa e direct coborâtoare din chipul lui Făt-Frumos,
la al cărui naştere îşi fac apariţia ursitoarele, fiecare aducându-i un dar
preţios. Înglobate într-un tot întreg, virtuţile urmăresc să preamărească
până la idealizare personajul, predestinat să răzbune răul din această
lume şi să readucă lumina pe pământ. Pot fi depistate anumite afinităţi
cu mitul lui Prometeu: atât misiunea, cât şi grandoarea eroului sunt
aproape identice.
În roman Ştefan cel Mare îşi îndeamnă supuşii: “Să ne înarmăm pe
dinăuntru cu credinţă tare, dar pe dinafară să nu uităm a pune zale şi a
ţinea în mână sabie ascuţită.” Sfatul Domnesc, în calitate de organ
administrativ cu rol consultativ, transfera asupra domnitorului toată
povara deciziilor şi, mai ales, a acţiunilor. Voievodul conştientiza,
notează scriitorul, că trecuse timpul deplângerii prezentului şi al
evocării trecutului ca etalon al gloriei militare şi al demnităţii naţionale.
Venise vremea acţiunilor decisive pentru Ţară. Lumea plină de vicii,
marcată de vicistitudini, vedea un singur izbăvitor în această situaţie:
Ştefan cel Mare.

127
Mihail Sadoveanu prezintă cu multă veridicitate această realitate,
imprimând eroului principal (deşi în centrul scrierii se află lumea,
universul ştefanian, cu toate atributele-i specifice) un rol mesianic, ce
descătuşează mentalităţi, degajă putere supranaturală.
În creaţia lui Sadoveanu, Ştefan Vodă nu va putea realiza de unul
singur obiectivele propuse. Va stabili un climat de coeziune cu supuşii
săi, bazat pe principiile sincerităţii şi devotamentului. El va fi probat
odată cu trecerea timpului. Formula de experiment nu poate dura prea
mult, scopul propus necesitând o înfăptuire rapidă. Aspiraţiile se
transformă în reuşită, fiind depăşite frustrările iniţiale, unele justificate.
De menţionat că în romanul Fraţii Jderi situaţiile imposibile, fantastice
chiar, sunt substituite prin cele verosimile, datorită credinţei ţărăneşti:
că cine doreşte ceva foarte tare, până la urmă ajunge să obţină. Iată de
ce multe situaţii din acest roman desfiinţează cu uşurinţă linia de
demarcaţie, şi aşa subţire, dintre real şi ireal, aceste noţiuni comportând
înţelesuri dintre cele mai complexe şi variate.
Cuplul pe care M.Sadoveanu a năzuit să-l prezinte cât mai
desăvârşit, după modelul întregii Moldove, Ionuţ – Ştefan cel Mare
acţionează la antipoduri, fiind aidoma unei comunităţi sociale. Destinul
statului moldav, aflat la începuturi, preocupa atenţia domnitorului, el
dându-i lecţii de meditaţie şi istorie celui pe care îl tutela, iniţiindu-l atât
în problemele majore ale guvernării, cât şi în problemele cotidiene, pur
umane. Aceste relaţii privilegiate sunt mai intense chiar decât
raporturile dintre domnitor şi fiul său Alexăndrel. Criticul literar
Nicolae Frigoiu adaugă realităţilor date anumite componente ale unei
lumi virtuale: “cadrul cosmic şi cel biologic ce se integrează armonios

128
şi dau naştere la viaţa istorică, generatoare de valori culturale”
[16, p.157].
Adresându-se starostelui Căliman, Ştefan Voievod afirmă:
“Războiul meu, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială”.
Domnitorul conştientizează că nedreptăţile au paralizat întreaga Ţară a
Moldovei. Introduce măsuri autocrate, care urmau să fie îndeplinite cu
stricteţe: stârpirea hoţilor, pedepsirea boierilor avari, acţiuni ce conduc
la instaurarea ordinii pe moşie. M.Sadoveanu motivează iniţiativa
monarhului prin aceiaşi factori “providenţiali”: viţa sa domnească şi
conştiinţa superioară a domniilor anterioare. Astfel, scriitorul nu
renunţă la prezentarea firii contradictorii, în unele cazuri, a lui Ştefan.
De altfel, acelaşi procedeu este aplicat şi în romanul Nicoară Potcoavă,
unde calităţile, dar şi metehnele eroilor îşi află o reflectare artistică
adecvată. Neliniştile voievodului sunt explicate, mai ales, din
perspectiva condiţiilor istorice vitrege pe care le traversa Ţara
Moldovei. În anul 1453 turcii ocupaseră de acum Constantinopolul.
Ortodoxia, în momentul încoronării lui Ştefan Vodă, a fost profanată:
“de numele împăraţilor porniţi de la prorocul mincinos”. Începuse zodia
lui Satan, marcată de o prăpăstioasă decădere materială şi spirituală. În
aceste timpuri, creştinismul a devenit unica salvare în calea dispariţiei
civilizaţiei bizantine.
Figura domnitorului este surprinsă în situaţii-limită. Forţa de
gândire, aptitudinile strategice, calităţile combative ale voievodului sunt
“inoculate” poporului, firea lui Ştefan fiind stăpânită, în acele momente
grele, de un sentiment profund religios, explicabil prin gravitatea
condiţiilor istorice, în general, şi a stărilor afective, trăite de domnitor,

129
în particular. Iată de ce prozatorul imprimă scrierii un caracter de rit şi
mistică.
Mihail Sadoveanu conştientiza “povara” scrierii unui roman despre
faptele lui Ştefan cel Mare. Critica literară, din acea perioadă, semnala
două ipostaze posibile ale autorului: fie că va reuşi să realizeze o
capodoperă, fie că va rata înaltul obiectiv, devenind, după opinia
exprimată de Mihai Ralea, un proscris, care a făptuit un sacrilegiu,
profanând sfinţenia eroului hagiografiei româneşti.
Pentru a prezenta un tablou artistic cât mai veridic al faptelor şi al
timpurilor demult apuse, prozatorul împleteşte cu măiestrie elementul
documentar cu cel fictiv, rezultatul fiind o frescă narativă, cu bogate şi
variate detalii artistice, inclusiv cu stări sufleteşti trăite la maximă
intensitate de către personaje. Autorul descrie calul domnesc fără
asemănare, ţinut în frâu doar de voievod, făcând o analogie cu Ţara
Moldovei care putea fi stăpânită doar de un bărbat aidoma lui Ştefan.
Sfântul Gheorghe, ocrotitorul Moldovei, omorând balaurul,
prevesteşte pe continuatorul său care va repurta, asemeni
Arhanghelului, victorii strălucite asupra Necuratului... Calul lui Ştefan
posedă calităţi supranaturale, are un instinct neobişnuit – de a presimţi
lupta. Voievodul este oşteanul binelui, iar spahiii turci simbolizează
răul. Criticul literar Nicolae Frigoiu sintetizează: “Steagul de luptă al lui
Ştefan cu bourul, simbolul sălbăticiei organice îmblânzite, şi cu icoana
Sfântului, patronul Ţării Moldovei, reprezintă o viziune clară asupra
ortodoxismului, ca factor de rezistenţă în mobilizarea totală a ţării
pentru apărare” [16, p.159].
Ştefan devine domn al Moldovei în aprilie, luna primenirilor, a
transformărilor naturii. Un semn prielnic, de bun augur de a se bucura şi

130
de a vesti ceasul înfrângerii semilunii şi propăşirii moldovenilor.
Urcarea pe scaun se produce în joia din Săptămâna Patimilor. De aici,
probabil, vine şi concepţia lui Ştefan că el nu trebuia să devină un bici
al lui Dumnezeu, ci unsul Lui. Un “uns” care să ofere lumină fără a
primi nimic în schimb. Personalitatea lui Ştefan cel Mare capătă în
imaginaţia populară contururi de fiinţă demiurgică, având legături cu
transcedentalul.
Această “filosofie”, ce marchează gândirea lui Ştefan, nu este decât
o continuare a principiilor Vechiului Testament şi al celui Nou, şi nu o
negare a acestuia. “Cei curaţi cu inima sunt văzători de Dumnezeu şi
acei îl vor vedea pe Domnul, care s-au lipsit de păcate şi răutate”, se
afirmă în Sfânta Scriptură, iar Ştefan urmează cu sfinţenie toate
poruncile Evangheliei. În cazul de faţă nu se poate vorbi despre un
anumit fanatism al domnitorului, dat fiind că el e profund pătruns de
Iubirea faţă de Dumnezeu. Această dragoste se resimte şi în
comportamentul lui Ştefan faţă de apropiaţii săi: Jderii. Credinţa lui
Ştefan este globală, ca şi Legea Nouă, promovând Învăţătura Divină
pentru obţinerea mântuirii. Legea Veche, în mentalitatea epocii, a fost o
pregătire, ca şi credinţa dacilor în Zamolxe, către Mântuire, o călăuză
spre Christos. Domnitorul aplică în viaţă poruncile biblice. Primenirea
Ţării Moldovei, prin luarea sceptrului de către Ştefan, urmează litera
sacră: “Legea cea Veche prin Moise s-a dat, harul şi adevărul au venit
prin Isus Christos”. Totuşi, societatea ştefaniană rămâne la Legea
Veche, unde iubirea de semeni se limita doar la cei de un neam. Acest
lucru e justificat prin faptul că pericolul păgânităţii era atât de real şi de
evident, încât Iubirea către orice Om, fără deosebire de neam, credinţă,
limbă, stare socială era considerată o inepţie. Romanul Fraţii Jderi nu

131
atinge principiile unei Iubiri Universale, mentalitatea epocii
nepermiţând oprirea păcatului săvârşit prin răzbunare. Drept exemplu
poate fi adus faptul uciderii de către Ştefan a asasinului tatălui său.
Această sete de răzbunare împlinită nu-i provoacă satisfacţie, ci, din
contra, îl întristează pe domnitor, îl predispune la meditaţii asupra
rostului trecerii prin timp a omului. Răul, cugetă el, a fost răsplătit prin
rău. E o stratagemă (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte) aproape
obligatorie a naraţiunilor sadoveniene, stratagemă coborâtă direct din
gândirea milenară a popoarelor lumii.
Postulatele credinţei, învăţăturile biblice au servit drept model
pentru domnitor, ajutându-l să-şi modeleze o conduită adecvată în
momentele cruciale. Ştefan Vodă nu pornea niciodată la luptă fără a
îngenunchea şi a rosti, alături de oştenii săi, Tatăl Nostru.
Titlul romanului vorbeşte şi el despre caracterul organic al viziunii
artistice, sugerând miezul temei şi al subiectului. Accentul cade pe rolul
determinant al maselor în crearea “edenului” terestru. Aceste momente
sunt prezente şi în alte scrieri sadoveniene de factură istorică: Neamul
Şoimăreştilor, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, cu menţiunea
că Duca este supus unei negaţii totale.
Ştefan Vodă atrage în jurul său oameni de care se îngrijeşte,
oferindu-le mici privilegii, promovează treptat boierimea şi târgoveţii,
atenţia sa îndreptându-se şi spre cei mai credincioşi şi destoinici ţărani.
Aşa se face că în naraţiune apare “clanul” Jderilor, cei cinci fii în
frunte cu tatăl lor, Manole Păr-Negru. Particularitatea feciorilor
jupânului Comis este, la primul contact, unitatea în varietate a familiei
din care provin. Ei se deosebesc prin temperament, caracter, înfăţişare,
dar nutresc şi învederează o adeziune totală faţă de planurile politice ale

132
domnitorului. Sunt oricând gata, necondiţionat, să-i vină în ajutor, să-l
slujească fără a pune condiţii. Cei cinci (cifra, considera prozatorul, nu
are nimic esoteric) formează un tot indestructibil, lipsit de
vulnerabilitate. În ceea ce priveşte rosturile vieţii şi ale familiei, aici
opţiunile lor diferă, dar nu prea mult.
Romanul are aproape 1000 de pagini şi însumează mai mult de 200
de personaje, are o varietate a registrelor compoziţionale, necesară
senzaţiei de imanenţă organică a vieţii, dar, consideră criticul literar
Nicolae Frigoiu, şi al “meandrelor şi răsfrângerilor din lumini şi umbre
atât de caracteristice epopeii ce trebuia să cuprindă toate categoriile
artei de la tonul ritual şi oracular până la tonul umoristic şi caricatural,
ca un suspens şi o destindere în sfera cotidianului, după ritmul
crescendo al aventurii şi încordarea nervoasă a acţiunilor. Echilibrul
stenic dintre cele două planuri opuse vieţii: planul eroic şi planul civil
se realizează prin intermediul descrierii unui prototip de nucleu familial
convergent: familia Jderilor” [16, p.161].

Familia de la Timiş este o întruchipare veridică a unei celule a


societăţii patriarhale din acele timpuri. Modalitatea ei de a trăi la nivelul
grijilor zilnice reînvie viziunea naturistă a societăţilor gentilice din
Vechiul Testament.
Comisul Manole Păr-Negru se caracterizează distinct prin
raţionalitate şi obiectivitate, indiferent de situaţia în care nimereşte .
Soţia sa, jupâneasa Ilisafta, e părtinitoare, însă comportamentul îi este
perfect justificat prin condiţia maternă pe care şi-o asumă, chiar şi
pentru mezinul Ionuţ. Deşi nu este copilul ei propriu-zis, ea manifestă o
mare dragoste faţă de el, protejându-l de cele rele. În literatura română,
se pare, nu vom mai descoperi o asemenea relaţie afectuoasă dintre o

133
mamă vitregă şi copil. În această ordine de idei, este deosebit de grăitor
momentul când Ştefan îl “înrolează” pe Ionuţ. Ilisafta cugetă “matern”
la rosturile cazone, întrebându-se: “Ce poate înţelege un bărbat?” În
acele clipe, zice ea, doar inima de femeie, de mamă, poate înţelege
cumplita plecare a puiului de la cuib.
În viziunea istoricului literar Edgar Papu, Fraţii Jderi reprezintă un
“fruct al unei îndelungi meditaţii şi elaborări, această grandioasă lucrare
am putea spune că alcătuieşte însuşi “rodul pământului” din bogata
ţarină sadoveniană” [17, p.5]. Mihail Sadoveanu ar fi, după E.Papu,
unul din cei mai mari “poeţi imnici”, care a îndrăznit să ne prezinte în
acelaşi timp şi “epopee şi roman istoric, cronică, legendă, poem
folcloric, rapsodie naţională şi roman realist” [17, p.5].
Prozatorul valorifică modalităţile de umanizare a naturii, proprii
scriitorilor elini din antichitate, însă folosind un procedeu invers, cu mai
multe posibilităţi de intensificare. Acest procedeu poate fi regăsit în
multe situaţii din Fraţii Jderi. “Cosmomorfismul” umanului (după
E.Papu) influenţează asupra “rânduielilor firii”, preschimbând, într-o
anumită măsură, motivaţia şi, implicit, intensitatea datinii. În
consecinţă, toţi reprezentanţii familiei Jderilor au ajuns să aibă câte ceva
din elementul zoomorf, animal. Cercetătorul Constantin Mihai Popa
opinează că formele de viaţă vegetale şi animale, natura sau obiectele ce
înconjoară personajele, determină, în anumite momente de mister,
comportamentul acestora, punând în evidenţă, prin analogii tranzitive,
sorgintea lor mitică, arhetipală.
Vegetaţia este omniprezentă în romanul lui Sadoveanu,
condiţionând chiar “cursul” naraţiunii. Omul sadovenian de la Izvorul
Alb “punea urechea la pământ ca s-audă glasul pământului”. Alteori,

134
descifra “mersul stelelor şi al pământului”. Aşadar, Ţara Moldovei ar fi
înzestrată cu forţe paranormale. Însuşi Ştefan este un adevărat mag. El
afirmă: “Noi, domnii şi stăpânitorii de noroade, trebuie să urmăm pilda
soarelui, dând în fiecare zi lumină...”.
O altă prezenţă a elementului fabulos o atestăm în episodul
vânătorii domneşti, scopul ei fiind, de fapt, unul oracular: aflarea
destinului ştefanian, dar, mai ales, al Moldovei.
Suita, anturajul princiar nu sunt lipsite de varietate şi contraste.
Tăcutul Simion (prozatorul utilizează sintagma “zăvorât în sine”) este
completat de limbutul Cristea. Sobrietatea jupânesei Maruşca este opusă
frumuseţii Candachiei, iar vacarmul războaielor îl găseşte pe cuviosul
Nicoară nu pe câmpul de luptă, ci retras în tihna chiliei monahale.
Toţi Jderii se caracterizează printr-o serie de particularităţi aproape
identice. Pe lângă unele cusururi, specifice fiecărui individ în parte, ei
sunt de o robusteţe fizică herculeană, sunt soţi fideli, cu un echilibru
psihic puternic, posedă o evidentă seninătate sufletească. Ataşamentul
lor necondiţionat faţă de domnitor şi vitejia dusă până la sacrificiul
suprem sunt condiţionate, în bună măsură, şi de jupâneasa Ilisafta, care
le întreţinea “pacea interioară” printr-o neîntreruptă dragoste şi
stabilitate. În faţa mamei toţi se pleacă cu respect. Rolul ei de cronicar
al vremurilor îl determină până şi pe comisul Manole să tacă în faţa
“armei lingvistice neîncetate a comisoaiei”.
Ideea de nemurire a oamenilor capătă în roman o dezbatere
artistică dintr-o perspectivă ortodoxă. Formele de viaţă au o funcţie
magică, intermediară în stabilirea unor raporturi ontologice dintre om şi
forţele naturii. Contactul cu natura influenţează comportamentul
oamenilor, viziunea lor asupra rosturilor vieţii, el, contactul, dovedindu-

135
se a fi unul benefic, cu corespondenţe mitice. Nicolae Frigoiu aminteşte,
în această ordine de idei, de efectul “păsării Phoenix”. Datorită acestei
tehnici artistice, eroii naraţiunii devin mai puternici, mai plini de
vioiciune, mai echilibraţi psihic. Trecerea timpului nu-i mai marchează,
contactul cu natura îi fortifică; ei se renasc din propriile forţe, ca din
cenuşă.
Descrierea ceremonialului de la curte cuprinde nu doar interiorul
odăilor domneşti, ci urmăreşte cu minuţiozitate mai multe aspecte:
protocolul gastronomic, cel de primire al solilor, ritualul naşterii,
botezului şi al nunţii; sunt concretizate până şi arhitecturile interioare şi
exterioare ale edificiilor.
De exemplu, mesagerul Papei, în raportul său către suveranul
pontif, notează: “N-aş putea susţine că Voievodul Moldovei nu mi s-a
arătat şi mie, în primul ceas, întru toată măreţia unei curţi orientale, căci
aşa cere rânduiala când vin solii”. Primirea mesagerilor italieni
presupune anumite “învăţături” ce se impun unui asemenea eveniment
diplomatic de importanţă. Trimişii Republicii Veneţiene vor fi “luaţi în
primire” mai întâi de comisul Ionuţ Păr-Negru şi de postelnicul Ştefan,
care rosteşte “binevenirea”, adică oraţia de bun sosit.
În conformitate cu tiparele procedurale, specifice locului, sunt
trataţi oaspeţii şi la Vaslui. Vodă îşi pune pe el “strai bizantic de brocart
şi aur şi spătarul său, jupânul Mihail Vrânceanu, îi purta cununa,
buzduganul şi spada, iar în jurul său toţi boierii se înşirau în haine grele
şi lungi”. Chiar dacă ceremonialul se desfăşoară într-o tabără militară,
tradiţia este respectată cu sfinţenie, timpurile vitrege neconstituind un
impediment în bunul mers al datinii.

136
Autoritatea şi providenţa sunt, după părerea nepotului Papei Sixt,
sursele primordiale ale puterii lui Ştefan. În timpul cât s-a aflat în Ţara
Moldovei, veneţianul Giuseppe Vanini, cu toate că a descoperit în
voievod un prinţ adevărat, rămâne a fi un mare disperat, după propria-i
declaraţie, din cauza lipsei totale a distracţiilor de aici: “N-am găsit
nimic din obiceiurile noastre, din mâncările noastre, din petrecerile
noastre”.
Cel de-al treilea emisar, signor Giudo Salari, va observa, cu fineţea
ce-l caracterizează, doar latura militaro-strategică a oştirii moldovene.
Atenţia sa va fi îndreptată spre aspecte ce vizează şi unele caracteristici
specifice: sărăcia impusă de războaiele cu turcii au afectat nu atât
strălucirea, luxul, cât rânduiala aulică.
Tabăra sultanului Mehmed, scrie Sadoveanu, dispreţuieşte, însă,
valorile păstrate cu sfinţenie la curtea din Suceava. În iurtele sale se află
la loc de cinste doar bucătăria. Alaiul celor angajaţi în slujba marelui
dregător turc se compune, în temei, din “patruzeci de calfe de bucătari
cu başbucătarul şi şaizeci de calfe de baclavagii cu meşterul de
baclavale; şi numai treizeci de cafegii şi rahatgii”.
Romancierul înfăţişează cu minuţiozitate nu doar anturajul
conducătorilor, al celor ce stăpânesc destinele unei ţări. El descrie până
şi detaliile intime ale unui iatac prenatal. În chinurile facerii este
surprinsă jupâniţa Maruşca, cea care urmează să înmulţească neamul
comisului Simion Păr-Negru. Autorul afirmă că ea stă “întinsă pe spate
în crivat (...) legată la cap cu grimea de mătasă roşă, ca să nu se
deoache”. Tentativele soţului ei de a pătrunde în odaie sunt zadarnice,
ca şi cele ale nanei Chira. Acum femeile “poruncesc”. Ele pun la cale şi
supraveghează întreaga rânduială. Tabloul înfăţişat sugerează ideea că

137
moaşele nu reuşesc, încurcându-se între ele, să execute toate cele
necesare, totuşi, precizează autorul, “au schimbat oleiul la candelă de la
icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au pus feştilă proaspătă de iască”.
După ce i-au dat Maruşcăi să bea dintr-un păhărel de vinars amestecat
cu untdelemn sfinţit, la al treilea val de dureri, au coborât-o jos din pat,
“căci aşa ni-i dat nouă (...), aşa ni-i dat nouă după datina din veac, să
naştem pruncul pe pământ”. Comisoaia Ilisafta, fiind cea care conduce
întreaga orânduială va arata nou-născutul, întâi tatălui, zicând: “Copilul
a ieşit la lume ţipând cu mânie”, semn că va deveni un bărbat vrednic,
ca şi bunicul său. Botezul va avea loc sub “înaltul patronat” al
domnitorului, gest al marii bunăvoinţe faţă de familia Jderilor.
Ceremonia, în sine, este prezentată sub semnul simplităţii: “intrăm în
paraclis şi creştinăm pruncul”.
Descrierea vieţii de familie aminteşte de exactitatea detaliului
balzacian. “Pater familias” veghează cu autoritate asupra educaţiei fiilor
în spiritul datinii şi al tradiţiilor, împiedicând orice abatere de la
normalitate. El este comandantul suprem al oştii, împuternicit de Cel de
Sus să aibă grijă de toate rânduielile. Întreaga Ţară a Moldovei e
întemeiată după aceste legi nescrise. G.Călinescu observa cu exactitate
că toată Moldova e ca o familie, capul căreia este, indiscutabil, Ştefan
cel Mare. Calităţi paterne denotă şi alte personaje, mai ales, specifică
prozatorul, cele “sortite să ocârmuiască ocina”. Ca un tată se manifestă
nu doar Ştefan în romanul Fraţii Jderi, ci şi bătrânul Mihu, boierul
Dăvideanu sau Ştefan Tomşa.
Ştefan este responsabil de soarta oamenilor săi. Voievodul are şi
anumiţi favoriţi: Simion Jder, Nechifor Căliman şi, mai ales, Ionuţ.

138
Criticul literar Nicolae Frigoiu afirmă: “Oamenii din roman cunosc
o puritate a credinţei, nepângărită de forma convenţională. Romanul
absoarbe lumea ca pe o punere în mişcare a acestuia, ultima citadelă
rămasă neviolată de tentaculele analizei sale: abisurile sufletului uman”
[16, p.171].
Faptele reale, consemnate şi în documentele istorice, cunosc
modificări substanţiale. Cutremurul dinaintea luptei de la Podu-Înalt
este explicat prin intermediul forţelor supranaturale, ca şi apariţia
negurii din ajunul bătăliei şi risipirea ei imediată după încetarea
ostilităţilor. Este adevărat, afirmă prozatorul, sunt nişte semne
providenţiale, nişte simboluri sugestive ale victoriei. E vorba de un râu
sau un ram, care opun rezistenţă duşmanului, rămânând aliat de nădejde
doar celui care l-a ocrotit sau sădit.
Lumea din romanul Fraţii Jderi cunoaşte o grăbită şi înteţită
maturizare. În decurs de doar 6 ani (1469-1475) personajele se nasc,
cresc, se manifestă plenar, îmbătrânesc şi mor. Copilul Ionuţ, de
exemplu, nu dispune de timp pentru jocuri copilăreşti. El are de parcurs
drumul sinuos al iniţierii: mânuirea armelor, călirea în luptă, bărbăţia
precoce, toate devenind probe ce marchează trecerea sa spre maturitate.
Este un timp pe care prozatorul îl asociază termenului iureş,
menţionând că scurgerea timpului era abia palpabilă, fără a lăsa vreo
urmă, vreo “încrestătură pe răbojul anilor”. Evidentă este şi
similitudinea cu lumea basmelor, unde eroii cresc în şapte zile tot atâta
cât muritorii de rând în şapte ani. Universul Fraţilor Jderi consemnează
o situaţie de basm, în care domină tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără
de moarte. Protagoniştii şi personajele se află într-o cursă permanentă
cu ei înşişi, având temeri că nu vor reuşi să-şi atingă idealul.

139
După cum am remarcat anterior, personajele din “penumbra
istoriei” concurează cu imaginea marelui domn în vederea determinării
rolului prim al naraţiunii. Acest lucru se produce nu din cauza că
“veacul său nu-l preţuieşte îndeajuns pe Măria-Sa”, ci cu scopul de a
amplifica prestaţia lui. Apreciat de străini (cum este Geronimo della
Rovere), temut de ismailiteni, domnul, în accepţiunea unor personaje,
este cumplit la mânie, având un paloş necruţător, care scurtează
capetele boierilor laşi şi trădători.
Factorul (credinţa în mitologie) se râsfrânge asupra mentalităţii
cuviosului Nicodim, al doilea fiu al lui Manole Păr-Negru. Acesta
declară: “Vine vremea ca luptătorul să cheme pe domnii pământului
întru prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e
fiara: are şapte capete, adică păcatele de frunte şi zece coarne, adică
înfruntarea celor zece porunci. E scris ca luptătorul pe cal alb s-o
întâmpine şi s-o lovească, vărsându-i spurcăciunea sângelui”. Imaginea
voievodului este proiectată pe calea unor dimensiuni mitice şi
supradimensionale, personajele din naraţiune purtându-i o admiraţie
unanimă.
Am pomenit de sentimentul fricii, în sensul bun al cuvântului, pe
care îl resimt supuşii la apariţia domnitorului. Acest sentiment, de
proporţii inimaginabile, este asociat de către M.Sadoveanu cu un
puternic fior ce le învăluie întreaga făptură. Apariţia lui Vodă produce
“uimire şi înfricoşare”, încât o femeie de la Drăguşeni chiar “a slobozit
din măruntaiele ei un prunc”. Personajele Onofrei şi Samoilă Căliman
“îngălbenesc la faţă” când au de dus o misivă cu pecete domnească.
Epistola fiind pentru ei ceva deosebit de preţios, spaima îi face să
obosească. Ei se opresc deseori şi schimbă unul de la altul “povara”. La

140
procesul de mitizare artistică a voievodului participă un spectru larg de
eroi din naraţiune. De la vlădică la opincă, de la supus la răzvrătit, de la
judecător la lotru, de la călugăr la zbir – cu toţii se întreabă retoric:
“Cum să îndrăzneşti a săvârşi o faptă împotriva stăpânului celui mare?
Acela numai un deget îl mişcă şi gata. Suntem sub tălpile luminăţiei
Sale Ştefan Vodă ca nişte seminţe de cânepă”. Se creează impresia, cel
puţin din perspectiva romanului Fraţii Jderi, că istoria Moldovei n-a
cunoscut o pietate şi o consideraţie mai profundă adusă unui domnitor,
ca în cazul Muşatinului. E un lucru absolut cert, menţiona istoricul
literar Ion Rotaru, că acest pământ a născut o figură uriaşă, un Domnitor
Absolut.
Apariţiile în public ale lui Ştefan provoacă supuşenie şi ascultare.
Personajele din Fraţii Jderi nutresc o veneraţie cu totul ieşită din comun
faţă de figura domnitorului, transfigurată în simbol: “Atuncea când
strănută Vodă, apoi boierii din divan fac toţi la fel, încât detună
cetatea”.
Calităţile umane ale lui Ştefan sunt reliefate de către prozator în
cele mai grele momente pentru Ţară, pentru supuşii săi. Iată câteva
exemple de situaţii mai mult decât grăitoare. Când se întoarce din
război, Căliman îşi găseşte moşia jefuită de boieri. Însă este
împroprietărit imediat de către domnitor cu o moară la Pârăul Alb şi cu
două pogoane de vie domnească la Cotnari, iar pârcălabul hrăpăreţ este
decapitat “pentru că a obijduit pe un slujitor vrednic al Domniei”. Lui
Manole Păr-Negru, Ştefan cel Mare i-a dat în stăpânire păşuni imense,
lăsându-l la bătrâneţe să se bucure de linişte şi belşug. Jupânul Comis
n-a acceptat astfel de daruri, găsindu-şi moartea eroică pe câmpul de
luptă.

141
Unul din momentele-cheie ale operei îl constituie prezentarea
bătăliei de la Podu-Înalt. Ştefan pierde în această încăierare pe cei mai
viteji oşteni ai săi: comisul Manole, al doilea comis Simion, pe Nechifor
Căliman cu fiul său Samoilă, zis Strâmbă-Lemne. Durerea, scrie Mihail
Sadoveanu, sfâşie întreaga Ţară, şi Ştefan porunceşte post şi rugăciune.
Pentru a cinsti memoria celor căzuţi, Vodă îngenunchează în faţa
trupurilor neînsufleţite. După această luptă, ca şi după fiecare război,
Ştefan înalţă o biserică şi un schit pentru pomenirea şi neuitarea celor
căzuţi în bătălie.
De remarcat că prozatorul reuşeşte să devină credibil în plan
artistic atunci când prezintă momentele-nodale pentru destinul Ţării
Moldovei, când domnitorul devine una cu supuşii săi.

Coeziunea lui Ştefan cu oamenii de jos nu intervine doar în


situaţiile limită (“Când Ţara e cernită şi mamele îşi plâng în bocete
prelungi fiii, care nu s-au mai întors la vatră”). Şi în tovărăşia Jderilor
Ştefan renunţă la ceremonialul aulic, discutând îndelung cu ei; nu ezită
nici când trebuie să mănânce pe butuci de brad claponi fripţi, pregătiţi
cu mare iscusinţă de comisoaia Ilisafta…

S-a afirmat că în romanul Fraţii Jderi voievodul însuşi şi-a limitat


plăcerile lumeşti, atunci când a mărturisit: “Bucuriile şi dezmierdările
voievozilor trebuiesc să fie puţine şi ascunse. Având toate sub dreapta
lor, nu le au pentru sine. Robului şi sărmanului le sunt îngăduite
greşalele şi păcatele; dar stăpânitorii au altă rânduială”. Totuşi, în
pofida celor declarate, voievodul nu renunţă totalmente la plăcerile
vieţii: se opreşte la câte un han, serveşte vin şi chiar petrece cu femei.
Grăitor este “popasul” făcut la crâşma bogatului, dar sterpului Iaţco

142
Hudici. În urma acestei escapade, soţia hangiului va da naştere gingaşei
Maruşca. Ştefan nu consideră un păcat această aventură, căci, în
viziunea domnitorului, “n-a fost decât un mare dar pentru hangiul
Iaţco”. Urmează o precizare salvatoare, făcută cu subtilitate de Mihail
Sadoveanu: “Om fiind, nu te poţi desface de cele omeneşti”. Prozatorul
pune “rătăcirile” domnitorului pe seama spiritului petrecăreţ şi a
nepăsării noastre, menţionând că este “asta ş-o moştenire a neamului
moldovenilor”.
Din mărturisirile fiicei scriitorului, Profira Sadoveanu, aflăm că
multe personaje din romanul Fraţii Jderi au avut drept prototipi
membrii familiei Sadoveanu. Câţiva dintre Jderi sunt întruchipaţi după
fiii autorului. Eroul Ionuţ, de exemplu, întrunea toate calităţile
mezinului Mihu. Prozatorul declara, în unul din interviurile acordate lui
Vasile Netea, că a dorit, prin evoluţia artistică a lui Ionuţ, care ajunge în
roman comis şi conducător al cavaleriei domneşti, să anticipeze cariera
fiului său. Din păcate, Mihu a avut un sfârşit tragic, murind pe câmpul
de bătălie de la Turda în timpul războiului, abia trecut de 20 ani.
M.Sadoveanu descrie vitejia moldovenilor, conduşi în luptă de
Ştefan, menţionând că cele mai nobile calităţi combative ale acestora
suscitau admiraţia străinilor. Unul din emisarii Papei de la Roma, venit
în Ţara Moldovei, îi considera pe oştenii locului nişte sciţi, care îl
bătuseră cândva pe Darius al lui Istaspe. Din acele timpuri străvechi
este desprinsă imaginea încăierării dintre Ionuţ şi fiorosul Uzun. Nu
doar forţa îi caracterizează pe urmaşii sciţilor, avea să menţioneze
trimisul veneţian, ci şi abilitatea, care primează în această luptă, unde
Ionuţ recurge la un şiretlic: aruncă praf asupra adversarului său, reuşind
astfel să-l înşface şi să-l imobilizeze.

143
Criticul literar Pompiliu Marcea afirmă metaforic că “Ionuţ Păr-
Negru este un D’Artagnan românesc, vădind însă, faţă de celebrul erou
al lui Dumas, un însemnat spor de puritate interioară şi de poezie,
creaţie prin excelenţă sadoveniană, foarte apropiată de eroii eposului
nostru popular” [18, p.29].
De altfel, asemănarea cu gasconul e perfect valabilă şi în cazul
autorului, al lui Mihail Sadoveanu însuşi, care, în volumul
memorialistic Anii de ucenicie, se declară a fi “în pielea acestuia”,
atunci când se stabileşte, pentru prima dată, în Bucureştii începutului de
secol XX.
Mezinul Jderilor mai posedă o calitate specifică muşchetarului
francez: exercită o atracţie irezistibilă asupra femeilor, indiferent de
rang, stare socială sau civilă. El este îndrăgit atât de Maria de Mangop,
cât şi de soţia vistiernicului Cristea, Candachia, precum şi de jupâneasa
Nasta. Farmecul său se datorează mustăţilor abia mijite, ochilor
înflăcăraţi şi trupului feciorelnic, în care se îmbină candoarea
adolescentină cu forţa bărbătească.
Junele Ionuţ cunoaşte însă puţine stări afective din partea părintelui
său, marele comis Manole. Aceasta nu din cauza unei indiferenţe sau
lipsei de dragoste paternă. Motivul este de sorginte paladină,
“descendent” al mentalităţii cavalereşti stoice. Jderul cel Bătrân nu-şi
permite, nici chiar în momentele de duioşie, să îmbrăţişeze pe mezin,
motivându-şi rezerva prin faptul că “un bărbat nu se cade a fi
sentimental, cu atât mai mult cu cât acest lucru ar fi apărut ca o
slăbiciune în faţa fiului pe care-l educase în spiritul tăriei morale”.
Ionuţ, conştientizând motivaţia comportamentală a părintelui său, se
apleacă plin de emoţie şi sărută dreapta comisului. Ca şi în cazul altor

144
scrieri sadoveniene, şi în acest roman intensitatea trăirilor sufleteşti este
precedată de o tăcere profundă, filosofică. Pompiliu Marcea
accentuează că “poezia adevărată a Fraţilor Jderi nu stă în evocarea
unor întocmiri arhaice sau a unei naturi primitive, ci, mai ales, în
rafinamentul zugrăvirii virtuţilor umane din epoca de prosperitate şi
glorie a lui Ştefan cel Mare” [18, p.36].
Constantin Ciopraga îşi propune, în cartea Fascinaţia tiparelor
originare, să aprecieze obiectiv demersul analitic al criticilor literari,
care, până la cel de-al doilea război mondial, erau convinşi de faptul că
domnitorul Moldovei nu-şi găsise încă imnograful pe potrivă, după
modelul lui Mircea cel Bătrân care “se refugiase” de la Cozia în
Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu. Criticul şi istoricul literar
numit stăruie asupra imaginii principelui moldovean, aducând în prim-
planul monografiei sale descrierea istoricului polonez Dlugosz, care îl
considera, în cronica sa, pe Ştefan cel Mare drept un “bărbat demn de
admirat, întru nimic inferior conducătorilor eroi, pe care atât îi
admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre
o victorie strălucită împotriva turcilor”.
Admirat de supuşii săi, dar şi de străini, doar într-o “lumină de
sacralitate”, Ştefan din romanul Fraţii Jderi este considerat de către
Constantin Ciopraga drept un om “sfânt şi senzual, semeţ şi pocăit,
impulsiv şi drept” [19, p.224].
În Divanul persian, un personaj providenţial afirmă: “Când la
putere se adaugă înţelepciune, atunci a fost scris muritorului în zodia sa
cunună de lumină”. Este o frază aforistică definitorie în creaţia lui
Sadoveanu, în ansamblul ei, căci personajele acestor naraţiuni posedă o
profundă omenie, înainte de a fi eroi. Calităţile umane le sunt proprii în

145
cele mai complicate momente, inclusiv atunci când se dedau la voluptăţi
sau chiar atunci când sunt stăpâniţi de sentimente mai puţin pozitive.
Însă, contradicţiile specifice omului îi fac mai frumoşi, mai originali,
mai plauzibili, decât indivizii cumpătaţi, lipsiţi de metehne (prozatorul
îşi înzestra personajele sale cu un fior al riscului), care nu se prea
încadrează în tiparele general valabile ale vieţii. Constantin Ciopraga
consideră că “toate istoriile lui Sadoveanu pendulează între arhetipuri şi
modele contemporane scriitorului, efortul acestuia fiind de a face
abstracţie de documente pentru a stabili noi conexiuni metaforice,
simboluri ale concretului” [19, p.226].
În această ordine de idei, Mihail Sadoveanu efectuează o explorare
originală: el se conformează unor permanenţe spirituale, cercetând
vestigii, cioburi, sigilii, chinovii surpate, reconstituind cronici apocrife,
documente ale epocilor, alte mărturii, fie scrise sau orale.
Romanul Fraţii Jderi conţine şi unele referiri importante la arta
scrisului. În viziunea personajelor, oameni simpli, puţin cunoscători de
carte, acest “meşteşug” apare ca o bizarerie. Motivaţia ar fi că de
“forţele” scrisului “se folosesc cei slabi, ca să aibă har şi căutare la
domni şi boieri”. Unul din eroii sadovenieni rămâne consternat în faţa
literelor văzute în pisanii. El afirmă: “Asta-i minune mai mare şi decât
cutremurul”. Aceşti răzeşi, aflaţi în slujba domnului, rămân nedumeriţi
şi se întreabă retoric: “Cum se poate una ca asta că unul zgârie cu o
pană la Suceava pe hârtie şi altul ceteşte la Neamţu?”.
Mihail Sadoveanu este creatorul unui univers artistic de mare
amploare şi unicitate, ce conţine multiple elemente de ritual, dar şi
esoterice, cu un vădit caracter ascuns. Cele mai multe din personajele
lui rămân ca şi cum necunoscute, faptul explicându-se prin caracterul

146
arhaic al acestui univers, în sensul conservării principiului
tradiţionalităţii. Evenimentele moderne sunt percepute de către oamenii
sadovenieni cu neîncredere şi naivitate patriarhală. Enigmele nepătrunse
de eroi nu sunt nici ignorate, nici banalizate. Omul “rudimentar” ridică
taina la nivel de sacralitate, considerând că cei luminaţi, dregătorii sunt
chemaţi să descopere înţelesurile ascunse ale acestei lumi, pe care ei o
doresc stabilă şi nesupusă transformărilor. Cărturarii şi clericii nu sunt
luaţi în derâdere, nu se fac ironizări pe seama lor. Deşi nu se pătrund în
adâncime de sensul Evangheliei, ţăranii lui Sadoveanu îşi fac cu
regularitate şi evlavie semnul Sfintei Cruci, fiind siguri de faptul că
pomelnicele, cazaniile, rânduielile şi cursul vieţii lor nu se pot afla în
pericol.
În romanul Fraţii Jderi un mare mister îl reprezintă şi
“gromovnicul” dascălului Pamfil. Jupâneasa Ilisafta, fiind sceptică, este
rezervată în privinţa informaţiilor oculte conţinute în această carte,
întrebându-se contrariată “de legătura ce poate exista între slovele ca
furnicile şi fenomenele naturii pe care le spune de-acolo dascălul, care
nu-i decât un biet mişel ca toţi mişeii”. Provoacă nedumerire şi faptul că
o “banală” carte valorează cât doi cai buni. Comentatorul Petre
Răileanu afirmă că “oamenii ăştia care ştiu să citească toate semnele de
pe cer, de pe pământ şi de pe chipurile semenilor nu sunt încă
preocupaţi de cele ale scrisului” [20, p.6]. De aici, probabil, acea
puritate de cristal a gândurilor, proprie eroilor sadovenieni.
Mihail Sadoveanu a manifestat un deosebit interes, încă din primii
ani ai debutului său editorial, pentru imaginea marelui domnitor.
Încercând să surprindă artistic cât mai reuşit destinul voievodului,
scriitorul, iniţial, a realizat o reconstituire ştiinţifică în Viaţa lui Ştefan

147
cel Mare. Criticul literar Pompiliu Marcea sublinia că scrierea numită
este cea mai puţin reuşită, din punct de vedere artistic, din operele
istorice ale autorului. Aceasta din cauza că scriitorul a rămas
“prizonierul” detaliului documentar, suprimând, practic, metafora şi, în
general, ficţiunea artistică din naraţiune. Totuşi, acestei lucrări nu i se
poate contesta funcţia de popularizare a domnitorului.
Tentativa însă a comportat şi unele avantaje pentru autor. Mihail
Sadoveanu, înainte de a ajunge la Fraţii Jderi, trebuia să parcurgă o
etapă obligatorie de acumulare factologică în vederea abordării epopeii
ştefaniene. Fiica prozatorului, Profira, declara că tatăl ei “visase să scrie
o viaţă a lui Ştefan cel Mare încă de când ţinuse întâia oară condeiul în
mână”. Lucrarea Viaţa lui Ştefan cel Mare, după cum susţine istoricul
Dumitru Almaş, i-a permis lui Sadoveanu “ca figura eroului să i se
dezvăluie în toată faima şi lumina ei eroică” [21, p.10]. Chipul,
trăsăturile personajului începeau să capete viaţă, devenind o certitudine
artistică.
Aserţiunea criticului francez H.Taine: “ca să fii istoric, trebuie să
fii un mare scriitor” este valabilă în cazul lui Mihail Sadoveanu, a
cărui creaţie demonstrează că faptele istorice documentare cel mai
bine pot fi “corijate” prin poezie. Iată de ce el poate fi considerat
creatorul unor romane-poeme în proză. Literatura franceză dispune şi
ea de cazuri similare. Bunăoară, istoricul Piérre Louis Couriér
opinează: “Există mai mult adevăr în F.Rabelais decât în A.Mezerai”.

În romanul Fraţii Jderi M.Sadoveanu imprimă personajelor sale un


caracter de continuitate etnică. Multe din zicerile înţelepte, mesianice
ale domnitorului Ştefan cel Mare vizează atât aspecte ce ţin de prezent,
cât şi responsabilităţi asumate pentru viitorime. Ştefan cel Mare şi Sfânt

148
se adresează generaţiilor viitoare atunci când face legământ cu
Providenţa, procedeu artistic utilizat de prozator pentru a reliefa, odată
în plus, dimensiunile gândirii şi acţiunilor domnitorului. Din aceste
considerente, un nimb de sfinţenie este atribuit demersului Cancelariei
Curţii Domneşti, care remite comunicate autorităţilor regale din ţările
vecine şi în care se afirmă: “Făgăduim pe credinţa noastră creştinească
cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi vom lupta până
la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru (din Cartea de
lătinie, către domnii Europei, după lupta de la Vaslui, din 25 gerar
1475)”.
Particularitatea fundamentală a romanului Fraţii Jderi, nota
Perpessicius, este aspectul lui epopeic, criticul motivându-şi afirmaţia
prin faptul că autorul este un romancier dublat de un rapsod. Prozatorul
Marin Preda îl considera pe Sadoveanu nu atât “un scriitor, ci o
literatură” [22, p.4], iar Constantin Ciopraga situa Fraţii Jderi “printre
valorile universale de excepţie. E un fel de via appia scăldată în
lumină” [19, p.222].
Universul ştefanian, cuprins în trilogia Fraţii Jderi, punctează
reperul spiritual-artistic primordial al operei sadoveniene de factură
istorică.

149
Referinţe bibliografice
1. Sadoveanu, M. Vremuri de bejenie. Nunta Domniţei Ruxanda.–
Bucureşti: Editura Minerva, 1977.
2. Sadoveanu, M. Nunta Domniţei Ruxanda. Nicoară Potcoavă. –
Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1980.
3. Călinescu, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Romane şi Povestiri
istorice. – Bucureşti: EPL, 1961.
4. Vianu, T. Arta prozatorilor români. – Chişinău: Editura Litera, 1997.
5. Stănescu, E. Mihail Sadoveanu – prozatorul ruralului//Viaţa
Românească, 1960, nr.2.
6. Manolescu, N. Sadoveanu sau Utopia Cărţii. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1976.
7. Spiridon, M. Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu lumea.-
Bucureşti: Editura Albatros, 1982.
8. Sadoveanu, M. Şoimii. Neamul Şoimăreştilor. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1983.
9. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu - evocator al istoriei. – Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1966.
10. Micu, D. Romanul românesc contemporan. – Bucureşti: ESPLA,
1959.
11. Manolescu, N. Arca lui Noe // În: Dicţionar de critică literară. –
Braşov: Editura Orientul Latin, 1991.
12. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie.- Bucureşti: ESPLA, 1958.
13. Roman, I. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Nicoară Potcoavă. –
Bucureşti: Editura Tineretului, 1967.

150
14. Sadoveanu, M. Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă. –
Bucureşti: Editura Tineretului, 1968.
15. Sadoveanu, M. Viaţa lui Ştefan cel Mare //În: Opere. vol.12. –
Bucureşti: ESPLA, 1958.
16. Frigoiu, N. Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu. – Iaşi: Editura
Junimea, 1987.
17. Papu, E. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Fraţii Jderi. – Bucureşti:
Editura Minerva, 1975.
18. Marcea, P. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Fraţii Jderi. –
Bucureşti: EPL, 1963.
19. Ciopraga, C. Fascinaţia tiparelor originare. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1981.
20. Răileanu, P. Cuvânt introductiv // În: Mihail Sadoveanu. Fraţii
Jderi. – Bucureşti: Editura Militară, 1955.
21. Almaş, D. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Viaţa lui Ştefan cel
Mare. – Bucureşti: Editura Meridiane, 1970.
22. Preda, M. Cuvânt înainte // În: Mihail Sadoveanu. Fraţii Jderi. –
Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1986.

151
Capitolul V.
VALORIFICAREA
ŞI REINTERPRETAREA
MITURILOR NAŢIONALE DIN
PERSPECTIVA ONTICULUI

152
§1. Romanul Baltagul: între mitul popular şi mitul
personal al scriitorului
Mulţi dintre criticii şi istoricii literari (D.Micu, Al.Paleologu,
G.Gană, N.Manolescu) au considerat romanul Baltagul una dintre cele
mai notabile scrieri ale literaturii române din perspectiva valorificării şi
reinterpretării miturilor naţionale. De asemenea, s-a încercat
descoperirea elementelor ontice în proza sadoveniană, pornind de la
decodificarea acestei opere.
E locul să pomenim aici cum a luat naştere acest roman. Mihail
Sadoveanu, străbătând Valea Bistriţei şi pârăul Neagra, a acumulat o
mulţime de fapte şi impresii artistice, care i-au permis scrierea în doar
două săptămâni a Baltagului. Lucrarea vizează imaginea patriarhală a
neamului nostru, pe care prozatorul o “aduce” în naraţiune prin
intermediul calităţilor sale irepetabile de rapsod.
Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, îşi amintea că, în clipele de
maximă concentrare creatoare, tatăl ei se declanşa ca o furtună.
Intensele trăiri sufleteşti, care precedau scrierea operei artistice, au
exercitat un rol important asupra autorului şi în cazul plăsmuirii acestei
epopei mioritice. Romanul, de aproape 200 de pagini, este, mai întâi de
toate, o creaţie mitică din viaţa oierilor. G.Călinescu afirma că această
naraţiune conţine o intrigă antropologică, care scoate în vileag simţul
automatismului vieţii ţărăneşti de la munte. Criticul şi istoricul literar
Perspessicius, însă, făcea o disociere netă între Mioriţa şi Baltagul,
menţionând simbolistica acţiunii şi a personajelor, proiecţia mitică a
subiectului. În opţiunea cercetătorului, în roman are loc o transfigurare
a baladei într-un poem de atitudine şi de largi perspective, dar şi o
ridicare a vieţii păstorilor la înălţimea eternă a poeziei. Nu numai
Mioriţa a constituit sursa de inspiraţie pentru Mihail Sadoveanu. Astfel
de componente ca setea de dreptate a eroinei, ambiţia, încrâncenarea,

153
prietenia dintre om şi animal sunt prezente şi în mesajul baladelor Şalga
şi Dolca. Nota de originalitate ce conferă operei o aură aparte este şi
dualitatea epico-lirică prezentă în structura romanescă, inclusiv
elementele de basm. Putem afirma că prin armonizarea omului cu
vegetaţia eternă, prin cântecul naturii umane, Baltagul atinge înălţimile
unui poem. Amprenta mitică se face simţită prin motivul drumului
iniţiatic, pe care îl parcurg personajele-cheie ale naraţiunii. Culturile
străvechi atestau deseori trecerea dintr-un tărâm în altul, dintr-o condiţie
în alta. Baltagul este opera concepută pe principiul ontic, al eternei stări
de veghe. Prin extindere, această caracteristică devine generalizatoare
pentru destinul întregului neam. Universul lumii din Baltagul sugerează
un tot naţional, constituit pe aceleaşi principii etnice şi, mai ales, de
continuitate. Eroii din roman îşi întretaie drumul vieţii şi al morţii
individuale cu aştrii, cu însăşi Calea Lactee.
Romanul începe cu mitul zămislirii (potrivit lui Silviu Angelescu,
acest mit joacă rolul de factor ordonator al vieţii, capabil să dea sens
relaţiei dintre om şi lume ) a unui univers şi se finalizează cu cel al re-
creării. Formula sadoveniană din Baltagul presupune scoaterea în
evidenţă a mitului şi a efectelor lui, faţă de Rebreanu, care preferă
ocultarea mitului, prin retragerea lui într-o ordine de adâncime a vieţii.
George Călinescu menţiona mitul ca ficţiune hermetică la Sadoveanu,
acesta “transcedând” limbajul operei. Mitul propune o viziune asupra
vieţii, al cărui miez ontologic îl constituie sacrul. Mircea Eliade atrăgea
atenţia asupra faptului că într-o cultură arhaică toate manifestările vieţii
sunt impregnate de sacru, iar celebrul lingvist Max Muller considera
mitul strâns legat de metaforă, fiind o „maladie” a limbajului. În
Baltagul mitul califică un nivel ontic superior umanului, acela al
divinităţilor care au creat lumea păstorilor.

154
Vitoria Lipan este făptura acestui univers, care posedă alese
calităţi când profund umane, când profund fabuloase. Ea simte că
soţului ei i s-a întâmplat ceva, având propriile premoniţii. Nechifor
plecase la Dorna să cumpere oi, dar aşa şi nu s-a întors acasă nici de
Sfântul Andrei. Visele femeii, cel dintâi semn, au tulburat-o mult.
Copacii, păsările, orice vietate o convingeau de temeinicia presimţirilor
ei. Îndoiala devine certitudine odată cu apariţia cocoşului porumbac,
care nu-i aduce vestea cea bună. Protagonista, după ce o consultă pe
baba Maranda, se roagă ca întârzierea soţului să fie chiar şi din cauza
unui adulter, decât din cauza presimţirilor ei.
Prozatorul descrie durerea crâncenă şi “ştiinţa” morţii lui Nechifor,
care o fac pe femeie să se asocieze întunericului, stare abandonată cu
mari sacrificii interioare. În acest punct se conturează întâiul gând, cel
al aşteptării. Cel de-al doilea leit-motiv, al căutării, este marcat şi el
de o varietate de semne. Vitoria îşi “vede” iarăşi soţul. Însăşi natura,
fundalul pe care se desfăşoară evenimentele, vesteşte nenorocirea.
Criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga remarcă: “Baltagul e
romanul căutării urmelor, implicit un epos al oieritului, adică al căutării
altor urme – în conştiinţă – într-o zonă de similitudini – rezervaţie
naturală” [1, p.132].
În această scriere este înfăţişat un sat cu totul aparte, specific,
individualizat din perspectiva dramelor umane interioare consumate
aici. Oamenii de la munte, cu gândirea lor neaoşă, sănătoasă, dârzenia
fiindu-le însuşirea de căpătâi, constituie un refugiu în eternitate, în care
experienţa vieţii lor se cristalizează arhetipal din proverbe şi zicători, ca
şi în cazul universului artistic al lui Ion Creangă. Gândurile negre ale
Vitoriei se transformă în halucinaţii, atingând punctul culminant atunci,

155
când afirmă că nu poate vedea chipul soţului, dar că îi aude glasul.
Altădată îşi vede soţul în visele sale în ipostaze bizare şi uimitoare.
Tarcăul este un sat-tărâm desprins ca şi cum din basm. După
acumularea mai multor semne, se recurge la descifrarea lor de către
sfânta Ana de la mănăstirea Bistriţa. Intervin numeroase tabuuri, nu e
permis să pronunţi numele diavolului, acesta fiind numit “cel cu nume
urât”. Personajele naraţiunii afirmă: “Dacă-l spui şi n-apuci a-ţi face
cruce cu limba îţi ia glasul”.
De la Tarcău până la Dorna, străbătând Barca, Sabasa, Crucea
Talienilor şi altele, Vitoria şi fiul ei refac drumul parcurs de Nechifor.
Constantin Ciopraga formulează următoarele consideraţii: “Pentru
fidelii miturilor originale, moartea e o instalare într-un tărâm nocturn,
un fel de somn lung, alinător, cu condiţia ca fantomele celor duşi să fie
însoţite de pietatea supravieţuitorilor. Baltagul devine capodoperă de
îndată ce, punând între paranteze prezentul, introduce pe cititor în
orizonturi abisale (...) pentru protagonista din Baltagul legea e datorie,
iar liniştirea duhurilor întristate e un mod de purificare proprie”
[1, p.134].
Ca şi în realitate, în roman se atestă o datorie, ridicată la rang de
cult, pe care o au creştinii faţă de cei morţi. Cei apropiaţi caută cu orice
preţ să întoarcă pământului trupul celor decedaţi. Acestei datorii sacre i
se adaugă şi răzbunarea dreaptă. Nici o crimă nu trebuie să rămână
nepedepsită – este crezul personajelor sadoveniene, în general, şi al
eroilor Baltagului, în particular.
În tot ceea ce întreprinde, Vitoria rămâne o ţărancă, acţiunile ei
fiind circumscrise unei zone a mentalităţii rurale. M.Sadoveanu
valorifică acest topoi, dezvăluind aspecte comportamentale, de logică,

156
de simţire, precum şi deprinderile, vorbele şi gesturile ei. Partea de
originalitate a acestui personaj se datorează tocmai “apucăturilor”
mocăneşti, caracterului inflexibil şi intransigenţei morale pe care le
denotă. Vitoria a fost asemuită de G. Călinescu cu un Hamlet feminin,
iar criticul literar Cornel Regman afirma că “ea este mai degrabă un
Robinson, căci, asemenea acestuia, are eroismul de a înfrunta singură o
realitate nouă care trebuie cunoscută şi cucerită pas cu pas. Semnele
care i se arată, credinţele şi eresurile nu sunt acceptate de ea decât dacă
vin în întâmpinarea convingerilor ei nestrămutate...” [2, p.9].
Lumea arhaică posedă multe virtuţi. Cea mai importantă dintre ele
este rezistenţa tenace pe care o opune această lume, prin intermediul
Vitoriei Lipan, încercărilor de a fi minţită. Baltagul se menţine în zona
misterului şi a poeziei, a unui univers închis, aflat fie pe înălţimi de
munte, fie mai aproape de soare sau chiar în mijlocul naturii. Această
structură statică provine din fondul autohton, ce include etnografia
istorică, bocetele şi alte ritualuri eshatologice.
După ce Vitoria îl descoperă pe soţul ei într-o râpă, etapa căutării
se încheie (acţiunea comportă similitudini cu periplul lui Dante prin
Infern). Chiar dacă impactul este atât de dur la vederea cadavrului,
devorat de animale şi cu craniul zdrobit de un baltag, Vitoria este
oarecum împăcată, fiindcă va putea să facă rânduielile creştine în astfel
de situaţii nefaste. Întrevedem în acest caz o ritualizare a existenţei, a
universului ficţional sadovenian, dar conştientizăm şi semnul pe care îl
poartă neamul păstorilor (Nechifor este păstor ca şi Abel, iar ucigaşul,
după cum se va vedea, este plugar, ca şi Cain). Acest fapt denotă un
profund fatalism, principiu al predestinării, specific lumii arhaice.
Mihail Sadoveanu descrie în roman nepăsarea autorităţilor locale, care

157
lasă mortul în râpă timp de trei zile, tergiversând perfectarea formelor
legale şi ridicarea lui, în dezacord cu obiceiurile de înmormântare ale
oamenilor de la munte. Procesiunea de înhumare, fixată pe două pagini
în naraţiune, este similară celeia din romanul Fraţii Jderi, cuprinzând
toate componentele ceremoniale: preoţi, carul cu boi împodobit cu
cetină, bocitoare, buciumaşi, pânză pentru datina podurilor etc.
Văduva de la Tarcău strânge cu grijă rămăşiţele pământene ale
soţului ei şi le adună într-o cutie de brad, stropindu-le cu vin.
Respectarea acestor legi nescrise este supravegheată cu atenţie de
Vitoria, ea neuitând să pună, conform datinii de la munte, peste sicriu
“un lăvicer vrâstat negru şi roş”. Ascultă emoţionată sunetul emis de
buciumaşi, dar şi plânsul pseudoisteric al femeilor plătite. În studiul
etnografic al lui S. Fl. Marian Înmormântarea la români, care a apărut
în anul 1892, identificăm aproape toate detaliile din procesiunea
funerară a Baltagului, fapt ce demonstrează că Mihail Sadoveanu a
cercetat cele mai importante studii de etnografie şi folclor. În
corespundere cu aceste obiceiuri, adevărate norme de sfinţenie, este
obligatoriu ca buciumele să nu emită un oarecare sunet, ci un buciumat
special, jalnic şi sălbatic. Mortul, conform aceloraşi tradiţii, nu va putea
trece apa cea mare din lumea cealaltă (Styxul, probabil), dacă, în drum
spre cimitir, nu i se vor pune poduri, nu i se vor citi stâlpii şi nu i se vor
da cel puţin trei stări.
De asemenea, personajele din romanul Baltagul consideră că
îngropatul fără bocire reprezintă un păcat major. Trupul răposatului este
acoperit cu o “pocladă”. Conform unor obiceiuri existente în Bucovina,
unde o bucată de pânză se aşează de-a lungul sicriului, această materie
albă simbolizează drumul “arătat” celui dispărut pentru a ajunge unde

158
trebuie. Vitoria, scrie Sadoveanu, “dă la o parte un colţ de pocladă, ca
s-audă mortul (...) şi să se uite la cer cu găvanele negre ale căpăţânii”.
Un atare obicei este întâlnit în Ţara Fagilor, unde ferestruica lăsată are
menirea ca decedatul să poată răsufla, dar şi să vadă lumea ce s-a
adunat să-l conducă în ultimul său drum. O altă credinţă ne spune că
mica deschizătură lăsată pentru mort permite acestuia să vadă şi să
audă totul. Căci, conform eresurilor populare, până vine preotul să-l
ridice din casă şi să-l ducă la cimitir, răposatul este “capabil” să
perceapă multe din lucrurile celor vii. Prozatorul observă că în viaţa
neamului au intervenit multe modificări, cu excepţia rânduielilor
omului.
Lumea din Tarcău este conservatoare şi respinge orice inovaţie.
Adresarea “domnişoară” este considerată ruşinoasă, telefonul este
atribuit celui necurat, iar trenul reprezintă simbolul diavolului. Pentru
aceşti ţărani obiceiurile au mai mult decât putere morală, sunt legi. În
ceea ce priveşte modul de comportare şi de bună creştere a unei fete
mari, în naraţiune sunt subliniate două momente importante: buna
păstrare a zestrei şi decizia autoritară a părinţilor cu cine trebuie să se
mărite. Oraşul este asociat lumii “eterogene”. Constantin Ciopraga
notează că “printr-un transfer de imagini, Vitoria, purtătoarea datinilor
şi rânduielilor, intră afectiv în lumea din Baltagul, aceeaşi lege din
adâncimea veacurilor veghind şi într-un spaţiu şi în altul” [1, p.139].
Resemnarea Vitoriei, a celorlalţi săteni care au morţi şi care ştiu să
le păstreze amintirea, constă în faptul că aceste parastasuri le aduc celor
dispăruţi linişte pe lumea cealaltă. Doar procedând astfel, cred ei, îşi pot
aminti de cei răposaţi, invocând totodată şi multe cuvinte ritualice.

159
Paharul cu vin trece de la un om la altul, simbolizând sufletul şi
amintirea celor dispăruţi.
În volumul memorialistic Anii de ucenicie, M.Sadoveanu aduce
omagii lumii patriarhale, de odinioară, afirmând: “Aşa au trăit părinţii
noştri – aşa se cade să trăim şi noi. Cine face altfel e liftă...” [3, p.119].
Romanul Baltagul înfăţişează aspecte cotidiene din viaţa păstorilor
de munte, împletite cu multiple elemente mitologice, circumscrise
sufletului românesc.
Stările antinomice caracterizează, prin diversitatea lor, personajele
sadoveniene din această naraţiune. Puritatea gândurilor şi a acţiunilor
Vitoriei este contrapusă demoniei banului asasinilor, care se aleg cu un
destin fără destin. Parvenirea, înavuţirea rapidă şi fără eforturi îi
determină pe unele personaje din roman să-şi abandoneze vatra şi
îndeletnicirea transmisă ereditar. Astfel, cei doi păstori criminali se
stabilesc în comuna Suha, venind dintr-un sat de câmpie. Ei îşi pierd
atributele specifice locului de baştină, iar, odată cu ele, şi statornicia.
Motivul “trecerii” de pe un tărâm în altul, de la o vârstă la alta,
transformă naraţiunea Baltagul într-o carte a Mamei şi a Fiului, a Maicii
Domnului şi a pruncului Isus, a unei lumi ce trăieşte conform vechilor
legi ale firii, pătrunderea misterelor fiind posibilă doar prin actul
iniţierii.
Şi în această operă evenimentele împrumutate din realitate se
derulează pe un fundal de poveste, într-o atmosferă mirifică.
Romanul Baltagul reprezintă opera re-facerii prin jertfă.
Cuvintele care finalizează cartea se integrează acestei viziuni artistice,
în care lumea păstorească reîntemeiată se aşează în tiparele ei străvechi.
Vitoria se adresează feciorului cu rugămintea de a aduce pe fiica ei,

160
Minodora, de la mănăstirea Văratic, ca să cunoască şi ea mormântul
părintelui, această doleanţă reflectând principiul continuităţii etnice de
cinstire a memoriei predecesorilor. Odată consumat acest act-datorie,
cursul vieţii fireşti reîncepe, scriitorul menţionând că eroii se vor
întoarce cu toţii la ale lor.
La baza lucrării se află mentalitatea arhaico-rurală în situaţii dintre
cele mai variate. Vitoria revine la ocupaţiunile şi aspiraţiile anterioare
dramei: ea nu se poate împăca cu gândul de a-şi mărita fata cu “feciorul
acela înalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor”, reluându-şi statutul
de membru ordinar al societăţii . Un imens spaţiu spiritual-artistic este
cuprins între povestea cu aspect cosmogonic a lui Nechifor Lipan de la
începutul naraţiunii, referitor “la cumetrii şi nunţi”, şi cel de încheiere,
de reaşezare firească a Vitoriei. E un teritoriu în care “experienţele”
mitice se întrepătrund cu tradiţiile populare.

Romanul poate fi divizat în trei părţi simbolice distincte: zona unde


totul e determinat de aşteptare, fragmentul călătoriei şi reconstituirea
destinului colectiv al acestui neam prin intermediul dramei personale a
lui Nechifor Lipan. Evocarea praznicului conferă răzbunării un aer de
îndeplinire a promisiunii fictive lăsate tatălui său. Intervine datoria
morală de a pedepsi crima, indiferent de gradul de dificultate pe care îl
presupune.
În capitolele aşteptării şi călătoriei Vitoria se comportă ca un
personaj de legendă, iar în capitolul parastasului, trăsăturile ei
psihologice şi comportamentul propriu-zis sunt desprinse din realitate,
având şi unele elemente de detectiv.
În finalul scrierii văduva din Tarcău îşi reneagă acţiunile de la
început, abandonând alura baladescă şi cea mitică. Ea apelează la

161
modalităţi de exprimare a propriului cuget şi a propriei psihologii, fapt
ce conferă o credibilitate sporită acţiunilor protagonistei. G.Călinescu
considera acest personaj ca fiind tipic pentru femeia munteancă, care îşi
demonstrează deschis temperamentul, frumuseţea, dar şi slăbiciunile
inerente. Ea rememorează aspecte patetice ale tinereţii sale, stările
afective din aceste aduceri aminte alternând cu cele negative (ultimele
vizând necazurile familiale), toate prezentate la modul grotesc.
Rememorările vizează, de asemenea, şi acele zile negre, ce
prevesteau moartea soţului ei, dramatismul evocării fiind mai intens
decât cel al risipirii incertitudinii, odată cu aflarea adevărului.
Momentele de frământare în această incertitudine şi trăirea intensă a
aflării adevărului o determină pe Vitoria să abandoneze ipostaza
tradiţională de soţie care îşi deplânge bărbatul – imagine completă a
omului de munte, crescut şi educat în condiţii severe. Perseverenţa
femeii determină apropierea clipei decisive, de demascare a oierilor
criminali. Odată demascaţi, ei nu au cum să nege adevărul şi să
riposteze. Fenomenul atingerii adevărului prin pedepsirea răului (în
acest caz prin intermediul răzbunării) poate fi asociat, în naraţiune, cu
“scoaterea obidei”. Vitoria obţine “satisfacţia” împlinirii doar după ce
criminalii sunt loviţi în cap (prozatorul utilizează termenul de tidvă) cu
acelaşi baltag, în locul în care şi soţul ei fusese atacat mortal. Abia pe la
sfârşitul lucrării, conştientizând faptul împlinirii, ea va da ascultare şi
glasului lăuntric, cunoscând stări afective de dragoste, duioşie, bunătate,
clemenţă.
După ce actul justiţiar este consumat, Vitoria îl poate ierta pe
asasinul Calistrat Bogza, înainte ca acesta să închidă ochii. Ea se
contopeşte apoi cu colectivitatea arhaică, redevenind un exponent fidel

162
al ei. Este conştientă că această vendetă nu vizează doar propria ei
dramă, ci reprezintă un act de respectare a cultului morţilor şi de salvare
a umanităţii de la degradare.
Vitoria, prin toate acţiunile întreprinse, învederează asemănări de
ordin moral, dar şi comportamental, cu Siegfried din Cântecul
Nibelungilor, ambele personaje conducându-se exclusiv după vechile
legi morale. Abia după ceremonia înmormântării creştineşti, “umbra”
lui Nechifor încetează s-o mai urmărească în vise pe protagonistă.
G.Călinescu menţiona că femeia vine dintr-o lume în care fiecare are o
datorie de împlinit. Datoria ei în acest roman este de a restabili adevărul
asupra morţii lui Nechifor Lipan şi, implicit, răzbunarea.
Evocarea tradiţiilor şi datinilor strămoşeşti de către Mihail
Sadoveanu vizează mai multe aspecte caracteristice. Unul dintre ele este
faptul că Vitoria, pornind la drum, îl ia în calitate de însoţitor şi pe
feciorul Gheorghiţă, care este adolescent, pentru a avea alături o “putere
bărbătească”. Baltagul este simbolul armei strămoşilor, care restabileşte
dreptatea, făcută după un cult ancestral. În conformitate cu datinile unui
calendar din vechime, se hotărăsc până şi pornirile de acasă. După ce
iese din sat, ea îşi face cruce, răsucindu-se la soare, căci el hotăra
“plecările şi întoarcerile”. Cuvintele cele mai des utilizate în acest
roman de M.Sadoveanu, pentru a desemna păstrarea obiceiurilor, sunt
rânduială şi datorie.
Vitoria Lipan este personajul tipic ce cristalizează calităţile morale
şi intelectuale ale unei societăţi străvechi şi închise şi este un adevărat
erou, în sensul pe care tragedia şi balada populară îl dau acestei noţiuni.
Hotărâtă şi activă, pasionată, dar cu o mare putere de stăpânire,
voluntară până la îndărătnicie, dar suplă în exprimarea socială, vorbind

163
când “cu glas de dulceaţă”, când dur, Vitoria este unul dintre cele mai
reuşite tipuri de femeie din literatura română. Când îşi revede băiatul,
Vitoria, rămasă fără bărbat, izbucneşte în plâns, dar numai după ce s-a
retras singură în camera ei, şi a încuiat uşa.
Meritul lui Mihail Sadoveanu, menţiona Perpessicius, constă în
faptul că a reuşit s-o contureze pe protagonistă în trăsături omeneşti, dar
cu un caracter aspru, nespecific femeii.
Cornel Regman identifica în comportamentul Vitoriei o “vocaţie
hermeneutică”, ea ştiind să descifreze şi să interpreteze “semne” de pe
chipurile oamenilor, din natură, încât drumul ei de “investigaţie” poate
fi contemplat şi sub semnul unei însumări de simboluri din civilizaţia
milenară. Criticul literar Pompiliu Marcea defineşte trăsăturile Vitoriei
în comparaţie cu cele ale personajului literar antic Antigona,
specificând că deosebirea vizează doar exprimarea firii autohtone,
strămoşeşti a destinului nostru. În context universal, eroina obţine,
totuşi, o configuraţie aparte, prin complexitatea şi prin originalitatea ei.
În fond, drumurile întreprinse de Vitoria sunt incursiuni/investigaţii
prin propria ei viaţă, prin propriul ei destin. Ea reconstituie sinuoasa
soartă a oierilor, care se regăseşte şi în parabola cosmogonică povestită
de Nechifor, cu prilejul nunţilor şi al cumetriilor:
“ – Apoi aţi venit cei din urmă, zise Domnul, cu părere de rău.
Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai
pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să
vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutură; şi
s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe” [4, p.8].

164
Prin decodificarea intrigii antropologice şi a comportamentului
personajului principal, romanul scoate în relief semnele şi
caracteristicile neamului de ciobani.
Naraţiunea se mai prezintă şi ca o tentativă de “descifrare” a
sufletului popular, elementele epopeice romanţate, în care spiritul se
manifestă plenar în tot ceea ce face, imprimând un caracter aparte,
totalizator. Actul de iniţiere al lui Gheorghiţă se încheie cu mânuirea
baltagului, ţipătul mamei sale consemnează intrarea acestuia în rândul
bărbaţilor.
Existenţa patriarhală a eroilor este “metamorfozată” într-un act
ritualic, desfăşurat în cadrul naturii, unde prevalează rememorările, ceea
ce în termeni sadovenieni poate fi definit drept tânguirile sufletului.
Elementele habitatului sunt şi ele reflectate dintr-o perspectivă
mitologică. Constantin Ciopraga susţine că “prozatorul pune în cuvânt
un patos nobil, făcând ca morţii să i se suprapună fluxul biruitor al
vieţii, centrat pe momente etnografice semnificative” [1, p.150].
Tema oierilor a fost una din preocupările primordiale ale lui
M.Sadoveanu, oferindu-i posibilitate să definească ideile fundamentale
ale existenţei naţionale. Aceste preocupări vizează multe scrieri, însă
romanul Baltagul denotă un caz specific: autorul l-a scris cu
încredinţarea că, după Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Octavian
Goga, el este ales să desăvârşească epopeea poporului român (N.Iorga).
Romancierul a adoptat acest crez de continuitate literară în
contrapunere cu ideile păgubitoare, vehiculate în perioada interbelică
(atât în literatură, cât şi în politică) ale resemnării în faţa istoriei şi
renunţării la lupta de independenţă, ale fatalismului predestinat şi
acceptării umilinţei. Autorul Baltagului combătea aceste “principii”,

165
considerându-le sumbre prejudecăţi. Iată de ce, mai ales în acest roman,
Sadoveanu insistă asupra trecutului glorios, pentru a demonstra
contrariul: vitejia, măreţia neamului nostru încă din protoistorie.
Criticul literar Nicolae Frigoiu, exprimându-se metaforic, afirma că
Mihail Sadoveanu este corespondentul unei întregi literaturi, o
veritabilă bibliotecă din Alexandria. Încă din perioada timpurie a
activităţii sale scriitoriceşti, se vădeşte intenţia autorului pentru
realizarea unor opere monumentale, expresie a celor mai nobile
sentimente naţionale.
În această ordine de idei, este elocventă scrisoarea adresată, la
începutul anului 1907, prietenului său Garabet Ibrăileanu. În ea
Sadoveanu afirmă: “Mă gândesc la planuri grozave de opere (...) cum
mă înfricoşează pe mine când mă gândesc că n-aş putea să le fac
niciodată”. Aceste temeri, fireşti pentru vârsta tinereţii a oricărui autor,
au fost spulberate în perioada de maturitate. Dovadă, romanele:
Baltagul, Fraţii Jderi, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă etc.
Creaţia sadoveniană cunoaşte o condiţie specială, pe care criticul
literar Zaharia Sângeorzan o rezumă astfel: “Jertfa, truda, cultul
progresului, totul e petrecut în tăcere, în anonimat, dar şi mântuirea
prun cunoaşterea de sine, prin recunoaştere a vocaţiei ca un dat
primordial” [5, p.7].
Aceste momente de importanţă au constituit teme şi probleme de
cercetare ştiinţifică pentru critica şi istoria literară, condiţionând
demersul naratologic sadovenian. Consideraţiile analitice au vizat atât
creaţia timpurie a lui M.Sadoveanu, cât şi romanele-capodopere de la
începutul anilor ’60 ai secolului XX. George Călinescu va renunţa, în
consecinţă, la metodele analitice aplicate de predecesorul său Garabet

166
Ibrăileanu, iar Savin Bratu va disocia opera sadoveniană fără a prelua
teoretizările ştiinţifice la care apelează frecvent Constantin Ciopraga. În
toate cazurile, însă, critica literară, deşi a perceput diferit opera
sadoveniană în ansamblu, a recunoscut-o drept valoare de excepţie a
literaturii naţionale.
Romanul Baltagul conţine un pronunţat caracter moralizator,
provenit din experienţele trăite intuitiv, ce ating, în anumite cazuri,
condiţia de mesianism. Tablourile naturii completează atmosfera operei,
contribuind substanţial la crearea unei atemporalităţi spaţiale. Timpul
are menirea de vestitor, care, prin “trâmbiţare”, aduce moartea nu a
individului, ci a rânduielilor, a arhaicului. Filosofia existenţei
patriarhale cunoaşte variate situaţii: se ajunge până acolo încât se
admite înşelarea soţului, dacă soţia lui s-a căsătorit cu de-a sila. Cadrul
naturii reprezintă forţa de rezistenţă a omului contra oricăror schimbări.
Râul, câmpia, muntele, cerul constituie, în scrierile sadoveniene,
elemente de pavăză.
În concepţia omului din vechime, schimbările survenite în existenţă
sunt “recuzitele” diavolului; ele prevestesc apariţii exhatologice,
ameninţând status-quo-ul lor. Însăşi natura este contrariată de suflul
schimbărilor. În romanul Baltagul vegetaţia este investită cu
caracteristici umane, dar şi oraculare: “Soarele bătea de către amiază de
pe ţancul Măgurii (…), iar brazii păreau mai negri”, motivul
constituindu-l, de fapt, “pâlcurile de nouri alburii”. Vitoria
conştientizează situaţia că, rămasă văduvă, nu va mai putea beneficia de
stabilitate, iar copiii ei vor începe să cunoască “de-acu înainte supărările
vieţii”. Absenţa îndelungată a unui membru activ al societăţii (iniţial
numit Gheorghiţă, alias Nechifor Lipan, schimbarea numelui

167
producându-se în copilărie, “ca să nu-l mai cunoască bolile şi moartea”)
provoacă nelinişte celorlalţi membri ai ei, aceştia încercând să găsească
soluţii pentru oprirea dezintegrării lor treptate. Lumea păstorilor
munteni este contrariată şi, mai ales, îngrozită de această dispariţie.
Vitoria este asaltată de o mulţime de întrebări (prozatorul afirmă că un
potop de întrebări o săgetează), căci toţi speră să afle motivul adevărat
al întârzierii baciului. În acelaşi timp, ei doresc parcă să întârzie aflarea
înfricoşătorului răspuns.
Mihail Sadoveanu posedă calităţi naratologice remarcabile
(artistice, tehnice), în procesul explorării mentalităţii şi psihologiei
umane, îndeosebi atunci când înfăţişează situaţii-limită. Vitoria se
“întâlneşte” cu soţul ei pe calea visului, în care i se lămuresc toate
premoniţiile şi suspiciunile. Destinul soţului capătă contururi tot mai
vii, deşi, la început, Vitoria avea îndoieli, nevrând să dea “ascultare”
subconştientului. Clipele de incertitudine sunt înlocuite de aşteptări
febrile, sunt substituite cu o speranţă, în fond – o amăgire.
Această mobilitate psihică este şi mai mult accentuată de
“drumurile” colaterale pe care le întreprinde eroina înaintea drumului
iniţiatic de reconstituire. Vizitele la biserică, unde preotul ţinea locul
întregii administraţii comunale, aduc doar nişte încurajări vagi; nici
baba Maranda, care îl vede în “cărţile” ei pe Lipan “lângă una cu ochii
verzi”, n-o salvează de anxietăţi şi “de gânduri, de patimă, de durere”.
Vitoria, observă prozatorul, dând ascultare unui “vierme neadormit”,
“se desfăcuse încet, încet de lume şi intra oarecum în sine”.
Convingerea că Nechifor, soţul ei, a fost răpus, se produce la mănăstirea
Bistriţa: privirea Sfintei Ana a făcut-o să înţeleagă că “omul ei s-a
prăpădit”. Deşi căutarea-odisee abia începea, Vitoria avea de acum

168
înlăuntrul ei “ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan”, văzându-se “eliberată
din întuneric”. Conştientizarea faptului consumat îi conferă puteri
nebănuite, hamletiene, ea devenind o luptătoare invincibilă în faţa
vicistitudinilor care o aşteptau. Vitoria porneşte la drum, având o
decizie fermă: “N-am să mai am hodină cum n-are pârăul Tarcăului,
până ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”. Dorinţa ei este pe deplin
necondiţionată, căci “dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după
dânsul”.
Viitorul îi rezervă femeii, prin propria ei doleanţă, o curăţire de
orice gânduri, dorinţe, doruri, în afară de scopul propus.
Vitoria, constata Cornel Regman, a devenit “bărbat”, probabil,
printr-o transmitere a calităţilor şi virtuţilor lui Nechifor, căci în
douăzeci de ani îi aflase toate drumurile şi întoarcerile. E un motiv
pentru o rememorare familială: “Poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi
cu petrecere ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui”.
Atracţia cuplului, în accepţia Vitoriei, este că omul ei ştie “că-l doresc
şi nici eu nu i-am fost urâtă”.
Sunt nişte aduceri aminte pline de sensibilitate, însă deloc patetice,
care prezintă aspecte importante din arta sadoveniană de zugrăvire
(iniţial de “constituire” artistică) a sufletului omenesc. Personajele din
romanul Baltagul sunt purtătorii de spirit ai scriitorului,
caracterizându-i nobleţea interioară, lupta continuă cu vitregiile vieţii,
resemnarea lor împlinindu-se abia în momentul atingerii scopului
propus: a reaşezării în matricea firească a rânduielilor străvechi. Numai
aşa, cred ei, lumea îşi poate reintra în curgerea normală, până la o
următoare periclitare posibilă a bunului mers.

169
§2. Imaginea păstorului la M. Sadoveanu şi I. Druţă:
afinităţi şi delimitări
Omul marcat de tragedie va rezista cataclismului prin interiorizare.
Indiferenţa faţă de cele cotidiene îl va mobiliza. Vitoria, exponent al
acestei umanităţi patriarhale, va sesiza că pentru ea “vremea stătu”,
sărbătorile de iarnă, alteori atât de vesele, acum o găsesc indiferentă.
Remediul îl va găsi în “vinerile negre”, în care “se purta de colo-colo,
fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”. Toate
aceste cazne sunt un exerciţiu major de pregătire a sufletului pentru
unele experienţe inedite, presupunând o autoflagelare, o penitenţă
asumată benevol. Credinţa oierilor din Tarcău este că omul
dintotdeauna a fost o fiinţă plină de păcate, posturile şi rugăciunile
constituind probe necesare de înduplecare a divinităţii, în vederea
înmulţirii zilelor pentru muritori. E voinţa de a întârzia sau chiar de a
modifica destinul. În acest context Vitoria doreşte, prin comportamentul
ei, să intervină în “mecanismele” proniei cereşti, să implore pe Cel de
Sus să schimbe deznodământul fatal al vieţii lui Nechifor, prin
abstinenţă totală.
În romanul Baltagul soţia baciului “se socotea moartă ca şi omul
ei, care nu era lângă dânsa”, atribuind “fenomenelor naturii (ploaia,
zăpada, vântul, ceaţa) un rol hotărâtor în actul de cunoaştere intuitivă a
Vitoriei Lipan. Condiţiile meteorologice se produc în concordanţă cu
stările ei sufleteşti: femeia îşi duce tristeţea şi deznădejdea sub ceaţă”
[5, p.61].
În Baltagul sesizăm o rezonanţă actuală. Roman al vieţii mioritice,
el conţine un principiu mitologic al existenţei montane, care stabileşte o
relaţie dialectică viaţă-moarte, simbolizând continuitatea. Viaţa
muntelui exprimă (ca şi în cazul romanelor Izvorul alb, Creanga de aur,

170
Uvar, Demonul tinereţii) un nivel superior al spiritualităţii mitice, un
cod moral-etic şi estetic-filosofic în care primatul revine adevărului.
Într-o postfaţă la romanul Baltagul istoricul literar Ion Dodu
Bălan afirma că “toate datele biografice şi toate coordonatele creaţiei
sadoveniene (...) îşi concentrează multiplele lor semnificaţii pentru a
pune în întreaga ei lumină capodopera scriitorului. Aşa se face că în
opera sadoveniană se concentrează, ca într-un focar, întreaga noastră
istorie...” [6, p.164].
Din punct de vedere tematico-structural, romanul Baltagul face
parte dintre marile epopei ale lumii. Acest lucru îl indică structura
narativă, care înglobează toate elementele unui univers uman. Aceleaşi
coordonate le întâlnim şi în paginile Odiseei, Eneidei, Iliadei şi Divinei
Comedii.
În anul 1952 Mihail Sadoveanu relata unor colaboratori de la
Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române imboldul-
fapt concret ce a declanşat ideea scrierii romanului Baltagul.
Aflându-se într-una din numeroasele sale călătorii prin ţară,
Sadoveanu se opreşte la un han. Scriitorul constată că, pe lângă faptul
că era plin de praf şi extrem de obosit, afară “domnea o caniculă
înăbuşitoare în ziua aceea plină de azur şi de linişti”. Odihnindu-se
puţin, el devine martorul unei întâmplări istorisite de doi jandarmi de la
masa vecină, porniţi în urmărirea presupuşilor făptaşi, care omorâseră
un cioban.
Abia ulterior, la masa de scris, va apărea, în imaginaţia autorului, şi
chipul Vitoriei, consoarta baciului, care, după cum menţiona prozatorul,
călărea “un cal negru ţintat în frunte”.

171
Lui Mihail Sadoveanu nu i-a fost suficient adevărul auzit de la
jandarmi, el avea nevoie să-l extindă, să-l aprofundeze, să-l
generalizeze.
Într-un studiu analitic de excepţie dedicat romanului Baltagul
(cuprinzând geneza, locul şi timpul acţiunii, eposul lumii arhaice,
descrierea Lipanilor şi “incursiuni” în structura naraţiunii),
istoricul literar George Gană formulează următoarea concluzie: “Mihail
Sadoveanu creează imaginea unei lumi, reprezentând un mod de
existenţă ce depăşeşte limitele unei zone geografice şi ale unui moment
istoric. În geneza Baltagului sunt implicate nu numai elementele oferite
de contactul scriitorului cu oamenii şi locurile dintre Tarcău şi Dorna, ci
toată opera lui de până atunci consacrată “omului cel vechi al
pământului” şi mediului său cosmic, ordinii umane şi celei naturale,
caracterizate prin permanenţă. Sadoveanu reia, după ce o exprimase de
atâtea ori, tema lui fundamentală, realizând o capodoperă” [7, p.17].
În volumul Anii de ucenicie autorul se confesează referitor la
munca asupra plăsmuirii romanului: “...frază cu frază, în gând, l-am
compus. (...) După ce alcătuiam astfel întregul text şi-l memorizam, îl
murmuram ca să-l aud cum sună, apoi îl treceam pe hârtie”.
Naşterea, nunta şi moartea reprezintă, practic, aspectele
fundamentale ale creaţiei lui M.Sadoveanu. Cu toate înţelesurile lor,
aceste aspecte revin plenar şi în romanul Baltagul. Dacă la Borca,
Vitoria şi Gheorghiţă sunt “cu de-a sila târâţi” de nişte oameni într-o
curte, aceştia având “plăcere să cinstească pe drumeţi şi să-i ospăteze”,
iar Vitoria, descălecând, va pune drept rodin sub perna lehuzei un coştei
de bucăţele de zahăr, iar pe fruntea nou-născutului creştin – o hârtie de
douăzeci lei; altădată, cu ocazia unei nunţi, personajele sunt avertizate:

172
“ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese,
ori îi omoară pe loc”. Desigur, nu au ce alege, atmosfera fiind încinsă:
“bărbaţii împuşcau cu pistoale asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge
mai degrabă iarna”, iar “săniile cu nuntaşi alunecau pe apa Bistriţei,
mireasa şi druştele cu capetele înflorite, nevestele numai în catrinţi şi
bondiţi”.
Extinzând conotaţia titlului romanului, putem afirma că baltagul,
fiind o armă nelipsită a omului de la munte, necesară pentru a se apăra,
este, poate, în primul rând, simbolul existenţei perpetue a neamului
nostru pe aceste pământuri. După Mihail Sadoveanu, imaginea
baltagului ar mai exprima legătura pe care poporul mioritic o stabileşte
cu datina din veac, cu cerul.
Pe bună dreptate, un Sadoveanu al Basarabiei poate fi considerat
prozatorul Ion Druţă, care a valorificat, şi el, într-o cheie aparte,
personală, mitul mioritic. În ambele cazuri, şi la Sadoveanu şi la Druţă,
subiectul baladei rămâne, în ceea ce are mai durabil, aproape intact. În
Baltagul este inserat motto-ul „Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă ş-un
câine...”, iar Toiagul păstoriei începe cu următoarele versuri din balada
populară: „Mioriţă laie / Laie, bucălaie / De trei zile-ncoace / Iarba nu-ţi
mai place / Gura nu-ţi mai tace...”. Ion Druţă intertextualizează
materialul folcloric, păstrând dramatismul şi tragismul originar, însă,
pornind de la mitul naţional, autorul creează un nou mit personal,
sociologizat, ancorat în realitate. Ciobanul din Baltagul a fost deposedat
mişeleşte de turmă şi ucis, cel din Toiagul păstoriei şi-a pierdut
atributele existenţiale, căci nu mai are oi. De fapt, regimul totalitarist i-a
„ucis” menirea, iar odată cu ea – fiinţa. Baciul din naraţiunea lui
I. Druţă îşi face pe coama dealului o casă care seamănă cu o stână. El

173
trăieşte singur, izolat de restul sătenilor (aceeaşi însingurare o vom
regăsi şi în rostul personajelor sadoveniene Uvar, părintele Natanail,
pădurarul Peceneaga etc.). Deşi nu are oi, păstorul se mângâie cu faptul
că le are în minte, în inimă. Faptul că trăieşte ca un schivnic îi face pe
săteni să urzească fel de fel de bănuieli. În timpurile grele ale sistemului
totalitar, ciobanul lui Ion Druţă, ca şi oierul din balada Mioriţa, ca şi
Nechifor Lipan din Baltagul, intră sub steaua ameninţării. Personajul
din Toiagul păstoriei era, iniţial, un om de cântec şi vorbă aleasă, un
om mare la suflet şi la sfat. Şi aici analogia cu Sadoveanu este
învederată, Lipan istorisind deseori, cu prilejul nunţilor şi al cumetriilor,
diverse poveşti cosmogonice, invocând „pilduri” strămoşeşti, apelând la
stihul popular, la proverbe, zicători, cimilituri. Transformările sociale,
suferinţele îndurate îi macină, îi transformă radical pe aceşti eroi în
oameni plini de stranietăţi. Baciul druţian a fost deportat un timp în
Siberia, iar, după ce s-a întors, a rămas fără oi şi încearcă să ia viaţa de
la capăt. Comportările lui ciudate suscită nedumerire din partea
sătenilor. De asupra păstorului planează mereu o culpă şi o ameninţare.
Dacă moartea ciobanului din Baltagul survine violent, atunci oierul din
Toiagul păstoriei îmbătrâneşte şi moare, uitat de toată lumea. Moartea
sa nu este răzbunată. El, neavând pe nimeni, este îngropat aproape ca un
câine. Tarcăul, satul lui Sadoveanu, este preocupat obsesiv de dispariţia
păstorului, cel al lui Druţă – de „întrecerea socialistă” cu alte sate,
tinzând să le facă „frumoase” toate şi totul. Până şi cimitirul trebuia să
arate frumos, bine curăţat şi îndreptat.
Dacă în Baltagul, odată cu înmormântarea baciului şi
„consumarea” răzbunării, lumea îşi re-intră în tiparele fireşti, de
odinioară, atunci în Toiagul păstoriei doar întâmplarea face ca un sătean

174
să descopere într-o margine a cimitirului un petec de iarbă verde,
crescut nu se ştie cum tocmai pe mormântul ciobanului fără oi. Această
iarbă fără pereche li se pare tuturor un miracol. Oamenii nu ştiu să
găsească vreo explicaţie, cum de a putut creşte această iarbă numai pe
mormântul păstorului ciudat. Un consătean crede că baciul ar fi avut-o
prin buzunare, că ar fi purtat-o în suflet, în inimă. De aceea miraculoasa
iarbă „nu putea să nu răsară, pentru că dac-o fost cioban ş-o ţinut oi...”.
Spre deosebire de personajul din Mioriţa şi cel din Baltagul, care
aveau oi şi numai prin moarte au fost despărţiţi de ele, baciul lui Ion
Druţă a fost despărţit de mioare de vitregiile vieţii, de destinul lui
dramatic, iar când a încercat să-şi recapete turma, aşa şi n-a mai reuşit
s-o facă. Iată de ce el îşi poartă cu demnitate numele de cioban (despre
aceasta denotă şi simbolul ierbii verzi), chiar dacă a rămas fără mioare,
chiar dacă satul nu l-a înţeles, considerându-l un om ciudat, ameninţat
de culpă.
Marea măiestrie artistică a lui Ion Druţă din nuvela Toiagul
păstoriei rezidă, ca şi în cazul lui Mihail Sadoveanu, în explorarea, cu
dezinvoltură şi multiaspectual, a paradoxului şi a simbolului sugestiv, a
unor detalii revelatorii cu proiecţii de mit personal. De remarcat că sub
modelul tutelar al prozei lirice druţiene, debutează Vlad Ioviţă cu
nuvelele: Râsul şi plânsul vinului, Fântânarul etc.
Criticul literar Zigu Ornea, în articolul Mihail Sadoveanu şi
tezismul rousseau-ist, subliniază că scriitorul “a nutrit într-adevăr
convingerea că formele de viaţă ţărăneşti străvechi sunt superioare.
Superioare şi ca modalitate de organizare socială, şi sub raport moral,
de vreme ce blândeţea şi echitatea prescrise din vechime erau norme de
conduită respectate” [8, p.251]. În acest sens, Baltagul conţine un

175
pronunţat accent de mare baladă, romanţată, de mister cosmic. Iar Ovid.
S. Crohmălniceanu, într-o lucrare de sinteză asupra literaturii române
interbelice, susţine că romanul în discuţie evocă acele “comunităţi
omeneşti care-şi păstrează sufletul ţărănesc patriarhal. Ele se retrag
spre a trăi într-un fel de fortăreaţă naturală, închipuită de văile munţilor,
unde s-au cuibărit satele păstorilor” [9, p.204].
Baltagul a însemnat pentru destinul literar al lui Mihail Sadoveanu
o etapă creatoare net superioară celor precedente.
Comparată cu balada Mioriţa, naraţiunea constituie fidel imaginea-
frescă a vieţii patriarhale româneşti. Jertfa, care însoţeşte destinul
ciobanilor de la munte, este similară celei de pe parcursul istoric al
neamului nostru, fiind accentuate curăţenia, dârzenia, lupta pentru
adevăr, în definitiv – măreţia poporului.
Baltagul a fost asemuit cu Coloana Infinitului a lui Constantin
Brâncuşi, fiind considerat unul din cele mai marcante titluri ale
literaturii române.
Reinterpretând într-o cheie foarte individuală, originală mitul
naţional al Mioriţei, Mihail Sadoveanu a ajuns să creeze, prin
intermediul viziunii ontice asupra vieţii, un nou mit, un mit personal.

176
Referinţe bibliografice
1. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare. –
Bucureşti: Editura Eminescu, 1981.
2. Regman, C. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul. – Bucureşti:
Editura Tineretului, 1966.
3. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie. – Bucureşti: EPL, 1958.
4. Sadoveanu, M. Baltagul. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975.
5. Sângeorzan, Z. Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale. – Bucureşti:
Editura Minerva, 1976.
6. Dodu Bălan, I. Postfaţă // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul. –
Bucureşti: Editura Minerva, 1975.
7. Gană, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul. – Bucureşti:
Editura Albatros, 1972.
8. Ornea, Z. Sadoveanu şi tezismul rousseau-ist // Studii şi cercetări. –
Bucureşti: Editura Eminescu, 1972.
9. Crohmălniceanu, Ovid. S. Literatura română între cele două
războaie mondiale. Vol. I. – Bucureşti: Editura Minerva, 1972.

177
Capitolul VI.
SACRU ŞI PROFAN
ÎN CREAŢIA LUI
MIHAIL SADOVEANU

178
§1. Romanul Creanga de aur: avatarurile existenţiale şi
metafizico-filosofice ale sufletului dac
Mihail Sadoveanu a fost un scriitor foarte prolific, publicând în cei
peste 80 de ani trăiţi cărţi într-un regim constant. În fiecare an
prozatorul era prezent în librării cu noi volume, uneori ieşeau de sub
tipar câte două-trei titluri concomitent. Această tradiţie a fost întreruptă
doar în anii celor două mari conflagraţii mondiale. “Inter arma silent
musae!”. Criticul literar Pompiliu Marcea accentua nu atât
“dimensiunile ciclopice ale operei, ci puternica originalitate a
scriitorului, care a impus un univers al peisajului, o tipologie şi un stil
unice, imediat recognoscibile nu numai pe teritoriul literelor româneşti”
[1, p.11].
La începutul deceniului trei al secolului XX, M.Sadoveanu a
explorat de acum diverse tehnici naratologice, descoperind aspecte
artistice inedite. Prozatorul întemeiase, prin intermediul scrierilor
Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea, Duduia Margareta etc.,
romanul târgului provincial, reflectase, în cele mai mici detalii,
lumea uniformă, anemică, bovarică în Apa morţilor, Locul unde nu
s-a întâmplat nimic, Cazul Eugeniţei Costea. Realizase importante
scrieri literare, de inspiraţie istorică, egalând şi chiar depăşind valoric,
în unele cazuri, reprezentanţi de marcă ai literaturii universale, ca
Walter Scott sau Alexandre Dumas-tatăl: Şoimii, Neamul Şoimăreştilor,
Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, trilogia Fraţii Jderi şi
romanul senectuţii Nicoară Potcoavă. A prezentat în contextul
literaturii române un strălucit model de roman pastoral, odată cu
apariţia Baltagului. S-a manifestat cu succes în romanul erotic prin
Venea o moară pe Siret, dar şi în romanul însingurării prin Demonul
tinereţii, Nopţile de sânziene. A descifrat cu minuţiozitate, începând cu
cele mai îndepărtate timpuri, semnele magice, obscure, valorificând

179
aceste aspecte revelatorii în Ochi de urs. A investigat artistic întinderile
geografice autohtone din aproape toate zonele ţării, reţinând cele mai
semnificative situaţii, detalii, momente, ca, de exemplu, în Ostrovul
lupilor.
Mihail Sadoveanu a practicat nu doar genul romanesc; el a cercetat
destinele oamenilor, timpurile grele, idilele, dramele, extazul, bucuria şi
durerea colectivă şi sub formă de nuvelă, povestire, schiţă etc.
Începând cu anul 1905, au început să apară o mulţime de culegeri de
povestiri ale autorului: Mormântul unui copil (1906), Oameni şi locuri
(1908), O istorie de demult (1908), Cântecul amintirii (1909), Povestiri
de sară (1910), Bordeienii (1912), File sângerânde (1917), Cocostârcul
albastru (1921), Neagra Şarului (1922), Ţi-aduci aminte (1923), Hanu
Ancuţei (1928), ultima scriere fiind, de altfel, considerată de critica
literară, ba roman, ba culegere de povestiri.
De aceeaşi perioadă ţin şi scrierile cu un caracter de profundă
meditaţie asupra naturii, în care descrierile vegetaţiei, de pe întreg
teritoriul ţării, se împletesc organic cu destinele vitrege ale unor
personaje: Ţara de dincolo de negură, Împărăţia apelor, Valea
Frumoasei, Poveştile de la Bradu-Strâmb. De notat că ultimul volum
antum al autorului a văzut lumina tiparului în 1954, fiind intitulat
Aventură în lunca Dunării.
Anul 1933 marchează un moment important pentru destinul artistic
al lui Sadoveanu: apare romanul Creanga de aur. Scriitorul atingea o
vârstă a deplinei maturităţi creatoare – 53 de ani. Avea publicate, la acel
moment, 70 de volume, fiind apreciat atât în ţară, cât şi peste hotare.
Încerca să se apropie de o temă de mare importanţă pentru creaţia sa,
experienţa trăită permiţându-i să abordeze subiecte complexe şi să

180
imprime scrierilor sale un caracter totalizator.
Romanul Creanga de aur a reprezentat acea necesară descoperire
artistică, care i-a permis lui Sadoveanu să investigheze cea mai
îndepărtată epocă a istoriei noastre. Această operă, alături de Demonul
tinereţii, vizează perceperea ideii de carismă din universul artistic al lui
Mihail Sadoveanu.
Vechimea, după cum s-a mai afirmat, a constituit, în permanenţă, o
ruminaţie pentru scriitor, adică o frământare a unei idei obsedante.
În aparenţă, Creanga de aur este un roman pe care l-am putea
încadra cu uşurinţă în categoria scrierilor istorice propriu-zise. Motivul
ce ne face să judecăm astfel este următorul: acţiunea se derulează într-o
perioadă veche, dar bine precizată, şi anume anii 780-794. Iniţierea
egipteană a personajului Kesarion Breb corespunde unor evenimente
istorice cvasi-veridice, în pofida faptului că prozatorul nu oferă detalii
relevante despre protagonistul lucrării. Naraţiunea începe într-o
atmosferă învăluită de mister, aspectele-cheie fiind emblematice şi greu
de decodificat, cu atât mai mult că autorul uzează de modalităţi de
expresie generatoare de ambiguitate.
Datele exacte, reţinute din vestigii şi documente autentice, denotă
următoarele fapte concrete: anul 780 marchează moartea lui Leon
Isaurianul, împăratul iconoclast căruia îi succede la putere soţia sa,
Irina, instaurând, odată cu venirea la tron, cultul pentru icoane
(iconolatria). Momentul fixat de Sadoveanu, când “egipteanul poposeşte
la Bizanţ”, coincide şi el cu datele istorice, care prezintă valul masiv de
redeschidere a locaşelor de cult ortodoxe, consfinţind apogeul domniei
iriniene. Aceste evenimente de stabilitate, prosperitate şi pace socială
sunt substituite de acţiunile criminale ale lui Constantin, fiul Irinei,

181
personaj diabolic, cu apucături tiranice, care va uzurpa puterea.
Regimul său despotic durează 7 ani şi se încheie odată cu omorârea
celui care l-a instituit. Cartea de la Sakkoudion din 797 relevă aceste
evenimente satrapice, desfăşurate în Bizanţul cel Veşnic. Iar
M.Sadoveanu dedică acelor timpuri memorabile capitolul penultim al
scrierii.
În linii generale, romanul Creanga de aur respectă adevărul
referitor la cele mai importante momente din istoria Bizanţului.
Ficţiunea apare atunci, când este prezentată lumea dacică, elementele
sacre ale cultului lui Zamolxe. Datele privind coabitarea vechii legi cu
cea nouă, a creştinismului, deci, înainte de apariţia primelor state
româneşti, aveau nevoie de mai multe repere sigure. Or, informaţiile
furnizate de textele istoricilor antici Strabon, Dion Chrysostomos,
Iordanos s-au dovedit a fi extrem de sărace; faptul acesta a fost suplinit
prin bogata-i imaginaţie a lui Sadoveanu, precum şi prin intuiţia lui
excepţională.
Romancierul, în prefaţa naraţiunii, ţine să asigure pe cititor că cele
relatate sunt extrase fidele din manuscrisul “domnului Stamatin”, care
nu este altceva decât “o poveste de dragoste”. Tehnici similare, definite
drept strategii “de eschivare artistică”, de atribuire a paternităţii operei
unor apocrife sau, în alte cazuri, manuscrise găsite în condiţii
misterioase, sunt proprii şi altor scriitori cunoscuţi ai literaturii
universale. În această ordine de idei este semnificativ cazul scriitorului
italian Umberto Eco, care, în romanul Numele trandafirului, utilizează
asemenea “tehnici” naratologice.
Prin urmare, fiind mai întâi un roman istoric, Creanga de aur poate
fi considerat şi o poveste de iubire, de prezentare interioară a unui

182
sentiment nobil, însoţit de purificare şi sacrificiu şi exprimat cu multă
vrajă.
Dragostea dintre cel de-al 32-lea Decheneu şi serafica Maria de
Amnia este una tainică şi se află sub semnul imposibilului. Suverana,
notează autorul, cu “un păr negru şi ochi mari, adumbriţi de gene lungi,
având rotunjimea obrazului delicat şi a şoldului plin”, îl face pe
Kesarion să rămână profund impresionat. El nu se poate abţine şi
exclamă: “O! Vedenie a frumuseţii eterne”. Până şi expresiile obişnuite,
de toate zilele ale magului, sunt considerate de doamna Teosva, mătuşa
Mariei, drept “strună de aur”. Comportamentul şi “proprietăţile”
lingvistice ale lui Breb denotă nu un individ, ci un supraom, căruia îi
sunt specifice frumuseţea interioară eternă, fapt ce îl determină să
conştientizeze situaţia că “începe să se întâmple ceva”. Reflecţiile
personajului sondează abisul, nemărginirea; chiar şi atunci când cugetă
asupra altor momente, observaţia lui bate în ţintă: “Viclenia unei copile
e de multe ori mai primejdioasă şi mai înveninată decât a unei
curtezane”. Mutaţiile care se produc în sufletul dacului sunt sugerate
prin următoarea expresie a autorului: “Inima lui de pulbere îl umili,
primind lovitura unei clipe, singura în veşnicie şi nemuritoare”.
Mihail Sadoveanu accentuează relaţia antinomică dintre etern şi
efemer, dintre tentaţia teluricului şi aspiraţia spirituală, dintre
sacru şi profan. Momentul descumpănirii, al incertitudinii planează
peste destinul călătorului, iar, prin el, şi asupra întregului său neam. El
este rugat să dezlege de vrăji pe Maria de Amnia, care a ajuns să-şi
urască soţul. Aceste evenimente se derulează pe un fundal miraculos, în
care elementele de esoterism, misticism şi fabulos sunt omniprezente:
“Era într-un ceas de trudă lăuntrică şi de răsucire pentru a domoli în el

183
însuşi o fiară”.
De fapt, întreaga lucrare stă sub semnul tainei, disensiunile dintre
cei doi soţi datorându-se, în parte, practicilor cabaliste şi oculte ale
magului. Imaginea Mariei este înfăţişată ca o întruchipare a veşniciei,
dar şi a întristării: ea “străpunge ochii plini de bucurie sau de spaimă” a
intrusului dac.
Mihail Sadoveanu îşi propune în romanul Creanga de aur un scop
bine determinat: să transforme dragostea inocentă dintre Breb şi
împărătiţă într-un purgatoriu al suferinţei, perpetuând-o, astfel, în
eternitate. Calea ar fi următoarea: Maria trebuie “despovărată” de soţul
ei, fiinţă profund telurică, aparţinând regnului uman inferior. Dacul
Kesarion devine tranşant, afirmând: “Mărită stăpână, nefericirea nu ţi-a
adus-o purtarea împăratului, ci iubirea mea”.
Criticul literar Pompiliu Marcea depistează atitudini diferenţiate
“între iubirea spirituală a lui Kesarion faţă de iubirea întunecată a
Isaurianului. (...) Această iubire spirituală este simbolizată de creanga
de aur” [1, p.13]. Personajul Breb se remarcă prin calităţi ontologice,
reflecţiile sale purtând un profund caracter filosofic: “Iată ne vom
despărţi. Se va desface şi amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e
între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur, care va luci în sine,
în afară de timp”.
Aceste afirmaţii sunt încărcate de general-uman şi de
“atemporalitate”, reprezintă viziunea scriitorului asupra lumii, din
perspectiva credinţelor şi a eresurilor populare.
Povestea dragostei constituie treapta finală în procesul de iniţiere
a lui Breb, care, după cei 7 ani petrecuţi în templele Memfisului, unde
şi-a exersat agerimea minţii şi voinţa de asceză, trebuia să depăşească

184
“stavila” decisivă: proba dragostei.
Ultima “scară” nu presupunea o eschivare sau o renunţare la
“nurii” iubirii, ci, dimpotrivă, – o înfruntare obligatorie pentru a rezista
în faţa ispitei. Dacul depăşeşte obstacolele doar prin maxima lor
potenţare. În această parte a operei lui Sadoveanu nu poate fi invocat,
prin similitudine, comportamentul necontrolat al personajelor
scriitorului V.Demetrius, care, în romanul Monahul Damian, prezintă
patimile lubrice şi orgiile călugărilor din diverse mănăstiri. De altfel, şi
în proza lui Damian Stănoiu, care s-a ocupat de abordarea “subiectelor
monahiceşti”, vom atesta trăiri vicioase ale “purtătorilor de sutane”. În
romanul lui Mihail Sadoveanu, însă, proba dragostei reprezintă o
accentuare vădită a calităţilor bărbăteşti, a naturii umane puse în slujba
celor mai nobile sentimente. În acest context, se produce deconspirarea
virtuţilor de înfrânare a slăbiciunilor omeneşti ale lui Kesarion Breb,
prin reliefarea, în contrast cu abstinenţa magului, a frumuseţii
desăvârşite a Mariei de Amnia. S-a menţionat de către unii critici
literari (în special, de Elena Zaharia-Filipaş) că această dragoste nu este
nicidecum o provocare, o chemare, o piază rea, care ar vrea să corupă
sufletul, neatins de vicii, al profetului dac Kesarion Breb.
Bizanţul, oraşul în care ajunge magul, ascunde sub masca de urbe
culturală, cu exemplare precepte etice, un morb al desfrânării, o etalare
a poftelor lubrice.
Roman istoric şi de dragoste, Creanga de aur este o creaţie epică
de factură profund meditativă, o “piatră filozofală” sui-generis, cu
inflexiuni voltairiene şi cu o libertate de gândire pe potriva marelui
scriitor francez Anatole France.
Kesarion Breb, după călătoria sa în Egipet, se va reţine încă 7 ani

185
în metropolă. Conform îndemnului marelui Decheneu, trebuia să se
familiarizeze cu doctrina creştinismului, despre care se auzise deosebit
de confuz şi la Muntele Ascuns şi care coabita în paralel cu credinţa
dacilor. Un singur răspuns trebuia să afle Breb, un răspuns de o
importanţă majoră, şi anume: religia adusă de Christos este superioară
celei dacice? Cercetând cu minuţiozitate problema, iscoada va descoperi
lucruri îngrozitoare, menţionând că “oamenii se pleacă legii împăratului
şi legii lui Dumnezeu – însă cu viclenie, alcătuindu-şi dobândă numai
pentru pofte şi patimi”.
Magul este înzestrat cu “vederi” fabuloase, ce străbat dincolo de
aparenţa lucrurilor, dincolo de “poleială şi strălucire”. Observaţiile sale
atente scot în vileag aspecte revelatorii: “Vorbele şi zâmbetele au în ele
otravă (…), iar flămânzii şi calicii împărăţiei s-au adunat aici, cerşind
pe toate căile cetăţii, răcnind la hipodrom, pândind noaptea palatele,
aşteptând căderea domnilor. (…) M-am îndreptat spre cuvioşii monahi
din sfintele mănăstiri, nădăjduind să găsesc la ei altă lege. Am cunoscut
şi într-înşii cerşetorii vieţii şi zarafii rugăciunilor. Am socotit pe cei
buni, ostenindu-mă a-i cerceta şi la răsărit şi la asfinţit. De la unu –
numărul lor nu l-am mai putut creşte” [2, p.121].
Aplicarea în practică a noii legi, în opţiunea pustnicului, a
accentuat păcatele de căpătâi ale oamenilor, a desfiinţat ideea de vestale
ale altarelor. Contrapusă rânduielilor vechi, se întrevede o superioritate
spirituală netă a credinţei în Zamolxe, a legii Luminii. Noua învăţătură
este considerată de Breb drept o ceaţă, un întuneric care vrea să acopere
“cu negreaţa ei răsăritul soarelui”.
Itinerarul lui Kesarion Breb parcurge traseul de la simpla prezenţă
exterioară, fascinantă, până la capacitatea spirituală, ce depăşeşte

186
limitele omeneşti. Magul posedă o mare forţă supranaturală, încât poate
intui ceea ce scapă oamenilor obişnuiţi.
Referindu-ne la istoricul propriu-zis al scrierii romanului Creanga
de aur, vom remarca că ghidul în lumea tainelor şi al misterelor pentru
echipa ce colinda “ţinuturile mirifice” ale ţării şi din care făcea parte şi
Mihail Sadoveanu era domnul Stamatin. Deşi, aparent, acest Stamatin
constituie o ordinară sursă, din care aflăm întreaga poveste, el este, de
fapt, mai mult decât un furnizor de informaţii, este vrăjitorul, care
“deschide” celor prezenţi privelişti edenice. Fiind un “purtător de cheie”
spirituală, el e capabil să reveleze lucruri prin simpla atingere a minţii,
depăşind limitele omeneşti. Prin amplificarea simţirilor sale, Stamatin a
ajuns să descopere minuni adevărate. Văzuse uragalos, cervus
carpaticus, bison bonasus şi alte vieţuitoare, aparţinând faunei demult
dispărute şi înregistrate doar ca “dihănii” antropologice.
Tot Stamatin, surprins de M.Sadoveanu în ipostaza de personaj
înzestrat cu “vervă naratologică”, va reitera performanţele atinse după
multiple “experienţe” sufleteşti: “Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc
aceste alcătuiri vii ale religiei vechi a pământului acestuia, găsind în ele
însăşi gândirea strămoşilor mei”. În prefaţa romanului, scriitorul afirmă:
“E vorba de părinţii noştri de demult, iar stăruinţa bătrânului mag de
odinioară e departe de a fi o simplă iluzie”. Stamatin este personajul
prezent, dar care, prin evocări permanente ale lumii trecutului, apare ca
un erou imemorabil al timpurilor străvechi, un terapeut al sufletului în
care “sălăşluieşte” spiritul bătrânului preot. Legătura de continuitate
etnică, pe care o stabileşte M.Sadoveanu şi în această operă, este
exprimată de autor aproape aforistic: “Duhul lui trăieşte încă în mine,
cum a trăit în atâtea generaţii succesive”.

187
Importante consideraţii cu privire la nemurirea sufletului,
precum şi alte aspecte ontologice ale personajelor sadoveniene,
implicit ale lui Stamatin, pot fi identificate în lucrarea Teoria Nemuririi,
scrisă de cercetătorul Dimitrie Cuclin, care aminteşte chiar de o “artă a
veşniciei” [3, p.86].
Teoria nemuririi, în concepţia lui Stamatin, conţine elemente şi
tălmăciri purificatoare, căci, în opinia acestuia, “numai corpul se
întoarce în ţărâna din care s-a născut, spiritul este nemuritor, nu se
alterează şi nu putrezeşte în scurgerea vremurilor, este inalterabil ca şi
metalul nobil (...) simbolul lamurii veşnice, al valorilor spiritului”
[2, p.15].
Convingerea lui Stamatin este de neclintit; ea sugerează ideea de
comunicare a înţelepţilor preoţi daci, slujitori ai cultului lui Zamolxe, cu
puterea sacră. “Asimilarea” unei părţi din divinitate era permisă doar
celor “ce au gustat din nectarul nemuririi”.
Aceşti pontifi aveau acces direct la miezul din misterele lumii;
pentru ei nu existau lucruri nedesluşite, fiind familiarizaţi cu înţelesurile
cuprinse în embleme şi simboluri. Aspectele pământeşti erau înfăţişate
printr-o proiectare a lucrurilor sub o formă “complicată”, parabolică,
aceasta şi constituind cheia eternităţii. Creierul uman, ochiul comun nu
putea pătrunde şi percepe învăţătura dacică, aducătoare de veşnicie, în
schimbul unor reguli obligatorii de abstinenţă şi canoane general
valabile pentru această comunitate paranormală .
Criticul literar Pompiliul Marcea a explicat astfel principiile
funcţionării acestui univers: “Zidurile neanimate şi entităţile morale se
poetizau; metafizica se înfăţişa într-o horă de zeiţe. (...) Practicile
esoterice, utilizate doar de iniţiaţi, îşi garantează eficienţa prin

188
apropierea de natură, prin menţinerea permanentă în contact cu
misterele ei şi aceasta este superioritatea vechii religii a lui Zamolxe
faţă de ceea ce-a urmat” [1, p.17].
Zamolxe, în concepţia lui Mircea Eliade, “ne învaţă că după cum
nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul
fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit
fără suflet. (...) E vorba de o doctrină analogică integralismului
hiponatic (...) importanţa acordată sufletului de către Zamolxe, în care
sufletul joacă rolul decisiv în obţinerea nemuririi” [4, p.68].
Critica literară a identificat omologii ultimului Decheneu în alte
creaţii sadoveniene. Personajul Kesarion este prefigurat de imaginea
eroului literar Eudoxiu Bărbat din Oameni din lună, de părintele
Natanail din Demonul tinereţii, de Ştefan Soroceanu din Nunta domniţei
Ruxanda, de Nicodim şi Stratonic din Fraţii Jderi.
Mihail Sadoveanu, ca şi Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, era profund solidar cu dacii
cuceriţi prin forţă, dar neînvinşi. Scriitorul a prezentat un asemenea
mag, precum Kesarion Breb, pentru a “înfrunta” invazia romană prin
conservarea legii vechi şi a stabili, astfel, supremaţia firii.
Pentru M.Sadoveanu, Breb nu reprezintă doar un bărbat de o
frumuseţe rară; el este un “monah sprinten şi înalt”, coborâtor “din
neamul oamenilor balani de sub muntele Om”. Chipul lui, admirat de
levantinii din Bizanţ, conţine “prin ochii lui de culoarea cerului răsfrânt
în apa muntelui, o privire ascuţită, tare şi statornică, pătrunzând dincolo
de faţa lucrurilor”. Dacul purta o “coamă mare”, în care “începeau să
înflorească cele dintâi fire albe”, între ochi descopereai “gândul cel fără
hodină”, ce îi punctase “trei linii în chip de triunghi”. Vestimentaţia

189
peregrinului consta din “strai alb încins cu un colan subţire de argint,
însă fără nici o altă podoabă”. Breb este un copil al pământului şi al
cerului, puterea sa interioară şi concentrarea fiind capabile “să
străpungă învelişul lucrurilor”. El denotă calităţi duhovniceşti mult
superioare clerului bizantin, în persoana “purtătorului de har
dumnezeiesc”, care era părintele Platon. Căci, faţă de acesta, preotul
dac dispunea de “puteri care nu pot fi ale omului”, ştiind, în acelaşi
timp, “a păstra necontenit treaz spiritul”. În toate situaţiile prezente în
roman “era în el o linişte şi o tărie în afară de patimile lumii, era ceva
care se îmbina cu cerul şi cu nesfârşita strălucire a zilei înflorite”,
depăşind “funcţiile” unui şaman. Atributele sale spirituale, vrednicia
sufletului îl ridică la rang de Demiurg.
Şi în acest roman o funcţie supremă, iniţiatică îi revine drumului
parcurs de Kesarion Breb spre Muntele Ascuns. Acolo trebuia să
primească investirea de mare preot dac. Traseul străbătut este creionat
în culori paradisiace, ca în scrierile populare ce se referă la începuturile
lumii. Magul vorbeşte cu sălbăticiunile, le înţelege “graiul”, obţine
puteri apostolice, “dictează” fenomenelor meteorologice şi “stihiilor
pământului”. Mihail Sadoveanu împrumută personajului său o forţă de
stăpânire nu numai a interiorului său, ci şi a “pârghiilor” cereşti.
Kesarion Breb poate dispune de elementele miraculoase ale naturii–
mame, le direcţionează sau izbăveşte lumea de ele.
Prozatorul îşi propune, prin intermediul descrierii “calităţilor
celeşti” ale personajului său, să etaleze puterea credinţei vechi,
pronunţându-se pentru o “pledoarie naratologică” necondiţionată în
favoarea patriarhalităţii, departe de condiţia profanului care pângăreşte
sacrul. Criticul literar Fănuş Băileşteanu menţionează că eposului

190
homeric şi al celor O mie şi una de nopţi, simfonismului pictural
eminescian din Memento mori, Mihail Sadoveanu îi opune, nu fără o
anume tangenţă cu simbolismul epopeilor orientale, „o viziune
arhitecturală de construcţie sacră” [5, p. 14]. Templul literar sadovenian
se apropie foarte mult de simbolismul vechilor edificii de cult. Acolo,
scria Mircea Eliade, activitatea insului, chiar în evenimentele şi
intervalele ei cele mai profane, era necontenit orientată spre o relaţie
trans-umană. Se încerca o reintegrare a omului într-o realitate absolută,
de cele mai multe ori intuită ca o totalitate. Orice gest uman avea, pe
lângă eficienţa intrinsecă, un sens simbolic care îl transfigura. Acest
simbolism nu explică doar construcţiile arhitectonice ale culturilor
tradiţionale, ci el, simbolismul, e implicat în viaţa celor care participau
la o asemenea cultură. Simbolismul reprezintă un efort de integrare în
Cosmos, într-o existenţă selenară, prin intermediul gesturilor sacre.
Este vorba de prezenţa unor ritualuri canonice, de aceea viaţa insului
devine translucidă, iar comunicarea între aceşti oameni – firească, ei
cunoscându-se şi înţelegându-se chiar înainte de a-şi fi vorbit: după
culorile şi formele pietrelor nestemate, după vestimentaţie etc. Mitul
personal al lui Mihail Sadoveanu cuprinde: anonimatul oamenilor,
ritualul sacru, vocaţia dialogului, prezenţa semnelor hieratice. Acest
microcosmos închis este imaginea lumii, în centrul sferei cosmogonice
aflându-se stâlpul cosmic, axis mundi, care susţine întreg Universul.
Pilonul respectiv, considera Mircea Eliade, constituie arborele vieţii,
tradiţia căruia este întâlnită pretutindeni: „Templul, Muntele Cosmic,
Stâlpul, Arborele – toate aceste simboluri sunt echivalente. Ele nu se
pot situa decât în centrul Universului, deoarece totalitatea lumii se
desfăşoară în jurul lor [ 6, p. 36].

191
Etnologul Romulus Vulcănescu a descris exemplar cele mai
sugestive simboluri din cultura şi spiritualitatea românească (vezi:
Coloana Cerului, Editura Academiei, Bucureşti, 1972). Un topoi
important în opera lui Mihail Sadoveanu îl reprezintă muntele magic,
despre care putem afirma că el, muntele, este „învăluit” de un
simbolism cosmic inimitabil. După cum precizează Fănuş Băileşteanu,
muntele magic din Fraţii Jderi ascunde izvorul alb, unde merge Ştefan
cel Mare să afle tainele destinului său. Imaginea mănăstirii Neamţului,
cu care se deschide trilogia, este o emblematică proiecţie cosmică, prin
intermediul unei ctitorii, ea însăşi fiind o axis mundi – a unei domnii
care va instaura în spaţiul românesc mitul vârstei de aur. Hanu Ancuţei
este o coloană a cerului, căci transcede şi aici focul sacru al vetrei
strămoşeşti sub formă de logos. În Baltagul muntele ascunde crima, dar
tot el o tămăduieşte pe Vitoria cu puterile sale sacre. Soarta împărătiţei
Maria din Creanga de aur defineşte totalizator arborele vieţii din
perspectiva sacrului.
Credinţa în valorile ontologice, predicată de religia lui Zamolxe,
reprezintă, în accepţiunea lui P.Marcea, o conservare a puţinului rămas
nealterat, ce va salva civilizaţia daco-getă de la pericolul dispariţiei: “În
acest sens privirea pătrunzătoare pe care monahul dac o aruncă asupra
moralei creştine, întemeiată pe milostenia înţeleasă ca un fel de
depunere la Cecul Transcendentului, cum se-ntâmplă în cazul
fanatismului filotim al “bunului” Filaret, este pe deplin elocventă”
[1, p.19].
M.Sadoveanu, în decursul îndelungatei sale cariere scriitoriceşti, a
reuşit să identifice din mulţimea de mituri şi legende ale poporului
nostru, datorită unei selecţii analitice minuţioase, temele majore ale

192
omenirii, regenerând, în variantă românească, valorile folclorice şi
orientând literatura naţională spre modernitate şi universalitate.
Efortul de revalorificare a celor mai importante tradiţii istorice este
propriu marilor scriitori ai lumii. În prefaţa la volumul Creanga de aur,
criticul literar Marin Mincu confirmă această realitate, subliniind că
“Mihail Sadoveanu a tratat pe rând toate marile teme ce s-au identificat
ciclic în plăsmuirile milenare ale spiritului uman. Preocupare durabilă,
poetica scriitorului a ridicat faptul spiritual autohton la confruntarea cu
universalitatea, dându-i perenitate prin înălţarea unei experienţe de viaţă
exemplară spre sferele ei cele mai semnificative” [7, p.6].
Alegerea unor subiecte din vechime (de fapt, fundamentale) nu
presupunea, după cum remarcau unii critici literari (în special
H.Sanielevici), o întoarcere a preocupărilor literare sadoveniene spre
primitivitate sau spre abordări de subiecte incipiente. Identificarea
tematicii “imemorabile” în mulţimea de evenimente şi întâmplări de
odinioară, M.Sadoveanu o efectua artistic, preluând doar acele aspecte
revelatorii de dăinuire spirituală a neamului, pe care le supunea unor
transfigurări estetice radicale. Romanul Creanga de aur prezintă,
tocmai, acea civilizaţie indigenă (“de brad şi de stejar” – cum o definea
romancierul), cu virtuţi dar şi rătăciri istorice, retrasă în nemurire, ca
un antidot oferit prezentului.
Personajul sadovenian Kesarion Breb, pe lângă alte condiţii extra-
umane, este şi un “căutător în stele”; în credinţa sa se întâlnesc şi ritul,
şi mistica, şi valorile semi-creştine; iată de ce el poate fi calificat
oximoronic drept un sfânt păgân, responsabil atât de rosturile
existenţei pământene, cât şi de viaţa sufletului de după moartea
trupească. Sadoveanu şi-a dorit un erou etern, elementele eposului

193
popular şi structura mitului eminescian oferindu-i atributele necesare
pentru “înnobilarea” sacră a lui Kesarion Breb.
Autorul Crengii de aur instituie, prin amploarea totalitară a
vizionarismului său, o concepţie profundă şi viguroasă asupra rosturilor
omului în univers.
Creaţiile artistice ale lui M.Sadoveanu Baltagul, Nopţile de
sânziene, Hanu Ancuţei, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă,
Creanga de aur circumscriu un spaţiu istoric, legendar, ce configurează
valenţele superioare ale civilizaţiei apuse, prin intermediul
argumentelor oferite de cronici, acte domneşti, dar şi de tradiţii,
obiceiuri, credinţe ancestrale.
Creanga de aur este doar în aparenţă un roman istoric, în realitate
fiind, concomitent, basm, roman istoric, parabolă, scrisoare persană sau
poate chiar poveste de iubire.
Predilecţia lui Mihail Sadoveanu pentru apoteozarea istoriei a fost
considerată de unii cercetători literari drept un paseism artistic, drept
un fanatism al simţului ancestral împrumutat scrierilor sale. Această
caracteristică este specifică, în opinia lui George Călinescu, românilor
din centru, carpatini şi subcarpatini: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu,
Ion Creangă, Octavian Goga, George Coşbuc, Liviu Rebreanu. Cultul
pentru valorile trecutului l-au determinat, încă din anii debutului, pe
M.Sadoveanu să sondeze cele mai necunoscute aspecte din istoria
naţională, acest demers artistic, după cum observa Tudor Vianu,
imprimând operei sale un caracter de confundare, de suprapunere cu
nota specifică primordială, care era spiritul tradiţional, folclorul,
obiceiurile, datinile, cinstirea valorilor morale, până la cristalizarea unei
conştiinţe geniale a specificului naţional.

194
§2. Sincretismul sacrului şi al profanului – o dominantă
spiritual-artistică a lui Mihail Sadoveanu
Prozatorul “nu e născocitor de mituri ca Blaga”, deşi, în ansamblu,
literatura lui cuprinde lumea arhaică, “mergând înapoi pe firul istoriei şi
dincolo de istorie, prin eresuri şi legende până la mit” [8, p.233],
constituindu-se în acea matrice stilistică, ce conferă scrierilor amprenta
izvoarelor originare, autenticitate artistică şi ficţiune.
Treptele cunoaşterii parcurse de filosoful Breb pot fi considerate
revelatorii şi pentru destinul neamului din care descinde. Abstinenţa,
tăria ascezei, perspicacitatea îl fac neprihănit, îi imprimă puteri
mesianice, acestea datorându-se şi aventurii cunoaşterii în zonele
profane, în care există un singur sentiment încă nealterat: fiorul
dragostei. Proba iniţiatică a iubirii este considerată de mag drept
confruntarea sacrului cu profanul, depăşirea ei constituind o sarcină
dificilă, dar care, odată adjudecată, îi permite să vadă lumea cu “ochii
cei adevăraţi”, ai spiritului, fiind absolvit de erori, de păcate proprii
condiţiei umane.
Tematica unei iubirii imposibile, abordată de autor, iniţial, în
romanul Nunta domniţei Ruxanda (1932), este amplificată în Creanga
de aur, atestând particularităţi inedite. Una dintre acestea reprezintă
voinţa de putere, cu care Breb încearcă să “escaladeze” două categorii
de interdicţii: predestinarea Mariei de Amnia, devenită împărătiţă, de a
se subordona condiţiei terestre, iar pe de altă parte, el, Kesarion,
desfiinţând ideile Templului Cunoaşterii, va trebui să se reîntoarcă la
Muntele Mitic. Sunt două destine paralele, care nu se vor intersecta
niciodată, amintirea iubirii lor netrupeşti reprezentând pledoaria
artistică pentru o lume pură, sacră, aproape ideală. Întâlnirile imaginare
ale celor doi “iubiţi”, descrierea lor minuţioasă au scopul de a apropia
de prezent farmecul timpurilor de odinioară.

195
Drumul complet al lui Kesarion Breb (în fond, simbolizând viaţa
pe pământ), inclusiv cel al cunoaşterii omului din exterior, cercetarea
relaţiilor sociale, politice şi morale ale Bizanţului – toate acestea
conferă personajului particularităţi proprii, distincte, cu totul deosebite
de caracteristicile celorlalţi eroi din naraţiune. Această stare de lucruri îl
determină pe dac să se identifice cu o fiinţă fabuloasă, coborâtoare
direct din lumea mirifică a irealului. După parcurgerea unui drum
sinuos, protagonistul conştientizează că: “lumina adevărului e durabilă”,
sufletul său obţinând valenţe ontice. El respinge, anatemizând, această
lume bolnavă, brutală, materială, supusă unei rotiri perverse în
prefacerea-i perpetuă. Alternativa propusă de mag constituie Muntele
Magic, tărâm în care timpul se anulează prin izolare şi singurătate.
Solitudinea şi claustrarea nu reprezintă în acest roman elementele
muceniciei, ci presupun o trăire interioară intensă, asumată benevol
(romancierul afirma că această trăire este dictată de suflet), trăire ce
respinge vacarmul, raţiunea unei lumi pur materiale, bazate doar pe
minciună, crimă şi desfrâu. Creanga de aur încearcă să reconstituie, din
perspectivă naţională, vremurile edenice de la începuturi, geneza.
Ştiind că avea de parcurs un drum periculos şi plin de peripeţii,
Kesarion este îndemnat să-şi ia în calitate de însoţitor un cioban
puternic şi pletos, personaj cu voinicia şi credinţa eroilor de baladă. El
însuşi aparţinând neamului de oieri, se opreşte pentru popasuri doar la
stâni, acestea fiind considerate unicele adăposturi de încredere şi lipsite
de primejdie. Devenite obligatorii şi respectate cu sfinţenie de oamenii
timpurilor de odinioară, regulile-precauţii semnalate mai sus reflectă
tradiţiile istorice regăsite în miturile naţionale, în special în Mioriţa.
Religia este definită în creaţia lui M.Sadoveanu drept lege, drept “o

196
putere juridică menită să reglementeze viaţa socială, politică şi etică a
popoarelor” [8, p.234]. Conform opiniei critice exprimate de
cercetătorul Ion Oprişan, „sub influenţa contactului tot mai intim cu
textele sacre şi a aprofundării sensurilor lor, proza autorului se încarcă
cu o subtextualitate neobişnuită şi cu o reflexivitate de intensă
coloratură gnomică. (...) Utilizată în cele mai diverse şi mai neaşteptate
împrejurări ca o formulă sigură de aureolare a prozaicului şi
obişnuitului cu nimbul poeziei, maniera biblică e întrebuinţată
îndeosebi în cazul reflecţiilor scriitorului sau ale personajelor asupra
scurgerii nemiloase a timpului sau a vremelniciei şi insignifianţei
omului şi a faptelor sale în comparaţie cu cele eterne” [9, p. 37-38].
Fără a avea temeri că va fi învinuit de subiectivism, scriitorul ia
întotdeauna apărarea vieţii demult apuse, a lumii cumpătate a
strămoşilor, elogiind „edenul” în calitate de etalon de comportament în
evaluarea prezentului. Admiraţia prozatorului pentru valorile trecutului
poate fi explicată ca o nostalgie şi o cumpănă ce înclină în favoarea
adevărului, dreptăţii, vechimii, sacrului, deci a elementelor nepieritoare.
Romanul Creanga de aur evocă varianta ideală a unui univers spiritual,
în care oamenii se îngrijesc doar de nemurirea sufletului şi condamnă
practicile vieţii de la Bizanţ, respingând întunericul ce s-a instalat în
această “lume tulbure, nestatornică, dominată de corupţie”.
Astfel, Dacia şi Bizanţul sunt doi poli, două lumi total diferite,
antinomice, care reprezintă trecutul şi viitorul omenirii. Dacă
prezentul conferă o veridicitate a descrierilor bizantine, lumea Daciei
este mai mult un tărâm imaginar, virtual, descendent din basme.
Judicioase consideraţii analitice cu privire la antinomia sacru-
profan în literatură efectuează criticul literar Ana Bantoş, evocând

197
„momente ce relevă natura complexă a sacrului aflat pe parcursul
istoriei în legătură directă cu sentimentul religiozităţii”. După cum
apreciază cercetătoarea, „problema sacrului rămâne, aşadar, în
continuare deschisă. O dovadă este şi complexitatea ariei din care
diverşi autori au desprins definiţia noţiunii în cauză. (...) Lepădarea de
Dumnezeu este, în fond, echivalentă cu abandonarea unor structuri
statornice”. Şi în poezia lui Lucian Blaga, şi în proza lui Mihail
Sadoveanu „ieşirea dintr-un timp cotidian, plin de neliniştile
perisabilităţii are loc cu ajutorul unor imagini, semne sau numere ce
produc iluminarea în urma ruperii de nivel [10, p. 33].
Mihail Sadoveanu este un continuator al eforturilor celor care au
crezut în vitalitatea fondului nostru tracic. Prozatorul motivează această
opţiune în cartea de memorii Mărturisiri (1933): “Nu înţeleg tocmai
bine de ce e nevoie să se dovedească latinitatea noastră exclusivă şi
nobleţea noastră de la Roma, ca să devenim un mare popor. Aş fi
înclinat să mă bucur mai mult de o origine geto-dacică, întrucât aceşti
vechi pământeni, geto-dacii, se bucurau de o reputaţie excelentă în
lumea antică, pe când despre romani nu se putea vorbi numai cu laude.
În ceea ce mă priveşte, mă simt onorat de a fi coborâtor din băştinaşii
care erau sub oblăduirea vechiului nostru Boeribista. (…) Socotind
limba ca un factor important de comunicare, am totuşi încredinţarea că
trebuie să ne căutăm pe noi înşine mai adânc şi mai în trecut. Pot spune
că neamul nostru se trage de la Roma, dar mai cu seamă se trage din
Carpaţi” [11, p.191].
Mihail Sadoveanu a lecturat cu atenţie operele istorice ştiinţifice ce
abordau civilizaţia strămoşilor noştri: Viaţa de codru în Dacia de
B.P.Hasdeu, Dacia înainte de romani de Gr.G.Tocilescu, Istoria lui

198
A.D.Xenopol şi, mai ales, Getica lui V.Pârvan. Aceste scrieri celebre au
constituit pentru scriitor o sursă esenţială în elaborarea romanelor sale
istorice, mai ales că multe dintre ele aveau la bază probe preţioase ale
istoricilor antici Herodot şi Strabon.
Limbajul Crengii de aur este şi el acomodat în bună parte epocii
evocate, deoarece aşezarea stilistică a naraţiunii s-a produs odată cu
utilizarea lexicului hagiografic din cărţile sadoveniene apărute anterior:
Din vieţile sfinţilor, volum format din Sfintele amintiri şi Spre Emaus,
în colaborare cu D.D.Pătrăşcanu, şi Istoria sfinţilor Varlaam şi Iosaf de
la India. Acest limbaj îmbină organic cuvintele sacre cu cele profane:
„Apa murmura lin, licărind într-un jghiab de marmură, şi deasupra se
boltea umbra prietenoasă de finic. Cei trei călători care ajunseseră întâi
acolo, venind de către miazăzi, se opriră o clipă şi se întoarseră în
rugăciune spre răsărit [12, p. 8]. Lucrarea După izvoade vechi a fost
prefaţată elogios de ilustrul lingvist Sextil Puşcariu, tocmai datorită
limbajului cultic şi “expresiilor evlavioase” utilizate.
În cartea Fascinaţia tiparelor originare Constantin Ciopraga
consideră că dacii, prin exponentul lor, Kesarion Breb, posedau nişte
chei magice cu care se revelau: “Pentru pontifii din muntele ascuns
ideea de unitate a divinului, în ciuda diversităţii de înfăţişări, pare a ţine
de henotheismul menţionat de Pârvan” [13, p.261].
Încercând o “universalizare” a unor personaje sadoveniene, vom
observa că atât Kesarion Breb, cât şi Maria de Amnia comportă
similitudini de ordin tipologic şi factologic cu personajele prozatorului
francez Anatole France din celebrul roman Thaïs, fapt ce denotă această
universalitate a operei sadoveniene. Însă, dacă Breb întâmpină mai
puţine dificultăţi în procesul de iniţiere decât Sfântul Pafnutie, destinul

199
Doamnei de Amnia este marcat mai profund de suferinţă şi înălţare,
decât cel al păcătoasei salvate, protagonista operei lui A.France.
Paginile sadoveniene se află sub “oblăduirea crengii de aur”, iar
filele din Thaïs au drept “protector” – “lotusul”.
Împărătiţa Maria, datorită calităţilor ei interioare, poate fi asemuită
şi cu un alt personaj literar feminin din literatura franceză: Salammbô
din romanul omonim al lui Gustave Flaubert. Autorul Insulei
pinguinilor afirma că legendele se disting printr-o calitate superioară:
ele se pretează exprimării tuturor ideilor. În romanul Creanga de aur nu
are loc, totuşi, o inversare a rolurilor, deşi ultimul Mare Preot Dac
moare, astfel sfârşind prin a cădea pradă suflului nou al umanităţii.
Valabilă şi pentru scrierea Creanga de aur este următoarea
caracterizare făcută de către Ovid.S.Crohmălniceanu romanului Thaïs
de Anatol France: “Reconstituire a unei întregi lumi apuse, romanul
n-are ambiţii arheologice. Totuşi, puterea autorului de a învia prin
amănuntul discret, dar sugestiv, o realitate legendară, e fascinantă”
[14, p.11].
În toată creaţia sadoveniană transpare un mit al soarelui, al cărui
cult vine încă din preistorie. Momentele nodale din viaţa personajelor
sadoveniene se consumă, aproape întotdeauna, sub puterea acestui
corp ceresc. De exemplu, aflându-se în punctul critic de plecare,
soarele nu cedează şi intervine în soarta supuşilor săi. Le modifică
parţial sau chiar radical destinul.
Ochii lui Kesarion Breb o vor admira pe Maria anume în această
fază cerească a soarelui. Tot atunci, dar peste doi ani, se va produce
reîntâlnirea lor, onirică, în Bizanţ. Însăşi apariţia împărătiţei Maria va fi
considerată drept “strălucirea dumnezeiască a asfinţitului”. Situaţia

200
respectivă nu este invocată întâmplător. Protectoratul soarelui se extinde
asupra întregii Dacii, care venera Soarele-Înţeleptul. Mihail Sadoveanu,
cunoscând faptul că primăvara reprezintă simbolul înnoirii naturii, al
încolţirii bobului de grâu, va descrie clipele dramatice din “cariera
soarelui”, punctele sale de cumpănă. Atât echinocţiul, cât şi solstiţiul
constituie momente favorabile pentru natură în scopul de a comunica cu
pământenii, de a oferi un semn providenţial celor mulţi. La sfârşitul
lunii martie se produce şi venirea bătrânului mag din peştera Muntelui
Ascuns.
Solstiţiul aduce cu el (romanul Nopţile de sânziene atestă această
situaţie) schimbarea “crugului cerului şi soarele începe să dea îndărăt.
De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul Racului” [15,
p.430]. Tot în perioada respectivă îşi fac apariţia şi chipuri descinse din
mitologie. Unul din cele mai reprezentative exemple în aceasta ordine
de idei este cazul pădurarului Peceneaga, fiinţă cvasi-fantastică,
primitivă. În romanul Nopţile de sânziene sunt prezente descrieri ale
peisajelor naturii, care aduc aminte, prin varietatea şi tehnica detaliului
utilizată, de luparul sau berevoiul lui Vasile Voiculescu. Timpurile
rememorate în această naraţiune vizează mai multe momente proprii
Apocalipsei, “când stau în cumpănă toate stihiile, şi cerurile cu stelele şi
vânturile”. Dobitoacele, inclusiv cele din codrul străvechi al Borşei (se
poate constata o analogie cu pădurea din Cartea Junglei de R.Kipling),
“au pentru o clipă lumina înţelegerii, adică grăiesc ca oamenii. Se strâng
în sobor şi ţin sfat”. Profetul, a cărui prezenţă este inevitabilă, se
plasează de asupra intemperiilor vremii, ridică spre cer braţele şi
binecuvântează lumea din sate, dezlegând blesteme, tălmăcind visuri,
vindecând boli incurabile şi sfătuind pe plugari cum să-şi îngrijească

201
mai bine glia.
Asfinţitul soarelui pune capăt acestor evenimente-minuni, se
instalează o linişte apăsătoare, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Bineînţeles, legătura organică cu tradiţiile populare, cu înţelep-
ciunea transtemporală „determină” apariţia mithosului, sacrului, în
definitiv a spaţiului mioritic în creaţia lui Mihail Sadoveanu. La fel,
legătura cu trecutul glorios al neamului presupune, obligatoriu, apariţia
sacrului de factură ritualică. Este evident că prozatorul face parte din
tagma autorilor fabuloşi, care, împrumutând şi valorificând mitul, nu
pot să nu împrumute, în acelaşi timp, ritualul şi, finalmente, sacrul. De
aici, un pregnant dinamism al matricei mioritice la Mihail Sadoveanu, o
oscilare continuă între infern şi paradis; or, după cum precizează Fănuş
Băileşteanu, există o subtilă şi dialectică împletire între rai şi iad.
Sadoveanu alternează aceste spaţii, descoperind şi propunând „edenuri”
social-politice, biologice, erotice, ameninţate (sau absorbite) permanent
de timpuri vitrege.
Universul artistic sadovenian conţine un variat registru de ritualuri
magice şi practici imemorabile, prezentând realităţi ireale, care se
remarcă prin adâncimi ale subconştientului uman. Acest tărâm imaginar
este expresia trecutului incifrat în date antropologice, psihologice, etice
şi populat de personaje proprii climatului fantastic: Peceneaga, Sofronie
Leca, Culi Ursake. Eroii sadovenieni au nişte preocupări esoterice,
tainice, misterioase: caută comori ale unor voievozi din vechime,
utilizând termeni vrăjitoreşti şi consumând băuturi şi bucate bizare, din
diverse plante sălbatice necunoscute. Comportamentul acestor personaje
(de altfel, atestate şi în creaţia lui Cezar Petrescu – Zaharia Duhu din
romanul Aurul negru) învederează valenţe cosmogonice, fiindu-le

202
străine ocupaţiunile fireşti ale ţăranilor şi îndeletnicindu-se doar cu
contemplarea stelelor, descoperirea minunilor, prinderea vedeniilor etc.
Un atribut deosebit de important pentru respectiva categorie de
năzdrăvani îl reprezintă furcuţa de alun, care, în viziunea lor, fiind
purtată, îţi poate aduce linişte sufletească, te păzeşte de rele şi îţi oferă
longevitate.
Personajele devin distincte prin atemporalitate, ele se mândresc cu
faptul că n-au adoptat calendarul cel nou, nu se subordonează legilor
pământeşti ale muritorilor de rând, considerând că doar în legile vechi
poţi “găsi datele şi epocile plugăriei”. Mentalitatea lor este rigidă,
obiceiul având putere de lege: de Sfântul Ilie trebuie să înfăţişeze la
curte porumbul nou de copt, la Foca nu le este îngăduit să lucreze, ca să
nu li se aprindă girezile de paie; la Sfântul Pantelimon dau deja căciuli
şi cojoace slujitorilor la oi şi la vite, căci, “deşi căldura e în toi, pentru
ei s-a arătat semnul iernii”.
Umanitatea sadoveniană rezistă în faţa tuturor fenomenelor şi
vitregiilor naturii: nu este surprinsă niciodată de venirea gerului, îndură
negura, vântul, viscolul, fără a se lamenta, căci le interpretează drept
predestinare, iar uneori chiar pedeapsă venită din ceruri pentru
neascultare. Poate fi stabilită o anumită similitudine între caracterul
acestei umanităţi şi specificul fenomenelor meteorologice, poate
printr-o transcendenţă menită să întărească personajele sadoveniene, să
le călească pe potriva vremurilor. Ele, personajele, considera însuşi
Sadoveanu, rătăcesc prin pădurea istoriei, “pribluind că n-a fost urs cât
un drac” sau alte prezenţe eshatologice, dar care nu reuşesc, prin efectul
lor malefic, să le descumpănească, deşi oamenii sadovenieni sunt loviţi

203
de crunte nenorociri, mai mari sau mai mici: “calul îşi frânge un picior”
şi soţiile le mor în locuri rele.
În faţa cataclismelor şi a cumpenelor vieţii, mulţi din eroii lui
M.Sadoveanu se refugiază în afara colectivităţii, găsind adăpost în
pustietate, departe de locurile populate, ripostând astfel la inechităţile
sociale sau la hazardul destinului. Simptomatic în această ordine de idei
este exemplul eroului Broz, care, fiind însoţit de unicul prieten rămas
credincios, câinele său Aiax, se retrage din lumea mirenilor într-o
“colibă din cea mai îndepărtată râpă”.
Prin intensitatea trăirilor însingurate, descrise de M.Sadoveanu,
proza sa aminteşte, în plan literar comparatist, de rebeliunea
personajelor lui W.Faulkner, mai ales cele din volumul de povestiri
Coboară-te, Moise! Crezul eroilor sadovenieni (şi faulknerieni), odată
cu abandonarea lumii şi a regulilor colective, este exprimat de scriitor în
romanul Nopţile de sânziene: “Să nu se mai ştie nimica de ei”.
Opera lui Mihail Sadoveanu, cea de valorificare a timpurilor pre-
istorice, care duc lipsă cu desăvârşire de date concrete, de documente şi
alte referinţe autentice, reflectă constituirea unui univers artistic
preaplin de harul divin al acestui neam, de frumuseţea lui unică.
Romanul Creanga de aur este o creaţie artistică profund meditativă, cu
multiple valenţe filosofice şi sapienţiale, ce păstrează intactă
istoricitatea tainică a mesajului de idei.
Dimensiunile interioare ale spaţiului sadovenian oscilează între
sacru şi profan, coborârea în infern urmărind pedepsirea celor răi şi
reinstaurarea păcii sufleteşti. Opera lui Mihail Sadoveanu este o sinteză
a spaţiului infinit cu cel ondulat, a celui labirintic cu cel rotund, sinteză
exprimată în imaginea destinului tragic al neamului nostru. Sacrul şi

204
profanul se manifestă la Sadoveanu prin intermediul cultului pentru
natură (vegetaţia fiind când divinizată, când supusă unei acerbe
anatemizări, în funcţie de „influenţa” ei asupra umanităţii); pentru
înţelepciunea strămoşească (exprimată în parabole, proverbe, zicători
etc.); pentru spiritualitatea naţională înălţătoare.
Scriitorul nu a preluat, pur şi simplu, miturile naţionale, ci le-a
conferit o amplitudine creatoare, le-a hiperbolizat, le-a îmbogăţit ideatic
şi emblematic. De multe ori în opera lui Mihail Sadoveanu sacrul şi
profanul co-există „armonios”, neputând fi stabilită o delimitare clară
între ele. Sincretismul sadovenian, astfel, devine o dominantă etico-
stilistică, în tendinţa de valorificare a sacrului şi profanului. În aceasta şi
constă marca distinctă sadoveniană, de a contempla şi re-scrie istoria
sacrului şi profanului naţional într-o pregnantă simbioză dialectică.
Având un profund caracter terestru, sacrul şi profanul au fost aduse
de Mihail Sadoveanu pe un sol fertil, conferindu-le atribute de mare
încărcătură umană şi valori neperisabile, eterne.

Referinţe bibliografice

1. Marcea, P. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Creanga de aur /


Zolotaia vetvi (ediţie bilingvă româno-rusă). – Bucureşti: Editura
Minerva, 1981.
2. Sadoveanu, M. Creanga de aur // Opere. Vol.12. – Bucureşti:
ESPLA, 1958.
3. Cuclin, D. Teoria Nemuririi. – Galaţi: Editura Porto-Franco, 1991.

205
4. Eliade, M. De la Zamolxe la Cinghis Han. – Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
5. Băileşteanu, F. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu. –
Craiova: Editura MJM, 2001.
6. Eliade, M. Sacrul şi profanul. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1992.
7. Mincu, M. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Viaţa lui Ştefan cel Mare
/ Creanga de aur. – Bucureşti: Editura Minerva, 1973.
8. Zaharia-Filipaş, E. Postfaţă // În: Mihail Sadoveanu. Creanga de aur.
– Bucureşti: Editura Minerva, 1976.
9. Oprişan, I. Biblicul în opera lui Mihail Sadoveanu // Revistă de
Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1991, nr.3.
10. Bantoş, A. Dinamica sacrului în poezia basarabeană
contemporană. – Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000.
11. Sadoveanu, M. Mărturisiri. – Bucureşti: ESPLA, 1960.
12. Sadoveanu, M. Pătrăşcanu, D.D. Sfintele Amintiri // În: Sfintele
Amintiri. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1992.
13. Ciopraga, C. Fascinaţia tiparelor originare. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1981.
14. Crohmălniceanu, Ovid. S. Prefaţă // În: Anatole France. Thaïs. –
Bucureşti: EPLU, 1966.
15. Sadoveanu, M. Nopţile de sânziene // Opere. Vol.12. – Bucureşti:
ESPLA, 1958.

206
Capitolul VII.
ASPECTE ALE POETICII OPEREI
SADOVENIENE: ÎNTRE HARUL
DE A ISTORISI
ŞI LIRISMUL MAGIC AL
ROSTIRII

207
§1. Statutul artistico-filozofic
al romancierului total
Efortul de parcurgere şi, ulterior, de cercetare a operei sadoveniene
presupune un grad sporit de dificultate. Căci multiplele aspecte
distincte, elemente majore, particularităţi naratologice, arta descrierii şi
istorisirii, specificitatea transfigurării artistice, proiectarea – pe calea
ficţiunii – a faptului de viaţă sau de istorie în metaforă, simbol şi mit
personal – constituie repere fundamentale ce necesită a fi supuse unor
investigaţii şi interpretări complexe şi multiaspectuale.
Acest demers analitic vizează sondarea “rădăcinilor”, a reperelor-
cheie, a modalităţilor tehnice definitorii, care stau la baza artisticităţii şi
autenticităţii creaţiei autorului. Una din cele mai importante calităţi ale
textului sadovenian în contextul literaturii române, dar şi universale,
este originalitatea poetică. George Călinescu menţiona: “Opera lui
Mihail Sadoveanu este fără precedent, e rodul de peste mai bine de o
jumătate de veac al silinţei de a supune regulilor muzicii contemplaţia
naturii şi cunoaşterea realistă a oamenilor. Niciodată nu s-a încercat în
proză un asemenea lucru” [1, p.182].
Dacă savantul Ion Coteanu s-a referit doar fragmentar în studiile
sale la tehnica stilului lui Mihail Sadoveanu, atunci o contribuţie
valoroasă la cercetarea acestui aspect, mai ales din perspectiva
expresivităţii naratologice, au adus, prin referinţe analitice originale,
lucrările: Mihail Sadoveanu – creator de limbă (1966) de Şerban
Cioculescu; Treptele Lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu
(1978) de Al. Paleologu; Vocabularul operei lui Mihail Sadoveanu
(1978) de Gavril Istrate; Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi
concepţia fundamentală a operei (1978) de Mircea Tomuş; Arta

208
evocării la Sadoveanu (1979) de G.I.Tohăneanu; Cărţile lui Mihail
Sadoveanu (1981) de Ion Vlad; Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu
Lumea (1982) de Monica Spiridon şi Sadoveanu sau Magia rostirii
(1986) de Doina Florea.
Poetica lui Sadoveanu trebuie iniţial descoperită şi examinată din
perspectiva comparatismului literar (acest novum organum al criticii
literare, cum îl definea Francois Jost), în contrast cu poeticile unor mari
prozatori universali, fapt ce va permite depăşirea cadrului naţional chiar
la nivelul concepţiei sale mai mult sau mai puţin tradiţionale.
Raportarea operei lui Mihail Sadoveanu la creaţia unor romancieri
importanţi din literatura universală poate fi percepută doar într-un cadru
valoric, prin prisma unui comparatism integrator. În acest context, vor fi
identificate cele mai rezistente componente artistice ale general-
umanului, cu specificarea că naţionalului, autohtonului le va reveni
primatul universalizării. Dinspre aceste valori estetice, etice, istorice,
psihologice, filosofice, metafizice, proprii unei etnii, se vor stabili grade
de similitudine şi interferenţe generalizatoare.
Reinterpretarea operei sadoveniene, după parcurgerea referinţelor
critice (articole, eseuri, comentarii, tratate, monografii), identificarea
materialului analitic obiectiv se cer axate pe o modalitate “creatoare” de
exprimare, direcţionată spre cunoaşterea minuţioasă şi a contextului
literar în care a activat prozatorul, dar fără a ne lăsa influenţaţi, în
demersul nostru, de condiţiile sociale dogmatice. Mai ales că despre
Sadoveanu s-a afirmat că este “o imensă arhivă lingvistică şi un
laborator unic de regenerare a cuvintelor, de înnobilare a lexicului
nostru” [2, p.350]. Scriitorul recreează nu numai istoria poporului
nostru, ci şi pe cea a limbii sale.

209
În ceea ce priveşte creaţia lui Sadoveanu, ea trebuie “subordonată”
conceptului de critică completă, elaborat de Garabet Ibrăileanu, care
diferenţia abordarea intrinsecă de abordarea extrinsecă a operei
literare propriu-zise. Nu ne vor interesa, aşadar, aspectele individului ca
atare, ci, în primul rând, “contopirea” lui în actul creator-artist, care
cunoaşte diverse ipostaze: prezenţa unor informaţii vaste privind istoria
unor nuvele, povestiri mai puţin valoroase; atestarea unor surse critice
tardive, de obicei postume, în care este reflectată amplu opera lui de
rezistenţă: Fraţii Jderi, Baltagul, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă.
Uneori, aceste tentative critice se confruntă cu multiple dificultăţi: lipsa
interesului manifestat faţă de opera sadoveniană, confundarea
aspectelor literare ale autorului cu cele ale activităţii civice, politice,
ideologice.
Constanta acestor cercetări, însă, rămâne aceiaşi: M.Sadoveanu
prezintă fapte neordinare prin intermediul unor tehnici artistice
originale. Ipotezele lansate de scriitor, atunci când încearcă să imprime
calităţi aparte comportamentului personajelor sale, reprezintă în
literatura română marca distinctă sadoveniană. De la un text la altul,
progresiv, odată cu experienţa literară, volumele autorului surprind
situaţii unde totul este posibil şi imprevizibil, exprimarea acestora
comportând aspecte neordinare, conotative ale cuvintelor, viziuni şi
tipare lirice.
Poetica operei sadoveniene încearcă să descopere avatarurile
creaţiei, ţinând cont de faptul că această abordare artistică constituie
nivelul superior al unei lucrări în proză. Teoretizând modelul
sadovenian, putem menţiona că poetica autorului nu trebuie exagerată,

210
dar nici minimalizată, fiind vorba de intuiţii intermitente, de tatonări, de
deschideri lirice , care pot prefigura un discret fir conducător.
Romanele Nicoară Potcoavă, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi
Vodă şi, în primul rând, Fraţii Jderi conţin caracteristicile prozei
poetice (cele determinate de savantul rus A.N.Veselovski, care amintea
de coordonatele poeticii subiectelor, prin intermediul unor paralele
stabilite în mai multe literaturi), ca dat istoric, depăşind limitele
romanului picaresc, cavaleresc şi punctând o etapă nouă în conceperea
şi interpretarea creaţiei artistice sadoveniene (similitudini de divers
ordin, inclusiv tipologic, pot fi stabilite între romanele istorice ale lui
M.Sadoveanu şi operele consacrate ale genului: Iulian de Gore Vidal şi
Iskander de Louis Couperous).
Integrarea operei sadoveniene în categoria valorilor literare ce
depăşesc arealul naţional se datorează acestei poetici istorice, dar şi
esteticii genurilor. Or, după cum aprecia Leon Baconsky în studiul
Poezie şi adevăr: “Prezenţa în fiecare pagină a poetului este o realitate
dintre cele mai transparente în opera lui Mihail Sadoveanu [3, p.85].
Prozatorul instituie o proprie manieră literară, în care geneza,
evoluţia şi particularitatea prezentării subiectelor, sub aspect lexical,
sunt inconfundabile (Mihai Ralea o numea doctrină sadoveniană).
Această manieră se distinge printr-o unitate artistică intrinsecă,
reflectând omogenitatea ansamblului şi a solidarităţii autorului cu
propria operă. M.Sadoveanu a reuşit, poetic, să prezinte din interior
viziunea personală asupra Lumii. Suntem izbiţi de aspectele auditive şi
vizuale ale acestei proze, susţinute de elemente ale stilului ce prezintă
plenar oralitatea sadoveniană. Astfel, etimonul spiritual, în acest caz,
este încadrat între filologie şi poetică.

211
Materialul documentar este “prelucrat” şi „muzicalizat” ficţional,
autorul imprimând textului un flux de metafore, epitete, comparaţii –
toate aceste elemente fiind introduse în interiorul unui limbaj neaoş,
uneori dialectizat, alteori personajele sadoveniene, în virtutea condiţiei
lor sociale, “profesând” un grai argonizat sau chiar vulgarizat, în
dependenţă de contextul acţiunilor sau a motivelor care determină
această exprimare. În această ordine de idei, George Călinescu aprecia
că “M.Sadoveanu este căutătorul de expresii serafice furate muzicii
propriu-zise. Eufonia sa este aceea a unei limbi istorice, expurgată de
tot ce este echivoc, inexpresiv, născocit pe loc, lipsit de rădăcină bună,
îmbogăţit cu ceea ce stă să piară prin concurenţa hibrizilor. Eroii lui
M.Sadoveanu se mânie şi suduie fără erori de gramatică, se jelesc ca
psalţii pe glasurile canonice. Precum şi mierla, şi cucul cântă pe limba
lor, de la voievod până la mişel, aceşti oameni îşi au graiul lor prevăzut.
De aici o impresie de concert…” [4, p.62] Stilul metaforizat,
construcţiile frazeologice bine armonizate şi geometrizate exprimă
fondul ideilor al creaţiilor sadoveniene.
În romanul Creanga de aur, de exemplu, scriitorul apelează la
tehnicile discursului dialogic, acesta fiind prezent, mai ales, în cazul
întâlnirii dintre Kesarion Breb şi împărătiţa Maria:
“Tânăra împărăteasă întinse dreapta. Cutremurându-se deodată de
spaimă, îşi plecă obrazul, sărutând degetele care i-o cuprindeau.
Străinul o domoli, apăsându-şi palma stângă pe fruntea ei.
- Mărită stăpână, vorbi el cu voce moale, nefericirea nu ţi-a
adus-o purtarea Împăratului, ci iubirea mea.
- E adevărat? ţipă înăbuşit Maria.
- E adevărat.

212
Ea îl cuprinse strâns, plângând.
- E adevărat, îi zise el iar cu blândeţe. Însă drumurile noastre în
această lume trebuie să se desfacă aici. O împărăteasă, când îşi pierde
soţul, aşa cum s-a întâmplat cu măria ta, pune văl negru şi se duce la
Insula Principilor. Viaţa măriei tale nu poate avea rânduiala obişnuită a
oamenilor celorlalţi. Asemeni asupra mea stă o putere care nu-mi
îngăduie să rup legămintele ce-am făcut” [5, p.183].
Mihail Sadoveanu utilizează cu predilecţie un limbaj parabolic,
încărcat de semnificaţii polivalente, unele din naraţiunile sale fiind
adevărate hagiografii. Spiritul cultic, valenţele cosmogonice ale cărţilor
sfinte sunt explorate cu multă eficacitate artistică de către autor,
romanul Creanga de aur reprezentând exemplul cel mai relevant.
Lirismul operei sadoveniene provine şi din modalităţile specifice
de exprimare ale personajelor; acestea vorbesc profetic în rime,
mlădiind cuvintele rostite în aşa fel, încât aduc aminte de limbajul
literaturii de început. În monografia Sadoveanu sau Utopia Cărţii
criticul literar Nicolae Manolescu observă: “Prozatorul prefera limba
nobilă a oralităţii populare. (…) O anume conştiinţă artistică se naşte
din căutările prozatorului, un stil care nu mai este acela nemijlocit al
vieţii, dar în care viaţa reapare ca icoana lumii în semnele filosofilor”
[6, p.220].
Personajele sadoveniene nu-şi prezintă în mod obişnuit destinul,
nu intră în contact direct cu alte personaje. Ele îşi “aleg” cele mai
adecvate şi eficace modalităţi de exprimare, deseori apelând la tipare de
basm de o excepţională inventivitate. M.Sadoveanu împrumută eroilor
săi un discurs impulsiv, având accentuate implicaţii profetice. Există,
desigur, o anumită iconoclastie a conceptelor estetice, filosofice şi

213
istorice ale autorului, un permanent neastâmpăr lingvistic şi un dar
al contrazicerii dialectice. “Localurile” predilecte pentru asemenea
sfaturi (divan) dau naştere la invocarea discursului naratologic, a
graiurilor pestriţe, a amintirilor protoistorice, a arhaismelor, a
provincialismelor, a figurilor de stil ce reflectă atributele etnice ale
pământului strămoşesc şi ale cuvintelor dintâi. Prin intermediul
intensităţii spunerii, eroul e plasat în centrul axiologic al cunoaşterii
artistice. De exemplu (după B.Cazacu), arhaismele sadoveniene
contribuie esenţial la consolidarea unui plan poetic distinct. Cuvântul
neaoş este, aşadar, regenerat într-un context artistic în care etimologia
termenilor este conservată intact: “Măria Ta, eu socot să chemi pe
tufecci-başa şi porunceşte-i să supuie pe fratele său”. Calificativul de
nebun, însă, este atribuit de Sadoveanu atât unui “netrebnic”, cât şi unui
“om cu mintea rătăcită”. O situaţie interesantă atestăm în romanul Zodia
Cancerului, unde expresia a se nevoi presupune, de fapt, fără voie: “Nu
s-a întâmplat nimic din aceasta şi însoţirea s-a făcut, cu voia lui Hmil
hatman, cu nevoia lui Vasilie-Vodă, fără a-i trece prin minte cuiva să
întrebe fata”. Arhaismele participă la crearea culorii temporale a
istorisirii sadoveniene, la care se adaugă inspirate construcţii
frazeologice, cu sensul lor vechi, ce amplifică mult expresivitatea
naratologică: a slobozi cuvânt, rodul pământului şi al soarelui, a se afla
în mare mâhnire, a se învălui întru întristare. Într-un studiu dedicat
oralităţii limbii populare, Mihail Sadoveanu nota: “Arhaismele şi
provincialismele contribuie semnificativ la îmbogăţirea capitalului
artistic de cuvinte” [7, p.140].
În ceea ce priveşte procedeul de obiectivizare a lirismului său
(catalogat astfel de Garabet Ibrăileanu), el se datorează utilizării

214
ponderate a figurilor de stil, fapt ce influenţează expresivitatea
comunicării artistice. Sadoveanu face uz, dar nu abuzează de epitete,
metafore, comparaţii, personificări: “Porţile stăteau deschise ca la
Domnie. Şi prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei
cât bătea ochiul până la Ceahlău şi Hălăuca. Iar după ce se cufunda
soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi
lunecau în tainice neguri – focurile luminau zidurile de piatră, gurile
negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrelite”. Muzica şi ritmul interior
secundează reuşit metafora şi comparaţia sadoveniană: calul rânji
înspre noi ca un demon; omul strigă zbârlindu-şi mustaţa tuşinată;
femeia ieşi ca o şerpoaică; răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli; batistă
ca sângele; copilul – drăcuşorul boierului; neagra fântână a trecutului
etc. De spaimă, un erou sadovenian simte că-i creşte pe spinare păr de
câine turbat, iar altul, ajuns la ananghie, se zbate ca o dihanie.
Personajul Constantin Moţoc are, în schimb, inima scrijelată de unghii
de criţă. Răducan Chiorul aprinde în ochiul lui cel sănătos mare frică.
Oamenii sadovenieni sunt preocupaţi serios şi de modul cum vor
istorisi (“grija spunerii”), ştiind că posedă o calitate supremă: cunosc
glasul pământului, iar gândurile şi faptele lor întotdeauna îşi capătă
veşmântul lingvistic cel mai potrivit şi mai expresiv. Ei sunt, ca şi cum,
“filtraţi” printr-o disociere, printr-o empatie, unde imaginea
personajului se constituie prin retrăirea acestuia de către autor, unde
intuirea realităţii se face prin identificare afectivă. Reflectarea
însemnelor psihologice comportă o anumită “desprindere” a autorului
de erou şi plasarea lui în spaţii diferite, unul în afara celuilalt.
Limbajul operei sadoveniene se manifestă într-un spaţiu metafizic,
transcendent, liber faţă de existenţa concretă şi mobilă a materiei sau a

215
naturii. Mişcarea, transformarea devin fundamentale în viziunea
carnavalescă şi în cea rabelaisiană asupra existenţei. Astfel, creaţia lui
M.Sadoveanu abundă în expresii artistice „unduioase”, complexe şi
revelatoare, în împletiri ingenioase de sensuri manifeste şi latente,
bogate în implicaţii filosofice sau chiar oculte. Aceste “experienţe”
lingvistice urmăresc să realizeze o disociere între personaj şi forţa
auctorială. Tălmăcirea, “decodificarea” înţelepciunii vorbite se
efectuează prin intermediul unor tehnici naratologice ce prezintă
elementele de univers tainic şi exotic. Atunci când descrie situaţii
(i)reale, cu prezenţe zoomorfe (romanul Nopţile de Sânziene), limbajul
artistic al autorului adoptă o tonalitate solemnă, gravă, caracteristică
discursului sadovenizat.
Criticul şi istoricul literar Dumitru Micu consideră drept
importante următoarele caracteristici lingvistice ale operei lui Mihail
Sadoveanu: “Asemenea tuturor celorlalte componente particularizante
ale mediului existenţial sadovenesc, vorbirea personajelor situează acest
mediu într-o fascinantă irealitate. Îl scoate din timpul istoric, aşezându-l
în netimp, în imaginar, într-un tărâm de ficţiune ce capătă parcă atribute
ale fabulosului. Umanitatea sadoveniană gândeşte mitic şi vorbeşte
poetic. Prin ea supravieţuieşte o lume ce gândea în basme şi vorbea în
poezii” [8, p.108]. Prozatorul plasează în atemporalitate istorisirea
destinelor personajelor sale, urmărind eternizarea efemerului, condiţie
ce poate fi obţinută doar prin intermediul purităţii cugetului popular.
Credinţa acestor eroi constă în “îngrijirea sufletelor până la înfăţişarea
în acel loc de linişte şi de tăcere”, adică până la moarte. Iată de ce
evocarea trecutului este evocarea tinereţii lor apuse, motiv de nostalgie
şi regret că trebuie curând “să se ducă la limanul cel fără de vifor”.

216
Atavismul lor, continuitatea ereditară a destinului tumultos, starea de
veghe ca o permanentizare a existenţei cotidiene reprezintă rostul
patriarhal al neamului nostru, care, după cum menţiona autorul
Baltagului, şi-a cântat în “giers” durerea, mlădiindu-şi cuvintele în
furtuna timpurilor.
Poeticitatea limbajului sadovenian îşi găseşte explicaţia şi în
evenimentele istorice, pline de tragism, în care ţăranii erau nevoiţi să
ducă o existenţă dintre cele mai dramatice. Glasul ţăranului oropsit,
tragic prin însăşi factura discursului, este prezentat în culori sumbre,
natura co-participând, prin fenomenele-i caracteristice, la consumarea
acestei drame. Spaţiul în care se face auzit glasul ţăranului este
amplificat, permanentizat, deasupra lui planând un aer de fatalism.
Omul sadovenian, după Dumitru Micu, “refuză cu intransigenţa dusă
până la fanatism tot ce contravine legilor firii şi rânduielilor consacrate
printr-o practică milenară. Tinerii îşi apără dragostea cu îndârjire,
neezitând să facă moarte ori să se omoare când nu pot împiedica altfel
macularea iubirii. Sărmanii şi oropsiţii, când nu mai pot îndura silniciile
vrăjmaşului, pornesc în pribegie, se pustiesc. Acolo întemeiază aşezări
solitare, trăind – de cele mai multe ori sărac – întru dreptate şi cuviinţă.
Nelegiuirile sunt pedepsite neîndurător. Pentru ucidere, pentru trădare,
pentru înjosirea omului se plăteşte cu viaţă. Nu se poate altminteri. A
suprima răii este, în concepţia omului sadovenian, un imperativ moral
categoric” [8, p.107].
Mihail Sadoveanu a insistat în opera sa asupra prezentării
motivelor rurale pe calea unor situaţii-limită şi a unor personaje
arhetipale. Însuşi autorul mărturisea că îşi iubeşte proprii eroi, din
considerentul că aceştia sunt oameni bălani, cu ochi albaştri, os din osul

217
lui Decebal, suflet din sufletul lui Zamolxe, sânge din sângele lui Ştefan
cel Mare, întemeind, din trăirile personajelor sale, un univers artistic, în
care este adunată întreaga amărăciune a ţăranilor, exprimată prin bocete,
ofuri, scrâşniri de durere şi blesteme.
Scrierile lui Mihail Sadoveanu suscitau, în anii 60-70 ai secolului
trecut, din partea criticii literare (Savin Bratu, Ovid.S.Crohmălniceanu,
Zoe Dumitrescu-Buşulenga ş.a.) reacţii şi polemici controversate, axate
în jurul calificării procedeului artistic ca “mediu extraliterar”, lipsit de
orice elaborare stilistică. Asemenea supoziţii critice reflectau influenţele
istoriei şi ale folclorului, metamorfozate în spaţiul romanesc. Discursul
era apreciat pentru poeticitatea lui pură, pentru valenţele artistice
bogate în conotaţii literare pluristilistice.
Romanele sadoveniene, în ansamblul lor, dar mai ales cele de
factură istorico-poetică, sunt simptomatice pentru principalele tipuri de
unităţi compoziţional-stilistice, în care se împarte ansamblul romanesc:
1. Naraţiunea directă a autorului, cu toate variantele ei. (În deosebi,
prezentă în scrierile “călătoare” ale peregrinului Sadoveanu, acolo unde
“Măria Sa îşi descoperă ţara”).
2. Stilizarea diverselor forme de naraţiune orală (Evidentă, mai
ales, în Hanu Ancuţei, prin intervenţii, uneori disonante, ale spectrului
naratologic). Modalităţile expresive convenţionale de comunicare a
mesajului scriitoricesc, introducerea formelor arhetipale: scrisori,
jurnale, reconstituiri scriptice etc.
3. Tehnica reluării şi amplificării (“Taberele nu se mai istoveau şi
s-au pornit din părţile noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte”).
4. Aprecierea artistică prin intermediul figurilor de stil (mai ales a
comparaţiilor. “Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi

218
vicleană…”).
5. Adresarea directă, ce constituie una din cele mai importante
caracteristici ale oralităţii sadoveniene (prin prezentarea unui timp al
faptelor narate, un timp al evocării momentului când au fost povestite
întâmplările: “Trebuie să ştiţi dumneavoastră că Hanul acela nu era han,
era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo şi nişte porţi
ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele”).
6. Utilizarea pronumelor personale de politeţe în prezenţa numelui
propriu (pe care ar trebui să-l substituie), ca un fapt vechi de limbă,
caracteristic vorbirii personajelor sadoveniene, ce constituie
identificarea cu comportamentul ceremonios al oamenilor şi
mentalitatea timpului istoric în care se desfăşoară evenimentele (“Îl
chema Ioniţă, comisul Dumnealui”).
7. Varietatea de realizări perifrastice (“Tac de-a pururi şi scapi de
mine. Vin şi eu după tine, Ilisaftă, n-ai grijă, căci şi zilele mele sunt
numărate. Ba încă se poate să mă înfăţişez eu întâi şi întâi în acel loc de
linişte şi de tăcere după care râvnesc”).
8. Varietatea formulelor de adresare (alternează în funcţie de
vârstă, poziţie socială, gradul de familiaritate: “Cucoane Ioniţă”;
“Prietene Leonte”; “Cinstite boierule” etc.).
9. Tehnica anticipării (prin intuirea replicii ce va urma: “Femeia
şi-a strâns buzele şi s-a prefăcut că se uită cu luare-aminte în lungul
şleahului”).
10. Sinonimia lexicală bogată (de exemplu, pentru verbul a vorbi:
“a slobozi cuvânt”; “a grăi”; “a bolborosi”; “a clămpăni”; “a cuvânta”;
“a descâlci”; “a rosti”; “a schimba vorbe”; “a lăsa să cadă vorbe”; “a
îndrepta cuvânt”; “a-şi lua rând la vorbă”; “a lepăda cuvânt”; “a se

219
încolăci cu glasul”; “a se împletici cu vorbe” etc.).
11. Vorbirea metaforică sau “în pilduri” (“Lupul se-ntoarse unde a
mâncat oaia, – aşa că acuma ne trebuie numai vânători vrednici”).
12. Prezenţa unor “tablouri în mişcare” (din care nu lipsesc
elementele picturale: “Au pornit cu făcliile spre plopi, şi sileam şi eu
scrâşnind din dinţi, ameţit, slăbit şi mişel. La fântână i-am găsit pe toţi
cu capetele buluc asupra colacului de piatră. Sub lumini lucea sânge
proaspăt”).
M.Sadoveanu utilizează variate formule literare (consideraţii
morale, filosofice, ştiinţifice, declamaţii retorice, descrieri etnografice
etc.), prezente, îndeosebi, în Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă,
unde abatele de Marenne este cel care descoperă, prin nuanţări
accentuate şi humor grotesc, o multitudine de caracteristici ale
băştinaşilor, preocupaţi, în concepţia străinului, doar de banchete
pantagruelice. Formele de expresie ale oaspetelui, verbalismul său se
amplifică pe măsura înaintării în universul fastuos al Ţării Moldovei,
unde varietatea gastronomică şi vinurile alese sunt acompaniate,
obligatoriu, de vorbe de duh, ziceri memorabile, interjecţii, în definitiv,
o abundenţă nemaiîntâlnită a graiului neaoş.
Limbajul individualizat al personajelor (expresiile “colorate”,
“pestriţe”, dialectizate, dar “consistente” prin varietatea limbii: cu ziceri
cronicăreşti, reminiscenţe arhaice, însemne lăsate de generaţiile
anterioare, dar şi de popoarele care au intrat în contact cu populaţia
indigenă) constituie “procedeul de conexare în care unul din motive este
cel al povestirii [9, p.342].
Implementarea în roman a acestor forme şi formule stilistice, a
unităţilor eterogene se produce prin intermediul unor îmbinări fericite,

220
într-un sistem artistic, pe mai multe căi ale ansamblului compoziţional
şi presupune o identificare, o recunoaştere a elementelor constitutive,
subordonate acestor forme şi formule.
Romanul sadovenian cuprinde o realitate socială foarte diversă,
structurată artistic şi lingvistic cu multă ingeniozitate, rolul prim
revenind vocilor individuale ale personajelor, care formează o
unisonanţă perfectă. Se produce o stratificare internă a unei limbi
naţionale unitare în dialecte sociale, în maniere de grup, în argouri
profesionale, în limbaje de gen, limbaje ale generaţiilor, vârstelor,
curentelor, limbaje ale autorităţilor, cercurilor şi modelor trecătoare, în
limbaje ale zilelor şi chiar ale clipelor. Discursul autorului, limbajul
personajelor nu sunt decât unităţi fundamentale, prin intermediul cărora
plurilingvismul pătrunde în roman; fiecare dintre aceste elemente
admiţând diversitatea vocilor sociale şi diversitatea relaţiilor şi a
corelaţiilor dintre ele. Imaginea lingvistică generală se formează din
particularităţile fiecărui individ şi se prezintă ca o chintesenţă a
respectării datinii străvechi, prin “depozitara” acesteia – limba.

221
§2. Poezia naturii şi a sufletului românesc
Filosofia ancestrală, rezultată din povestirea mucalită, modul
original de a istorisi, “curgerea molcumă, mieroasă” (nu şi lascivă),
melodioasă a discursului narativ sadovenian impune un statut cu rol de
judecător imparţial: revizuirea conceptului de discurs poetic, prin
abordarea formelor tradiţionale de expresie şi înţelegerea romanului ca
structură stilistică.
Această concepţie filosofică este specifică şi personajului Kesarion
Breb din romanul Creanga de aur. Eroul este un fachir autohton,
terapeut al sufletului dac, expresiile lingvistice reflectând sentimentele
şi comportamentul său. Istoricul literar Dumitru Micu menţiona că
Marele Preot, atunci când vorbeşte, apelează la Rădăcinile Genezei,
fiind ahtiat de poezia naturii, a cugetului şi curăţeniei imaculate,
încercând să permanentizeze clipa efemeră, ca pe o ultimă posibilitate
de stăvilire a suflului păgân. Coordonatele sale spirituale provin din
credinţa înflăcărată, în care Dumnezeul său, Zamolxe, propovăduieşte
Credinţa Ascezei, Nemurirea Sufletului, Moartea cu Zâmbetul pe buze,
Ideea de vestale ale altarelor, – într-un spaţiu sacru, Muntele Ascuns.
Limba, în aceste condiţii, preia formele muţeniei, a penitenţei, devenind
unica modalitate de rezistenţă în faţa lumii laice.
Intensitatea mesajului, poeticitatea aleasă îl reprezintă pe Kesarion
Breb în interioritatea sa consecventă, modalitatea de exteriorizare
constituind o tentativă de salvare a limbajului pur, a stilului descendent
din individualitatea autorului. Intercalarea celor două entităţi esenţiale
(intensitatea mesajului şi poeticitatea aleasă) denotă o suprapunere
artistică de mare eficacitate ce asigură prozei sadoveniene un farmec
deosebit.

222
Există în romanele autorului un raport între poezie şi proză, care se
concretizează artistic în apelarea la atributele artei retorice. Romanul lui
Sadoveanu poate fi definit drept formă a creaţiei poetice, cu intervenţii
retorice şi implicaţii estetice. Datorită poeticii particulare pe care o
cultivă scriitorul, limba naraţiunilor sale, ca “instrument” de cunoaştere
a sufletului uman, nu mai rămâne atât de incifrată şi enigmatică.
Totala “subordonare” a prozei artistice retoricii, în anumite cazuri,
nu presupune identificarea romanului cu o “formaţie hibridă, o formă
sincretică, mixtă, fără o identitate proprie, în fond, o criză a identităţii
romaneşti”, după cum menţionează teoreticianul literar G.G.Spet [10,
p.215]. Există doar o corelaţie bazată pe nivelul de complementaritate, o
reciprocitate literară, discursul romanesc sadovenian conservându-şi
proprietăţile specifice şi nefiind reductibil la discursul retoric.
Trebuie menţionat faptul că romanul este, în primul rând, un gen
literar proteic. Discursul romanesc sadovenian beneficiază de un flux
poetic, încadrându-se în limitele concepţiei actuale despre poeticul în
viaţă şi în artă. Spectacolul acestei opere, după cum s-a menţionat de
altfel, este în funcţie de limbaj. Iată de ce limbajul constituie un mediu
viu, concret, în care se manifestă conştiinţa artistului; el, limbajul, se
supune unei multiplicări infinite, convenţionale, vizând caracteristici
ontologice: limbajul rugăciunii, al anatemei, limbajul cântecului, al
muţeniei, limbajul imnic al eroilor, dar şi al trădătorilor, limbajul
imemorabil al istoriei, al existenţei cotidiene şi al viitorului. În această
ordine de idei, Garabet Ibrăileanu menţiona că autorul Fraţilor Jderi se
deosebeşte din acest punct de vedere radical de acei prozatori, care
“scriu nuvele şi care, neputând ieşi din cercul propriei lor personalităţi,
nu pot crea decât un singur personaj real, pe ei înşişi” [11, p.167].

223
Romanul sadovenian Măria Sa Puiul Pădurii are un epigraf
sugestiv: “Jos morminte tăcute, sus stele eterne”, ce simbolizează
imensitatea distanţei între cele două lumi, tipologic diferite, prin auto-
excludere: una a Tainelor Cereşti, a Veşniciei, cealaltă – a efemerului,
autorul afirmând că cea de-a doua lume este mâncată, biblic, de molie şi
rugină. În această scriere romancierul constată: “Ca florile pădurilor
ş-ale câmpiilor, care se împrospătează necontenit şi trăiesc din moarte,
amintirea a rămas şi înfloreşte încă. (...) Mergeau încet, ca s-ajungă
departe. Râdeau, cântau, beau şi mâncau. Se duceau spre-acelaşi sfârşit
al tuturora” [12, p.9]. Spre un alt destin, cu totul diferit şi opus
torentului general, se îndreaptă opera sadoveniană: dincolo de cuvânt,
dincolo de pământuri, unde decantarea are loc într-o “horă de zeiţe”.
Personajele Aban din romanul Divanul persian, filosoful curţii
împărăteşti, Bogonos, faurul din Nicoară Potcoavă, Costrăş – ţiganul,
vestitul lăutar din Fraţii Jderi, baba Domnica, doftoroaia, din Nopţile de
sânziene, Piele-Verde din Crâşma lui moş Precu, deşi sunt diferiţi ca
rang social, mentalitate, îndeletnicire şi chiar neam, aduc, prin simpla
trăire a vieţii, un impresionant omagiu vremii demult apuse,
rememorarea echivalând cu sentimentul destoiniciei şi al împlinirii. În
schimb, eroul Pinkas Iacob, surdo-mutul, din scrierea Fantazii
răsăritene, se bucură şi el, într-un fel aparte, de viaţă: “Deşi mai sărac
cu două simţuri decât noi, el se aşeza mai serios şi mai sever în faţa
vieţii”. Acest personaj de o puritate tezistă, menţiona Mihail
Sadoveanu, demonstrează că uneori vorbirea şi auzul nu sunt
numaidecât o binefacere pentru om, atunci când ele nu exprimă nimic.
Construcţiile sadoveniene de factură poetică depăşesc cadrul
sistemului lingvistic, frânturile disparate de poetică comparată au o bază

224
etnocentrică, ce vizează universalitatea operei.
În această ordine de idei, de definire a noţiunii de universalitate
literară, Adrian Marino observa că Sadoveanu poate fi analizat din
perspectiva poeticii comparate, după modele concurente, care se
iluminează şi se sprijină reciproc. Iar savantul rus M.M.Bahtin, autorul
unor importante studii de teorie critică, circumscrie şi sfera proprie
“preocupărilor poetice” a operei sadoveniene. În opinia sa, poetica
comparatistă nu este o aproximaţie a etichetei verbale uzuale, care
acoperă, din obişnuinţă sau inerţie, ansamblul acestor operaţiuni.
Numărul impunător de lucrări poate fi explicat, într-o anumită
măsură, şi prin faptul că autorul Fraţilor Jderi, reia, obsesiv, diverse
motive literare, cu scopul de a atinge un nivel artistic, conceptual
superior. Nu e vorba doar de o rescriere a operelor timpurii, afectate de
stângăcie, ţine să precizeze Sadoveanu în cartea Anii de ucenicie, ci de
o retopire, într-o inedită şi degajată manieră matură, structura scrierilor
fiind edificată sub semnul unor concepte complexe. Prozatorul
introduce în operele la care revine rememorările estompate, evanescente
ale imaginilor celor mai vechi amintiri, imprimându-le coloratură
epică, expresivitate maximă, dar şi “discernământ” poetic. Subiectele
sunt reluate şi transformate în capodopere. Faţă de povestirea Şoimii
(1904), în romanul Nicoară Potcoav (1952) se va observa o detaşare de
obiect. Reflexivitatea scriitorului va interpreta, nu doar reînvia, istoria
naţională. Substanţa nuvelei Apa morţilor (1911) va fi reluată, trecându-
se la o maturizare a viziunii, în Locul unde nu s-a întâmplat nimic
(1933), căci, după cum menţiona însuşi autorul, „diferenţa dintre
operele de tinereţe şi cele de mai târziu e de proporţie...” Neamul
Şoimăreştilor (1915) a fost considerat de criticul literar Mihai

225
Ungheanu „un fel de preludiu al Baltagului (1930)”, abia în „cartea
neamului de păstori” ajungându-se la meditaţia profundă şi la
înţelepciunea transtemporală. Un „fenomen” similar poate fi atestat şi în
cazul trilogiei Fraţii Jderi (1936-1942), complexitatea şi profunzimea
fiind componentele definitorii care prevalează asupra influenţei literare
din Viaţa lui Ştefan cel Mare (1934).
Astfel, formula tipică a multor naraţiuni sadoveniene conţine
istorisiri nuanţate, îndemnuri de a povesti, implorări arzătoare:
“Spune-mi o poveste ca să-mi aduc aminte de când eram copil şi încă
nu cunoşteam suferinţa”. Este un fel de complacere în această cădere în
sus, în descinderi pe tărâmuri basmice, împărăţii legendare, populate de
nimfe şi spirite ale apelor, munţilor, pădurilor, dar şi de eroi adevăraţi,
precursori ai neamului Peceneaga din romanul Nopţile de sânziene, mai
mult creaturi zoomorfe ce hălăduiesc prin hăţişurile pline de liane şi
smârcuri, prin grote înfiorătoare (aparţinând universului fabulos
sadovenian).
În lucrarea Mihail Sadoveanu sau Magia rostirii Doina Florea
lansează o opinie caracterizantă: “Adresându-se mai mult privirii
interioare decât celei exterioare, creaţia sadoveniană dobândeşte
configuraţia unei opere cu caracter de poezie. Un poem în proză
sesizabil instinctiv, o perpetuă fuziune dintre lirismul expresiei şi
predestinarea tiparului epic” [13, p.242]. Filonul poetic, prezent în
multe opere sadoveniene, se relevă cel mai pregnant, însă, în romanele:
Nicoară Potcoavă, Baltagul, Creanga de aur, Nopţile de sânziene,
aceste scrieri fiind experienţe ale maturităţii artistice, când povestitorul
se întregeşte cu gânditorul şi criticul.

226
Se cuvine să facem distincţie între natura picturală şi natura
poetică, remarca Mihai Ralea, căci sub aceste două daturi primordiale
creatorul Sadoveanu se prezintă cu totul diferit, suprapunerea
conceptelor semnalate conducând inevitabil la o imagine denaturată a
particularităţilor descriptive ale autorului.
În studiul Farmecul lirismului druţian, savantul Mihail Dolgan,
membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova, prezentând
o serie de “mostre” poetice ale autorului Bisericii Albe, ce vădesc
puternice influenţe sadoveniene, menţionează: “Şi badea Cireş din
Bătrâneţe, haine grele, şi moş Mihail din Sania, şi Gheorghe, şi
Rusanda din Frunze de dor, şi bătrânul din Ultima lună de toamnă, şi
Horia din Clopotniţa, şi ciobanul din Toiagul păstoriei – toţi aceşti eroi
sunt firi poetice, trăiesc până la paroxism bucuriile şi durerile existenţei
umane, dramele ei, iubesc cântecul şi vorbele de duh, ştiu preţul
umorului şi al ironiei, sunt plini de demnitate şi voie bună, posedă
simţul cuvântului frumos, se înfiorează în faţa sacrului şi a sublimului,
caută cu înfrigurare adevărul şi rostul trecerii prin lume a omului”
[14, p.54].
Elementele auditive şi vizuale se transfigurează artistic în opera
sadoveniană, constituind “sufletul peisajului”, prin intermediul unui
lirism cu semnificaţie cosmică. Descriptivismul se transformă, astfel, în
sugestivitate, în “forţă tonifiantă”, ca şi în cazul operei lui Lucian
Blaga. Poetica lui Sadoveanu se relevă cu ajutorul mijloacelor de
evocare a “lumii văzute”, ce trăieşte cu o intensitate demiurgică. Proza
sa îmbracă, fără ştirea autorului, haina versificaţiei: “Poezia-peisaj
(acuarelă, pastel sau ulei), poezia-portret (cărbune, gravură în lemn,
tablou sau aqua-forte) – totul cuprins de acest Homer al nostru. (…)

227
E uşor, într-adevăr, să porneşti cu creionul roşu după poezia din opera
lui Sadoveanu. Prada îţi iese în cale la fiecare pas…” [15, p.96-97].
Personajele sadoveniene se caracterizează prin vrednicia
sufletului, dar şi prin năvălnicia lingvistică, depistată la orice nivel
conceptual al operei şi având valenţe expresiv-acustice sub toate
aspectele-cheie: lexical, fonetic, sintactic. Textul artistic conţine
elemente de arhivă, documente istorice concrete dintr-o perioadă încă
haotică a limbii. Ecourile rostirii cuvintelor sadoveniene, ale
construcţiilor frazeologice determină semantic conţinutul operei, prin
intermediul unor relevanţe de ordin stilistic.
În Arta prozatorilor români Tudor Vianu prezenta argumentele ce
pledau pentru constituirea unei integrale poetice a operei sadoveniene,
“mărturisită în şoaptă sau chiar înlănţuită de tăcere, afectul nelămurit,
unul din principalele mijloace literare” [16, p.224].
Tăcerea din paginile sadoveniene (mai ales starea de repaus a
sunetului, de care amintea George Călinescu, când contemplativitatea
stării intră firesc în rezonanţă cu tăcerea devenită stare de suflet) poate
fi înregistrată acustic într-o manieră particulară, cu o multitudine de
nuanţe afective. Iată câteva situaţii concrete, în care noţiunii de tăcere i
se imprimă – sadovenian – un sens totalizator: “La întoarcere în sat,
aceeaşi tăcere ne împresura”; “Rămasei gândindu-mă la ce se petrecea
în urmă, pe grind, în lumina soarelui, pe când mlaştini pline de întuneric
şi de tăcere se deschideau de o parte şi de alta, după perdelele de sălcii,
în fuga vaporaşului” [17, p.57]; “Cuvintele şi mărturisirile acestor jertfe
întru spirit nu le-a putut auzi decât tăcerea peşterii” [5, p.195]; “Răsfoiţi
aceste planşe numai în tihna chiliei voastre” [18, p.391].

228
Apelarea la efecte artistice cu diverse conotaţii reorientează însăşi
structura şi conţinutul naraţiunilor, îndreptată spre desluşirea
muzicalităţii sadoveniene, întreruptă de tăceri necesare, care nu fac
decât să o potenţeze.
Suprapunerea efectelor auditive şi vizuale produce o puternică
senzaţie artistică: Mihail Sadoveanu ascultă şi vede, deopotrivă,
glasul şi frumuseţea interioară atât ale personajelor, cât şi ale
lucrurilor aparent neînsufleţite. Prezentând peisaje, autorul ştie că
ochiul cititorului se lasă ispitit, cu egală satisfacţie, de către acestea. El
sondează destinele oamenilor în directă corelaţie cu evoluţiile cereşti şi
“mişcările” naturii.
Nu poate fi efectuată vreo delimitare clară între rafinamentul
portretistului şi evocatorul de realităţi exterioare şi lăuntrice,
modalitate, prin excelenţă, de factură poetică. Criticul şi istoricul literar
Perpessicius analiza forţa naturii sadoveniene ca pe o pavăză de
nedespărţit a omului afiliat vegetaţiei-mamă, el, omul, devenind, astfel,
“una, că n-ai şti să spui care a robit sufletul celuilalt şi dacă nu cumva o
vrajă anume a dat amândurora acelaşi suflet” [19, p.259].
În scrierea Privelişti dobrogene personajele cunosc caracteristici
pregnante, Mihail Sadoveanu etichetându-le drept “sacre”: “cu ochi
rotunzi şi cu nasurile roşii, care aveau o vagă asemănare cu gazda
noastră”. Autorul ştie să împrumute stărilor tensionate, dramatice o
subtilă tonalitate grotescă sau chiar peiorativă, în scopul de a amplifica
artistic încărcătura emotivă a realităţii înfăţişate.
Doina Florea insistă asupra elementelor ascunse ale operei
sadoveniene, menţionând sobrietatea determinărilor, ca şi ponderea lor,
ce sunt în concordanţă internă cu ambianţa contextuală care luminează

229
din interior termenii vizând non-exprimarea, imprimând creaţiei o
muzicalitate deosebită. Prezentarea cadrului vegetal, a elementelor
naturii este definită de către cercetătoare drept estetica melancoliei.
Dinspre aceste forţe miraculoase parvine sublimul creaţiei, a
genotipului conservat, de risipire a realităţii alegorice, onirice,
fabuloase, plină de conţinut ontologic. Deplasările asociative între
culoare şi sunet (vocale sau consoane), pluralizarea simultană a
senzaţiei, facilitează trecerea de la câmpul auditiv la cel vizual. Iată
câteva exemple din Împărăţia apelor: “Întorcându-te către tine însuţi
din acea depărtare, te regăseşti singur într-o tăcere luminoasă”;
“Auzisem de la unii cercetători ai locurilor fără oameni că undeva, prin
Sahara, li se întâmplă, la popasuri de seară, s-audă în tăcere un sunet
grăbit de darabană – picur fantastic de sunete fără noimă în deşerturi,
într-o tăcere înaltă şi largă până la constelaţii” [20, p.481].
Mihail Sadoveanu descrie în tăcere, sau doar în surdină, tărâmuri
mirifice, bucolice, elegiace, în care n-a călcat piciorul omului, prezenţe
şi forţe mute, îndeletniciri esoterice, – descoperind cuvântul prin
intermediul artei transpunerii magice.
Distanţa sensibilă văz-auz “se lasă străbătută doar de acela care,
simfonizând culorile, face un necesar popas în compartimentul secret al
psihicului, nu atât în imaginaţia figurativă, cât în subsolul sau în
adâncul ei” [13, p.80]. M.Sadoveanu este un creator total, fluxul poetic
constituind elementul durabil al operei sale, ce întruchipează
dimensiunile spirituale, destinul zbuciumat al acestui neam. S-a afirmat
că prozatorul este un pictor şi un poet al naturii. Măreţia artistului
poate fi apreciată prin intermediul operei propriu-zise. Există, însă,
pagini de o intensitate artistică extraordinară, ce denotă, o dată în plus,

230
monumentalitatea creaţiei sadoveniene de sorginte poetică:
“A fost o primăvară cum n-am apucat niciodată alta. O primăvară
foarte devreme, de sfârşit de fevruarie. După omături mari şi îngheţuri
de cremene, deodată, într-o zi, printr-o împrejurare cu totul misterioasă,
prevestită totuşi de gromovnice vechi şi călugări bărboşi de la sfânta
mănăstire Neamţu, soarele a rămas stăpânit în sine c-o lucire imensă.
Văzduhul s-a umplut de aburi şi a rămas totuşi curat. Zăpezile s-au
muiat în puţine ceasuri şi cel dintâi amurg al primăverii excepţionale,
care nu revine decât la nouă sute nouăzeci şi nouă de ani o dată fiind
totuşi altul, a fost ca o înflorire de trandafiri fantastici. După ce s-a
cufundat soarele în munţii de la asfinţit, n-a trecut mult şi s-a strecurat
între noi, între pământ şi tărâmul celălalt, un fel de fragment de noapte
clară care a trecut îndată ce luna a născut din aburii Siretului, pe zarea
răsăritului. Pe toate pârăiaşele zilei s-a prins, ca un filigran de argint, o
pojghiţă fină de îngheţ, şi apele au urmat totuşi să sune subţire şi să
curgă încă un timp, până ce luna plină s-a urcat spre amiază în cerul de
coloarea toporaşului. Spre ziuă pâraiele dezgheţului au stătut şi s-a prins
o brumă uşoară pe tot ce era cafeniu şi negru; dar îndată ce a izbucnit
soarele, cu aceeaşi putere ca în ajun, cântecul apelor mărunte a pornit
din nou, şi gârlele primăverii au început să scrie iar zigzaguri şi
meandre ici-colo, în bucăţi mici de lume, repetând cu gingăşie, ca pe o
jucărie a copiilor din veacuri succesive, marea dramă divină a desfacerii
apelor şi a alegerii uscaturilor. În toate părţile – improvizaţii în ape vii
şi moarte. Costişele au început să se ochească, umere negre de dealuri
au prins a fumega albastru. În a şaptea zi, şesul Siretului era un lac
întins cât cuprindeau ochii. Topirea pripită a omătului se produsese
numai deasupra; dedesubt rămăsese albia de gheaţă ca un taler al

231
uriaşilor, oferind luminii mari şi cerului profund cea mai minunată şi
extraordinară oglindă.
Treceau nouri de scamă; apăreau sus în albastru şi în oglinda de jos
ce se mistuiau pe nesimţite. De subt acei nouri care nu mai erau,
scăpărau deodată convoiuri de paseri migratorii. Unele treceau şi
dispăreau spre asfinţit şi miazănoapte; altele se încovoiau spre zăvoaiele
şi aburii Siretului. Aceste sălbăticiuni cu aripi puternice şi neostenite
soseau dintr-o depărtare nemăsurată; atunci nu ştiam, acum ştiu. Nu
ştiam că vin din sudul Africii, ori de la izvoarele Nilului; Gheorghe
Baciu m-a încredinţat că vin de la căpătâile lumii, unde-i coada peştelui
celui mare pe care stă pământul; nu-mi închipuiam desluşit ce poate fi
asta, însă înţelegeam că n-am mai văzut şi poate n-am să mai văd
niciodată atâtea forme şi feluri de zboruri şi n-am să mai aud asemenea
chemări stranii. C-o uimire fericită m-am dus într-acolo cu puşca
(aveam treisprezece ori paisprezece ani vârstă); mi-am căutat spre pâcla
Siretului şi spre lunci o trecere prin margini de dezgheţuri, pe hatii, prin
cozile bălţilor; pe unde apa îmi venea numai până la glezne; şi am ajuns
cu greutăţi şi peripeţii pe un tărâm căruia şi astăzi pot să-i spun cu bună
încredinţare tărâmul celălalt” [21, p.24-25]. Fragmentul prezentat
denotă că poeticul este văzut de către scriitor printr-un ochi metaforic,
cu dezvăluiri a straturilor subiective, cu atitudini de admiraţie, de
încântare în faţa minunilor naturii, e parte organică; iubind natura,
omul se iubeşte pe sine. Mihail Sadoveanu este un creator – poet, graţie
unor componente definitorii pentru creaţia sa: viziune lirică profundă,
structură psihologico-artistică, atitudine “poematică”, limbaj parabolic,
expresie metaforică şi simbolică, teme şi motive specifice, ritmică,
tonalitate, frazare, “prozodie”, idiomatică, împletirea arhaismelor cu

232
ziceri cronicăreşti arhaice, comparaţii fulgurante.
Limbajul sadovenian, afirma G.Călinescu, e “în parte chiar
conţinutul operei”. De aceea te minunezi concomitent atât în faţa
limbajului, cât şi în faţa conţinutului vehiculat de acest limbaj, unul
fiind mai frumos decât altul. Tot din Anii de ucenicie desprindem un
pasaj, care este profund semnificativ în planul frumuseţii superioare a
acestui limbaj poetic – conţinut poetic, inclusiv în planul
intertextualităţii:
“În primăvara asta a tristeţii, au înflorit în mine toate primăverile
de altădată ale Iaşilor. Ca Francesca da Rimini a lui Dante, spiritul
cetăţii scufundate, porumb spăimântat, fâlfâie peste ruine şi pârjoluri şi
n-are unde se aşeza.
Nessun maggior dolor
Che riccordarsi del tempo felice
Ne la miseria...
(Nimic nu doare-atât de rău decât de-un timp ferice-a-ţi fi aminte
în timp de-amar...(it.) (Dante, Divina Comedie, Infernul, Cântul V –
traducere de George Coşbuc).
Primăvara vieţii nu se va mai întoarce. Peste tinereţea anului plouă
cenuşa amară a terţinelor marelui florentin.
Şi totuşi – poate – va înflori iarăşi cândva Iaşul tinereţii mele. Din
grădini se vor uita peste zăplazuri, la trecători, trandafirii. Vor înflori pe
zidurile sfintelor mănăstiri ruinate şi, pe mormintele celebre, merişorul
pururi verde” [21, p.213-214].
Aceste pagini vizează caracteristicile artistice definitorii ale artei
sadoveniene, ale magiei cuvântului lui poetic, artă viabilă prin mesajul

233
de idei şi prin modalităţile proprii de exprimare, cu inflexiuni de
genialitate.
Opera sadoveniană este picturală, datorită structurării armonioase
a ansamblului, a arhitectonicii ei artistice, a diversităţii şi rezonanţei
estetico-emoţionale a tehnicilor utilizate.
Mihail Sadoveanu avea convingerea că o operă artistică de valoare
supremă poate fi plămădită doar prin intermediul unor mijloace
neprevăzute şi de mare eficacitate artistică. Prozatorul declara, în
această ordine de idei: “Nu-i altceva mai departe de mine decât
metoda”, considerând că pe artist “un prinos de inteligenţă îl poate duce
la sterilitate”. Documentul istoric, situaţia concretă, veridicitatea
informaţiei constituiau pentru romancier doar un prilej al verosimilităţii
ulterioare a faptelor relatate. Sadoveanu ştia să se abstragă de la ideile
fixe, substituind carenţele documentare cu metafore şi comparaţii, cu un
limbaj individualizat şi de o mare libertate creatoare. În articolul Limba
povestirilor istorice, autorul menţiona: “Limba din trecut, limba vie a
poporului sunt cele mai sigure călăuze pentru realizarea artistică a
povestirii. Deci, scriitorul are la îndemână materialul brut, cum are
meşterul-olar argila” [7, p.135].
M.Sadoveanu mărturisea fiicei sale Profira: “Eu sunt ventuză, sorb
tot ce văd şi aud”, pledând pentru simplitatea de expresie ce se asociază
iminent cu nemărginirea abisală a cugetului, respingând formulele
complicate de exprimare, acestea fiind considerate “înşelătoare”. În
atare cazuri, el făcea referiri la poezia populară, cel mai viu exemplu,
în concepţia sa, de patriarhalitate şi stabilitate sufletească. Aceasta îl
încânta prin puritatea formelor artistice, satisfăcându-i, pe deplin,
exigenţele intelectuale rafinate. În acelaşi timp, Sadoveanu era un

234
adversar al profanilor, al semi-docţilor în literatură, care transformau
procesul artistic într-o “emulaţie erezibilă”, ceea ce conducea la apariţia
primelor “semne de decadenţă”. Naturaleţea, supleţea, clasicismul
folcloric erau dimensiunile predilecte ale romancierului. Din aceste
raţiuni, discursul său de la Academie, cu ocazia titularizării la acest înalt
for ştiinţifico-cultural al României, a avut ca subiect anume Poezia
populară, ca un omagiu adus valorilor tradiţionale, virtuţilor patriarhale
ale predecesorilor. Toate cărţile sale, în definitiv, pornesc de la izvoare,
radiografiază rădăcinile, sondează din perspectivă naţională vraja şi
tainele spiritualităţii româneşti.
În opera lui Mihail Sadoveanu cuvintele capătă o încărcătură
sugestivă şi semantică de maximă intensitate lăuntrică, încărcătură
mereu potenţată prin: descântece, blesteme, dezlegări de farmece, vrăji,
conăcării, oraţii etc. E un fel de ritual al cuvintelor care izvorăşte din
tradiţia strămoşească, beneficiind, probabil, de acelaşi destin
providenţial pe care şi-l “apropia” într-un târziu şi însuşi romancierul:
“Mă voi stinge curând: dar icoanele acestea, ca şi lucrurile unui astru
mort, vor continua să fie, fără sfârşit”.
În timpul parcurgerii operei sadoveniene, ţi se creează impresia că
o anumită forţă transcendentă controlează şi dirijează universul artistic
al scriitorului, care dă dovadă de un paseism pregnant în utilizarea
cuvintelor vechimii, declarându-şi artistic ataşamentul necondiţionat
faţă de datinile străbune, văzute dintr-o perspectivă autentică. Crezul
autorului ar fi următorul: “Acest fond al nostru (patrimoniul spiritual –
D.V.) este singura valoare în manifestare artistică. El singur ne poate
fixa în timp şi spaţiu”. Este o definiţie ce vizează continuitatea, dar şi
atemporalitatea, arătând că “nu-i timpul să legiferăm şi să încătuşăm o

235
limbă care apare încă tufoasă şi e într-o prefacere aşa de bogată. Din
variaţiile de forme se va culege cu vremea definitivul” [7, p.30].
Imaginile poetice sadoveniene vor deţine supremaţia şi atunci când
scriitorul va încerca să efectueze exerciţii “confuze prin conţinut” în
structura operei. Fotografia literară nu-şi are cu desăvârşire rostul în
această operă. Există în orice creaţie urma unei încheieturi a realităţii,
dar atât. Restul e invenţie, fantezie, prelucrare. Ca şi pictorul, scriitorul-
vizionar nu prezintă aspectele exterioare ale anumitor personaje, ci, în
primul rând, semnificaţiile lor interioare. Referindu-se la propria
existenţă artistă, Mihail Sadoveanu afirma: “Eu mi-am creat o lume a
mea, o lume proprie, fără să mă fi servit de personajele fixate în
registrul stării civile”. (Aceasta în pofida faptului că romancierului i
s-au intentat numeroase dosare – nu doar de conştiinţă – , în care era
acuzat de “preluarea”, în scrierile sale, a unor date, situaţii şi destine
autentice. Mulţi contemporani se recunoşteau în cărţile lui Sadoveanu,
alţii erau deconspiraţi de către prieteni. Totodată, romancierului i se
imputa “lipsa de moralitate”, încălcarea “dreptului la intimitate”,
amestecul în viaţa particulară. De altfel, procesele literare nu reprezintă
o inovaţie doar în cazul lui M.Sadoveanu. În literatura română s-au
confruntat cu aceste “intemperii” şi I.L.Caragiale, şi L.Rebreanu etc.,
iar, pe plan universal, cele mai celebre situaţii-litigioase aparţin
scriitorilor francezi H.de Balzac şi E.Zola – D.V.). Afectarea irealului
de sindromul documentar îi displăcea lui Mihail Sadoveanu, autorul
respingând non-valoarea artistică.
Cuvântul sadovenian este un “semn iconic” al limbajului poetic,
limbaj de care amintea Mikel Dufrenne în celebra sa lucrare Poeticul
[22, p.52]. Elemente originale de poetică, luate direct din viaţă,

236
reprezintă fondul prim de ordin creator: “Datoria scriitorului este să
creeze, să creeze literatură. Altceva nu i se poate cere. Creaţia literară
îşi are legile ei pe care nimeni nu le poate forţa sau schimba. Scrisul la
comandă nu înseamnă creaţie, şi deci nu are o semnificaţie
literară”. Înregimentarea dogmatică a actului creativ (Mihail
Sadoveanu “comite” câteva mostre de acest tip: Mitrea Cocor, Aventură
în lunca Dunării) suprimă adevărata creaţie artistică, tot ce e atins de
morbul ideologizării dispare, cine acceptă “cămaşa de forţă”, se
autodesfiinţează ca scriitor.
Cuvântul împlinit, şlefuit, complet şi complex permite lui Mihail
Sadoveanu să dezvăluie “chinurile creaţiei” din propriul său atelier, aşa
cum au procedat, de altfel, în literatura universală, A.Gide, Th.Mann
sau, în literatura română, L.Rebreanu. Însă mărturisirile lui Mihail
Sadoveanu nu conţin nimic asemănător cu cele aflate în Jurnalul
falsificatorilor de bani, în “romanul” lui Doctor Faustus sau în
conferinţa Cum am scris “Răscoala”.
Cercetătoarea Monica Spiridon remarcă, în monografia Mihail
Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu lumea, că “memorialistica-
document de epocă – în stilul fraţilor Goncourt, al lui Victor Hugo sau
Nicolae Iorga – i-a fost tot atât de străină ca şi egolatria impudică a
Confesiunilor lui Rousseau sau ca autorechizitoriul de o luciditate
torturantă ce face specificul Jurnalului lui Kafka” [23, p.7]. În adânc de
inimă autorul tăinuia o convingere izvorâtă din mentalitatea ţărănească:
tot ce este discret în planurile de creaţie artistică, are şansă maximă de a
fi realizat şi nu poate fi atins de dispariţie. De aceea, M. Sadoveanu
rareori deconspira momente sau detalii concrete din “laboratorul” său
de creaţie. Scriitorul se arăta interesat mai mult de produsul finit, decât

237
de destăinuirile ce precedau opera. În consecinţă, aproape că niciodată
el nu se referea la planurile sale de viitor, sperând că cel mai bun volum
va fi cartea încă nescrisă, dar aflată în proces de gestaţie.
Vocaţia hermeneutică a jocului de şah din scrierea Soarele în
baltă sau Aventurile şahului, atât de semnificativă prin multitudinea
“iniţiatică” de sensuri, îşi extinde conotaţia, depăşind aspectul livresc,
pe care o exercită asupra personajelor naraţiunii. În aparenţă, acest
simplu “filon tematic” se rezumă doar la “un joc şi o iluzie”; în realitate
însă presupune profunde prorociri pentru viitorime. M.Sadoveanu
adoptă acest procedeu artistic, obiectivele sale literare urmărind o
eternizare a bunătăţii prin purtătorii acesteia - oamenii. Monica
Spiridon identifică, în planul dat, chiar o filosofie sui-generis, definită
drept “topos central”, lesne identificabil şi în Divanul persian. Putem
deduce, referindu-ne la valoarea intrinsecă a acestei scrieri, că autorul
re-interpretează prin re-descoperire literatura orientală, repercursiunea
celor O mie şi una de nopţi fiind cât se poate de evidentă.
M.Sadoveanu este un scriitor de atitudine, de atmosferă, vizionar,
imprimând literaturii române o tonalitate, un timbru şi o organicitate
interioară proprie. Formula poematică sadoveniană, după cum
menţionează Mihai Zamfir, “s-a constituit dintr-o irezistibilă mişcare
internă (…) Lirismul acestei proze se defineşte din perspectiva
caracterului ei esenţial eufonic. Contemporaneitatea lui Sadoveanu cu
J.Joyce, A.Gide, Th.Mann a fost de o indiferenţă totală. Pe planeta
unde, literar vorbind, trăia, Sadoveanu nu era contemporan decât cu
propria sa operă” [24, p.321].
Sadoveanismul reprezintă, mai întâi de toate, un stil şi o
predispoziţie afectivă, corolare ale unor forţe artistice de absorbţie,

238
asimilare şi convertire a tot ceea ce este exterior şi eterogen – date
istorice, repere topografice, subiecte, teme, motive predilecte, idei sau
texte prefabricate.

239
§3. Între fascinaţia motivelor biblice şi clasicismul
poeziei populare
Opera lui Mihail Sadoveanu se constituie pe aceleaşi principii
structurale ca şi existenţa umană; ele – opera şi existenţa – concresc din
aceeaşi bază ideatică. Orizontul lor comun este dominat de glasul
retorului şi al interpretului suprem: autorul, al cărui logos împrumută şi
determină substanţa operei artistice.
Ca şi în cazul marilor creatori, autorul Fraţilor Jderi concurează cu
Lumea (Universul) creată de Dumnezeu. El reuşeşte – artistico-literar –
să re-creeze această Lume, să o plămădească în miniatură, după
propriile principii gnoseologice.
Conştiinţa umană, ca esenţă lingvistică, este doar Cuvânt, aprioric
oricărei existenţe. Cuvântul persuasiv, cuvântul hermeneutic, cuvântul-
oglindă, cuvântul-armă, cuvântul-ecou – reprezintă cele mai importante
elemente colocviale ale operei sadoveniene. Ritualul aulic al vorbirii,
cuvântarea ceremonială, teatralizarea discursului narativ, folosirea
cuvintelor de vrajă – toate acestea constituie virtuţile sadoveniene
pentru a accede la “mume”, “un privilegiu al poeţilor”, al artiştilor
adevăraţi.
Cărţile sacre ale creştinismului, Biblia şi sursele religioase,
opinează I.Oprişan în studiul Biblicul în opera lui Mihail Sadoveanu, au
constituit “pentru scriitor unul dintre izvoarele fundamentale ale
formaţiei sale umane şi scriitoriceşti” [25, p.3]. Unicul element
nedescoperit, în această ordine de idei, este: în ce măsură au fost
influenţate ecleziastic scrierile autorului Sfintelor amintiri? Se atestă un
impact benefic, autorul (pre)luând o multitudine de implicaţii sacre la
tratarea subiectelor cu alură religioasă, subiectele patristice fiind cele

240
care au oferit o serie de “deznodăminte” în dezvoltarea destinelor
personajelor sadoveniene.
O apreciere critică penetrantă a formulat G.Călinescu, atunci când
a relevat “structura poematico-psalmică, stilul măreţ biblic” al
scriitorului. Iar Şerban Cioculescu va demonstra poeticitatea
sadoveniană “pură”, prin structurarea lirică a frazelor din romanul
Nicoară Potcoavă, aranjându-le în versete, spre a exemplifica
muzicalitatea de sorginte biblică a prozei autorului. Prezenţa
intertextualităţii în acest caz, în calitate de factor major de cultură,
conferă ansamblului romanesc impresia unei experienţe empirice,
organicităţi ancestrale, explorări a spaţiului sacru şi a timpului inefabil.
Atunci când imprimă construcţiilor sale frazeologice sonorităţi
ecleziastice (limbajul “sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”), Mihail
Sadoveanu atinge artisticitatea liturgică, sacerdotală, descriind
opintelile personajelor sale care parcurg, etapă cu etapă, Treptele
Sacralităţii, adică treptele desăvârşirii. Aceşti eroi însuşesc practic, prin
existenţa cotidiană mult ritualizată, faptele vieţilor sfinţilor naţionali.
Paginile sale cultice amintesc şi de intensitatea descrierilor biblice a
forţelor transcendentale, forţe ce determină cursul vieţii şi dictează
destinele personajelor. Eroii sadovenieni acceptă resemnaţi providenţa,
încercând să-şi explice naiv mânia sau bunăvoinţa cerului. Descrierea
martirajului sfinţilor şi apostolilor se aseamănă mult cu bucuriile şi
tristeţile muritorilor, fiind înfăţişate atât iniţierea în tainele cunoaşterii,
cât şi izgonirea elementului malefic.
Criticul literar I.Oprişan consemnează: “În aspiraţia sa spre
esenţializare, prozatorul întrevede în formularea biblică soluţia ideală de
transpunere a gândurilor. Drept urmare, topica frazei, arcuirea

241
perioadelor, structurarea discursului capătă inflexiuni sacral-
psalmodice, imprimând întregului o acută tensiune lirică” [25, p.6].
Mihail Sadoveanu utilizează cu eficienţă virtuţile parabolei, ale pildei
elocvente, consolidate prin raportarea faptelor şi întâmplărilor la
“pajiştea verde fără de cusur” a celor eterni, a oamenilor ce poartă
nimbul nemuririi sacre încă din viaţa pe pământ.
Eroii sadovenieni se îngrijesc de viaţa de apoi, trecerea pe celălalt
tărâm reprezentând o continuare, cu altitudini sfinte elevate, a existenţei
umane, o smulgere din profan. Parafrazarea Genezei este investită cu
dorinţa de permanentizare. Scriitorul caracterizează modul existenţial
complex al personajelor sale în felul următor: “Mai aveau şi alte tâlcuri
ascunse, pe care muritorii nu le pot pătrunde; căci numai Domnul
Dumnezeu stă, iar oamenii trec în nimicul de unde au ieşit; căci înaintea
ochilor Celui Etern mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o strajă de noapte.
Şi viaţa muritorilor e ca un vis, ca iarba ce răsare dimineaţa şi înfloreşte,
iar seara se taie şi se usucă. Aşa ne mistuim noi de mânia Ta şi pierim în
faţa urgiei Tale. Când pui fărădelegile noastre înaintea Ta şi cele
tăinuite ale noastre sub lumina feţei Tale” [26, p.307]. Oamenii
sadovenieni sunt, în mare parte, bigoţi; ei ating moaştele, obiectele de
ritual, odoarele bisericeşti hieratic, cu gândul la o viaţă fără durere,
după moarte, la eternitate, căci existenţa pe pământ, afirmă ei, în Fraţii
Jderi, “e scurtă, în primejdii ne trecem zilele şi nopţile, mâine poate
sufla un spulber, toţi se risipesc în toate părţile şi cad, Dumnezeu
îngăduie să se ridice din furtună acea floare târzie”. Domnul ca “pavăză
a necăjiţilor şi obijduiţilor”, a celor “săraci şi goi”, apare, în opera
sadoveniană de inspiraţie cultică, epifanic, ca o binecuvântare
ecumenică.

242
Universul religios al operei lui M.Sadoveanu cuprinde, în mare
parte, pasaje sugestive, plăsmuite după modelul evocativ, solemn şi
înălţător al literaturii cultice, al troparelor închinate sfinţilor părinţi.
Aceste iniţieri, de fapt nişte căutări de modalităţi de exprimare pe calea
“metaniilor şi plecăciunilor”, se regăsesc în: Povestiri de petrecere şi
folos, Lacrimile ieromonahului Veniamin..., Spre Emaus, Sfintele
Amintiri, Istoria Sfinţilor Varlaam şi Iosaf de la India, Inima noastră,
Legende sfinte – referindu-ne, în exclusivitate, la scrierile care prezintă
“în întregime” puterea duhului.
Mihail Sadoveanu şi-a propus, încă din anii de debut, să atingă, în
creaţia sa un nivel superior, prin intermediul motivelor biblice,
inserând portrete de personaje pline de evlavie şi smerenie, în persoana
strămoşilor noştri: intraţi prea devreme în rândul celor sfinţi, datorită
cultului morţilor, pe care îl poseda din plin.
Filonul biblic, implementat în opera sadoveniană, apare ca o
subtextualitate şi intertextualitate, concepte moderne ale factorului de
cultură (vezi: Dicţionarul de Terminologie, Poetică şi Retorică, Iaşi:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1994, p. 85-90),
neobişnuite pentru creaţiile anterioare, şi ca o reflexivitate de intensă
coloratură gnomică, reprezentând datul primordial al poeticii lui,
cristalizată în apogeul maturităţii creative.
În unul din articolele sale memorialistice Mihail Sadoveanu ţine să
noteze că îşi împarte activitatea literară în trei etape distincte. Ultima
este cea mai reprezentativă şi începe cu anul 1929, când apar cărţile
fundamentale: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, Hanu
Ancuţei, Baltagul, Nicoară Potcoavă. Aceste scrieri cuprind, în esenţa
lor artistică, spiritul autohton în toată plinătatea lui. Autorul efectua o

243
disociere între operele sale timpurii şi cele ale maturităţii literare. Prin
aceasta se explică faptul că în cea de-a treia vârstă prozatorul mai
definitivează Nunta domniţei Ruxanda, Paştele blajinilor, Fraţii Jderi.
În aceste lucrări se resimt plenar harul şi înţelepciunea de sorginte
populară, o aprofundare a viziunii scriitoriceşti, în fond – o desăvârşire
a spiritului său creativ.
În anul 1921, când este ales membru titular al Academiei Române,
M.Sadoveanu ţine un discurs întitulat Poezia populară. În această
comunicare autorul afirma: “Istoria noastră mai veche – cea dinaintea
lui Negru Vodă şi Bogdan – este ca şi necunoscută. Singurul document
străvechi care o luminează întrucâtva este cântecul poporului, şi din el
se vede că străbunii noştri au trăit într-un lung şi aspru amurg de
suferinţă. Puţine popoare au fost aşa de crud încercate ca poporul
nostru. În acele vremi de restrişte singurul cheag care ţinea pe bătrâni
erau limba şi credinţa. Limba închega în versuri şi cântări suferinţele,
credinţa îi îndemna să zidească, pe pământul stropit de sânge şi presărat
de morminte, biserici lui Dumnezeu” [7, p.31].
Prin cuvânt, Mihail Sadoveanu povesteşte artistic istoria neamului
nostru de la “Boeribista” până în prezent. Esenţa limbajului narativ este
populară, în centru fiind plasat creatorul valorilor spirituale – Ţăranul.
Autorul considera că limba o vorbeşte poporul, dar o scriu – scriitorii.
Cercetătorul Gheorghe Mitrache afirmă că Mihail Sadoveanu este un
autor-aurar, un călător neobosit în ascunsele oaze ale limbii literare.
Limba nu este doar cuvânt. Dincolo de el, există ritm, îmbinări de
cuvinte, expresii frazeologice, figuri de stil, comparaţii, epitete,
metafore etc. Scriitorul şi filosoful Alexandru Paleologu constatase
anterior că limba prozatorului nu este de “zilnică întrebuinţare”. Ea nu e

244
uzuală, vorbită sau scrisă, ci constituie o invenţie proprie, un arte fact.
O referire directă la genealogia noastră se conţine în unul din cele
mai profunde pasaje din Poezia populară: “În durerile şi furtunile
negurosului nostru trecut, doina şi cântecul bătrânesc au fost izvoare de
viaţă şi energie. Suferind, acest popor a cântat, dădea dovadă că trăieşte
şi va răzbi. De atunci încă pregătea vremurile de azi şi viitorul. De la
aceste fermecate izvoare de apă vie cată să se adape toţi cei care cântă şi
se simt al acestui popor şi al acestui pământ” [7, p.35].
Menirea scriitorului nu este altceva decât năzuinţa lui spre
descoperirea eternă a sufletului bătrânesc. Acest fapt îl mărturiseşte
însuşi autorul în lucrarea Iniţierea. Cunoaşterea oamenilor şi a locurilor
prilejuieşte scriitorului întâlniri cu “oameni noi şi păstori vechi”. În anul
1904 Mihail Sadoveanu îşi petrece vacanţa la Verşeni, unde colectează
diverse variante ale baladei Mioriţa. Culegătorul descoperă “gârle
ascunse rămase din revărsările râului Moldova şi lunci poetice, în care
singurătatea se desfată sub cer cu ostroave de flori şi cotloane de
umbră” [7, p.46]. Cunoaşte un fecioraş, care îşi păştea caii într-un mod
deosebit, tainic, aude strigăte de joc, realizând din toate acestea primele
sale “stihuri populare”.
Fondul primitiv al autohtonismului capătă în opera sadoveniană o
importantă valoare artistică. Mioriţei scriitorul îi atribuie o notă
fundamentală, distinctă. Sadoveanu afirmă cu claritate că părintele său
literar este poporul. În creaţia veche identifică patrimoniul cultural
naţional, cu cele mai armonioase elemente ale sufletului. Doar
cunoscând şi valorificând tradiţiile ancestrale, putem determina
specificul nostru naţional. Realizarea nu se putea produce decât prin
intermediul creaţiilor artistice proprii: “Acest fond al nostru este singura

245
valoare în manifestarea colectivă, artistică şi spirituală a umanităţii. El
singur ne poate fixa în timp şi în spaţiu” [7, p.62]. Mihail Sadoveanu îşi
exprimă regretul că poporul dispune de prea puţini artişti. De aceea,
admite apariţia unor produceri de stihuri şi cântece modeste. Prin
asociere, observă că şi în literatura cultă lucrurile sunt identice. “O
capodoperă nu apare în fiecare săptămână”, constată scriitorul.
Autorul Poeziei populare elogiază spiritele docte ale lui Vasile
Alecsandri şi Aleco Russo. Aceşti doi clasici ai literaturii noastre,
notează Mihail Sadoveanu, “au cutreierat toţi munţii Moldovei ca să
găsească aurul tăinuit”. Romancierul consideră că cele mai
reprezentative instrumente muzicale sunt fluierul şi cimpoiul, deoarece
ele permit cea mai armonioasă improvizare a melodiei populare. Mihail
Sadoveanu valorifică în special baladele Dolca, Mioriţa şi Toma
Alimoş.
Întrepătrunderea datelor realităţii cu cele ale imaginaţiei din
Mioriţa este exprimată de scriitor astfel: “Amintiţi-vă versurile baladei
şi închipuiţi-vă că le ascultaţi într-un amurg de toamnă pe o coastă de
munte, sub un cer adânc. În asemenea peisagiu, poetul de demult a visat
pe acel păcurar tânăr, asupra căruia apasă destinul morţii. În
singurătăţile Ceahlăului ori ale Călimanilor, unde oamenii sunt singuri
între ei sub stihii, numai fluierul, mioara preferată sau câinele
credincios pot să se împărtăşească din viziunile şi solilocviile lui”
[7, p.63].
Despre rapsozii populari scriitorul menţionează că ei sunt
preponderent ţigani. Nimeni nu poate tăgădui, afirmă prozatorul, darul
lor nativ. Personajele sadoveniene fredonează cu sau fără diverse ocazii
cântece bătrâneşti, lăutarii doar reproducând melodiile bacilor cărunţi

246
şi ale neînfricaţilor haiduci. În desele sale peregrinări prin ţară
Sadoveanu a înregistrat şi cântecele de lume şi de beţie, remarcând că
unele sunt pline de patos, altele însă – dezgustătoare până la trivialitate.
Ţigan, concluzionează autorul, nu înseamnă decât talent fără pereche.
Aedul cel mai îndrăgit de scriitor a fost întâlnit la Fălticeni, în persoana
lui Costache a Lupoaiei.
Criticul literar Nicolae Manolescu a ţinut să specifice: “S-a şi
afirmat, de atâtea ori: Sadoveanu e, înainte de orice, povestitor. Dar
povestirea provine din balada populară, specie prin excelenţă a unei
societăţi omogene în sensul lui Lukacs. Povestitorul premerge
romancierului, întrucât exprimă spiritualitatea unei lumi stabile şi
ritualizate” [6, p.80].
Ceremonialul calendaristic, prin intermediul datinilor de Crăciun,
este prezentat în lucrarea Vestitorii, fiind reflectată călătoria celor doi
fraţi prin sat, pentru a anunţa naşterea lui Hristos. Ţăranii din satele
Moldovei nu cunosc obiceiul bradului, ei acceptând doar ritualul
colindătorilor, stelarilor sau al irozilor. În această zonă geografică
întreaga substanţă a ceremoniei se conţine în oraţie. Oraţia de Anul
Nou, în maniera artistică sadoveniană, poate fi declamată de un singur
om, în ajunul revelionului, când sunt aprinse toate lumânările. Acest
prim-solist este acompaniat de mai mulţi flăcăi, care dispun de
recuzitele proprii: harapnic (bici), dobă, talancă, buhai etc. Oraţia
bobului de grâu îşi trage rădăcina încă din vechea Dacie. Fiecare
fragment din declamaţie este recitat cu însufleţire şi “înflorit” stilistic.
Urătorii descrişi de Mihail Sadoveanu sunt nişte poeţi populari, iar în
concepţia artistului poetul are întotdeauna dreptate. E vorba de acea
dreptate pe care poeţii anonimi o au asupra rânduielilor şi asupra

247
trecutului. Recitativele noastre cu prilejul sărbătorilor de iarnă conţin
totdeauna bogate şi interesante semnificaţii. Colindele sunt cântece
religioase care se rostesc în serile de Crăciun sau, după cum
menţionează prozatorul, “în nopţi înstelate şi în tăcerea câmpiilor albe,
încât avem halucinaţia unor îngânări melodice ale pământului însuşi,
glasuri telurice, ecouri ale morţilor din milenii. Poate din aceeaşi
vechime vine capra, căluţul, ursul, vasilca. Cea mai frumoasă dintre
aceste vechi datini mi se pare mie pluguşorul” [7, p.81].
Mihail Sadoveanu, călător împătimit şi autor de inspirate pagini
ale peisajelor naturii, a evocat şi călătoria sa întreprinsă în Ţara Oaşului,
tărâm miraculos şi depozitar de datini şi tradiţii populare. (În acest
context, remarcăm limbajul poetic ca natură, definit prin muzicalitate,
stare poetică şi sublim, când prozatorul îşi manifestă puterea, aducând
posibilul la puterea imposibilului [22, p.264] – D.V.). Bogăţia folclorică
de aici a fost explorată şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Andrei
Bârseanu, Tudor Pamfile, Gheorghe Ghibănescu, Artur Gorovei, Ion
Diaconu. În concepţia lui Sadoveanu, scriitori-artişti sunt prin excelenţă
doar Ion Neculce, Ion Creangă, Mihai Eminescu şi Panait Istrati.
Istoricul literar Vintilă Russu - Sirianu s-a ocupat, pe parcursul a
câtorva decenii, de identificarea aspectelor mai puţin cunoscute din
biografia scriitorului, încercând să “decodifice” contrastul dintre opera
şi persoana sa: “Pe cât de darnic a fost cu slova lui, pe atât de zgârcit a
fost în vorbă. În scris, expresia la Sadoveanu cuprinde toate gamele
posibile. În exteriorul lui, nimic n-am putut surprinde. În zeci de ani, nu
l-am văzut niciodată făcând gesturi” [27, p.93]. Contemporanul
autorului prezintă semnificative, sub aspect artistic, întâmplări “bahice”,
“pantagruelice” cu Mihail Sadoveanu, surprins în diverse ipostaze

248
(servind vin de Urlaţi în compania lui Al.I.Brătescu-Voineşti sau
“înfruptându-se” împreună cu Panait Istrati din bucatele tradiţionale ale
ţăranilor), ipostaze generatoare, ulterior, de teme şi motive literare.
“Iniţierea mea, afirmă prozatorul, s-a făcut prin poezie şi instinct,
cum arăt aici, taina ce m-a pătruns e mai tare decât viaţa, pentru că vine
de la cei morţi, şi-n lumea aceasta morţii poruncesc celor vii”
[7, p.13].
În capitolul Mărturisirea din volumul Poezia populară autorul
identifică conceptul de înţelepciune a răposaţilor. El nu subscrie
iniţierii prin moarte, în sensul existenţialismului modern, ci instituie
experienţa nelumească, dictată de starea nemuririi, care se
concretizează de minune în destinul păstorului şi al “întâiului poet al
carpato-danubienilor”. Mihail Sadoveanu metamorfozează arta
“impură” şi datina “brută” în creaţie literar-artistică. Estetica folclorică,
în special cea a basmului, este contemplată dintr-o triplă perspectivă: a
capodoperei, a rapsodului şi a spiritului artistic popular.
Lucian Blaga aprecia, în special, două aspecte ale creaţiei
sadoveniene: inspiraţia folclorică şi poeticitatea, izvorâtă de aici: “Nu
cunosc un alt scriitor care să urmărească, cu mijloace de observaţie mai
fireşti, lumea organicului. Nu cunosc un alt scriitor care să dea o
înfăţişare tot atât de organică lumii subvegetale şi lumii supraorganice:
socialului, naţionalului, umanului” [28, p.43].
O trăsătură caracteristică deloc neglijabilă a operei lui
M.Sadoveanu revine varietăţii umorului, exprimat artistic sub diferite
faţete şi prin diverse modalităţi. Criticul şi istoricul literar Şerban
Cioculescu afirma că “o lucrare exhaustivă despre umorul d-lui
Sadoveanu ar releva bogăţia uimitoare a acestui sector până astăzi

249
necercetat al operei sale” [29, p.13]. Pe lângă cunoaşterea în adâncime a
tainiţelor sufletului omenesc, scriitorul era şi un observator subtil al
metehnelor umane, pe care le surprinde pe calea unor poante
provocatoare de râs, ironizându-le şi zeflemisindu-le. În lucrarea
Despre umorul sadovenian, Şerban Cioculescu specifică două categorii
de umor sadovenian: obiectiv şi subiectiv, primul integrându-se
structurii morale a eroilor, cel de-al doilea – fiind o caracteristică a
propriului său temperament. Naraţiuni umoristice propriu-zise pot fi
considerate: O mică cercetare, Din durerile unui recrut, O întâmplare
ciudată, însă scriitorul apelează la stilul şi expresivitatea umoristică şi
în scrieri “grave”, ca, de exemplu, în romanul Baltagul. Aici umorul
este prezent chiar şi printre lacrimile celor marcaţi de inechitatea
alcătuirii sociale sau a celor loviţi de soartă.
Calităţi artistice speciale denotă Mihail Sadoveanu în cazurile când
spune anecdote sugestive, protagoniştii cărora sunt diferiţi scriitori, sau,
pur şi simplu, repovesteşte întâmplările auzite de la aceştia. Deşi
povestea “sfârâiacului” era atestată încă de Ion Creangă şi reintrodusă,
ulterior, în uz de Ionel Teodorescu, Artur Gorovei şi Gheorghe
Ghibănescu, ea nu are farmecul şi expresivitatea sadoveniană.
Prozatorul reţine o serie de bancuri, avându-l în prim plan pe
controversatul gazetar şi scriitor Anton Bacalbaşa, care ştie să
“zugrăvească mizeriile vieţii literare ale capitalei”. Din cauza
intemperiilor vremii, autorul, în anul 1906, se retrage din capitala ţării
în Fălticeni, “ca dintr-un infern”.
M.Sadoveanu creează adevărate modele literare ale genului, atunci
când exprimă grotesc inflaţia de după primul război mondial: “preţurile
făceau acrobaţie ascendentă” (vezi Oameni din lună), dar şi atunci când

250
numeşte pe obscurul său detractor Horia Sanielevici “insul ce punea o
nouă rânduială în ştiinţa biologică a veacului XIX şi a altor veacuri”. În
fond, umorul sadovenian, considerat de Şerban Cioculescu: niciodată
mizantropic, este unul viguros, plin de substanţă moralizatoare,
devenind expresia inteligenţei sale lucide.
Între anii 1932-1933 istoricul literar D.Caracostea prezenta în faţa
studenţilor nişte cursuri universitare speciale, care îşi propuneau, prin
intermediul rememorărilor scriitorilor consacraţi, să reflecte elementele
ascunse, interioare ale universului creaţiei acestor autori. Structurând
tematic evocările preţioase ale lui Octavian Goga, Al.I.Brătescu-
Voineşti, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion
Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Nicolae Davidescu, Ion Pillat, Ion Barbu,
Jean Bart, Mihail Sadoveanu (ultimul fiind prezent prin Anii de
ucenicie), D.Caracostea combătea astfel “părerea lui Titu Maiorescu
potrivit căreia, după ce şi-a scris opera, poetul a vorbit şi numai
publicul cititor mai are cuvânt” [30, p.7].
Aceste confesiuni au confirmat, de fapt, un element arhicunoscut
exegeţilor sadovenieni. Autorul Fraţilor Jderi este un rapsod, un
evocator împătimit al trecutului istoric, ce învie “întâmplări şi chipuri
ale vechimii” [31, p.38]. Limba naraţiunilor istorice sadoveniene este
supusă şi circumscrisă necesităţilor lirice şi intenţiilor artistico-poetice
ale evocării.
Mihail Sadoveanu denumeşte pantalonii ţărăneşti berneveci, iţari,
cioareci, nădragi, iar cuvintele străvechi sunt omniprezente în întreaga
operă a prozatorului: alevin, antal, bagdadie, bahnă, bârneaţă, băscărie,
buhos, cantă, capău, carmac, chilnă, chinovie, ciovei, cislă, cloambă,
câşlegi, covru, crumpene, cumbara, diată, draniţă, foltan, firez, gireadă,

251
gârneaţă, gromovnic, hatie, hleab, a hartoi, hlei, a hornăi, iuft, marghilă,
măsar, meredeu, a meremetisi, mlajă, obraţ, ostie, parmaclâc, ponor,
produf, răcilă, rătăcană, şiac, şovar, tamarix etc. Aceştia sunt cei mai
frecvenţi termeni arhaici utilizaţi de scriitor şi pot constitui, într-o
eventuală elaborare, un veritabil DICŢIONAR SADOVEANU, după
modelul tratatelor ce conţin cuvintele-cheie din opera lui
W.Shakespeare, H.de Balzac, L.Tolstoi sau F.Dostoevski.
Cunoscutul lingvist Iorgu Iordan a caracterizat întreaga activitate
literară a scriitorului în felul următor: “Mihail Sadoveanu este un clasic
al literaturii noastre în acelaşi sens în care sunt clasici Mihai Eminescu,
poet prin excelenţă romantic, Ion Luca Caragiale, mare realist critic, şi
Ion Creangă, autor de basme şi poveşti în bună parte fantastice”
[32, p.343].
Mihail Sadoveanu are multiple afinităţi naratologice cu importanţi
scriitori ai literaturii universale, preocupare specială a criticului şi
istoricului literar Al.Piru, care a încercat să stabilească “locul lui
Sadoveanu în literatura mondială”. Cercetătoarea Zoe Dumitrescu-
Buşulenga interpreta în mod critic similitudinile artistice ale operei
sadoveniene cu creaţiile unor remarcabili creatori, ca Lev Tolstoi şi Guy
de Maupassant. De altfel, autorul Fraţilor Jderi a tradus din limba rusă
După bal şi alte povestiri (în colaborare cu N.Belidiman) , iar din
franceză – Povestiri alese. În opera lui L.Tolstoi “vorbeşte epicul uriaş,
în Sadoveanu - cântăreţul, bardul străvechi”. Linia comună a celor doi
creatori este, cu siguranţă, “dragostea faţă de ţărănime”. În exegeza
Valori şi echivalenţe umanistice Zoe Dumitrescu-Buşulenga precizează:
“Şi la Tolstoi, şi la Sadoveanu, natura e un fundal pentru un prim-plan
uman. Ea integrează desăvârşit forţele ei uriaşe şi mute pe omul simplu,

252
care capătă astfel valenţe cosmice, ca Platon Karataiev şi surugiul
Feodor, ca Peceneaga ori moş Nechifor Căliman. Aceştia sunt din veac
depozitarii înţelepciunii mari a poporului, ai adevărurilor neschimbate”
[33, p.136].
Mihail Sadoveanu a tălmăcit din creaţia poetului latin Vergiliu
Georgicele, câteva piese de P.Corneille, Cobzarul de T.Şevcenko,
Povestiri vânătoreşti şi Burmistrul de I. Turghenev, Despre natura
operei în artă de H.Taine. Unii critici literari au fixat asocieri ale operei
sadoveniene şi cu creaţia altor scriitori universali: Chauteaubriand,
N.Gogol. Iar istoricul literar Gh.Barbă publică un studiu intitulat
Sadoveanu şi Şolohov (1972).
Prozatorul a lăsat nedefinitivate două romane: Cântecul Mioarei şi
Lisaveta. Criticul literar Eugen Simion, în Scriitori români de azi,
remarcă: “Aspectele etnografice sunt numeroase în Cântecul Mioarei.
Prozatorul face, prin intermediul personajelor, consideraţii privitoare la
psihologia omului de la munte (…) Lisaveta se referă la o epocă mai
veche, având unele asemănări (de ordin biografic) cu Anii de ucenicie şi
Nada florilor. Eroii sunt culeşi din acea zonă indecisă. Romanele sunt
neterminate. Oricare ar fi însă desfăşurarea ulterioară a faptelor, e greu
de crezut că elementele epice noi ar fi modificat imaginea generală a
operei sadoveniene” [34, p.25].
Una din cele mai plastice descrieri a prozatorului aparţine fiicei
sale şi persoanei care s-a îngrijit de posteritatea operei, Profira
Sadoveanu: “Tata cel de-acasă de la Fălticeni era cu totul altfel decât
acela de prin străini. Cu haine lungi, uzate, pe umeri cu pelerina-i verde
în falduri ori cu scurta-i de iepure cu postav albastru, era pretutindeni şi
nicăieri ca un vânător într-o pădure deasă” [35, p. 137].

253
***
Povestitorul (criticul literar Nicolae Manolescu considera acest
apelativ, de povestitor, cel mai reuşit şi integral pentru destinul lui
Mihail Sadoveanu) se stinge din viaţă la 19 octombrie 1961, în locuinţa
sa din Bucureşti, de pe strada Muzeul Zambaccian, fiind înmormântat la
cimitirul Bellu, lângă Mihai Eminescu. G.Călinescu, îndurerat profund
de dispariţia creatorului, va glăsui, printre lacrimi: “S-a îndepărtat
zburând foarte sus o pasăre măiastră. Nu voi mai întâlni, când sufletul
meu fi-va tulburat, aici la câţiva paşi de mine mângâietorii lui ochi
albaştri, zâmbetul său optimist şi consolator” [36, p.1].
Opera artistică a lui Mihail Sadoveanu se află la confluenţa mitului
cu literatura (similitudinea regăsindu-se pe plan mondial în creaţia
scriitorilor “fabuloşi” sud-americani, în special, în proza lui Marquez).
Pentru Mihail Sadoveanu creaţia populară reprezintă inima oricărei
civilizaţii. Scriitorul pledează cu discernământ în favoarea ideii de
implementare a culturii populare, a reprezentărilor străvechi în operele
literare propriu-zise. Rapsodul, făuritorul de valori bătrâneşti, este, în
concepţia autorului, identic cu solomonarul, vrăjitorul, vraciul, zodierul,
căutătorul de comori şi chiar fântânarul – ocupaţiuni considerate mitice,
sacre. De unde acel puternic filon de sacralitate al operei sale.
Umanitatea sadoveniană creează impresia unei atemporalităţi, fiind
introdusă pe tărâmuri tainice, în lumea umbrelor vii, ca în cazul
personajelor semi-legendare din Ţara de dincolo de negură. Acestor
eroi, şi, implicit, întregii sale opere artistice, Mihail Sadoveanu le
conferă drepturi de judecători şi chiar de executori privind
dispoziţiile legate de datină.

254
Din perspectiva filosofiei populare, a modalităţilor etice şi estetice
de exprimare, scriitorul este un creator-vizionar fundamental al
literaturii naţionale şi al artei poetice universale, care îl defineşte
totalizator.

Referinţe bibliografice

1. Călinescu, G. Mihail Sadoveanu // În: Studii despre opera lui Mihail


Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1977.
2. Ţepelea, G., Bulgăr, G.H. Momente din evoluţia limbii române
literare. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
3. Baconsky, L. Poezie şi adevăr // Steaua, 1960, nr.10.
4. Călinescu, G. Mihail Sadoveanu // Viaţa Românească, 1955, nr.10.
5. Sadoveanu, M. Creanga de aur // Opere. Vol. 12. – Bucureşti:
ESPLA, 1958.
6. Manolescu, N. Sadoveanu sau Utopia Cărţii. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1976.
7. Sadoveanu, M. Poezia populară. – Iaşi: Editura Junimea, 1981.
8. Micu, D. Scurtă istorie a literaturii române. În 4 volume. Vol.II. –
Bucureşti: Editura Iriana, 1995.
9. Tomaşevski, B. Poetica. – Bucureşti: Editura Univers, 1973.
10. Спет, Г.Г. Внутренняя форма слова (Forma interioară a
cuvântului). – Mосква: Издательство Прибой, 1927.
11. Ibrăileanu, G. Scriitori şi curente. – Bucureşti: ESPLA, 1957.
12. Sadoveanu, M. Măria Sa Puiul Pădurii // Opere. Vol. 11. –
Bucureşti: ESPLA, 1957.
13. Florea, D. Mihail Sadoveanu sau Magia rostirii. – Bucureşti:
Editura Cartea Românească, 1986.

255
14. Dolgan, M. Farmecul lirismului druţian // Limba şi Literatura
Moldovenească, 1989, nr.2.
15. Vinea, I. Sadoveanu, poetul // Steaua, 1960, nr.10.
16. Vianu, T. Opere. În 7 volume. Vol.3. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1973.
17. Sadoveanu, M. Privelişti dobrogene // Opere. Vol.16. – Bucureşti:
ESPLA, 1959.
18. Sadoveanu, M. Istorisiri de vânătoare // Opere. Vol.14. –
Bucureşti: ESPLA, 1958.
19. Perspessicius. Natura la Sadoveanu // În: Studii despre opera lui
Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: editura Eminescu, 1977.
20. Sadoveanu, M. Împărăţia apelor // Opere. Vol.9. – Bucureşti:
ESPLA, 1957.
21. Sadoveanu, M. Anii de ucenicie. – Bucureşti: ESPLA, 1958.
22. Dufrenne, M. Poeticul. – Bucureşti: Editura Univers, 1971.
23. Spiridon, M. Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu lumea. –
Bucureşti: Editura Albatros, 1982.
24. Zamfir, M. Poemul românesc în proză. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1981.
25. Oprişan ,I. Biblicul în opera lui M.Sadoveanu // Prefaţă în:
Psalmii în traducerea lui M.Sadoveanu. – Bucureşti: Editura
Saeculum, 1992.
26. Sadoveanu, M. Viaţa lui Ştefan cel Mare // Opere. Vol.12. –
Bucureşti: ESPLA, 1958.
27. Russu-Sirianu, V. La felurite vinuri cu Mihail Sadoveanu // În:
Amintiri despre Sadoveanu. – Iaşi: Editura Junimea, 1973.
28. Blaga, L. Patriarhul pădurilor // Steaua, 1960, nr.2.

256
29. Cioculescu, Ş. Despre umorul sadovenian // Analele Universităţii
Bucureşti, Secţia Ştiinţe Sociale, Filologie. – 1968, nr.17.
30. Caracostea, D. Câteva lămuriri // În: Mărturisiri literare
(antologie). – Bucureşti: Editura Minerva, 1971.
31. Tohăneanu, G.I. Arta evocării la Sadoveanu. – Timişoara: Editura
Facla, 1979.
32. Iorgu, I. Clasicismul lui Sadoveanu// Limba şi Literatura,
1966, nr.11.
33. Dumitrescu-Buşulenga, Z. Valori şi echivalenţe umanistice. –
Bucureşti: Editura Eminescu, 1973.
34. Simion, E. Scriitori români de azi. Vol. II. – Bucureşti: Editura
Cartea Românească, 1976.
35. Sadoveanu, P. Vatra Şahului // În: Amintiri despre Sadoveanu. –
Iaşi: Editura Junimea, 1973.
36. Călinescu, G. Mihail Sadoveanu // Contemporanul. – 1961.
27 octombrie – nr.312.

257
CONCLUZII
Despre masiva operă sadoveniană s-a scris enorm de mult, practic
orice exeget a supus unei experienţe critice (chiar dacă uneori doar sub
formă de articol sau microstudiu) această creaţie unică şi atât de
poetică. În cele ce urmează, însă, ne vom referi succint doar la cele mai
reprezentative monografii dedicate, pe parcursul anilor, integral lui
Mihail Sadoveanu.
În pofida faptului că demersul analitic al lui Savin Bratu din
Mihail Sadoveanu. O biografie a operei (EPL, Bucureşti, 1963) a fost
atins de morbul sociologismului, vom aprecia totuşi drept merite ale
investigaţiei respective cercetarea atentă a împrejurărilor istorico-
literare care au condus la apariţia şi afirmarea marelui povestitor,
precum şi a debutului sadovenian. În opinia autorului, ecoul în
contemporaneitate al primelor cărţi sadoveniene fusese atât de puternic,
încât puţini critici s-au putut apleca asupra marilor opere ulterioare, spre
a le constata amploarea şi profunzimea.
Pentru Nicolae Manolescu (vezi : Mihail Sadoveanu sau Utopia
Cărţii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976), această creaţie reprezintă
rodul unei munci îndelungate, cristalizate cu ajutorul talentului nativ,
fiind, în definitiv, rezultatul unei viziunii complexe asupra problemelor
esenţiale ale vieţii. Spre deosebire de utopia vârstei de aur, utopia cărţii
este o utopie devenită conştientă de ea însăşi. Personajele sadoveniene
nu mai rămân primitive, ci evoluează fără a mai părăsi paradisul iniţial.
Cartea constituie pentru ele, personajele, acel ultim refugiu şi cea mai
nobilă expresie a libertăţii de gândire. Utopia Cărţii vizează credinţa că
arta poetică sadoveniană conservă valorile supreme ale fiinţei umane.
Conţinând o experienţă nealterabilă, cartea sadoveniană, crede Nicolae

258
Manolescu, pare a coborî ca să dea vieţii o lecţie de istorie eternă.
Raportându-se la viaţă, ca o superioară tablă a legilor, ca o morală, ca o
filosofie cartea sadoveniană nu cunoaşte schimbare, a fost gândită şi
scrisă odată pentru totdeauna. Interesantă este aprecierea făcută în
Dicţionarul antologic de literatură română (Prozatori, istorici şi critici
literari. Vol. I. Bucureşti: Editura Nova, 2001, p. 463) în care se
constată că eseul lui Nicolae Manolescu Sadoveanu sau Utopia Cărţii
este „discutabil ca idee şi dând prea mare pondere unor opere
prelucrate, precum Divanul persian”.
Zaharia Sângeorzan întrevede în monografia M.Sadoveanu. Teme
fundamentale (Editura Minerva, Bucureşti, 1976) ciclul unei ample
geneze literare. Capodoperele lui Sadoveanu, consideră exegetul, se
nasc din semn şi ajung la cititor prin intermediul simbolului. Purgatoriul
acestor capodopere nu este drama, ci iniţierea, poezia. Iată de ce
elementele durabile ale operei sadoveniene sunt, în opinia criticului
literar , redescoperirea fantasticului, miraculosului şi a bizarului din
viaţă.
Fănuş Băileşteanu în lucrarea sa Introducere în opera lui Mihail
Sadoveanu (Editura Minerva, Bucureşti, 1977) vorbeşte despre o
sinteză a tradiţiilor locale şi spiritului renascentist, fiorului bizantin şi
împietririi gotice, solemnităţii moldoveneşti şi balcanismului
muntenesc, decorativismului limbilor constructive şi picturalităţii
expresive, arhitecturalului şi fondului creaţiei mitice sadoveniene. În
plus, sunt relevate mijloacele artistice care „exprimă” opera în totalitate.
Analiza capodoperelor sadoveniene se produce pe fundalul reconstituirii
universului spiritual propriu al autorului, ca viziune artistică asupra
lumii şi se urmăreşte treptat evoluţia acestui univers în concordanţă cu

259
maturizarea expresiei stilistice, expresie care poate de una singură
constitui obiectul unei vaste cercetări.
Alexandru Paleologu apreciază înalt, în monografia Treptele
Lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1978), filosofia şi concepţia de viaţă ale
scriitorului, care aparţin, eminamente, unui povestitor ce nu a cunoscut
nici drama comunicării insuficiente şi nici îndoiala ce planează asupra
creaţiei artistice. Mihail Sadoveanu, conchide cercetătorul, crede doar în
două poezii ale vieţii: în poezia scrisului şi în cea a muncii.
Originalitatea demersului critic al lui Alexandru Paleologu constă mai
ales în surprinderea esenţei civilizaţiei arhaice, la care aspiră Mihail
Sadoveanu, şi a cărei structură este definită drept „primordială” şi
„nedegradată”. Exegetul insistă asupra reprezentării modelului artistic
perfect, absolut, arhetipal, propriu autorului Baltagului, model izvorât
din nostalgia originarului şi din mitul eternei reîntoarceri.
Monografia Fascinaţia tiparelor originare (Editura Eminescu,
Bucureşti, 1981), semnată de reputatul critic şi istoric literar Constantin
Ciopraga, scoate în evidenţă analiza minuţioasă a universului
sadovenian, în formarea şi definitivarea lui. În plus, cele mai
reprezentative opere ale prozatorului sunt considerate cele scrise din
perspectiva puterii demiurgice a artistului total de a descoperi unitatea
în diversitate, în “heterogenitate”. Interesul cercetătorului se îndreaptă
spre „descoperirea” eroilor sadovenieni „cu demnitate etică”, spre acele
personaje care au trăsături impunătoare. Accentul critic cade nu atât pe
acţiunea protagoniştilor, cât pe resorturile interne, pe simbolurile
arhetipale care apar într-o lumină nouă şi totalizatoare. Concluzia făcută
de Constantin Ciopraga vine să continue aprecierile lui George

260
Călinescu, care vedea în umanitatea sadoveniană „oglinda unor făpturi
minunate de mirare, oameni iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea, mai
cu seamă stau ei în faţa soarelui cu o inimă ca din el ruptă”.
Autenticitatea vorbirii neaoşe, pitoreşti, poeticitatea aleasă a unui
povestitor excepţional – reprezintă caracteristicile fundamentale ale
operei sadoveniene de ansamblu, elemente ce sunt examinate
multiaspectual, pe orizontală şi verticală, de cercetătoarea Monica
Spiridon în lucrarea Divanul înţeleptului cu lumea (Editura Albatros,
Bucureşti, 1982). Sunt examinate retorica şi hermeneutica operei
sadoveniene, bazate pe arta cuvântului eficient. Ele, elementele
respective, reprezintă, în acelaşi timp, pilonii fundamentali pe care se
sprijină ceea ce s-a numit „umanismul sadovenian”, expresie a
echilibrului şi fuziunii a lui a şti cu a fi, a echilibrului dintre viaţă şi
cunoaştere, dintre Apollon şi Dyonissos.
Acelaşi tablou critic a fost completat reuşit, mai târziu, de Doina
Florea în Mihail Sadoveanu sau magia rostirii (Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1986), monografie ce a descoperit conotaţii din
cele mai inedite şi variate ale unităţii lexicale sadoveniene, descifrând
înţelesurile ascunse ale textului artistic sadovenian, ajungându-se, în
această ordine de idei, până la identificarea unei semantici
gnoseologice. Doina Florea observă că în capodoperele sadoveniene
limba naşte efecte incantatorii, textul lăsându-se descifrat doar în
substraturile operei. Dincolo de seducţia muzicală a frazei, există
întotdeauna un „sens acoperit”, sens profund care vizează nu atât
sonurile muzicale, cât meditaţia istorică şi vibraţia unei arte poetice
inconfundabile.

261
În general, criticii şi istoricii literari, care au cercetat opera
sadoveniană, şi-au propus în permanenţă centrarea investigaţiilor
analitice pe dezvăluirea elementelor durabile ale acestui univers artistic
în proză. Demersurile critice s-au derulat, de cele mai multe ori, de la
suprafaţă la adâncime, de la aparenţă spre interioritate, de la
preconcepere spre certitudine, fiind sondate temele, problemele,
motivele predilecte ale povestitorului, în funcţie de perioadele de
deschidere, de revalorificare sau de închidere, de indiferenţă faţă de
opera literară a lui Mihail Sadoveanu.
Definitorii pentru „destinul” criticii literare, care a încercat să
reţină, să comprime esenţa creaţiei sadoveniene, rămân doar acele
consideraţii care s-au apropiat de ea prin prisma lirismului profund,
poetica fiind, în fond, datul ontic suprem al întregii opere artistice a
autorului. S-a menţionat de altfel (în speţă de către Zaharia
Sângeorzan), în repetate rânduri, că literatura lui Mihail Sadoveanu
respectă totalmente ciclul Genezei: se naşte din semn şi ajunge la
crepuscul prin simbol. Purgatoriul ei nu a fost drama, ci iniţierea,
poezia. Tinereţea capodoperelor e tinereţea unei literaturi europene:
redescoperirea fantasticului, a miraculosului şi a straniului din viaţă.
Opera lui Mihail Sadoveanu anticipă şi literatura fantastică actuală.
Creaţia lui Mihail Sadoveanu conţine idei şi principii care trăiesc
într-un spaţiu al poeziei, într-un timp imemorabil şi într-o naraţiune a
cărei valoare şi originalitate sunt ale unui povestitor. Rememorarea este
şi efectul direct al unei imaginaţii extraordinare, poate unică în literatura
noastră. Imaginarul sadoveanian recreează existenţa românească,
conştiinţa şi miturile ei într-o operă monumentală şi modernă, ca şi
poezia lui Eminescu şi Blaga. Sadovenianismul este în esenţă opera

262
intuiţiei, reconstituirii scenice, a sincronizării lirice cu cosmosul; e
lumea unui povestitor care narează auctorial prin sine, dar şi prin alţii.
Toate formulele critice nu vor reuşi să definească exact
sadovenianismul, ci numai să-l descrie, căci asemenea
eminescianismului, fenomenul sadovenian este un spaţiu estetic deschis,
valorificator, refractar formulelor de orice natură. Sadovenianismul este
un fenomen moral, social, artistic şi istoric care va dura, va învinge
timpul, ca şi eminescianismul, atât prin tinereţea emoţiilor, cât şi prin
tinereţea ideilor. Valoarea fundamentală a operei lui Mihail Sadoveanu
nu e de înţeles fără această poezie inefabilă din care modernitatea operei
trăieşte. Este o poezie a existenţei noastre arhaice şi, totodată, actuale.
Sadovenianismul ni se înfăţişează mai totdeauna sub chipul unei poezii
simple şi solemne, care se naşte nu din idei obiectivate, ci din
raporturile om-natură: din alianţa magică a două sensibilităţi, unde
comunicarea este ritualică, iar rostirea devine ea însăşi operă de artă.
Imaginaţia, evocarea memorială şi acordul liric creează
sadovenianismul, iar imaginea lui cea mai evidentă este poezia. Mihail
Sadoveanu nu vorbeşte de un anumit timp (decât foarte rar), ci de
veşnicie, de formele eternului, de puterea lui de a păstra vârstele
existenţei. Timpul sadovenian este în relaţie cu primordialul, cu Geneza.
Opera fundamentală a lui Mihail Sadoveanu este o literatură în care
personajele sunt obsedate de „vreme”, care înseamnă viaţa. Nostalgia
omului sadovenian vizează simplitatea, abandonarea timpului efemer.
Timpul fiind un simbol al declinului, umanitatea sadoveniană reintră în
raporturi cu natura, cu un timp care se metamorfozează, ascunzându-se
în ciclurile vegetale. Filosofia acestei umanităţi se reduce la regăsirea
paradisului pierdut şi la descoperirea timpului originar. Abandonând

263
timpul creat de civilizaţie, Mihail Sadoveanu creează timpul naturii
care, paradoxal, este şi al conştiinţei istorice. Este filosofia unei lumi
care se reîntoarce benevol la viaţa elementară şi patriarhală. Timpul este
pentru Mihail Sadoveanu însăşi creaţia, căci nu există operă sau
personaj care să nu fie condiţionat sau modelat, făcut înţelept de timp,
care să nu-i poarte chipul, morala şi filosofia. Timpul-spaţiu durează ca
un fenomen de recuperare, se confundă cu istoria, cu începutul şi durata
ei. Timpul sadovenian al operei nu poate exista în afara istoriei
naţionale. Demult înseamnă la Sadoveanu nu numai lumea poveştilor, a
logosului, ci şi istoria descoperită în evenimentele ei cruciale şi
dramatice. E un duh al fiinţării întrupat într-o poezie a adevărurilor
esenţiale.
O operă inepuizabilă ca cea a lui Mihail Sadoveanu se pretează la
interpretări inepuizabile, prin urmare nu poate fi analizată magistral şi
exhaustiv în nici o monografie.
Sensurile filosofice ale operei sadoveniene sunt multiple şi de o
copleşitoare adâncime. Ele, sensurile cugetătoare, presupun
investigarea rădăcinilor mitice, ontologice, etice, psihologice ale
neamului nostru. Iată de ce magia cuvintelor, în cazul lui Sadoveanu,
exercită o forţă viguroasă asupra textului literar propriu-zis. Demersul
artistic al scriitorului se îndreaptă spre un echilibru spiritual, în sensul
conservării universului patriarhal românesc, cu toate atributele
indispensabile ale acestuia. “Dacă Eminescu, menţionează Fănuş
Băileşteanu, proiectează pământul între galaxiile cosmice, Sadoveanu
aduce cerul pe pământ, ca în basmele şi legendele comogonice
populare, dacă Eminescu e fascinat doar de geneză şi apocalipsă,
Sadoveanu explorează spaţiul şi timpul dintre ele [1, pp. 17-18]. Pe

264
cuprinsul întregii opere sadoveniene vom sesiza un pregnant dinamism,
dar şi o “eternă pace” sufletească, care oscilează continuu între rai şi
iad. Apare şi rămâne, în această creaţie, principiul dualităţii în unitate şi
al unităţii contrariilor. Altfel zis, antinomia sacru-profan, celest-
terestru, etern-efemer, durabil-anacronic, memorie-amnezie, realist-
fabulos, masculin-feminin, mitul androginului - se regăsesc cu uşurinţă
în imensa carte sadoveniană. De remarcat că paradisul şi infernul (vezi,
în special, Creanga de aur şi Baltagul [2-3]) alternează, mai ales, în
plan orizontal. Oazele sacralităţii sunt proiectate în spaţii infernale şi
viceversa, tocmai pentru a reliefa, odată în plus, complexitatea şi
interdependenţa acestor spaţii mitice.
Raiul şi iadul se substituie sau chiar se întrepătrund, potenţându-
se reciproc în orice punct sau domeniu al existenţei de la mica celulă a
familiei până la marea familie a ţării sau chiar a umanităţii. Raiul are o
determinare spaţială exactă, iar infernul una temporală imprecisă.
Paradisul este tărâmul visat, iar infernul apare în consecinţa unei
infiltraţii majore a maleficului în destinul colectiv.
Unele personaje sadoveniene (Kesarion Breb, Vitoria Lipan,
Nicoară Potcoavă) se iniţiază în cunoaşterea sacrului şi a profanului,
conştientizând că aceste virtuţi nu se moştenesc ereditar, ci se cultivă
prin intermediul unor practici ancestrale, ce presupun, la temelie,
credinţa nestrămutată în valorile neprecupeţite ale binelui, frumosului,
eternului. Uneori, misiunea eroilor sadovenieni este de-a dreptul
demiurgică, ei trebuie să cunoască totul, să fie iniţiaţi exhaustiv în
tainele lumii, să descifreze semnele cosmosului nu atât pentru sine, cât
pentru a apăra poporul din care au ieşit în timpuri de grea cumpănă. Iată
de ce ei sunt “obligaţi” providenţial să desluşească cartea naturii, să

265
descurce simbolurile zodiacale, or, după cum se exprimă însuşi
Kesarian Breb, “să cetească în eternitate şi în clipa trecătoare”.
Mihail Sadoveanu rămâne adeptul filosofiei naturii, ţinând cont de
faptul că atunci când este nedreptăţit, omul (eroul) scriitorului îşi
găseşte refugiu în intimitatea vegetaţiei eterne, identificând
corespondenţe genetice cu universul. Aşa apare revelaţia, gândirea
profundă, ce tinde să descopere tainele universului. Individul se
dispensează de tot ce este impur în interiorul său, devenind
transsubstanţial şi spiritualizat. El, individul, se înfrăţeşte cu natura,
posedând un înalt grad de spiritualitate, ajungând, treptat dar sigur, la
transcendenţă. Ideea dăinuirii în eternitate prin „combaterea”
efemerităţii cotidiene reprezintă crezul suprem al personajelor
sadoveniene, iar prin extindere, şi al întregii sale opere.
Dorinţa omului sadovenian este de a reveni (exprimându-ne în
termenii lui Mircea Eliade din Sacrul şi profanul) periodic înapoi, în
urmă, efortul său de a se reintegra într-o situaţie arhetipală, cea de la
început, putând părea insuportabil şi umilitor pentru modernitate. Omul
sadovenian, în consecinţă, este “paralizat” de mitul eternei întoarceri.
Avem astfel de a face cu opoziţia dintre omul modern şi cel premodern.
Eroii sadovenieni îşi asumă responsabilitatea unei existenţe
autentice în istorie, îşi asumă consecinţele unei “situaţii patriarhale”,
paradisiace, natura reprezentând pentru ei totalitatea rezervelor
spirituale ale Universului. Întoarcerea periodică în Timpul Sacru al
Originii nu este decât respingerea vehementă a lumii reale, chiar dacă
recluziunea se produce deseori doar la modul ireal, imaginar [4, pp. 86-
88].

266
Mihail Sadoveanu reprezintă în proza românească modelul
poetului spaţiului închis-deschis, această sinteză datorându-se faptului
că opera sa se închide şi se deschide la nesfârşit (aidoma spaţiului
ondulat blagian, care asigură omului mioritic, deopotrivă, adăpost şi
libertate). Imaginile artistice sadoveniene, descrierea peisajelor
încântătoare de pe cuprinsul întregii ţări i-au asigurat povestitorului
supremaţia poetică printre ceilalţi prozatori români importanţi ai
secolului XX [5, pp. 484-485].
Opera lui Mihail Sadoveanu salvează, oarecum, literatura română
postbelică de la pericolul enunţat de Mihai Zamfir, [6] potrivit căruia
proza poetică, poezia prozei au ajuns în epoca noastră un fenomen
periferic, poemul în proză fiind cultivat doar ocazional. Mihai Zamfir
distinge, în această ordine de idei, o categorie aparte a scrierilor
poematice, categorie denumită de el romanul poematic sadovenian.
Criticul literar remarcă evoluţia, ascensiunea lui Sadoveanu spre
poematicul pur, autorul Baltagului cultivând specia prozei narative
poetice prin intermediul metaforismului programatic, a predilecţiei
pentru lanţul de metafore desprinse dintr-o figură iniţială tutelară (aşa-
numita metaphore filée [7].
În general, noţiunea de roman poetic (mai ales în cazul operei
sadoveniene) trebuie percepută în două sensuri ce se luminează
reciproc: el, romanul poetic, nu trebuie lecturat aşa cum citim poezia,
fiind bine ştiut faptul că mecanismul lecturii acesteia este altul decât cel
al lecturii unui roman. Apoi, ţinând cont de caracterul autoreflexiv,
construcţia sa îşi propune a face vizibil modul de funcţionare a părţilor
ce-l compun, aflate într-o riguroasă relaţie de interdependenţă, romanul

267
poetic obligă la o lectură cu ochii poeticianului, al teoreticianului literar.
Altfel zis, se impune o lectură adecvată [8].
Dar o lectură adecvată presupune, poate în primul rând,
conştientizarea faptului că romanul poetic (inclusiv cel sadovenian)
capătă multiple caracteristici ale poeziei propriu-zise, rămânâd, în
acelaşi timp, cu un statut autonom, propriu, nefiind identic cu poezia.
Pentru Mihail Sadoveanu poezia în proză este ceea ce face să apară
epicul invizibil. Cu cât este mai mare elanul care îngăduie să fie
străpunse aparenţele cu atât este mai mare în proză partea de poezie.
Romanul sadovenian ( în special Nopţile de sânziene, Creanga de aur
[9-10]) denotă expres faptul că romanul poetic, ca specie a romanului
modern, reprezintă una din formele definitorii ale acestuia. În definitiv,
romanul poetic sadovenian, instituind starea poetică, exprimă modul în
care lumea este percepută de o conştiinţă profund creatoare. Opera
sadoveniană, de profunzimi lirice aparte, trebuie concepută ca o
interpretare inedită a lumii, obiective dar şi virtuale, drept o meta-
constatare şi o tentativă de transformare a ei. Romanul poetic
sadovenian apără societatea patriarhală de pericolul unei iminente
automatizări, automatizare ce corupe iremediabil sufletul. El, romanul
poetic, are drept punct de plecare principiul intuitiv al stării de spirit, al
stării, prin excelenţă, poetice, care menţine lumea în mişcare, salvând-o
de la moartea spirituală.
Unele consideraţii, în această ordine de idei, pot fi operate pe
marginea stărilor poetice, a metaforizării care se atestă în romanul
istoric sadovenian Nicoară Potcoavă [11]. În cadrul polemicilor critice
au fost evidenţiate inegalabilul har de povestitor, priceperea de a
reînvia epoci, oameni, întâmplări, de a reconstitui atmosfera, culoarea

268
timpurilor trecute şi mecanismele sociale, politice şi psihologice care le
caracterizează. Au fost reliefate, în special de către cercetătorul Alec
Hanţă, calităţile poetice, lirismul şi sentimentul naturii care
individualizează scrisul sadovenian. Mulţi exegeţi au reţinut
preponderenţa evocării în Nicoară Potcoavă, calităţile descrierilor,
sugestia reconstituirilor, echilibrul narării şi bogăţia de nuanţe a
limbajului.
Încă în anul 1930, criticul literar Pompiliu Constantinescu a
sesizat atributele lirice fascinante ale operei sadoveniene, atribute care
„degajau” sensibilitate, opulenţă de imagine, atracţie către fabulos şi
baladesc, îmbinare dintre eroic şi sentimental, limbaj colorat şi mult
prea evocator [12, pp. 11-12]. Referindu-se la cele mai reprezentative
romane istorice ale scriitorului, Eugen Lovinescu nota cu pătrundere:
„Sadoveanu se dovedeşte a fi poate cel mai puternic poet al naturii pe
care l-a avut literatura noastră […]. Descripţia nu-i însă pur picturală,
ci-i umanizată; ea este, deci, esenţial lirică, plasticul se însufleţeşte,
cântă munţii şi pădurile, cântă izvoarele şi câmpiile, cântă imobilitatea
naturii moldoveneşti în emoţia succesivă a acestui animator care, pe
lângă culoare, are şi vibraţie, pe lângă senzaţie are şi fluiditatea
armonică şi ritmică a expresiei” [13, p. 52].
În concluzie, putem menţiona că limbajul sadovenian este extrem
de plastic, caracterizându-se, în primul rând, prin lirism. Creaţia
scriitorului este magistrală nu doar prin viziune şi universul spiritual
creat, ci, mai cu seamă, datorită mijloacelor de exprimare artisitică,
mijloace care întregesc o operă poetică desăvârşită.
Mitul în opera lui Mihail Sadoveanu se alterează prin istorie.
Conform opiniei exprimate de Nicolae Manolescu [14, pp.177-178],

269
eroii sadovenieni, deşi traiesc în iureşul istoriei, nu au conştiinţa ei,
imaginându-şi doar la modul metafizic societatea mitică. Ei, eroii, s-au
“laicizat” barbar, asigurând coerenţă doar unei societăţi primare. Pe de
altă parte, exprimându-ne în termenii savantului I.Lotman, putem
afirma că universul sadovenian, unul profund arhaic, este de tip
semantic, fenomenele de viaţă contând doar dacă sunt înzestrate cu
semnificaţii neobişnuite.
Romanele sadoveniene constituie documentul unei ordini istorice
ancestrale, venind dinspre mit spre istorie şi nu invers. Această
categorie (romanele istorice sadoveniene) se pretează, potrivit opiniei
exprimate de acelaşi Nicolae Manolescu, Hinterlandului romanului
corintic, în care singurul plan perceptibil este cel simbolic. Cuvintele,
gesturile eroilor sunt condensate şi reduse la maximum, tocmai pentru a
sugera corinticul, a permite fabulosului să se manifeste plenar, cu un
sens precis şi cât mai cuprinzător. Romanul corintic sadovenian, din
această perspectivă manolesciană, poate fi considerat o căutare
trepidantă a unor valori autentice într-o societate degradată, în prim-
planul naraţiunii derulându-se conflictul dintre erou şi lume, de altfel un
conflict ireconciliabil şi de lungă durată.
Mihail Sadoveanu este considerat de către Nicolae Manolescu şi
drept autorul romanului tranzitiv (mai ales din perspectiva Crengii de
aur). Motivele care l-au determinat pe reputatul critic să considere
astfel sunt datorate evoluţiei generale a romanului, care se bazează, în
cazul dat, pe reflexivitate, pe omniscienţa naratorului şi conştiinţa de
sine a personajelor. Proza lui Mihail Sadoveanu nu presupune doar
relatarea întâmplărilor unor eroi. Stilul liric al naraţiunii devine unul
determinat, ajungându-se la gradul de literatură pură, la metaroman.

270
Motivaţia analitică a lui Nicolae Manolescu este simplă : odată
“eliberate”de realitate, romanele corintice (inclusiv cele sadoveniene)
acceptă jocul fanteziei, generatoare, în fond, de noi realităţi, de această
dată de realităţi fictive. Metaromanul încurajează virtualitatea modernă,
devenind expresia unui liant dintre logica povestirii şi fabulaţia
extraterestră a naraţiunii poetice.
Romanul sadovenian conţine elemente complexe şi ale doricului
(omogenitatea, coerenţa, miturile luptei, ale vigorii şi cuceririi), şi ale
ionicului (spiritul de fineţe, discernământul, dramele personale
imuabile, formele deschise, lirismul, evoluţia paradoxală,
discontinuitatea), culminând cu supremaţia corinticului ( ludicul, forma
alegorică, simbolismul, filosofia pregnantă, fabulosul, parabola,
metaromanul), ceea ce denotă că ne aflăm în faţa unui roman total ce se
pretează unei infinităţi de caracteristici şi interpretări critice.
Opera lui Mihail Sadoveanu a pătruns demult în conştiinţa
cititorilor. Însă, din păcate, în ultimul timp critica literară de la noi îşi
aminteşte prea rar de autorul Fraţilor Jderi. Uneori, doar cu prilejul
unor date comemorative sau aniversare. Şi atunci când şi-a amintit, a
făcut-o sumar şi evaziv, încât n-a putut surprinde documentul unei
civilizaţii artistice, viziunea ontică şi arta poetică, viaţa, sentimentele,
gândurile profunde, înţelepciunile ale unui popor – toate prezente în
acest impresionant patrimoniu spiritual.
Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori
naţionali care impresionează nu numai prin numărul mare de volume
publicate. Creaţia sa vizează, în primul rând, o deosebită capacitate de
evocare epopeică, fiind surprinsă, în această creaţie, mişcarea timpului
istoric, virtuţile şi patimile, speranţele şi decepţiile, înălţările şi căderile,

271
viaţa şi moartea. Natura reprezintă un peisaj etnic, fiind integrată în
structura sufletească a personajelor. Semnul heraldic al “poetului”
Sadoveanu întruchipează subtile nuanţe interioare pe fundalul
manifestării unei naturi dezlănţuite.
Extrem de vastă, profundă şi multidimensională, opera sadoveniană
circumscrie diverse tehnici şi modalităţi artistice de exprimare.
Beneficiind de o serie importantă de exegeze, monografii, studii şi
cercetări tematice, creaţia lui Mihail Sadoveanu a fost caracterizată ca
aparţinând unor variate curente literare.
Debutul editorial se situează sub auspiciile certe ale
romantismului. Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui moş
Precu – denotă conceptual ideea de sămănătorism; potrivit criticului
literar Dimitrie Păcurariu, această stare de fapt este simptomatică.
Imediat după anul 1910, Mihail Sadoveanu se apropie de direcţia
numită, direcţie care constituie, de fapt, un neoromantism târziu.
Activitatea literară din perioada de start urmăreşte evocarea aspectelor
eroice şi idilice din istoria naţională. Caracterul instructiv, civic al
scrierilor Ion Ursu, Petrea Străinul este mai mult decât concludent şi
reprezentativ pentru mişcarea sămănătoristă, elementele cele mai des
invocate de autor fiind: ideea dezrădăcinării, urbanismul ce corupe
sufletele imaculate ale ţăranilor, neputinţa de a conserva datinile
strămoşeşti. În această ordine de idei, problema pământului
reprezintă acel axis mundi al operei sadoveniene, care reapare
exploziv în Haret, Bordeienii, Într-un sat odată, Preoteasa Mărioara
etc., pe fundalul unor fărădelegi puse la cale de autorităţile rurale.
Notarul, judecătorul, strângătorul de biruri, primarul şi chiar preotul
sunt factorii destabilizatori ai liniştii patriarhale, prezentaţi abrutizat,

272
cu apucături de parveniţi şi lacomi peste măsură.
Tendinţele romantice se întrevăd, mai ales, în valorificarea
creaţiilor populare, mithosul şi ethosul autohton fiind explorate în
naraţiunile Cozma Răcoare, Hanu Ancuţei. De remarcat că majoritatea
personajelor sadoveniene sunt profund visătoare. Înclinaţia eroilor spre
visare le este caracteristică chiar şi în timpurile vitrege, Nicoară
Potcoavă, Vitoria Lipan, Kesarion Breb dedându-se unor interminabile
monologuri, reconstituiri ale propriilor destine copleşite de ură şi iubire.
Onirismul este o dimensiune esenţială a sadovenianismului.
Marca de nobleţe artistică rămâne a fi, însă, viziunea ontică şi arta
poetică a operei sadoveniene, definită de criticul literar Pompiliu
Constantinescu flacără lirică. Mai ales, în perioada de deplină
maturitate artistică, Mihail Sadoveanu creează “poezie în proză”.
Romanele Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, 1929, Baltagul,
1930, Creanga de aur, 1933, Fraţii Jderi, vol. I-III, 1935, 1936, 1942,
Nicoară Potcoavă, 1952 punctează un echilibru armonios al expresiei
poetice (poezia amintirii, poezia naturii, poezia sufletului), viziunea
artistică a prozatorului devenind totalizatoare, detaşându-se de undele
romantice şi trecând în registrul unui realism ce aspiră spre formula
clasicismului. George Călinescu considera aceste scrieri “apogeul
creatorului”, atins graţie sobrietăţii de stil şi a peisajului poetic.
Dramele individuale ale personajelor sadoveniene sunt apte să
genereze catastrofe, dizarmonie şi dezechilibru general (autorul le
numea stihii interioare), astfel încât fiecare erou este deosebit de
important pentru scriitor. Umanitatea din această operă gândeşte mitic
şi se exprimă în versuri, fără a abuza, însă, de efuziunile lirice, vădit
idilice sau patetice. Când personajele nu cuvântă, tăcerea exprimă

273
apolinic atmosfera artistică şi ambianţa elementelor constitutive.
Poetica sadoveniană stimulează prezenţa unor eroi energici, cu certe
calităţi ce aparţin culturii clasice elene. În romanul Nicoară Potcoavă
aflăm că fratele domnitorului a studiat limba greacă şi latină, cunoştea
filosofia lui Aristotel şi Platon, citând copios din Heliodor.
Clasicismul lui Mihail Sadoveanu se reliefează şi prin intermediul
ponderii pe care o acordă scriitorul sfatului. Plăcerea de a vorbi, de a
tăifăsui este precedată de înţelepciunea celor relatate, existând în opera
sadoveniană multe personaje cu har poetic de a povesti. În Arta
prozatorilor români, Tudor Vianu afirma că “vorbirea nu este
împrumutată mijloacelor limbajului curent, ci unui mod al expresiei
elaborat într-o veche cultură, în care formele curteniei şi simţul
nuanţelor este atât de dezvoltat, încât, împrumutându-le oamenilor săi,
scriitorul îi înalţă într-un plan cu mult deasupra realităţii”. Elementul
fabulos se întregeşte prin poezia limbii, Mihail Sadoveanu avându-l, în
acest context, drept model literar pe Ion Creangă (denumit de autor
pantheonul meu).
Universul artistic sadovenian este conceput din tradiţii folclorice şi
din vechi cărţi populare de înţelepciune, şi este realizat cu arta unui
creator de geniu. În pofida vastităţii operei artistice, concizia, stilul
accesibil şi poezia caracterizează plenar viziunea şi arta poetică
sadoveniană de evocare epopeică, ce oscilează între amintiri şi
memorii. Eposul sadovenian este de sorginte populară şi reprezintă o
simbioză a mitului, legendei şi spiritului baladesc, o osmoză dintre
cotidian şi etern, dintre profan şi sacru. Îmbinarea, “contopirea” realului
cu miticul, proiectarea datelor concrete într-un cadru fabulos – conferă
acestei opere o permanentă stare de prezent şi trecut. După celebrul

274
lingvist Max Müller, mitul se leagă obligatoriu de metaforă, fiind o
“maladie a limbajului”. Pentru George Călinescu, însă, mitul este o
ficţiune hermetică. Mitul transcede limbajul şi în opera lui
M.Sadoveanu, propune o viziune asupra vieţii, miezul ontologic a
căreia îl constituie sacrul. În această operă totul este “văzut” şi, imediat,
povestit. Cercetătorul Gheorghe Mitrache afirma că este vorba de o
“poezie” cu verbe aromate. Evocatoare şi plastică, plină de culoare şi
muzicalitate, expresia sadoveniană pune în valoare tâlcul vorbei
ţărăneşti pe care îl ridică la rang de sacralitate.
Încă din primul deceniu al secolului XX M.Sadoveanu acorda o
atenţie deosebită evenimentului istoric. Începând cu Şoimii, autorul a
apelat în permanenţă la această sursă de inspiraţie, reflectând profund
sufletul uman din perspectiva naţională, încât epopeea Fraţii Jderi era
considerată drept un roman-basm.
Pentru romancier temele istorice reprezintă temeiuri / prilejuri de
descifrare a enigmelor sufletului omenesc. În ele se reactualizează
perioadele de flux şi reflux ale neamului nostru. Mihail Sadoveanu
conferă limbajului artistic solemnitate (se atestă o interferenţă a
formelor populare cu cele culte – D.V.), stilul său fiind adecvat
atmosferei cărţilor. Şerban Cioculescu definea proza scriitorului ca pe o
poemă lirică, ca pe o vibraţie emotivă. Armoniile ei, menţiona exegetul,
sunt nebănuite. Descrierile paradisiace realizează orchestraţia textului,
nu ca un adaos, ci ca o necesitate vitală. Romancierul nu parafrazează
folclorul, el recreează, pe coordonate noi, străvechi pattern-uri (Mihai
Coman). Arhaismele din opera sa au tăria miresmelor istorice ale
trecutului. Îmbinarea cuvintelor determină ritmicitatea spunerii, lirismul
vine din cuvânt şi prin cuvânt. Arta narativă şi descriptivă, cu multiple

275
tehnici, parvine din arta-magie a cuvântului şi, întocmai ca Lucian
Blaga, am putea afirma: “Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Conotaţiile multiple ale cuvântului, semantismul inepuizabil
reprezintă virtuţile unui rapsod desăvârşit. M.Sadoveanu este creatorul
stilului înalt, poetizat. George Călinescu considera că tot ce scrie
autorul se înmiresmează cu lumini şi umbre tainice. Miticul imprimă
sens vieţii, epicul descinde dintr-o atitudine lirică a personajelor
sadoveniene faţă de existenţă.
Autorul întemeiază un propriu univers poetic în proză, în care
elementul durabil revine umanităţii. Oamenii din opera lui Mihail
Sadoveanu sunt, după cum menţiona criticul şi istoricul literar
Constantin Ciopraga, “coloane de sprijin, limbajul îi unifică, lirismul le
conferă viaţă, cugetarea le imprimă un ethos”.
Înainte de toate, Mihail Sadoveanu este, prin excelenţă, un
neîntrecut povestitor. Ipostazele sale creative vizează arta evocării,
apropie timpul universal.
Viziunea lui Sadoveanu asupra meleagurilor româneşti poate fi
asociată cu Dacia eminesciană din Memento mori, ţară de basm,
adâncită în “mite”. În totalitate, spaţiul şi timpul naţional şi-au găsit o
reflectare deplină doar în creaţia lui Mihail Sadoveanu. Dacismul se
manifestă la acest scriitor prin cultul pentru trecut, pentru fiinţa
românească în devenirea istorică, având o semnificaţie existenţială.
Altfel zis, conform opiniei exprimate de academicianul Mihai Cimpoi:
„dacismul apare în actualul proces al acutizării conştiinţei naţionale a
întregului neam românesc”. Paginile sadoveniene confirmă viziunea
organicistă eminesciană: “totul trebuie dacizat” în substratul sufletului
românesc.

276
Un alt topoi important în creaţia sadoveniană, mai ales în plan
descriptiv, este conceptul de vechime, ca un atribut peisagistic
indispensabil, ce vizează elementul ancestral, continuitatea etnică,
vechimea. Dumitru Micu vede în acest cuvânt magic pentru Mihail
Sadoveanu “cheia palatului fermecat, care e opera sa”.
Motivarea este plauzibilă, căci autorul imprimă atât naturii, cât şi
personajelor sale, lumină, bunătate, dreptate. Astfel de virtuţi, după
M.Sadoveanu, nu pot fi descoperite decât fie într-un trecut foarte
îndepărtat, fie în mediul ţărănimii, care îşi păstrează o statornică bună-
cuviinţă.
În paginile sadoveniene timpurile ancestrale, începând chiar cu
epoca predacică, reprezintă o firească continuitate a viitorului şi o
perpetuare a străbunelor legi, nescrise, dar respectate cu stricteţe.
Prin Sadoveanu cultura românească depăşeşte condiţia primară,
convertind, ca şi în cazul operelor fundamentale ale lui Eminescu sau
Blaga, privirea în gândire. Cărţile scriitorului “împletesc” o mulţime de
drumuri-destine: ale copilului spre târg, ale vânătorului-ucenic şi
pescarului-novice spre hăţişurile întunecoase ale pădurilor, spre
fascinantul mister al apelor Dunării, ale lui Kesarion Breb spre pretinsa
“lume nouă”, ale voievodului Ştefan cel Mare către Izvorul Alb, ale
abatelui de Marenne prin câmpia Moldovei, ale drumeţilor din Ţara de
Jos spre Ţara de Sus, ale Vitoriei şi ale lui Gheorghiţă în căutarea lui
Nechifor Lipan etc.

Este utilizată în mai toate scrierile descriptive ale lui Sadoveanu o


tehnică de mare eficacitate “artistă”, care, în definirea făcută de
B.Cazacu, sună astfel: “transferul asociativ de la auditiv la vizual, ca şi
îmbinarea auditivului cu vizualul, ce constituie într-adevăr una din

277
particularităţile distinctive ale stilului autorului, (...) sensibilitatea faţă
de frumuseţile măreţe ale naturii, predispoziţia de a înregistra glasurile
şi zgomotele ei tainice”.
Scriitorul, în acest sens, se serveşte, mai întâi de toate, de
comparaţii (un însemn al „vechimii” gândirii umane, ca şi în opera lui
Homer), îşi îmbină sensibilitatea cu imaginile naturii. Marele critic
literar Garabet Ibrăileanu considera această “proprietate” drept “primul
stadiu al inteligenţii figurative, care este comparaţia”. Metafora,
epitetul, alte figuri de stil apar după aceea. M.Sadoveanu se “revendică”
artistic din Creangă, despre opera căruia acelaşi Ibrăileanu nota că este
plină de “credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia,
morala, filozofia poporului cum s-au format în mii de ani de adaptare la
împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de la
suprafaţa vieţii naţionale”. Dacismul sadovenian este unul pictural şi
poetic, încadrat pe fundalul vegetaţiei virgine, ce exprimă
sensibilitatea, senzaţia ce i le dă natura. Poezia pură stabileşte
contingenţa lumii externe cu lumea internă, e punctul unde se contopesc
cele două lumi. În studiul Povestirile lui Creangă, Garabet Ibrăileanu
susţine că autorul lui Moş Ion Roată şi Unirea este Homer al nostru.
Vom îndrăzni să completăm această zicere memorabilă, afirmând că şi
Sadoveanu poate fi apreciat în calitate de “rapsod” naţional.

Textele sale învederează că “oamenii vechi” puneau mare preţ pe


spirit. În povestirea sadoveniană, mereu în căutare de proiecţii mitice,
asistăm la naşterea plenară a însuşi eresului. Originalitatea lui
Sadoveanu rezidă în faptul că scriitorul reuşeşte să extragă din lucruri
aparent ordinare conotaţii artistice dintre cele mai impresionante şi

278
sugestive. Creativitatea sa artistică se decantează odată cu explorarea
fabulaţiei vechi, a straturilor mitice.

Arta literară a lui Mihail Sadoveanu este, prin excelenţă, una


“vizionară”. După cum susţinea Tudor Vianu, ea se încadrează în lumea
realismului, dar al unui realism propriu, cel din lumea visului. Cu alte
cuvinte, autorul Crengii de aur a intenţionat să creeze un propriu
univers, un micro-cosmos artistic particular. Cunoscând profund epocile
istorice descrise, prozatorul s-a dovedit a fi şi cel mai doct interpret al
atributelor noastre naţionale. Mihail Sadoveanu este romancierul român
cu cel mai desăvârşit dar artistic al istorisirii, impunându-se nu numai
ca un strălucit mânuitor al cuvântului, ci şi ca un neîntrecut mântuitor
de cuvinte (L.Blaga).

Ideea de nemurire a oamenilor capătă în opera sadoveniană o


dezbatere artistică dintr-o perspectivă ortodoxă. Formele de viaţă au o
funcţie magică, intermediară în stabilirea unor raporturi ontologice
dintre om şi forţele naturii. Contactul cu natura influenţează
comportamentul oamenilor, viziunea lor asupra rosturilor vieţii, el,
contactul, dovedindu-se a fi unul benefic, cu corespondenţe mitice.
Amintim, aici, de efectul “păsării Phoenix”. Datorită acestui
“procedeu”, eroii naraţiunii devin mai puternici, mai plini de vioiciune,
mai echilibraţi psihic. Trecerea timpului nu-i mai marchează, contactul
cu natura îi fortifică; ei se renasc din propriile forţe, ca din cenuşă.

Creaţiile artistice ale lui M.Sadoveanu Baltagul, Nopţile de


sânziene, Hanu Ancuţei, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă,
Creanga de aur circumscriu un spaţiu istoric, legendar, ce configurează
valenţele superioare ale civilizaţiei apuse, prin intermediul

279
argumentelor oferite de cronici, acte domneşti, dar şi de tradiţii,
obiceiuri, credinţe ancestrale.
Predilecţia lui Mihail Sadoveanu pentru apoteozarea istoriei a fost
considerată de unii cercetători literari drept un paseism artistic, drept
un fanatism al simţului ancestral împrumutat scrierilor sale. Această
caracteristică este specifică, în opinia lui George Călinescu, românilor
din centru, carpatini şi subcarpatini: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu,
Ion Creangă, Octavian Goga, George Coşbuc, Liviu Rebreanu. Cultul
pentru valorile trecutului l-au determinat, încă din anii debutului, pe
M.Sadoveanu să sondeze cele mai necunoscute aspecte din istoria
naţională, acest demers artistic, după cum observa Tudor Vianu,
imprimând operei sale un caracter de confundare, de suprapunere cu
nota specifică primordială, care era spiritul tradiţional, folclorul,
obiceiurile, datinile, cinstirea valorilor morale, până la cristalizarea unei
conştiinţe geniale a specificului naţional.

Religia este definită în creaţia lui M.Sadoveanu drept lege, drept o


putere juridică menită să reglementeze viaţa socială, politică şi etică a
popoarelor. Fără a avea temeri că va fi învinuit de subiectivism,
scriitorul ia întotdeauna apărarea vieţii demult apuse, a lumii
cumpătate a strămoşilor, elogiind “edenul” în calitate de etalon de
comportament în evaluarea prezentului. Admiraţia prozatorului pentru
valorile trecutului poate fi explicată ca o nostalgie şi o cumpănă ce
înclină în favoarea adevărului, dreptăţii, vechimii, deci a elementelor
nepieritoare.

Universul artistic sadovenian conţine un variat registru de rituri


magice şi practici imemorabile, prezentând realităţi ireale, care se

280
remarcă prin adâncimi ale subconştientului uman. Acest tărâm imaginar
este expresia trecutului incifrat în date antropologice, psihologice, etice
şi populat de personaje proprii climatului fantastic: Peceneaga, Sofronie
Leca, Culi Ursake. Eroii sadovenieni au nişte preocupări ezoterice:
caută comori ale unor voievozi din vechime, utilizând termeni
vrăjitoreşti şi consumând băuturi şi bucate bizare, din diverse plante
sălbatice necunoscute. Comportamentul acestor personaje (de altfel,
atestate şi în creaţia lui Cezar Petrescu – Zaharia Duhu din romanul
Aurul negru) învederează valenţe cosmogonice, fiindu-le străine
ocupaţiunile fireşti ale ţăranilor şi îndeletnicindu-se doar cu
contemplarea stelelor, descoperirea minunilor, prinderea vedeniilor etc.

Raportarea operei lui Mihail Sadoveanu la creaţia unor romancieri


importanţi din literatura universală poate fi făcută doar într-un cadru
valoric, prin prisma unui comparatism integrator. În acest context, au
fost identificate cele mai rezistente componente artistice ale general-
umanului, cu specificarea că naţionalului, autohtonului le va reveni
primatul universalizării.
Despre Sadoveanu s-a afirmat că este o imensă arhivă lingvistică şi
un laborator unic de regenerare a cuvintelor, de înnobilare a lexicului
nostru. Scriitorul recreează nu numai istoria poporului nostru, ci şi pe
cea a limbii sale.

În ceea ce priveşte creaţia lui Sadoveanu, ea trebuie “subordonată”


analizei prin conceptul de critică completă, elaborat de Garabet
Ibrăileanu, care diferenţia abordarea intrinsecă de abordarea
extrinsecă a operei literare propriu-zise. Nu ne-au interesat, aşadar,
aspectele individului ca atare, ci, în primul rând, “contopirea” lui în

281
actul creator-artist, în opera lui de rezistenţă: Fraţii Jderi, Baltagul,
Creanga de aur şi, mai ales, Nicoară Potcoavă, scriere în care sunt
sintetizate toţi topoii sadovenieni: vânătoarea, hanul, trecutul glorios,
voinţa de libertate naţională şi dreptatea socială – toate marcate de
funcţia modelatoare pe care timpul le generează necontenit. Lirismul,
sentimentul naturii, evocarea, descreptivismul, sugestia reconstituirilor,
echilibrul şi bogăţia limbajului, calitatea portretelor şi verosimilitatea
situaţiilor, după cum menţionează criticul literar Alec Hanţă,
transformă acest roman într-o sinteză a artei scriitorului şi a întregii
noastre literaturi.
Constanta acestor cercetări rămâne aceiaşi: M.Sadoveanu prezintă
fapte neordinare prin intermediul unor tehnici artistice originale.
Ipotezele lansate de scriitor, atunci când încearcă să imprime calităţi
aparte comportamentului personajelor sale, reprezintă în literatura
română marca distinctă sadoveniană. De la un text la altul, progresiv,
odată cu experienţa literară, volumele autorului surprind situaţii unde
totul este posibil şi imprevizibil, exprimarea acestora comportând
aspecte neordinare, conotative ale cuvintelor, viziuni şi tipare lirice.
M.Sadoveanu a păstrat un contact permanent cu arta şi cultura populară,
ajungând să creeze mituri personale, prin conturarea mitului crengii de
aur, mitului hanului, mitului baltagului etc.
În poetica operei sadoveniene descoperim avatarurile creaţiei.
Teoretizând modelul sadovenian, putem menţiona că valoarea poeticii
autorului nu trebuie exagerată, dar nici minimalizată, fiind vorba de
intuiţii şi de deschideri lirice, care pot prefigura un discret fir
conducător.

282
Lirismul operei sadoveniene provine şi din modalităţile specifice
de exprimare ale personajelor; acestea vorbesc profetic în rime,
mlădiind cuvintele rostite în aşa fel, încât aduc aminte de limbajul
literaturii de început. Cuvântul sadovenian este un “semn iconic” al
limbajului poetic, limbaj de care amintea Mikel Dufrenne în celebra
sa lucrare Poeticul. Elementele originale de poetică reprezintă, în acest
caz, fondul prim de ordin creator.

Caracterul vizionar al artei poetice sadoveniene include


preocuparea descriptivă şi lirismul povestirii, natura picturală şi
umanitatea dezlănţuită, fiind monumentală prin proporţiile ei cantitative
şi genială prin conţinut general-uman şi perfecţiune artistică.

283
Referinţe critice

1. Băileşteanu, F. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu. –


Craiova: Editura MJM, 2001.
2. Sadoveanu, M. Creanga de aur // Opere. Vol. 12. – Bucureşti:
ESPLA, 1958.
3. Sadoveanu, M. Baltagul. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975.
4. Eliade, M. Sacrul şi profanul. – Bucureşti: Editura Humanitas,
1992.
5. Cristea, V. Spaţiu în literatură (Forme şi semnificaţii). – Bucureşti:
Editura Cartea Românească, 1979.
6. Zamfir, M. Poemul românesc’în proză. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1981.
7. Riffaterre, M. La metaphore filee dans la poetique surrealiste. –
Paris: Editura Senil, 1979.
8. Mavrodin, I. Romanul poetic. – Bucureşti: Editura Univers, 1977.
9. Sadoveanu, M. Nopţile de sânziene // Opere. Vol. 12. – Bucureşti:
ESPLA, 1958.
10. Sadoveanu, M. Creanga de aur // Opere. Vol. 12. - Bucureşti:
ESPLA, 1958.
11. Sadoveanu, M. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: EPL, 1964.
12. Constantinescu, P. Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă //
Vremea, 1930, nr. 109. – P. 11-12.
13. Lovinescu, E. Critice. Vol. I. – Bucureşti: Editura Ancora, 1925.
14. Manolescu, N. Arca lui Noe. – Bucureşti: Editura Gramar, 2001.

284
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Literatura critică

1. Amzulescu, A.I. Cântecul nostru bătrânesc. – Bucureşti: Editura


Minerva, 1986.
2. Anghel, P. Nouă arhivă sentimentală. – Bucureşti: Editura Eminescu,
1975.
3. Aragon, L. Prezenţa lui Sadoveanu // Secolul XX, 1961, nr.12. – P.112-
117.
4. Baconsky, L. Poezie şi adevăr // Steaua. – 1960, nr.10. – P.96-98.
5. Bahtin, M. Problemele poeticii lui Dostoievski. – Bucureşti: Editura Univers,
1970.
6. Bahtin, M. Probleme de literatură şi estetică. – Bucureşti: Editura Univers,
1982.
7. Balotă, N. Romanul românesc în sec.XX. – Bucureşti: Editura Univers,1997.
8. Balotă, N. Universul prozei. – Bucureşti: Editura Univers, 1976.
9. Bantoş, A. Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană. –
Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000.
10. Bileţchi, N. Romanul şi contemporaneitatea. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1984.
11. Barbă, Gh. Sadoveanu şi Şolohov // Analele Universităţii
Bucureşti, 1972. – P.12-83.
12. Băileşteanu, F. Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu. –
Bucureşti: Editura Minerva, 1977.
13. Bălu, I. Natura în opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Ion
Creangă, 1987.
14. Blaga, L. Mihail Sadoveanu şi Valea Frumoasei // Steaua, 1955, nr.10. –
P. 62- 65.
15. Blaga, L. Patriarhul pădurilor // Steaua, 1960, nr.10. – P.72-74.
16. Blaga, L. Spaţiul mioritic. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1994.
17. Blandiana, A. Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie. – Bucureşti: Editura
Cartea Românească, 1976.

285
18. Bogdan-Duică, G. Poezia populară. – Bucureşti: Editura Cultură
Naţională, 1923.
19. Bratu, S. Mihail Sadoveanu. O biografie a operei. – Bucureşti: EPL,
1963.
20. Bratu, S. Note despre universul mitic la Sadoveanu // Viaţa
Românească, 1973, nr. 12. – P.83-102.
21. Bulgăr, Gh. Originalitatea stilistică a operei lui Mihail
Sadoveanu // Limba română, 1960, nr. 6. – P. 7-12.
22. Bulgăr, Gh. Mihail Sadoveanu despre sinonimele limbii române //
Ateneu, 1971, nr.10. – P.17-26.
23. Buznea-Babu, Ov. Umorul – manifestare a umanismului la Mihail
Sadoveanu // Analele Universităţii "C.I.Parhon", Bucureşti, 1959. –
P.31-44.
24. Cantemir, D. Descrierea Moldovei. – Bucureşti: Editura Minerva,
1986.
25. Cantemir, D. Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. –
Bucureşti: Editura Albatros, 1981.
26. Cazacu, B. Arta descriptivă a lui Mihail Sadoveanu // Limba şi
literatura, 1957, nr.3. – P. 41-48.
27. Cazacu, M. Sinteza sadoveniană. – Bucureşti: Editura Litera, 1982.
28. Caracostea, D. Mărturisiri literare. – Bucureşti: Editura Minerva,
1971.
29. Călinescu, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Romane şi povestiri
istorice. – Bucureşti: ESPLA, 1961.
30. Călinescu, G. Ulysse. – Bucureşti: EPL, 1967.
31. Călinescu, G. Literatura nouă. – Craiova: Editura Scrisul Românesc,
1972.
32. Călinescu, G. Istoria Literaturii române de la origini până în prezent. –
Bucureşti: Editura Minerva, 1986.
33. Ghendi, Il. Schiţe de critică literară. – Bucureşti: Editura Cultura
Naţională, 1924.
34. Cimpoi, M. Dacia literară şi Dacismul // Revista de Lingvistică şi Ştiinţă
literară, 1990, nr.6. – P.15-17.

286
35. Cioculescu, Ş. Varietăţi critice. – Bucureşti: EPL, 1966.
36. Cioculescu, Ş. Despre umorul sadovenian // Analele Universităţii
Bucureşti, Seria Ştiinţe Sociale, Filologie, 1968, nr.17. – P.7-24.
37. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Tineretului, 1966.
38. Ciopraga, C. Mihail Sadoveanu – evocator al istoriei. – Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1966.
39. Ciopraga, C. Portrete şi reflecţii literare. – Bucureşti: EPL, 1967.
40. Ciopraga, C. Fascinaţia tiparelor originare. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1981.
41. Coman, M. Izvoare mitice. – Bucureşti: Editura Albatros, 1980.
42. Comarnescu, P. Stilul epopeic al lui Mihail Sadoveanu faţă de
romanul istoric al lui Walter Scott. – Bucureşti: Editura Eminescu,
1977.
43. Constantinescu, P. Opere şi autori. – Bucureşti: Editura Ancora, 1927.
44. Constantinescu, P. Scrieri. – Bucureşti: Editura Minerva, 1970.
45. Coteanu, I. Despre tehnica stilului la Mihail Sadoveanu // Analele
Universităţii "C.I.Parhon", 1958, nr. 2. – P.34-42.
46. Coteanu, I. De la Varlaam la Sadoveanu. – Bucureşti: EPL, 1958.
47. Craia, S. Orizontul rustic în literatura română. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1985.
48. Cristea, V. Interpretări critice. – Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1970.
49. Crohmălniceanu, Ov.S.Târgul vechi moldovenesc în literatura lui
Sadoveanu // În: Omagiu lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: ESPLA,
1956.
50. Crohmălniceanu, Ov.S. Literatura română între cele două războaie
mondiale. – Bucureşti: EPL, 1967.
51. Cruceru, C. Dialogul în proza artistică actuală. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1981.
52. Cuclin, D. Teoria Nemuririi. – Galaţi: Editura Porto-Franco, 1991.
53. Cunescu, Gh. Mihail Sadoveanu la centenarul naşterii. – Bucureşti:
Editura BOR, 1980.

287
54. Dan, Il. Studii despre opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura
Albatros, 1977.
55. Dan, S.P. Proza fantastică românească. – Bucureşti: Editura Minerva,
1975.
56. Davidescu, N. Aspecte şi direcţii literare. – Bucureşti: Editura Cultura
Naţională, 1926.
57. Diaconescu, P. La structure semantique des determinants chez Mihail
Sadoveanu. – Bucureşti: editura Academiei, 1969.
58. Dicţionar de critică literară. – Braşov: Editura Orientul Latin, 1995.
59. Dicţionar de retorică, terminologie şi poetică. – Iaşi: Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 1994.
60. Dicţionar de literatură română contemporană. – Bucureşti: Editura
Albatros, 1977.
61. Dolgan, M. Farmecul lirismului druţian // Limba şi literatura
moldovenească, 1989, nr.2. – P.54-63.
62. Dragomirescu, M. De la misticism la raţionalism. – Bucureşti: Editura Socec,
1924.
63. Dragomirescu, M. Critice. – Bucureşti: Editura Socec, 1927.
64. Dufrenne, M. Poeticul. – Bucureşti: Editura Univers, 1971.
65. Dumitrescu-Buşulenga, Z. Studii de literatură comparată. – Bucureşti:
EPL, 1968.
66. Dumitrescu-Buşulenga, Z. Valori şi echivalenţe umanistice. – Bucureşti:
Editura Eminescu, 1973.
67. Eliade, M. De la Zamolxe la Cinghis Han. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980.
68. Eliade, M. Sacrul şi profanul. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1992.
69. Florea, D. Sadoveanu sau Magia rostirii. – Bucureşti: Editura
CarteaRomânească, 1986.
70. Fridman, M. Mihail Sadoveanu: o ipostază românească a relaţiei
naţional-universal // Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1992, nr.3.
– P. 3–10.
71. Frigoiu, N. Romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu. – Iaşi: Editura
Junimea, 1987.

288
72. Gană, G. Prefaţă // În: Mihail Sadoveanu. Baltagul. – Bucureşti: Editura
Albatros, 1972, – P. 5-21.
73. Gorcea, P. Nesomnul capodoperelor. – Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1977.
74. Ianoş, I. Romanul monumental şi secolul XX. – Bucureşti: EPL, 1963.
75. Ibrăileanu, G. Pagini alese. Vol.II. – Bucureşti: ESPLA, 1957.
76. Ibrăileanu, G. Scriitori români şi străini. – Bucureşti: EPL, 1968.
77. Ibrăileanu, G. Studii literare. – Bucureşti: Editura Albatros, 1976.
78. Iliasa-Frigură, D. Stilistica sinonimelor în opera lui Mihail
Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Litera, 1980.
79. Iordan, I. Studii şi articole. – Bucureşti: ESPLA, 1952.
80. Iordan, I. Clasicismul lui Sadoveanu // Limba şi litera
tura, 1966, nr. 11. – P. 14-17.
81. Iorga, N. Povestitorii de ieri şi cei de astăzi // Sămănătorul, 4 aprilie 1904.
82. Iorga, N. O luptă literară. – Vălenii-de-Munte: Editura Neamul
Românesc, 1914.
83. Iorga, N. Istoria literaturii româneşti contemporane. – Bucureşti:
Editura Adevărul, 1934.
84. Istrate, G. Vocabularul operei lui Mihail Sadoveanu // Iaşul literar, 1969,
nr. 2. – P. 6-9.
85. Istru, B. Mihail Sadoveanu la 80 ani // Limba şi Literatura Moldovenească,
1960, nr.4. – P.36.
86. Ivaşcu, G. Confruntări literar. – Bucureşti: EPL, 1965.
87. Kogălniceanu, M. Scrieri literare, sociale şi istorice. – Chişinău: Editura
Litera, 1997.
88. Literatura română postbelică. Integrări. Valorificări. Reconsiderări. –
Chişinău: Editura Tipografiei Centrale, 1998.
89. Lovinescu, E. Istoria literaturii române contemporane. – Bucureşti:
Editura Minerva, 1975.
90. Lovinescu, E. Memorii. – Bucureşti: Editura Minerva, 1976.
91. Lovinescu, E. Critice. – Bucureşti: Editura Minerva, 1982.
92. Lupan, A. Mihail Sadoveanu // Cultura Moldovei, 1960, 10 nov. – P.1.
93. Maiorescu, T. Critice. – Bucureşti: Editura Minerva, 1989.

289
94. Manolescu, N. Teme. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1971.
95. Manolescu, N. Sadoveanu sau Utopia Cărţii. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1976.
96. Marcea, P. Lumea operei lui Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Eminescu,
1976.
97. Marcea, P. Umanitatea sadoveniana de la A la Z. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1977.
98. Marino, A. Comparatism şi teoria literaturii. – Iaşi: Editura Polirom,
1998.
99. Martin, A. Metonimii. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1974.
100. Mănuca, D. Pe urmele lui Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Sport-Turism,
1982.
101. Micu, D. Sensul etic al operei lui Sadoveanu. – Bucureşti: ESPLA, 1956.
102. Micu, D. Romanul românesc contemporan. – Bucureşti: ESPLA, 1959.
103. Micu, D. Literatura română de azi. – Bucureşti: Editura Tineretului,
1965.
104. Micu, D. Scurtă istorie a literaturii române. Vol.II. – Bucureşti: Editura
Iriana, 1995.
105. Mincu, M. Critice. – Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972.
106. Mitru, C. Sadoveanu despre Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Minerva,
1977.
107. Mocanu, D. Exprimarea ideii de moarte în opera lui Mihail
Sadoveanu // Limba şi Literatura, 1966, nr.11. – P. 22-28.
108. Muşat, V. Mihail Sadoveanu – povestitor şi corespondent de război.
– Bucureşti: Editura Militară, 1978.
109. Negoiţescu, I. Istoria literaturii române. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1972.
110. Negoiţescu, I. Analize şi sinteze. – Bucureşti: Editura Albatros, 1976.
111. Nicolescu, V. Starea lirică. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1976.
112. Noica, C. Cuvânt împreună despre rostirea românească. – Bucureşti:
Editura Eminescu, 1987.
113. Noica, C. Sentimentul românesc al fiinţei. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1978.

290
114. Olteanu, C. Cine l-a salvat pe Sadoveanu (Odiseea povestirii Mitrea
Cocor la Chişinău) // Basarabia, 1992, nr.8. – P.88-100.
115. Omagiu lui Mihail Sadoveanu cu prilejul celei de-a 75 aniversări. –
Bucureşti: ESPLA, 1956.
116. Oprea, Al. Cinci prozatori iluştri - cinci procese literare. – Bucureşti:
Editura Albatros, 1972.
117. Oprişan, I. Mihail Sadoveanu la Academie. – Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1966.
118. Oprişan, I. Opera lui Mihail Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Minerva,
1986.
119. Oprişan, I. Biblicul în opera lui Mihail Sadoveanu // Revistă de Lingvistică şi
Ştiinţă Literară, 1991, nr. 3. – P. 36-39.
120. Ornea, Z. Înţelesuri. – Bucureşti: Editura Minerva, 1994.
121. Paleologu, Al. Bunul-simţ ca paradox. – Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1972.
122. Paleologu, Al. Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu. –
Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1978.
123. Papadima, Ov. Creatorii şi lumea lor. – Bucureşti: Editura Fundaţiilor
Regale, 1943.
124. Papu, E. Din luminile veacului. – Bucureşti: EPL, 1967.
125. Păcurariu, D. Scriitori şi curente literare. – Bucureşti: Editura Albatros,
1981.
126. Perpessicius. Menţiuni de istoriografie literară şi folclor. – Bucureşti:
ESPLA, 1956.
127. Perpessicius. Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor. – Bucureşti:
EPL, 1964.
128. Perpessicius. Lecturi intermitente. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1971.
129. Perpessicius. Patru clasici. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1974.
130. Perpessicius. Scriitori români. – Bucureşti: Editura Minerva, 1989.
131. Perpessicius. Menţiuni critice. – Chişinău: Editura Litera, 1997.
132. Petrescu, Cezar. Evocări şi aspecte literare. – Timişoara: Editura Facla,
1974.

291
133. Philippide, Al. Consideraţii confortabile. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1970.
134. Piru, Al. Panorama deceniului literar românesc, 1940-1950. –
Bucureşti: EPL, 1968.
135. Piru, Al. Varia. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1972.
136. Piru, El. Traduceri din Mihail Sadoveanu în alte limbi // Viaţa
românească, 1960, nr. 11. – P.118-123.
137. Popescu, I.A. Orientări folclorice la Mihail Sadoveanu // Steaua,
1960, nr.10. – P.63-70.
138. Popescu-Sireteanu, I. Amintiri despre Sadoveanu. – Iaşi: Editura
Junimea, 1973.
139. Preaşcă, I. Sadoveanu a fost tradus în “moldoveneşte” (120 ani de la
naşterea clasicului) // Ţara, 2000, 3 nov. – P.4.
140. Preda, M. Sute de ani de istorie // Viaţa românească, 1960, nr.11. –
P. 41-42.
141. Preda, M. Sadoveanu sau plăcerea de a scrie // Luceafărul, 1970,
nr.44. – P. 8.
142. Râpeanu, V. Interpretări şi înţelesuri. – Iaşi: Editura Junimea, 1976.
143. Regman, C. Confluenţe literare. – Bucureşti: EPL, 1966.
144. Rosetti, Al. Mihail Sadoveanu, artist al cuvântului // Limba română,
1955, nr.5. – P.18-25.
145. Rotaru, I. O istorie a literaturii române. Vol.II. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1972.
146. Sadoveanu, M. Corespondenţa debutului. – Bucureşti: Editura Minerva,
1977.
147. Sadoveanu, P. O zi cu Sadoveanu. – Bucureşti: Editura Tineretului,
1955.
148. Sadoveanu, P. Ostrovul zimbrului. – Bucureşti: Editura Tineretului,
1966.
149. Sadoveanu, V. Bădia. Amintiri şi evocări. – Bucureşti: EPL, 1968.
150. Săndulescu, Al. Pagini de istorie literară. – Bucureşti: EPL, 1966.
151. Sângeorzan, Z. Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale. – Bucureşti:
Editura Minerva, 1976.

292
152. Sfintele Amintiri. Sinaxar. – Chişinău: Editura Ştiinţa, 1992.
153. Simion, E. Scriitori români de azi. Vol.II. – Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1976.
154. Spiridon, M. Sadoveanu sau Divanul înţeleptului cu lumea. –
Bucureşti: Editura Albatros, 1982.
155. Stănescu, C. Cronici literare. – Bucureşti: Editura Cartea Românească,
1971.
156. Stănescu, D. Cerbul de aur. – Bucureşti: Editura Minerva, 1985.
157. Stănescu, N. Cartea de recitire. – Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1972.
158. Streinu, V. Pagini de critică literară. Vol.II. – Bucureşti: EPL, 1968.
159. Tocilescu, G. Materiale folclorice. Vol.I-II. – Bucureşti: Editura Minerva,
1980.
160. Tohăneanu, G.I. Arta evocării la Sadoveanu. – Timişoara: Editura Facla,
1979.
161. Tomuş, M. Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi concepţia
fundamentală a operei. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1978.
162. Tomaşevski, B. Poetica. – Bucureşti: Editura Univers, 1973.
163. Ţepelea, G. Momente din evoluţia limbii române literare. – Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
164. Ungheanu, M. Pădurea de simboluri. – Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1973.
165. Ursu, G. Sensuri umaniste si valori artistice în opera lui Mihail Sadoveanu
// Limba si literatura, 1966, nr.11. – P.14-18.
166. Valerian, L. Cu scriitorii prin veac. – Bucureşti: EPL, 1967.
167. Vârgolici, Th. Retrospective literare. – Bucureşti: EPL, 1970.
168. Vianu, T. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. – Bucureşti:
ESPLA, 1957.
169. Vianu, T. Scriitori români. Opere în 7 volume. – Vol.III. – Bucureşti: Editura
Minerva, 1971.
170. Vianu, T. Arta prozatorilor români. – Chişinău: Editura Hyperion,
1991.

293
171.Vlad, I. Lecturi constructive. – Bucureşti: Editura Cartea Românească,
1975.
172. Vlad, I. Cărţile lui Mihail Sadoveanu. – Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1981.
173. Vulcănescu, M. Dimensiunea românească a existenţei. – Bucureşti:
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991.
174. Vulcănescu, R. Coloana Cerului. – Bucureşti: Editura Academiei, 1972.
175. Zamfir, M. Poemul românesc în proză. – Bucureşti: Editura Minerva,
1981.

176. Biberi, I. Etudes sur la litterature roumaine contemporaine. - Paris,


1937.
177. Кожевников, Ю. Михаил Садовяну. – Moсква: Институт мировой
литературы имени А.М. Горького, Академия Наук СССР, 1960.
178. Ройзман, П. Михаил Садовяну. Библиографический указатель.
– Moсква: Издательство Всесоюзной Книжной Палаты, 1962.
179. Спет, Г. Внутренняя форма слова. – Mосква: Издательство
Прибой, 1927.
180. Сугоняй, П. Михаил Садовяну. Жизнь и творчество. – Moсква:
Издательство Советский Писатель, 1959.

II. Literatura artistică

181. Sadoveanu M. Opere. În 22 volume. – Bucureşti: ESPLA, 1954-


1973.
182. Sadoveanu M. Orhei şi Soroca. – Chişinău: Editura Glasul Ţării,
1921.
183. Sadoveanu M. Mitrea Cocor. – Bucureşti: ESPLA, 1955.
184. Sadoveanu M. Baltagul. – Bucureşti: ESPLA, 1957.
185. Sadoveanu M. Anii de ucenicie. – Bucureşti: ESPLA, 1958.
186. Sadoveanu M. Romane şi Povestiri istorice. – Bucureşti: EPL,
1961.
187. Sadoveanu M. Venea o moară pe Siret. – Bucureşti: EPL, 1961.

294
188. Sadoveanu M. Neamul Şoimăreştilor. – Bucureşti: EPL, 1962.
189. Sadoveanu M. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: EPL, 1964.
190. Sadoveanu M. Cazul Eugeniţei Costea. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1970.
191. Sadoveanu M. Crâşma lui moş Precu. – Bucureşti: Editura
Eminescu, 1974.
192. Sadoveanu M. Povestiri. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1974.
193. Sadoveanu M. Privelişti dobrogene. – Bucureşti: Editura Minerva,
1974.
194. Sadoveanu M. Dureri înăbuşite. – Bucureşti: Editura Eminescu,
1974.
195. Sadoveanu M. Fraţii Jderi. – Bucureşti: Editura Minerva, 1975.
196. Sadoveanu M. Creanga de aur. – Bucureşti: Editura Minerva,
1976.
197. Sadoveanu M. Divanul persian. – Iaşi: Editura Junimea, 1976.
198. Sadoveanu M. Nopţile de Sânziene / Paştele Blajinilor. –
Bucureşti: Editura Minerva, 1980.
199. Sadoveanu M. Poezia populară. – Iaşi: Editura Junimea, 1981.
200. Sadoveanu M. Şoimii. – Bucureşti: Editura Minerva, 1983.
201. Sadoveanu M. Hanu Ancuţei. – Bucureşti: Editura Minerva, 1987.
202. Sadoveanu M. Drumuri basarabene. – Bucureşti: Editura
Saeculum, 1992.
203. Sadoveanu M. Nunta Domniţei Ruxanda / Zodia Cancerului sau
Vremea Ducăi Vodă. – Chişinău: Editura Hyperion, 1993.

295
ADNOTARE
Teza de doctorat „Viziune ontică şi artă poetică în proza
românească - Mihail Sadoveanu” (teză de doctor habilitat în filologie)
se prezintă ca o lucrare cu o concepţie critică personală asupra operei
sadoveniene. Consideraţiunile estetice vaste sunt făcute de critica
literară încă de la începutul secolului XX. Opiniile, ideile exprimate
asupra operei marelui prozator au condus la conturarea unui portret-
cadru general, adecvat, bine nuanţat, în contextul literaturii române.
Autorul menţionează faptul că Mihail Sadoveanu este un scriitor
exponenţial al literaturii române şi al literaturii universale, în această
ordine de idei fiind apreciate, comentate şi dezbătute opinii critice mai
vechi (G.Ibrăileanu, G.Călinescu., T.Vianu, Perpessicius,
P.Constantinescu, Vl.Streinu), mai noi (D.Micu, C.Ciopraga, I.Vlad,
N.Manolescu, M.Spiridon, F.Băileşteanu, Z.Sângeorzan) şi cele mai
inedite (D.Florea, N.Frigoiu, C.M.Popa).
Este relevată viziunea unică asupra lumii în opera lui Mihail
Sadoveanu, viziune regăsită în procesul critic de „percepere” a acestei
creaţii privită în ansamblu şi raportată la capodoperele scriitorilor
naţionali. Teza este compartimentată după cum urmează: introducere,
şapte capitole distincte („Itinerarul vieţii şi al creaţiei lui Mihail
Sadoveanu”; „Mihail Sadoveanu şi unitatea spirituală a principatelor
istorice”; „Hanul – simbolul arhetipal predilect al romancierului”;
„Principiul istoricităţii în evocarea trecutului”; „Valorificarea şi
reinterpretarea miturilor naţionale din perspectiva onticului”; „Sacrul şi
profanul în creaţia lui Mihail Sadoveanu”; „Aspecte ale poetici operei
sadoveniene: între harul de a istorisi şi lirismul magic al rostirii”),

296
concluzii, adnotare (în limbile română, engleză, rusă), bibliografie
selectivă, cuvintele cheie.
Examenul critic a cuprins un vast registru al scrierilor sadoveniene.
Centrul de greutate îl constituie, însă, operele referenţiale, fără ca
autorul să subscrie demersului unor exegeţi prea puţin avizaţi, conform
cărora opera de început a prozatorului ar sta totalmente sub semnul
nerealizării, fiind, ca atare, nesemnificativă. Cercetătorul şi-a propus să
identifice componentele – cheie ale universului spiritual autohton, creat
artistic de către Mihail Sadoveanu.
„Viziune ontică şi artă poetică în proza românească” conturează o
imagine critică de sinteză asupra operei sadoveniene, evidenţiind
importanţa acestei opere prin aplicarea comparatismului. Autorul
identifică suportul mitologic şi biblic al creaţiei sadoveniene, vorbeşte
despre rolul simbolului şi al imaginilor arhetipale, al „dacismul”,
cultului originilor şi al trecutului în opera lui M.Sadoveanu, al
dimensiunii filosofice.
Prezenta teză de doctor habilitat în filologie conturează universul
artistic sadovenian din perspectiva celor mai reprezentative elemente
ale acestuia: viziunea ontică şi arta poetică, elemente definitorii nu
doar pentru receptarea operei sadoveniene, ci şi pentru „identificarea”
modelului narativ şi a virtuţilor lui estetice în cadrul literaturii române şi
universale.

297
SUMMARY
The work “ Ontic vision and Poetic Art in the Romanian Proze -
M.Sadoveanu” (a thesis of Doctor of Filology) is presented as a total
submission on the subject of study. The most essential literary themes
from the vast Sadovenian literary work are analysed meticulously. The
author starts from the undoubtful premise that M.Sadoveanu is a
fundamental writer of world literature and not of a Romanian one only.
In this respect both older critical opinions (G.Ibraileanu, G.Călinescu,
T.Vianu, Perpessicius, P.Constantinescu, Vl.Streinu) and the newer
(D.Micu, C.Ciopraga Al.Paleologu, I.Vlad, N.Manolescu, M.Spiridon,
F.Băileşteanu, Z.Sangeorzan), even those inedited of the latest ones (
D.Florea, N. Frigoiu and C.M.Popa) are well balanced.
The research begins with an introduction which leads to a
methodical reading of the material and in which the major stages of
Sadoveanian destiny as a writer are determined. The chapters which
follow :“Mihail Sadoveanu’s life and creation Itinerary, “Sadoveanu
and the Spiritual Unity of the Historical Counties”, “The Inn – the
Archetypical Predilect Symbol of the Novelist”, “The Chronological
Principle in Evocation of the Past”, “Capitalization and Reinterpretation
of National Myths”, “Sacred and Profane in M.Sadoveanu’s Creation”,
“Aspects of Sadoveanu’s creation poetics: between the narration gift
and the lyrical speech” make up the key-aspects of the portrait of
Sadovenian creation: the investigation of the Romanian native fund, the
introduction of universal idea, of Sadovenian narration and
hermeneutics, the investigation of profoundness, “obscure layer” of the
literary work.

298
A distinct place in the dessertation has the critical analysis of
Sadoveanu’s poetic aspects, the poetics of this prose ( fiction), the
poetics peculiarities, the fusion wiht nature and the major role of the
simile and metaphor in this fusion, the symbols and national myths
expression, the inventions of some personal myths.
The thesis, as a whole, intends to integrate M.Sadoveanu’s work
into the values of the world literature, the vision and poetic art showing
the indispensable components of the creator of genius: the profound
personal conception implied in the literary work, the touching of the
native quintessence, the lucid shaping of our spiritual life, the setting off
of the affiliation of Sadovenian characters to a certain meridian of a
cosmic linking, the presentation of a subordonation up to the
identification of personal destiny with that of the nation one, the living
under the sign of religiosity, of penetrating “in nuce” of the esoteric
layer, of determination of National spirituality, the interdependence of
durable elements with the top of the transtemporal wisdom.

“Ontic vision and Poetic Art” represents the Sadovenian insignia of


the creator who defines him and determines with certainty his distinct
place in the Romanian literature. By means of critical comparativity,
parallels of artistic, conceptual, philosophical, ethical and esthetical
kinds are traced through the Sadovenian masterpieces and the world
literary thesaurus and of all Romanians.

299
РЕЗЮМЕ

Диссертация “Онтологическое видение и поэтическое искусство в


румынской прозе - М.Садовяну” (диссертация на соискание ученой
степени доктора хабилитат филологических наук) представляет собой
полный анализ предмета исследования. Тщательно проанализированы
наиболее основные литературные темы обширного художественного
наследия М.Садовяну. Автор исходит от бесспорной предпосылки, что
М.Садовяну является фундаментальным писателем всемирной
литературы, а не только румынской. В этом смысле с тонкостью
взвешиваются более ранние критические позиции-оценки
(Г.Ибрэиляну, Дж.Кэлинеску, Т.Виану, Перпессичиуса, П.
Константинеску, Вл. Стреину) и более поздние (Д.Мику, К.Чопрага,
И.Влада, Н.Манолеску, М.Спиридон, Ф.Бэйлештяну, З.Сынджорзана), а
также новейшие (Д.Флоря, Н.Фригою и К. М.Попа ).
Исследование начинается с введения, располагающее к
методическому чтению материала, в котором отмечены главные этапы
писательской судьбы М.Садовяну. Последующие главы: «Описание
жизни и творческого пути Михаила Садовяну»; «Садовяну и духовное
единство исторических княжеств»; «Постоялый двор – предпочитаемый
архетип романиста»; «Принцип историзма в описании прошлого»;
«Использование и реинтерпретация национальных мифов»; «Святое и
мирское в творчестве Михаила Садовяну»; «Аспекты поэтики
произведений Садовяну: между призванием повествователя и
лирической речью» устанавливают ключевые аспекты творческого
портрета Садовяну: исследование автохтонного фонда, внедрение идеи
универсальности, «рассказа и герменевтики» Садовяну, зондирование
глубин, «темного пласта» произведений.

300
Особое место в диссертации уделено критическому анализу
разносторонних аспектов садовянской поэтики, поэтичности этой
прозы, специфичности поэтики, слиянию с природой и повышенной
роли сравнения и метафоры в этом слиянии, выражении символов и
национальных мифов, созданию самим автором некоторых
персональных мифов.
В диссертации, в целом, предлагается интегрировать творчество
Михаила Садовяну в ценности всемирной литературы, так как
онтологическое видение и поэтическое искусство подчеркивают
неотъемлемые составные гениальности творца: персональное глубокое
мировоззрение, отраженное в произведениях, достижение квинтэссенции
автохтонного характера , ясное очертание координатов нашей
духовности, выделение принадлежности персонажей Садовяну к
определенному элементу космического строения, их представление
субординации вековым обычаям , отождествление собственной судьбы с
судьбой народа, жизнь под знаком религиозности, проникновения в суть
эзотерического слоя, определения национальной духовности,
взаимозависимость постоянных элементов с наилучшими аспектами
непреходящей мудрости.
«Онтологическое видение и поэтическое искусство» представляет
творца Садовяну, определяя и констатируя его особое место в мировой
литературе. При посредстве критического компаративизма проведены
художественные, концептуальные, философские, этические и
эстетические параллели между шедеврами Михаила Садовяну и
национальными литературными и всемирными сокровищами.

301
CUVINTELE-CHEIE DIN TEZĂ

Model literar, comparatism literar, imagine critică, motiv biblic, suport


mitologic, imagine arhetipală, simbol literar, cultul originilor, concepţie
scriitoricească, artă poetică, dacism, viziune ontică, specific naţional,
epocă literară, sacru şi profan, mit personal, intertextualitate, tehnici
narative, critică completă, limbaj parabolic, discurs dialogic, limbaj
poetic

Литературный образец, литературный компаративизм,


критический образ, библейский мотив, мифологическая основа,
архетипный образ, литературный символ, культ наследия,
концепция писателя, поэтическое искусство, разгаворный характер
стиля, дакизм, онтологическая видение, национальная специфика,
литературная эпоха, герменевтика, святое и мирское,
персональный миф, интертекстуальность, повествовательные
приемы, совершенная критика, иносказательная речь,
диалогическая речь, поэтическая речь

Literary sample, comparative literature, critical image, biblical motive,


mythological support, archetypical image, literary symbol, origins`
culture, writers` concept, poetic art, the style of conversational nature,
dacism, ontological vision, national nature, literary epoch, hermeneutics,
sacred and profane, personal myth, intertextuality, narrative technics,
integral criticism, parabolic discourse, dialogical discourse, poetic
language

302