Ioana Costa

Textele antice şi transmiterea lor

Editura Universităţii din Bucureşti 2008

TABLA DE MATERII

A. CONSTITUIREA TEXTELOR .........................................................................6 1. FILOLOGIA .....................................................................................................6 2. PALEOGRAFIA EXTERNĂ .......................................................................... 17 PAPIRUS VS CODICE............................................................................................... 17 INSTRUMENTE DE SCRIS ........................................................................................ 27 PALIMPSESTE ........................................................................................................ 30 3. PALEOGRAFIA INTERNĂ ........................................................................... 32 B. TRANSMITEREA TEXTELOR ..................................................................... 39 1. MONUMENTELE: LITERATURĂ, ARTE PLASTICE ................................. 39 2. COPISTUL...................................................................................................... 47 3. ABATERILE DE LA MODEL........................................................................ 54 4. TRADI IA INDIRECTĂ ................................................................................ 59 5. RECENSIO...................................................................................................... 69 6. EXAMINATIO ................................................................................................. 78 7. EMENDATIO .................................................................................................. 87 C. PĂSTRAREA TEXTELOR ............................................................................. 92 1. BIBLIOTECILE ANTICE............................................................................... 92 2. NOMENCLATURA CODICELOR................................................................. 97 3. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU...................................................... 102 4. BIBLIOTECI................................................................................................. 121 5. EDI II........................................................................................................... 125 6. EDITIO PRINCEPS....................................................................................... 130 7. EDI IILE CLASICE ..................................................................................... 132 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................... 141

5

A. Constituirea textelor

1. FILOLOGIA Termenul românesc „filologie” vine, în descenden ă directă, din limba franceză: philologie. Dic ionarele moderne (e.g., Hachette 1988) îl definesc, pe scurt, ca „studiu, bazat pe texte, al unei limbi, al gramaticii şi istoriei sale”. Sursa termenului modern este latina (philologia), care l-a preluat fără inova ii din limba greacă (filologiva), unde fusese derivat dintr-un substantiv compus: filov-logo~ (id est oJ filou`n lovgou~). Termenul1 apăruse în literatura greacă pentru prima dată la Platon: philologia desemna dragostea de vorbă, de conversa ie, de argumentare (ca dispută teoretică); domeniul semantic al termenului este bine pus în eviden ă de antonimie: philologos vs misologos, „amator de argumenta ie” vs „cel care detestă conversa ia, argumenta ia”. La Platon, se conturează distinc ia filov-logo~ / polu-lovgo~ vs bracu1

Strict formal, filologia apare ca disciplină universitară la 8 aprilie 1777, când Friedrich August Wolf se înscrie la această disciplină, la Universitatea din Göttingen (devenind studiosus philologiae). Denumirea a cunoscut numeroase variante (în sensuri mai largi sau mai restrânse): humaniora; studii umanistice; erudi ie clasică; literatura veche sau clasică; ştiin e frumoase; cunoaşterea Antichită ii. Termenul cel mai cuprinzător rămâne însă filologia. Cum definirea lui a rămas laxă, nu s-a putut determina cercul domeniului, care este lărgit sau îngustat. Îngustarea domeniului poate merge până la simpla lectură a textelor literare, în spe ă cele greceşti şi latineşti (sau numai cercetarea limbii). Acestei abordări i se opune pozi ia, dominantă în filologia clasică, de asumare totală, prin cercetarea întregii moşteniri greceşti şi latineşti, preponderent în domeniul literar în sens amplu (suma mărturiilor scrise).

6

al cercetării. era preocupat în primul rând de literatură. Crates şi elevii săi dădeau acest nume doar celor care explicau glosele. este pasiunea pentru disputele teoretice. nu a fost o ştiin ă rigid delimitată. filologul este un erudit. dar şi premisele vorbirii: ra iunea însăşi. cuprinzând manifestările vorbirii. o primă suită de sensuri porneşte de la „a alege”. 7 . „a spune”. un iubitor al vorbirii. filologul este un critic literar. Filologul grec..Chr. de la acesta din urmă.lovgo~. fiind un nume verbal format de la lego. În perioada elenistică. aşa cum apare termenul la Platon. de-a lungul existen ei sale. un cercetător.. în Antichitate se numea grammatikhv (tevcnh). „a enumera”. philologia ca disciplină apare ceva mai târziu. de a argumenta. filolog şi critic erau sinonime. al discu iilor. un studios. într-un context care explică în elesul modern al termenului: 1 Platon pusese alături de filovlogo~ pe filovsofo~. un om cu preocupări variate1. Odată cu transferul aten iei de la domeniu la cel care îl stăpâneşte şi care este „un iubitor de logos”. logos îşi deschide în elesurile. incluzând mai multe domenii specializate. în special începând cu perioada alexandrină. se impune definirea termenului logos: dic ionarele limbii vechi greceşti înregistrează aici mai multe coloane de sensuri. Mai târziu. era. I a. de la cuvânt la opera întreagă. este plăcerea de a vorbi. Philologia. Filologia. etimologic. savant (în general). care includea firesc filozofia. caracterizând raportul Atena-Sparta. Mai târziu. Pentru grecul de la sfârşitul Antichită ii. termenul filolog capătă şi în elesul de doct. până în sec. Ceea ce acum numim filologie. numindu-se pe sine critic. Nu to i cădeau de acord asupra con inutului no iunii.

fără ca alterările pe care le suferea textul să poată fi eliminate. Încercarea de reconstituire a formei Colegii de breaslă l-au poreclit însă Beta. cel dintâi „filolog” a fost bibliotecarul alexandrin Eratostene. filologia chiar a fost definită drept „critica textelor şi tehnica edi iilor”2 (articolul din DEX păstrează ceva din această nuan ă). 1 8 . îngustarea pe care o asemenea defini ie o aduce domeniului este doar aparentă. matematică. un set de norme după care editorii să stabilească numitorul comun al metamorfozelor suferite de textul trecut prin mâinile copiştilor. vreme de secole. De altfel. Într-un sens rigid. Bucureşti. în sensul curent al termenului. 2 Vide Demostene Russo. cosmografie. erudit. tot atâtea câte exemplare existau. au reprezentat pentru învă a ii vremii o grea încercare. Născută cum era din compararea variantelor. Colec iile de manuscrise le dezvăluiau variante ale aceluiaşi text. filologia ar fi putut rămâne o tehnică de lucru. Critica textelor şi tehnica edi iilor. Starea textelor antice se poate descrie doar acceptând faptul că fiecare manuscris era o edi ie autonomă. „edi iile” în câte un singur exemplar ale copiştilor au fost apoi înlocuite de tiraje editoriale. pasionat de numeroase domenii – geografie. Alexandria şi Pergam. de vreme ce critica de text nu poate fi limitată la simpla comparare a manuscriselor / edi iilor. poezie. care şi-a luat supranumele Philologos1.marile biblioteci ale Antichită ii. 1912. Bibliotecarii antici au comparat manuscrisele pe care le-au putut aduna şi s-au străduit să refacă textul originar. cronologie – era un specialist de rang secund în fiecare dintre ele. din Antichitate până la inventarea tiparului – şi încă destul timp după aceea. pentru că.

RHE. prin care se defineşte strict cercetarea manuscriselor (lat. din „Nunta Filologiei cu Mercur”: GRAM. filologia a alăturat cunoştin e din domenii felurite. este stabilirea unui text cât mai apropiat de original. îmbră işându-le erudit. în această primă etapă a 1 Se poate deduce cum anume arătau cele două trepte ale filologiei (cu trei şi. diploma numeşte manuscrisul. În elesul modern restrâns al termenului „filologie” este acoperit de sintagma „critică diplomatică”. Această legitimă nevoie de cunoaştere a filologului a făcut ca încă de la primele atestări termenul să fie un echivalent pentru „erudit”1. numerat. Ei au cercetat moştenirea secolelor anterioare cu trei mijloace: critica. 9 . gramatica.originare a textului implică o cercetare – ce poate fi aprofundată până la exces – a unor domenii apropiate sau îndepărtate. Născută din punerea alături a manuscriselor. AS. GEO. Subdisciplinele filologiei. Învă a ii s-au văzut nevoi i să stabilească ce era corect şi ce era fals în exemplarele diferite ale aceluiaşi text. pergamentul). AR. Învă a ii care lucrau la biblioteca din Alexandria sunt cei care au fundamentat filologia. /MUS. Biblioteca din Alexandria cuprindea două sute de mii ori chiar şase sute de mii de exemplare (sursele antice dau informa ii diferite) adunate din bazinul Mediteranei. uerba docet. DIA. canit. coniectura „presupunere”) sau divinatorie (lat. emendare < mendum „greşeală”). dialectică şi retorică –. diuinare „a ghici”) sau critica emendatrix (lat. aritmetica. colit astra. al cola ionării. filologul era menit să studieze muzica. uerba colorat. Această parte a criticii o numesc unii conjecturală (lat. loquitur. patru componente) în Antichitate dintr-un distih al lui Martianus Capella. Scopul comparării. ponderat. respectiv. geometria şi astrologia. hermeneutica. Pe lângă disciplinele oarecum previzibilele din punctul de vedere al omului modern – gramatică.

lexicografia).existen ei ei. la sfârşit. semantică şi literară: prozodia (care. explicarea cuvintelor (glosele. a elementelor de realia (explicarea obiectivă a ceea ce se indică adesea prin „antichită i”) şi etimologică a cuvintelor (sensul originar. în deplinătatea lui formală. în sens strict. reprezentau trepte ale reconstituirii textului. exegeza estetică a operei literare (de această analiză ine şi critica autenticită ii unei opere literare şi. metrica). când a început fabricarea hârtiei din bumbac (de origine orientală). cu mâna dreaptă. scris într-o succesiune de coloane. Reconstituirea textului originar este posibilă numai în limitele impuse de originea şi etapele istorice ale textului scris. având pe o singură parte textul. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. id est punctua ie). Materialul obişnuit pe care se scria era papirusul. evolu ia). făcut din fâşii sub iri tăiate din măduva unei trestii care creşte spontan în delta Nilului1. Este cert că deosebirile materiale dintre căr ile antice şi cele moderne au influen at cititorul în rela ia lui cu textele literare. precum şi stilistică (retorica). aşa încât trebuia să fie iarăşi În primul secol al erei creştine existau încă unele centre minore de produc ie în Siria şi lângă Babilon 1 10 . precum şi de pronun ia întregii fraze. Cel care citea trebuia să-l desfăşoare treptat.. la poezie. al VII-lea p. se ocupa de accent şi accentuarea corectă a cuvintelor. folosind stânga pentru a ine partea pe care o văzuse deja şi pe care o înfăşura din nou. exegeza gramaticală simplă (cu precădere morfologică). cercetarea formelor analogice (în morfologie). al XI-lea. sulul ajungea să fie întors pe dos. Forma uzuală era cea de sul.Chr.

atât în textele greceşti.desfăşurat mai înainte de a fi folosit din nou. iar până în Evul Mediu nu s-a făcut niciun efort pentru a se schimba aceste obiceiuri. care trebuie să fi măsurat cca 6. ci se socotea suficient să se pună o liniu ă orizontală la începutul unui rând sau două puncte unul peste altul pentru schimbări în interiorul rândului. atunci când un autor antic citează un alt autor. De-a lungul întregii Antichită i. astfel dispus pe papirus. există adesea o diferen ă însemnată între cele două versiuni. care în greacă ar fi putut compensa această dificultate. nu a fost inventat decât în perioada elenistică şi chiar şi atunci. 843) con inea. Sistemul de accentuare. Lipsa de exactitate a acestei metode şi starea de confuzie la care a redus 11 . în special dacă inem cont de faptul că unele suluri erau de dimensiuni consistente: unul dintre cele mai lungi suluri care au supravie uit (P. Aceasta explică de ce. când era complet. se încredea în memorie. dacă exista.Oxy. nu a fost de uz comun. mai degrabă decât să îşi asume efortul de a răsuci sulul şi să-i grăbească în felul acesta procesul de degradare. fiind pus în situa ia de a verifica un citat ori de a controla o trimitere.70 m. numele personajelor erau adesea omise. era pentru cititor cu mult mai dificil de interpretat decât în oricare carte modernă: punctua ia. întregul Symposion al lui Platon. Disconfortul unei asemenea lecturi este evident. Textul. lipsea despăr irea în cuvinte. vreme îndelungată. Nu este greu de imaginat că un cititor antic. alternarea interlocutorilor în textele dramatice nu era indicată cu precizia pe care acum o considerăm necesară. Un alt inconvenient era reprezentat de materialul pu in rezistent şi de stricăciunile care apăreau de aici. cât şi în cele latineşti. era rudimentară.

care eviden iază unită ile metrice ale poeziei (Dionysos din Halicarnas. al IV-lea (P. şi a 12 . membrii lui aveau camere de studiu şi o sală unde luau masa împreună. de aici provin în mare măsură deteriorările (corruptelae) grave ale autorilor clasici în texte deja larg răspândite. Comunitatea a fost fondată probabil de Ptolemeu Filadelful. În realitate. şi ceilal i iluştri savan i alexandrini aveau aceeaşi deschidere culturală şi intelectuală. De comp. primind şi un stipendiu din tezaurul regal... Berol. prezidat de un preot. 9875). Studiile întreprinse acolo au fundamentat filologia. chiar şi fără acest pre ios document. 156. pe la 280 a.) era deopotrivă literat şi om de ştiin ă (în sensurile moderne ale termenilor).Chr. un exemplu este un papirus din sec. ajuns faimos pentru încercările lui de a măsura circumferin a pământului. Nici în dialogurile în proză nu erau indicate numele interlocutorilor. după cum spune numele.grabnic textele se pot vedea din starea papirusurilor care con in Dyscolus şi Sicyonius de Menandru. care au intrat în biblioteca Muzeului din Alexandria.) ar fi inventat colometria.Chr. faptul putea fi dedus din informa ia că Aristofan din Bizan (cca 257-180 a. Muzeul era între inut pe cheltuiala regelui. era vorba de centrul unei comunită i literare şi ştiin ifice şi este esen ial cu precădere acest ultim aspect: bibliotecarul Eratostene (cca 284-200 a. Muzeul din Alexandria. uerb. de bună seamă. era un templu în onoarea Muzelor. Dificultă ile de care se izbea cititorul reprezentau o piedică şi pentru cel care voia să copieze textul.Chr. formal.221). O altă caracteristică a căr ilor din perioada preelenistică este poate şi mai stranie: versurile lirice erau scrise de parcă ar fi fost proză.

Efortul impus de nevoia de a sistematiza textul a condus la un uriaş progres în cultura şi metodele filologice. Eratostene. Timon din Phlius (filozof şi autor de texte satirice) scria pe la 230 a. a compus un fel de ghid bibliografic al tuturor ramurilor literaturii greceşti. Copiile multiple ale unui text aflate în Muzeu con ineau numeroase divergen e. într-o formă în general cură ată de coruptele. întins pe o sută de căr i (Pinakes. Textele copiate de mână sunt cu uşurin ă supuse coruptelelor. Dat fiind sistemul de producere a căr ilor antice. Apollonios din Rodos. la aceasta se adăuga starea ambiguă a textelor preelenistice. bibliotecarii se găseau puşi în fa a unei probleme care îi tulbură cu mult mai pu in pe succesorii lor moderni. provocând uneori invidie.: „în populatul Egipt pasc mul i pedan i închişi între căr i.22d). Aristofan şi Aristarch) au fost printre cei mai faimoşi litera i ai vremii lor: li se datorează cu precădere faptul că au ajuns la noi atât de multe opere ale clasicilor greci. Callimachos lasă însă o mărturie a imenselor eforturi pe care le implica biblioteca: pe când era şeful biliotecii. 13 . Nu ne sunt cunoscute normele după care a fost organizată. Munca necesară pentru a pune în ordine imensa cantitate de căr i din Muzeu era considerabilă. 429-53).câştigat grabnic faimă. fragm.Chr. prin generozitatea rânduielii sale. chiar dacă ştim că pentru alte scopuri Callimachos şi Zenodotos se serveau de ordinea alfabetică. Nu a fost o coinciden ă faptul că cinci dintre primii şase bibliotecari (Zenodotos. cu multe pasaje în care nu se conturează cert sensul dorit de autor. care se ceartă neîncetat în colivia Muzelor” (Athenaios 1.

care a îngrijit o edi ie completă atât a Iliadei. al V-lea provenite din Attica. Semnele critice create de alexandrini au fost esen iale pentru buna transmitere a textelor. de vreme ce Aristarch explică o dificultate din Pindar printr-o eroare de interpretare generată tocmai de scrierea veche.. care indica un pasaj remarcabil prin expresie 14 . Un alt pas însemnat în clarificarea formală a textului a fost îmbunătă irea punctua iei şi inventarea sistemului de accentuare. În afară de obelos. al X-lea nu au fost însă notate în mod regulat.Chr. E şi O. cât şi a Odisseei. pentru a indica faptul că un vers era spuriu. Se pare că Aristofan a inventat nişte semne de mai mică importan ă şi frecven ă. este opera lui Aristarch. aşa cum a fost el aplicat la Homer. Primul şi cel mai valoros semn era obelos. nu s-a încercat niciodată restaurarea integrală a ortografiei originare a autorilor. o liniu ă orizontală pusă în marginea stângă a unui vers: era folosit încă de Zenodotos. Unele dintre căr ile aflate la Biblioteca din Alexandria erau în scrierea veche. dintre care unele trebuie să fi fost scrise în vechiul alfabet.Filologia alexandrină a impus în primul rând o uniformizare a alfabetului folosit în texte: căr ile din sec. Fixarea finală a sistemului. Alfabetul ionic a fost adoptat ca normă la sfârşitul perioadei alexandrine: în contrast cu sistemul utilizat pentru edi ii în toate celelate limbi. se folosea diple ( > ). Atena folosise în mod oficial vechea scriere. Până în 403 a. au fost transliterate după norma ortografică ioniană. în care exista câte un singur grafem pentru vocalele scurte şi lungi (în variantă deschisă şi închisă). Până la începutul sec. care îi sunt atribuite lui Aristofan din Bizan .

care transformă acest codice al Iliadei într-o sursă amplă şi credibilă de cunoştin e asupra acestui aspect particular al muncii alexandrinilor. ca disciplină. în domeniul filologiei clasice critica de text este necesară şi indispensabilă. filologia. se recurge la critica de text numai în situa ii excep ionale (de pildă. numai un mic procent din papirusurile conservate (cam cincisprezece din şase sute) poartă semne critice. asteriskos (redat prin puncte) indica un vers repetat în mod eronat. 454). Atunci când există exemplarul autograf al autorului sau copia după care s-a efectuat tipărirea. antisigma (un sigma întors) indica pasaje în care ordinea rândurilor fusese tulburată. Sistemul este complicat şi. când dintre mai multe variante de autor trebuie aleasă cea care reprezintă lec iunea definitivă).sau con inut. al X-lea şi următoarele sunt de obicei omise. a ajuns să fie echivalată cu critica de text: aceasta are ca scop reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. iar rolul său 15 . de fapt. În schimb. În epoca aceasta comentariul la un autor se scria pe margini şi nu într-o altă carte: scribul codicelui Venetus şi-a propus să copieze fără omisiuni ceea ce se găsea în modelul său. în vreme ce în manuscrisele medievale din sec. Există însă o importantă şi celebră excep ie: codicele Venetus al Iliadei (Marcianus gr. apar aşadar foarte multe semne conven ionale. care conservă o vastă colec ie de scholii marginale. asteriskos unit cu obelos indica versuri interpolate dintr-un alt pasaj. Cu timpul. diple urmat de două puncte suprapuse indica un vers la care Aristarch se deosebea în textul său de Zenodotos.

Tradi ia indirectă). a fost prima antologie de epigrame greceşti tipărită. în 1494. Antologia Planudea se publică de obicei ca încheiere a Antologiei Palatine. specialiştii (vide Oxford Classical Dictionary. dispuse în cincisprezece căr i. cunoscut sub numele de Anthologia Palatina. id est cartea a şaiprezecea. cuprinzând cam patru sute de epigrame. Antologia de epigrame greceşti alcătuită de călugărul Planudes este ulterioară celei Palatine (vide infra cap.1. Chiar în condi iile datei târzii şi a înregistrării anului. un grup de învă a i). Monumentele şi B. 16 . con ine aproximativ trei mii şapte sute de epigrame. B.) consideră că datarea „1301” este o eroare.este fără îndoială unul important şi dificil. şi care. ca Appendix Planudea. apărând în loc de „1299”. a adăugat data: septembrie 1301.4. Planudes. situa ia acestui codice este departe de a fi limpede. în veacul al cincisprezecelea se credea că Vergiliu însuşi ar fi fost autorul direct al unui codice ajuns până la noi. 481 (aflat în prezent la Vene ia) con ine antologia scrisă chiar de cel care a întocmit-o. s. de vreme ce autorii greci şi latini nu au supravie uit prin scrieri autografe. de pildă codicele Marcianus gr. după numele său.u. şi singura cunoscută până la descoperirea Antologiei Palatine. În mod fals. în 1606 (aceasta fusese întocmită pe la 980 de un învă at bizantin necunoscut sau. Ne aflăm cu adevărat în posesia originalului doar în cazul câte unui scriitor de la sfârşitul Evului Mediu. mai de grabă. Antologia a supravie uit într-un singur manuscris.

transmişi pe cale directă: prezintă asemănări. Cel mai vechi papirus grecesc păstrat.Chr. au început să se descopere masiv papirusuri în Egipt. pentru că în cazul lor poate exista (în papirusurile non-literare) o suprapunere între autorul textului-conceput şi autorul textului-scris. inscrip iile sunt uneori comandate unui meşter. Gradul de fiabilitate este mai mare decât în cazul manuscriselor transmise prin copii.Chr. este neliterar: Papirusul Elephantin nr. 1 (incomplet. Papirusurile au o însemnătate filologică aparte. dimpotrivă. cu o parte din litere şterse) este un contract 17 . fiind uneori chiar mai credibili. atunci.. Sunt martori nealtera i.2. PALEOGRAFIA EXTERNĂ PAPIRUS vs CODICE Papirologia reprezintă o sursă de informare asupra Antichită ii. papirusurile nu sunt dominante. din acest punct de vedere. Ca ştiin ă. al IV-lea a. Papirusurile sunt în general reduse ca întindere şi nu foarte vechi (cel mai vechi datează din sec. iar autenticitatea lor este limitată la faptul că au fost păstrate în stadiul din Antichitate. ceea ce reprezintă o dată destul de târzie pentru cultura greacă). din 311 a. este relativ recentă: în 1788 s-a publicat primul papirus. Cu ajutorul lor putem controla copiile medievale. fără a fi în mod necesar scrise de mâna celui care a conceput textul. pentru că s-au păstrat aşa cum au fost scrise. cu inscrip iile. în 1880. În seria conservărilor de texte literare. fizic..

prin care sunt stabilite condi iile de încheiere a căsătoriei dintre Herakleides şi Demetria din Cos. al III-lea a. lat. coresponden ă privată. apoi alte fâşii se puneau transversal fa ă de primele şi se lipeau şi ele.Chr. o epodă a lui Archiloch (80 de versuri. Papirusul (gr. al XIX-lea. şi acestea se lipeau între ele. Naturalis historia. devenind aptă să primească textul scris. Constitu ia atenienilor (text incomplet. acte juridice. Pe o tăblie umedă se aşezau fâşii. Aristotel.. papyrus) era o plantă palustră cultivată îndeosebi în Delta Nilului.Chr. una lângă alta. al VII-lea a. Această re ea era la rândul său lipită şi presată pentru a forma o masă densă. Mimii lui Herondas (datând din sec. apoi era lăsată să se usuce la soare. materialul cel mai bun îl constituia partea măduvei aflată cât mai aproape de centru. acte administrative). numite scidae sau scissurae. între care se disting Menandru. chitan e. formându-se în felul acesta o re ea care avea forma unei foi de carte. dar care într-o variantă de mai mici dimensiuni creştea şi în altă parte. Aproape toate papirusurile din Egipt sunt greceşti (foarte pu ine sunt latineşti). Dyscolos (în 1958 a fost editată prima piesă întreagă a lui Menandru). XIII 68 sqq. hJ pavpuro~. editat la sfîrşitul sec. Papirusurile au însă o importan ă cu totul specială ca mărturii de via ă cotidiană (scrisori. S-au găsit câteva papirusuri cu texte literare necunoscute. 1 Vide Pliniu. cât mai lungi şi sub iri.). 18 . din sec. oJ.matrimonial. contracte. Măduva plantei se tăia în fâşii1.

care avea rolul de a le feri de insecte şi a le face mai suple. paenula). Se scria de obicei numai pe recto şi se forma sulul în aşa fel încât partea scrisă să rămână în interior. umbilicus) care se ataşa la ultima foaie şi avea rolul de a o proteja. adesea în roşu. La capătul sulului de papirus se adăuga numărul de rânduri (gr. Foile căpătau o mai mare netezime dacă erau frecate cu piatră ponce şi unse cu ulei de cedru. stivcoi. foile se înfăşurau în jurul unei baghete (ojmfalov~. chiar de fildeş ori aur. uersus) al operei în versuri sau proză. adesea colorată. din pricina stricăciunilor aduse sulului de aceste legături strânse. dar din timpul bibliotecarilor alexandrini erau notate pe o etichetă (sivllubo~sivttubo~. Numele autorului şi titlul operei în epoca cea mai veche se scriau pe partea exterioară a sulului. ca o scrisoare. cu un capăt de sfoară şi un sigiliu.Când erau adunate foi într-un număr suficient. 19 . id est 15-16 silabe sau 34-38 litere. dar se pare că. În exemplarele de lux se adăuga o altă baghetă la începutul sulului de papirus.7). în exemplarele pre ioase. se forma cu ele un sul care avea forma unui cilindru (buvblo~. index). lat. lat. tot aşa cum putea coborî până la 20 sau chiar 15 cm. Înăl imea sulului era în medie de 35 cm. Se obişnuia chiar să se închidă cu mai multe legători (vide expresia loro rubra din Catul 22. lungimea unui rând era echivalentă cu cea a unui hexametru. era mai degrabă păstrat într-un fel de teacă de piele (gr. dar ajungea până la 40. liber. pentru operele în proză. diftevra. titulus. În exemplarele bune. uolumen). ataşată în partea superioară a sulului. Sulul se închidea. Bagheta prezenta la extremită i doi mici butoni (cornua) de lemn sau.

începe decaden a papirusului care totuşi. Sulurile de poezie erau mai scurte şi cuprindeau. operele considerate prea întinse au fost împăr ite în căr i. pentru Apollonios din Rodos. al VII-lea a.. un maximum de trei-patru mii de rânduri: fiecare rând avea aproximativ lungimea unui hexametru. începând cu gramaticii alexandrini. al IV-lea p. în special pentru textele istorice. în propor ii tot mai mici comparativ cu pergamentul.Chr. operele 20 . al VII-lea. cum ar fi poemele homerice. al VI-lea a. al III-lea al erei noastre se găseau în mod excep ional papirusuri în formă de codex. şi grecii din perioada prealexandrină au cuprins într-un singur sul opere literare de lungime considerabilă.Chr. Abia începând cu sec. pentru Lucre iu. papirusul a făcut să cadă în dizgra ie celelalte materiale de scris. o mie de versuri. iar unele fragmente au rămas încă neidentificate. e de remarcat faptul că până în sec.Chr. opera lui Tucidide sau lucrarea Hellenica a lui Xenofon.. la 1457. Hesiod. s-a ajuns la 1779 versuri. continuă să fie folosit pentru transcrierea operelor literare până în sec. Foarte grabnic. Lectura unui sul foarte gros era însă anevoioasă. Vechii egipteni foloseau suluri de papirus având o lungime de până la o sută de picioare.. literatura grecilor a fost conservată pe suluri de papirus. Papirusurile medievale sunt fragmentare. le-a deschis în Egipt cale liberă comer ului. Se accepta pentru proză. poate şi Alcman şi-au scris versurile pe lemn şi pe plumb şi le-au încredin at templelor. În sec.Papirusul le-a fost accesibil grecilor abia când regele Psammetichos. Archiloch. astfel încât. în medie. în sec. Aceasta nu reprezenta însă o normă riguroasă: de pildă.

din secolul al XIX-lea se foloseşte hârtie din celuloză (lemn. Autorii au fost astfel constrânşi să îşi împartă operele în căr i care erau aproximativ de aceeaşi lungime şi care aveau unitate. se fabrica la început din bumbac. iar cea mai proastă era charta emporetica (hârtia comercială. al XIV-lea se foloseşte numai hârtie fabricată din zdren e. 1 21 . la Roma erau în uz opt sorturi de hîrtie (Pliniu descrie în amănunt cum se confec inau). chiar dacă depăşeau cel mai adesea aceste limite. Pe vremea lui Pliniu cel Bătrân. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. al XI-lea. stuf). când a început să se fabrice hârtia din bumbac (tot de origine orientală). îşi păstrau unitatea. chiar rămânând separate de restul textului. invidia i-a făcut pe Ptolemei să interzică exportul de papirus la Pergam. al X-lea sau al XI-lea. al VII-lea. precum şi fragmente din Homer şi Hypereides)1. De prin sec. apoi (din sec. Între papirusurile cele mai importante existente azi sunt cele descoperite la Herculaneum (printre ele se numără opere ale unui filozof din şcoala lui Epicur. Legenda spune că. Cea mai fină se numea charta Claudia (după numele împăratului). al XIIlea) din zdren e de pânză. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. de ambalaj). Tipul de „hârtie” reprezentat de papirus era cunoscut în Egipt de mult timp. Filodem.dramatice. în cazul unor scurte crea ii în proză sau poezie. la un moment dat. unde regele Hârtia propriu-zisă începe să fie folosită de prin sec. înregistrându-se texte de mică întindere. De la aceste dimensiuni maximale se putea ajunge însă şi la unele minimale.

aflat cândva la Bibliotheca Palatina din Heidelberg. ca şi papirusul. Vreme îndelungată. ale Grachilor. Spre deosebire de papirus. Codex Aureus. pergamentul era adesea colorat cu purpură. capre. în perioada imperială.Chr. fabricat din piei de animale (în special oi. şi ale cărui coperte se află la Muzeele Vatican şi la Londra. Pergamentul se prepara în special din piele de oaie. păstrat în prezent în două păr i distincte. de vi el. În sec. XIII 83) povesteşte că ar fi văzut. Pliniu (Naturalis historia. acoperindu-şi nevoia de material de scris prin folosirea „pergamentului”. pergamentul a avut. în Victoria and Albert Museum). la Biblioteca Batthyaneum şi la Biblioteca Apostolica Vaticana. pergamentul a început să fie preferat. Pergamentul avea calitatea de a fi cu mult mai rezistent.Eumenes al II-lea (197-159 a. în detrimentul papirusului. sulurile de pergament cu adăugiri succesive de foi au ajuns la lungimi considerabile. formă de sul şi a fost folosit în aceeaşi manieră pentru transcrierea operelor literare. pergamentul poate fi utilizat pe ambele fe e. un pergament purpuriu cu litere aurii. iar 22 . scrieri autografe. Pergamul a reac ionat. membrana: numele de pergamena este de dată târzie şi se explică prin faptul că centrul în care se fabrica era Pergamul. de capră.. pe papirus. după vreo două sute de ani.) întemeiase şi el o bibliotecă ce tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria. uneori însă chiar opere întregi se scriau pe pergament purpuriu (v. mai ales în zona titlurilor (ce puteau fi scrise cu litere aurii).Chr. chiar de antilopă şi era numit diftevra. al II-lea şi al III-lea p. scris între 778-820. devrri~. vi ei născu i mor i).

bivblo~. după vreo două secole. care se compunea dintr-un grup de fascicule (lat. iar cele mai vechi codice de piele ajunse până la noi trec dincolo de sec. şi anume transcrierea literaturii clasice de pe sulurile de papirus pe codicele de pergament. către sec.13. Acest proces a început în Orient. Superioritatea pergamentului este aşadar evidentă din acest punct de vedere. la rândul său. era un ansamblu de patru foi duble. teu`co~. Mai rar se foloseau terniones de şase foi şi quiniones de zece.1). În prezent. Pe de altă parte însă. Pentru pergament s-a adoptat în scurt timp forma de codice.) vorbeşte ca de o raritate de papirusuri vechi de trei sute de ani. şi ceva mai târziu în Occident. Această transla ie a fost o necesitate. fapt care se făcea arareori şi nu fără dificultate pe papirus. quaterniones) prinse la un loc la spate. în scriptoria din mănăstiri. s-a desăvârşit. În vremea lui Mar ial s-a găsit o nouă formă de carte. noi nu dispunem de alte suluri de papirus decât cele ieşite la lumină în urma săpăturilor din Egipt sau de la Herculaneum. aşa-numitul codice (lat. pergamentul se scria bine şi pe verso. 6. O consecin ă a superiorită ii indiscutabile a codicelui de pergament asupra sulului de papirus a fost un proces de o imensă importan ă în istoria textelor antice. al IV-lea. Codicele era mai uşor de mânuit decît sulul şi putea cuprinde un material mult mai întins. 23 . iar ceea ce se scrisese putea fi şetrs. dar a antrenat inevitabil pierderea celei mai mari păr i din literatura păgână. al IV-lea. codex.Galenus (XVIII 630 K. Un quaternio. Codex multorum librorum est spune Isidor (Origines. swmavtion). gr. cele mai vechi sunt fragmentele de codice de piele descoperite în urma săpăturilor din Egipt.

cum era de aşteptat. numai că selec ia a fost dominată de moda timpului.Chr. au divulgat secretul de fabricare pentru a-şi plăti răscumpărarea.. oameni diferi i din punctul de vedere al doctrinei. Mult mai târziu. hârtia a înlocuit pergamentul. al XIII-lea. pentru cele latineşti. A fost inventată în afara spa iului european. hârtia a fost întotdeauna folosită sub formă de codice. S-a ajuns la împăr irea sulurilor de papirus în bucă i mai mici. este importantă împăr irea papirusurilor literare în două clase. Grabnic re eta a fost preluată de arabi. În cadrul acestui proces uriaş au lucrat. Papirusurile din prima categorie sunt mai numeroase în perioada ptolemaică. chinezii prizonieri de război. astfel încât textele au fost deformate în felurite moduri. care au răspândit-o în lumea bizantină şi în Occident. pentru a fi mai uşor copiate: de aici au apărut erori şi în divizarea şi succesiunea căr ilor. şi din sec. pentru textele greceşti.Putem avea convingerea că nu toate scrierile meritau să fie conservate. al IXlea. Cele mai vechi codice de hârtie datează din sec. de capriciu sau întâmplare. la Samarcand. de chinezi. iar unele opere valoroase au pierdut în cursa supravie uirii prin copiere. dar numărul lor se micşorează continuu în raport cu ceilal i. Din punctul de vedere al tradi iei manuscrise. al aten iei. iar în 751 p. în func ie de ceea ce au adus la lumină: texte pe care nu le cunoşteam mai înainte şi texte care au fost transmise pe alte căi. al capacită ilor intelectuale. aceste repere cronologice nu exclud însă folosirea anterioară a hârtiei în scopuri non-literare. Papirusuri cu texte cunoscute anterior adaugă o nou segment de tradi ie 24 .

manuscrisă celei a codicelor. În mod analog. Este relevant raportul dintre tradi ia papirusurilor şi cea a codicelor. Este cu putin ă şi ca transmiterea să nu fie mecanică. iar la întocmirea vulgatei a contribuit în mod eficient critica alexandrină. 25 . fie arhetipul sau vreunul dintre înaintaşii lor a corupt lec iunea originalului. şi anume ca un subarhetip al codicelor medievale să fi schimbat lec iunea bună a arhetipului: atunci papirusul nu va fi în acord cu această familie. din original. al III-lea. Dacă textul lor nu e identic. ci un subarhetip al manuscriselor medievale să fi fost contaminat de un papirus şi atunci o familie de manuscrise şi tradi ia papiriacee vor fi în acord în lec iunile greşite. prin una sau mai multe faze intermediare. deoarece textul lui Homer încă nu era fixat în sec. papirusurile cele mai vechi din Homer omit sau adaugă versuri ori prezintă lec iuni diverse. Numeric. nu întotdeauna mărturia lor e mai pură decât a codicelor. după cum s-a constatat. papirusurile reprezintă vulgata care. Merită să fie însă formulată o re inere: chiar dacă papirusurile sunt mai apropiate în timp de originalul autorului. papirusurile cu texte homerice sunt dominante. În raport cu vulgata. Totuşi în primul secol al erei creştine. este în mare parte crea ia gramaticilor alexandrini. se deduce că fie papirusul. Chiar şi papirusurile cele mai vechi din Demostene sunt o demonstra ie a faptului că textul acestui orator se afla încă într-un stadiu fluid. ci cu alte manuscrise. Papirusurile reproduc numai o mică parte a operelor existente. Atât papirusul cât şi arhetipul manuscriselor medievale derivă. Se poate identifica însă o situa ie diferită.

Din Vergiliu. În Egiptul antic erau în uzul curent copii particulare din scriitorii greci. Copistul din epoca bizantină alegea copia cea mai bună. În câmpul literaturii latine.atunci când un text sau o parte dintr-un text s-a conservat în diferite papirusuri. Vergiliu şi Cicero. În felul acesta. Mărturiile papiriacee pentru texte latineşti se află într-o pozi ie distinctă. prin statutul său particular. Înaintea tuturor se plasează. din Cicero. pentru unii autori greci tradi ia papirusurilor este fără îndoială mai bună. fragmente din diferite discursuri. 26 . În urma săpăturilor efectuate în Egipt au fost recuperate fragmente deja cunoscute din autori latini. materialul nou furnizat de papirusuri este extrem de rarefiat. s-au conservat pe papirusuri mai ales grupuri de versuri (îndeosebi din Eneida). avea valoare oficială. de asemenea înso ite uneori de traducere grecească sau de note greceşti. arhetipul codicelor medievale însă era de regulă opera unui grămătic. din acest punct de vedere. adesea înso ite de traducerea grecească. Adeseori papirusurile au venit ca o confirmare pentru emendările eleniştilor moderni. edi ii la pre uri convenabile. se poate întâmpla ca unul sau mai multe dintre acestea să fie în acord cu arhetipul sau cu un subarhetip al codicelor medievale şi să fie în dezacord cu alte papirusuri. eventual unicul exemplar care fusese ob inut prin transferarea de pe papirus pe codice şi care. Cu toate acestea. nu este surprinzător faptul că în ansamblu tradi ia codicelor este mai bună decât cea a papirusurilor.

pe de o parte. mevlan. folosite pentru liniere şi măsurarea lă imii coloanelor şi a desimii rândurilor. movlibo~. grafiko. pentru a se înlătura asperită ile). norma) şi plumbul (gr. lat. când era veche. 27 . care erau poten ialele surse de erori în copierea unui text. a căror rapidă enumerare poate sugera. care era specificul acestei activită i şi. Cerneala se păstra într-o călimară (gr. rigla (gr. lat. Cerneala se ştergea relativ uşor. atramentum librarium. folosit de pantofari). cât timp era prospătă. lat.INSTRUMENTE DE SCRIS Scribul se folosea de anumite instrumente. lat. spovggo~. Cerneala era de bună calitate în prima parte a Evului Mediu. kanwvn. nu se mai putea înlătura decât prin răzuirea cu cu itul (iar locul era mai apoi netezit cu cretă. spongia deletilis).n mevlan. Cerneala cu care se scria era în mod uzual neagră (gr. de prin sec. lat. minium) era folosită pentru ornamenta ie: se scria de obicei cu roşu primul rând. spre deosebire de atramentum sutorium. melavnion kovkkinon. atramentarium). al XIIIlea. Într-o succesiune cronologică a utilizării instrumentelor de scris. trebuie indicată mai întâi linia. pe de altă parte. începe să fie preponderent cenuşie sau gălbuie. regula. melanodovcoi. Cerneala roşie (gr. movlubdo~. lat. sau se scriau primele câteva rânduri ale unei opere ori ale unui capitol. plumbum). spălându-se cu buretele (gr.

Tocul de scris (gr. uolumen). versurile sunt numerotate din 100 în 100. pe Insula Elephantină). lat. umbilicus. Marginea finală a sulului se lipea pe un baston de lemn sau de os (gr. paginae. lat. kalamoqhvkh. în jurul căruia se răsucea sulul. lat. chiar dacă nu mai corespundea situa iei reale din noua copie. aşa cum sunt cele de la Herculaneum (găsite în 1753) sau în Egipt (1821. Dintre posibilele forme ale căr ii (în sens larg). harundo) se folosea pentru căr i (în sensul larg al termenului). scalprum librarium) şi păstrate într-o teacă (gr. cea mai vechi este sulul (gr. 28 . A.2. probabil pentru plata copistului (termenul tehnic folosit este o adaptare a celui grecesc. Erau ascu ite cu un cu it (gr. stilus). are 16 pagini (lat. lat. sticometriva. dimpotrivă. stu`lo~(lat. de aici sintagmele ad umbilicum legere / adducere. coloane) a câte 43 vv (în medie). Paginile sunt separate de spa ii nescrise. dar se bucurau de pre uire şi cele de Cnidos. „numărare”: „stihometrie”). kivseri~. ojmfalov~. lung de 2 m. copiştii puteau ulterior să transcrie şi acest număr. pumex) care se folosea şi la netezirea pergamentului. La sfârşitul sulului se trecea numărul coloanelor sau al rândurilor. pe tablele cerate se scria cu grafei`on. vide supra cap. gluvfanon. cu sensul „a citi până la capăt”. sulul elephantin cuprinde Iliada de la v. calamarium. Papirus vs codice). Cu titlu de exemplu. kavlamo~. kuvlindro~. 127 din ultimul cânt: este înalt de 25 cm. calamus scriptorius. lat. id est. lat. Cele mai bune tocuri se importau din Egipt. cele tocite erau reascu ite cu piatră (gr.

căr ile din papirus sunt rare. o prescurtare de la explicitus < explicare. explicit. Forma de carte apare odată cu utilizarea tot mai largă a pergamentului. termenul face pereche cu incipit („începe”). „a desfăşura” (eventual cu diverse lărgiri. de tipul explicit feliciter). din pricina friabilită ii acestui material.La sfârşitul multor manuscrise găsim cuvântul lat. plasat de obicei la începutul unui text. care nu rezistă bine la îndoire. 29 .

al XIV-lea. răzuirea era o meserie destul de grea. Termenul folosit pentru a desemna această categore de materiale. de vreme ce unii călugări erau lăuda i pentru dexteritatea cu care o practicau. ci şi raderea textului. a zgâria”. este relevant etimologic: palivmyesto~ provine de la yavw. un sinod bisericesc din 691 interzice. îi laudă economia. VII-IX. dezvăluind că nu se folosea numai spălarea. manuscrisul de la Floren a al lui Sofocle. „a şterge. să se mai şteargă textele Părin ilor bisericii. sau bis rescripti). Procedeul este cunoscut de prin sec. ci şi un al doilea. este scris peste Epistolele către corinteni ale Sf. dispunem în prezent de câteva pergamente scrise de trei ori (ter scripti. de pildă. Pavel. Se putea întâmpla. nu rareori. peste un text din Septuaginta. să nu fie şters numai primul text. un manuscris al Iliadei. dar este înfiorat că i se pierd scrisorile. unii călugări de 30 . pergamentul era apoi netezit cu piatră ponce. Există mărturii antice celebre ale acestui obicei de reutilizare: Cicero îl suspectează pe un corespondent de-al său că îi scrie pe chartula pe care el i-a trimis-o.PALIMPSESTE Cerneala neagră se ştergea uşor şi. se scria a doua oară pe acelaşi material (papirus sau pergament). din economie. „palimpsest”. Cele mai valoroase palimpseste datează din sec. al VII-lea şi era aplicat fără discernământ. în sec. ştim că. fără succes.

Palimpsestele. 31 . au fost neglijate de filologi până la începutul secolului al XIX-lea. Întinsele opere ale lui Cicero. Urmele primului text rareori se pot descifra cu ochiul liber.la Montecassino radebant unum quaternum et faciebant psalteriolos quos uendebant pueris. manuscrisul ambrosian al lui Plaut se află sub texte din Vechiul Testament etc. cu consecin e poten ial grave pentru starea pergamentului. Contribu ia palimpsestelor la critica de text a fost remarcabilă. Plaut. Gaius au fost acoperite de texte ale sfin ilor părin i: textul lui Cicero De republica se află sub comentariul Sf. Titus Livius. Numeroase palimpseste a descoperit Angelo Mai la Milano şi Roma (cele mai multe provenind de la Bobbio). dacă se exceptează câteva cazuri izolate. Ieronim la Psalmi. când au început să fie cercetate sistematic şi descifrate. umaniştii au folosit anumite substan e chimice reactive pentru a aduce la suprafa ă textul prim al palimpsestelor.

în sensul propriu al termenului). Lectura manuscriselor este mult îngreunată de două elemente care in de scrierea propriu-zisă: faptul că majoritatea au scriptio continua (cuvintele sunt lipsite de separare fizică). ci cel mult un terminus post quem al copiei. mai uşor de întregit. Data unui manuscris. RIP = R[equiescat] I[n] 32 . de un copist anterior. implicit. calea prin care pot fi înlăturate. nici măcar cu o aproxima ie de un secol. Din punctul de vedere al precurtărilor. II. vârsta singură nu e suficientă pentru a conferi valoare unui manuscris: adesea manuscrise recente se dovedesc a fi copii corecte ale unui model superior altora mai vechi. în majoritatea cazurilor. şi prezen a prescurtărilor.poate furniza informa ii cu privire la datarea manuscrisului (cu toate că adesea se imită o scriere ieşită din uz pentru a da o aparen ă veche unui manuscris. nu se poate stabili.indică posibilele greşeli de scriere şi.3. şi nu pot fi considerate o garan ie. Iată câteva exemple uzuale din epigrafia latină: C = G[aius]. PALEOGRAFIA INTERNĂ Cunoaşterea evolu iei scrierii este utilă în urmărirea transmiterii textului din cel pu in trei puncte de vedere: I.permite citirea corectă a manuscriselor. De altfel. contrastul dintre epigrafie şi tradi ia manuscrisă este net în favoarea inscrip iilor. Indica iile interne pot fi copiate mecanic. III. cu scopul de a-l face mai pre ios.

din inscrip ii şi manuscrise. totalul lor păstrându-se însă în limite reduse (cam douăzeci şi cinci). qn = q<ua>n<do>. i't' = i<us>t<us>2. Probabil că nici unul dintre acestea nu e mai vechi de sec. aproape la fel de late pe cât de lungi. chiar limitată la exemplarele de lux. cu uriaşele sale litere majuscule.P[ace]. care se distinge în două tipuri: cvadrată şi rustică. ag& = age<n>t1. întregirile au fost marcate prin tipurile de paranteze impuse de norma epigrafică (paranteze drepte) şi cea privind tradi ia manuscrisă (paranteze unghiulare). Sangallensis şi Veronensis). folosirea cvadratei. Prescurtarea folosită în acest exemplu este complicată prin recugerea la ligatura & = et. mai sveltă. tj = tai`~. AVGGG = AVG[usti tres]. dar. după cum demonstrează papirusurile de Herculaneum. la care se mai adaugă câteva mărturii. a fost anterioară. al III-lea al erei creştine. S-au conservat în manuscrise foarte pu ine exemple de cvadrată: fragmente din trei codice vergiliene (Augusteus. Capitala cvadrată. Aceasta a evoluat din capitala arhaică a inscrip iilor de epocă republicană. 1 33 . din manuscrisele latineşti şi greceşti: ren = ren<untiando>. SPQR = S[enatus] P[opulus]Q[ue] /sic/ R[omanus]. STTL = S[it] T[ibi] T[erra] L[euis]. are o notă de gravitate şi de maiestate. 2 În cele două serii de exemple. Câteva exemple. Pentru capitala rustică s-au conservat ceva mai multe exemplare. rustica este însă mai sub ire. Prescurătile medievale sunt însă adesea incomprehensibile cuiva care nu şi-a petrecut mul i ani printre ele. Cea mai veche scriere latină a operelor literare este scrierea capitală.

Situa ia tradi iei 34 . Capitala rustică încetează să mai fie folosită către sfârşitul sec. al X-lea. VL. De o mai mică importan ă pentru transcrierea operelor literare este capitala cursivă. dar este imitată în codice (în întregime sau par ial) până la sfârşitul sec. cum ar fi: Q = q<ue> (cel mai adesea. ATQ = atq<ue>). TR. scrierea este continuă.g. Filologii s-au lăsat uneori stăpâni i de ideea că manuscrisele latineşti şi greceşti fuseseră scrise numai cu capitale şi au încercat să explice greşelile manuscriselor prin confuzia dintre diferitele litere de acest tip. VN. iar în alte manuscrise: NQ O = n<e>q<ue>o. pentru prenume. lectura în ansamblu e facilă. un exemplu remarcabil îl constituie un papirus de Herculaneum cu un fragment din De bello Actiaco. Chiar dacă unele alăturări de litere (e. numai în mod excep ional cuvintele sunt despăr ite prin puncte sau prin linii. în care cuvintele sunt despăr ite prin câte un punct. măsuri) sunt pu ine. la acestea se adaugă indicarea unui n final printr-o linie orizontală deasupra ultimei vocale (la început. NT. dar în manuscrisul vergilian Mediceus se înregistrează forma PHOEB = Phoeb<us>. apoi şi în interior). această prescurtare apărea doar la sfârşit de rând. dar în Ambrosianus al lui Plaut: Q AT = q<ue>at. al VI-lea. B = b<us> (la origine numai pentru forme de dativ şi ablativ plural la declinarea a treia.În scrierea capitală cvadrată şi în cea rustică. conjunc ie. magistraturi. considerând că este suficient să transcrie textul în capitale pentru a-l putea corecta. VS) pot provoca erori. NS. pentru că abrevierile (în afara celor uzuale. OS.

Würzburg în Germania. unciale şi minuscule.manuscrise este însă cu mult mai complexă. Iată câteva exemple: literele duble sunt neglijate sau 35 . dintre care aproximativ o pătrime sunt opere ale autorilor creştini.g. Luxeuil în Fran a. Din scrierea capitală s-a dezvoltat unciala. A. ştiin ific. Scrierea insulară e propriu-zis cea irlandeză. evangheliare. juridic. Este o scriere majusculă mixtă. S-au conservat mai mult de opt sute de exemplare. unele discursuri). fondatori ai unor mănăstiri faimoase. Titus Livius. între care cea de la Bobbio din Italia. Scrierea insulară este o scriere semiuncială care. Cicero (De republica. Cea mai mare parte a codicelor pe pergament din autorii latini în capitale ori unciale este reprezentată de palimpseste (codices rescripti). care cuprinde în inventarul său de semne litere capitale. e. care reprezintă o trăsătură caracteristică. al IV-lea până în sec.2. San Gallo în Elve ia. Palimpseste. Codicele clasicilor latini sunt mai pu ine de douăzeci. al VIII-lea sau chiar al IX-lea. şi din cauza schimbărilor de litere datorate diverselor forme sau modului în care era pronun ată latina în insulele britanice. unic. lor li se adaugă opere cu caracter gramatical. Ovidiu etc. texte biblice. cunoscută sub numele: scriptura Schottica. începând din sec. vide supra cap. Se înglobează însă aici şi scrierea anglosaxonă. Este greu lizibilă din cauza numeroaselor sale ablrevieri. s-a răspândit pe continentul european prin strădania misionarilor irlandezi. care a derivat din aceasta şi care îi seamănă mult. care este atestată în textele pe pergament şi pe papirus din sec. ea neputând fi purificată de erori printr-un demers simplu. al VII-lea.

fl şi r. al XII-lea. nu există multe abrevieri. a cărei durată se întinde din sec. fi şi si. la cea carolină. cuvintele erau separate şi interpunc ia este foarte precisă. s-a dezvoltat în mănăstirea St. Scrierea gotica. Având în fa ă acest tip de scriere. clară şi precisă. Minuscula carolină. Martin de Tours încă de pe vremea abatelui Alcuin (cca 735-804). vizigotica. beneventana). A fost o epocă de decaden ă pentru cultura clasică şi codicele gotice au fost adeseori deformate prin interpolări. se produce o alterare a vocalelor (e.g. Evolu ia ulterioară a tipurilor de scriere cunoaşte. al XIV-lea. al XIIlea până în sec. missi în loc de misi şi invers). Umaniştii au privit cu dezgust acea scriere a „barbarilor”. Se dădea multă aten ie ortografiei (Alcuin însuşi a scris un tratat pe această temă). iar scrierea umanistică ce i-a urmat se poate defini ca minuscula carolingiană repusă în uz în sec. erorile erau inevitabile din cauza dificultă ii de a transcrie acel tip de scriere. iar de acolo s-a extins în întregul imperiu carolingian. un copist continental schimba între ele r şi p. n şi r.folosite greşit (e. Scrierea insulară încetează să mai fie în uz în sec. fiind utilizată până la sfârşitul sec. al XV-lea. Când se copia însă după codice irlandeze. Aceasta are 36 . de la gotică la umanistă (lăsând deoparte scrieri de mai mică importan ă sau colaterale. r şi s. În scrierea carolingiană. al IX-lea. cremina pentru crimina. cenabium pentru cenobium). admitea un mare număr de ligaturi şi de abrevieri de orice tip. în linii mari. Fiecare literă are forma sa proprie şi e distan ată de celelalte. trecerea de la scrierea insulară. de la carolină la gotică.g. cum ar fi merovingiana.

Dioscoride la Viena. în sec. notele marginale sunt scrise în cursivă. este adeseori men ionat în codice numele copistului. Pentru textele greceşti. al IX-lea până la jumătatea celui de-al Xlea. Cunoştin ele noastre privitoare la codicele greceşti medievale sunt mult mai restrânse decât în cazul codeicelor latineşti. Cel mai vechi codice datat în această scriere este Petropolitanus 219. Din aceasta a derivat minuscula literară.încă şi mai pu ine abrevieri decât carolingiana şi a servit ca model tipurilor de caractere de tipar. IV-VIII s-a folosit cu precădere. Exemple de acest tip de scriere sunt: codicele Sinaiticus şi Vaticanus ale Bibliei. literele sunt de înăl ime uniformă. De la începutul sec. în general lipsesc ligaturile. În această scriere. la Constantinopole (scris de abatele Nicolaos). al XII-lea (minuscula mixtă este un amestec de minusculă pură şi uncială minoră). din care avem ca unic exemplu codicele Vaticanus 2200. care durează până la sfârşitul sec. În aceeaşi perioadă s-a dezvoltat cursiva minusculă. unciala. cu o lă ime constantă. Explica ia ine într-o anumită măsură de cantitatea codicelor respective (cele latineşti sunt în jur de douăzeci de mii. 37 . al IX-lea. Iliada în Biblioteca Ambrosiana. al X-lea datează minuscula mixtă. cel mai recent e Bodl. Cassius Dio la Vatican. în schimb. Începând cu sec. precum şi data şi locul în care s-a executat scrierea. care a durat de la începutul sec. ca şi în epoca anterioară. 5 din 950. cele greceşti sunt considerabil mai pu ine). care a fost încheiat la 7 mai 835. Misc.

copistul câştiga timp şi spa iu. În cazul termenilor tehnici ai ştiin elor speciale. prin care dintr-un cuvânt se păstra doar prima literă sau prima silabă. iar cititorul le putea întregi cu uşurin ă. Aceste semne stenografice sunt într-un număr redus (aproximativ 35) în manuscrisele greceşti. la început doar în scholia. distingând rădăcina de desinen ă. s-a aplicat o metodă suplimentară de abreviere. Separarea în cuvinte (prin intervale sau cu semne de intrepunc ie) era inutilă în condi iile utilizării consecvente a sistemului de spirite şi accente. s-a introdus obiceiul de a se abrevia termina iile cuvintelor: în felul acesta.Chr. separarea a devenit normă abia după inventarea tiparului. Un sistem rigid de accentuare a fost stabilit începând cu sec. E important de remarcat că. complicarea sistemului de abrevieri a produs însă erori. apostroful şi alte semne grafice au fost folosite rar şi inconsecvent. datorate similitudinilor grafice.Din minuscula mixtă s-a dezvoltat o nouă cursivă care este conservată până în perioada tiparului. accentele. spiritele. dar grabnic şi în texte. şi a intrat în deplină folosire către jumătatea secolului următor. înainte de această epocă însă. al IX-lea p. 38 .

MONUMENTELE: LITERATURĂ. excep iile nu reprezintă altceva decât situa ii care merită să fie indicate individual: de pildă. printr-o defini ie negativă (texte non-epigrafice). o sursă epigrafică intermediată de un manuscris. precum şi deschiderea: ansamblul scrierilor. ARTE PLASTICE Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii greco-romane au două surse: textele literare şi monumentele artelor plastice. Monumentele literare cuprind inscrip iile (indiferent de natura lor) şi textele literare. la un moment dat. Fa ă de această situa ie fundamentală. în Evul Mediu şi mai apoi. pornind de la această segmentare generală. rămânând. în mod evident. originare. incluzând consemnarea în scris. impunând reordonări ale inventarului epigrafic. Transmiterea textelor 1. . suntem în posesia unor inscrip ii autentice. a unor opere care au circulat pe cale orală. în majoritatea cazurilor. Unele dintre aceste inscrip ii care au dispărut după copiere au fost redescoperite. din orice domeniu. unele inscrip ii au dispărut după ce fuseseră copiate. Se deosebesc unele de altele în mod esen ial pentru că. Aceste surse sunt diferite ca importan ă şi modalitate de abordare. cea de-a doua categorie men ionată aici îşi dezvăluie limitele.B. dar prezintă o surprinzătoare similitudine din punctul de vedere al supravie uirii până în epoca modernă.

Chr.. este determinantă distan a în timp dintre original şi copie (distan ă concretizată în modernizarea limbii). Tragediile lui Eschil ne sunt cunoscute doar prin copii din sec. inscrip iile păstrate sunt autentice. Această inscrip ie (458 a. ci un text pe care filologii îl reconstituie pe baza manuscriselor medievale. ci numai prin copii (făcute având ca model alte copii.În situa ia tipică însă. cât şi ca succesiune cronologică).Chr. despre cultul de la Eleusis. pe o tablă de aramă. al X-lea p. tot de atunci datează cea mai veche inscrip ie ateniană pe marmură. al V-lea p. 40 . într-o serie incontrolabilă. Eschil îşi reprezintă la Atena trilogia Orestia. Acest fapt are o importan ă covârşitoare în stabilirea textului.Chr. se păstrează fără stricăciuni în Biblioteca Na ională din Viena. Piesele lui Plaut ne sunt cunoscute prin copii: cel mai vechi manuscris (incomplet. atât prin dimensiuni. de prin sec. Inscrip ia SCB. În 186 a. din punctul de vedere al istoriei limbii.Chr.) există şi astăzi în colec iile Muzeului Britanic din Londra.Chr. Plaut îşi reprezintă două piese (Bacchides şi Casina) Tot de atunci (de la începutul lui decembrie) datează Senatus Consultum de Bacchanalibus. în timp ce textele literare ne sunt cunoscute nu într-o formă originală. de altfel) este un palimpsest ambrozian. decretul prin care se interziceau Bacanaliile. Două exemple contrastive. din lumea greacă şi din cea romană: În anul 458 a.. Ceea ce avem sub ochi nu este textul aşa cum a ieşit din mâna autorului.

cunoştin ele noastre asupra unor segmente ale literaturii antice sunt furnizate de fragmente. Fragmentele literare pe papirus sunt cu mult mai vechi decât manuscrisele medievale (datează din sec. Theognis. datează din Antichitate. unde se produce o dezhidratare naturală a papirusului. ca cele din Egipt. III-II a. Procesul de selectare. Hesiod. Papirus vs codice. prin „tradi ia indirectă” (de tipul citatelor sau al antologiilor).). Textele pe papirus sunt friabile şi se puteau păstra numai în anumite condi ii climatice.Chr. vide supra cap. reliquiae din tragicii şi comicii romani. adesea întâmplătoare.Se mai poate face o distinc ie: textele literare (spre deosebire de inscrip ii) ne-au parvenit pe două căi: textele cunoscute prin aşa-numita „tradi ie directă” (o succesiune de copii care au rostul de a transmite opera respectivă în sine) şi textele pe care le cunoaştem doar fragmentar. al V-lea a. există numai trei autori de la care să ni se fi păstrat cel pu in o scriere întreagă: Homer. determinat de transferarea textelor pe un material mai durabil. A. 41 . În literatura greacă de la Homer până la războaiele cu perşii (sec. pe pergament.). de pildă. Unele citate nu sunt atribuite cuiva anume. fiind continuat cu mult mai târziu de călugării creştini care copiau manuscrise în Evul Mediu. Există.2. În schimb. O rapidă inventariere a reperelor cantitative din literatura greacă şi latină oferă o imagine globală a raportului dintre ceea ce s-a păstrat şi ceea ce va fi fost literatura antică.Chr. din aceeaşi perioadă ne sunt cunoscu i (prin deiverse men ionări) douăzeci şi nouă de scriitori.

Raportul este cam acelaşi cu cel din spa iul grecesc. Teren iu (şase piese). Pentru aceeaşi perioadă ne sunt însă cunoscute numele a douăzeci şi şase de autori. Cu câteva excep ii întâmplătoare. dintr-un total de optzeci şi două (câte indică sursele antice că ar fi scris Eschil) şi o sută douăzeci şi trei (Sofocle). Din literatura latină de până la Sylla (sec. mai existau în sec. ne sunt cunoscu i trei tragici greci. Gusturile literare şi valorile au cunoscut însă de-a lungul timpului schimbări. doar şaptezeci şi patru. uneori radicale. Dintre aceşti trei tragediografi. 42 . I a. Mărturiile referitoare la Hypereides (unul din cei zece oratori ai canonului grecesc) dezvăluie o altă latură a supravie uirii textelor: ştim că a inut cel pu in cincizeci şi două de discursuri. s-ar putea spune că s-a păstrat cam a zecea parte. Din cele nouăzeci şi două de piese pe care ştim că le-a scris Euripide. de la Eschil şi Sofocle s-au păstrat numai câte şapte piese.Strict numeric. recopiate.Chr. Cato (De agricultura). Pe cale directă. pe cale indirectă (prin fragmente izolate) se poate reconstitui existen a a nu mai pu in de o sută cincizeci de autori greci de tragedie. IV-III până către 80 a. a supravie uit ceea ce merita: acele opere literare pe care lumea le considera vrednice de a fi reeditate. la această listă scurtă se adaugă Rhetorica ad Herrenium. dar s-a păstrat unul singur în întregime.). până la noi au mai ajuns doar nouăsprezece. s-a păstrat cel pu in o operă întreagă de la numai trei autori: Plaut (douăzeci şi una de piese).Chr. Euripide a avut parte de cea mai bună conservare a pieselor. În spa iul roman a avut loc un proces similar.

Unele piese se mai 43 . sporită de lucrările apocrife). provocase o admira ie unanimă: contemporanii spuneau despre ea că era mai bună decât orice tragedie greacă sau romană de până atunci. mai adesea avem de-a face cu o strofă sau un vers sau un cuvânt (citat de un grămătic). filozoful Democrit a fost autorul unei opere de dimensiuni similare. rareori (cu două excep ii. Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii sunt mult îmbogă ite de monumentele artelor plastice. O altă alăturare de situa ii se poate dovedi relevantă pentru criteriile de selec ie în conservarea operelor Antichită ii. poate fi relevantă o compara ie sumară: opera lui Platon s-a păstrat în întregime (sau chiar mai mult decât atât. Explica iile pot ine de calitatea în sine a operei. Tragedia lui Ovidiu. Pentru felul în care a operat selectivitatea anticilor. nu neapărat în biblioteci. elogiată intens în Antichitate. Theognis şi Pindar) se găseşte câte o poezie întreagă. Pre uirea de care s-a bucurat nu a avut însă nicio greutate în destinul textului: tragedia sa pierdut. fiind unul dintre domeniile cele mai devastate de trecerea timpului şi accidentele transmiterii textului. din care însă nu s-a păstrat nicio scriere întreagă. de aprecierea contemporanilor sau de un simplu accident de transmitere. Din ce a supravie uit. utilă în mai multe gospodării.Într-o situa ie şi mai dramatică este lirica greacă. Medeea. Astăzi oferă imaginea unor ruine. Operele arhitecturale şi plastice s-au dărâmat în cea mai mare parte. pe de altă parte. S-a păstrat în schimb cartea de bucate a lui Apicius.

află pe locul de origine. Dincolo de această maximă restrângere a inventarului de care dipunem. Muzeele din lumea întreagă expun un număr impresionant de opere din Antichitate: numai că ele au fost făcute să stea în locuri publice. nu mai pu in. ca să-i amintim doar pe cei trei mari artişti ai Atenei). iar scriitorii antici care vorbesc despre opera lui Praxitele nu o enumeră între operele reprezentative pentru stilul lui. dintr-un alt material (marmură). nu ni s-a păstrat nimic din operele lor. există o serie de rezerve: statuia nu este finisată de autor. clopote. de monede. Pentru cel care vrea însă să o studieze onest. cu excep ia statuilor fără existen ă independentă şi a reliefurilor de pe frontoane şi frize. în lumina mediteraneană. demersul se dovedeşte a fi o grea încercare. Scultura greacă a fost mereu elogiată. din Antichitate până către epoca modernă. Originalele bronzurilor au dispărut (dintr-o nevoie mereu uriaşă. lăsându-ne în urmă doar copii târzii. 44 . arme). Din epoca greacă clasică (sec. Policlet şi Lisip. Altele au fost însă transportate în diverse muzee ale Europei şi. Sculptura ar fi avut mai multe şanse de conservare. s-a păstrat o singură statuie: Hermes de la Olimpia. Un alt neajuns provine din faptul că cei mai mul i dintre maeştrii plasticii antice au fost lucrători în bronz (Miron. a lui Praxitele. V-IV). unele în temple sau în fa a templelor. Câteva exemple pot sugera paralelisme cu situa ia textelor literare. dincolo de ea.

care transpuneau în marmură originalul din bronz.. Se spune că Alexandru cel Mare ar fi găsit la Susa statuile de bronz ale lui Harmodios şi Aristogeiton (elogia i în Antichitate cu epitetul „tiranoctoni”). Discobolul. nu s-a păstrat nimic de la el. sunt consemnate numeroase elogii aduse lui Fidias.Chr. Textele literare oferă uneori informa ii despre existen a şi parcursul unor opere plastice. le-a restituit atenienilor. al XIX-lea o copie în bronz (găzduită la Muzeul Termelor din Roma). au fost aşezate în Kerameikos şi se mai aflau încă acolo în prima jumătate a sec. semnate de el.. În jurul anului 500 a. Din monumentele plastice (cu autor precis) ale Greciei antice clasice s-a păstrat aşadar pu in. după două secole. cu excep ia a două socluri de statui. pe baza copiilor (mutilate) s-a făcut în sec. Dintre lucrările plastice. arta 45 . la Atena).Chr. în afară de frize. În literatura antică. Atena Lemnia ne este cunoscută într-un mod care ar putea descrie la fel de bine starea unui codice: creată de Fidias în bronz. al II-lea p. li se ridicase un grup statuar de către Antenor (din opera lui nu ni s-a păstrat nimic. în afara unor piese de valoare secundă (după criteriile anticilor) sau nefinisate. corpul. Apoi au dispărut. În 480 a. sa păstrat prin intermediul unui număr uriaş (cam o sută) de reproduceri.Celebra statuie a lui Miron (sec. fragmentară şi târzie (datând de la sfârşitul Antichită ii). Două muzee de in această copie: capul statuii se află la Bologna. a ajuns până în epoca modernă printr-o copie în marmură. al V-lea). Alexandru.Chr. la Dresda. Xerxes l-a luat ca pradă de război în Persia.

Romanii nu se mul umesc să idealizeze trăsăturile într-o veşnică tinere e. o istorie a coafurilor în Antichitate. Dat fiind caracterul realist al artei romane. cu efectul agravant al trecerii de la un material la altul (copii de marmură ale unor originale în bronz). care reprezintă o procesiune. Din acest punct de vedere. Întreaga artă statuară din vremea lui Augustus prezintă această caracteristică. mişcarea părului. Pe baza sculpturilor romane (şi nu a celor greceşti) s-a putut face. dominată de familia imperială. încât pot fi identificate prin comparare cu alte surse plastice (statui. 46 . pe care o reflectă cu o fidelitate superioară lucrărilor greceşti. monede). un exemplu elocvent este friza de la Ara Pacis.plastică grecească ne este cunoscută prin copii. Arta romană se află într-o situa ie de conservare ceva mai bună. ei redau exact trăsăturile. datorată până la un punct şi faptului că perioada este mai târzie cu aproape o jumătate de mileniu. de pildă. Trăsăturile personajelor sunt redate cu o precizie atât de mare. expresia privirii. piesele sunt cu atât mai interesante ca mărturii ale vie ii antice.

în greacă. manus est uelocior illis — nondum lingua suum. după cinci sute de cuvinte. kalligravfo~. Stenografii erau foarte pre ui i (vide Mar ial 14. Aten ia este mai pu in rodată la primul cuvânt al unui text decât la al douăzecilea. Copistul e distrat când se aşterne pe lucru lunea diminea a. „scriitorul de carte”. „caligraful”: gr. în sine ori ca modele pentru alte copii. librarius. de care se plânge deja Cicero.2.208: currant uerba licet. copiştii scriu ce li se pare că aud — şi dacă nu în eleg pe loc. autorul însuşi (sau editorul) dicta simultan unui mare număr de sclavi. modificând textul. bibliogravfo~. O astfel de multiplicare masivă aducea după sine numeroase greşeli. O simplă întâmplare poate face ca la un moment dat copistul să nu fie atent. cel particular era „scriitorul” prin defini ie. concentrarea începe să slăbească şi pot apărea abateri de la model. şi scriba. sâmbăta seara. cei oficiali şi cei particulari. ci biblioteci întregi. dextra peregit opus). Munca de copiere se află sub influen a accidentelor şi a întâmplării. Atticus nu edita numai unele opere ale lui Cicero. Copistul oficial era indicat prin numele grammateuv~. ori când suferă de o 47 . Când copistului îi este frig sau foame. în latină. care lasă urme în texte ce supravie uies timpului. este obosit în momentul în care e gata să se oprească. existau două categorii de copişti. lat. caută să dea un în eles. Pentru a putea confec iona cât mai multe exemplare. scriptor. COPISTUL În Antichitate.

nu o poate întoarce până ce nu se usucă cerneala. adesea. prin natura sa. Pe un astfel de manuscris corectat ei puneau un indiciu al efortului depus: emendaui. pe care o transferă fără să-şi dea seama în textul său. Rezultatul este. îşi deplasează mâna. trebuie să îşi potrivească altfel manuscrisul (şi. Din timp în timp. comparându-le cu unele bune sau îndreptându-le după cunoştin ele lor.indispozi ie. când e preocupat să termine la dată fixă. riscă să-şi uite dictarea interioară lăsându-se în seama acestei dictări din afară. o discontinuitate a aten iei. gândul i se îndepărtează de model. Dacă aude vreun zgomot neaşteptat. atunci are scăpări de memorie. Copistul descompune textul modelului său în segmente scurte. un text diferit de cel al modelului. notă înso ită în mod firesc de numele celui care făcuse corectura. Dacă cineva de lângă el a pronun at cu voce tare cuvinte pe care le poate distinge. Aten ia sa e aşadar fragmentată de întreruperi şi de perturbări diferite şi inegale care. Când trece de la recto la verso. momente de lene şi de neaten ie. îi condi ionează erorile. Gramaticii (începând cu cei alexandrini) corectau manuscrisele. La fiecare sfârşit de rând. Sau. simplu. în mod necesar. inevitabil. şi modelul). dacă nu aveau la îndemână exemplare bune. Munca de copiere implică. când e îngrijorat ori neliniştit. Când este la capătul paginii recto. îşi întrerupe copiatul pentru a-şi muia pana în cerneală. care impun un efort distinct de vizualizare şi un efort distinct de memorizare. autorizau o copie prin: recognoui. 48 .

Rezultă de aici că multe copii ale textului homeric ajunseseră la Muzeu din surse diferite: scholiile fac aluzie la căr i provenite din locuri cum ar fi Massilia.relegi. dar din scholiile rămase. care erau apoi evaluate de învă a i. Acest tip de abordare a textului copiat a generat de altfel disciplina însăşi a filologiei (vide supra cap. pentru a se corecta după el şi altele. Motivele comportamentului lor. ajqevthsi~). în detrimentul tuturor celorlalte. O notă aparte indică efectuarea interpunc iunii: distinxi. chiar dacă exista o logică anume. Sunt semnalate cu un obelos în codicele Venetus versurile prin care Agamemnon îi răspunde tatălui Cresidei. A. putem să le reconstituim îndeajuns pentru a ne forma o părere asupra metodelor de studiu din timpul lui.Filologia). Adesea aceste subscriptiones con in şi anul şi locul unde s-a făcut corectura.1. ca exemplar cu autoritate. existau şi câteva variante mai detaliate ale notei de corectură: temptaui emendare sine antigrapho. refuzând să o elibereze. prout potui emendaui sine magistro. Sinope şi Argos. mai bogate decât pentru oricare alt autor grec. Caracteristica pentru care erau faimoşi alexandrinii era promptitudinea cu care respingeau versuri ca spurii (ajqetei`n. în general nu reuşesc să convingă un cititor modern. Un argument folosit adeseori era limbajul sau comportamentul nepotrivit (ajprevpeia): primul pasaj din Iliada condamnat în felul acesta poate servi ca exemplu. Un exemplar corectat era apoi folosit ca model. Studiile şi comentariile la Homer făcute de Aristarch sau de colegii lui s-au pierdut. dar nu este limpede ce text era ales sau dacă era cu adevărat vreunul ales. comentariul consemnează aici: „Versurile sunt expurgate pentru că slăbesc for a 49 .

în special în dorin a lor de a condamna versuri ca spurii din motive inadecvate. puteau aduce grave vătămări textului. iar 240 nu apar defel..423-26. este nepotrivit pentru Agamemnon să facă asemenea observa ii. Din fericire însă pentru genera iile următoare de cititori. numai una a întrunit aprobarea generală. Din 83 de emendări care i se pot atribui lui Aristofan. Homer ar fi ajuns la noi profund desfigurat. numai 34 în majoritatea lor. de altfel. Dacă abordarea ar fi fost diferită. unde Zenodotos respinge versurile bazânduse pe faptul că e dizgra ios ca Afrodita să-i aducă un scaun Elenei. în vreme ce 42 nu sunt defel acceptate. astfel încât să pătrundă în textul curent. Aristarch a exercitat o influen ă mai bine resim ită.în elesului şi tonul amenin ător. chiar dacă faptul nu reprezintă o dovadă certă a puterii de discernământ a publicului cititor din Antichitate. numai 6 se găsesc ca lec iuni în toate papirusurile şi manuscrisele. alexandrinii nu au căzut în tenta ia de a încorpora în text toate schimbările sugerate. Este interesant de relevat faptul că cea mai mare parte din ipotezele lor nu a întrunit acordul cititorilor din epocă. alte 6 apar în majoritatea mărturiilor.. mul umindu-se în schimb să le înregistreze în comentariile lor. Filologii capabili să trateze operele literare într-o manieră atât de drastică.” Un alt exemplu tipic este Iliada 3. Un calcul al emendărilor făcute de alexandrini a arătat că din 413 alterări propuse de Zenodotos. Cu certitudine.. dar nici sugestiile lui nu au fost uşor acceptate: din 50 . toate pasajele care tindeau să-i arate pe zei într-o lumină nefavorabilă erau o intă uşoară pentru criticii cu o asemenea stare de spirit: de aceea unii au respins episodul Ares Afrodita din Odysseia VIII.

atunci când e posibil. din pricina stilului (pe care îl resim eau ca fiind diferit de restul Iliadei) şi a slabei conexiuni cu restul firului narativ. În coborârea lui Odysseu în Infern. Multe dintre observa iile lor au fost validate de critica ulterioară. era o adăugire. Principiul putea fi. chiar şi tentativele de identificare a unor pasaje de autenticitate îndoielnică au putut fi uneori acceptate. Aristarch a arătat că vv. Această no iune stă la baza multor observa ii din scholii.874 de lec iuni. merită să fie lăuda i este dezvoltarea principiului critic că cea mai bună călăuză în utilizarea unui autor este corpusul propriilor lui scrieri: în consecin ă. Observa ia lui Aristarch şi Aristofan că Odysseia trebuia să se încheie la v. Un alt motiv pentru care anticii. 80 se găsesc peste tot. Munca filologilor alexandrini nu se poate pune însă sub semnul acestor excese de emendare. Suspectau că povestea lui Dolon. în Odysseia XI. 296 este probabil cea mai interesantă. 568-626 nu apar ineau firului narativ principal. XXIII. prin referire la alte pasaje din acelaşi autor ( {Omhron ejx JOmhvrou safhnivzein). unde se afirmă că un anumit cuvânt sau o anumită expresie e mai potrivită cu textul homeric decât orice altă lec iune. cu precădere Aristarch. dificultă ile se explică. deopotrivă. folosit abuziv: dacă un text literar 51 . 160 apar de mai multe ori şi 132 numai în scholii. Cărturarii moderni preferă să evite condamnarea acestor pasaje ca spurii şi le consideră în schimb produsul unui stadiu de compozi ie mai târziu fa ă de partea principală a textului. dar aceasta nu anulează nimic din valoarea observa iilor antice. din Iliada X.

pentru a indica un pasaj interesant. schol. O caracteristică rodnică activită ii exercitate de alexandrini asupra tragediei a este descoperirea de versuri mutate sau adăugate de actori. A la Il. III. în general în 52 . în text (cf. Probele care cer corecta aplicare a acestor norme provoacă încă mari dificultă i filologilor moderni. A înflorit produc ia de tratate asupra diferitelor aspecte ale teatrului. este cert însă că filologii alexandrini s-au aplecat cu rezultate însemnate şi asupra altor autori. astfel încât poezia a încetat să mai aibă în pagină aspectul prozei. în consecin ă. aproape la fel ca diple din textul homeric. şi anume că multe cuvinte din textul homeric apar o singură dată. care e amintit în scholii şi uneori se găseşte în manuscrisele medievale. aşa cum o dovedeşte abunden a materialului disponibil. În această epocă a fost fixat textul tragediei. Aristofan din Bizan a inventat colometria pieselor lirice. Textul homeric este principalul beneficiar al filologiei alexandrine. era semnul literei c. dar trebuie acceptate ca autentice şi păstrate. comediile lui Aristofan au fost înzestrate cu „argumente” (prin care se prezenta conflictul) plasate la începutul operelor. 54). O asemenea interpretare extremă a regulii ar fi putut conduce la rezultate dezastruoase: cu atât mai mare este meritul lui Aristarch de a fi formulat un principiu complementar. criticul poate pretinde să fie modificat pentru a-l aduce în armonie cu ceea ce îi este specific autorului respectiv. probabil după modelul unei copii existente la Atena. Semnele marginale pentru îndrumarea cititorului au fost folosite cu mai multă economie decât în edi iile la Homer: poate cel mai comun.con ine o expresie în acelaşi timp unică şi dificilă.

care nu corespundea metric cu antistrofa. După scholiast. dar fapt e că apar pentru a introduce noul personaj şi. adaugă apoi corect că v. din punct de vedere lingvistic. trebuia anulată din text. la Pind. Pindar şi ale poe ilor lirici. În Medeea 85-88. Olymp. Şi aici se folosea colometria: un pasaj (Schol. 1366-68 ar fi fost compuse din strădania de a masca această schimbare. 53 . Un exemplu amuzant apare în Oreste 1366-68: corul anun ă că unul dintre frigieni urmează să sosească în scenă intrând prin poarta principală a palatului. Alte opere ale alexandrinilor.operele lui Euripide. ca şi învă a ii moderni. iar originea lui se află într-un pasaj alăturat. scholiastul îi acuză pe actori că nu au în eles interpunc ia exactă din v. 85 şi că au alterat în consecin ă textul. 87 este superfluu. nu pot fi respinse. care era cel mai popular dintre poe ii dramatici. care nu pot fi trecute sub tăcere. aşa că până la urmă actorul intră pe poarta principală. sunt prea dornici să se folosească de armele lor. 2. sunt edi ii ale comediei. 1369-71 frigianul spune că a sărit de pe acoperiş. Uneori scholiaştii. scenografia originară cerea ca actorul să facă un salt.48) demonstrează fără echivoc în ce fel Aristofan din Bizan face uz de colometrie pentru a demonstra că o frază. dar scena a fost socotită primejdioasă. vv. în vreme ce în vv.

indicarea abaterii de la originar (corruptela). Recensio şi C. textul originar se află într-una din aceste două situa ii: fie a fost transmis. prima etapă a cercetării (vide infra cap. Greşelile din manuscrise se pot datora fie autorilor înşişi (la scriere sau la dictare).5. Critica de text are rostul de a produce un text cât mai apropiat cu putin ă de original (constitutio textus). Edi ii) este stabilirea a ceea ce trebuie sau poate fi privit ca transmis. ABATERILE DE LA MODEL Nu s-au păstrat manuscrise autografe ale autorilor clasici greci ori latini şi nici copii care să fi fost cola ionate cu originalele (o dictare revizuită de autor poate fi considerată un echivalent al unui manuscris autograf). În consecin ă.3. La acestea se puteau adăuga altele tipuri de alterări ale textului: greşeli mecanice.5. în varianta minimală. manuscriele ajunse până la noi derivă din originale printr-un număr necunoscut de copii intermediare şi au. cu scopul de a face o recensiune (recensio). dacă se dovedeşte că nu corespunde originalului. În fiecare caz individual. inclusiv în varianta autodictării). fie scribilor (după dictare. provocate de 54 . următoarea etapă este examinarea acestei tradi ii şi evaluarea ei în func ie de original (examinatio). Dacă exemplarul provenit direct de la autor con inea greşeli şi nu era revizuit şi corectat. o credibilitate ce poate fi pusă sub semnul întrebării. B. atunci devine necesară reconstituirea acestuie prin conjectură (diuinatio) sau. atunci greşelile treceau în copiile ulterioare. în consecin ă. fie nu a fost transmis.

prescurtările şi alte semne şi le scrie aşa cum le-a în eles. ia cifrele drept litere sau invers. în care manuscrisul are fie ceva în minus. pur şi simplu. ia cuvinte greceşti drept latineşti. sare din 55 . Scaliger emendauit: multabo mina).neaten ie. prefixe asemănătoare. schimbă ordinea literelor. pentru a nu strica prin ştersături manuscrisul nou şi a-i scădea valoarea. homo(i)arkton). numele proprii le ia drept comune şi invers. lăsând deoparte tot se se află între ele.g. repetă eronat o literă din vecinătate sau anticipează una care urmează. silabe sau cuvinte asemănătoare. II. I. Diferen e cantitative în minus apar atunci când copistul scrie o singură dată litere. fie ceva în plus. Plaut. în elege greşit ligaturile. haplografie). şi greşeli cantitative. desparte sau leagă greşit cuvintele (e. greşeşte. Există trei mari categorii de greşeli: greşeli calitative. Apar diferen e calitative atunci când copistul confundă litere. caută să dea sens unui pasaj pe care nu îl în elege sau care i se pare greşit. sau. distribuie greşit replicile în drame. născute din dorin a de a corecta originalul considerat eronat. cuvintelor. modernizează ortografia sau formele vechi de limbă. 708: codex uetus: multa ab omina. silabe sau cuvinte care se repetă (hemigrafie. neîn elegerea textului (sau chiar din refuzul de a corecta o greşeală de care copistul şi-a dat seama. Trin. prin scoaterea în eviden ă a erorii) şi greşeli inten ionate.. sare de la litere /silabe /cuvinte la altele ulteriore. asemănătoare (termina ii asemănătoare. înregistrate atunci când manuscrisul are un text diferit de al originalului. începuturi şi sfârşituri de rând (homo(io)teleuton. silabelor.

În orice manuscris. III. silabe. Gellius.nebăgare de seamă litere /silabe /cuvinte. datorită eliziunii. 56 . lasă nescrisă o ini ială. e. id est Aulus Gellius). quibus pentru quis rebus. nu ia în considera ie semnele prescurtărilor (aşa se explică înregistrarea Agellius în loc de A. perpertum pentru perpetua. introduce în text însemnări interlineare sau marginale (variae lectiones. nu scrie. la versurile greceşti scrie şi sunetele elidate. inten ionând să revină ulterior asupra ei. sare un cuvânt pe care nu-l poate citi. sunetele caare nu sepronun ă. Iată câteva exemple. pentru. nu scrie un iota subscris sau adscris. amnis manis. Greşelile cantitative de sporire a textului apar în situa iile în care copistul repetă litere. sare peste numele proprii. la dictare pune unde nu trebuie un iota subscris sau adscris. chiar rânduri sau câte o filă întreagă. din nebăgare de seamă sau din neştiin ă. scrie litere de prisos. sare cuvinte greceşti (situa ie sintetizată de expresia larg răspândită: Graeca sunt. putem găsi o sumă întreagă de astfel de greşeli. un manuscris din Aulus Gellius omite într-un pasaj toate cuvintele greceşti şi notează: erant hic infinita etiam Graeca). dacă există două variante marginale sau interlineare. pur şi simplu. la dictare. oricât de vechi şi oricât de pre ios. putând genera diplasiografii (acelaşi cuvânt scris cu două variante) sau chiar triplasiografii. glossemata). în loc să noteze doar un apostrof. cuvinte: dittografie. sau.g. pentru a o colora sau ornamenta. non leguntur. extrase numai din cele mai vechi mărturii vergiliene: quod pentru quos.

umezeală. Determinarea greşelilor dintr-un manuscris nu slujeşte numai la stabilirea gradului de corectitudine ci şi la stabilirea înrudirii manuscriselor. sub aparen a unui arbore genealogic al manuscriselor. mai ales marginile. nu şi copia. sunt de preferat manuscrisele vechi (sunt suspecte în special cele din sec. XIV-XV. a unei opere. mucegai. dacă există două manuscrise dintre care unul este copia celuilalt. Critica de text impune trei principii de utilizare a mansucriselor. fiindcă Renaşterea favoriza texte elegante şi lizibile.Greşelile sau lipsurile dintr-un manuscris se pot datora însă şi unor factori externi: I. şoareci. III. II. stricate de foc. Edi ii. atunci când le observa). legate într-o ordine greşită (transpositio). II. file sau fascicole (quaterniones) care au fost file sau fascicule care au dispărut. în cazul în care textul s-a conservat în cel pu in două exemplare (dacă există o singură „edi ie”. la alcătuirea unui stemma care. păr i ale manuscrisului. se foloseşte numai modelul. viermi. adesea fără ca autorul copiei să le observe (cu circumstan a agravantă de a le corecta greşit. din care se îndepărtau asperită ile). Manuscrise cu astfel de neajunsuri au fost totuşi luate ca model şi copiile făcute după ele au reprodus toate aceste inversiuni sau lipsuri. se poate 57 . vide infra cap. înregistrează filia ia lor.5. nu există alternativă de abordare a materialului): I. C. în sens antic.

III. ale arhetipului familiei de manuscrise cunoscute. Manuscrisele prezumate  şi  sunt în ultimă instan ă copii. nu cu manuscrisele individuale1. dar. se deosebeşte prea mult de ABC (deci de ). pe de o parte. manuscrisele ABCD (foarte asemănătoare între ele) şi. de exemplu. Aparatul critic este pozitiv. dacă D. la fel de asemănătoare între ele. fiind copii ale unor manuscrise bune. 58 . şi negativ. de obicei se foloseşte cel negativ (edi iile Teubner sau Budé). în continuare. ci numai în aparatul critic. Se exploatează aşadar acordul manuscriselor. de altă parte. Acest arhetip nu este opera în forma creată de autor în Antichitate. de asemenea pierdut. 1 Un exemplu: pot exista. atunci când dă forma din fiecare manuscris folosit. în condi iile în care se presupune că ABCD sunt toate copii ale unui manuscris pierdut. când există multe manuscrise.întâmpla însă ca unele manuscrise recente să fie mai valoroase. prima etapă este clasificarea lor: sunt grupate în felul acesta manuscrisele asemănătoare. copii ale unui manuscris . neajunsul aparatului negativ este însă numai absen a unui instrument suplimentar de control. Variantele diverselor manuscrise nu pot fi redate în textul propriu-zis al unei edi ii moderne. EFGH. din economie tipografică. subîn elegându-se că ceea ce nu se citează este la fel cu textul. să zicem . se operează nu cu toate cele opt manuscrise. ci doar cu două manuscrise prezumate. directe sau indirecte. iar în continuare se operează cu aceste grupuri. ci un exemplar al uneia dintre edi iile următoare. devine suspect. iar EFGH. când citează numai formele care diferă de cea din text. aparatul critic pozitiv reprezintă solu ia ideală în toate edi iile.

se poate remarca faptul că pe Aristarch. TRADI IA INDIRECTĂ Se în elege prin tradi ie suma materialelor care servesc la reconstituirea unei opere literare în forma sa originară.4. Tradi ia indirectă este reprezentată preponderent de citări ale unui text literar înregistrate în operele altor scriitori antici. Este vorba în primul rând de gramatici. epitome: la to i aceştia. autori de florilegii. Cea indirectă este în general considerată de mai mică importan ă. de papirusuri. de enciclopedii. tocmai pentru că în cazul multor texte este pu in numeroasă ori chiar întru totul absentă. Tradi ia indirectă constituită de citate este mai bogat reprezentată în literatura greacă decât în cea latină. retori. iar pentru unele opere literare este fundamentală (e. în Timaios al lui Platon se găsesc citate din mai mult de douăzeci de autori). cel mai de seamă critic literar al Antichită ii. devine însă un instrument pre ios de recuperare a textului. există diverse tipuri de conservări ale unor fragmente de text. de lexicoane. dincolo de aportul cantitativ mai redus. îl cunoaştem aproape numai din scholiile la Iliada. în CIA IV 46b s-au conservat fragmente din tratatul de alian ă despre care vorbeşte Tucidide (V 47).g. excerpte. Tradi ia directă e furnizată de codice. Tradi ia poate fi directă sau indirectă. chiar de inscrip ii: de pildă. Citatele se împart în clase în func ie de aportul la tradi ia directă: fiecare dintre ele ori 1 Dintr-un punct de vedere opus. 59 . scholiaşti1.

39 a conservat trei versuri din finalul autentic al Ifigeniei în Aulis a lui Euripide. Phil. ore (Cicero. Nu e de mirare că Ioannes Tzetzes – care a trăit într-o sărăcie atât de mare 60 . enim mortalia (Lucre iu II 1153 e immortalia).. II 77 capite). Varia historia. Din literatura latină: Cicero: quin (Plaut. 390 ). ori prezintă o lec iune singulară. 1400 eijko. cea mai interesantă şi merită să fie cercetată prin câteva exemple. Trin. Între lec iunile eronate din tradi ia directă merită men ionate aparte cele datorate scăpărilor de memorie. Ifigenia în Aulis. Situa ia din urmă este. Aulus Gellius: dies (Vergiliu.este în acord cu toate manuscrisele sau cu o parte din ele (şi în acest caz adaugă o mărturie importantă la tradi ia directă). iar în acest caz avem de-a face fie cu o lec iune evident eronată.. Aelianus. damna peregre rediens semper secum cogitet (Teren iu. Din literatura greacă: Su(i)da(s): eujsoiva~ (Sofocle. 243 damna exilia peregre rediens semper cogitet). fie cu unica mărturie a textului produs de autor. diezwmevnoi (Tucidide I 6. 7.5 diezwsmevnoi). de departe. 705 qui). Aristotel: a[rcein eijkov~ (Euripide. Oedip la Colonna.. Aulus Gellius: novmw/ prosevlqoien (Tucidide V 70 novmou provlqoen). Georgicele. Phorm. I 208 die).~ a[rcein).

Seneca.6. Aen. multe pasaje ne sunt cunoscute numai din citate. agrestem Verg. din memorie. Examinatio). carmine Verg. furnizând însă forma uagacem. Câteva exemple: Buc. e. citează din Hora iu versul (Carm. III 14. Este surprinzător însă faptul că un profesor oficial de elocin ă. Citatele care apar în lucrările gramaticilor impun o analiză atentă...2.19) Spartacum si qua potuit uagantem.. de pildă. 61 .. atribuind eronat fragmente de proză sau versuri.. Quaest. lunasque Verg. a furnizat citate de o fidelitate îndoielnică. Citatele evident alterate nu pot fi luate în considera ie la stabilirea textului.1.g.5. în consecin ă. îi atribuie lui Ovidiu un vers din Tibul (I 7. B.încât s-a întâmplat la un moment dat ca în bibliotecă să nu-i mai rămână decât un Plutarch – a fost constrâns să se bazeze pe memoria sa şi.... De benef. un autor ca Vergiliu. Sunt încă şi mai numeroase erorile de memorie ale lui Seneca din operele altor autori. Charisius. I 2: siluestrem Quint. II 45 carmine ficto. I 424: stellasque Sen. care nu se mai întâlneşte în alte pasaje (un hapax). ca lectio difficilior (vide infra cap. stupet Verg. Pe de altă parte. citează Georg. Şi filozofului Seneca i se poate reproşa că a citat greşit din Vergiliu (Georg. această atestare poate fi luată în considera ie în restabilirea textului hora ian. II 95: nomine Sen. cum era Quintilian. II 307 sedet Quint. VII 1. ca să fie potrivit cu contextul). a putut cita greşit. în Nat. dar înlocuind ficto cu longo. Recensio şi B.26): nec Pluuio supplicat herba Ioui. ele nu pot intra ca variante în aparat.. IV a 2.

fără să putem suspecta întotdeauna că ar fi vorba de conjecturi sau de interpretarea liberă a umanistului. Moda alcătuirii unor culegeri de texte care se bucurau de aprecierea intensă a publicului a avut o dublă consecin ă.1. culegerea a asigurat supravie uirea acestor texte. se poate distinge în mai multe pasaje un text grecesc care pare să păstreze inten iile autorului împotriva lec iunilor eronate ale codicelor de care dispunem. Se poate ob ine un material pre ios pentru tradi ia indirectă şi din traducerea în altă limbă a clasicilor greci şi latini. de „culegere de flori”). considerate la vremea respectivă de o calitate ieşită din comun. în special din traducerea pe care a făcut-o la Tucidide. se rezervă termenul „antologie” (ajnqolovgion) pentru o culegere de poezii. Nu ştim care sunt codicele de care s-a folosit dar.Florilegiile şi antologiile reprezintă o categorie aparte în transmiterea textelor. De pildă. pentru că grupează piese sau capitole întregi. Lorenzo Valla a fost însărcinat de papa Nicolaus al V-lea să traducă în limba latină operele lui Herodot şi Tucidide. Lirica greacă. a ajuns până la noi doar prin filtrul gustului literar. de mici dimensiuni. iar termenul „florilegiu” (un calc latinesc. perfect ilustrată de Anthologia Palatina: pe de-o parte. elogiată în toată Antichitatea. Monumentele. codicele consemnează 62 . pentru texte în proză. ea poate fi responsabilă pentru dispari ia în timp a tot ceea ce nu fusese considerat valoros la vremea respectivă. al modei care a generat culegerea cunoscută acum sub numele Anthologia Palatina. În mod tradi ional. pe de altă parte. vide supra cap. B. având acelaşi în eles.

există traduceri arabe şi latine. şi care a func ionat vreme îndelungată ca bază a traducerii latineşti a Vechiului Testament: Septuaginta. Remigio Sabbadini în acest pasaj vergilian acceptă lec iunea comună procumbit.: Vergiliu.pentru Tucidide II 39. Avienus etc. procumbit P2. Germanicus. arabe. ebraic. Buc. 63 . ceea ce ar presupune lec iunea originalului grecesc .g. În utilizarea traducerilor ca tradi ie indirectă nu lipsesc dificultă ile de interpretare a posibilelor inexactită i formale. cu atât este mai folositoare pentru critica de text. procubuere Vo. utilă pentru clarificările textului originar. Din punctul de vedere al restabilirii textului de bază. pentru Galenus. latine.. în special când tradi ia directă nu este uniformă. Este foarte folositoare pentru textul lui Aristotel traducerea literală a călugărului Guglielmo di Moerbecke. La acestă listă. concumbit al. pentru Aratos. procubuit .2 . se adaugă în mod necesar o traducere grecească. Întreaga abordare stă sub semnul rela iei dintre original şi traducere.. nu este suficient ca sensul să fie redat cu fidelitate: cu cât o traducere este mai servilă. traducerile latineşti ale lui Cicero. VIII 87: (bucula) concumbit P. în schimb e mult mai pu in folositoare pentru Aratos cea prea liberă a lui Cicero. Există pentru diverse opere ale lui Aristotel traduceri siriene.4 concubuere (boves) O. dar Valla traduce prin per se tantum. dar: Proper iu IV 1. E. dar aminteşte discret imita ia proper iană. Şi imita iile pot servi la restabilirea lec iunii corecte a unui model.

În cazuri rare şi speciale, chiar şi parodiile pot servi la reconstituirea textului. Editorul Malkland reconstituie pe baza versului 907 din Aristofan, Thesm., v. 561 al Elenei lui Euripide. În general, toate referirile la un alt text (mai celebru), de tipul parodiilor, dar şi al aluziilor elogioase furnizează informa ii care pot fi exploatate pentru corectarea tradi iei directe. Una dintre cele mai celebre aluzii din literatura latină este cea prezentă în versul proper ian Nescio quid maius nascitur Iliade. Trimiterea este transparentă, pentru că din această perioadă datează epopeea lui Vergiliu; Eneida începe însă cu o surprinzătoare licen ă metrică, impunând o sinizeză în al doilea vers (Lauiniaque): Arma uirumque cano, Troiae qui primus ab oris Italiam fato profugus Lauiniaque uenit / litora Tradi ia directă atestă majoritar această formă; aluzia lui Proper iu, din versul citat mai înainte, este urmată de o formă aparte, Lauinis (litoribus), provenită dintr-un adjectiv Lauinus, -a, -um, aflat în opozi ie cu forma uzuală clasică (Lauinius, -ia, -ium). O formă similară este atestată la comentatorul Servius (Lauina). Este posibil ca Vergiliu să fi folosit forma Lauina, iar op iunea lui particulară să fi devenit cunoscută prin lecturile publice care au precedat încheierea epopeei. Editorul modern se află în situa ia de a alege între Lauinia (sus inută de majoritatea manuscriselor) şi Lauina (care reprezintă în acest caz lectio difficilior); pare o crea ie a lui

64

Vergiliu, preluată de Proper iu ca un omagiu. Edi iile vergiliene recente fac această schimbare cu pruden ă. Lexicoanele reprezintă o sursă pre ioasă de tradi ie indirectă. Dintre cele greceşti, sunt importante lexicoanele generale cunoscute sub numele autorului lor (prezumat, în unele cazuri): Hesychius, Su(i)da(s), Photios, precum şi Etymologicum magnum. Unele nu dau numele autorilor la care se referă, altele dau indica ii pe care nu le putem controla. Dintre lexicoanele latineşti, merită amintite cel al lui Festus (De uerborum significatu) şi cel al lui Nonius (Marcellus). Sunt atestate aici unele hapax legomena din texte (e.g. Catul 68,61 basso cu sensul pingui, crasso). Excerpte (rezumate, gr. ejpitomaiv) se făceau chiar înaintea perioadei alexandrine; sunt extrem de valoroase, mai cu seamă dacă au ca bază originale care s-au pierdut. În această situa ie se află periochae la Titus Livius. Când s-a conservat şi textul de bază, excerptele pot fi uneori utile, dacă sunt extrase dintr-o recensio mai bună. Pentru Caracterele lui Teofrast, excerptele transmise sunt folositoare în stabilirea textului. Parafraza (id est redarea în proză a unui text în versuri) furnizează de asemenea mărturii de tradi ie indirectă. De pildă, din opera lui Babrius, s-au păstrat fabule atât pe cale directă (în versuri), cât şi indirect, în proză. Parafraza e în mod evident mai târzie, dar se poate dovedi folositoare pentru stabilirea textului

65

originar în versuri.

Lykofron (poet grec din sec. al II-lea

a.Chr.) a scris, probabil, o tragedie intitulată Alexandra sau Casandra, plină de profe ii şi, în consecin ă, mai degrabă obscură. S-a păstrat numai printr-o parafrază târzie (de pe la 1000 p.Chr.), compusă de învă atul bizantin Ioannes Tzetzes. Imita iile, în măsura în care pot fi identificate, furnizează informa ii despre textul originar. Un pasaj din Istoria animalelor, tratatul de zoologie al lui Aristotel, a fost folosit de Pliniu cel Bătrân în Naturalis historia. Se constată că acolo unde în textul transmis direct apare cuvântul pneu`ma („suflare”) în textul latinesc apare fluctus (fluere, „a curge”); se poate deduce de aici că tradi ia manuscrisă directă a textului lui Aristotel este coruptă, prin transformarea secven ei rJ în pn: se reconstituie astfel termenul originar rJeu`ma („curgere”). Centones erau în Antichitate compozi ii literare de mare virtuozitate, alcătuite din versuri sau fragmente de versuri preluate de la autorii celebri. Etimologia este relevantă: cento, mai înainte a fi un termen tehnic literar, denumea o haină făcută din petice (litt. din „o sută” de petice, centum) Poetul Ausonius a scris un Cento nuptialis alcătuit în totalitate din hemistihuri vergiliene. Comparând cu manuscrisele care au conservat opera lui Vergiliu, de dată mai târzie, se poate afla cum îl citea Ausonius pe Vergiliu în sec. al IV-lea p.Chr. Un alt exemplu, din literatura bizantină: tragedia Cristo;~ pavscwn a fost considerată vreme îndelungată o crea ie a

66

în categoria centones. Biblia ebraică excelează în date stihometrice cu asupra de măsură (Masora indică. aşadar numerotarea e indicată prin litere greceşti: primul număr care apare este p(cu valoarea numerică 17) şi manuscrisul continuă până la w(cu valoarea numerică 24). Manuscrisul este grecesc. con in unele informa ii ce se pot dovedi utile. ştim aşadar cu precizie cât lipseşte: de 16 ori câte 180 de versuri. în comentariul pe care îl face la Pro Milone al lui Cicero. Datele stihometrice sunt foarte importante în felul lor. printre altele. nu dă citatele în întregime. versurile sunt numerotate din 180 în 180. Nu sunt specifice tradi iei textelor latineşti şi greceşti. indicat la finele operei sau al unui capitol. fără a face cu adevărat parte din tradi ia indirectă. Datele stihometrice. con ine însă versuri întregi luate din Euripide şi poate fi încadrată. Într-un papirus de la Herculaneum. cuprinzând versuri din Iliada. Asconius. pentru fiecare carte a Vechiului Testament numărul de versete. constatăm că la începutul textului nostru au dispărut cam opt rânduri (Asconius comentează un pasaj care azi nu mai există). Confruntând comentariul cu textul. fie într-un număr total. în principiu.epocii bizantine. Ele se concretizează fie în numerotarea rândurilor. ci indică numai numărul rândului. numărul de cuvinte din fiecare 67 . chiar dacă tradi ia directă a textelor lui Euripide furnizează doar o mică parte din ansamblul operei lui. prezentă pe marginea foilor.

Se notează. În literatura indiană. id est consoane). chiar numărul de litere.carte. la sfârşitul fiecărui imn din RigVeda este notat pe margine numărul de versuri al imnului respectiv. al cuvintelor. imnul al doilea notează în plus totalul primelor două imnuri etc. ca măsură de siguran ă a corectitudinii transmiterii. al silabelor. totalul versurilor. 68 .

recensiunea are ca scop reconstituirea arhetipului familiei respective. este necesară cola ionarea tuturor codicelor. examinatio şi emendatio. fie acesta un papirus sau un codice sau o edi ie princeps sau o cola ionare a unui codice pierdut: într-o asemenea situa ie. RECENSIO Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio. În acest caz. Madvig compara critica de text cu un judecător care. dar de încredere. este suficientă examinarea acestui singur manuscris. eliminatio codicum descriptorum se poate face însă 69 . cum se întâmplă cel mai adesea. din care descinde. recensiunea prezintă uneori probleme de mare dificultate. pe care le considera contaminate. Metoda propusă de Karl Lachmann avea defectul de a dispre ui codicele umanistice. aflat în situa ia de a determina ce spusese o persoană uzând de referirile diverse ale mai multor martori. cât mai pu ini. Dacă textul e conservat de mai multe manuscrise. Recensio constă în luarea în considera ie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text.5. în diverse grade. toată tradi ia manuscrisă. care poate fi un codice încă existent sau. Înainte de orice altceva. În prefa a la celebra sa edi ie De finibus. trebuie nu numai să ină cont de gradul de credibilitate al fiecărei mărturii. Un text poate fi conservat de un singur manuscris. un codice dispărut. ci este silit să decidă câ i dintre martori au auzit direct spusele şi câ i le-au preluat de la al ii: scopul prim al judecătorului este să reducă numărul mare de martori la câ iva.

Nu rareori un codice este datat: fie că apare sau nu men ionarea datei. o valoare mai mare decât un codice mai vechi care ar apar ine unei familii inferioare de codice. Se mai poate întâmpla ca un codice. pasaje ori chiar de pagini. al IX-lea. Se trece apoi la stabilirea genealogiei codicelor. al XIII-lea şi care doar prin intermediul unui număr indefinit de copii descinde dintr-un codice din sec. în consecin ă. precum şi spa iile lăsate nescrise.numai atunci când ne aflăm în posesia întregii tradi ii manuscrise. al XIV-lea poate fi copia directă a unui codice din sec. este suficient să ne gândim că un codice din sec. În fiecare codice în parte. al XIV-lea (pentru a continua exemplul ipotetic). Ca regulă generală. corespunzând orificiilor sau petelor din model. De mare importan ă sunt omisiunile sau transpozi iile de cuvinte. reprezintă o tradi ie mai veche decât un codice care a fost scris în sec. Dacă în două sau în mai multe codice se găsesc în mod repetat omisiuni sau transpozi ii ale 70 . este necesar aportul paleografiei în stabilirea sau confirmarea datei respective. codicele cele mai vechi sunt şi cele mai pre ioase prin autoritatea lor. în consecin ă. pentru că se poate întâmpla ca un codice să fi fost copiat de mâini diferite şi să nu aibă aceeaşi credibilitate în toate păr ile sale. dar situa iile particulare pot fi diferite. al IX-lea şi. să descindă dintr-un model ce apar ine unei tradi ii mai bune şi să aibă. Se ine cont şi de caractere şi de cerneală. este necesară distingerea „mâinilor” diferite. tot din sec. Chiar fără să dăm exemple. examinarea atentă a ştersăturilor precum şi a stricăciunilor pe care le-a putut suferi codicele de-a lungul secolelor.

pentru ca. afinitatea lor este de netăgăduit. Lambinus. să-şi structureze o bază sigură a propriilor lor conjecturi. examinarea grupurilor de erori duce la stabilirea înrudirii între codice. Robert Estienne a fost cel dintâi care a distins prin sigle manuscrisele folosite şi a indicat variantele pe marginile edi iei sale din Noul Testament (din 1550). diversitatea ortografică rareori e importantă. pentru a cita un exemplu.aceloraşi cuvinte sau ale aceloraşi grupuri de cuvinte. După epoca Renaşterii. îşi întemeiase pe zece codice edi ia sa din Hora iu şi pe cinci codice. Nu este suficientă gruparea codicelor: se operează şi o grupare a erorilor. în schimb trebuie să se ină seama de defectele semnificative. din 1725 Giovanni Alberto Bengel a fost cel dintâi care a formulat principiul lectio difficilior. textul biblic pune cele mai complexe probleme. Primele progrese în critica metodică a codicelor se datorează editorilor Bibliei greceşti şi ai Vulgatei: în condi iile în care niciun alt text nu a fost transmis printr-un număr atât de mare de manuscrise de provenien ă diversă. Mai mult decât asemănările (care confirmă descenden a dintr-un unic text). editorii cei mai buni de texte clasice au încercat să utilizeze un număr maxim de codice. Acelaşi Bengel a declarat că nu era posibilă o edi ie ştiin ifică a Noului Testament fără o clasificare a codicelor după 71 . cea din Lucre iu. În Prodromus Novi Testamenti Graeci recte cauteque adornandi. prin cola ionarea lor.

dar cele mai multe dintre ele se pot referi şi la textele profane. el a fost precedat în acest demers de Scaliger care. publicată în 1734. după recomandările lui Griesbach. Ceva mai târziu. cu scopul pe care şi l-a propus. primul dintre criticii Noului Testament. O lec iune este bună dacă este în acord cu uzul limbii şi cu stilul unui scriitor. precum şi dacă prin intermediul ei se explică uşor alte lec iuni. mai scurtă) trebuie preferată celei obişnuite (sau mai limpezi. şi. în Castigationes in Catullum (Paris. care au fost apoi expuse în formă de doctrină de Johann Jakob Griesbach. lec iunile bune. 1 72 . Cele cincisprezece reguli impuse de Griesbach se aplică strict la edi ia Noului Testament. 1577). Griesbach afirmă că lec iunea trebuie să fie examinată în ea însăşi. din 1796.genealogia lor. În contextul editării Bibliei au fost enun ate regulile criticii de text. în Prefa a la a doua edi ie a sa din Noul Testament. cu ideile acestuia. mai obscură. a recostituit ca arhetip un exemplar Gallicanum. mai uşor de în eles. mai lungi). se disting prin aplicarea unui set de reguli1. dominate de câteva principii: Lec iunea mai rară (sau mai dificilă. a formulat pentru prima dată regula corectă conform căreia trebuie să se ină seama nu de numărul manuscriselor. Luc de Bruges. a adăugat la cercetare locul de unde proveneau codicele. în ansamblul edi iilor. în prefa a edi iei sale a Bibliei. Dincolo de această evaluare fundamentală. sintagma lectio difficilior sintetizează în mod curent acest principiu. ci de calitatea lor (germana lectio). cu circumstan ele exegetice şi istorice.

testibus examinandis. originem detegere. După judecarea calită ii intrinseci a unei lec iuni se examinează calitatea codicelor care o con in (fie prin autoritatea sa proprie. emendare. în acelaşi fel. Între mai multe lec iuni. cea mai bună este cea care poate explica originea tuturor celorlalte. Vechimea unui codice nu este în sine un criteriu de autoritate (vide prima parte a capitolului). O sută de codice dintr-o familie valorează mai pu in decât două sau trei codice care respectă tradi ia unei familii mai bune: în concluzie.Lec iunea care repetă un cuvânt sau o idee învecinată este inspirată de această vecinătate şi. ci cel al familiilor. nu are valoare. în consecin ă. Iudicandi tres gradus sunt recensere. ci autoritatea familiei. sunt de îndepărtat lec iunile care par să fie glose sau îşi au originea în comentarii ori scholii. alterum interpretatione continetur. nu are importan ă consensul codicelor. pe care l-a expus dens în prefa a edi iei sale la Noul Testament. Nu contează numărul de codice. Nam quid scriptum fuerit. et quo rerum statu quid senserit et cogitarit exponimus: quorum alterum sibi iudicandi facultas uindicat. 73 . quid scripserit disputamus. publicată în 1842: Ad scripta ueterum repraesentanda duabus diuersis utimur artibus: nam et qui scriptor. et testimoniis ubi peccant. duobus modis intellegitur. fie prin cea care rezultă din confruntarea cu ceilal i codici). Karl Lachmann (1793-1851) este fondatorul unui sistem sever şi metodic de critică de text.

quod primo loco posui. id quod recensere dicitur. În primul caz. Quo fit ut nulla huius negotii pars tuto a ceteris separari possit. quia ad ingenium scriptoris cognoscendum pertinet. demnă de cultura antică. tertio gradu quis quo tempore. nisi illa una quae debet esse omnium prima: illam dico quae testium fidem perscrutatur et locupletissimis auctoribus tradita repraesentat. quibus adminiculis usus scripserit explorandum. demersul este complex. în al doilea caz. sunt esen iale legile formulate de Maas. sine interpretatione et possumus et debemus: contra interpretatio. fie de mai mul i. nisi de scriptore constiterit.reuocandis ad uerum: ita sensim a scriptis ad scriptorem transiri debet. de o concisă limpezime. recensio constă în descrierea şi descifrarea. cât mai precis cu putin ă. absolui non potest: rursus emendatio et libri originis inuestigatio. nisi quod testes ferant intellectum fuerit. Pentru critica de text a vremurilor noastre. fie de unul pierdut. Tradi ia manuscrisă este reprezentată fie de un singur martor (codex unicus). a martorului unic. Dacă depinde de un exemplar 74 . tamquam fundamento nititur interpretatione. Fiecare martor depinde fie de un model (exemplar) care a supravie uit. tum quid a scriptoris manu uenire potuerit iudicandum. qua condicione. Itaque ante omnia quid fidissimi auctores tradiderint quaerendum est. locum habere. Ex auctoribus quaerere.

pierdut. prin aceasta. Un martor care se arată arată aşadar a fi lipsit de valoare poate fi eliminat (eliminatio codicum descriptorum). reconstituirea se face fie fără ajutorul martorului. Modelul din care provine prima ramificare este arhetipul la modul absolut. care se concretizează în ramificarea codicelor. ne apropiem mult de reconstruc ia originalului (constitutio). Diferen ierea are loc numai dacă după un singur model au fost făcute două sau mai multe copii. Dacă rămân totuşi destule codice după ce au fost excluse cele inutile. atunci ne aflăm în prezen a unei divizări în tradi ie. Calea cea mai simplă de a urmări evolu ia arhetipului prin concretizarea lui în codice este să se presupună că toate copiile 75 . Dacă reuşim să stabilim textul lui. diferit de arhetipurile familiilor de manuscrise (modele reconstituite pe baza atestărilor). acesta poate fi sau nu reconstituit. Dacă poate fi reconstituit. dar numai dacă nu aduce niciun fel de alte informa ii (cum ar fi pasaje cola ionate pe baza altor codice). Un martor este fără valoare (în calitatea lui de martor) atunci când depinde în exclusivitate de un exemplar care a supravie uit sau de un exemplar care poate fi reconstituit fără ajutorul lui. cu sau fără ramificări ulterioare. Textul acestui arhetip este lipsit de oricare dintre erorile rezultate din ramificările ulterioare şi este. mai aproape de original decât textul oricăruia dintre martori. fie cu ajutorul lui. ramurile tradi iei care se desfăşoară în felul acesta apar în martorii supravie uitori.

în mod conştient sau inconştient. o asemenea situa ie este obositoare şi. astfel încât ramurile formei primare să fie izolate de 76 . procesul de eliminatio din ansamblul acestor contaminări este limitat. tabloul rămâne pentru noi lipsit de claritate. id est a făcut greşeli specifice. a deviat de la modelul său. Contaminarea se dezvăluie acolo unde martori contamina i. într-un manuscris. greu plauzibilă. id est că niciun scrib nu a combinat mai multe modele (contaminatio) şi că fiecare scrib. dacă nu chiar imposibil. pe de altă parte. nu mai indică erori specifice ale modelului lor (corectându-le dintr-o altă sursă) şi. Nu este obligatoriu ca o contaminare să se producă prin intermediul unui scrib care a avut în fa a lui două modele şi a copiat şi dintr-unul. Este mult mai plauzibil ca. Pe baza acestei presupuneri simplificate este în general posibil să se demonstreze interrela ia tuturor martorilor rămaşi şi să se indice numărul şi pozi ia tuturor ramificărilor intermediare în tradi ie. Există unele măsuri de protec ie împotriva contaminării: dacă o operă este transmisă în ramuri particulare ale tradi iei cu un titlu diferit. şi din altul. de aceea. citirile divergente dintr-un alt model (care nu este al lui) să fie notate pe margine sau între rânduri. prezintă erori particulare ale unor modele de care nu depind în mod direct. Dacă însă scribi individuali au contaminat mai multe modele. dar etapele impun o primă abordare distinctă. Realitatea tradi iei manuscrise este diferită de această evolu ie prezumată. Dacă unele dintre aceste modele sunt pierdute.făcute de la prima ramifica ie a tradi iei reproduc fiecare câte un model. pe de o parte.

acolo unde se produc greşeli specifice de tipul acesta. Există o suită de împrejurări atipice: dacă un scrib emendează corect o greşeală a modelului său printr-o conjectură fără să indice explicit faptul acesta. deteriorările (corruptelae) evidente. ine de examinarea (examinatio) prezumptivelor 77 . dar sunt greu de transmis în contaminare. Dacă scribul nu deviază de la modelul său. dacă aceasta e cerută în temeiul altor motive. De aceea lec iunile corecte care ar putea fi atinse prin conjectură nu pot fi acceptate pentru a salva un martor de eliminatio. aşa încât. este cu putin ă să se identifice rela ia originală dintre martori. se poate crea impresia că el depinde de un alt model sau că şi-a contaminat textul cu un asemenea model. Mai mult. Identificarea lec iunilor la care un martor putea sau nu ajunge prin conjectură variante.ramurile formei secundare. în mod deosebit lacunae. pot fi cu uşurin ă transmise în linie directă. este adesea imposibil să se stabilească rela ia unui martor cu modelul lui şi al i descenden i din model. Este vital să se găsească dovezi pozitive ale dependen ei unui martor de un alt martor supravie uitor.

care ori au supravie uit. fie la câteva conjecturi mai mult sau mai pu in satisfăcătoare. Conjectura 78 . se impune o abordare circumspectă. Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm. reperele pot fi informa iile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere. ori pot fi reconstituite. Ca rezultat al acestei examinatio. în celelalte două. Această încercare conduce fie la o emendare evidentă în sine. Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravie uit. în judecarea chestiunilor de formă. În prima din aceste patru situa ii trebuie să considerăm tradi ia ca fiind originalul. aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. dar acceptabilă. este recomandabilă concentrarea aten iei asupra stilului operei. se recunoaşte că nu s-a găsit pentru pasajul respectiv nicio repara ie prin conjectură. EXAMINATIO 13. fie la două seturi de variante. în caz contrar. iar indiciul grafic al acestui impas este crux. se impune remedierea ei prin conjectură (diuinatio).6. fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un mare grad de precizie. în chestiuni de con inut. în ultima – ca fiind iremediabil alterată. sau este inacceptabilă. Trebuie să verificăm tradi ia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul. descoperim că tradi ia respectivă se află într-una din situa iile următoare: este cea mai bună cu putin ă ori la fel de bună ca alte tradi ii ori mai rea decât alte tradi ii. Acolo unde tradi ia se dovedeşte a fi coruptă.

rămâne loc pentru îndoieli. în vreme ce altele se datorează în mod evident coruperii textului prin copiere. este aproximativ acelaşi lucru) nu atunci când o lec iune care nu este anormală a suferit o corupere gravă. fără a sacrifica nimic. Se cuvine să se distingă net între anomalie şi singularitate: ceea ce este unic nu merită să fie. Presupunerea pe care o implică o conjectură (că recunoaştem acolo o anomalie) nu poate fi pusă în legătură cu ceva admis sau inten ionat de autor: aşa sunt situa iile în care întâlnim o anomalie majoră sau o serie de mai multe anomalii mărunte. din punct de vedere metodologic. împreună. privit cu suspiciune. valoarea multor conjecturi constă în faptul că tocmai ele arată de ce autorul a respins formularea normală. Un text este considerat incurabil (sau recuperabil numai cu ajutorul unor coinciden e norocoase. ci adesea când o anomalie deliberată sau ceva neobişnuit sau implauzibil a suferit o mică stricăciune. numai prin acest fapt. din vreun punct de vedere. ceea ce. ar fi existat o formulare normală acolo unde tradi ia a consemnat una neobişnuită. ci cel mult se poate presupune că o anomalie este consecin a dorin ei autorului de a spune ceva neobişnuit. Există câteva anomalii despre care se poate admite că îi pot apar in autorului. îndoiala este alungată chiar de conjectura însăşi. pentru care modalitatea uzuală de formulare ar fi fost nepotrivită. în cele mai multe cazuri însă. atunci anomalia probabil că se bazează pe o corupere a textului. tocmai 79 . Când devierea de la normalitate este relativ mică. Pe de altă parte. niciun autor nu aspiră la o anomalie în sine.cea mai obişnuită constă în îndepărtarea a ceea ce este nefiresc. Pe de altă parte. dintro suită de motive: de regulă. Dacă se poate arăta că.

tehnica de editare. imposibilitatea de a face o conjectură evidentă nu trebuie să anuleze presupunerea unei coruperi a textului. se delimitează deteriorările cele mai plauzibile în răstimpul dintre original şi arhetip.anomaliile. Oportunitatea unei asemenea demonstra ii apare numai când se impune alegerea între mai multe conjecturi (sau variante). prin natura lor. se stabileşte categoria de coruptele care este prezentă cel mai frecvent în tradi ia respectivă. Chestiunea principală. se ine seama de câteva elemente. sau când se alege între conjectură şi crux. pe alte temeiuri (istoria tradi iei autorului respectiv. expresiile unice sunt predispuse. starea studiilor clasice. scrierea. În identificarea acestui parcurs.). în al doilea rând. ortografia. în condi iile în care se exclude cu greu posibilitatea ca ceva de felul acesta să se afle la originea dificultă ii. Mai întâi.g. condi iile culturale etc. de a determina dacă este un act fie acceptabil. dar întotdeauna secundar în critica de text. istoria limbii. ceea ce explică cel mai bine felul în care s-a produs deteriorarea textului. la corupere. este recomandabil să se ia în considera ie în primul rând ceea ce este mai potrivit cu stilul şi cu subiectul. de aceea se preferă ca regulă lectio difficilior). Când există posibilitatea de a opta între mai multe conjecturi. fie absolut necesar din punctul de vedere al stilului ori con inutului. nu progresează odată cu identificarea 80 . de valoare aproximativ egală în stil şi con inut. tendin a ca o expresie neobişnuită să fie înlocuită cu una obişnuită. iar. se identifică greşelile cele mai plauzibile pe temeiuri psihologice (e. Mai apoi. Scopul de a demonstra existen a unor presupuse erori joacă un rol important. În sfârşit.

Rareori putem fi siguri că o coruptelă nu avea cum să se producă. experien a ne înva ă că diverse tipuri de greşeli apar cu o frecven ă diversă şi. au grade diferite de probabilitate în cazurile îndoielnice. Ele nu oferă un tablou al frecven ei variabile a erorilor şi nici nu arată ce tipuri de erori nu se produc. Colec iile de greşeli comune care au fost făcute până acum dau numai nişte exemple de tipuri specifice de greşeli. ar fi necesar să se întocmească un catalog al tuturor greşelilor specifice. Putem fi uneori siguri că o lec iune corectă din text este cu adevărat corectă. coruptelele tind să devină tot mai grave în transmiterea textului. Mai mult. chiar dacă se bazează pe o conjectură. de tipuri de literatură şi de caracteristicile scrisului utilizat în diverse localită i. folosind martorii aşa cum reies ei din exemplarele care au supravie uit (în condi iile în care particularită ile lor nu se regăsesc în mod normal în edi iile critice). în consecin ă.erorilor care sunt mai mult sau mai pu in probabile. Pentru a ajunge pe un teren solid în acest domeniu. standardele pentru a judeca ce greşeli trebuie să fie considerate probabile în cazurile individuale. Lipsesc însă. o lec iune nu este greşită dacă nu există nicio explica ie evidentă a erorii în tradi ia pe care o presupune lec iunea. în func ie de diverse perioade ale istoriei. Ar trebui să se ajungă la erorile specifice martorilor ale căror modele pot fi reconstituite cu certitudine prin recensio. În orice caz. dar nu putem fi siguri că o anumită deteriorare apar ine uneia dintre ele. Putem şti care sunt cele mai răspândite tipuri de corupere. în general. pe care nimeni nu le-a negat vreodată. dispuse în clase. Abia în ultimul rând ar trebui lua i în 81 .

Alterările de tipul acesta sunt deosebit de primejdioase. atunci se poate suspecta existen a unor greşeli de acelaşi tip în sec iunile pentru care nu avem posibilită i de control. dar nu admisă în mod deschis. în fond. valoarea tuturor mărturiilor de tradi ie indirectă. În felul aecsta se generează o problemă spinoasă. Istoria interpolărilor este strâns legată de cea a falsificării întregii opere. 82 . O investiga ie de felul acesta ar fi în cea mai mare măsură dezirabilă în cazul interpolărilor. pentru a anula luarea în considera ie a unor coruptele care se puteau produce numai la o dată ulterioară celei a arhetipului. În aceasta constă uriaşa valoare a citatelor care derivă dintr-o ramură mai veche a tradi iei şi. ci reprezintă o încercare de a restaura originalul ori de a prezenta un fals drept original. numai că există fără îndoială material superfluu (sau al cărui caracter indispensabil nu poate fi demonstrat) în orice original. Uneori este important să se determine data arhetipului reconstituit. cu tradi ia. Cum multe dau impresia unui material superfluu. tendin a generală este de anulare a lor. printr-o interferen ă conştientă. pentru că este adesea foarte greu să se demonstreze că un text bazat pe ele a fost deformat. id est clasa de alterări (mai ales de tipul inser iilor) care nu se datorează accidentelor. Dacă un arhetip (sau codex unicus) este în anumite sec iuni degradat până la rangul de simplu purtător de variante sau chiar de codex descriptus.considera ie martorii ale căror modele pot fi reconstituite numai prin selec ie (selectio) sau conjectură (diuinatio).

sau prin apari ia ulterioară a unui martor mai timpuriu decât arhetipul familiei (cu excep ia cazului în care lec iunea acestuia este tot o conjectură). pe de o parte. în care tradi ia însăşi rămâne neschimbată. de altfel). încă şi mai mult.În procesul de examinatio. au fost trecute cu vederea coruptelele din tradi ie sau din textul vulgatei doar pentru că nu se oferise încă o solu ie convingătoare. De-a lungul timpului. fie descoperirii unui nou martor dintr-o tradi ie mai timpurie. Pe de altă parte. datorate fie conjecturii. Pentru destinul textului. este cu 83 . Admiterea limitărilor de care se loveşte restabilirea textului are rolul de a-i nuan a parcursul şi de a arăta în ce măsură este un demers deschis. o conjectură poate fi confirmată sau cel pu in sus inută fie prin întrunirea acordului tuturor persoanelor calificate să o judece (un concept dificil de definit. în vreme ce. discrepan ele radicale dintre edi iile standard. care nu au fost observate de cel ce a ini iat-o. poate fi respinsă prin demonstrarea faptului că tradi ia este validă sau pe calea unor lec iuni mai bune. fie prin formularea de noi argumente. au existat destule asemenea confirmări şi anulări. au fost acceptate prea multe conjecturi din tipul celor care implică o mutilare violentă (id est cu adevărat iremediabilă) a textului. La polul opus se plasează respingerea criticii conjecturale în principiu. dar surprizele care decurg din aproape fiecare papirus nou descoperit şi. Impresia generală este că. Informa iile de dată recentă au confirmat puterea de pătrundere a multor editori. nu demonstrează că examinatio a adus textele mai aproape de certitudine. care însă nu au fundamentat o metodologie de cercetare cu succes garantat. pe de altă parte.

Această lec iune a arhetipului. este pe deplin satisfăcătoare în stil şi con inut şi explică în ce fel a apărut una 84 . în examinatio. procesul de recensio conduce adesea la două variante. Este o situa ie atipică. coruptela nedetectată strică imaginea totală asupra stilului. În acest caz. Ambele variante pot fi în elese ca erori izvorâte din aceeaşi lec iune a arhetipului. iar de aici se deduce că cealaltă variantă trebuie să fie lec iunea arhetipului. decât ca un text valid să fie atacat în mod nejustificat: fiecare conjectură eronată provoacă o reac ie de respingere. descoperită prin diuinatio. Mai apoi. ob inută prin selectio sau diuinatio. chiar dacă lec iunea originalului. Pe de altă parte. devine după aceea baza pentru viitoarea examinatio. Există însă şi situa ii atipice. O altă situa ie atipică apare atunci când nu poate fi găsită nicio lec iune care să explice ambele variante. Această lec iune a arhetipului. se stabileşte dacă una sau alta dintre ele este originalul. Când tradi ia se desparte în două ramuri. pentru că se poate produce numai dacă un pasaj care a rămas valid din vremea arhetipului (altminteri lec iunea arhetipului nu poate fi descoperită prin conjectură) a fost mutilat diferit în cele două ramuri. dar demersul în sine adânceşte cunoaşterea textului respectiv. devine după aceea baza unei viitoare examinatio.mult mai primejdios ca o coruptelă să treacă nebăgată în seamă. una din cele două variante poate fi în eleasă ca eroare. reconstruc ia originalului rămâne incertă. la care se ajunge prin selectio. În situa ia tipică.

în etapele mai vechi ale criticii de text.dintre variante: varianta a cărei origine rămâne obscură poate merge îndărăt în timp până la o lec iune mai bună a originalului. Există. Oricît de mult s-ar deosebi ca valoare seriile de variante. fără a respinge vreo variantă mai înainte de a fi verificată. Scopul esen ial 85 . capabil să reproducă fără abatere modelul. fără nicio preocupare pentru calitatea martorilor. la concluzia că un codex optimus este cu adevărat codex unicus. în situ ii anume. presupunând în mod eronat că ar fi fost produsul unui copist ideal. selectio se face independent în fiecare caz. Metodele de testare a variantelor au o valabilitate recunoscută. or. bun. cel mai vechi. de asemenea. Un corolar al acestui principiu era adoptarea ca martor cu autoritate a unui manuscris considerat complet. Tentativa de a trata codex optimus de parcă ar fi fost codex unicus nu a fost cu totul depăşită nici în prezent şi se poate chiar ajunge. a urma textul majorită ii martorilor. posibilitatea ca acestea să fie două versiuni ale originalului şi este plauzibil ca cele două versiuni să fi fost după aceea contaminate în arhetip. principiul era să se urmărească vulgata (textus receptus). Imaginea este luată din domeniul genealogiei: martorii sunt în rela ie cu originalul aşa cum membrii unei familii se înrudesc cu fondatorul acesteia. care încă nu a fost descoperită prin conjectură. Diagrama care redă interrela iile dintre martori este indicată prin denumirea stemma. în pofida faptului că o sută de manuscrise care derivă dintr-un sigur manuscris au mai pu ină autoritate decât acest singur manuscris.

însă. de a reconstitui originalul. nu este atins prin simpla compara ie. 86 .

7. EMENDATIO După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cât mai pu in diferit de exemplarul de autor (pentru că, cel pu in în cazul unui text de o oarecare lungime, este imposibilă restituirea integrală a textului produs de autor). Muretus (Variarum lect. I, 15, c. 16) compara critica de text cu un medic: după cum medicul vindecă mai bine un bolnav dacă ştie care îi este starea obişnuită de sănătate, tot aşa şi criticul poate corecta mai bine stricăciunile suferite de codice dacă ştie care sunt erorile pe care le comit de obicei copiştii. În general, distingem între conjecturi corecte şi greşite şi suntem înclina i să îndepărtăm tot ce nu este „corect”. Cu toate acestea, conjectura, fie că e corectă sau greşită, este o parte importantă a etapei de examinatio, adică investigarea dacă textul transmis este sau nu cel mai bun cu putin ă. Pentru a determina valoarea unei conjecturi ca mijloc de investiga ie (conjectura de diagnostic), este lipsit de relevan ă dacă a reuşit să fie convingătoare în detaliu sau mai degrabă reprezintă, împotriva tradi iei, răul cel mai mic, ori dacă este complet greşită. Intră în atribu iile editorului să decidă care dintre conjecturile de felul acesta merită să fie men ionate în apparatus criticus. Eroarea cea mai frecventă pare să fie transpozi ia de cuvinte. E.g. Eschil, Prom., 545: cavri~ a[cari~ codd., a[cari~

87

cavri~ Turnebus; Plaut, Aul., 425: malo tuo magno cod., magno malo tuo Hare. Se produc şi transpozi ii de versuri: de pildă, copistul a sărit un vers şi îşi dă seama abia după ce a terminat de scris toată pagina; atunci, cu sigla h.d. (hic deest) sau cu vreo altă siglă asemănătoare, indică locul în care trebuie adăugat: numai că uneori sigla este trecută cu vederea şi de aici apar deteriorări (corruptelae). Sunt frecvente omisiunile de litere din corpul unui cuvânt. Uneori omisiunea se produce deoarece copistul sare de la o literă sau de la o silabă la alta identică, în acelaşi cuvânt sau în două ori mai multe cuvinte învecinate. E.g. Plaut, Pseud., 1022: qui si/c si/t, corr. Karsten; Valerius Maximus IV 4, 11: diurnis /atque nocturnis/ conviciis, corr. Madvig. Adeseori ,omisiunea se produce prin haplografie, (id est, din două cuvinte sau din două silabe sau din două litere egale se scrie una singură); e.g. Plaut, Bacch., 79: te ueniat codd., te eueniat Camerarius; Amph. 54: faciam cod., faciam iam Lachmann. Dimpotrivă, textul originar poate spori prin înglobarea unei glose; termenul glossa desemnează un cuvânt dificil, care are nevoie să fie explicat. Adesea, din cauza neştiin ei sau a neglijen ei copiştilor, au fost incluse în text glose adăugate în margine sau deasupra cuvintelor pe care le explicau. Uneori glosa înlocuieşte cuvântul autentic; e.g. Vergiliu, Buc., VI 40: ignotos, glosa din Pag, a îndepărtat ignaros R. O altă sursă de erori este proasta despăr ire în cuvinte, precum şi, în codicele greceşti, accentuarea inexactă. E.g. Eschil,

88

Suppl., 202: ei\xen codd., ei\ xevnh Sophianus; Plaut, Capt., 997: audax codd., haud ex Muretus; Pseud. 783: relego codd., rei ego Gruter; Seneca, Epist., 22, 15: nobis conqueri codd., nobiscum queri Haase. Deteriorările (corruptelae) apar şi sub influen a cuvintelor învecinate. E.g. Vergiliu, Aen., 354: munera PRp, praemia M (sub influen a cuvântului praemia din versul precedent). Uneori cuvinte care nu au între ele un raport gramatical sunt asimilate în mod, desinen ă personală, cazuală, în număr sau gen. E.g. Demostene, Phil., 45: tw`n eJautw`n codd., ta; eJautw`n Auger. Sursa unor erori şi interpolări o poate reprezenta un arhaism rău în eles de copist. E.g. Plaut, Amph., 554: tu autem cod., tuati (cf. carisius 221, Nonius 179, Gloss. Plaut.); Vergiliu, Aen., I 636: dii (arhaism restituit de Aulus Gellius; codicele atestă aici dei). În codicele mai vechi, numerele erau indicate cu cifre romane. O linie deasupra unui număr îl multiplica pe acesta cu o mie într-un text aritmetic; în schimb, într-un text literar, linia distingea cifrele de litere: de aici puteau apărea confuzii. E.g. Titus Livius XXII 60, 19: sescenta milia sau sescentis milia codd., sescentis Madvig şi Ingerslev; Cicero, Epist. ad Fam., XV 4.9: sex M H D, VII F, dar Madvig a intuit că arhetipul avea VI şi a corectat în ui. Cele mai frecvente confuzii apar însă în numele proprii. E.g. Cezar, De bello ciuili, I 57, 4: indomiti , illi Domiti

89

caduca Scaliger. Pasquali a demonstrat că aceste variante de autor se găsesc în textele greceşti şi latineşti din ultima perioadă a republicii şi. care se numea Marcus. Hora iu. Multe erori derivă din dictare. fie pentru că cel care dictează pronun ă greşit cuvintele. Titus Livius III 4. decât corectate. Dacă lăsăm deoparte c.g.g.. mai adesea. fie pentru că cei care scriu nu au auzit bine sau nu au fost suficient de aten i: se schimbă adesea între ele b şi u (varianta consonantică). E. ad Att. 12: în unele codice se citeşte pardus în loc de pagus. b şi p. în comentariul său la Oppianus.1: sine uallo codd. Conradus Rittershusius (1560-1613). Carmina. Cicero.g. Fuscus Sigonius. pentru că un copist pios şi-a amintit de pasajul biblic habitabit lupus cum agno et pardus cum haedo accubabit (Isaia II 6). printre cele mai remarcabile sunt epigramele lui Mar ial. sine  Gurlitt. E. Nu întodeauna cuvintele greceşti sunt transcrise corect în latină..40: naica dona codd.1: fusus codd. III 18. d şi t. XII. e. Seneca. Proper iu II 32. Ad Marciam. XVI II. Epist. Există şi erori de autor care trebuie să fie mai degrabă semnalate. Dintre exemple. g şi ch.. 14.1: îi atribuie unui Bibulus. prenumele Lucius (este o eroare de memorie şi trebuie respectată în stabilirea textului). care a fost publicată pu in 90 . din timpul imperiului.Buecheler. Nai. Interpolările se datorează uneori scrupulelor religioase. a fost primul care a sus inut că diversitatea de lec iuni din operă se poate atribui edi iilor diverse ale operei sau chiar variantelor adăugate de autor pe original..

La scurt timp după moartea lui Mar ial. 1 dum non uis pisces. dum non uis carpere mullos.1 Myrtale-Tuccius. poetul însuşi şi-a îngrijit editarea căr ilor individuale ale epigramelor sale. După aceste edi ii individuale însă. Este plauzibil ca variantele să fi fost însemnate pe margine chiar de autor. fără îndoială. V 14. Această edi ie a fost reprodusă cu certitudine de mai multe ori şi din ea derivă arhetipurile celor trei familii de codice. a apărut o nouă edi ie a operei sale întregi.după moartea sa.1 Gemellus-Venustus. cu căr ile dispuse în ordinea în care au ajuns până la noi. cu pu in înaintea întoacerii în ară. Este posibil ca aceasta să fie sursa diferen elor de nume proprii: I 10.dum non uis leporem. şi alte variante de autor: III 13. el a publicat în anul 93 sau 94 un prim şi un al doilea corpus de căr i de la I la VII şi. 91 . căr ile de la VIII la XI. dum non uis carpere pullos . Există.

al VIII-lea.C. de vreme ce scopul probabil al lui Pisistrate era să asigure o copie oficială a poemelor. când alfabetul fenician a fost preluat şi adaptat de greci. începând cu sec. Păstrarea textelor 1. chiar dacă era întocmit un singur exemplar ce urma să fie aşezat undeva pentru a fi consultat: aşa se spune despre Heraclit că şi-ar fi depus faimosul tratat într-un templu şi poate din acest motiv tratatul a supravie uit până la 92 . Nucleul poemelor homerice a fost transmis pe cale orală vreme de câteva secole. cât timp încă nu se folosea scrierea. Obiceiul de a citi poezia epică în loc de a o asculta recitată nu a apărut dintrodată. În Grecia antică. iar căr ile au rămas o raritate până prin sec. dezvoltarea formelor literare care nu erau dependente de recitare a creat pentru autori. După o tradi ie adesea repetată în Antichitate. BIBLIOTECILE ANTICE Istoria comer ului de carte poate explica în parte căile pe care literatura clasică a ajuns din lumea antică până la noi. primul text scris al celor două epopei a fost pregătit la Atena din ordinul lui Pisistrate: informa ia este plauzibilă. în a doua jumătate a sec. necesitatea de a-şi scrie operele. al VIII-lea. nu decurge însă din ea că au început să se răspândească volume din Homer în număr mare. pentru a fi recitate la sărbătoarea Panateneelor. chiar dacă nu e cu totul la adăpost de îndoieli. Pe de altă parte. al V-lea. obişnuin a de a compune literatură care se recita era încă vie şi nu s-a socotit imediat necesar să fie conservate în scris epopeile homerice. literatura precedă scrierea.

.6. fr. iar Platon îl face pe Socrate să spună. după cum impunea forma însăşi. chiar dacă uneori penuria de papirus impunea să se folosească pentru un text literar şi dosul foii.Oxy. al IV-lea. În rare ocazii. pentru că un text scris pe dosul foii s-ar fi şters foarte repede. aproape întotdeauna era acoperit pe o singură parte. Epist. al V-lea se poate constata în Grecia existen a comer ului de carte. Detaliile ne rămân însă necunoscute. Trebuie să amintim aici că lungimea textului cuprins într-o carte antică era modestă: copia Symposion-ului lui Platon. 304 K). în Apologia (26). numai de la jumătatea sec. pentru această perioadă s-au găsit referiri la o sec iune a pie ei din Atena unde se achizi ionau căr i (Eupolis. III 5.jumătatea sec. 852). au fost cele ale filozofilor şi istorigrafilor ionieni. poate că exista o anumită cerere de copii şi în cazul poe ilor care formau baza instruc iei şcolare. poate că şi suprafa a papirusului a contribuit la stabilirea acestei reguli. când l-a citit Aristotel (vide Diogenes Laertios IX 6). că oricine poate cumpăra pentru o drahmă operele lui Anaxagora. avem informa ii despre uolumina scrise pe ambele fe e (Iuvenal 1. dat fiind că scribii preferau întotdeauna să folosească mai întîi fa a pe care fibrele erau orizontale.17). oricât de modest numeric. Un exemplu faimos este ms Hypsipyle al lui Euripide (P. Pliniu cel Tânăr. cu toate 93 . dar cazurile de felul acesta erau excep ionale. Când era folosit pentru o carte (sul). Totuşi. Este imposibil de spus între ce limite furnizarea şi pre ul papirusului i-a împiedicat ori i-a încurajat folosirea în Grecia. Copiile se multiplicau şi se răspândeau probabil într-un mod limitat: se poate presupune că primele opere care să ajungă la un public. cu fibrele transversale fa ă de scris.

) îi atribuie oratorului Licurg propunerea de a conserva în felul acesta copiile oficiale. cu biblioteci proprii. Odată cu progresul din sec. devine necesară întemeierea institutelor de tip academic. piesele erau reluate. existau biblioteci private. au avut în posesie ample colec ii de căr i (Athenaios I 3a). dar probabil că nevoia fusese resim ită mai înainte. după reprezenta ia originară. Ştim că. Aristofan îl ridiculizează pe Euripide pentru că în compunerea pieselor se atinge adesea de izvoare literare (Ranae 943). între inute pe cheltuială publică. al IV-lea. cum erau Dionisiile. Nu există la Atena urme ale unor biblioteci generale. din când în când. propria sa operă. să fi fost conservate în arhivele statului. şi că actorii aveau în chip firesc nevoie de copii noi: dacă ar fi fost constrânşi să şi le procure folosindu-se de copiile private. din sec. al V-lea. cuprindea aproximativ echivalentul a şaptezeci de pagini tipărite.că întrecea cu mult măsura obişnuită. trebuie să fi fost şi ea. pe de altă parte. al VI-lea. ar fi fost de-a dreptul extraordinară supravie uirea în epocă elenistică a atâtor opere. dar este verosimil ca nişte copii oficiale ale operelor puse în scenă la sărbătorile importante. Dezvoltarea comer ului de carte le-a permis şi particularilor să-şi formeze o bibliotecă. PseudoPlutarh (Vitae decem oratorum 841 sq. între anumite limite. Nu 94 . la sfârşitul sec. este sigur totuşi că. plină cum este de parodii şi aluzii. dependentă de o colec ie personală de manuscrise. Chiar dacă nu este credibilă tradi ia conform căreia tirani ca Pisistrate şi Policlet din Samos.

Prep. trebuie să inem cont de faptul că un singur sul con inea. Prolegomena de comoedia) sau chiar şase sute de mii. care a întemeiat faimoasa bibliotecă din Alexandria (Diogenes Laertios IV 1. un singur dialog platonic de lungime moderată sau o dramă attică. de pildă. Există anecdote care aruncă o lumină 95 .Chr. nu avem de unde să ştim în ce măsură bibliotecarii adoptaseră sistemul de a-şi procura dublete. situată în acelaşi complex de edificii sau în imediata vecinătate.54) informa ia că Aristotel a adunat un număr mare de căr i. în plus. dar nu erau trecute cu vederea nici cele literare. O parte esen ială a institu iei. care l-a invitat anume la Alexandria pe Demetrius din Faleron. că erau acolo două sute de mii sau patru sute nouăzeci de mii de volume (Eusebius. Tzetzes. Biblioteca a crescut rapid: numărul de manuscrise este apreciat în mod diferit. e dificil să se calculeze care era valoarea reală. Principalele materii de studiu în Liceu erau ştiin ifice şi filozofice. eminentul elev al lui Teofrast. Dacă acceptăm ca adevărată tradi ia din sec. 350b. pe la 295 a. V 51). vaste. Această colec ie şi cea a Academiei au fost modelele imitate ceva mai târziu de regele Egiptului. Dincolo de aceste nesiguran e. dată fiind lipsa de exactitate cu care au fost transmise toate numerele mari de către autorii antici. al III-lea. ale Liceului. este cert că au făcut mari eforturi pentru a aduna o colec ie de literatură greacă ce tindea către completitudine. care corespundeau fără îndoială intereselor. Se pare că se făcuse un mic pas spre crearea ei încă în timpul domniei precedente primului Ptolemeu. Evang. în func ie de sursele antice şi.este surprinzător să găsim la Strabon (XIII 1. era faimoasa bibliotecă.

cumpărând falsuri ale operelor rare (XV 105). Se spune că regele ar fi decis să ob ină un text precis al tragediilor attice şi iar fi convins pe atenieni să-i împrumute copia oficială din arhiva statului. dar. 96 . pentru care a fost cerută o garan ie de cincisprezece talan i. în râvna lor de a-şi completa propria colec ie.asupra spiritului în care erau conduse afacerile bibliotecii. bibliotecarii alexandrini se lăsau adesea înşela i. aflăm că. Din aceeaşi sursă. autorită ile egiptene au decis să o păstreze şi să renun e la garan ie (Galenus XVII 607). după ce au ob inut-o.

Cele care excelează prin numărul şi valoarea codicelor latineşti şi greceşti sunt bibliotecile Vaticană. Iată câteva exemple din primul grup: Alexandrinus (Biblioteca Alexandrina a fost fondată de papa Alexandru al VIII-lea în 1690: acum face parte din biblioteca Vaticana). Biblioteca Na ională din Paris. Marciană. de sir Thomas Bodley). mult mai rar. Codicele şi-au primit numele după biblioteca în a cărei posesie se află (ori s-au aflat la un moment dat) sau după numele latinesc (în formă adjectivală) al oraşului în care se află biblioteca respectivă sau după numele vechiului său posesor sau. în 1605. de călugărul Angelo Rocca). Angelicanus (Angelica a fost fondată la Roma. 97 . după numele regiunii ori după numele formei sale. NOMENCLATURA CODICELOR Miile de codice. în 1598. München.4. încă de la primele decenii ale secolului al XIX-lea.2. În nomenclatura codicelor se pot distinge cinci grupuri. Lauren iană. Bodleianus (Bodleiana a fost fondată la Oxford. Ambrosianus (Biblioteca Ambrosiana a fost fondată la Milano în 1609 de cardinalul Federico Borromeo). vide infra cap. în bibliotecile publice europene. bibliotecile din Viena. Biblioteci. C. pe pergament sau hârtie. Leiden. care au conservat operele literare ale Antichită ii clasice se află aproape în totalitate. Biblioteca Muzeului Britanic (Londra).

de papa Nicolaus al V-lea.Casanatensis (Casanatensis a fost fondată de cardinalul Gerolamo Casanate. fondată la Heidelberg. Malatestianus (Malatestiana a fost fondată la Cesena. Chisianus sau Chigianus (Chigiana a fost fondată la Roma în 1660 de Fabio Chigi. Corsinianus (Corsiniana. la British Museum). fondată la Roma. în 1452. Laurentianus (Laurentiana a fost fondată la Floren a. de ducele Cesare d'Este). în 1478. Querinianus (Queriniana. în 1444. către 1590. de Cosimo de Medici). Palatinus (Palatina. Vaticanus (Vaticana. în 1598. fondată la Floren a. Marcianus (o bibliotecă Marciana a fost fondată la Vene ia. Riccardianus (Riccardiana. de prin ulelector Filip. al XVII-lea). fondată la Brescia. care a fost mai apoi papă sub numele Alexandru al VII-lea). cardinalul Querini. de 98 . din colec ia cardinalului Bessarion). 1447-1455). la sfârşitul sec. în 1475). de Riccardo Romolo Riccardi). 1476-1508: cea mai mare parte a codicelor de aici se află în prezent la Vatican). de Domenico Malatesta Novello). Londinensis sau Londiniensis sau Britannus sau Britannicus (sub oricare din aceste nume se poate identifica un codice aflat la Londra. Estensis (colec ia Estensis a fost transportată la Modena. fondată la Roma în 1754 de cardinalul Neri Corsini).

Wittianus (de inut de J. cu titlu de exemplu. Amstelodamensis (de la Amsterdam). După numele celui care a de inut la un moment dat codicele. Peutingerianus (de inut de Conrad Peutinger). aflat în prezent în parte la Paris.g. după numele bibliotecii Alexandrina. sunt desemnate. câteva denumiri de codice: Alexandrinus (din Alexandria Egiptului. Corvinianus (de inut de Mathias Corvin. conte de Arundel. Hauninesis (de la Copenhaga).Dintr-al doilea grup. Casinensis (de la Montecassino). în parte la Wolfenbüttel). pot fi amintite. Berolinensis (de la Berlin).: Arundelianus (de inut de Thomas Howard. codicele acestuia se află în prezent la British Museum). vide supra acelaşi nume. Lipsiensis (de la Leipzig). de Witt). parte a bibliotecii Vaticana). Vindobonensis (de la Viena). Trevirensis (de la Trier). Ashmoleanus (de inut de Elias Ashmole. Atheniensis (de la Atena). Dintr-al patrulea grup fac parte codice care şi-au primit numele după regiunea în care s-au aflat la un moment dat: 99 . e. Vallensis (de inut de Lorenzo Valla). regele Ungariei). Colbertinus (de inut de Jean-Baptiste Colbert. în prezent codicele se află la Bodleiana). Perusinus (de la Perugia). Athous (de la Muntele Athos). Alexandrinus. Guelferbytanus (de la Wolfenbüttel). în prezent codicele se află la Paris). Salmasianus (de inut de Claude de Saumaise.

În afara tuturor acestor categorii se plasează codicele Augusteus. Oblongus (codicele A din Lucre iu). Pertz care l-a plasat cronologic (eronat) chiar în epoca lui Augustus.Bavaricus (codicele B al lui Demostene şi codicele C al lui Polibiu). H. codicele nu au fost întotdeauna conservate cu grija cuvenită. În secolele trecute. care indică numai pierderile cele mai importante din tradi ia manuscrisă ciceroniană: 100 . odată cu trecerea timpului. 13). Al cincilea grup cuprinde pu inele codice care îşi dezvăluie prin nume o particularitate a aspectului: Decurtatus (codicele C din Plaut şi codicele G din Teren iu). Cisalpinus (codicele A al lui Tucidide). Adeseori. codice fundamentale ale celor mai vechi edi ii din clasicii greci şi latini au fost abandonate după tipărirea acestora. Etruscus (codicele tragediilor lui Seneca. Cele mai multe s-au păstrat totuşi ca apografe (copii directe) sau ca edi ii sau cola iuni (corecturi pe alte manuscrise). numit în prezent Laurentianus 37. Iată câteva exemple (alese dintr-un lung şir de codice latineşti dispărute). Foarte multe au dispărut din întâmplare sau pe o cale naturală. din Vergiliu: a fost denumit aşa de G. Quadratus (codicele B din Lucre iu). paguba cea mai mare însă au făcut-o incendiile şi tulburările aduse de războaie.

Pro Rabirio Postumo. In Pisonem (se folosesc în reconstituire numeroasele apografe ale copiei lui Poggio).♦ Vetus Cluniacensis al lui Poggio (cuprindea Pro Roscio Amerino. ♦ originalele şi copia lui Poggio pentru Pro Caecina. Pro Murena. Pro Rabirio perduellionis reo. ♦ codex Veronensis (unele scrisori). De lege agraria. 101 . De oratore. ♦ codex Laudensis (opere retorice): Brutus. Pro Milone). Pro Caelio. Pro Cluentio. Pro Roscio comoedo.

chiar embrionare. împreună cu elevii lor. indiferent de originea lor. devenind medii ale unor remarcabile inova ii. precum şi prin parcursul dramatic al rela iilor sale cu tânăra sa elevă Eloisa. oameni noi. 102 . nr. Înnoirea a avut urmări şi asupra vie ii intelectuale. Centrele urbane renăşteau după secole de abandon. studiul 1 Capitolul de fa ă are ca bază articolele din revista Medioevo. oraşele Europei occidentale s-au transformat. îşi transmit discipolilor învă ătura. de activită i economice. capabili să dea via ă unor forme inedite de raporturi sociale. 10 (1997). Într-o societate în care încep să se contureze forme. filozoful care în primele decenii ale sec. iar rezultatul a fost naşterea unei institu ii scolastice necunoscute mai înainte: universitatea. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU În1 secolele care au urmat anului o mie. iar oamenii care se adunau acolo erau. ale dezvoltării oraşelor. şi ei sunt împinşi să se gândească la activitatea lor. formează grupuri care devin de-a lungul veacurilor tot mai numeroase şi mai uşor recognoscibile: animă cu prezen a lor cartiere întregi. an I. Prototipul lor este Abelard. de institu ii politice. Magiştrii de felul lui Abelard. unde trăiesc în rela ii strânse în special cu breslele de meseriaşi.3. Un passato da riscoprire. scrise de Carla Frova şi Antonio Ivan Pini. de diviziune a muncii. prin intermediul învă ământului. Respiră atmosfera de libertate care caracterizează primele faze. Intelectualii elaborează noi construc ii de gândire şi. creative. prin îndrăzneala cu care aplica dialectica la discursul teologic. al XII-lea a făcut să vorbească despre el întregul Paris.

ca la o „meserie”. uneori chiar de departe. ei îşi apropriază puterea de a-şi fixa regulile propriei lor munci şi comportamentul pe care fiecare este obligat să-l respecte în interesul tuturor. Ca şi al i oameni ce au o meserie (artizanii sau comercian ii). inteau cu precădere la formarea de ecleziaşti de rang înalt. Şcolile. Studen i tot mai numeroşi veneau aici. pentru că rezultatele muncii lor erau prea diferite. care în bisericile lor ar fi avut responsabilită i administrative şi pastorale importante. printr-un jurământ.şi învă ământul. Analogia dintre universitari şi lucrătorii din zonele urbane nu poate fi împinsă prea departe. sub jurisdic ia arhiepiscopului. Ambientul citadin stimulează o transformare decisivă a istoriei în cultura occidentală. În acest sens. studiul şi învă ământul sunt acum o adevărată profesie. pentru a studia disciplinele literare (gramatica. Asociindu-se în mod liber. În universită i. Maeştrii predau în vecinătatea catedralei Notre Dame. logica) şi mai cu seamă teologia. activitatea intelectuală începe să devină o muncă din care se poate trăi. Unii profesori au început să predea pe 103 . universitates. chiar topografia şcolilor pariziene a devenit mai complexă. controlate de autoritatea ecleziastică locală. al XI-lea. încredin ate unor profesori care erau clerici sau monahi. Parisul. al XII-lea. în plus. cu colegii lor. În sec. în a doua jumătate a sec. şi intelectualii sunt prezen i cu organiza iile lor corporative. persoanele înseşi formau două grupuri distincte. era un important centru scolastic. Valoarea profesorilor şi curiozitatea elevilor au reprezentat motorul unor noi dezvoltări.

În 1231 universitarii au ob inut de la papa Grigorie al IX-lea o serie de privilegii foarte importante: prin bulă papală.malul stâng al Senei. propria sa libertate: în 1215. sălaşul care-şi dispută cu Parisul titlul de cea mai veche universitate din Europa. cu capacitatea de a-şi da autonom o normă. De la sfârşitul sec. cu participarea studen ilor. În dobândirea autonomiei lor. metodele didactice. Papalitatea a în eles bine for a uriaşă pe care o are în sine cultura scolastică şi. controlau con inutul învă ământului. tot în mediul institu iilor ecleziastice. toate aspectele de via ă privitoare la persoanele care. fac parte din nucleul studios parizian. nu ezită să pună pe plan secund autoritatea ecleziastică locală. întemeiată pe norme scrise: profesorii. pentru a stabili un raport direct cu noii intelectuali. puterea a trecut în mâinile universitarilor. Alta este istoria Universită ii din Bologna. Către anul 1200. afirmându-şi. universitatea a început să elaboreze statute. Învă a ii sunt chema i să pună în serviciul creştinătă ii toate resursele culturii lor. pentru a submina prerogativele episcopului şi ale cancelarului. universitarii au fost sprijini i de ponteficii romani. Rezultatul este o structură complexă de autoguvernare. într-un moment în care încearcă să afirme cu putere autoritatea Scaunului roman asupra întregii creştinătă i. 104 . dar în afara jurisdic iei cancelare. trimisul pontifical Roberto de Courçon a acordat acestor statute sigiliul aprobării papale. sub diverse titluri. al XII-lea. cetatea Paris este preamărită cu titlul de parens scientiarum. Acesta reprezintă embrionul universită ii. autoritatea impusă de episcop controlului şcolilor.

în perioada preuniversitară. şcoli de vreo oarecare importan ă sau ce anume se învă a acolo. unde. la Bologna – dacă dăm crezare pu inelor mărturii –. la început au fost mai cu seamă căr i. Tradi ia îi atribuie meritul ini iativei lui Irnerius. Lucerna iuris. în sculpturile tombale) arată maestrul la catedră. al XI-lea. Există cu siguran ă un raport între înflorirea şcolilor noi şi nevoia de cultură exprimată de o societate aflată în plină dezvoltare politică şi economică. Sunt căr ile din Corpus iuris. Nu se poate însă explica totul într-un mod mecanic. pe căi aventuroase şi în mare parte obscure: unii maeştri au început să le recopieze şi să le pună în ordine. Reprezentările figurative de scene de şcoală (în manuscrie. după sfârşitul Imperiului roman. al VI-lea împăratul Iustinian adunase tezaurul legilor şi jurispruden ei antice care. 105 . în primul rând pentru că. Italia centro-septentrională.Nu se ştie bine dacă au existat aici. „lumina Bolognei”. în postura de a o citi şi comenta în fa a unor grupuri de şcolari. Manuscrise din acele „căr i de legi” au ajuns la Bologna. Cetatea se află în centrul unei regiuni. care-l ascultă într-o atitudine de respect. cu atât mai pu in. În jurul acestor căr i iau naştere şcolile bologneze de drept. începând cu sec. în care în sec. „făclia dreptului”. cu o carte deschisă în fa a sa. o întreprindere de asemenea dimensiuni nu se putea totuşi împlini pe durata unei genera ii şi nici. în special la cei care se folosesc de drept în practica profesională (judecătorii şi notarii). rămăseseră atâtea secole împrăştiate şi nebăgate în seamă. se înregistrează semnele unei renaşteri juridice. să fie opera unei singure persoane.

Guvernul comunal pune vreme îndelungată piedici studioşilor străini care vor să se organizeze în corpora ii (cele bologneze nu au nevoie de garan ii speciale. coborând spre Roma pentru încoronare.Cultura care se construieşte în şcolile universitare pune în mâinile juriştilor bolognezi. controlează toate aspectele vie ii „studiului”: programele de cursuri. Aten ia cu care papii şi împăra ii au urmărit noile dezvoltări ale culturii intelectuale a fost determinantă pentru succesul extraordinar al universită ii în Evul Mediu. Privilegiile acordate de Barbarossa. Dacă se 106 . o putere uriaşă. activitatea profesorilor. mai cu seamă. Le-a garantat protec ia sa. reluate în legisla iile sucesive ale suveranilor. educându-i pe oameni să trăiască în supunere fa ă de Dumnezeu şi împărat. Prin reprezentan ii lor. În 1155. Începând cu sec. slujitorul Lui”. Federico Barbarossa a întâlnit la Bologna o delega ie de profesori şi studen i. fiind tutelate de statutul lor de cetă eni). studen ii dialoghează cu institu iile citadine şi. al XIII-lea. iar titlurile conferite sunt recunoscute ca valide oriunde. chiar şi ponteficii intervin pentru a întări cu sprijinul lor puterea corpora iilor studen eşti. Legătura cu cele două puteri universale a imprimat institu iei universitare unele dintre trăsăturile sale juridice cele mai caracteristice: în toate aşezămintele le sunt garantate universitarilor privilegii analoge. principilor şi cetă ilor. disciplina internă. vor face din universitari un grup puternic şi capabil să se conducă autonom. ca şi în cele ale teologilor şi filozofilor parizieni. dar în final trebuie să accepte acele universitates studen eşti ca o prezen ă de prim plan a vie ii cetă ii. pentru că ei „luminează lumea cu ştiin a.

alături de acele spa ii de studiu născute din adunarea spontană a maeştrilor şi elevilor. al XIII-lea. ea va rămâne în multe aspecte numai formală. precum şi principii şi suveranii încep să dezvolte o politică de plasare a universită ii în serviciul exigen elor unui 107 . Universitatea are însă un alt chip. în schimb. Aceasta nu înseamnă că marile aşezăminte îşi pierd caracterul şi ambi iile cosmopolite: este însă evident că oraşele ca formă administrativă. Din sec. să se înzestreze cu o institu ie de studiu. În aceste condi ii. mai ales din punct de vedere financiar (salariile profesorilor fiind plătite din banul public). mai cu seamă. iar oraşul Vercelli a decis în 1228. ale administra iilor orăşeneşti.adaugă la acestea faptul că programele prezintă un grad înalt de uniformizare şi că latina este limba comună pentru to i. se în elege cum noii intelectuali pot să aplice la ei înşişi într-un mod cu totul particular mottoul: terras omnes tamquam meas uidebo. cu timpul. apar altele care se nasc din voin a suveranilor. Încă din primele secole. universitatea începe să devină tot mai clar o institu ie a statului. prin sistemul „colectei”. Ea este şi o institu ie solid înrădăcinată în realitatea socială şi politică a locurilor în care se găseşte şi. autonomia corpora iilor universitare se reduce sim itor: în universită ile din Evul Mediu târziu şi apoi din epoca modernă. al XIV-lea şi. dintr-al XV-lea. cu orgoliu. la Bologna. Federico al II-lea a fondat în 1224 Universitatea din Napoli. studen ii continuau să-i plătească direct pe profesori. până la jumătatea sec. Încă din aceste prime ini iative de întemeiere. dependen a universită ilor de puterile locale este foarte puternică. îşi va adânci această caracteristică.

chiar din perioada anterioară): Bologna. filozofii. Paris. 108 . aceasta trebuie să furnizeze societă ii medici. în care rolurile sociale se rigidizează tot mai mult. Este totuşi impresionantă expansiunea fenomenului. Oxford. pentru că nu este nevoie să supraevaluăm puterea culturii universitare. Este adevărat că nu toate universită ile. mai ales cele apărute în perioada cea mai veche. Către 1500 se numără cam optzeci. Până în sec. Pe de altă parte. func ionari cu o bună pregătire. notari. Salamanca. juriştii strâng alian a cu papalitatea sau Imperiul) şi asumarea unui rol tehnic (când s-au pus în slujba oraşului ca profesionişti şi func ionari). nu trebuie să se creadă că aceste personaje. Harta difuziunii locaşurilor universitare în Europa devine tot mai densă în cursul Evului Mediu. Padova. avoca i. Siena. universită ile nu depăşeau un total de douăzeci. al XIV-lea. angajate în slujbe preponderent tehnice. Transformările au oscilat între asumarea unui rol de ideolog (când teologii. Situa ia era însă cu mult mai complexă. în administra ia publică. în unele cazuri. cum este cea din Evul Mediu târziu.mediu politic teritorial precis: în fiecare centru orăşenesc. Montpellier. nu este suficient titlul de doctor pentru a garanta o carieră strălucită. supravie uiesc vreme îndelungată. Raportul intelectualilor universitari cu puterea a cunoscut inevitabil transformări. Iată o cronologie sumară a celor mai importante: Au universitate din sec. Într-o societate. Napoli. îşi pierdeau cu totul specificul lor de intelectuali. al XIII-lea (şi. profesori şi. Toulouse. Cambridge. care rămâne determinată de descenden a familială.

Louvain. Glasgow. Miniaturile manuscriselor scolastice reprezintă adesea sistemul cunoaşterii prin imaginea unui copac. Universitatea a fost „inventată” în Occidentul latin. În Evul Mediu timpuriu. Viena. Roma. Saragozza. cunoaşterea era concepută ca un complex unitar. al XIV-lea se adaugă: Avignon. marcată de şcoli superioare care nu sunt totuşi comparabile cu universită ile în sens strict. Şi totuşi. le adânceau chiar mediile universitare. Erfurt.1.Lisabona. iar în epoca modernă s-a afirmat pe toate continentele ca o institu ie tipică şi specifică a culturii a occidentale. În sec. din al cărui trunchi puternic se despart şapte ramuri. Rostock. al XV-lea: Leipzig. Ducerea la capăt a studiilor a necesitat întotdeauna trudă şi bani: câştigurile sigure şi prestigiul social reprezentau însă o răsplată pe măsură. A. mai departe. Catania. cap. geometria. În sec. Pavia. Înflorirea centrelor universitare răspundea unor schimbări pe care. Perugia. Uppsala. Coimbra (prin transferare de la Lisabona). pare greu de imaginat o societate avansată din punct de vedere cultural care să nu aibă un sistem universitar. aşa cum au fost Grecia antică. Copenhaga. Roma imperială. pe parcursul secolelor de mijloc ale Evului Mediu. articulat în şapte discipline: cele şapte arte liberale (vide supra nota despre Martianus Capella. Pisa. chiar Islamul din perioada de aur. dialectica. disciplină): gramatica. Freiburg. Trier. retorica. Heidelberg. Tübingen. Köln. În lumea modernă. Praga. aritmetica. câte una pentru fiecare artă (id est. au existat mari civiliza ii literate care nu au cunoscut universitatea. 109 . Filologia). Cracovia.

este acum o simplă pregătire pentru studiile superioare. după schema diviziunii filozofiei. drept. Un aşezământ universitar are menirea de a oferi pregătire în toate disciplinele. teologie. medicină. al cunoaşterii. filozofii şi-au asumat sarcina de a teoretiza organizarea disciplinei. Această revolu ie se împlineşte sub semnul filozofiei aristotelice: traduse din greacă în arabă şi apoi din arabă în latină. mai complex. Studiul celor şapte arte liberale. Noua concep ie asupra culturii rămâne una profund unitară.astronomia. studiosul trebuia să fie stăpân pe toate aceste discipline. în disciplne care se ocupă de natură. aproape nici unul nu reuşea să-şi desăvârşească efectiv întregul curriculum. muzica. al căror con inut este articulat. Pentru a fi un învă at. O restructurare profundă a acestei scheme a avut loc la începutul celui de-al doilea mileniu. începând cu sec. Studium este unul singur. operele filozofului grec sunt un element decisiv pentru dezvoltarea filozofiei şi a ştiin ei. În şcolile universitare. iar societatea în întregul ei şi-a dezvoltat noi exigen e culturale. dar se articulează în diferite facultă i ale universită ii: arte. discipline morale şi discipline care privesc realită ile supranaturale (metafizica). dintre relativ pu inii care puteau accede la educa ia superioară. Studen ii merg la Paris datorită faimei de care se 110 . aşa cum se desfăşura în Evul Mediul timpuriu. chiar dacă în realitate. Mai mult decât to i ceilal i. al XIII-lea. profesorii au început să schi eze un edificiu nou. dar uneori se deschide înspre specializare. chiar dacă în general diverse centre îşi leagă renumele de grupuri particulare de discipline. Oameni noi s-au inserat în teritoriul literaturii.

bucurau profesorii de arte şi de teologie, la Bologna, pentru a frecventa şcolile de drept. Programa unui curs universitar este constituită dintr-o selec ie de texte. Fiecare disciplină (teologie, filozofie, drept etc.) coincide cu căr ile autorilor care au tratat-o cu autoritate, iar profesorii au misiunea de a le transmite tinerilor con inutul lor întro formă nealterată. Con inutul şi metodele de predare erau teoretic similare în toate aşezămintele universitare (şi nu fără temei s-a insistat mult asupra rolului jucat de universitate în crearea unei culturi europene unitare); de fapt însă, puteau exista deosebiri chiar importante. Disparită i se remacă mai cu seamă în facultă ile de arte: în vreme ce în unele centre sau în unele epoci studiul era limitat la autorii vechi, folosi i în şcolile de arte liberale preuniversitare, la Oxford şi la Paris, în cursul sec. al XIII-lea, se citeau toate operele lui Aristotel. În vremea aceea, Aristotel era folosit şi de mul i teologi: chiar dacă facultatea de teologie avea ca texte de bază Biblia şi Sentin ele unui magistru din sec. al XII-lea, Petrus Lombardus (Libri quattuor sententiarum). Programa facultă ii de medicină cuprindea autori clasici, ca Hipocrat şi Galenus, şi tratate de autori arabi în traducere latină, în primul rînd „Canonul” lui Avicenna. Căr ile juridice pe care le reunise în sec. VI împăratul Iustinian în Corpus iuris stăteau la baza învă ământului de drept civil, în vreme ce dreptul canonic se studia din culegeri de norme ecleziastice. Întemeiată solid pe tradi ia autorilor, cunoaşterea transmisă de universitatea medievală poate părea la prima vedere statică şi repetitivă. Programele însă nu se men in neschimbate de-a

111

lungul timpului, ci se deschid primind, alături de textele clasice, tratate şi alte produc ii scolastice ale maeştrilor moderni, care devin şi ei „autori”. Şi, mai cu seamă, con inutul căr ilor nu este transmis ca ceva rigidizat: dimpotrivă, de fiecare dată este supus unui efort de interpretare din partea profesorilor; o operă doctrinală are subtilitate, fantezie şi îndrăzneală, ceea ce, în respectul absolut al textului clasic, o face capabilă să răspundă nevoilor şi intereselor modernită ii. Ştiin a medievală este în întregime întemeiată pe căr i (observarea naturii acoperă un spa iu marginal şi, sub acest aspect, revolu ia ştiin ifică de la începutul epocii moderne este cu adevărat o schimbare de perspectivă); nu se poate însă defini ca „livrescă” în sensul depreciativ al termenului. Cartea există prin medierea profesorului, ea trăieşte prin vocea lui. În două momente fundamentale ale didacticii universitare, lec ia şi disputa, studen ii înva ă prin intermediul ascultării. În lec ie, profesorul citeşte textul mai înainte de a-l comenta; în dispută, textul trebuie să fie deja total prezent în memoria celor care intervin, pentru a putea să-şi sprijine argumentarea pe autoritatea lui. Dacă pentru studiul individual studen ii au mare nevoie de pagina scrisă (şi de aceea epoca despre care vorbim este una de o extraordinară expansiune a produc iei de carte), aulele universitare rămân în mare măsură spa ii ale oralită ii. În cadrul raporturilor care au existat în Evul Mediu între cultura universitară şi celelalte culturi, merită pusă în valoarea problema lingvistică. Corpul universitar vorbeşte pretutindeni în limba latină şi rămâne fidelă acestei limbi de prestigiu chiar până

112

dincolo de sfârşitul Evului Mediu. Grupurile de intelectuali găseau în latină un puternic instrument de comunicare ştiin ifică, care anula barierele ridicate de limbile na ionale; iar universalitatea limbajului este un element fundamental în ideologia universită ii ca institu ie cosmopolită. Fa ă de societate în ansamblul ei, alegerea latinei este una de separare. În secolele în care se dezvoltă universitatea, nu numai lumea de rând, în via a de toate zilele, comunică în limba vulgară, ci chiar şi scriitorii deschişi la experimente folosesc în crea ia literară, cu tot mai mare insisten ă, noile limbi. În vremurile de început, raporturile dintre şcoală şi lumea literaturii în vulgară sunt foarte vii. Personajele care se mişcă într-o zonă de mijloc între cele două spa ii dezvoltă o intensă activitate de mediere: este vorba aici în primul rând de Brunetto Latini (cu numele latinizat în forma Burnectus Latinus), venerat de Dante ca maestru: în Tezaurul său, publicat în franceză (Li livres dou trésor) şi apoi în italiană (Tesoretto), el condensează mult din învă ăturile predate la Paris în facultatea de arte. Mai apoi, litera ii care aleg limba vulgară pornesc pe un drum cu o tot mai mare autonomie, ba chiar de contestare deschisă a culturii universită ilor. Clivajul dintre cele două lumi este menit să crească. Rămâne deschis canalul obişnuit de comunicare dintre şcoală şi culturile non-literate, prin pastorala religioasă. Predicatorii se străduiesc să traducă într-un limbaj accesibil poporului doctrinele pe care le-au studiat la universitate; numeroasele culegeri de predici în limba vulgară ajunse până la noi sunt o mărturie a strădaniei lor.

113

metafizică ale lui Aristotel. cei dintâi intelectuali conştien i de func ia lor socială. care le-au oferit profesorilor universitari texte fundamentale pentru toate disciplinele. Avicenna si Averoe. ci şi pentru a primi. menit să influen eze profund toată istoria culturii occidentale. primele texte aristotelice intră în facultă ile de teologie. tezele averroiste sunt condamnate de episcopul Parisului. Filozofii parizieni sunt magnanimi. Revolu ia culturală care a marcat Evul Mediu târziu şi care şi-a găsit momentul de maximă elaborare în fondarea universită ilor.Cultura universitară se deschide spre exterior nu doar pentru a da. unde. şi cu cele ale comentatorilor arabi. morală. profesorii vin în contact cu operele de filozofie naturală. Încă de pe la 1230. al XIII-lea. raportul dintre ambientul de la curte şi cel din şcoală a fost vital. universitatea din Paris are un destin extraordinar. după unii istorici. văd lumina sinteze grandioase dintre cultura creştină şi gândirea clasică greacă. necunoscute mai înainte. a implicat în mod natural instrumentele practice de 114 . datorate franciscanului Bonaventura şi dominicanului Toma d’Aquino. cum se definesc ei înşişi. În 1270 şi 1277. Gra ie traducerilor latineşti. ci la curte sau în alte centre culturale. iar profesorii care le sus in sunt expulza i din universitate. la îndemnul papei. Este semnificativ faptul că cea mai mare parte a traducerilor din greacă şi din arabă. În cursul sec. începând cu jumătatea secolului. sunt. nu au fost făcute în interiorul universită ilor. unde mecena i laici sau ecleziastici sus ineau întreprinderi de felul acesta prin însemnate mijloace financiare. În faza aceasta.

prezenta cel mai adesea foi scrise complet. Copiată în ateliere laice de scriere. iese din mâna unui copist de profesie care. Folosită pentru o lectură colectivă şi nu individuală. făcută cu glas tare. un bun material menit vânzării şi folosit. cu o scriere care în mod obişnuit nu separa cuvintele. pe lângă miniaturile şi literele ini iale. precum şi semne de paragraf pentru a pune în eviden ă păr ile în 115 . cuvintele sunt de regulă despăr ite unele de altele. prezintă şi titlurile în roşu – rubricae –. Apare acum o carte nouă.cunoaştere: căr ile. pe baza unui contract autentic. Cartea devine. Cartea tipică a Evului Mediu timpuriu era un codice produs în scriptorium-ul unei mănăstiri. răspunde unor modalită i de fabricare şi unor exigen e de întrebuin are cu totul diferite. cu spa ii ample între rânduri. pentru studiu individual. cu margini ample destinate gloselor şi comentariilor la text. primeşte sarcina de a transcrie. de studen i care urmăresc din ea lec iile profesorilor. Cartea universitară. Cartea era menită în esen ă să rămână în interiorul mănăstirii şi făcea parte în felul acesta din bunurile ei materiale. textul este cuprins într-un sistem decorativ care. pe scurt. care trebuie să corespundă noilor exigen e ale studen ilor universitari. din thesaurus: mai apoi putea fi dăruită vreunui personaj eminent. cu decora iuni rezervate paginilor şi rândurilor ini iale. care se dezvoltau în interiorul centrelor urbane. În interiorul textului. având loc în refectoriu sau în curtea interioară a mănăstirii. Codicele universitar prezenta pagini scrise pe două coloane. în primul rând prin structura sa materială. care este cu siguran ă exemplul cel mai tipic şi reprezentativ al produc iei medievale târzii.

ale căror urme s-au păstrat în manuscrisele 116 . numită exemplar. Se face o listă oficială de exemplaria şi se trec în ea tarifele. un alt element caracterizează produc ia de carte universitară: este vorba de sistemul de peciae. pentru a transcrie textul. Pe de altă parte. s-a elaborat un sistem articulat şi func ional de multiplicare a căr ilor. care lucrau în număr mare pe lângă universită i. aleşi dintre profesori. Avantajul sistemului este evident: copiştii profesionişti. şi deopotrivă pentru a veghea asupra autenticită ii şi corectitudinii formale a textelor.care se articulează discursul. care provocau incidente în transcriere. verifică la începutul anului academic corectitudinea textuală a acestor exemplaria şi le fixează pre ul de împrumut. Pentru toate căr ile de texte utilizate se crea o copie oficială. O comisie de petiarii. al XIII-lea. câte fascicule cuprindea textul respectiv. tot atâtea. lista trebuie să fie afişată în oficiul fiecărui stationarius. De aceste exemplaria se ocupă (mai cu seamă împrumutând din când în când peciae) stationarii. Dincolo de noua structură formală. încă din primele decenii ale sec. Aceste exemplaria erau scrise în fascicule. în multe universită i europene. nişte librari / bibliotecari. puteau să închirieze din când în când acele peciae de care aveau nevoie. precum şi studen ii individuali. Pentru a face fa ă cererii continue de texte. toate de aceeaşi lungime: fasciculele erau cunoscute sub numele de peciae. era posibil ca în felul acesta să fie implicate mai multe persoane în copierea unui singur text. Mecanismul putea fi atins de defec iuni. mai ales la Bologna şi Paris.

Boncompagno nu a văzut niciodată realizată această şcoală a sa. a mesajelor culturale pe care le transmiteau. un text fundamental pentru studioşii retoricii. Se putea întâmpla ca un copist. în capitolul dedicat importan ei de a memora. Universită ile şi şcolile medievale nu au rămas ca o realitate palpabilă. copistul descoperea uneori că spa iul pe care i-l destinase în alb era prea mare sau prea mic: aşa se face că în manuscrise se poate găsi o coloană rămasă în alb sau. a rămas însă proiectul unui edificiu ideal visat de un profesor de retorică de la Universitatea din Bologna: Boncompagno da Signa (cunoscut şi sub numele latinizat Boncompagnus) În a sa Rhetorica nouissima (1235). cu numărul care o individualiza. aşadar pentru studiu. să nu o găsească în oficiul stationarius-ului pe cea care urma. de a avea la dispozi ie în timp scurt toate căr ile care le erau de folos. dimpotrivă. Boncompagno schi ează un loc construit anume pentru exercitarea memoriei. Independent de incidentele inevitabile. după ce termina transcrierea unei pecia. prin aceasta. precum şi exigen elor universită ilor. 117 . uneori şterse sau tăiate par ial) indica ii ale sfârşitului sau începutului de pecia.unde apar pe margini (adesea cu litere mărunte. ca textul să fie copiat şi pe margini şi scris cu litere extrem de mici. El putea atunci să lase în alb un anumit număr de foi şi să treacă la transcrierea unei pecia de mai departe. sistemul de peciae a fost capabil să răspundă exigen elor cititorilor. împrumutată fiind altcuiva. Odată ob inută însă pecia lipsă. de a gestiona şi a controla difuziunea textelor şi.

de zgomotele pie ei. de gălăgie dăunătoare. de trosnete şi de mirosul rău. ca profesorul să-şi poată aminti numele lor. cu excep ie celor care sunt în mod deosebit eficace pentru exercitarea memoriei în diversele materii studiate de elevi. grădinile şi florile: vederea lucrurilor plăcute întăreşte memoria. trebuie să fie o singură intrare. Tavanul nu trebuie să fie nici prea înalt. Lă imea şi lungimea edificiului trebuie să fie aceeaşi. precum şi pentru ca to i să poată vedea chipul profesorului. de cai. Trebuie să fie departe de locurile frecventate de femei.dar din rândurile lui răsar câteva detalii ale şcolilor ce ne sunt familiare. iar scările să nu fie obositoare la urcat. „Un edificiu scolastic trebuie să fie construit într-un loc deschis. profesorul să poată privi afară şi admira pomii. de câini care latră. noble ea şi meritele sale 118 . To i cei dintr-o provincie sau de un neam să fie aşeza i împreună. Studen ii nobili şi de neam înalt să fie aşeza i în locurile cele mai bune. nici mai multe decât este necesar pentru o iluminare corectă. mai ales când e vreme frumoasă. la o înăl ime de la care să poată controla cine intră. Va fi fără imagini şi de picturi. Locurile studen ilor să fie aşezate în ordine. To i pere ii vor fi vopsi i numai în verde. din când în când. Este bine ca aşezământul să fie la etajul de sus. nici să apese podeaua. dar respectând locul de onoare i se cuvine fiecăruia după însărcinările sale. de canale. Profesorul să şadă mai sus decât studen ii. unde este aer curat. Se dispun două sau trei ferestre prin care. Cât despre ferestre – ele trebuie să fie nici mai pu ine. pentru că în ambele cazuri scade capacitatea de memorare. Şcoala va fi cură ată de praf şi de orice murdărie.

Eu nu am avut niciodată o asemenea şcoală şi nu cred că există undeva vreuna de felul acesta. dezvăluind cât de legată este universitatea de azi de rădăcinile ei medievale: realitatea care stă în spatele acestor cuvinte. pentru a desemna diversele arii 119 . Institu ia universitară şi-a format un lexic propriu. obiecte pentru care Evul Mediu folosea două cuvinte distincte: studium şi universitas. antice şi mereu aceleaşi. Rareori este vorba de cuvinte inventate anume. care a trecut din latina medievală în limbile moderne. Prin studium se denumea con inutul activită ii didactice şi de cercetare. metodele. după aşezăminte) care avea autoritate asupra cunoştin elor transmise în şoli şi asupra persoanelor care frecventau şcolile. Dar poate că într-o bună zi sfaturile acestea vor fi de folos urmaşilor. se defineşte corpora ia (formată din studen i sau profesori. organizat pentru a atinge scopuri precise. În universitatea medievală se vorbea.” O realitate nouă are nevoie de cuvinte noi. devenind termeni tipic universitari.personale. ci fiecare îşi păstrează locul care i-a fost atribuit. termeni afla i deja în uz. cel mai adesea. poate fi şi chiar este profund diferită. complexul disciplinelor. lua i din limbajul şcolilor neuniversitare sau din via a de toate zilele. îşi schimbă în elesul şi se specializează. Termenul „universitate” din limbile europene moderne se referă fie la con inutul învă ământului superior. odată cu afirmarea universită ii. Universitas indica în latina medievală orice ansamblu de persoane. Nu se schimbă niciodată ordinea locurilor şi nimeni nu ia locul altuia. fie la organizarea lui. dintre care mul i sunt în uz şi acum.

încărcat de o autoritate care le era recunoscută. 120 . la Bologna. din moment ce putea fi însărcinat să controleze dacă profesorii îşi îndepliniseră regulamentar îndatoririle didactice. Profesorii erau numi i magistri sau doctores.disciplinare. al doilea (pentru că aici „maestro” desemna un profesor de rang inferior). Maeştri de drept de la Bologna erau numi i şi domini. A ajuns pînă la noi termenul bidellus sau bedellus: acest personaj din universtă ile medievale era important. un cuvânt din vocabularul feudal. la Paris. de facultă i (facultates). se folosea de obicei primul termen.

după provenien a sa. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar codex Laurentianus sau Mediceus sau Marcianus sau Florentinus. BIBLIOTECI În vremea nostră. s-a mai îmbogă it prin achizi ionarea de manuscrise. mai ales palimpseste. Cosimo de Medici 1444. al XV-lea). A fost îmbogă ită în 1600 cu colec ia de manuscrise a unui umanist. după întemeietorul ei. dominate de cele din Italia. codex Vaticanus sau Ursinianus sau Bobbiensis (Bobbiensis Vaticanus) sau Palatinus (Palatinus Vaticanus).4. au fost aşezate pe pupitre (pluteus). de la mănăstirea Bobbio. legate cu lan uri. manuscrisele au stat în mănăstirea San Marco din Floren a). de lângă Milano şi prin aducerea unui mare număr de manuscrise de la Heidelberg (provincia Palatinata). cele mai importante aşa se află şi azi. nefiind prea numeroase la început. mai poartă un nume: Bibliotheca Marciana. până s-a construit clădirea bibliotecii. Cea mai importantă dintre ele este Bibliotheca Laurentiana din Floren a (se numeşte Laurentiana pentru că a fost înfiin ată pe lângă biserica San Lorenzo. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar. Flavius Ursinus. cele mai numeroase şi pre ioase manuscrise latineşti şi greceşti sunt concentrate în câteva biblioteci. fiind indicate prin sintagma libri catenati. pentru că la început. 121 . este numită şi Bibliotheca Medicea. La Roma: Bibliotheca Vaticana (întemeiată la începutul sec. Aceste manuscrise.

în 1468. luate dintr-o bibliotecă din Spania). Din afara Italiei. sunt importante pentru colec iile de manuscrise Biblioteca Na ională de la Paris. mai degrabă simbolic. drept mul umire pentru azilul acordat de Vene ia grecilor fugi i din calea turcilor. nomenclatorul înregistrează aici codex Marcianus sau Venetus (Marcianus Venetus). printre care şi o serie ajunsă aici ca pradă de război (dăruite lui Bodley de contele de Essex. al bibliotecii vene iene este alcătuit din manuscrisele latineşti şi greceşti colec ionate de Petrarca care. Biblioteca Na ională din Leiden (o colec ie mai pre ioasă pentru zona orientală decât pentru cea greco-romană). de la Bobbio. le-a lăsat bisericii San Marco. papirusuri descoperite la Herculaneum. aceste codice s-au pierdut în mare parte. La Napoli a existat o bibliotecă importantă. precum şi palimpseste. descifrate pentru prima dată de Angelo Mai. La Vene ia: Bibliotheca Marciana. cea a universită ii din Oxford (Oxonium: codex Oxoniensis) care se numeşte Bodleiana (după numele întemeietoruluisău). colec ia de opt sute de manuscrise (preponderent greceşti) bibliotecii San Marco. Nucleul. aici sunt. întemeiată de dinastia Bourbon. Cardinalul Bessarion şi-a dăruit. Bibliotheca Neapolitana. La Cambridge (Cantabrigium: codex 122 . la moartea sa. care. În Anglia există trei colec ii distincte de codice latineşti şi greceşti: în primul rând. se află aici aproximativ treizeci de mii de manuscrise. Biblioteca Regală din Madrid (Matritensis) de ine manuscrise vechi. fără a fi numeroase. mai ales.La Milano (Mediolanum): Bibliotheca Ambrosiana (cu numeroase manuscrise. sunt de bună calitate.

al XVI-lea. tot ca pradă de război. au revenit la Vatican peste două mii şase sute de manuscrise originare din Heidelberg. la Londra. În 1622. se disting două colec ii de manuscrise. Al doilea catalog precizează numărul 123 . dintre care însă cele mai multe sunt orientale). În sfârşit. în sec. aflată într-un orăşel ocolit de ultimul război. la Biblioteca Muzeului Britanic (codex Londiniensis. Din spa iul german. În 1797. şi-a lăsat moştenire publică toată biblioteca (în jur de douăzeci şi opt de mii de volume. un general al papei a luat aproximativ trei mii cinci sute de manuscrise. între care zece-douăsprezece mii sunt codice latineşti şi greceşti).Cantabrigianus) există mai ales texte greceşti. este cea mai veche bibliotecă publică germană care a supravie uit până în vremea noastră. La Heidelberg se află o bibliotecă întemeiată în 1421. În România a existat. o bibliotecă importantă. Biblioteca. amintind de biblioteca din Alexandria). bine alese. Musaei Britannici) se află cam şaptezeci de mii de manuscrise. Bonaparte a dus de la Roma. cea a Mavrocorda ilor. alegând mai ales manuscrise de la Heidelberg. al XVIII-lea. După tratatul de pace din 1815. în timpul războaielor religioase. Un al doilea centru german important pentru codice este Wolfenbüttel (Guelferbytana): oraşul a avut un principe care. despre care se spune că ar fi avut şase sute de mii de volume (un număr mai degrabă legendar. şi le-a dus la Vatican. Unul dintre cele două cataloage existente precizează numărul autorilor: 405 lucrări de autori greci şi 222 lucrări de autori latini (pot fi amestecate manuscrisele cu tipăriturile). la începutul sec. a rămas într-o stare bună. manuscrise din biblioteca Vaticană.

s-a păstrat (în colec ia de documente ini iată de Eudoxiu Hurmuzachi) un catalog al bibliotecii mănăstirii Văcăreşti. Aceste manuscrise au fost cercetate de soli francezi şi cel pu in şaptezeci şi şase au fost vândute. Despre biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino nu se ştie nimic. ajungând la Paris (unde s-au păstrat). Căr ile au dispărut. fiind poate înglobată de Mavrocordat în biblioteca sa. 124 .manuscriselor: 162. într-o vreme a stat şi ea găzduită de Palatul Văcăreşti. întocmit pe la jumătatea sec. al XIX-lea.

ci numai prin excluderea posibilită ii de a fi independent. Investigarea erorilor se poate face în sine. Din acest punct de vedere.5. Mărturia este strict limitată la erorile semnificative (vide infra). Se demonstrează că un martor B este independent de că erorile semnificative sunt separative sau 125 . pornind de la constatarea conjunctive. EDI II Primul rezultat al muncii editorului este alcătuirea unui stemma. erorile pot fi cercetate în scopul alcătuirii unui stemma. Erorile care apar în cursul transcrierii au o semnifica ie decisivă în studierea interrela iilor dintre manuscrise. Dependen a unui martor de un altul nu poate fi demonstrată direct. Vorbim de erori separative dacă un manuscris atestă o eroare acolo unde un alt manuscris păstrează lec iunea autentică: atunci are o descenden ă independentă de a acestuia (rămâne însă incertitudinea generată de contrastul dintre lec iunile autentice şi posibilele emendări). utile în detectarea rela iilor stemmatice. errores significativi. autentică poate supravie ui în orice linie). care ar putea indica anumite linii de descenden ă (fiind evident că o citire corectă. cu scopul de a determina felul în care au apărut şi calea de eliminare a lor. dar atunci devin relevante anumite caracteristici ale lor. Paul Maas stabileşte o formulă de analiză. se vorbeşte despre erori indicative sau semnificative. Pe de altă parte.

există posibilitatea ca o emendare să fi anulat mărturia asocierii). să facă aceeaşi greşeală. că un număr de manuscrise bizantine din Sofocle sunt independente de L. în mod independent. şi anume una care nu poate fi atribuită unei coinciden e în citirea greşită. Mai mult. Se identifică erori conjunctive dacă două sau mai multe manuscrise împărtăşesc o eroare proprie. al XIII-lea (AG). Este un fapt general acceptat azi că niciun bizantin din acele trei secole nu putea compune versul respectiv. pentru că nu se exclude teoretic posibilitatea ca mai mul i martori. descoperind în A împotriva lui B o eroare constituită în aşa fel încât ceea ce ştim noi din stadiul criticii conjecturale a perioadei dintre A şi B ne autorizează să avem certitudinea că nu putea fi îndepărtată prin conjectură în acea perioadă. Se poate dovedi că doi martori. al X-lea sau al XI-lea (L) împotriva manuscriselor din sec. prin identificarea faptului că o eroare comună lui B şi C este de o asemenea natură încât e pu in probabil ca B şi C să o fi comis independent una de alta.un martor A. A. 126 . şi care face ca manuscrisele să fie asociate într-o anumită linie de descenden ă (şi de data aceasta. Asemenea erori sunt numite erori conjunctive (errores coniunctivi). nu al certitudinilor. O eroare celebră în tradi ia clasicilor greci este omisiunea versului Oedipus Tyrannus 800 în Codex Laurentianus 32. s-a demonstrat între timp. Erorile de tipul acesta sunt numite erori separative (errores separativi).9 din sec. B şi C. sunt împreună împotriva unui al treilea. Este un domeniu al probabilită ilor (sau improbabilită ilor). prin intermediul erorilor separative din L (e drept. mai ales în textul scholiilor).

când textele erau intens citite. o eroare comună provocată de itacism face probabilă explicarea prin apartenen a la aceeaşi familie. iar faptul acesta impune limitări. un conglomerat de erori datorate itacismului şi singura eroare pe care o au în comun se datorează itacismului. în cazuri extrem de rare s-au conservat toate cele trei copii sau descenden i din fiecare din ele.Probabilitatea ca doi martori să fie în acord pentru că au folosit aceeaşi sursă este însă mai mare. pe de altă parte. 127 . Recomandările stricte de alcătuire a schemei de descenden ă nu se aplică în cazurile în care tradi ia manuscrisă a fost supusă emendării sau contaminării. Aceste două tipuri de erori indicative apar frecvent în textele extinse. Contextul este relevant: dacă ambii martori prezintă. pentru că este primejdios ca un text să fie editat pe baza unui stemma incert. producerea unui număr mic de copii (cel mult trei) după acelaşi arhetip. în cazul textelor relativ pu in citite. Dacă. exista o tendin ă de contaminare: în momentul în care se produce contaminarea. metoda care stă la baza alcătuirii unui stemma devine impracticabilă. astfel încât cele două tipuri de rela ii pe care le implică pot fi demonstrate dincolo de orice îndoială. ambii martori au autoritate ortografică. Pe de altă parte. atunci faptul respectiv nu se transformă într-un argument care să sprijine stemma. de pildă. Natura tradi iei medievale implică.

Ştiin a bizantină merită să fie corect evaluată. iar apoi ajunge la recentiores. un martor inferior. în ordine cronologică. Tot aşa. în examinarea martorilor din punctul de vedere al independen ei lor. Este întotdeauna relevantă cercetarea stării filologice în ansamblu a unui manuscris. Vârsta unui martor este luată în considera ie doar ca terminus ante quem. din acest motiv. în majoritate. stemma trebuie să acopere o tradi ie închisă: altminteri orice manuscris individual poate con ine variante (în text sau pe margine) care provin dintr-o sursă externă. de la Occidentul sau Bizan ul medieval până în vremea Renaşterii.Mai departe. Aceşti martori recentiores se dovedesc a fi. Manuscrisele târzii pot păstra o tradi ie de dată veche. parcursul corect începe de la cel mai vechi. editorii se confruntă cu probleme generate de absen a unor proceduri stemmatice clare. tot aşa cum se cuvine să fie pre uite efectele adnotărilor medievale sau 128 . Asemenea manuscrise pot varia în dată (mai ales când este vorba de autori care s-au bucurat de o largă popularitate). Cel mai vechi martor existent este întotdeauna complet independent. şi de dificultatea de examninare şi evaluare a unor manuscrise emendate sau contaminate. Principiul este generat de constatarea că un martor care de dată mai târzie decât decât altul nu este în mod necesar. Cel mai adesea. dependen i. iar acest principiu a fost perfect formulat de Pasquali: recentiores non deteriores. în vreme ce independen a martorilor ulteriori (împotriva celor care sunt mai timpurii decît ei) trebuie demonstrată prin erori separative. indiciu că nu poate proveni dintr-un codice ulterior lui.

al subiectului şi stilului. chiar dacă permite o mărturie adecvată. Bibliografia recentă şi recurgerea la mijloacele moderne de cercetare reprezintă pentru editor o complinire a studierii câmpului general al tradi iei mansucriselor de care dispune. Recensiunea manuscriselor. un calculus de variante. iar emendarea şi contaminarea sunt în măsură să vicieze analiza. care nu implică nicio opinie în privin a autenticită ii lec iunilor sau a deteriorării lor succesive. ci se plasează în contextul evaluării autorului respectiv. Polibiu şi Titus Livius erau totuşi texte prea voluminoase pentru a se bucura de o popularitate neîntreruptă. Beneficiul constă nu numai în viteza de lucru. dar numai după cola ionarea tuturor manuscriselor cunoscute. Un editor al lui Polibiu ori Titus Livius poate prezenta un stemma şi o tradi ie închisă a principalei linii de descenden ă. Munca statistică poate fi făcută acum mijloace moderne. ci şi în depăşirea erorilor omeneşti în judecarea mărturiilor. Concluziile se formulează doar după ce sunt examinate mărturiile din toate punctele de vedere. poate implica argumentul probabilită ii ca ipoteză de lucru. Se poate recurge la examinarea statistică. alte şaptesprezece o pot distruge. cu condi ia ca datele să fie pregătite adecvat. iar un hiatus în transmitere poate avea efecte ascunse.măiestria emendărilor Renaşterii. Şapte manuscrise din Eschil pot sugera un stemma. 129 . la acestea urmând să se adauge şi alte manuscrise eschiliene. Rezultatul ultim nu rămâne unul mecanic.

cel al lui Cicero către Brutus. în 1528. a fost publicat Cicero: De officiis şi Paradoxa (în 1465. iar umaniştii. fragmente care lipseau edi iei princeps a lui Titus Livius din 1469. când era deja publicată cea mai mare parte a clasicilor latini cunoscu i atunci. prin descoperiri succesive. din motive didactice. Înaintea tuturor celorlal i autori. la Subiaco). în 1508 a fost completat epistolarul lui Pliniu cel Tânăr către Traian. gramaticile greceşti ale lui Constantin Lascaris (Milano. 1484). Velleius Paterculus. Autorii greci s-au bucurat de mai pu ină aten ie. Descoperirile ulterioare au îmbogă it tabloul edi iilor princeps latine din secolele care au urmat incunabulelor. abia la sfârşitul sec. la Magonza). 1476) şi Manuel Chrysoloras (Vene ia.6. din 1518 pînă în 1773. Renaşterea a fost predominant latină. edi ia princeps a lui Homer datează abia din 1488. al XVI-lea se poate spune că au fost publica i în cea mai mare (şi mai importantă) parte autorii greci. din acelaşi an datează o edi ie din Lactan iu. În schimb. au fost adăugate căr i. Iată câteva exemple: din 1515 datează prima parte a Annalelor lui Tacit. Primele căr i tipărite în greacă au fost. EDITIO PRINCEPS Numele de editio princeps se foloseşte pentru prima edi ie tipărită a unei opere. capitole. editat de Fust şi Schoeffer. s-au îngrijit de tipărirea clasicilor latini. De oratore (1465. după inventarea tiparului. Edi ii princeps au apărut însă chiar şi după această dată (fără a fi limtate la descoperirile papiriacee sau de texte găsite 130 . din 1520. Sweynheim şi Pannartz.

Efortul de tipărire a autorilor greci a fost rapid dublat de traducerea lor în limba latină. gunaikeivwn paqw`n).). Aristotel etc. Dietz şi a fost publicată după moartea acestuia. care a fost găsită de F. din 1715. din 1698. Esop. originalul grec s-a pierdut. În câteva din aceste cazuri. în 1838. asta era situa ia şi pentru Peri leptunouvsh~ diaithv~. Tucidide. 131 . Arrian ( jIndikhv). Herodot. Din 1652 datează culegerea Antiquae musicae auctores septem.ulterior). cum este de pildă Soranus (Peri. Dionysios Thrax (Tevcnh grammatikhv). uneori s-a întâmplat ca traducerile umaniştilor (integrale sau par iale) să fie publicate înaintea edi iilor princeps ale autorilor greci (câteva exemple: Batrachomiomachia. dar în 1898 a fost publicat textul grecesc după un codice descoperit atunci. Extrem de rare sunt situa iile în care textul grecesc este ulterior regăsit: multe din operele lui Galenus au ajuns până la noi doar în traducere latinească. Platon. R.

textul.7. aparatul critic. la care adesea se adaugă fontes et testimonia. EDI IILE CLASICE Păr ile esen iale ale edi iilor dintr-un autor clasic sunt titlul. conspectus siglorum et notarum. Titlul se scrie în latină cu litere majuscule şi fără interpunc ie. pe cât posibil clar şi scurt. unul sau mai mul i indici. PAPINI STATI ACHILLEIS RECENSVIT ALDO MARASTONI BSB B. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1974 sau FLAVII SOSIPATRI CHARISII ARTIS GRAMMATICAE LIBRI V EDIDIT CAROLUS BARWICK EDITIO STEREOTYPA CORRECTIOR EDITIONIS PRIORIS ADDENDA ET CORRIGENDA 132 . prefa a. Se cuvine să fie. G. De pildă: P.

KÜHNERT LIPSIAE IN AEDIBVS B. G. G. TEVBNERI MCMLXIV Titlul operei este precedat de numele autorului. Nu există un raport sintactic între titlul operei şi numele editorului: ar fi fost o eroare să apară scris LIBROS V. Titlul unei opere greceşti se poate lăsa în limba greacă: ARISTOTELIS POLIQEIA AQENAIWN QVARTVM EDIDIT FRIDERICVS BLASS LIPSIAE IN AEDIBVS B. TEVBNERI MCMIII sau (mai frecvent) se poate da echivalentul latinesc: BABRII MYTHIAMBI AESOPEI EDIDERUNT MARIA JACODA LUZZATTO ET ANTONIUS LA PENNA BSB B. G. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1986 133 . în cazul genitiv.COLLEGIT ET ADIECIT K.

Şi mai departe de standardele obişnuite ale paginii de titlu sunt aceste exemple. E. G. Iată două exemple: EVRIPIDIS HELENA EDIDIT KARIN ALT LIPSIAE IN AEDIBVS B. G.Seria Euripide a aceleiaşi edituri atestă abordări diferite ale rela iei gramaticale dintre numele autorului şi titlul operei.g. 1982) şi Christopher Collard.. 134 . TEVBNEI MCMLXIV EVRIPIDES IPHIGENIA IN TAVRIS EDIDIT DAVID SANSONE BSB B. 1984). TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1981 Varianta ultimă (cu numele autorului în cazul nominativ) se regăseşte. mai ales. e. Christian Kopff. prin absen a consemnării anului: Supplices (ed. care ies în eviden ă prin dimensiuni şi. în edi iile Teubner ale operelor euripideice Bacchae (ed.

H. I EPISTVLAE AD FAMILIARES RECOGNOVIT BREVIQVE ADNOTATIONE CRITICA INSTRVXIT LODOVICUS CLAUDE PURSER COLLEGII SANCTAE ET INDIVIDVAE TRINITATIS IVXTA DVBLIN SOCIVS OXONII E TYPOGRAPHEO CLARENDONIANO HYGINI FABVLAE RECENSVIT. ROSE M. LVGDVNI BATAVORVM APVD A. autenticită ii ei etc.M. W. Apoi se trece la examinarea tradi iei directe. i PROLEGOMENIS COMMENTARIO APPENDICE INSTRVXIT 135 . edi iile recente au abandonat în general acest tip de rela ie cu limbile clasice.. Pentru fiecare dintre codicele pe care se bazează edi ia. I. se semnalează în margine sigla. SIJTHOFF Exista obiceiul ca prefa a să fie scrisă în latină. TVLLI CICERONIS EPISTVLAE VOL. Dacă există incertitudini asupra datei operei.A. se descrie species externa. acestea ocupă primul loc.

iar în cazul celor cu valoare ştiin ifică se dă lista completă. Nu trebuie uitate edi iile umanistice şi îndeosebi edi iile princeps. se pot face în prefa ă referiri la particularită ile ortografice ale codicelor. Codicele sunt indicate de regulă cu o singură literă majusculă. se indică aceleaşi elemente ca şi în cazul codicelor. De o importan ă aparte pentru critica de text este tradi ia indirectă: de aceea trebuie tratată în prefa ă. la erorile cele mai importante ale cola ionărilor precedente etc. Se trece apoi la indicarea edi iilor. după folosirea pentru tipar. Pentru simplificarea aparatului critic. Rândurile se pot numerota pe margini. Dacă tradi ia directă cuprinde şi papirusuri. Notele prefe ei se indică prin numere progresive. i se relatează istoricul. pentru fiecare. fără să se ină cont de diviziunea pe capitole. se recomandă să se indice în margini subiectul. au fost considerate superflue şi s-au pierdut (de aceea edi iile princeps pot avea valoarea unor codice). Pentru a face mai comodă consultarea. din cinci în cinci. Dacă se folosesc şi codice care s-au pierdut. se indică în ce fel li se pot recupera lec iunile. Între prefa ă şi text se pune lista de sigle şi de semne (conspectus siglorum et notarum). adesea copii ale unor codice care. imediat după cea directă. se pot face. care este numerotată cu cifre romane şi împăr ită în capitole.se prezintă con inutul. cel mai adesea litera ini ială a 136 . pentru a facilita trimiterile ulterioare. inscrip ii. la coruptelele lor specifice. Mărturiile antice asupra autorului şi asupra operei ocupă ultimele pagini ale prefe ei. aprecieri generale şi se semnalează deficien ele. florilegii.

doar numele şi data codicelui. X. Toate observa iile referitoare la codice se fac în prefa ă. [ ]. Un grup de codice care formează o familie se poate semnala cu o siglă specială: în Oratio Pro Caelio (ed.g. Rareori există motive suficient de puternice pentru a schimba siglele uzuale. Nu se recomandă notarea cu pentru codices recentiores (în ansamblu sau în parte) sau distingerea între codicele integri şi mutili. diserta iilor etc.. etc. indica iile editorilor. Lista începe cel mai adesea cu codicele de autoritate. 137 . dacă au fost deja cola ionate sau dacă li se pot recupera lec iunile din alte surse. Chiar şi codicele pierdute merită să figureze cu siglele lor.numelui lor. cu excep ia celor numi i expres în aceeaşi notă. se notează cu litera sau cu men iunea Itali lec iunile sau conjecturile anonime din epoca Umanismului. După siglele codicelor se pun notae. Cu w sau W e indicat consensul tuturor codicelor. ale revistelor. saec. La siglele codicelor se adăugă cele ale papirusurilor şi ale florilegiilor/antologiilor. Explicarea siglelor se cuvine să fie scurtă. Klotz) consensul codicilor G E H este indicat cu . e. semnele < >. nu în conspectus siglorum.  = codex Parisinus E 71 anno 1416 scriptus. † etc..g. cor. ale celor care au făcut emendări. sau între antiquiores şi recentiores...: A = codex Ambrosianus C 29 inf.: o = codex Oxoniensis Collegii Corporis Christi 57 saec. e. del. prin care se explică abrevierile folosite în aparatul critic: om. Nu arareori codicele sunt indicate cu litere minuscule sau greceşti. XII. Orice alte observa ii sunt rezervate prefe ei.

se lasă un interval mai mare înainte de începutul unui nou capitol sau 138 . se adaugă la text personae şi argumenta. Paragrafele corespund cel mai adesea capitolelor. în caz contrar. actele politice şi alte asimilabile lor. Cuvintele iremediabil deteriorate se pun între cruces. este preferabil să fie pu in frecvente.Conspectus poate varia în func ie de operă. Consensul este aproape unanim în editarea tradi iei manuscrise. Indicarea capitolelor şi a paragrafelor se face pe una dintre marginile laterale: pe aceeaşi margine (sau pe cealaltă) sunt numerotate rândurile. în paranteze drepte [ ] se pun literele şi cuvintele tradi iei directe expurgate de editor. con inutul lor. Cel mai adesea pe partea de sus a celor două pagini ale căr ii deschise se scriu numerele paginilor respective. Dacă existen a a două puncte în acelaşi rînd face neclar începutul unui capitol sau paragraf. iar după text se pune conspectus metrorum. O serie de asteriscuri indică presupunerea unei lacune în text. În paranteze unghiulare < > se pun literele şi cuvintele care lipsesc în codice şi sunt adăugate prin conjectură. pentru textele papiriacee încă nu există un acord complet. Citatele şi cuvintele unui interlocutor se pun între ghilimele. În cartea De medicamentis a lui Marcellus se adaugă signa ponderum medicinalium. iar textele epigrafice sunt în mod curent editate cu alte valori ale semnelor grafice. lacunele din tradi ia manuscrisă trebuie semnalate însă în aparatul critic. Textul este editat cu caractere simple (rotunde). Cu cursive se notează observa iile editorului. Cu majuscule se scriu formulele juridice. numele autorului şi titlul operei. Marginile textului se folosesc în mod diferit. Pentru operele dramatice.

1 139 . cu caractere cursive. Pentru textele istorice se pot pune pe marginile laterale indica ii cronologice. iar tot restul. Vulgata multor texte greceşti în proză are o numerota ie specială.paragraf. Pentru numărul de versuri nu există o normă constantă. care trebuie să fie. Pentru edi iile din Plaut şi Teren iu. În coresponden ă cu rândurile sau versurile textului. Dacă în acelaşi rând sunt două sau mai multe note. Sub text se pune în formă latină aparatul critic. lec iunile codicelor şi conjecturile filologilor sunt cu caractere normale (rotunde). iar „mâinile” diferite se notează cu cifre arabe superioare: e.g. clar. pe marginile interne ale edi iei sale din Solinus. dar cel mai adesea se notează pe marginea stângă. actele şi scenele. acestea se disting între ele printr-un spa iu sau prin două linii verticale. Codicele se indică prin siglele din conspectus. cea a totalului comediei. cu adăugarea literelor alfabetului latin (a b c d etc. mai presus de toate. în multe edi ii însă caracterele normale şi cursive sunt folosite diferit. aparatul este numerotat cu cifre arabe aldine. sau fără nici un semn de punctua ie.): aceste numere se aşază într-o margine a textului edi iilor moderne. se fac de obicei două numerotări: în marginea superioară. M . în acelaşi fel se notează paginile edi iilor importante pentru valoarea lor ştiin ifică sau pentru răspândirea lor. Rareori numerotarea se face în josul paginii. Lec iunile diferite ale aceleiaşi note sunt separate cu o virgulă sau cu două puncte. Dacă există un singur manuscris sau dacă dintr-unul singur derivă to i ceilal i. se semnalează pe margine recto-ul şi verso-ul (chiar şi în mijloc de cuvânt). Mommsen a adăugat locurile paralele din Pliniu cel Bătrân. iar într-o margine laterală.

: a Wilamovitzio.. s) V. Mommseno). nu Museum Rhenanum).g. se foloseşte în forma latinească.Literele din lec iunile codicelor care sunt marcate cu puncte trebuie (în viziunea editorului) înlăturate (e. Strict logic.. pentru că sunt legate de text. Haupt şi nu Bentleius.g. fort. numai pentru filologii care sunt numi i în mod obişnuit aşa (e. divergen ele sau erorile codicelor individuale şi nici lec iunile eronate din codice izolate. testimonia. nu se consemnează dubiile asupra lec iunii arhetipului sau familiei. ele se pun între text şi aparat. auctores şi imitatores. Dacă ajunge să fie citat un nume nou. 140 . Perizonius şi nu Voorbroek). după uz. 2 litt. timeret). toate conjecturile propuse de savan i. Titlurile de reviste nu se traduc în latină (Rheinisches Museum. acte academice. Totuşi. os). Numele filologilor se dau după abrevierile semnalate în notae.. Victorius şi nu Vettori. Cu excep ia situa iilor ieşite din comun. Editorul inventariază pentru sine. din edi iile precedente. dar se scrie Bentley. Camerarius şi nu Kammermeister. În anumite cazuri apar şi al i indici: nume de scriitori cita i. inma// F (eras. tăieturile prin răzuire sunt indicate cu asterisc sau cu linii verticale uşor înclinate: agi* (era. dar ulterioare lui. dar este de dorit să le selec ioneze cu pruden ă pe cele incluse în edi ia sa.. precum şi din reviste. ar trebui puse după aparat testimonia ueterum.g. la nominativ. Se declină însă în formă latinească numele filologilor moderni (e. După text se pune un indice de nume proprii. Hauptius. monografii etc.

pp. Bucureşti. Al. Ed. Inscrip iile. 24-35. 1990. Marzorati Editore. Paris. Ghe ie & Al. pp. Lisabona. 69-142. ♦C. Academiei. Cavallo (ed. 1987. ♦C. Bucureşti. Niculescu (ed. „Izvoarele latinei „vulgare”. Frova. Problèmes de critique et d’histoire textuelles. Dain. II Latina „Vulgară”. papirusurile. 10 (1997). În: Introduzione allo studio della cultura classica. 1964. I. Introdução à cultura clássica.). ♦A. Milano. Roma. particularită i gramaticale şi sintactice sau altele. 1970. „La storia della filologia classica”. Les manuscrits. vol. Prefa ă de N. 16-18. Les Belles Lettres. În: Medioevo. Introducere în filologia românească. Un passato da riscoprire. vol. 171-190. Latinitate. Herescu. nr. Buescu. 1942. ♦V. Editorial Verbo. Introducere. Bari. 1. 1979. Mareş. „Sapere è potere”. pp.romanitate. [Editura] Universită ii. ♦S. ♦G. 141 . „Quando studiare diventa un mestiere”. Le strade del testo. Jakó. Bucureşti. an I. Paris. I. „La critica del testo”. 1956. 595-672. Giarratano. 1974. „Paleografia latină cu referire la Transilvania (sec. ♦I. În: Documente privind istoria României. Les Belles Lettres. Buescu. Costa. Adriatica Editrice. Bucureşti. 673-739. Institut Roumain d’Études Latines. Editura Enciclopedică Română.auctores şi imitatores. XII-XV)”. pp. 2 („Linguistica e filologia”).). gramaticii”. pp. pp. ♦T. pp. Vol. În: Manual de lingvistică romanică. 53-65. Bibliografie selectivă ♦V.

Maas. traducere în limba engleză de B. „Cosa non si fa per quel pezzo di carta”. Antenore. La tradizione dei classici dall’Antichità ai tempi moderni. Textual Criticism. Oxford University Press. 142 . Flower. Russo. Oxford. Oxford University Press. Wilson. ♦D. 1957. an I. D. Ferrari. ♦A. Oxford. nr. pp. traducere în limba italiană de M. Textkritk. În: Medioevo. 36-45. Scribes and Scholars. 1968. Copisti e filologi. Pini. 1958. I. Un passato da riscoprire. 1987. Bucureşti. Leipzig. ♦L. G. 1912. Reynolds & N. Roma. 10 (1997). Padova. Critica textelor şi tehnica edi iilor.♦P.

143 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful