Ioana Costa

Textele antice şi transmiterea lor

Editura Universităţii din Bucureşti 2008

TABLA DE MATERII

A. CONSTITUIREA TEXTELOR .........................................................................6 1. FILOLOGIA .....................................................................................................6 2. PALEOGRAFIA EXTERNĂ .......................................................................... 17 PAPIRUS VS CODICE............................................................................................... 17 INSTRUMENTE DE SCRIS ........................................................................................ 27 PALIMPSESTE ........................................................................................................ 30 3. PALEOGRAFIA INTERNĂ ........................................................................... 32 B. TRANSMITEREA TEXTELOR ..................................................................... 39 1. MONUMENTELE: LITERATURĂ, ARTE PLASTICE ................................. 39 2. COPISTUL...................................................................................................... 47 3. ABATERILE DE LA MODEL........................................................................ 54 4. TRADI IA INDIRECTĂ ................................................................................ 59 5. RECENSIO...................................................................................................... 69 6. EXAMINATIO ................................................................................................. 78 7. EMENDATIO .................................................................................................. 87 C. PĂSTRAREA TEXTELOR ............................................................................. 92 1. BIBLIOTECILE ANTICE............................................................................... 92 2. NOMENCLATURA CODICELOR................................................................. 97 3. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU...................................................... 102 4. BIBLIOTECI................................................................................................. 121 5. EDI II........................................................................................................... 125 6. EDITIO PRINCEPS....................................................................................... 130 7. EDI IILE CLASICE ..................................................................................... 132 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................... 141

5

A. Constituirea textelor

1. FILOLOGIA Termenul românesc „filologie” vine, în descenden ă directă, din limba franceză: philologie. Dic ionarele moderne (e.g., Hachette 1988) îl definesc, pe scurt, ca „studiu, bazat pe texte, al unei limbi, al gramaticii şi istoriei sale”. Sursa termenului modern este latina (philologia), care l-a preluat fără inova ii din limba greacă (filologiva), unde fusese derivat dintr-un substantiv compus: filov-logo~ (id est oJ filou`n lovgou~). Termenul1 apăruse în literatura greacă pentru prima dată la Platon: philologia desemna dragostea de vorbă, de conversa ie, de argumentare (ca dispută teoretică); domeniul semantic al termenului este bine pus în eviden ă de antonimie: philologos vs misologos, „amator de argumenta ie” vs „cel care detestă conversa ia, argumenta ia”. La Platon, se conturează distinc ia filov-logo~ / polu-lovgo~ vs bracu1

Strict formal, filologia apare ca disciplină universitară la 8 aprilie 1777, când Friedrich August Wolf se înscrie la această disciplină, la Universitatea din Göttingen (devenind studiosus philologiae). Denumirea a cunoscut numeroase variante (în sensuri mai largi sau mai restrânse): humaniora; studii umanistice; erudi ie clasică; literatura veche sau clasică; ştiin e frumoase; cunoaşterea Antichită ii. Termenul cel mai cuprinzător rămâne însă filologia. Cum definirea lui a rămas laxă, nu s-a putut determina cercul domeniului, care este lărgit sau îngustat. Îngustarea domeniului poate merge până la simpla lectură a textelor literare, în spe ă cele greceşti şi latineşti (sau numai cercetarea limbii). Acestei abordări i se opune pozi ia, dominantă în filologia clasică, de asumare totală, prin cercetarea întregii moşteniri greceşti şi latineşti, preponderent în domeniul literar în sens amplu (suma mărturiilor scrise).

6

philologia ca disciplină apare ceva mai târziu. numindu-se pe sine critic. 7 . Filologul grec. etimologic. un studios. dar şi premisele vorbirii: ra iunea însăşi. un iubitor al vorbirii. Filologia. „a spune”. Mai târziu.. de la acesta din urmă. Mai târziu. de a argumenta.lovgo~. un cercetător. I a. nu a fost o ştiin ă rigid delimitată. „a enumera”. este plăcerea de a vorbi. în special începând cu perioada alexandrină. incluzând mai multe domenii specializate. fiind un nume verbal format de la lego. logos îşi deschide în elesurile. Pentru grecul de la sfârşitul Antichită ii. Ceea ce acum numim filologie. era. Crates şi elevii săi dădeau acest nume doar celor care explicau glosele. de la cuvânt la opera întreagă. al discu iilor. până în sec. Philologia. În perioada elenistică.Chr. Odată cu transferul aten iei de la domeniu la cel care îl stăpâneşte şi care este „un iubitor de logos”. în Antichitate se numea grammatikhv (tevcnh). termenul filolog capătă şi în elesul de doct. care includea firesc filozofia. este pasiunea pentru disputele teoretice. al cercetării. se impune definirea termenului logos: dic ionarele limbii vechi greceşti înregistrează aici mai multe coloane de sensuri. Nu to i cădeau de acord asupra con inutului no iunii. cuprinzând manifestările vorbirii. filologul este un erudit.. filologul este un critic literar. savant (în general). o primă suită de sensuri porneşte de la „a alege”. filolog şi critic erau sinonime. caracterizând raportul Atena-Sparta. aşa cum apare termenul la Platon. de-a lungul existen ei sale. era preocupat în primul rând de literatură. un om cu preocupări variate1. într-un context care explică în elesul modern al termenului: 1 Platon pusese alături de filovlogo~ pe filovsofo~.

din Antichitate până la inventarea tiparului – şi încă destul timp după aceea. cosmografie. cel dintâi „filolog” a fost bibliotecarul alexandrin Eratostene. Critica textelor şi tehnica edi iilor. De altfel. Născută cum era din compararea variantelor. în sensul curent al termenului. un set de norme după care editorii să stabilească numitorul comun al metamorfozelor suferite de textul trecut prin mâinile copiştilor. 1 8 . pentru că. Încercarea de reconstituire a formei Colegii de breaslă l-au poreclit însă Beta. pasionat de numeroase domenii – geografie. Starea textelor antice se poate descrie doar acceptând faptul că fiecare manuscris era o edi ie autonomă. Colec iile de manuscrise le dezvăluiau variante ale aceluiaşi text. îngustarea pe care o asemenea defini ie o aduce domeniului este doar aparentă. matematică.marile biblioteci ale Antichită ii. „edi iile” în câte un singur exemplar ale copiştilor au fost apoi înlocuite de tiraje editoriale. filologia chiar a fost definită drept „critica textelor şi tehnica edi iilor”2 (articolul din DEX păstrează ceva din această nuan ă). care şi-a luat supranumele Philologos1. de vreme ce critica de text nu poate fi limitată la simpla comparare a manuscriselor / edi iilor. 1912. Alexandria şi Pergam. poezie. au reprezentat pentru învă a ii vremii o grea încercare. fără ca alterările pe care le suferea textul să poată fi eliminate. Bucureşti. 2 Vide Demostene Russo. tot atâtea câte exemplare existau. Bibliotecarii antici au comparat manuscrisele pe care le-au putut aduna şi s-au străduit să refacă textul originar. erudit. Într-un sens rigid. vreme de secole. cronologie – era un specialist de rang secund în fiecare dintre ele. filologia ar fi putut rămâne o tehnică de lucru.

canit. gramatica. /MUS. geometria şi astrologia. Biblioteca din Alexandria cuprindea două sute de mii ori chiar şase sute de mii de exemplare (sursele antice dau informa ii diferite) adunate din bazinul Mediteranei. numerat. dialectică şi retorică –. pergamentul). diuinare „a ghici”) sau critica emendatrix (lat. al cola ionării.originare a textului implică o cercetare – ce poate fi aprofundată până la exces – a unor domenii apropiate sau îndepărtate. din „Nunta Filologiei cu Mercur”: GRAM. 9 . Învă a ii s-au văzut nevoi i să stabilească ce era corect şi ce era fals în exemplarele diferite ale aceluiaşi text. În elesul modern restrâns al termenului „filologie” este acoperit de sintagma „critică diplomatică”. emendare < mendum „greşeală”). uerba docet. aritmetica. prin care se defineşte strict cercetarea manuscriselor (lat. respectiv. filologia a alăturat cunoştin e din domenii felurite. Născută din punerea alături a manuscriselor. ponderat. coniectura „presupunere”) sau divinatorie (lat. îmbră işându-le erudit. uerba colorat. AS. este stabilirea unui text cât mai apropiat de original. filologul era menit să studieze muzica. Pe lângă disciplinele oarecum previzibilele din punctul de vedere al omului modern – gramatică. loquitur. hermeneutica. în această primă etapă a 1 Se poate deduce cum anume arătau cele două trepte ale filologiei (cu trei şi. Această parte a criticii o numesc unii conjecturală (lat. RHE. DIA. patru componente) în Antichitate dintr-un distih al lui Martianus Capella. Învă a ii care lucrau la biblioteca din Alexandria sunt cei care au fundamentat filologia. Scopul comparării. Subdisciplinele filologiei. Această legitimă nevoie de cunoaştere a filologului a făcut ca încă de la primele atestări termenul să fie un echivalent pentru „erudit”1. diploma numeşte manuscrisul. GEO. colit astra. Ei au cercetat moştenirea secolelor anterioare cu trei mijloace: critica. AR.

exegeza gramaticală simplă (cu precădere morfologică). exegeza estetică a operei literare (de această analiză ine şi critica autenticită ii unei opere literare şi. evolu ia). Este cert că deosebirile materiale dintre căr ile antice şi cele moderne au influen at cititorul în rela ia lui cu textele literare. sulul ajungea să fie întors pe dos. metrica). făcut din fâşii sub iri tăiate din măduva unei trestii care creşte spontan în delta Nilului1. aşa încât trebuia să fie iarăşi În primul secol al erei creştine existau încă unele centre minore de produc ie în Siria şi lângă Babilon 1 10 . în sens strict. Materialul obişnuit pe care se scria era papirusul. cu mâna dreaptă. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. folosind stânga pentru a ine partea pe care o văzuse deja şi pe care o înfăşura din nou. al XI-lea. a elementelor de realia (explicarea obiectivă a ceea ce se indică adesea prin „antichită i”) şi etimologică a cuvintelor (sensul originar. la poezie. precum şi stilistică (retorica). Papirusul a fost curent folosit până prin sec. în deplinătatea lui formală. având pe o singură parte textul. Reconstituirea textului originar este posibilă numai în limitele impuse de originea şi etapele istorice ale textului scris. când a început fabricarea hârtiei din bumbac (de origine orientală). explicarea cuvintelor (glosele. cercetarea formelor analogice (în morfologie). lexicografia). Cel care citea trebuia să-l desfăşoare treptat. id est punctua ie).. Forma uzuală era cea de sul.Chr. semantică şi literară: prozodia (care.existen ei ei. se ocupa de accent şi accentuarea corectă a cuvintelor. scris într-o succesiune de coloane. al VII-lea p. reprezentau trepte ale reconstituirii textului. la sfârşit. precum şi de pronun ia întregii fraze.

întregul Symposion al lui Platon. care în greacă ar fi putut compensa această dificultate. atât în textele greceşti. nu a fost de uz comun. Textul.70 m. în special dacă inem cont de faptul că unele suluri erau de dimensiuni consistente: unul dintre cele mai lungi suluri care au supravie uit (P.desfăşurat mai înainte de a fi folosit din nou. se încredea în memorie. Aceasta explică de ce. iar până în Evul Mediu nu s-a făcut niciun efort pentru a se schimba aceste obiceiuri. astfel dispus pe papirus. lipsea despăr irea în cuvinte. vreme îndelungată. nu a fost inventat decât în perioada elenistică şi chiar şi atunci. ci se socotea suficient să se pună o liniu ă orizontală la începutul unui rând sau două puncte unul peste altul pentru schimbări în interiorul rândului. dacă exista. era pentru cititor cu mult mai dificil de interpretat decât în oricare carte modernă: punctua ia. când era complet. De-a lungul întregii Antichită i. era rudimentară. cât şi în cele latineşti. Sistemul de accentuare.Oxy. alternarea interlocutorilor în textele dramatice nu era indicată cu precizia pe care acum o considerăm necesară. 843) con inea. numele personajelor erau adesea omise. mai degrabă decât să îşi asume efortul de a răsuci sulul şi să-i grăbească în felul acesta procesul de degradare. care trebuie să fi măsurat cca 6. fiind pus în situa ia de a verifica un citat ori de a controla o trimitere. Lipsa de exactitate a acestei metode şi starea de confuzie la care a redus 11 . Nu este greu de imaginat că un cititor antic. atunci când un autor antic citează un alt autor. Disconfortul unei asemenea lecturi este evident. Un alt inconvenient era reprezentat de materialul pu in rezistent şi de stricăciunile care apăreau de aici. există adesea o diferen ă însemnată între cele două versiuni.

Nici în dialogurile în proză nu erau indicate numele interlocutorilor. care au intrat în biblioteca Muzeului din Alexandria. formal. şi ceilal i iluştri savan i alexandrini aveau aceeaşi deschidere culturală şi intelectuală. 156. uerb. şi a 12 . Dificultă ile de care se izbea cititorul reprezentau o piedică şi pentru cel care voia să copieze textul. membrii lui aveau camere de studiu şi o sală unde luau masa împreună. era un templu în onoarea Muzelor. O altă caracteristică a căr ilor din perioada preelenistică este poate şi mai stranie: versurile lirice erau scrise de parcă ar fi fost proză. al IV-lea (P. chiar şi fără acest pre ios document. În realitate. De comp.221). faptul putea fi dedus din informa ia că Aristofan din Bizan (cca 257-180 a. după cum spune numele. pe la 280 a.. de aici provin în mare măsură deteriorările (corruptelae) grave ale autorilor clasici în texte deja larg răspândite. Muzeul din Alexandria.Chr.grabnic textele se pot vedea din starea papirusurilor care con in Dyscolus şi Sicyonius de Menandru. Berol.Chr. Studiile întreprinse acolo au fundamentat filologia..) ar fi inventat colometria. primind şi un stipendiu din tezaurul regal. Comunitatea a fost fondată probabil de Ptolemeu Filadelful. de bună seamă. 9875). era vorba de centrul unei comunită i literare şi ştiin ifice şi este esen ial cu precădere acest ultim aspect: bibliotecarul Eratostene (cca 284-200 a.Chr. prezidat de un preot. care eviden iază unită ile metrice ale poeziei (Dionysos din Halicarnas. ajuns faimos pentru încercările lui de a măsura circumferin a pământului. Muzeul era între inut pe cheltuiala regelui. un exemplu este un papirus din sec.) era deopotrivă literat şi om de ştiin ă (în sensurile moderne ale termenilor).

cu multe pasaje în care nu se conturează cert sensul dorit de autor. fragm. bibliotecarii se găseau puşi în fa a unei probleme care îi tulbură cu mult mai pu in pe succesorii lor moderni. Munca necesară pentru a pune în ordine imensa cantitate de căr i din Muzeu era considerabilă. Efortul impus de nevoia de a sistematiza textul a condus la un uriaş progres în cultura şi metodele filologice. Eratostene.22d). Nu a fost o coinciden ă faptul că cinci dintre primii şase bibliotecari (Zenodotos. provocând uneori invidie. 13 . Textele copiate de mână sunt cu uşurin ă supuse coruptelelor. Apollonios din Rodos.Chr. chiar dacă ştim că pentru alte scopuri Callimachos şi Zenodotos se serveau de ordinea alfabetică. la aceasta se adăuga starea ambiguă a textelor preelenistice. care se ceartă neîncetat în colivia Muzelor” (Athenaios 1. Aristofan şi Aristarch) au fost printre cei mai faimoşi litera i ai vremii lor: li se datorează cu precădere faptul că au ajuns la noi atât de multe opere ale clasicilor greci. Callimachos lasă însă o mărturie a imenselor eforturi pe care le implica biblioteca: pe când era şeful biliotecii. într-o formă în general cură ată de coruptele. a compus un fel de ghid bibliografic al tuturor ramurilor literaturii greceşti. Copiile multiple ale unui text aflate în Muzeu con ineau numeroase divergen e.câştigat grabnic faimă. întins pe o sută de căr i (Pinakes. 429-53). prin generozitatea rânduielii sale. Timon din Phlius (filozof şi autor de texte satirice) scria pe la 230 a. Nu ne sunt cunoscute normele după care a fost organizată.: „în populatul Egipt pasc mul i pedan i închişi între căr i. Dat fiind sistemul de producere a căr ilor antice.

Filologia alexandrină a impus în primul rând o uniformizare a alfabetului folosit în texte: căr ile din sec. Până la începutul sec. care îi sunt atribuite lui Aristofan din Bizan . cât şi a Odisseei. de vreme ce Aristarch explică o dificultate din Pindar printr-o eroare de interpretare generată tocmai de scrierea veche. al X-lea nu au fost însă notate în mod regulat. Fixarea finală a sistemului. care a îngrijit o edi ie completă atât a Iliadei. Un alt pas însemnat în clarificarea formală a textului a fost îmbunătă irea punctua iei şi inventarea sistemului de accentuare. dintre care unele trebuie să fi fost scrise în vechiul alfabet. Unele dintre căr ile aflate la Biblioteca din Alexandria erau în scrierea veche.. Primul şi cel mai valoros semn era obelos. al V-lea provenite din Attica. în care exista câte un singur grafem pentru vocalele scurte şi lungi (în variantă deschisă şi închisă). Alfabetul ionic a fost adoptat ca normă la sfârşitul perioadei alexandrine: în contrast cu sistemul utilizat pentru edi ii în toate celelate limbi. nu s-a încercat niciodată restaurarea integrală a ortografiei originare a autorilor. se folosea diple ( > ). au fost transliterate după norma ortografică ioniană. o liniu ă orizontală pusă în marginea stângă a unui vers: era folosit încă de Zenodotos. Atena folosise în mod oficial vechea scriere. În afară de obelos. aşa cum a fost el aplicat la Homer. care indica un pasaj remarcabil prin expresie 14 . pentru a indica faptul că un vers era spuriu. Semnele critice create de alexandrini au fost esen iale pentru buna transmitere a textelor.Chr. Până în 403 a. E şi O. Se pare că Aristofan a inventat nişte semne de mai mică importan ă şi frecven ă. este opera lui Aristarch.

antisigma (un sigma întors) indica pasaje în care ordinea rândurilor fusese tulburată. filologia. în domeniul filologiei clasice critica de text este necesară şi indispensabilă. ca disciplină. care conservă o vastă colec ie de scholii marginale. În schimb. când dintre mai multe variante de autor trebuie aleasă cea care reprezintă lec iunea definitivă).sau con inut. Există însă o importantă şi celebră excep ie: codicele Venetus al Iliadei (Marcianus gr. În epoca aceasta comentariul la un autor se scria pe margini şi nu într-o altă carte: scribul codicelui Venetus şi-a propus să copieze fără omisiuni ceea ce se găsea în modelul său. în vreme ce în manuscrisele medievale din sec. se recurge la critica de text numai în situa ii excep ionale (de pildă. numai un mic procent din papirusurile conservate (cam cincisprezece din şase sute) poartă semne critice. care transformă acest codice al Iliadei într-o sursă amplă şi credibilă de cunoştin e asupra acestui aspect particular al muncii alexandrinilor. asteriskos (redat prin puncte) indica un vers repetat în mod eronat. Cu timpul. 454). de fapt. apar aşadar foarte multe semne conven ionale. al X-lea şi următoarele sunt de obicei omise. Sistemul este complicat şi. Atunci când există exemplarul autograf al autorului sau copia după care s-a efectuat tipărirea. a ajuns să fie echivalată cu critica de text: aceasta are ca scop reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. diple urmat de două puncte suprapuse indica un vers la care Aristarch se deosebea în textul său de Zenodotos. asteriskos unit cu obelos indica versuri interpolate dintr-un alt pasaj. iar rolul său 15 .

id est cartea a şaiprezecea. dispuse în cincisprezece căr i. situa ia acestui codice este departe de a fi limpede. de pildă codicele Marcianus gr. 481 (aflat în prezent la Vene ia) con ine antologia scrisă chiar de cel care a întocmit-o. B. mai de grabă. con ine aproximativ trei mii şapte sute de epigrame. ca Appendix Planudea.u. a fost prima antologie de epigrame greceşti tipărită.este fără îndoială unul important şi dificil. Ne aflăm cu adevărat în posesia originalului doar în cazul câte unui scriitor de la sfârşitul Evului Mediu. în 1606 (aceasta fusese întocmită pe la 980 de un învă at bizantin necunoscut sau. Antologia a supravie uit într-un singur manuscris. Antologia de epigrame greceşti alcătuită de călugărul Planudes este ulterioară celei Palatine (vide infra cap. şi singura cunoscută până la descoperirea Antologiei Palatine. specialiştii (vide Oxford Classical Dictionary. de vreme ce autorii greci şi latini nu au supravie uit prin scrieri autografe. şi care.4. Chiar în condi iile datei târzii şi a înregistrării anului. În mod fals.1. Antologia Planudea se publică de obicei ca încheiere a Antologiei Palatine. Planudes. în 1494. apărând în loc de „1299”. în veacul al cincisprezecelea se credea că Vergiliu însuşi ar fi fost autorul direct al unui codice ajuns până la noi. cunoscut sub numele de Anthologia Palatina.) consideră că datarea „1301” este o eroare. a adăugat data: septembrie 1301. Monumentele şi B. un grup de învă a i). Tradi ia indirectă). cuprinzând cam patru sute de epigrame. după numele său. 16 . s.

fără a fi în mod necesar scrise de mâna celui care a conceput textul. ceea ce reprezintă o dată destul de târzie pentru cultura greacă). în 1880. din acest punct de vedere. Cu ajutorul lor putem controla copiile medievale. Cel mai vechi papirus grecesc păstrat. cu o parte din litere şterse) este un contract 17 . atunci. din 311 a. pentru că în cazul lor poate exista (în papirusurile non-literare) o suprapunere între autorul textului-conceput şi autorul textului-scris. este relativ recentă: în 1788 s-a publicat primul papirus. dimpotrivă. cu inscrip iile. Ca ştiin ă.. pentru că s-au păstrat aşa cum au fost scrise. iar autenticitatea lor este limitată la faptul că au fost păstrate în stadiul din Antichitate.Chr. papirusurile nu sunt dominante. În seria conservărilor de texte literare. este neliterar: Papirusul Elephantin nr. inscrip iile sunt uneori comandate unui meşter.. 1 (incomplet.Chr. fiind uneori chiar mai credibili. fizic.2. Papirusurile au o însemnătate filologică aparte. Papirusurile sunt în general reduse ca întindere şi nu foarte vechi (cel mai vechi datează din sec. Gradul de fiabilitate este mai mare decât în cazul manuscriselor transmise prin copii. al IV-lea a. transmişi pe cale directă: prezintă asemănări. Sunt martori nealtera i. PALEOGRAFIA EXTERNĂ PAPIRUS vs CODICE Papirologia reprezintă o sursă de informare asupra Antichită ii. au început să se descopere masiv papirusuri în Egipt.

papyrus) era o plantă palustră cultivată îndeosebi în Delta Nilului. Această re ea era la rândul său lipită şi presată pentru a forma o masă densă. oJ. coresponden ă privată. al III-lea a. XIII 68 sqq. al VII-lea a. Măduva plantei se tăia în fâşii1. cât mai lungi şi sub iri. Dyscolos (în 1958 a fost editată prima piesă întreagă a lui Menandru). contracte. acte administrative). 18 . chitan e. S-au găsit câteva papirusuri cu texte literare necunoscute. Papirusurile au însă o importan ă cu totul specială ca mărturii de via ă cotidiană (scrisori. Aristotel. o epodă a lui Archiloch (80 de versuri. una lângă alta. apoi era lăsată să se usuce la soare. numite scidae sau scissurae. acte juridice. formându-se în felul acesta o re ea care avea forma unei foi de carte. Mimii lui Herondas (datând din sec. devenind aptă să primească textul scris.). din sec.matrimonial. al XIX-lea. dar care într-o variantă de mai mici dimensiuni creştea şi în altă parte. prin care sunt stabilite condi iile de încheiere a căsătoriei dintre Herakleides şi Demetria din Cos. editat la sfîrşitul sec. şi acestea se lipeau între ele. lat. 1 Vide Pliniu. materialul cel mai bun îl constituia partea măduvei aflată cât mai aproape de centru. Naturalis historia. apoi alte fâşii se puneau transversal fa ă de primele şi se lipeau şi ele. Aproape toate papirusurile din Egipt sunt greceşti (foarte pu ine sunt latineşti).Chr.Chr. Papirusul (gr. între care se disting Menandru. Constitu ia atenienilor (text incomplet. hJ pavpuro~. Pe o tăblie umedă se aşezau fâşii..

În exemplarele de lux se adăuga o altă baghetă la începutul sulului de papirus. tot aşa cum putea coborî până la 20 sau chiar 15 cm. Foile căpătau o mai mare netezime dacă erau frecate cu piatră ponce şi unse cu ulei de cedru. diftevra. 19 . dar ajungea până la 40. umbilicus) care se ataşa la ultima foaie şi avea rolul de a o proteja. pentru operele în proză. lungimea unui rând era echivalentă cu cea a unui hexametru.Când erau adunate foi într-un număr suficient. foile se înfăşurau în jurul unei baghete (ojmfalov~. ataşată în partea superioară a sulului. dar se pare că. Se scria de obicei numai pe recto şi se forma sulul în aşa fel încât partea scrisă să rămână în interior. uersus) al operei în versuri sau proză. La capătul sulului de papirus se adăuga numărul de rânduri (gr. în exemplarele pre ioase. Sulul se închidea. ca o scrisoare.7). În exemplarele bune. paenula). adesea colorată. dar din timpul bibliotecarilor alexandrini erau notate pe o etichetă (sivllubo~sivttubo~. stivcoi. index). se forma cu ele un sul care avea forma unui cilindru (buvblo~. lat. din pricina stricăciunilor aduse sulului de aceste legături strânse. Înăl imea sulului era în medie de 35 cm. id est 15-16 silabe sau 34-38 litere. care avea rolul de a le feri de insecte şi a le face mai suple. uolumen). chiar de fildeş ori aur. liber. Numele autorului şi titlul operei în epoca cea mai veche se scriau pe partea exterioară a sulului. adesea în roşu. cu un capăt de sfoară şi un sigiliu. lat. Bagheta prezenta la extremită i doi mici butoni (cornua) de lemn sau. era mai degrabă păstrat într-un fel de teacă de piele (gr. titulus. Se obişnuia chiar să se închidă cu mai multe legători (vide expresia loro rubra din Catul 22.

opera lui Tucidide sau lucrarea Hellenica a lui Xenofon. operele 20 . Archiloch. o mie de versuri. e de remarcat faptul că până în sec. începând cu gramaticii alexandrini. Vechii egipteni foloseau suluri de papirus având o lungime de până la o sută de picioare. al VII-lea a. operele considerate prea întinse au fost împăr ite în căr i. Foarte grabnic. la 1457. iar unele fragmente au rămas încă neidentificate.Chr. Papirusurile medievale sunt fragmentare. papirusul a făcut să cadă în dizgra ie celelalte materiale de scris.. Sulurile de poezie erau mai scurte şi cuprindeau.Papirusul le-a fost accesibil grecilor abia când regele Psammetichos. cum ar fi poemele homerice.Chr.. în propor ii tot mai mici comparativ cu pergamentul. poate şi Alcman şi-au scris versurile pe lemn şi pe plumb şi le-au încredin at templelor. şi grecii din perioada prealexandrină au cuprins într-un singur sul opere literare de lungime considerabilă.Chr. Se accepta pentru proză. În sec. al III-lea al erei noastre se găseau în mod excep ional papirusuri în formă de codex. pentru Lucre iu. continuă să fie folosit pentru transcrierea operelor literare până în sec. s-a ajuns la 1779 versuri. Abia începând cu sec. al VII-lea. Hesiod. Lectura unui sul foarte gros era însă anevoioasă. al VI-lea a. în medie. în sec. în special pentru textele istorice. le-a deschis în Egipt cale liberă comer ului. începe decaden a papirusului care totuşi. literatura grecilor a fost conservată pe suluri de papirus. pentru Apollonios din Rodos. Aceasta nu reprezenta însă o normă riguroasă: de pildă. astfel încât.. un maximum de trei-patru mii de rânduri: fiecare rând avea aproximativ lungimea unui hexametru. al IV-lea p.

în cazul unor scurte crea ii în proză sau poezie. la un moment dat. Tipul de „hârtie” reprezentat de papirus era cunoscut în Egipt de mult timp. invidia i-a făcut pe Ptolemei să interzică exportul de papirus la Pergam. Legenda spune că. iar cea mai proastă era charta emporetica (hârtia comercială. precum şi fragmente din Homer şi Hypereides)1. apoi (din sec. se fabrica la început din bumbac. la Roma erau în uz opt sorturi de hîrtie (Pliniu descrie în amănunt cum se confec inau). al VII-lea. Între papirusurile cele mai importante existente azi sunt cele descoperite la Herculaneum (printre ele se numără opere ale unui filozof din şcoala lui Epicur. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. Autorii au fost astfel constrânşi să îşi împartă operele în căr i care erau aproximativ de aceeaşi lungime şi care aveau unitate.dramatice. Pe vremea lui Pliniu cel Bătrân. De prin sec. al X-lea sau al XI-lea. chiar dacă depăşeau cel mai adesea aceste limite. când a început să se fabrice hârtia din bumbac (tot de origine orientală). înregistrându-se texte de mică întindere. din secolul al XIX-lea se foloseşte hârtie din celuloză (lemn. al XI-lea. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. chiar rămânând separate de restul textului. Cea mai fină se numea charta Claudia (după numele împăratului). stuf). De la aceste dimensiuni maximale se putea ajunge însă şi la unele minimale. îşi păstrau unitatea. Filodem. al XIIlea) din zdren e de pânză. al XIV-lea se foloseşte numai hârtie fabricată din zdren e. de ambalaj). 1 21 . unde regele Hârtia propriu-zisă începe să fie folosită de prin sec.

uneori însă chiar opere întregi se scriau pe pergament purpuriu (v. chiar de antilopă şi era numit diftevra.Eumenes al II-lea (197-159 a. Vreme îndelungată. Codex Aureus. capre. păstrat în prezent în două păr i distincte. scrieri autografe. fabricat din piei de animale (în special oi. în Victoria and Albert Museum).. membrana: numele de pergamena este de dată târzie şi se explică prin faptul că centrul în care se fabrica era Pergamul. pergamentul era adesea colorat cu purpură. în perioada imperială. pe papirus. şi ale cărui coperte se află la Muzeele Vatican şi la Londra. scris între 778-820. devrri~. sulurile de pergament cu adăugiri succesive de foi au ajuns la lungimi considerabile. Pergamentul avea calitatea de a fi cu mult mai rezistent. aflat cândva la Bibliotheca Palatina din Heidelberg. acoperindu-şi nevoia de material de scris prin folosirea „pergamentului”. al II-lea şi al III-lea p. În sec. pergamentul poate fi utilizat pe ambele fe e.Chr. ale Grachilor. un pergament purpuriu cu litere aurii. în detrimentul papirusului. pergamentul a avut. mai ales în zona titlurilor (ce puteau fi scrise cu litere aurii). după vreo două sute de ani. Pliniu (Naturalis historia. pergamentul a început să fie preferat. vi ei născu i mor i). iar 22 . de capră. Spre deosebire de papirus. formă de sul şi a fost folosit în aceeaşi manieră pentru transcrierea operelor literare.Chr. Pergamul a reac ionat. ca şi papirusul. de vi el. Pergamentul se prepara în special din piele de oaie.) întemeiase şi el o bibliotecă ce tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria. XIII 83) povesteşte că ar fi văzut. la Biblioteca Batthyaneum şi la Biblioteca Apostolica Vaticana.

şi ceva mai târziu în Occident. 23 . pergamentul se scria bine şi pe verso. Codex multorum librorum est spune Isidor (Origines. al IV-lea. al IV-lea. fapt care se făcea arareori şi nu fără dificultate pe papirus. era un ansamblu de patru foi duble. Această transla ie a fost o necesitate. Codicele era mai uşor de mânuit decît sulul şi putea cuprinde un material mult mai întins.13. O consecin ă a superiorită ii indiscutabile a codicelui de pergament asupra sulului de papirus a fost un proces de o imensă importan ă în istoria textelor antice.) vorbeşte ca de o raritate de papirusuri vechi de trei sute de ani. cele mai vechi sunt fragmentele de codice de piele descoperite în urma săpăturilor din Egipt. Pentru pergament s-a adoptat în scurt timp forma de codice. Un quaternio. s-a desăvârşit. aşa-numitul codice (lat. dar a antrenat inevitabil pierderea celei mai mari păr i din literatura păgână. către sec. care se compunea dintr-un grup de fascicule (lat. codex. teu`co~. Superioritatea pergamentului este aşadar evidentă din acest punct de vedere. Acest proces a început în Orient. după vreo două secole. quaterniones) prinse la un loc la spate. iar ceea ce se scrisese putea fi şetrs. noi nu dispunem de alte suluri de papirus decât cele ieşite la lumină în urma săpăturilor din Egipt sau de la Herculaneum. iar cele mai vechi codice de piele ajunse până la noi trec dincolo de sec. Pe de altă parte însă.Galenus (XVIII 630 K. şi anume transcrierea literaturii clasice de pe sulurile de papirus pe codicele de pergament.1). în scriptoria din mănăstiri. În prezent. 6. gr. swmavtion). Mai rar se foloseau terniones de şase foi şi quiniones de zece. bivblo~. la rândul său. În vremea lui Mar ial s-a găsit o nouă formă de carte.

pentru a fi mai uşor copiate: de aici au apărut erori şi în divizarea şi succesiunea căr ilor. pentru cele latineşti. astfel încât textele au fost deformate în felurite moduri. Papirusurile din prima categorie sunt mai numeroase în perioada ptolemaică. au divulgat secretul de fabricare pentru a-şi plăti răscumpărarea. în func ie de ceea ce au adus la lumină: texte pe care nu le cunoşteam mai înainte şi texte care au fost transmise pe alte căi. iar unele opere valoroase au pierdut în cursa supravie uirii prin copiere.. Mult mai târziu. hârtia a înlocuit pergamentul. de chinezi. În cadrul acestui proces uriaş au lucrat. dar numărul lor se micşorează continuu în raport cu ceilal i. al XIII-lea. de capriciu sau întâmplare. oameni diferi i din punctul de vedere al doctrinei. A fost inventată în afara spa iului european. pentru textele greceşti. la Samarcand. hârtia a fost întotdeauna folosită sub formă de codice. al capacită ilor intelectuale. aceste repere cronologice nu exclud însă folosirea anterioară a hârtiei în scopuri non-literare. chinezii prizonieri de război. al IXlea. Cele mai vechi codice de hârtie datează din sec. este importantă împăr irea papirusurilor literare în două clase. Grabnic re eta a fost preluată de arabi. cum era de aşteptat. Papirusuri cu texte cunoscute anterior adaugă o nou segment de tradi ie 24 . numai că selec ia a fost dominată de moda timpului. care au răspândit-o în lumea bizantină şi în Occident. al aten iei.Chr. iar în 751 p. şi din sec. Din punctul de vedere al tradi iei manuscrise. S-a ajuns la împăr irea sulurilor de papirus în bucă i mai mici.Putem avea convingerea că nu toate scrierile meritau să fie conservate.

manuscrisă celei a codicelor. Atât papirusul cât şi arhetipul manuscriselor medievale derivă. În mod analog. Chiar şi papirusurile cele mai vechi din Demostene sunt o demonstra ie a faptului că textul acestui orator se afla încă într-un stadiu fluid. este în mare parte crea ia gramaticilor alexandrini. papirusurile cu texte homerice sunt dominante. În raport cu vulgata. se deduce că fie papirusul. ci un subarhetip al manuscriselor medievale să fi fost contaminat de un papirus şi atunci o familie de manuscrise şi tradi ia papiriacee vor fi în acord în lec iunile greşite. iar la întocmirea vulgatei a contribuit în mod eficient critica alexandrină. ci cu alte manuscrise. prin una sau mai multe faze intermediare. Totuşi în primul secol al erei creştine. Este cu putin ă şi ca transmiterea să nu fie mecanică. Merită să fie însă formulată o re inere: chiar dacă papirusurile sunt mai apropiate în timp de originalul autorului. după cum s-a constatat. fie arhetipul sau vreunul dintre înaintaşii lor a corupt lec iunea originalului. Papirusurile reproduc numai o mică parte a operelor existente. 25 . papirusurile cele mai vechi din Homer omit sau adaugă versuri ori prezintă lec iuni diverse. din original. Este relevant raportul dintre tradi ia papirusurilor şi cea a codicelor. Numeric. Se poate identifica însă o situa ie diferită. Dacă textul lor nu e identic. papirusurile reprezintă vulgata care. nu întotdeauna mărturia lor e mai pură decât a codicelor. deoarece textul lui Homer încă nu era fixat în sec. şi anume ca un subarhetip al codicelor medievale să fi schimbat lec iunea bună a arhetipului: atunci papirusul nu va fi în acord cu această familie. al III-lea.

26 . s-au conservat pe papirusuri mai ales grupuri de versuri (îndeosebi din Eneida). pentru unii autori greci tradi ia papirusurilor este fără îndoială mai bună. prin statutul său particular. În urma săpăturilor efectuate în Egipt au fost recuperate fragmente deja cunoscute din autori latini. Copistul din epoca bizantină alegea copia cea mai bună. Cu toate acestea. din acest punct de vedere. Înaintea tuturor se plasează. Mărturiile papiriacee pentru texte latineşti se află într-o pozi ie distinctă. În Egiptul antic erau în uzul curent copii particulare din scriitorii greci. În câmpul literaturii latine. În felul acesta. materialul nou furnizat de papirusuri este extrem de rarefiat. edi ii la pre uri convenabile. avea valoare oficială. Din Vergiliu. de asemenea înso ite uneori de traducere grecească sau de note greceşti. Adeseori papirusurile au venit ca o confirmare pentru emendările eleniştilor moderni. fragmente din diferite discursuri. nu este surprinzător faptul că în ansamblu tradi ia codicelor este mai bună decât cea a papirusurilor. eventual unicul exemplar care fusese ob inut prin transferarea de pe papirus pe codice şi care. arhetipul codicelor medievale însă era de regulă opera unui grămătic. Vergiliu şi Cicero. din Cicero.atunci când un text sau o parte dintr-un text s-a conservat în diferite papirusuri. se poate întâmpla ca unul sau mai multe dintre acestea să fie în acord cu arhetipul sau cu un subarhetip al codicelor medievale şi să fie în dezacord cu alte papirusuri. adesea înso ite de traducerea grecească.

lat. care era specificul acestei activită i şi. Cerneala era de bună calitate în prima parte a Evului Mediu. pentru a se înlătura asperită ile). folosite pentru liniere şi măsurarea lă imii coloanelor şi a desimii rândurilor. movlubdo~. sau se scriau primele câteva rânduri ale unei opere ori ale unui capitol. când era veche. care erau poten ialele surse de erori în copierea unui text. grafiko. lat.INSTRUMENTE DE SCRIS Scribul se folosea de anumite instrumente. spălându-se cu buretele (gr. atramentarium). pe de o parte. cât timp era prospătă. a căror rapidă enumerare poate sugera. nu se mai putea înlătura decât prin răzuirea cu cu itul (iar locul era mai apoi netezit cu cretă. kanwvn. de prin sec. Într-o succesiune cronologică a utilizării instrumentelor de scris. plumbum). melavnion kovkkinon. lat. atramentum librarium. Cerneala cu care se scria era în mod uzual neagră (gr. folosit de pantofari).n mevlan. lat. Cerneala roşie (gr. mevlan. începe să fie preponderent cenuşie sau gălbuie. lat. spovggo~. pe de altă parte. lat. spongia deletilis). minium) era folosită pentru ornamenta ie: se scria de obicei cu roşu primul rând. norma) şi plumbul (gr. melanodovcoi. movlibo~. Cerneala se păstra într-o călimară (gr. spre deosebire de atramentum sutorium. Cerneala se ştergea relativ uşor. trebuie indicată mai întâi linia. rigla (gr. regula. 27 . al XIIIlea.

stilus). „numărare”: „stihometrie”). Papirus vs codice). stu`lo~(lat. Cele mai bune tocuri se importau din Egipt. Cu titlu de exemplu. gluvfanon. pumex) care se folosea şi la netezirea pergamentului. scalprum librarium) şi păstrate într-o teacă (gr. lat. de aici sintagmele ad umbilicum legere / adducere. dimpotrivă. chiar dacă nu mai corespundea situa iei reale din noua copie. dar se bucurau de pre uire şi cele de Cnidos. lung de 2 m. cea mai vechi este sulul (gr. calamus scriptorius. harundo) se folosea pentru căr i (în sensul larg al termenului). Dintre posibilele forme ale căr ii (în sens larg). lat. aşa cum sunt cele de la Herculaneum (găsite în 1753) sau în Egipt (1821. sulul elephantin cuprinde Iliada de la v. Erau ascu ite cu un cu it (gr. A.Tocul de scris (gr. copiştii puteau ulterior să transcrie şi acest număr. Paginile sunt separate de spa ii nescrise. lat.2. coloane) a câte 43 vv (în medie). uolumen). ojmfalov~. 127 din ultimul cânt: este înalt de 25 cm. Marginea finală a sulului se lipea pe un baston de lemn sau de os (gr. în jurul căruia se răsucea sulul. lat. umbilicus. kavlamo~. id est. cu sensul „a citi până la capăt”. paginae. kivseri~. pe tablele cerate se scria cu grafei`on. probabil pentru plata copistului (termenul tehnic folosit este o adaptare a celui grecesc. versurile sunt numerotate din 100 în 100. kalamoqhvkh. cele tocite erau reascu ite cu piatră (gr. 28 . sticometriva. kuvlindro~. lat. lat. pe Insula Elephantină). La sfârşitul sulului se trecea numărul coloanelor sau al rândurilor. calamarium. vide supra cap. are 16 pagini (lat.

„a desfăşura” (eventual cu diverse lărgiri. Forma de carte apare odată cu utilizarea tot mai largă a pergamentului. termenul face pereche cu incipit („începe”). din pricina friabilită ii acestui material. de tipul explicit feliciter).La sfârşitul multor manuscrise găsim cuvântul lat. căr ile din papirus sunt rare. plasat de obicei la începutul unui text. explicit. 29 . o prescurtare de la explicitus < explicare. care nu rezistă bine la îndoire.

să nu fie şters numai primul text. dezvăluind că nu se folosea numai spălarea. unii călugări de 30 . răzuirea era o meserie destul de grea. peste un text din Septuaginta. se scria a doua oară pe acelaşi material (papirus sau pergament). un manuscris al Iliadei. pergamentul era apoi netezit cu piatră ponce. Cele mai valoroase palimpseste datează din sec. Procedeul este cunoscut de prin sec. „palimpsest”. Se putea întâmpla. sau bis rescripti). dar este înfiorat că i se pierd scrisorile. ci şi raderea textului. VII-IX. un sinod bisericesc din 691 interzice. de vreme ce unii călugări erau lăuda i pentru dexteritatea cu care o practicau. al XIV-lea. să se mai şteargă textele Părin ilor bisericii. nu rareori. îi laudă economia. este relevant etimologic: palivmyesto~ provine de la yavw. din economie. este scris peste Epistolele către corinteni ale Sf. ci şi un al doilea. manuscrisul de la Floren a al lui Sofocle. dispunem în prezent de câteva pergamente scrise de trei ori (ter scripti. fără succes. Termenul folosit pentru a desemna această categore de materiale. Există mărturii antice celebre ale acestui obicei de reutilizare: Cicero îl suspectează pe un corespondent de-al său că îi scrie pe chartula pe care el i-a trimis-o. al VII-lea şi era aplicat fără discernământ. a zgâria”. „a şterge. ştim că. de pildă.PALIMPSESTE Cerneala neagră se ştergea uşor şi. în sec. Pavel.

Numeroase palimpseste a descoperit Angelo Mai la Milano şi Roma (cele mai multe provenind de la Bobbio). Ieronim la Psalmi. au fost neglijate de filologi până la începutul secolului al XIX-lea.la Montecassino radebant unum quaternum et faciebant psalteriolos quos uendebant pueris. Întinsele opere ale lui Cicero. umaniştii au folosit anumite substan e chimice reactive pentru a aduce la suprafa ă textul prim al palimpsestelor. dacă se exceptează câteva cazuri izolate. când au început să fie cercetate sistematic şi descifrate. Titus Livius. manuscrisul ambrosian al lui Plaut se află sub texte din Vechiul Testament etc. Urmele primului text rareori se pot descifra cu ochiul liber. cu consecin e poten ial grave pentru starea pergamentului. Plaut. 31 . Gaius au fost acoperite de texte ale sfin ilor părin i: textul lui Cicero De republica se află sub comentariul Sf. Palimpsestele. Contribu ia palimpsestelor la critica de text a fost remarcabilă.

implicit. de un copist anterior. II. cu scopul de a-l face mai pre ios. nici măcar cu o aproxima ie de un secol.permite citirea corectă a manuscriselor. RIP = R[equiescat] I[n] 32 . vârsta singură nu e suficientă pentru a conferi valoare unui manuscris: adesea manuscrise recente se dovedesc a fi copii corecte ale unui model superior altora mai vechi. mai uşor de întregit. Iată câteva exemple uzuale din epigrafia latină: C = G[aius].poate furniza informa ii cu privire la datarea manuscrisului (cu toate că adesea se imită o scriere ieşită din uz pentru a da o aparen ă veche unui manuscris. calea prin care pot fi înlăturate. Lectura manuscriselor este mult îngreunată de două elemente care in de scrierea propriu-zisă: faptul că majoritatea au scriptio continua (cuvintele sunt lipsite de separare fizică). De altfel. în sensul propriu al termenului).3.indică posibilele greşeli de scriere şi. în majoritatea cazurilor. şi prezen a prescurtărilor. Indica iile interne pot fi copiate mecanic. Data unui manuscris. şi nu pot fi considerate o garan ie. contrastul dintre epigrafie şi tradi ia manuscrisă este net în favoarea inscrip iilor. PALEOGRAFIA INTERNĂ Cunoaşterea evolu iei scrierii este utilă în urmărirea transmiterii textului din cel pu in trei puncte de vedere: I. ci cel mult un terminus post quem al copiei. nu se poate stabili. Din punctul de vedere al precurtărilor. III.

totalul lor păstrându-se însă în limite reduse (cam douăzeci şi cinci). Prescurtarea folosită în acest exemplu este complicată prin recugerea la ligatura & = et. care se distinge în două tipuri: cvadrată şi rustică. Sangallensis şi Veronensis). 1 33 . din inscrip ii şi manuscrise. întregirile au fost marcate prin tipurile de paranteze impuse de norma epigrafică (paranteze drepte) şi cea privind tradi ia manuscrisă (paranteze unghiulare). a fost anterioară. tj = tai`~. STTL = S[it] T[ibi] T[erra] L[euis]. aproape la fel de late pe cât de lungi. la care se mai adaugă câteva mărturii. din manuscrisele latineşti şi greceşti: ren = ren<untiando>. Pentru capitala rustică s-au conservat ceva mai multe exemplare. cu uriaşele sale litere majuscule. folosirea cvadratei. Probabil că nici unul dintre acestea nu e mai vechi de sec. Prescurătile medievale sunt însă adesea incomprehensibile cuiva care nu şi-a petrecut mul i ani printre ele. mai sveltă. 2 În cele două serii de exemple. qn = q<ua>n<do>. ag& = age<n>t1. al III-lea al erei creştine. Câteva exemple. SPQR = S[enatus] P[opulus]Q[ue] /sic/ R[omanus]. dar. după cum demonstrează papirusurile de Herculaneum. S-au conservat în manuscrise foarte pu ine exemple de cvadrată: fragmente din trei codice vergiliene (Augusteus.P[ace]. Aceasta a evoluat din capitala arhaică a inscrip iilor de epocă republicană. i't' = i<us>t<us>2. Cea mai veche scriere latină a operelor literare este scrierea capitală. chiar limitată la exemplarele de lux. rustica este însă mai sub ire. are o notă de gravitate şi de maiestate. AVGGG = AVG[usti tres]. Capitala cvadrată.

iar în alte manuscrise: NQ O = n<e>q<ue>o. scrierea este continuă. ATQ = atq<ue>). Situa ia tradi iei 34 . VL. dar este imitată în codice (în întregime sau par ial) până la sfârşitul sec. pentru că abrevierile (în afara celor uzuale. lectura în ansamblu e facilă. magistraturi. numai în mod excep ional cuvintele sunt despăr ite prin puncte sau prin linii. VS) pot provoca erori. OS. această prescurtare apărea doar la sfârşit de rând. un exemplu remarcabil îl constituie un papirus de Herculaneum cu un fragment din De bello Actiaco.g. dar în manuscrisul vergilian Mediceus se înregistrează forma PHOEB = Phoeb<us>. B = b<us> (la origine numai pentru forme de dativ şi ablativ plural la declinarea a treia.În scrierea capitală cvadrată şi în cea rustică. VN. al VI-lea. considerând că este suficient să transcrie textul în capitale pentru a-l putea corecta. TR. NT. al X-lea. măsuri) sunt pu ine. Capitala rustică încetează să mai fie folosită către sfârşitul sec. pentru prenume. De o mai mică importan ă pentru transcrierea operelor literare este capitala cursivă. conjunc ie. în care cuvintele sunt despăr ite prin câte un punct. dar în Ambrosianus al lui Plaut: Q AT = q<ue>at. cum ar fi: Q = q<ue> (cel mai adesea. Chiar dacă unele alăturări de litere (e. apoi şi în interior). Filologii s-au lăsat uneori stăpâni i de ideea că manuscrisele latineşti şi greceşti fuseseră scrise numai cu capitale şi au încercat să explice greşelile manuscriselor prin confuzia dintre diferitele litere de acest tip. la acestea se adaugă indicarea unui n final printr-o linie orizontală deasupra ultimei vocale (la început. NS.

Se înglobează însă aici şi scrierea anglosaxonă. ştiin ific. San Gallo în Elve ia. juridic. Luxeuil în Fran a.manuscrise este însă cu mult mai complexă. vide supra cap. Scrierea insulară e propriu-zis cea irlandeză. Cicero (De republica. unciale şi minuscule. Iată câteva exemple: literele duble sunt neglijate sau 35 . al VIII-lea sau chiar al IX-lea. al IV-lea până în sec. care reprezintă o trăsătură caracteristică. e. Codicele clasicilor latini sunt mai pu ine de douăzeci. Ovidiu etc. Titus Livius. Este o scriere majusculă mixtă. unic. Cea mai mare parte a codicelor pe pergament din autorii latini în capitale ori unciale este reprezentată de palimpseste (codices rescripti).2. începând din sec. cunoscută sub numele: scriptura Schottica. ea neputând fi purificată de erori printr-un demers simplu. s-a răspândit pe continentul european prin strădania misionarilor irlandezi. al VII-lea. care a derivat din aceasta şi care îi seamănă mult. Din scrierea capitală s-a dezvoltat unciala. lor li se adaugă opere cu caracter gramatical. texte biblice.g. S-au conservat mai mult de opt sute de exemplare. şi din cauza schimbărilor de litere datorate diverselor forme sau modului în care era pronun ată latina în insulele britanice. fondatori ai unor mănăstiri faimoase. Scrierea insulară este o scriere semiuncială care. Palimpseste. unele discursuri). A. Este greu lizibilă din cauza numeroaselor sale ablrevieri. care cuprinde în inventarul său de semne litere capitale. evangheliare. dintre care aproximativ o pătrime sunt opere ale autorilor creştini. între care cea de la Bobbio din Italia. Würzburg în Germania. care este atestată în textele pe pergament şi pe papirus din sec.

în linii mari. n şi r.g. Fiecare literă are forma sa proprie şi e distan ată de celelalte. al XIV-lea. la cea carolină. admitea un mare număr de ligaturi şi de abrevieri de orice tip. Scrierea gotica. de la gotică la umanistă (lăsând deoparte scrieri de mai mică importan ă sau colaterale.g. iar scrierea umanistică ce i-a urmat se poate defini ca minuscula carolingiană repusă în uz în sec. missi în loc de misi şi invers). de la carolină la gotică. Când se copia însă după codice irlandeze. În scrierea carolingiană. se produce o alterare a vocalelor (e. cum ar fi merovingiana. Minuscula carolină. trecerea de la scrierea insulară. cremina pentru crimina. iar de acolo s-a extins în întregul imperiu carolingian. Se dădea multă aten ie ortografiei (Alcuin însuşi a scris un tratat pe această temă). vizigotica. clară şi precisă. al XIIlea până în sec. beneventana). a cărei durată se întinde din sec. Având în fa ă acest tip de scriere. al IX-lea. A fost o epocă de decaden ă pentru cultura clasică şi codicele gotice au fost adeseori deformate prin interpolări. Scrierea insulară încetează să mai fie în uz în sec. fiind utilizată până la sfârşitul sec. Evolu ia ulterioară a tipurilor de scriere cunoaşte. Martin de Tours încă de pe vremea abatelui Alcuin (cca 735-804). Aceasta are 36 . cenabium pentru cenobium). s-a dezvoltat în mănăstirea St.folosite greşit (e. r şi s. cuvintele erau separate şi interpunc ia este foarte precisă. nu există multe abrevieri. un copist continental schimba între ele r şi p. fi şi si. Umaniştii au privit cu dezgust acea scriere a „barbarilor”. fl şi r. al XII-lea. al XV-lea. erorile erau inevitabile din cauza dificultă ii de a transcrie acel tip de scriere.

Pentru textele greceşti. cel mai recent e Bodl. al X-lea datează minuscula mixtă. 5 din 950. literele sunt de înăl ime uniformă. În aceeaşi perioadă s-a dezvoltat cursiva minusculă. 37 .încă şi mai pu ine abrevieri decât carolingiana şi a servit ca model tipurilor de caractere de tipar. în sec. Din aceasta a derivat minuscula literară. cele greceşti sunt considerabil mai pu ine). care durează până la sfârşitul sec. al IX-lea până la jumătatea celui de-al Xlea. al XII-lea (minuscula mixtă este un amestec de minusculă pură şi uncială minoră). Iliada în Biblioteca Ambrosiana. în schimb. Cel mai vechi codice datat în această scriere este Petropolitanus 219. În această scriere. care a fost încheiat la 7 mai 835. Misc. unciala. Cassius Dio la Vatican. Exemple de acest tip de scriere sunt: codicele Sinaiticus şi Vaticanus ale Bibliei. De la începutul sec. cu o lă ime constantă. IV-VIII s-a folosit cu precădere. în general lipsesc ligaturile. la Constantinopole (scris de abatele Nicolaos). este adeseori men ionat în codice numele copistului. Explica ia ine într-o anumită măsură de cantitatea codicelor respective (cele latineşti sunt în jur de douăzeci de mii. precum şi data şi locul în care s-a executat scrierea. Începând cu sec. din care avem ca unic exemplu codicele Vaticanus 2200. Dioscoride la Viena. al IX-lea. Cunoştin ele noastre privitoare la codicele greceşti medievale sunt mult mai restrânse decât în cazul codeicelor latineşti. notele marginale sunt scrise în cursivă. ca şi în epoca anterioară. care a durat de la începutul sec.

complicarea sistemului de abrevieri a produs însă erori. datorate similitudinilor grafice. înainte de această epocă însă.Chr. prin care dintr-un cuvânt se păstra doar prima literă sau prima silabă. spiritele. dar grabnic şi în texte. 38 . Separarea în cuvinte (prin intervale sau cu semne de intrepunc ie) era inutilă în condi iile utilizării consecvente a sistemului de spirite şi accente. separarea a devenit normă abia după inventarea tiparului.Din minuscula mixtă s-a dezvoltat o nouă cursivă care este conservată până în perioada tiparului. copistul câştiga timp şi spa iu. Un sistem rigid de accentuare a fost stabilit începând cu sec. şi a intrat în deplină folosire către jumătatea secolului următor. iar cititorul le putea întregi cu uşurin ă. distingând rădăcina de desinen ă. al IX-lea p. E important de remarcat că. accentele. la început doar în scholia. Aceste semne stenografice sunt într-un număr redus (aproximativ 35) în manuscrisele greceşti. În cazul termenilor tehnici ai ştiin elor speciale. s-a introdus obiceiul de a se abrevia termina iile cuvintelor: în felul acesta. s-a aplicat o metodă suplimentară de abreviere. apostroful şi alte semne grafice au fost folosite rar şi inconsecvent.

la un moment dat. originare. impunând reordonări ale inventarului epigrafic. Monumentele literare cuprind inscrip iile (indiferent de natura lor) şi textele literare. în Evul Mediu şi mai apoi.B. din orice domeniu. printr-o defini ie negativă (texte non-epigrafice). dar prezintă o surprinzătoare similitudine din punctul de vedere al supravie uirii până în epoca modernă. ARTE PLASTICE Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii greco-romane au două surse: textele literare şi monumentele artelor plastice. rămânând. . Fa ă de această situa ie fundamentală. incluzând consemnarea în scris. suntem în posesia unor inscrip ii autentice. cea de-a doua categorie men ionată aici îşi dezvăluie limitele. excep iile nu reprezintă altceva decât situa ii care merită să fie indicate individual: de pildă. Unele dintre aceste inscrip ii care au dispărut după copiere au fost redescoperite. Transmiterea textelor 1. pornind de la această segmentare generală. în mod evident. precum şi deschiderea: ansamblul scrierilor. unele inscrip ii au dispărut după ce fuseseră copiate. MONUMENTELE: LITERATURĂ. Se deosebesc unele de altele în mod esen ial pentru că. a unor opere care au circulat pe cale orală. în majoritatea cazurilor. Aceste surse sunt diferite ca importan ă şi modalitate de abordare. o sursă epigrafică intermediată de un manuscris.

40 . tot de atunci datează cea mai veche inscrip ie ateniană pe marmură. inscrip iile păstrate sunt autentice. Ceea ce avem sub ochi nu este textul aşa cum a ieşit din mâna autorului. pe o tablă de aramă. Plaut îşi reprezintă două piese (Bacchides şi Casina) Tot de atunci (de la începutul lui decembrie) datează Senatus Consultum de Bacchanalibus. de altfel) este un palimpsest ambrozian. Eschil îşi reprezintă la Atena trilogia Orestia. ci un text pe care filologii îl reconstituie pe baza manuscriselor medievale.Chr.Chr.Chr. se păstrează fără stricăciuni în Biblioteca Na ională din Viena.Chr.În situa ia tipică însă.) există şi astăzi în colec iile Muzeului Britanic din Londra. într-o serie incontrolabilă. în timp ce textele literare ne sunt cunoscute nu într-o formă originală.Chr. decretul prin care se interziceau Bacanaliile. Inscrip ia SCB.. al X-lea p. Două exemple contrastive. atât prin dimensiuni. este determinantă distan a în timp dintre original şi copie (distan ă concretizată în modernizarea limbii). ci numai prin copii (făcute având ca model alte copii. Tragediile lui Eschil ne sunt cunoscute doar prin copii din sec. În 186 a. de prin sec. din punctul de vedere al istoriei limbii. Piesele lui Plaut ne sunt cunoscute prin copii: cel mai vechi manuscris (incomplet. din lumea greacă şi din cea romană: În anul 458 a. Această inscrip ie (458 a. despre cultul de la Eleusis. Acest fapt are o importan ă covârşitoare în stabilirea textului. cât şi ca succesiune cronologică). al V-lea p..

datează din Antichitate. determinat de transferarea textelor pe un material mai durabil. 41 . Hesiod. Procesul de selectare. O rapidă inventariere a reperelor cantitative din literatura greacă şi latină oferă o imagine globală a raportului dintre ceea ce s-a păstrat şi ceea ce va fi fost literatura antică. există numai trei autori de la care să ni se fi păstrat cel pu in o scriere întreagă: Homer. A. de pildă.). adesea întâmplătoare.Chr. Fragmentele literare pe papirus sunt cu mult mai vechi decât manuscrisele medievale (datează din sec. Unele citate nu sunt atribuite cuiva anume. ca cele din Egipt. reliquiae din tragicii şi comicii romani. vide supra cap. III-II a. Theognis.Chr. al V-lea a. unde se produce o dezhidratare naturală a papirusului. Papirus vs codice.Se mai poate face o distinc ie: textele literare (spre deosebire de inscrip ii) ne-au parvenit pe două căi: textele cunoscute prin aşa-numita „tradi ie directă” (o succesiune de copii care au rostul de a transmite opera respectivă în sine) şi textele pe care le cunoaştem doar fragmentar.).2. pe pergament. din aceeaşi perioadă ne sunt cunoscu i (prin deiverse men ionări) douăzeci şi nouă de scriitori. fiind continuat cu mult mai târziu de călugării creştini care copiau manuscrise în Evul Mediu. În schimb. cunoştin ele noastre asupra unor segmente ale literaturii antice sunt furnizate de fragmente. prin „tradi ia indirectă” (de tipul citatelor sau al antologiilor). În literatura greacă de la Homer până la războaiele cu perşii (sec. Există. Textele pe papirus sunt friabile şi se puteau păstra numai în anumite condi ii climatice.

ne sunt cunoscu i trei tragici greci. Euripide a avut parte de cea mai bună conservare a pieselor. 42 . Cu câteva excep ii întâmplătoare. Pentru aceeaşi perioadă ne sunt însă cunoscute numele a douăzeci şi şase de autori. În spa iul roman a avut loc un proces similar.Chr. la această listă scurtă se adaugă Rhetorica ad Herrenium. uneori radicale. Mărturiile referitoare la Hypereides (unul din cei zece oratori ai canonului grecesc) dezvăluie o altă latură a supravie uirii textelor: ştim că a inut cel pu in cincizeci şi două de discursuri. Raportul este cam acelaşi cu cel din spa iul grecesc. mai existau în sec. Din cele nouăzeci şi două de piese pe care ştim că le-a scris Euripide. s-a păstrat cel pu in o operă întreagă de la numai trei autori: Plaut (douăzeci şi una de piese). recopiate. Dintre aceşti trei tragediografi. dar s-a păstrat unul singur în întregime. Cato (De agricultura). pe cale indirectă (prin fragmente izolate) se poate reconstitui existen a a nu mai pu in de o sută cincizeci de autori greci de tragedie.Chr. de la Eschil şi Sofocle s-au păstrat numai câte şapte piese. dintr-un total de optzeci şi două (câte indică sursele antice că ar fi scris Eschil) şi o sută douăzeci şi trei (Sofocle). Pe cale directă. Din literatura latină de până la Sylla (sec. I a. a supravie uit ceea ce merita: acele opere literare pe care lumea le considera vrednice de a fi reeditate.). Teren iu (şase piese).Strict numeric. IV-III până către 80 a. s-ar putea spune că s-a păstrat cam a zecea parte. doar şaptezeci şi patru. până la noi au mai ajuns doar nouăsprezece. Gusturile literare şi valorile au cunoscut însă de-a lungul timpului schimbări.

Pentru felul în care a operat selectivitatea anticilor. fiind unul dintre domeniile cele mai devastate de trecerea timpului şi accidentele transmiterii textului. Operele arhitecturale şi plastice s-au dărâmat în cea mai mare parte. Tragedia lui Ovidiu. pe de altă parte. din care însă nu s-a păstrat nicio scriere întreagă. poate fi relevantă o compara ie sumară: opera lui Platon s-a păstrat în întregime (sau chiar mai mult decât atât. provocase o admira ie unanimă: contemporanii spuneau despre ea că era mai bună decât orice tragedie greacă sau romană de până atunci. elogiată intens în Antichitate. Explica iile pot ine de calitatea în sine a operei. rareori (cu două excep ii. filozoful Democrit a fost autorul unei opere de dimensiuni similare. utilă în mai multe gospodării. Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii sunt mult îmbogă ite de monumentele artelor plastice. de aprecierea contemporanilor sau de un simplu accident de transmitere.Într-o situa ie şi mai dramatică este lirica greacă. Unele piese se mai 43 . Astăzi oferă imaginea unor ruine. O altă alăturare de situa ii se poate dovedi relevantă pentru criteriile de selec ie în conservarea operelor Antichită ii. Theognis şi Pindar) se găseşte câte o poezie întreagă. mai adesea avem de-a face cu o strofă sau un vers sau un cuvânt (citat de un grămătic). Pre uirea de care s-a bucurat nu a avut însă nicio greutate în destinul textului: tragedia sa pierdut. sporită de lucrările apocrife). Din ce a supravie uit. nu neapărat în biblioteci. S-a păstrat în schimb cartea de bucate a lui Apicius. Medeea.

ca să-i amintim doar pe cei trei mari artişti ai Atenei). dincolo de ea. Din epoca greacă clasică (sec. s-a păstrat o singură statuie: Hermes de la Olimpia. unele în temple sau în fa a templelor. Dincolo de această maximă restrângere a inventarului de care dipunem. a lui Praxitele. Un alt neajuns provine din faptul că cei mai mul i dintre maeştrii plasticii antice au fost lucrători în bronz (Miron. lăsându-ne în urmă doar copii târzii. Scultura greacă a fost mereu elogiată. de monede. din Antichitate până către epoca modernă. clopote. Policlet şi Lisip. cu excep ia statuilor fără existen ă independentă şi a reliefurilor de pe frontoane şi frize. nu ni s-a păstrat nimic din operele lor. dintr-un alt material (marmură). Câteva exemple pot sugera paralelisme cu situa ia textelor literare. nu mai pu in. arme). Muzeele din lumea întreagă expun un număr impresionant de opere din Antichitate: numai că ele au fost făcute să stea în locuri publice. Sculptura ar fi avut mai multe şanse de conservare. Altele au fost însă transportate în diverse muzee ale Europei şi. în lumina mediteraneană.află pe locul de origine. V-IV). Pentru cel care vrea însă să o studieze onest. 44 . demersul se dovedeşte a fi o grea încercare. iar scriitorii antici care vorbesc despre opera lui Praxitele nu o enumeră între operele reprezentative pentru stilul lui. Originalele bronzurilor au dispărut (dintr-o nevoie mereu uriaşă. există o serie de rezerve: statuia nu este finisată de autor.

nu s-a păstrat nimic de la el. cu excep ia a două socluri de statui. semnate de el.Celebra statuie a lui Miron (sec. pe baza copiilor (mutilate) s-a făcut în sec. În literatura antică. Apoi au dispărut. sa păstrat prin intermediul unui număr uriaş (cam o sută) de reproduceri. corpul.Chr.Chr. al II-lea p. au fost aşezate în Kerameikos şi se mai aflau încă acolo în prima jumătate a sec. fragmentară şi târzie (datând de la sfârşitul Antichită ii).. la Dresda. Se spune că Alexandru cel Mare ar fi găsit la Susa statuile de bronz ale lui Harmodios şi Aristogeiton (elogia i în Antichitate cu epitetul „tiranoctoni”). În jurul anului 500 a. în afară de frize. Două muzee de in această copie: capul statuii se află la Bologna. sunt consemnate numeroase elogii aduse lui Fidias. în afara unor piese de valoare secundă (după criteriile anticilor) sau nefinisate. al XIX-lea o copie în bronz (găzduită la Muzeul Termelor din Roma). al V-lea). Atena Lemnia ne este cunoscută într-un mod care ar putea descrie la fel de bine starea unui codice: creată de Fidias în bronz. a ajuns până în epoca modernă printr-o copie în marmură. la Atena). Textele literare oferă uneori informa ii despre existen a şi parcursul unor opere plastice. Dintre lucrările plastice. care transpuneau în marmură originalul din bronz. le-a restituit atenienilor. Din monumentele plastice (cu autor precis) ale Greciei antice clasice s-a păstrat aşadar pu in. după două secole. Alexandru. Discobolul.Chr. În 480 a. li se ridicase un grup statuar de către Antenor (din opera lui nu ni s-a păstrat nimic.. Xerxes l-a luat ca pradă de război în Persia. arta 45 .

care reprezintă o procesiune. Pe baza sculpturilor romane (şi nu a celor greceşti) s-a putut face. piesele sunt cu atât mai interesante ca mărturii ale vie ii antice. de pildă. o istorie a coafurilor în Antichitate. mişcarea părului. Romanii nu se mul umesc să idealizeze trăsăturile într-o veşnică tinere e. ei redau exact trăsăturile.plastică grecească ne este cunoscută prin copii. Întreaga artă statuară din vremea lui Augustus prezintă această caracteristică. dominată de familia imperială. pe care o reflectă cu o fidelitate superioară lucrărilor greceşti. Din acest punct de vedere. încât pot fi identificate prin comparare cu alte surse plastice (statui. 46 . cu efectul agravant al trecerii de la un material la altul (copii de marmură ale unor originale în bronz). Dat fiind caracterul realist al artei romane. datorată până la un punct şi faptului că perioada este mai târzie cu aproape o jumătate de mileniu. Arta romană se află într-o situa ie de conservare ceva mai bună. monede). un exemplu elocvent este friza de la Ara Pacis. Trăsăturile personajelor sunt redate cu o precizie atât de mare. expresia privirii.

kalligravfo~. autorul însuşi (sau editorul) dicta simultan unui mare număr de sclavi. lat. dextra peregit opus). caută să dea un în eles. librarius. în greacă. şi scriba. cei oficiali şi cei particulari. copiştii scriu ce li se pare că aud — şi dacă nu în eleg pe loc. concentrarea începe să slăbească şi pot apărea abateri de la model. Atticus nu edita numai unele opere ale lui Cicero. în latină. în sine ori ca modele pentru alte copii. Aten ia este mai pu in rodată la primul cuvânt al unui text decât la al douăzecilea. COPISTUL În Antichitate. Copistul oficial era indicat prin numele grammateuv~. manus est uelocior illis — nondum lingua suum. după cinci sute de cuvinte. care lasă urme în texte ce supravie uies timpului. ci biblioteci întregi. scriptor. O astfel de multiplicare masivă aducea după sine numeroase greşeli. „caligraful”: gr. cel particular era „scriitorul” prin defini ie. de care se plânge deja Cicero. ori când suferă de o 47 . Stenografii erau foarte pre ui i (vide Mar ial 14. Munca de copiere se află sub influen a accidentelor şi a întâmplării. O simplă întâmplare poate face ca la un moment dat copistul să nu fie atent. bibliogravfo~. Pentru a putea confec iona cât mai multe exemplare. Copistul e distrat când se aşterne pe lucru lunea diminea a.2. modificând textul. sâmbăta seara. existau două categorii de copişti. „scriitorul de carte”.208: currant uerba licet. Când copistului îi este frig sau foame. este obosit în momentul în care e gata să se oprească.

Munca de copiere implică. Când este la capătul paginii recto. adesea. când e preocupat să termine la dată fixă. notă înso ită în mod firesc de numele celui care făcuse corectura.indispozi ie. Copistul descompune textul modelului său în segmente scurte. Rezultatul este. care impun un efort distinct de vizualizare şi un efort distinct de memorizare. Aten ia sa e aşadar fragmentată de întreruperi şi de perturbări diferite şi inegale care. Dacă aude vreun zgomot neaşteptat. La fiecare sfârşit de rând. când e îngrijorat ori neliniştit. inevitabil. pe care o transferă fără să-şi dea seama în textul său. un text diferit de cel al modelului. Din timp în timp. simplu. şi modelul). 48 . autorizau o copie prin: recognoui. în mod necesar. trebuie să îşi potrivească altfel manuscrisul (şi. Pe un astfel de manuscris corectat ei puneau un indiciu al efortului depus: emendaui. momente de lene şi de neaten ie. îşi deplasează mâna. gândul i se îndepărtează de model. dacă nu aveau la îndemână exemplare bune. îi condi ionează erorile. nu o poate întoarce până ce nu se usucă cerneala. Gramaticii (începând cu cei alexandrini) corectau manuscrisele. atunci are scăpări de memorie. Când trece de la recto la verso. Sau. o discontinuitate a aten iei. îşi întrerupe copiatul pentru a-şi muia pana în cerneală. Dacă cineva de lângă el a pronun at cu voce tare cuvinte pe care le poate distinge. prin natura sa. riscă să-şi uite dictarea interioară lăsându-se în seama acestei dictări din afară. comparându-le cu unele bune sau îndreptându-le după cunoştin ele lor.

Motivele comportamentului lor. Adesea aceste subscriptiones con in şi anul şi locul unde s-a făcut corectura. A. Rezultă de aici că multe copii ale textului homeric ajunseseră la Muzeu din surse diferite: scholiile fac aluzie la căr i provenite din locuri cum ar fi Massilia.relegi. Un argument folosit adeseori era limbajul sau comportamentul nepotrivit (ajprevpeia): primul pasaj din Iliada condamnat în felul acesta poate servi ca exemplu. în general nu reuşesc să convingă un cititor modern. Sunt semnalate cu un obelos în codicele Venetus versurile prin care Agamemnon îi răspunde tatălui Cresidei. mai bogate decât pentru oricare alt autor grec. dar nu este limpede ce text era ales sau dacă era cu adevărat vreunul ales. O notă aparte indică efectuarea interpunc iunii: distinxi.1. în detrimentul tuturor celorlalte. care erau apoi evaluate de învă a i. Acest tip de abordare a textului copiat a generat de altfel disciplina însăşi a filologiei (vide supra cap. ajqevthsi~). pentru a se corecta după el şi altele. refuzând să o elibereze. dar din scholiile rămase. comentariul consemnează aici: „Versurile sunt expurgate pentru că slăbesc for a 49 . Caracteristica pentru care erau faimoşi alexandrinii era promptitudinea cu care respingeau versuri ca spurii (ajqetei`n.Filologia). putem să le reconstituim îndeajuns pentru a ne forma o părere asupra metodelor de studiu din timpul lui. Un exemplar corectat era apoi folosit ca model. chiar dacă exista o logică anume. Sinope şi Argos. existau şi câteva variante mai detaliate ale notei de corectură: temptaui emendare sine antigrapho. Studiile şi comentariile la Homer făcute de Aristarch sau de colegii lui s-au pierdut. ca exemplar cu autoritate. prout potui emendaui sine magistro.

Homer ar fi ajuns la noi profund desfigurat. alte 6 apar în majoritatea mărturiilor.” Un alt exemplu tipic este Iliada 3.în elesului şi tonul amenin ător. toate pasajele care tindeau să-i arate pe zei într-o lumină nefavorabilă erau o intă uşoară pentru criticii cu o asemenea stare de spirit: de aceea unii au respins episodul Ares Afrodita din Odysseia VIII. Cu certitudine. alexandrinii nu au căzut în tenta ia de a încorpora în text toate schimbările sugerate. mul umindu-se în schimb să le înregistreze în comentariile lor. chiar dacă faptul nu reprezintă o dovadă certă a puterii de discernământ a publicului cititor din Antichitate. dar nici sugestiile lui nu au fost uşor acceptate: din 50 .. numai una a întrunit aprobarea generală. Dacă abordarea ar fi fost diferită. în special în dorin a lor de a condamna versuri ca spurii din motive inadecvate.. Aristarch a exercitat o influen ă mai bine resim ită. Din fericire însă pentru genera iile următoare de cititori.. Este interesant de relevat faptul că cea mai mare parte din ipotezele lor nu a întrunit acordul cititorilor din epocă. puteau aduce grave vătămări textului. Din 83 de emendări care i se pot atribui lui Aristofan. de altfel. este nepotrivit pentru Agamemnon să facă asemenea observa ii. unde Zenodotos respinge versurile bazânduse pe faptul că e dizgra ios ca Afrodita să-i aducă un scaun Elenei. numai 6 se găsesc ca lec iuni în toate papirusurile şi manuscrisele.423-26. iar 240 nu apar defel. numai 34 în majoritatea lor. astfel încât să pătrundă în textul curent. Un calcul al emendărilor făcute de alexandrini a arătat că din 413 alterări propuse de Zenodotos. Filologii capabili să trateze operele literare într-o manieră atât de drastică. în vreme ce 42 nu sunt defel acceptate.

cu precădere Aristarch. Cărturarii moderni preferă să evite condamnarea acestor pasaje ca spurii şi le consideră în schimb produsul unui stadiu de compozi ie mai târziu fa ă de partea principală a textului. Multe dintre observa iile lor au fost validate de critica ulterioară. Munca filologilor alexandrini nu se poate pune însă sub semnul acestor excese de emendare. Principiul putea fi. din pricina stilului (pe care îl resim eau ca fiind diferit de restul Iliadei) şi a slabei conexiuni cu restul firului narativ. Suspectau că povestea lui Dolon. Un alt motiv pentru care anticii. 568-626 nu apar ineau firului narativ principal. dar aceasta nu anulează nimic din valoarea observa iilor antice. 160 apar de mai multe ori şi 132 numai în scholii. Această no iune stă la baza multor observa ii din scholii. dificultă ile se explică. merită să fie lăuda i este dezvoltarea principiului critic că cea mai bună călăuză în utilizarea unui autor este corpusul propriilor lui scrieri: în consecin ă. prin referire la alte pasaje din acelaşi autor ( {Omhron ejx JOmhvrou safhnivzein). În coborârea lui Odysseu în Infern. XXIII. 80 se găsesc peste tot.874 de lec iuni. unde se afirmă că un anumit cuvânt sau o anumită expresie e mai potrivită cu textul homeric decât orice altă lec iune. chiar şi tentativele de identificare a unor pasaje de autenticitate îndoielnică au putut fi uneori acceptate. Aristarch a arătat că vv. 296 este probabil cea mai interesantă. din Iliada X. atunci când e posibil. în Odysseia XI. Observa ia lui Aristarch şi Aristofan că Odysseia trebuia să se încheie la v. deopotrivă. era o adăugire. folosit abuziv: dacă un text literar 51 .

aproape la fel ca diple din textul homeric. O asemenea interpretare extremă a regulii ar fi putut conduce la rezultate dezastruoase: cu atât mai mare este meritul lui Aristarch de a fi formulat un principiu complementar. este cert însă că filologii alexandrini s-au aplecat cu rezultate însemnate şi asupra altor autori. şi anume că multe cuvinte din textul homeric apar o singură dată. Semnele marginale pentru îndrumarea cititorului au fost folosite cu mai multă economie decât în edi iile la Homer: poate cel mai comun. dar trebuie acceptate ca autentice şi păstrate. în text (cf. în general în 52 . aşa cum o dovedeşte abunden a materialului disponibil. pentru a indica un pasaj interesant. Aristofan din Bizan a inventat colometria pieselor lirice. În această epocă a fost fixat textul tragediei. Textul homeric este principalul beneficiar al filologiei alexandrine. în consecin ă. III. A la Il. probabil după modelul unei copii existente la Atena. era semnul literei c. comediile lui Aristofan au fost înzestrate cu „argumente” (prin care se prezenta conflictul) plasate la începutul operelor. criticul poate pretinde să fie modificat pentru a-l aduce în armonie cu ceea ce îi este specific autorului respectiv. astfel încât poezia a încetat să mai aibă în pagină aspectul prozei. 54).con ine o expresie în acelaşi timp unică şi dificilă. O caracteristică rodnică activită ii exercitate de alexandrini asupra tragediei a este descoperirea de versuri mutate sau adăugate de actori. A înflorit produc ia de tratate asupra diferitelor aspecte ale teatrului. care e amintit în scholii şi uneori se găseşte în manuscrisele medievale. Probele care cer corecta aplicare a acestor norme provoacă încă mari dificultă i filologilor moderni. schol.

scholiastul îi acuză pe actori că nu au în eles interpunc ia exactă din v. scenografia originară cerea ca actorul să facă un salt. Uneori scholiaştii. sunt edi ii ale comediei. În Medeea 85-88. Pindar şi ale poe ilor lirici.operele lui Euripide. ca şi învă a ii moderni. Alte opere ale alexandrinilor. sunt prea dornici să se folosească de armele lor. 1366-68 ar fi fost compuse din strădania de a masca această schimbare. vv. adaugă apoi corect că v.48) demonstrează fără echivoc în ce fel Aristofan din Bizan face uz de colometrie pentru a demonstra că o frază. care era cel mai popular dintre poe ii dramatici. 87 este superfluu. Şi aici se folosea colometria: un pasaj (Schol. care nu pot fi trecute sub tăcere. 53 . dar scena a fost socotită primejdioasă. la Pind. trebuia anulată din text. 85 şi că au alterat în consecin ă textul. 1369-71 frigianul spune că a sărit de pe acoperiş. Un exemplu amuzant apare în Oreste 1366-68: corul anun ă că unul dintre frigieni urmează să sosească în scenă intrând prin poarta principală a palatului. aşa că până la urmă actorul intră pe poarta principală. După scholiast. care nu corespundea metric cu antistrofa. dar fapt e că apar pentru a introduce noul personaj şi. în vreme ce în vv. nu pot fi respinse. Olymp. 2. iar originea lui se află într-un pasaj alăturat. din punct de vedere lingvistic.

Critica de text are rostul de a produce un text cât mai apropiat cu putin ă de original (constitutio textus). textul originar se află într-una din aceste două situa ii: fie a fost transmis. atunci devine necesară reconstituirea acestuie prin conjectură (diuinatio) sau. ABATERILE DE LA MODEL Nu s-au păstrat manuscrise autografe ale autorilor clasici greci ori latini şi nici copii care să fi fost cola ionate cu originalele (o dictare revizuită de autor poate fi considerată un echivalent al unui manuscris autograf). În consecin ă. Edi ii) este stabilirea a ceea ce trebuie sau poate fi privit ca transmis.3. dacă se dovedeşte că nu corespunde originalului. Dacă exemplarul provenit direct de la autor con inea greşeli şi nu era revizuit şi corectat. provocate de 54 . în varianta minimală. Recensio şi C. indicarea abaterii de la originar (corruptela). inclusiv în varianta autodictării). prima etapă a cercetării (vide infra cap. În fiecare caz individual.5. fie nu a fost transmis. următoarea etapă este examinarea acestei tradi ii şi evaluarea ei în func ie de original (examinatio). Greşelile din manuscrise se pot datora fie autorilor înşişi (la scriere sau la dictare). o credibilitate ce poate fi pusă sub semnul întrebării. atunci greşelile treceau în copiile ulterioare.5. B. manuscriele ajunse până la noi derivă din originale printr-un număr necunoscut de copii intermediare şi au. în consecin ă. cu scopul de a face o recensiune (recensio). fie scribilor (după dictare. La acestea se puteau adăuga altele tipuri de alterări ale textului: greşeli mecanice.

cuvintelor. desparte sau leagă greşit cuvintele (e. repetă eronat o literă din vecinătate sau anticipează una care urmează.g. schimbă ordinea literelor. silabe sau cuvinte care se repetă (hemigrafie. născute din dorin a de a corecta originalul considerat eronat. sare din 55 . silabelor. homo(i)arkton). caută să dea sens unui pasaj pe care nu îl în elege sau care i se pare greşit. distribuie greşit replicile în drame. lăsând deoparte tot se se află între ele. Scaliger emendauit: multabo mina). şi greşeli cantitative. sare de la litere /silabe /cuvinte la altele ulteriore. Plaut. prin scoaterea în eviden ă a erorii) şi greşeli inten ionate. prescurtările şi alte semne şi le scrie aşa cum le-a în eles. în care manuscrisul are fie ceva în minus. Diferen e cantitative în minus apar atunci când copistul scrie o singură dată litere. începuturi şi sfârşituri de rând (homo(io)teleuton. Apar diferen e calitative atunci când copistul confundă litere. Trin. sau. ia cuvinte greceşti drept latineşti. haplografie). greşeşte. pentru a nu strica prin ştersături manuscrisul nou şi a-i scădea valoarea. silabe sau cuvinte asemănătoare. modernizează ortografia sau formele vechi de limbă. înregistrate atunci când manuscrisul are un text diferit de al originalului. ia cifrele drept litere sau invers. asemănătoare (termina ii asemănătoare. pur şi simplu. I. fie ceva în plus. numele proprii le ia drept comune şi invers. Există trei mari categorii de greşeli: greşeli calitative. prefixe asemănătoare. neîn elegerea textului (sau chiar din refuzul de a corecta o greşeală de care copistul şi-a dat seama. în elege greşit ligaturile. 708: codex uetus: multa ab omina.neaten ie.. II.

din nebăgare de seamă sau din neştiin ă. non leguntur. dacă există două variante marginale sau interlineare. quibus pentru quis rebus. În orice manuscris. pentru a o colora sau ornamenta. sare cuvinte greceşti (situa ie sintetizată de expresia larg răspândită: Graeca sunt. III. sare un cuvânt pe care nu-l poate citi. perpertum pentru perpetua. putem găsi o sumă întreagă de astfel de greşeli. la versurile greceşti scrie şi sunetele elidate. amnis manis. datorită eliziunii. pentru. pur şi simplu. sunetele caare nu sepronun ă. cuvinte: dittografie. nu scrie.nebăgare de seamă litere /silabe /cuvinte. scrie litere de prisos. chiar rânduri sau câte o filă întreagă. id est Aulus Gellius). un manuscris din Aulus Gellius omite într-un pasaj toate cuvintele greceşti şi notează: erant hic infinita etiam Graeca). inten ionând să revină ulterior asupra ei. oricât de vechi şi oricât de pre ios. Iată câteva exemple. sare peste numele proprii. nu ia în considera ie semnele prescurtărilor (aşa se explică înregistrarea Agellius în loc de A. în loc să noteze doar un apostrof. silabe. glossemata). e. extrase numai din cele mai vechi mărturii vergiliene: quod pentru quos. sau. introduce în text însemnări interlineare sau marginale (variae lectiones. putând genera diplasiografii (acelaşi cuvânt scris cu două variante) sau chiar triplasiografii. la dictare. 56 . Greşelile cantitative de sporire a textului apar în situa iile în care copistul repetă litere. nu scrie un iota subscris sau adscris. la dictare pune unde nu trebuie un iota subscris sau adscris. lasă nescrisă o ini ială. Gellius.g.

II. înregistrează filia ia lor. Edi ii. XIV-XV. Critica de text impune trei principii de utilizare a mansucriselor. adesea fără ca autorul copiei să le observe (cu circumstan a agravantă de a le corecta greşit. fiindcă Renaşterea favoriza texte elegante şi lizibile. II. viermi.Greşelile sau lipsurile dintr-un manuscris se pot datora însă şi unor factori externi: I. nu şi copia. Determinarea greşelilor dintr-un manuscris nu slujeşte numai la stabilirea gradului de corectitudine ci şi la stabilirea înrudirii manuscriselor. mucegai. dacă există două manuscrise dintre care unul este copia celuilalt. în cazul în care textul s-a conservat în cel pu in două exemplare (dacă există o singură „edi ie”. nu există alternativă de abordare a materialului): I. C. stricate de foc. file sau fascicole (quaterniones) care au fost file sau fascicule care au dispărut. în sens antic. sunt de preferat manuscrisele vechi (sunt suspecte în special cele din sec. din care se îndepărtau asperită ile). a unei opere. la alcătuirea unui stemma care. se poate 57 . păr i ale manuscrisului. umezeală. Manuscrise cu astfel de neajunsuri au fost totuşi luate ca model şi copiile făcute după ele au reprodus toate aceste inversiuni sau lipsuri. sub aparen a unui arbore genealogic al manuscriselor. atunci când le observa). legate într-o ordine greşită (transpositio). se foloseşte numai modelul.5. mai ales marginile. III. vide infra cap. şoareci.

iar EFGH. Acest arhetip nu este opera în forma creată de autor în Antichitate. copii ale unui manuscris . Manuscrisele prezumate  şi  sunt în ultimă instan ă copii. neajunsul aparatului negativ este însă numai absen a unui instrument suplimentar de control. de obicei se foloseşte cel negativ (edi iile Teubner sau Budé). când citează numai formele care diferă de cea din text. ale arhetipului familiei de manuscrise cunoscute. EFGH. fiind copii ale unor manuscrise bune. 1 Un exemplu: pot exista. dar. devine suspect. în condi iile în care se presupune că ABCD sunt toate copii ale unui manuscris pierdut. manuscrisele ABCD (foarte asemănătoare între ele) şi. pe de o parte. Variantele diverselor manuscrise nu pot fi redate în textul propriu-zis al unei edi ii moderne. III. de asemenea pierdut. Aparatul critic este pozitiv. subîn elegându-se că ceea ce nu se citează este la fel cu textul. ci numai în aparatul critic.întâmpla însă ca unele manuscrise recente să fie mai valoroase. se operează nu cu toate cele opt manuscrise. ci doar cu două manuscrise prezumate. să zicem . de altă parte. ci un exemplar al uneia dintre edi iile următoare. aparatul critic pozitiv reprezintă solu ia ideală în toate edi iile. şi negativ. se deosebeşte prea mult de ABC (deci de ). de exemplu. prima etapă este clasificarea lor: sunt grupate în felul acesta manuscrisele asemănătoare. iar în continuare se operează cu aceste grupuri. când există multe manuscrise. dacă D. în continuare. nu cu manuscrisele individuale1. la fel de asemănătoare între ele. atunci când dă forma din fiecare manuscris folosit. din economie tipografică. 58 . directe sau indirecte. Se exploatează aşadar acordul manuscriselor.

de papirusuri. Tradi ia poate fi directă sau indirectă. chiar de inscrip ii: de pildă. scholiaşti1. Tradi ia directă e furnizată de codice. cel mai de seamă critic literar al Antichită ii. epitome: la to i aceştia. Este vorba în primul rând de gramatici. dincolo de aportul cantitativ mai redus. excerpte. există diverse tipuri de conservări ale unor fragmente de text. se poate remarca faptul că pe Aristarch. TRADI IA INDIRECTĂ Se în elege prin tradi ie suma materialelor care servesc la reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. Tradi ia indirectă constituită de citate este mai bogat reprezentată în literatura greacă decât în cea latină. de lexicoane. în CIA IV 46b s-au conservat fragmente din tratatul de alian ă despre care vorbeşte Tucidide (V 47).g. autori de florilegii. devine însă un instrument pre ios de recuperare a textului. îl cunoaştem aproape numai din scholiile la Iliada. iar pentru unele opere literare este fundamentală (e. Citatele se împart în clase în func ie de aportul la tradi ia directă: fiecare dintre ele ori 1 Dintr-un punct de vedere opus. Cea indirectă este în general considerată de mai mică importan ă. tocmai pentru că în cazul multor texte este pu in numeroasă ori chiar întru totul absentă. de enciclopedii. retori. în Timaios al lui Platon se găsesc citate din mai mult de douăzeci de autori). 59 . Tradi ia indirectă este reprezentată preponderent de citări ale unui text literar înregistrate în operele altor scriitori antici.4.

Din literatura latină: Cicero: quin (Plaut. Varia historia.. I 208 die). 7. Phil. Aristotel: a[rcein eijkov~ (Euripide. Oedip la Colonna. Trin. cea mai interesantă şi merită să fie cercetată prin câteva exemple. fie cu unica mărturie a textului produs de autor. Aulus Gellius: novmw/ prosevlqoien (Tucidide V 70 novmou provlqoen). 243 damna exilia peregre rediens semper cogitet). Ifigenia în Aulis. ori prezintă o lec iune singulară. 705 qui). 39 a conservat trei versuri din finalul autentic al Ifigeniei în Aulis a lui Euripide. damna peregre rediens semper secum cogitet (Teren iu. ore (Cicero. Georgicele. Între lec iunile eronate din tradi ia directă merită men ionate aparte cele datorate scăpărilor de memorie. Phorm. Situa ia din urmă este. 390 ). diezwmevnoi (Tucidide I 6. Din literatura greacă: Su(i)da(s): eujsoiva~ (Sofocle.este în acord cu toate manuscrisele sau cu o parte din ele (şi în acest caz adaugă o mărturie importantă la tradi ia directă). de departe. Aulus Gellius: dies (Vergiliu.. II 77 capite). Nu e de mirare că Ioannes Tzetzes – care a trăit într-o sărăcie atât de mare 60 .5 diezwsmevnoi). enim mortalia (Lucre iu II 1153 e immortalia).~ a[rcein). 1400 eijko.. Aelianus. iar în acest caz avem de-a face fie cu o lec iune evident eronată.

citează din Hora iu versul (Carm. Sunt încă şi mai numeroase erorile de memorie ale lui Seneca din operele altor autori. carmine Verg. care nu se mai întâlneşte în alte pasaje (un hapax). Şi filozofului Seneca i se poate reproşa că a citat greşit din Vergiliu (Georg.. Este surprinzător însă faptul că un profesor oficial de elocin ă.5. a putut cita greşit. I 424: stellasque Sen. în consecin ă. lunasque Verg. stupet Verg. ele nu pot intra ca variante în aparat. din memorie. îi atribuie lui Ovidiu un vers din Tibul (I 7.. I 2: siluestrem Quint. Pe de altă parte. II 95: nomine Sen. III 14. un autor ca Vergiliu.. Citatele evident alterate nu pot fi luate în considera ie la stabilirea textului.2. II 45 carmine ficto. B. ca lectio difficilior (vide infra cap. ca să fie potrivit cu contextul).. atribuind eronat fragmente de proză sau versuri. Charisius.g.. VII 1. Examinatio). De benef. agrestem Verg. în Nat. multe pasaje ne sunt cunoscute numai din citate.26): nec Pluuio supplicat herba Ioui..19) Spartacum si qua potuit uagantem. II 307 sedet Quint.încât s-a întâmplat la un moment dat ca în bibliotecă să nu-i mai rămână decât un Plutarch – a fost constrâns să se bazeze pe memoria sa şi. Quaest. această atestare poate fi luată în considera ie în restabilirea textului hora ian. Seneca. furnizând însă forma uagacem.. Recensio şi B.. dar înlocuind ficto cu longo. Câteva exemple: Buc.. Citatele care apar în lucrările gramaticilor impun o analiză atentă. IV a 2.6.1. citează Georg. cum era Quintilian. de pildă. a furnizat citate de o fidelitate îndoielnică. e. Aen. 61 .

iar termenul „florilegiu” (un calc latinesc. Se poate ob ine un material pre ios pentru tradi ia indirectă şi din traducerea în altă limbă a clasicilor greci şi latini. considerate la vremea respectivă de o calitate ieşită din comun. se rezervă termenul „antologie” (ajnqolovgion) pentru o culegere de poezii. pentru că grupează piese sau capitole întregi. pentru texte în proză. perfect ilustrată de Anthologia Palatina: pe de-o parte. Nu ştim care sunt codicele de care s-a folosit dar. vide supra cap. De pildă. de mici dimensiuni. B. având acelaşi în eles. se poate distinge în mai multe pasaje un text grecesc care pare să păstreze inten iile autorului împotriva lec iunilor eronate ale codicelor de care dispunem.Florilegiile şi antologiile reprezintă o categorie aparte în transmiterea textelor. culegerea a asigurat supravie uirea acestor texte. de „culegere de flori”). a ajuns până la noi doar prin filtrul gustului literar. ea poate fi responsabilă pentru dispari ia în timp a tot ceea ce nu fusese considerat valoros la vremea respectivă. codicele consemnează 62 . În mod tradi ional. pe de altă parte. fără să putem suspecta întotdeauna că ar fi vorba de conjecturi sau de interpretarea liberă a umanistului. Lirica greacă. Lorenzo Valla a fost însărcinat de papa Nicolaus al V-lea să traducă în limba latină operele lui Herodot şi Tucidide. în special din traducerea pe care a făcut-o la Tucidide.1. al modei care a generat culegerea cunoscută acum sub numele Anthologia Palatina. Monumentele. Moda alcătuirii unor culegeri de texte care se bucurau de aprecierea intensă a publicului a avut o dublă consecin ă. elogiată în toată Antichitatea.

pentru Galenus. traducerile latineşti ale lui Cicero. Există pentru diverse opere ale lui Aristotel traduceri siriene. şi care a func ionat vreme îndelungată ca bază a traducerii latineşti a Vechiului Testament: Septuaginta. E.. La acestă listă.: Vergiliu. Germanicus. ebraic. concumbit al.. se adaugă în mod necesar o traducere grecească. Este foarte folositoare pentru textul lui Aristotel traducerea literală a călugărului Guglielmo di Moerbecke.pentru Tucidide II 39. procubuit . cu atât este mai folositoare pentru critica de text. utilă pentru clarificările textului originar. 63 . dar Valla traduce prin per se tantum. arabe. Remigio Sabbadini în acest pasaj vergilian acceptă lec iunea comună procumbit. în special când tradi ia directă nu este uniformă. procumbit P2. latine. VIII 87: (bucula) concumbit P. ceea ce ar presupune lec iunea originalului grecesc .g. dar: Proper iu IV 1. procubuere Vo. pentru Aratos. Din punctul de vedere al restabilirii textului de bază. Avienus etc. Şi imita iile pot servi la restabilirea lec iunii corecte a unui model. există traduceri arabe şi latine. dar aminteşte discret imita ia proper iană. nu este suficient ca sensul să fie redat cu fidelitate: cu cât o traducere este mai servilă. Buc. în schimb e mult mai pu in folositoare pentru Aratos cea prea liberă a lui Cicero.2 . Întreaga abordare stă sub semnul rela iei dintre original şi traducere. În utilizarea traducerilor ca tradi ie indirectă nu lipsesc dificultă ile de interpretare a posibilelor inexactită i formale.4 concubuere (boves) O.

În cazuri rare şi speciale, chiar şi parodiile pot servi la reconstituirea textului. Editorul Malkland reconstituie pe baza versului 907 din Aristofan, Thesm., v. 561 al Elenei lui Euripide. În general, toate referirile la un alt text (mai celebru), de tipul parodiilor, dar şi al aluziilor elogioase furnizează informa ii care pot fi exploatate pentru corectarea tradi iei directe. Una dintre cele mai celebre aluzii din literatura latină este cea prezentă în versul proper ian Nescio quid maius nascitur Iliade. Trimiterea este transparentă, pentru că din această perioadă datează epopeea lui Vergiliu; Eneida începe însă cu o surprinzătoare licen ă metrică, impunând o sinizeză în al doilea vers (Lauiniaque): Arma uirumque cano, Troiae qui primus ab oris Italiam fato profugus Lauiniaque uenit / litora Tradi ia directă atestă majoritar această formă; aluzia lui Proper iu, din versul citat mai înainte, este urmată de o formă aparte, Lauinis (litoribus), provenită dintr-un adjectiv Lauinus, -a, -um, aflat în opozi ie cu forma uzuală clasică (Lauinius, -ia, -ium). O formă similară este atestată la comentatorul Servius (Lauina). Este posibil ca Vergiliu să fi folosit forma Lauina, iar op iunea lui particulară să fi devenit cunoscută prin lecturile publice care au precedat încheierea epopeei. Editorul modern se află în situa ia de a alege între Lauinia (sus inută de majoritatea manuscriselor) şi Lauina (care reprezintă în acest caz lectio difficilior); pare o crea ie a lui

64

Vergiliu, preluată de Proper iu ca un omagiu. Edi iile vergiliene recente fac această schimbare cu pruden ă. Lexicoanele reprezintă o sursă pre ioasă de tradi ie indirectă. Dintre cele greceşti, sunt importante lexicoanele generale cunoscute sub numele autorului lor (prezumat, în unele cazuri): Hesychius, Su(i)da(s), Photios, precum şi Etymologicum magnum. Unele nu dau numele autorilor la care se referă, altele dau indica ii pe care nu le putem controla. Dintre lexicoanele latineşti, merită amintite cel al lui Festus (De uerborum significatu) şi cel al lui Nonius (Marcellus). Sunt atestate aici unele hapax legomena din texte (e.g. Catul 68,61 basso cu sensul pingui, crasso). Excerpte (rezumate, gr. ejpitomaiv) se făceau chiar înaintea perioadei alexandrine; sunt extrem de valoroase, mai cu seamă dacă au ca bază originale care s-au pierdut. În această situa ie se află periochae la Titus Livius. Când s-a conservat şi textul de bază, excerptele pot fi uneori utile, dacă sunt extrase dintr-o recensio mai bună. Pentru Caracterele lui Teofrast, excerptele transmise sunt folositoare în stabilirea textului. Parafraza (id est redarea în proză a unui text în versuri) furnizează de asemenea mărturii de tradi ie indirectă. De pildă, din opera lui Babrius, s-au păstrat fabule atât pe cale directă (în versuri), cât şi indirect, în proză. Parafraza e în mod evident mai târzie, dar se poate dovedi folositoare pentru stabilirea textului

65

originar în versuri.

Lykofron (poet grec din sec. al II-lea

a.Chr.) a scris, probabil, o tragedie intitulată Alexandra sau Casandra, plină de profe ii şi, în consecin ă, mai degrabă obscură. S-a păstrat numai printr-o parafrază târzie (de pe la 1000 p.Chr.), compusă de învă atul bizantin Ioannes Tzetzes. Imita iile, în măsura în care pot fi identificate, furnizează informa ii despre textul originar. Un pasaj din Istoria animalelor, tratatul de zoologie al lui Aristotel, a fost folosit de Pliniu cel Bătrân în Naturalis historia. Se constată că acolo unde în textul transmis direct apare cuvântul pneu`ma („suflare”) în textul latinesc apare fluctus (fluere, „a curge”); se poate deduce de aici că tradi ia manuscrisă directă a textului lui Aristotel este coruptă, prin transformarea secven ei rJ în pn: se reconstituie astfel termenul originar rJeu`ma („curgere”). Centones erau în Antichitate compozi ii literare de mare virtuozitate, alcătuite din versuri sau fragmente de versuri preluate de la autorii celebri. Etimologia este relevantă: cento, mai înainte a fi un termen tehnic literar, denumea o haină făcută din petice (litt. din „o sută” de petice, centum) Poetul Ausonius a scris un Cento nuptialis alcătuit în totalitate din hemistihuri vergiliene. Comparând cu manuscrisele care au conservat opera lui Vergiliu, de dată mai târzie, se poate afla cum îl citea Ausonius pe Vergiliu în sec. al IV-lea p.Chr. Un alt exemplu, din literatura bizantină: tragedia Cristo;~ pavscwn a fost considerată vreme îndelungată o crea ie a

66

chiar dacă tradi ia directă a textelor lui Euripide furnizează doar o mică parte din ansamblul operei lui. cuprinzând versuri din Iliada. nu dă citatele în întregime. numărul de cuvinte din fiecare 67 . în comentariul pe care îl face la Pro Milone al lui Cicero. Datele stihometrice sunt foarte importante în felul lor. în principiu. fie într-un număr total. printre altele. Manuscrisul este grecesc. indicat la finele operei sau al unui capitol. ştim aşadar cu precizie cât lipseşte: de 16 ori câte 180 de versuri. con ine însă versuri întregi luate din Euripide şi poate fi încadrată.epocii bizantine. Ele se concretizează fie în numerotarea rândurilor. Datele stihometrice. pentru fiecare carte a Vechiului Testament numărul de versete. ci indică numai numărul rândului. constatăm că la începutul textului nostru au dispărut cam opt rânduri (Asconius comentează un pasaj care azi nu mai există). în categoria centones. aşadar numerotarea e indicată prin litere greceşti: primul număr care apare este p(cu valoarea numerică 17) şi manuscrisul continuă până la w(cu valoarea numerică 24). versurile sunt numerotate din 180 în 180. Nu sunt specifice tradi iei textelor latineşti şi greceşti. fără a face cu adevărat parte din tradi ia indirectă. Asconius. con in unele informa ii ce se pot dovedi utile. Biblia ebraică excelează în date stihometrice cu asupra de măsură (Masora indică. Într-un papirus de la Herculaneum. Confruntând comentariul cu textul. prezentă pe marginea foilor.

chiar numărul de litere. imnul al doilea notează în plus totalul primelor două imnuri etc. id est consoane). 68 . totalul versurilor. Se notează. al silabelor. În literatura indiană. ca măsură de siguran ă a corectitudinii transmiterii. la sfârşitul fiecărui imn din RigVeda este notat pe margine numărul de versuri al imnului respectiv. al cuvintelor.carte.

este necesară cola ionarea tuturor codicelor. În prefa a la celebra sa edi ie De finibus. RECENSIO Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio. în diverse grade. ci este silit să decidă câ i dintre martori au auzit direct spusele şi câ i le-au preluat de la al ii: scopul prim al judecătorului este să reducă numărul mare de martori la câ iva. Un text poate fi conservat de un singur manuscris. Recensio constă în luarea în considera ie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text. pe care le considera contaminate.5. care poate fi un codice încă existent sau. cât mai pu ini. trebuie nu numai să ină cont de gradul de credibilitate al fiecărei mărturii. aflat în situa ia de a determina ce spusese o persoană uzând de referirile diverse ale mai multor martori. eliminatio codicum descriptorum se poate face însă 69 . recensiunea are ca scop reconstituirea arhetipului familiei respective. examinatio şi emendatio. Înainte de orice altceva. Metoda propusă de Karl Lachmann avea defectul de a dispre ui codicele umanistice. dar de încredere. cum se întâmplă cel mai adesea. În acest caz. toată tradi ia manuscrisă. un codice dispărut. Madvig compara critica de text cu un judecător care. Dacă textul e conservat de mai multe manuscrise. recensiunea prezintă uneori probleme de mare dificultate. din care descinde. fie acesta un papirus sau un codice sau o edi ie princeps sau o cola ionare a unui codice pierdut: într-o asemenea situa ie. este suficientă examinarea acestui singur manuscris.

numai atunci când ne aflăm în posesia întregii tradi ii manuscrise. al XIV-lea poate fi copia directă a unui codice din sec. În fiecare codice în parte. corespunzând orificiilor sau petelor din model. în consecin ă. în consecin ă. Se trece apoi la stabilirea genealogiei codicelor. al XIV-lea (pentru a continua exemplul ipotetic). să descindă dintr-un model ce apar ine unei tradi ii mai bune şi să aibă. dar situa iile particulare pot fi diferite. pasaje ori chiar de pagini. este necesar aportul paleografiei în stabilirea sau confirmarea datei respective. Dacă în două sau în mai multe codice se găsesc în mod repetat omisiuni sau transpozi ii ale 70 . Se ine cont şi de caractere şi de cerneală. al IX-lea şi. tot din sec. Ca regulă generală. codicele cele mai vechi sunt şi cele mai pre ioase prin autoritatea lor. Se mai poate întâmpla ca un codice. Chiar fără să dăm exemple. este necesară distingerea „mâinilor” diferite. examinarea atentă a ştersăturilor precum şi a stricăciunilor pe care le-a putut suferi codicele de-a lungul secolelor. reprezintă o tradi ie mai veche decât un codice care a fost scris în sec. al IX-lea. De mare importan ă sunt omisiunile sau transpozi iile de cuvinte. este suficient să ne gândim că un codice din sec. precum şi spa iile lăsate nescrise. al XIII-lea şi care doar prin intermediul unui număr indefinit de copii descinde dintr-un codice din sec. pentru că se poate întâmpla ca un codice să fi fost copiat de mâini diferite şi să nu aibă aceeaşi credibilitate în toate păr ile sale. Nu rareori un codice este datat: fie că apare sau nu men ionarea datei. o valoare mai mare decât un codice mai vechi care ar apar ine unei familii inferioare de codice.

Robert Estienne a fost cel dintâi care a distins prin sigle manuscrisele folosite şi a indicat variantele pe marginile edi iei sale din Noul Testament (din 1550). Mai mult decât asemănările (care confirmă descenden a dintr-un unic text). în schimb trebuie să se ină seama de defectele semnificative. Nu este suficientă gruparea codicelor: se operează şi o grupare a erorilor. În Prodromus Novi Testamenti Graeci recte cauteque adornandi. să-şi structureze o bază sigură a propriilor lor conjecturi. editorii cei mai buni de texte clasice au încercat să utilizeze un număr maxim de codice. După epoca Renaşterii. pentru ca. din 1725 Giovanni Alberto Bengel a fost cel dintâi care a formulat principiul lectio difficilior. examinarea grupurilor de erori duce la stabilirea înrudirii între codice. Lambinus. Primele progrese în critica metodică a codicelor se datorează editorilor Bibliei greceşti şi ai Vulgatei: în condi iile în care niciun alt text nu a fost transmis printr-un număr atât de mare de manuscrise de provenien ă diversă. Acelaşi Bengel a declarat că nu era posibilă o edi ie ştiin ifică a Noului Testament fără o clasificare a codicelor după 71 . pentru a cita un exemplu.aceloraşi cuvinte sau ale aceloraşi grupuri de cuvinte. cea din Lucre iu. textul biblic pune cele mai complexe probleme. afinitatea lor este de netăgăduit. prin cola ionarea lor. îşi întemeiase pe zece codice edi ia sa din Hora iu şi pe cinci codice. diversitatea ortografică rareori e importantă.

Cele cincisprezece reguli impuse de Griesbach se aplică strict la edi ia Noului Testament. O lec iune este bună dacă este în acord cu uzul limbii şi cu stilul unui scriitor. în ansamblul edi iilor. a recostituit ca arhetip un exemplar Gallicanum. el a fost precedat în acest demers de Scaliger care. în prefa a edi iei sale a Bibliei. mai obscură. Dincolo de această evaluare fundamentală. a adăugat la cercetare locul de unde proveneau codicele. 1 72 . precum şi dacă prin intermediul ei se explică uşor alte lec iuni.genealogia lor. mai lungi). Luc de Bruges. mai uşor de în eles. şi. după recomandările lui Griesbach. a formulat pentru prima dată regula corectă conform căreia trebuie să se ină seama nu de numărul manuscriselor. ci de calitatea lor (germana lectio). publicată în 1734. dominate de câteva principii: Lec iunea mai rară (sau mai dificilă. cu scopul pe care şi l-a propus. În contextul editării Bibliei au fost enun ate regulile criticii de text. cu ideile acestuia. Ceva mai târziu. care au fost apoi expuse în formă de doctrină de Johann Jakob Griesbach. sintagma lectio difficilior sintetizează în mod curent acest principiu. dar cele mai multe dintre ele se pot referi şi la textele profane. mai scurtă) trebuie preferată celei obişnuite (sau mai limpezi. Griesbach afirmă că lec iunea trebuie să fie examinată în ea însăşi. lec iunile bune. 1577). se disting prin aplicarea unui set de reguli1. în Prefa a la a doua edi ie a sa din Noul Testament. cu circumstan ele exegetice şi istorice. din 1796. primul dintre criticii Noului Testament. în Castigationes in Catullum (Paris.

originem detegere. 73 . testibus examinandis. Nam quid scriptum fuerit. quid scripserit disputamus. Vechimea unui codice nu este în sine un criteriu de autoritate (vide prima parte a capitolului). cea mai bună este cea care poate explica originea tuturor celorlalte. nu are valoare. ci autoritatea familiei. în acelaşi fel. alterum interpretatione continetur. sunt de îndepărtat lec iunile care par să fie glose sau îşi au originea în comentarii ori scholii. fie prin cea care rezultă din confruntarea cu ceilal i codici). Nu contează numărul de codice. publicată în 1842: Ad scripta ueterum repraesentanda duabus diuersis utimur artibus: nam et qui scriptor.Lec iunea care repetă un cuvânt sau o idee învecinată este inspirată de această vecinătate şi. pe care l-a expus dens în prefa a edi iei sale la Noul Testament. duobus modis intellegitur. în consecin ă. emendare. et testimoniis ubi peccant. Între mai multe lec iuni. După judecarea calită ii intrinseci a unei lec iuni se examinează calitatea codicelor care o con in (fie prin autoritatea sa proprie. Iudicandi tres gradus sunt recensere. ci cel al familiilor. O sută de codice dintr-o familie valorează mai pu in decât două sau trei codice care respectă tradi ia unei familii mai bune: în concluzie. nu are importan ă consensul codicelor. et quo rerum statu quid senserit et cogitarit exponimus: quorum alterum sibi iudicandi facultas uindicat. Karl Lachmann (1793-1851) este fondatorul unui sistem sever şi metodic de critică de text.

tum quid a scriptoris manu uenire potuerit iudicandum. quia ad ingenium scriptoris cognoscendum pertinet. tertio gradu quis quo tempore. absolui non potest: rursus emendatio et libri originis inuestigatio. fie de unul pierdut.reuocandis ad uerum: ita sensim a scriptis ad scriptorem transiri debet. de o concisă limpezime. sine interpretatione et possumus et debemus: contra interpretatio. quibus adminiculis usus scripserit explorandum. Fiecare martor depinde fie de un model (exemplar) care a supravie uit. Pentru critica de text a vremurilor noastre. demersul este complex. În primul caz. quod primo loco posui. nisi illa una quae debet esse omnium prima: illam dico quae testium fidem perscrutatur et locupletissimis auctoribus tradita repraesentat. qua condicione. a martorului unic. Quo fit ut nulla huius negotii pars tuto a ceteris separari possit. demnă de cultura antică. locum habere. tamquam fundamento nititur interpretatione. Itaque ante omnia quid fidissimi auctores tradiderint quaerendum est. nisi de scriptore constiterit. id quod recensere dicitur. Tradi ia manuscrisă este reprezentată fie de un singur martor (codex unicus). Dacă depinde de un exemplar 74 . nisi quod testes ferant intellectum fuerit. recensio constă în descrierea şi descifrarea. în al doilea caz. fie de mai mul i. sunt esen iale legile formulate de Maas. cât mai precis cu putin ă. Ex auctoribus quaerere.

Dacă poate fi reconstituit. reconstituirea se face fie fără ajutorul martorului. Un martor este fără valoare (în calitatea lui de martor) atunci când depinde în exclusivitate de un exemplar care a supravie uit sau de un exemplar care poate fi reconstituit fără ajutorul lui.pierdut. cu sau fără ramificări ulterioare. Diferen ierea are loc numai dacă după un singur model au fost făcute două sau mai multe copii. diferit de arhetipurile familiilor de manuscrise (modele reconstituite pe baza atestărilor). dar numai dacă nu aduce niciun fel de alte informa ii (cum ar fi pasaje cola ionate pe baza altor codice). acesta poate fi sau nu reconstituit. fie cu ajutorul lui. ramurile tradi iei care se desfăşoară în felul acesta apar în martorii supravie uitori. ne apropiem mult de reconstruc ia originalului (constitutio). atunci ne aflăm în prezen a unei divizări în tradi ie. Textul acestui arhetip este lipsit de oricare dintre erorile rezultate din ramificările ulterioare şi este. Dacă rămân totuşi destule codice după ce au fost excluse cele inutile. care se concretizează în ramificarea codicelor. prin aceasta. Modelul din care provine prima ramificare este arhetipul la modul absolut. mai aproape de original decât textul oricăruia dintre martori. Dacă reuşim să stabilim textul lui. Calea cea mai simplă de a urmări evolu ia arhetipului prin concretizarea lui în codice este să se presupună că toate copiile 75 . Un martor care se arată arată aşadar a fi lipsit de valoare poate fi eliminat (eliminatio codicum descriptorum).

id est că niciun scrib nu a combinat mai multe modele (contaminatio) şi că fiecare scrib. Contaminarea se dezvăluie acolo unde martori contamina i. de aceea. prezintă erori particulare ale unor modele de care nu depind în mod direct. nu mai indică erori specifice ale modelului lor (corectându-le dintr-o altă sursă) şi. citirile divergente dintr-un alt model (care nu este al lui) să fie notate pe margine sau între rânduri. id est a făcut greşeli specifice. Este mult mai plauzibil ca. o asemenea situa ie este obositoare şi. în mod conştient sau inconştient. şi din altul. greu plauzibilă. astfel încât ramurile formei primare să fie izolate de 76 . Există unele măsuri de protec ie împotriva contaminării: dacă o operă este transmisă în ramuri particulare ale tradi iei cu un titlu diferit. Dacă unele dintre aceste modele sunt pierdute. pe de altă parte. procesul de eliminatio din ansamblul acestor contaminări este limitat. dar etapele impun o primă abordare distinctă. a deviat de la modelul său. Dacă însă scribi individuali au contaminat mai multe modele. într-un manuscris. tabloul rămâne pentru noi lipsit de claritate. Nu este obligatoriu ca o contaminare să se producă prin intermediul unui scrib care a avut în fa a lui două modele şi a copiat şi dintr-unul.făcute de la prima ramifica ie a tradi iei reproduc fiecare câte un model. Realitatea tradi iei manuscrise este diferită de această evolu ie prezumată. pe de o parte. Pe baza acestei presupuneri simplificate este în general posibil să se demonstreze interrela ia tuturor martorilor rămaşi şi să se indice numărul şi pozi ia tuturor ramificărilor intermediare în tradi ie. dacă nu chiar imposibil.

acolo unde se produc greşeli specifice de tipul acesta. Mai mult. aşa încât.ramurile formei secundare. Dacă scribul nu deviază de la modelul său. deteriorările (corruptelae) evidente. De aceea lec iunile corecte care ar putea fi atinse prin conjectură nu pot fi acceptate pentru a salva un martor de eliminatio. este cu putin ă să se identifice rela ia originală dintre martori. este adesea imposibil să se stabilească rela ia unui martor cu modelul lui şi al i descenden i din model. Este vital să se găsească dovezi pozitive ale dependen ei unui martor de un alt martor supravie uitor. ine de examinarea (examinatio) prezumptivelor 77 . Identificarea lec iunilor la care un martor putea sau nu ajunge prin conjectură variante. dar sunt greu de transmis în contaminare. în mod deosebit lacunae. pot fi cu uşurin ă transmise în linie directă. se poate crea impresia că el depinde de un alt model sau că şi-a contaminat textul cu un asemenea model. dacă aceasta e cerută în temeiul altor motive. Există o suită de împrejurări atipice: dacă un scrib emendează corect o greşeală a modelului său printr-o conjectură fără să indice explicit faptul acesta.

sau este inacceptabilă. se impune o abordare circumspectă. Această încercare conduce fie la o emendare evidentă în sine. Acolo unde tradi ia se dovedeşte a fi coruptă. EXAMINATIO 13. fie la două seturi de variante. aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. iar indiciul grafic al acestui impas este crux. în chestiuni de con inut. în judecarea chestiunilor de formă. reperele pot fi informa iile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere. Ca rezultat al acestei examinatio. Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm. dar acceptabilă. fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un mare grad de precizie. ori pot fi reconstituite. în ultima – ca fiind iremediabil alterată. descoperim că tradi ia respectivă se află într-una din situa iile următoare: este cea mai bună cu putin ă ori la fel de bună ca alte tradi ii ori mai rea decât alte tradi ii. se impune remedierea ei prin conjectură (diuinatio). Trebuie să verificăm tradi ia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul.6. Conjectura 78 . care ori au supravie uit. în caz contrar. se recunoaşte că nu s-a găsit pentru pasajul respectiv nicio repara ie prin conjectură. În prima din aceste patru situa ii trebuie să considerăm tradi ia ca fiind originalul. este recomandabilă concentrarea aten iei asupra stilului operei. fie la câteva conjecturi mai mult sau mai pu in satisfăcătoare. Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravie uit. în celelalte două.

ceea ce. din vreun punct de vedere. rămâne loc pentru îndoieli. din punct de vedere metodologic. dintro suită de motive: de regulă. valoarea multor conjecturi constă în faptul că tocmai ele arată de ce autorul a respins formularea normală. ar fi existat o formulare normală acolo unde tradi ia a consemnat una neobişnuită. privit cu suspiciune. Când devierea de la normalitate este relativ mică. ci adesea când o anomalie deliberată sau ceva neobişnuit sau implauzibil a suferit o mică stricăciune. pentru care modalitatea uzuală de formulare ar fi fost nepotrivită. Pe de altă parte. împreună. numai prin acest fapt. în vreme ce altele se datorează în mod evident coruperii textului prin copiere. atunci anomalia probabil că se bazează pe o corupere a textului. este aproximativ acelaşi lucru) nu atunci când o lec iune care nu este anormală a suferit o corupere gravă. Un text este considerat incurabil (sau recuperabil numai cu ajutorul unor coinciden e norocoase. îndoiala este alungată chiar de conjectura însăşi. fără a sacrifica nimic. tocmai 79 . Se cuvine să se distingă net între anomalie şi singularitate: ceea ce este unic nu merită să fie. Dacă se poate arăta că. în cele mai multe cazuri însă. Există câteva anomalii despre care se poate admite că îi pot apar in autorului.cea mai obişnuită constă în îndepărtarea a ceea ce este nefiresc. Presupunerea pe care o implică o conjectură (că recunoaştem acolo o anomalie) nu poate fi pusă în legătură cu ceva admis sau inten ionat de autor: aşa sunt situa iile în care întâlnim o anomalie majoră sau o serie de mai multe anomalii mărunte. Pe de altă parte. niciun autor nu aspiră la o anomalie în sine. ci cel mult se poate presupune că o anomalie este consecin a dorin ei autorului de a spune ceva neobişnuit.

scrierea. Când există posibilitatea de a opta între mai multe conjecturi. În sfârşit. dar întotdeauna secundar în critica de text.g. ceea ce explică cel mai bine felul în care s-a produs deteriorarea textului. de a determina dacă este un act fie acceptabil. tendin a ca o expresie neobişnuită să fie înlocuită cu una obişnuită.anomaliile. de valoare aproximativ egală în stil şi con inut. se delimitează deteriorările cele mai plauzibile în răstimpul dintre original şi arhetip. condi iile culturale etc. Chestiunea principală. se ine seama de câteva elemente. expresiile unice sunt predispuse. la corupere. Scopul de a demonstra existen a unor presupuse erori joacă un rol important. în condi iile în care se exclude cu greu posibilitatea ca ceva de felul acesta să se afle la originea dificultă ii. se stabileşte categoria de coruptele care este prezentă cel mai frecvent în tradi ia respectivă. prin natura lor. ortografia. În identificarea acestui parcurs. de aceea se preferă ca regulă lectio difficilior). istoria limbii. se identifică greşelile cele mai plauzibile pe temeiuri psihologice (e. în al doilea rând. Oportunitatea unei asemenea demonstra ii apare numai când se impune alegerea între mai multe conjecturi (sau variante). Mai întâi. nu progresează odată cu identificarea 80 . iar.). fie absolut necesar din punctul de vedere al stilului ori con inutului. pe alte temeiuri (istoria tradi iei autorului respectiv. este recomandabil să se ia în considera ie în primul rând ceea ce este mai potrivit cu stilul şi cu subiectul. sau când se alege între conjectură şi crux. Mai apoi. imposibilitatea de a face o conjectură evidentă nu trebuie să anuleze presupunerea unei coruperi a textului. starea studiilor clasice. tehnica de editare.

Ar trebui să se ajungă la erorile specifice martorilor ale căror modele pot fi reconstituite cu certitudine prin recensio. chiar dacă se bazează pe o conjectură. Lipsesc însă. Mai mult. Putem şti care sunt cele mai răspândite tipuri de corupere. în consecin ă. Pentru a ajunge pe un teren solid în acest domeniu. standardele pentru a judeca ce greşeli trebuie să fie considerate probabile în cazurile individuale. dispuse în clase. experien a ne înva ă că diverse tipuri de greşeli apar cu o frecven ă diversă şi. dar nu putem fi siguri că o anumită deteriorare apar ine uneia dintre ele. Ele nu oferă un tablou al frecven ei variabile a erorilor şi nici nu arată ce tipuri de erori nu se produc. Abia în ultimul rând ar trebui lua i în 81 .erorilor care sunt mai mult sau mai pu in probabile. Rareori putem fi siguri că o coruptelă nu avea cum să se producă. ar fi necesar să se întocmească un catalog al tuturor greşelilor specifice. În orice caz. au grade diferite de probabilitate în cazurile îndoielnice. de tipuri de literatură şi de caracteristicile scrisului utilizat în diverse localită i. o lec iune nu este greşită dacă nu există nicio explica ie evidentă a erorii în tradi ia pe care o presupune lec iunea. pe care nimeni nu le-a negat vreodată. Putem fi uneori siguri că o lec iune corectă din text este cu adevărat corectă. Colec iile de greşeli comune care au fost făcute până acum dau numai nişte exemple de tipuri specifice de greşeli. folosind martorii aşa cum reies ei din exemplarele care au supravie uit (în condi iile în care particularită ile lor nu se regăsesc în mod normal în edi iile critice). în general. în func ie de diverse perioade ale istoriei. coruptelele tind să devină tot mai grave în transmiterea textului.

82 . Cum multe dau impresia unui material superfluu. În felul aecsta se generează o problemă spinoasă. O investiga ie de felul acesta ar fi în cea mai mare măsură dezirabilă în cazul interpolărilor. dar nu admisă în mod deschis. printr-o interferen ă conştientă. în fond. numai că există fără îndoială material superfluu (sau al cărui caracter indispensabil nu poate fi demonstrat) în orice original. tendin a generală este de anulare a lor.considera ie martorii ale căror modele pot fi reconstituite numai prin selec ie (selectio) sau conjectură (diuinatio). pentru că este adesea foarte greu să se demonstreze că un text bazat pe ele a fost deformat. id est clasa de alterări (mai ales de tipul inser iilor) care nu se datorează accidentelor. pentru a anula luarea în considera ie a unor coruptele care se puteau produce numai la o dată ulterioară celei a arhetipului. valoarea tuturor mărturiilor de tradi ie indirectă. În aceasta constă uriaşa valoare a citatelor care derivă dintr-o ramură mai veche a tradi iei şi. Uneori este important să se determine data arhetipului reconstituit. cu tradi ia. Istoria interpolărilor este strâns legată de cea a falsificării întregii opere. Alterările de tipul acesta sunt deosebit de primejdioase. Dacă un arhetip (sau codex unicus) este în anumite sec iuni degradat până la rangul de simplu purtător de variante sau chiar de codex descriptus. ci reprezintă o încercare de a restaura originalul ori de a prezenta un fals drept original. atunci se poate suspecta existen a unor greşeli de acelaşi tip în sec iunile pentru care nu avem posibilită i de control.

nu demonstrează că examinatio a adus textele mai aproape de certitudine. poate fi respinsă prin demonstrarea faptului că tradi ia este validă sau pe calea unor lec iuni mai bune. Informa iile de dată recentă au confirmat puterea de pătrundere a multor editori. au fost acceptate prea multe conjecturi din tipul celor care implică o mutilare violentă (id est cu adevărat iremediabilă) a textului. fie descoperirii unui nou martor dintr-o tradi ie mai timpurie. La polul opus se plasează respingerea criticii conjecturale în principiu. de altfel). sau prin apari ia ulterioară a unui martor mai timpuriu decât arhetipul familiei (cu excep ia cazului în care lec iunea acestuia este tot o conjectură). o conjectură poate fi confirmată sau cel pu in sus inută fie prin întrunirea acordului tuturor persoanelor calificate să o judece (un concept dificil de definit. încă şi mai mult. pe de altă parte. pe de o parte. care însă nu au fundamentat o metodologie de cercetare cu succes garantat. în vreme ce. în care tradi ia însăşi rămâne neschimbată. datorate fie conjecturii. au existat destule asemenea confirmări şi anulări. Impresia generală este că. discrepan ele radicale dintre edi iile standard. au fost trecute cu vederea coruptelele din tradi ie sau din textul vulgatei doar pentru că nu se oferise încă o solu ie convingătoare. fie prin formularea de noi argumente. Pe de altă parte. Admiterea limitărilor de care se loveşte restabilirea textului are rolul de a-i nuan a parcursul şi de a arăta în ce măsură este un demers deschis. dar surprizele care decurg din aproape fiecare papirus nou descoperit şi.În procesul de examinatio. este cu 83 . Pentru destinul textului. care nu au fost observate de cel ce a ini iat-o. De-a lungul timpului.

Când tradi ia se desparte în două ramuri. descoperită prin diuinatio. Această lec iune a arhetipului. Ambele variante pot fi în elese ca erori izvorâte din aceeaşi lec iune a arhetipului. se stabileşte dacă una sau alta dintre ele este originalul. este pe deplin satisfăcătoare în stil şi con inut şi explică în ce fel a apărut una 84 . reconstruc ia originalului rămâne incertă. O altă situa ie atipică apare atunci când nu poate fi găsită nicio lec iune care să explice ambele variante. devine după aceea baza unei viitoare examinatio. în examinatio. devine după aceea baza pentru viitoarea examinatio. Mai apoi. Pe de altă parte. chiar dacă lec iunea originalului. una din cele două variante poate fi în eleasă ca eroare. În acest caz. iar de aici se deduce că cealaltă variantă trebuie să fie lec iunea arhetipului. În situa ia tipică. dar demersul în sine adânceşte cunoaşterea textului respectiv. ob inută prin selectio sau diuinatio. la care se ajunge prin selectio. Această lec iune a arhetipului. pentru că se poate produce numai dacă un pasaj care a rămas valid din vremea arhetipului (altminteri lec iunea arhetipului nu poate fi descoperită prin conjectură) a fost mutilat diferit în cele două ramuri. Este o situa ie atipică. coruptela nedetectată strică imaginea totală asupra stilului. decât ca un text valid să fie atacat în mod nejustificat: fiecare conjectură eronată provoacă o reac ie de respingere. Există însă şi situa ii atipice. procesul de recensio conduce adesea la două variante.mult mai primejdios ca o coruptelă să treacă nebăgată în seamă.

fără a respinge vreo variantă mai înainte de a fi verificată. bun.dintre variante: varianta a cărei origine rămâne obscură poate merge îndărăt în timp până la o lec iune mai bună a originalului. cel mai vechi. Scopul esen ial 85 . a urma textul majorită ii martorilor. la concluzia că un codex optimus este cu adevărat codex unicus. posibilitatea ca acestea să fie două versiuni ale originalului şi este plauzibil ca cele două versiuni să fi fost după aceea contaminate în arhetip. Diagrama care redă interrela iile dintre martori este indicată prin denumirea stemma. de asemenea. Metodele de testare a variantelor au o valabilitate recunoscută. principiul era să se urmărească vulgata (textus receptus). Imaginea este luată din domeniul genealogiei: martorii sunt în rela ie cu originalul aşa cum membrii unei familii se înrudesc cu fondatorul acesteia. în etapele mai vechi ale criticii de text. presupunând în mod eronat că ar fi fost produsul unui copist ideal. selectio se face independent în fiecare caz. Există. or. Tentativa de a trata codex optimus de parcă ar fi fost codex unicus nu a fost cu totul depăşită nici în prezent şi se poate chiar ajunge. capabil să reproducă fără abatere modelul. Un corolar al acestui principiu era adoptarea ca martor cu autoritate a unui manuscris considerat complet. care încă nu a fost descoperită prin conjectură. în situ ii anume. fără nicio preocupare pentru calitatea martorilor. Oricît de mult s-ar deosebi ca valoare seriile de variante. în pofida faptului că o sută de manuscrise care derivă dintr-un sigur manuscris au mai pu ină autoritate decât acest singur manuscris.

însă. 86 . nu este atins prin simpla compara ie. de a reconstitui originalul.

7. EMENDATIO După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cât mai pu in diferit de exemplarul de autor (pentru că, cel pu in în cazul unui text de o oarecare lungime, este imposibilă restituirea integrală a textului produs de autor). Muretus (Variarum lect. I, 15, c. 16) compara critica de text cu un medic: după cum medicul vindecă mai bine un bolnav dacă ştie care îi este starea obişnuită de sănătate, tot aşa şi criticul poate corecta mai bine stricăciunile suferite de codice dacă ştie care sunt erorile pe care le comit de obicei copiştii. În general, distingem între conjecturi corecte şi greşite şi suntem înclina i să îndepărtăm tot ce nu este „corect”. Cu toate acestea, conjectura, fie că e corectă sau greşită, este o parte importantă a etapei de examinatio, adică investigarea dacă textul transmis este sau nu cel mai bun cu putin ă. Pentru a determina valoarea unei conjecturi ca mijloc de investiga ie (conjectura de diagnostic), este lipsit de relevan ă dacă a reuşit să fie convingătoare în detaliu sau mai degrabă reprezintă, împotriva tradi iei, răul cel mai mic, ori dacă este complet greşită. Intră în atribu iile editorului să decidă care dintre conjecturile de felul acesta merită să fie men ionate în apparatus criticus. Eroarea cea mai frecventă pare să fie transpozi ia de cuvinte. E.g. Eschil, Prom., 545: cavri~ a[cari~ codd., a[cari~

87

cavri~ Turnebus; Plaut, Aul., 425: malo tuo magno cod., magno malo tuo Hare. Se produc şi transpozi ii de versuri: de pildă, copistul a sărit un vers şi îşi dă seama abia după ce a terminat de scris toată pagina; atunci, cu sigla h.d. (hic deest) sau cu vreo altă siglă asemănătoare, indică locul în care trebuie adăugat: numai că uneori sigla este trecută cu vederea şi de aici apar deteriorări (corruptelae). Sunt frecvente omisiunile de litere din corpul unui cuvânt. Uneori omisiunea se produce deoarece copistul sare de la o literă sau de la o silabă la alta identică, în acelaşi cuvânt sau în două ori mai multe cuvinte învecinate. E.g. Plaut, Pseud., 1022: qui si/c si/t, corr. Karsten; Valerius Maximus IV 4, 11: diurnis /atque nocturnis/ conviciis, corr. Madvig. Adeseori ,omisiunea se produce prin haplografie, (id est, din două cuvinte sau din două silabe sau din două litere egale se scrie una singură); e.g. Plaut, Bacch., 79: te ueniat codd., te eueniat Camerarius; Amph. 54: faciam cod., faciam iam Lachmann. Dimpotrivă, textul originar poate spori prin înglobarea unei glose; termenul glossa desemnează un cuvânt dificil, care are nevoie să fie explicat. Adesea, din cauza neştiin ei sau a neglijen ei copiştilor, au fost incluse în text glose adăugate în margine sau deasupra cuvintelor pe care le explicau. Uneori glosa înlocuieşte cuvântul autentic; e.g. Vergiliu, Buc., VI 40: ignotos, glosa din Pag, a îndepărtat ignaros R. O altă sursă de erori este proasta despăr ire în cuvinte, precum şi, în codicele greceşti, accentuarea inexactă. E.g. Eschil,

88

Suppl., 202: ei\xen codd., ei\ xevnh Sophianus; Plaut, Capt., 997: audax codd., haud ex Muretus; Pseud. 783: relego codd., rei ego Gruter; Seneca, Epist., 22, 15: nobis conqueri codd., nobiscum queri Haase. Deteriorările (corruptelae) apar şi sub influen a cuvintelor învecinate. E.g. Vergiliu, Aen., 354: munera PRp, praemia M (sub influen a cuvântului praemia din versul precedent). Uneori cuvinte care nu au între ele un raport gramatical sunt asimilate în mod, desinen ă personală, cazuală, în număr sau gen. E.g. Demostene, Phil., 45: tw`n eJautw`n codd., ta; eJautw`n Auger. Sursa unor erori şi interpolări o poate reprezenta un arhaism rău în eles de copist. E.g. Plaut, Amph., 554: tu autem cod., tuati (cf. carisius 221, Nonius 179, Gloss. Plaut.); Vergiliu, Aen., I 636: dii (arhaism restituit de Aulus Gellius; codicele atestă aici dei). În codicele mai vechi, numerele erau indicate cu cifre romane. O linie deasupra unui număr îl multiplica pe acesta cu o mie într-un text aritmetic; în schimb, într-un text literar, linia distingea cifrele de litere: de aici puteau apărea confuzii. E.g. Titus Livius XXII 60, 19: sescenta milia sau sescentis milia codd., sescentis Madvig şi Ingerslev; Cicero, Epist. ad Fam., XV 4.9: sex M H D, VII F, dar Madvig a intuit că arhetipul avea VI şi a corectat în ui. Cele mai frecvente confuzii apar însă în numele proprii. E.g. Cezar, De bello ciuili, I 57, 4: indomiti , illi Domiti

89

III 18. E. e. Carmina. Pasquali a demonstrat că aceste variante de autor se găsesc în textele greceşti şi latineşti din ultima perioadă a republicii şi. 12: în unele codice se citeşte pardus în loc de pagus. Seneca. Dacă lăsăm deoparte c. a fost primul care a sus inut că diversitatea de lec iuni din operă se poate atribui edi iilor diverse ale operei sau chiar variantelor adăugate de autor pe original.g. b şi p. fie pentru că cei care scriu nu au auzit bine sau nu au fost suficient de aten i: se schimbă adesea între ele b şi u (varianta consonantică). pentru că un copist pios şi-a amintit de pasajul biblic habitabit lupus cum agno et pardus cum haedo accubabit (Isaia II 6). printre cele mai remarcabile sunt epigramele lui Mar ial. XVI II..40: naica dona codd..g. care se numea Marcus. Proper iu II 32. Hora iu. Nu întodeauna cuvintele greceşti sunt transcrise corect în latină. mai adesea. Cicero. Ad Marciam. g şi ch.. Interpolările se datorează uneori scrupulelor religioase. fie pentru că cel care dictează pronun ă greşit cuvintele.Buecheler.1: sine uallo codd. decât corectate. Epist. prenumele Lucius (este o eroare de memorie şi trebuie respectată în stabilirea textului). Fuscus Sigonius. 14.g.. Multe erori derivă din dictare. d şi t. în comentariul său la Oppianus. ad Att. care a fost publicată pu in 90 . din timpul imperiului. sine  Gurlitt.1: îi atribuie unui Bibulus.1: fusus codd. E. Conradus Rittershusius (1560-1613). Nai. Titus Livius III 4. Dintre exemple. XII. caduca Scaliger. Există şi erori de autor care trebuie să fie mai degrabă semnalate.

91 . el a publicat în anul 93 sau 94 un prim şi un al doilea corpus de căr i de la I la VII şi. şi alte variante de autor: III 13.după moartea sa. a apărut o nouă edi ie a operei sale întregi. V 14.1 Myrtale-Tuccius. Această edi ie a fost reprodusă cu certitudine de mai multe ori şi din ea derivă arhetipurile celor trei familii de codice. poetul însuşi şi-a îngrijit editarea căr ilor individuale ale epigramelor sale. După aceste edi ii individuale însă.1 Gemellus-Venustus.dum non uis leporem. cu căr ile dispuse în ordinea în care au ajuns până la noi. Este posibil ca aceasta să fie sursa diferen elor de nume proprii: I 10. cu pu in înaintea întoacerii în ară. fără îndoială. Este plauzibil ca variantele să fi fost însemnate pe margine chiar de autor. dum non uis carpere mullos. La scurt timp după moartea lui Mar ial. Există. dum non uis carpere pullos . căr ile de la VIII la XI. 1 dum non uis pisces.

Păstrarea textelor 1. pentru a fi recitate la sărbătoarea Panateneelor. chiar dacă era întocmit un singur exemplar ce urma să fie aşezat undeva pentru a fi consultat: aşa se spune despre Heraclit că şi-ar fi depus faimosul tratat într-un templu şi poate din acest motiv tratatul a supravie uit până la 92 . necesitatea de a-şi scrie operele. Obiceiul de a citi poezia epică în loc de a o asculta recitată nu a apărut dintrodată. În Grecia antică. literatura precedă scrierea.C. de vreme ce scopul probabil al lui Pisistrate era să asigure o copie oficială a poemelor. dezvoltarea formelor literare care nu erau dependente de recitare a creat pentru autori. al V-lea. iar căr ile au rămas o raritate până prin sec. al VIII-lea. începând cu sec. când alfabetul fenician a fost preluat şi adaptat de greci. Pe de altă parte. Nucleul poemelor homerice a fost transmis pe cale orală vreme de câteva secole. obişnuin a de a compune literatură care se recita era încă vie şi nu s-a socotit imediat necesar să fie conservate în scris epopeile homerice. cât timp încă nu se folosea scrierea. După o tradi ie adesea repetată în Antichitate. în a doua jumătate a sec. primul text scris al celor două epopei a fost pregătit la Atena din ordinul lui Pisistrate: informa ia este plauzibilă. BIBLIOTECILE ANTICE Istoria comer ului de carte poate explica în parte căile pe care literatura clasică a ajuns din lumea antică până la noi. al VIII-lea. nu decurge însă din ea că au început să se răspândească volume din Homer în număr mare. chiar dacă nu e cu totul la adăpost de îndoieli.

Este imposibil de spus între ce limite furnizarea şi pre ul papirusului i-a împiedicat ori i-a încurajat folosirea în Grecia.Oxy. în Apologia (26). al IV-lea. Pliniu cel Tânăr. poate că exista o anumită cerere de copii şi în cazul poe ilor care formau baza instruc iei şcolare. după cum impunea forma însăşi. Când era folosit pentru o carte (sul). 304 K). În rare ocazii. au fost cele ale filozofilor şi istorigrafilor ionieni. aproape întotdeauna era acoperit pe o singură parte. iar Platon îl face pe Socrate să spună.. dat fiind că scribii preferau întotdeauna să folosească mai întîi fa a pe care fibrele erau orizontale. fr. chiar dacă uneori penuria de papirus impunea să se folosească pentru un text literar şi dosul foii. Detaliile ne rămân însă necunoscute. Totuşi. Epist. Trebuie să amintim aici că lungimea textului cuprins într-o carte antică era modestă: copia Symposion-ului lui Platon. oricât de modest numeric. 852). al V-lea se poate constata în Grecia existen a comer ului de carte.6. Copiile se multiplicau şi se răspândeau probabil într-un mod limitat: se poate presupune că primele opere care să ajungă la un public. dar cazurile de felul acesta erau excep ionale. când l-a citit Aristotel (vide Diogenes Laertios IX 6). avem informa ii despre uolumina scrise pe ambele fe e (Iuvenal 1. III 5. că oricine poate cumpăra pentru o drahmă operele lui Anaxagora.17). poate că şi suprafa a papirusului a contribuit la stabilirea acestei reguli. numai de la jumătatea sec. cu toate 93 . Un exemplu faimos este ms Hypsipyle al lui Euripide (P. pentru această perioadă s-au găsit referiri la o sec iune a pie ei din Atena unde se achizi ionau căr i (Eupolis.jumătatea sec. cu fibrele transversale fa ă de scris. pentru că un text scris pe dosul foii s-ar fi şters foarte repede.

să fi fost conservate în arhivele statului. cum erau Dionisiile. este sigur totuşi că. între inute pe cheltuială publică. dar este verosimil ca nişte copii oficiale ale operelor puse în scenă la sărbătorile importante. Ştim că. Nu există la Atena urme ale unor biblioteci generale. Dezvoltarea comer ului de carte le-a permis şi particularilor să-şi formeze o bibliotecă. trebuie să fi fost şi ea. între anumite limite. al VI-lea. piesele erau reluate. Nu 94 . dar probabil că nevoia fusese resim ită mai înainte.că întrecea cu mult măsura obişnuită. şi că actorii aveau în chip firesc nevoie de copii noi: dacă ar fi fost constrânşi să şi le procure folosindu-se de copiile private. din când în când. Chiar dacă nu este credibilă tradi ia conform căreia tirani ca Pisistrate şi Policlet din Samos. din sec. devine necesară întemeierea institutelor de tip academic. cuprindea aproximativ echivalentul a şaptezeci de pagini tipărite. al IV-lea. dependentă de o colec ie personală de manuscrise. existau biblioteci private. ar fi fost de-a dreptul extraordinară supravie uirea în epocă elenistică a atâtor opere. Odată cu progresul din sec.) îi atribuie oratorului Licurg propunerea de a conserva în felul acesta copiile oficiale. au avut în posesie ample colec ii de căr i (Athenaios I 3a). al V-lea. la sfârşitul sec. plină cum este de parodii şi aluzii. PseudoPlutarh (Vitae decem oratorum 841 sq. Aristofan îl ridiculizează pe Euripide pentru că în compunerea pieselor se atinge adesea de izvoare literare (Ranae 943). propria sa operă. cu biblioteci proprii. după reprezenta ia originară. pe de altă parte.

eminentul elev al lui Teofrast. în plus. 350b. Prep. ale Liceului. care l-a invitat anume la Alexandria pe Demetrius din Faleron. Dincolo de aceste nesiguran e. care a întemeiat faimoasa bibliotecă din Alexandria (Diogenes Laertios IV 1. Biblioteca a crescut rapid: numărul de manuscrise este apreciat în mod diferit.este surprinzător să găsim la Strabon (XIII 1. trebuie să inem cont de faptul că un singur sul con inea. Se pare că se făcuse un mic pas spre crearea ei încă în timpul domniei precedente primului Ptolemeu. V 51). vaste.Chr. un singur dialog platonic de lungime moderată sau o dramă attică. O parte esen ială a institu iei. situată în acelaşi complex de edificii sau în imediata vecinătate. Dacă acceptăm ca adevărată tradi ia din sec.54) informa ia că Aristotel a adunat un număr mare de căr i. Tzetzes. este cert că au făcut mari eforturi pentru a aduna o colec ie de literatură greacă ce tindea către completitudine. Această colec ie şi cea a Academiei au fost modelele imitate ceva mai târziu de regele Egiptului. era faimoasa bibliotecă. pe la 295 a. Există anecdote care aruncă o lumină 95 . al III-lea. că erau acolo două sute de mii sau patru sute nouăzeci de mii de volume (Eusebius. Evang. de pildă. Principalele materii de studiu în Liceu erau ştiin ifice şi filozofice. Prolegomena de comoedia) sau chiar şase sute de mii. dar nu erau trecute cu vederea nici cele literare. e dificil să se calculeze care era valoarea reală. nu avem de unde să ştim în ce măsură bibliotecarii adoptaseră sistemul de a-şi procura dublete. care corespundeau fără îndoială intereselor. în func ie de sursele antice şi. dată fiind lipsa de exactitate cu care au fost transmise toate numerele mari de către autorii antici.

în râvna lor de a-şi completa propria colec ie. 96 . cumpărând falsuri ale operelor rare (XV 105).asupra spiritului în care erau conduse afacerile bibliotecii. pentru care a fost cerută o garan ie de cincisprezece talan i. dar. aflăm că. Din aceeaşi sursă. autorită ile egiptene au decis să o păstreze şi să renun e la garan ie (Galenus XVII 607). după ce au ob inut-o. Se spune că regele ar fi decis să ob ină un text precis al tragediilor attice şi iar fi convins pe atenieni să-i împrumute copia oficială din arhiva statului. bibliotecarii alexandrini se lăsau adesea înşela i.

München. pe pergament sau hârtie. Iată câteva exemple din primul grup: Alexandrinus (Biblioteca Alexandrina a fost fondată de papa Alexandru al VIII-lea în 1690: acum face parte din biblioteca Vaticana). Leiden. C. Cele care excelează prin numărul şi valoarea codicelor latineşti şi greceşti sunt bibliotecile Vaticană. în 1598. Biblioteca Na ională din Paris. după numele regiunii ori după numele formei sale. Lauren iană. în bibliotecile publice europene. Biblioteci. Codicele şi-au primit numele după biblioteca în a cărei posesie se află (ori s-au aflat la un moment dat) sau după numele latinesc (în formă adjectivală) al oraşului în care se află biblioteca respectivă sau după numele vechiului său posesor sau. de sir Thomas Bodley). În nomenclatura codicelor se pot distinge cinci grupuri. Biblioteca Muzeului Britanic (Londra). în 1605. încă de la primele decenii ale secolului al XIX-lea. bibliotecile din Viena. Bodleianus (Bodleiana a fost fondată la Oxford. Marciană. mult mai rar. de călugărul Angelo Rocca). Ambrosianus (Biblioteca Ambrosiana a fost fondată la Milano în 1609 de cardinalul Federico Borromeo). 97 .4. care au conservat operele literare ale Antichită ii clasice se află aproape în totalitate. NOMENCLATURA CODICELOR Miile de codice.2. vide infra cap. Angelicanus (Angelica a fost fondată la Roma.

Laurentianus (Laurentiana a fost fondată la Floren a. Malatestianus (Malatestiana a fost fondată la Cesena. care a fost mai apoi papă sub numele Alexandru al VII-lea). Palatinus (Palatina. de Riccardo Romolo Riccardi). Estensis (colec ia Estensis a fost transportată la Modena. 1476-1508: cea mai mare parte a codicelor de aici se află în prezent la Vatican). din colec ia cardinalului Bessarion). fondată la Roma. fondată la Roma în 1754 de cardinalul Neri Corsini). în 1475). la sfârşitul sec. Marcianus (o bibliotecă Marciana a fost fondată la Vene ia. Londinensis sau Londiniensis sau Britannus sau Britannicus (sub oricare din aceste nume se poate identifica un codice aflat la Londra. la British Museum). de Domenico Malatesta Novello). fondată la Floren a. al XVII-lea). 1447-1455). cardinalul Querini. în 1598. de papa Nicolaus al V-lea. de prin ulelector Filip. de Cosimo de Medici). fondată la Heidelberg. Chisianus sau Chigianus (Chigiana a fost fondată la Roma în 1660 de Fabio Chigi. către 1590. în 1478. Querinianus (Queriniana. Vaticanus (Vaticana. fondată la Brescia. de ducele Cesare d'Este).Casanatensis (Casanatensis a fost fondată de cardinalul Gerolamo Casanate. Corsinianus (Corsiniana. Riccardianus (Riccardiana. în 1444. în 1452. de 98 .

Dintr-al doilea grup. Colbertinus (de inut de Jean-Baptiste Colbert. Lipsiensis (de la Leipzig). Salmasianus (de inut de Claude de Saumaise. vide supra acelaşi nume. de Witt). conte de Arundel. aflat în prezent în parte la Paris. Berolinensis (de la Berlin). sunt desemnate. cu titlu de exemplu. Amstelodamensis (de la Amsterdam). Athous (de la Muntele Athos). Hauninesis (de la Copenhaga). Peutingerianus (de inut de Conrad Peutinger). după numele bibliotecii Alexandrina. După numele celui care a de inut la un moment dat codicele. Wittianus (de inut de J. Guelferbytanus (de la Wolfenbüttel).g. în prezent codicele se află la Paris). Alexandrinus. codicele acestuia se află în prezent la British Museum). parte a bibliotecii Vaticana). în parte la Wolfenbüttel). pot fi amintite. câteva denumiri de codice: Alexandrinus (din Alexandria Egiptului.: Arundelianus (de inut de Thomas Howard. Ashmoleanus (de inut de Elias Ashmole. Corvinianus (de inut de Mathias Corvin. Casinensis (de la Montecassino). Dintr-al patrulea grup fac parte codice care şi-au primit numele după regiunea în care s-au aflat la un moment dat: 99 . Vindobonensis (de la Viena). Perusinus (de la Perugia). e. Trevirensis (de la Trier). regele Ungariei). în prezent codicele se află la Bodleiana). Vallensis (de inut de Lorenzo Valla). Atheniensis (de la Atena).

paguba cea mai mare însă au făcut-o incendiile şi tulburările aduse de războaie. Oblongus (codicele A din Lucre iu). codicele nu au fost întotdeauna conservate cu grija cuvenită. Quadratus (codicele B din Lucre iu). din Vergiliu: a fost denumit aşa de G. În afara tuturor acestor categorii se plasează codicele Augusteus. numit în prezent Laurentianus 37. În secolele trecute. Foarte multe au dispărut din întâmplare sau pe o cale naturală. Etruscus (codicele tragediilor lui Seneca. Iată câteva exemple (alese dintr-un lung şir de codice latineşti dispărute). 13). Al cincilea grup cuprinde pu inele codice care îşi dezvăluie prin nume o particularitate a aspectului: Decurtatus (codicele C din Plaut şi codicele G din Teren iu). Pertz care l-a plasat cronologic (eronat) chiar în epoca lui Augustus. Cele mai multe s-au păstrat totuşi ca apografe (copii directe) sau ca edi ii sau cola iuni (corecturi pe alte manuscrise). H. Cisalpinus (codicele A al lui Tucidide). codice fundamentale ale celor mai vechi edi ii din clasicii greci şi latini au fost abandonate după tipărirea acestora. care indică numai pierderile cele mai importante din tradi ia manuscrisă ciceroniană: 100 .Bavaricus (codicele B al lui Demostene şi codicele C al lui Polibiu). Adeseori. odată cu trecerea timpului.

101 . ♦ codex Veronensis (unele scrisori). De oratore. Pro Roscio comoedo.♦ Vetus Cluniacensis al lui Poggio (cuprindea Pro Roscio Amerino. De lege agraria. ♦ codex Laudensis (opere retorice): Brutus. Pro Milone). Pro Rabirio Postumo. In Pisonem (se folosesc în reconstituire numeroasele apografe ale copiei lui Poggio). Pro Murena. Pro Caelio. ♦ originalele şi copia lui Poggio pentru Pro Caecina. Pro Rabirio perduellionis reo. Pro Cluentio.

prin intermediul învă ământului.3. formează grupuri care devin de-a lungul veacurilor tot mai numeroase şi mai uşor recognoscibile: animă cu prezen a lor cartiere întregi. studiul 1 Capitolul de fa ă are ca bază articolele din revista Medioevo. chiar embrionare. al XII-lea a făcut să vorbească despre el întregul Paris. capabili să dea via ă unor forme inedite de raporturi sociale. de diviziune a muncii. iar oamenii care se adunau acolo erau. ale dezvoltării oraşelor. Centrele urbane renăşteau după secole de abandon. Într-o societate în care încep să se contureze forme. Magiştrii de felul lui Abelard. împreună cu elevii lor. oraşele Europei occidentale s-au transformat. de institu ii politice. Prototipul lor este Abelard. iar rezultatul a fost naşterea unei institu ii scolastice necunoscute mai înainte: universitatea. şi ei sunt împinşi să se gândească la activitatea lor. 102 . filozoful care în primele decenii ale sec. Respiră atmosfera de libertate care caracterizează primele faze. Un passato da riscoprire. unde trăiesc în rela ii strânse în special cu breslele de meseriaşi. indiferent de originea lor. îşi transmit discipolilor învă ătura. creative. precum şi prin parcursul dramatic al rela iilor sale cu tânăra sa elevă Eloisa. devenind medii ale unor remarcabile inova ii. oameni noi. scrise de Carla Frova şi Antonio Ivan Pini. nr. Intelectualii elaborează noi construc ii de gândire şi. 10 (1997). prin îndrăzneala cu care aplica dialectica la discursul teologic. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU În1 secolele care au urmat anului o mie. Înnoirea a avut urmări şi asupra vie ii intelectuale. de activită i economice. an I.

universitates. uneori chiar de departe. care în bisericile lor ar fi avut responsabilită i administrative şi pastorale importante. Ambientul citadin stimulează o transformare decisivă a istoriei în cultura occidentală. chiar topografia şcolilor pariziene a devenit mai complexă. era un important centru scolastic. persoanele înseşi formau două grupuri distincte. cu colegii lor. În acest sens. şi intelectualii sunt prezen i cu organiza iile lor corporative. ca la o „meserie”. Unii profesori au început să predea pe 103 . pentru că rezultatele muncii lor erau prea diferite. în a doua jumătate a sec. logica) şi mai cu seamă teologia. al XII-lea. sub jurisdic ia arhiepiscopului. Ca şi al i oameni ce au o meserie (artizanii sau comercian ii). activitatea intelectuală începe să devină o muncă din care se poate trăi. încredin ate unor profesori care erau clerici sau monahi.şi învă ământul. Studen i tot mai numeroşi veneau aici. studiul şi învă ământul sunt acum o adevărată profesie. Maeştrii predau în vecinătatea catedralei Notre Dame. pentru a studia disciplinele literare (gramatica. În universită i. inteau cu precădere la formarea de ecleziaşti de rang înalt. al XI-lea. Analogia dintre universitari şi lucrătorii din zonele urbane nu poate fi împinsă prea departe. ei îşi apropriază puterea de a-şi fixa regulile propriei lor munci şi comportamentul pe care fiecare este obligat să-l respecte în interesul tuturor. Valoarea profesorilor şi curiozitatea elevilor au reprezentat motorul unor noi dezvoltări. Şcolile. Asociindu-se în mod liber. printr-un jurământ. controlate de autoritatea ecleziastică locală. în plus. În sec. Parisul.

trimisul pontifical Roberto de Courçon a acordat acestor statute sigiliul aprobării papale. Alta este istoria Universită ii din Bologna. întemeiată pe norme scrise: profesorii. 104 . sălaşul care-şi dispută cu Parisul titlul de cea mai veche universitate din Europa. pentru a submina prerogativele episcopului şi ale cancelarului. universitatea a început să elaboreze statute. De la sfârşitul sec. Papalitatea a în eles bine for a uriaşă pe care o are în sine cultura scolastică şi. Învă a ii sunt chema i să pună în serviciul creştinătă ii toate resursele culturii lor. dar în afara jurisdic iei cancelare. fac parte din nucleul studios parizian. sub diverse titluri.malul stâng al Senei. tot în mediul institu iilor ecleziastice. propria sa libertate: în 1215. al XII-lea. afirmându-şi. pentru a stabili un raport direct cu noii intelectuali. cetatea Paris este preamărită cu titlul de parens scientiarum. Acesta reprezintă embrionul universită ii. controlau con inutul învă ământului. Rezultatul este o structură complexă de autoguvernare. În dobândirea autonomiei lor. metodele didactice. autoritatea impusă de episcop controlului şcolilor. În 1231 universitarii au ob inut de la papa Grigorie al IX-lea o serie de privilegii foarte importante: prin bulă papală. toate aspectele de via ă privitoare la persoanele care. nu ezită să pună pe plan secund autoritatea ecleziastică locală. puterea a trecut în mâinile universitarilor. universitarii au fost sprijini i de ponteficii romani. cu capacitatea de a-şi da autonom o normă. cu participarea studen ilor. Către anul 1200. într-un moment în care încearcă să afirme cu putere autoritatea Scaunului roman asupra întregii creştinătă i.

În jurul acestor căr i iau naştere şcolile bologneze de drept.Nu se ştie bine dacă au existat aici. în care în sec. Lucerna iuris. al VI-lea împăratul Iustinian adunase tezaurul legilor şi jurispruden ei antice care. cu o carte deschisă în fa a sa. în postura de a o citi şi comenta în fa a unor grupuri de şcolari. Nu se poate însă explica totul într-un mod mecanic. Reprezentările figurative de scene de şcoală (în manuscrie. o întreprindere de asemenea dimensiuni nu se putea totuşi împlini pe durata unei genera ii şi nici. Manuscrise din acele „căr i de legi” au ajuns la Bologna. Există cu siguran ă un raport între înflorirea şcolilor noi şi nevoia de cultură exprimată de o societate aflată în plină dezvoltare politică şi economică. Italia centro-septentrională. în primul rând pentru că. cu atât mai pu in. la început au fost mai cu seamă căr i. 105 . şcoli de vreo oarecare importan ă sau ce anume se învă a acolo. „făclia dreptului”. Cetatea se află în centrul unei regiuni. al XI-lea. „lumina Bolognei”. începând cu sec. unde. după sfârşitul Imperiului roman. în perioada preuniversitară. care-l ascultă într-o atitudine de respect. Tradi ia îi atribuie meritul ini iativei lui Irnerius. Sunt căr ile din Corpus iuris. în special la cei care se folosesc de drept în practica profesională (judecătorii şi notarii). rămăseseră atâtea secole împrăştiate şi nebăgate în seamă. la Bologna – dacă dăm crezare pu inelor mărturii –. se înregistrează semnele unei renaşteri juridice. să fie opera unei singure persoane. pe căi aventuroase şi în mare parte obscure: unii maeştri au început să le recopieze şi să le pună în ordine. în sculpturile tombale) arată maestrul la catedră.

studen ii dialoghează cu institu iile citadine şi. Aten ia cu care papii şi împăra ii au urmărit noile dezvoltări ale culturii intelectuale a fost determinantă pentru succesul extraordinar al universită ii în Evul Mediu. controlează toate aspectele vie ii „studiului”: programele de cursuri. coborând spre Roma pentru încoronare. Prin reprezentan ii lor. disciplina internă. Guvernul comunal pune vreme îndelungată piedici studioşilor străini care vor să se organizeze în corpora ii (cele bologneze nu au nevoie de garan ii speciale. Legătura cu cele două puteri universale a imprimat institu iei universitare unele dintre trăsăturile sale juridice cele mai caracteristice: în toate aşezămintele le sunt garantate universitarilor privilegii analoge. activitatea profesorilor. Privilegiile acordate de Barbarossa. reluate în legisla iile sucesive ale suveranilor. fiind tutelate de statutul lor de cetă eni). În 1155. chiar şi ponteficii intervin pentru a întări cu sprijinul lor puterea corpora iilor studen eşti. Le-a garantat protec ia sa.Cultura care se construieşte în şcolile universitare pune în mâinile juriştilor bolognezi. slujitorul Lui”. dar în final trebuie să accepte acele universitates studen eşti ca o prezen ă de prim plan a vie ii cetă ii. principilor şi cetă ilor. Începând cu sec. al XIII-lea. ca şi în cele ale teologilor şi filozofilor parizieni. Federico Barbarossa a întâlnit la Bologna o delega ie de profesori şi studen i. mai cu seamă. pentru că ei „luminează lumea cu ştiin a. o putere uriaşă. educându-i pe oameni să trăiască în supunere fa ă de Dumnezeu şi împărat. iar titlurile conferite sunt recunoscute ca valide oriunde. vor face din universitari un grup puternic şi capabil să se conducă autonom. Dacă se 106 .

al XIV-lea şi. iar oraşul Vercelli a decis în 1228. îşi va adânci această caracteristică. ea va rămâne în multe aspecte numai formală. Aceasta nu înseamnă că marile aşezăminte îşi pierd caracterul şi ambi iile cosmopolite: este însă evident că oraşele ca formă administrativă. studen ii continuau să-i plătească direct pe profesori. Universitatea are însă un alt chip. dependen a universită ilor de puterile locale este foarte puternică.adaugă la acestea faptul că programele prezintă un grad înalt de uniformizare şi că latina este limba comună pentru to i. mai cu seamă. la Bologna. se în elege cum noii intelectuali pot să aplice la ei înşişi într-un mod cu totul particular mottoul: terras omnes tamquam meas uidebo. mai ales din punct de vedere financiar (salariile profesorilor fiind plătite din banul public). ale administra iilor orăşeneşti. cu timpul. precum şi principii şi suveranii încep să dezvolte o politică de plasare a universită ii în serviciul exigen elor unui 107 . Din sec. prin sistemul „colectei”. universitatea începe să devină tot mai clar o institu ie a statului. Încă din primele secole. apar altele care se nasc din voin a suveranilor. autonomia corpora iilor universitare se reduce sim itor: în universită ile din Evul Mediu târziu şi apoi din epoca modernă. cu orgoliu. În aceste condi ii. al XIII-lea. dintr-al XV-lea. în schimb. Încă din aceste prime ini iative de întemeiere. Federico al II-lea a fondat în 1224 Universitatea din Napoli. alături de acele spa ii de studiu născute din adunarea spontană a maeştrilor şi elevilor. să se înzestreze cu o institu ie de studiu. Ea este şi o institu ie solid înrădăcinată în realitatea socială şi politică a locurilor în care se găseşte şi. până la jumătatea sec.

aceasta trebuie să furnizeze societă ii medici. în care rolurile sociale se rigidizează tot mai mult. pentru că nu este nevoie să supraevaluăm puterea culturii universitare. Iată o cronologie sumară a celor mai importante: Au universitate din sec. cum este cea din Evul Mediu târziu. al XIII-lea (şi. Situa ia era însă cu mult mai complexă. 108 . Până în sec. nu este suficient titlul de doctor pentru a garanta o carieră strălucită. profesori şi. Harta difuziunii locaşurilor universitare în Europa devine tot mai densă în cursul Evului Mediu. Toulouse. Oxford. nu trebuie să se creadă că aceste personaje. angajate în slujbe preponderent tehnice. Este totuşi impresionantă expansiunea fenomenului. chiar din perioada anterioară): Bologna. Este adevărat că nu toate universită ile. juriştii strâng alian a cu papalitatea sau Imperiul) şi asumarea unui rol tehnic (când s-au pus în slujba oraşului ca profesionişti şi func ionari). Paris. Transformările au oscilat între asumarea unui rol de ideolog (când teologii. Către 1500 se numără cam optzeci. Montpellier. avoca i. filozofii. Napoli. Raportul intelectualilor universitari cu puterea a cunoscut inevitabil transformări. Siena. supravie uiesc vreme îndelungată. mai ales cele apărute în perioada cea mai veche. în unele cazuri. Salamanca. al XIV-lea. Într-o societate. îşi pierdeau cu totul specificul lor de intelectuali. Cambridge. care rămâne determinată de descenden a familială. func ionari cu o bună pregătire.mediu politic teritorial precis: în fiecare centru orăşenesc. în administra ia publică. notari. Pe de altă parte. universită ile nu depăşeau un total de douăzeci. Padova.

Viena. Köln. disciplină): gramatica. Rostock. cap. Freiburg. Miniaturile manuscriselor scolastice reprezintă adesea sistemul cunoaşterii prin imaginea unui copac. al XIV-lea se adaugă: Avignon. cunoaşterea era concepută ca un complex unitar. În sec. aritmetica. Glasgow. mai departe. geometria. Ducerea la capăt a studiilor a necesitat întotdeauna trudă şi bani: câştigurile sigure şi prestigiul social reprezentau însă o răsplată pe măsură. Saragozza.Lisabona. Perugia. Trier. 109 . Universitatea a fost „inventată” în Occidentul latin.1. Coimbra (prin transferare de la Lisabona). au existat mari civiliza ii literate care nu au cunoscut universitatea. iar în epoca modernă s-a afirmat pe toate continentele ca o institu ie tipică şi specifică a culturii a occidentale. Cracovia. din al cărui trunchi puternic se despart şapte ramuri. marcată de şcoli superioare care nu sunt totuşi comparabile cu universită ile în sens strict. Roma imperială. Filologia). câte una pentru fiecare artă (id est. le adânceau chiar mediile universitare. Pavia. Pisa. articulat în şapte discipline: cele şapte arte liberale (vide supra nota despre Martianus Capella. Şi totuşi. retorica. Praga. al XV-lea: Leipzig. pare greu de imaginat o societate avansată din punct de vedere cultural care să nu aibă un sistem universitar. A. Tübingen. Uppsala. În sec. Copenhaga. În lumea modernă. chiar Islamul din perioada de aur. Louvain. În Evul Mediu timpuriu. pe parcursul secolelor de mijloc ale Evului Mediu. Erfurt. Heidelberg. dialectica. Catania. aşa cum au fost Grecia antică. Înflorirea centrelor universitare răspundea unor schimbări pe care. Roma.

profesorii au început să schi eze un edificiu nou. al cunoaşterii. Studiul celor şapte arte liberale.astronomia. teologie. Noua concep ie asupra culturii rămâne una profund unitară. dar se articulează în diferite facultă i ale universită ii: arte. Oameni noi s-au inserat în teritoriul literaturii. dar uneori se deschide înspre specializare. aşa cum se desfăşura în Evul Mediul timpuriu. este acum o simplă pregătire pentru studiile superioare. operele filozofului grec sunt un element decisiv pentru dezvoltarea filozofiei şi a ştiin ei. aproape nici unul nu reuşea să-şi desăvârşească efectiv întregul curriculum. Studium este unul singur. discipline morale şi discipline care privesc realită ile supranaturale (metafizica). începând cu sec. studiosul trebuia să fie stăpân pe toate aceste discipline. Această revolu ie se împlineşte sub semnul filozofiei aristotelice: traduse din greacă în arabă şi apoi din arabă în latină. chiar dacă în general diverse centre îşi leagă renumele de grupuri particulare de discipline. mai complex. iar societatea în întregul ei şi-a dezvoltat noi exigen e culturale. al XIII-lea. chiar dacă în realitate. în disciplne care se ocupă de natură. Studen ii merg la Paris datorită faimei de care se 110 . filozofii şi-au asumat sarcina de a teoretiza organizarea disciplinei. Mai mult decât to i ceilal i. muzica. Un aşezământ universitar are menirea de a oferi pregătire în toate disciplinele. după schema diviziunii filozofiei. Pentru a fi un învă at. dintre relativ pu inii care puteau accede la educa ia superioară. În şcolile universitare. drept. medicină. O restructurare profundă a acestei scheme a avut loc la începutul celui de-al doilea mileniu. al căror con inut este articulat.

bucurau profesorii de arte şi de teologie, la Bologna, pentru a frecventa şcolile de drept. Programa unui curs universitar este constituită dintr-o selec ie de texte. Fiecare disciplină (teologie, filozofie, drept etc.) coincide cu căr ile autorilor care au tratat-o cu autoritate, iar profesorii au misiunea de a le transmite tinerilor con inutul lor întro formă nealterată. Con inutul şi metodele de predare erau teoretic similare în toate aşezămintele universitare (şi nu fără temei s-a insistat mult asupra rolului jucat de universitate în crearea unei culturi europene unitare); de fapt însă, puteau exista deosebiri chiar importante. Disparită i se remacă mai cu seamă în facultă ile de arte: în vreme ce în unele centre sau în unele epoci studiul era limitat la autorii vechi, folosi i în şcolile de arte liberale preuniversitare, la Oxford şi la Paris, în cursul sec. al XIII-lea, se citeau toate operele lui Aristotel. În vremea aceea, Aristotel era folosit şi de mul i teologi: chiar dacă facultatea de teologie avea ca texte de bază Biblia şi Sentin ele unui magistru din sec. al XII-lea, Petrus Lombardus (Libri quattuor sententiarum). Programa facultă ii de medicină cuprindea autori clasici, ca Hipocrat şi Galenus, şi tratate de autori arabi în traducere latină, în primul rînd „Canonul” lui Avicenna. Căr ile juridice pe care le reunise în sec. VI împăratul Iustinian în Corpus iuris stăteau la baza învă ământului de drept civil, în vreme ce dreptul canonic se studia din culegeri de norme ecleziastice. Întemeiată solid pe tradi ia autorilor, cunoaşterea transmisă de universitatea medievală poate părea la prima vedere statică şi repetitivă. Programele însă nu se men in neschimbate de-a

111

lungul timpului, ci se deschid primind, alături de textele clasice, tratate şi alte produc ii scolastice ale maeştrilor moderni, care devin şi ei „autori”. Şi, mai cu seamă, con inutul căr ilor nu este transmis ca ceva rigidizat: dimpotrivă, de fiecare dată este supus unui efort de interpretare din partea profesorilor; o operă doctrinală are subtilitate, fantezie şi îndrăzneală, ceea ce, în respectul absolut al textului clasic, o face capabilă să răspundă nevoilor şi intereselor modernită ii. Ştiin a medievală este în întregime întemeiată pe căr i (observarea naturii acoperă un spa iu marginal şi, sub acest aspect, revolu ia ştiin ifică de la începutul epocii moderne este cu adevărat o schimbare de perspectivă); nu se poate însă defini ca „livrescă” în sensul depreciativ al termenului. Cartea există prin medierea profesorului, ea trăieşte prin vocea lui. În două momente fundamentale ale didacticii universitare, lec ia şi disputa, studen ii înva ă prin intermediul ascultării. În lec ie, profesorul citeşte textul mai înainte de a-l comenta; în dispută, textul trebuie să fie deja total prezent în memoria celor care intervin, pentru a putea să-şi sprijine argumentarea pe autoritatea lui. Dacă pentru studiul individual studen ii au mare nevoie de pagina scrisă (şi de aceea epoca despre care vorbim este una de o extraordinară expansiune a produc iei de carte), aulele universitare rămân în mare măsură spa ii ale oralită ii. În cadrul raporturilor care au existat în Evul Mediu între cultura universitară şi celelalte culturi, merită pusă în valoarea problema lingvistică. Corpul universitar vorbeşte pretutindeni în limba latină şi rămâne fidelă acestei limbi de prestigiu chiar până

112

dincolo de sfârşitul Evului Mediu. Grupurile de intelectuali găseau în latină un puternic instrument de comunicare ştiin ifică, care anula barierele ridicate de limbile na ionale; iar universalitatea limbajului este un element fundamental în ideologia universită ii ca institu ie cosmopolită. Fa ă de societate în ansamblul ei, alegerea latinei este una de separare. În secolele în care se dezvoltă universitatea, nu numai lumea de rând, în via a de toate zilele, comunică în limba vulgară, ci chiar şi scriitorii deschişi la experimente folosesc în crea ia literară, cu tot mai mare insisten ă, noile limbi. În vremurile de început, raporturile dintre şcoală şi lumea literaturii în vulgară sunt foarte vii. Personajele care se mişcă într-o zonă de mijloc între cele două spa ii dezvoltă o intensă activitate de mediere: este vorba aici în primul rând de Brunetto Latini (cu numele latinizat în forma Burnectus Latinus), venerat de Dante ca maestru: în Tezaurul său, publicat în franceză (Li livres dou trésor) şi apoi în italiană (Tesoretto), el condensează mult din învă ăturile predate la Paris în facultatea de arte. Mai apoi, litera ii care aleg limba vulgară pornesc pe un drum cu o tot mai mare autonomie, ba chiar de contestare deschisă a culturii universită ilor. Clivajul dintre cele două lumi este menit să crească. Rămâne deschis canalul obişnuit de comunicare dintre şcoală şi culturile non-literate, prin pastorala religioasă. Predicatorii se străduiesc să traducă într-un limbaj accesibil poporului doctrinele pe care le-au studiat la universitate; numeroasele culegeri de predici în limba vulgară ajunse până la noi sunt o mărturie a strădaniei lor.

113

universitatea din Paris are un destin extraordinar. În faza aceasta. tezele averroiste sunt condamnate de episcopul Parisului. primele texte aristotelice intră în facultă ile de teologie. văd lumina sinteze grandioase dintre cultura creştină şi gândirea clasică greacă. care le-au oferit profesorilor universitari texte fundamentale pentru toate disciplinele. ci la curte sau în alte centre culturale. şi cu cele ale comentatorilor arabi. Filozofii parizieni sunt magnanimi. Avicenna si Averoe. În cursul sec. ci şi pentru a primi.Cultura universitară se deschide spre exterior nu doar pentru a da. unde. nu au fost făcute în interiorul universită ilor. iar profesorii care le sus in sunt expulza i din universitate. În 1270 şi 1277. Gra ie traducerilor latineşti. la îndemnul papei. Este semnificativ faptul că cea mai mare parte a traducerilor din greacă şi din arabă. sunt. necunoscute mai înainte. menit să influen eze profund toată istoria culturii occidentale. unde mecena i laici sau ecleziastici sus ineau întreprinderi de felul acesta prin însemnate mijloace financiare. datorate franciscanului Bonaventura şi dominicanului Toma d’Aquino. metafizică ale lui Aristotel. cei dintâi intelectuali conştien i de func ia lor socială. al XIII-lea. a implicat în mod natural instrumentele practice de 114 . Încă de pe la 1230. profesorii vin în contact cu operele de filozofie naturală. după unii istorici. cum se definesc ei înşişi. începând cu jumătatea secolului. Revolu ia culturală care a marcat Evul Mediu târziu şi care şi-a găsit momentul de maximă elaborare în fondarea universită ilor. morală. raportul dintre ambientul de la curte şi cel din şcoală a fost vital.

pe baza unui contract autentic. precum şi semne de paragraf pentru a pune în eviden ă păr ile în 115 . Copiată în ateliere laice de scriere. Cartea tipică a Evului Mediu timpuriu era un codice produs în scriptorium-ul unei mănăstiri. pentru studiu individual. cu decora iuni rezervate paginilor şi rândurilor ini iale. Cartea devine. pe scurt. prezintă şi titlurile în roşu – rubricae –.cunoaştere: căr ile. În interiorul textului. răspunde unor modalită i de fabricare şi unor exigen e de întrebuin are cu totul diferite. care se dezvoltau în interiorul centrelor urbane. Cartea era menită în esen ă să rămână în interiorul mănăstirii şi făcea parte în felul acesta din bunurile ei materiale. cu margini ample destinate gloselor şi comentariilor la text. făcută cu glas tare. prezenta cel mai adesea foi scrise complet. Folosită pentru o lectură colectivă şi nu individuală. Codicele universitar prezenta pagini scrise pe două coloane. care trebuie să corespundă noilor exigen e ale studen ilor universitari. Cartea universitară. de studen i care urmăresc din ea lec iile profesorilor. iese din mâna unui copist de profesie care. în primul rând prin structura sa materială. Apare acum o carte nouă. cuvintele sunt de regulă despăr ite unele de altele. textul este cuprins într-un sistem decorativ care. cu spa ii ample între rânduri. cu o scriere care în mod obişnuit nu separa cuvintele. având loc în refectoriu sau în curtea interioară a mănăstirii. din thesaurus: mai apoi putea fi dăruită vreunui personaj eminent. care este cu siguran ă exemplul cel mai tipic şi reprezentativ al produc iei medievale târzii. pe lângă miniaturile şi literele ini iale. primeşte sarcina de a transcrie. un bun material menit vânzării şi folosit.

s-a elaborat un sistem articulat şi func ional de multiplicare a căr ilor. pentru a transcrie textul. Mecanismul putea fi atins de defec iuni. puteau să închirieze din când în când acele peciae de care aveau nevoie. câte fascicule cuprindea textul respectiv. toate de aceeaşi lungime: fasciculele erau cunoscute sub numele de peciae. un alt element caracterizează produc ia de carte universitară: este vorba de sistemul de peciae. tot atâtea. Aceste exemplaria erau scrise în fascicule. Dincolo de noua structură formală. precum şi studen ii individuali. şi deopotrivă pentru a veghea asupra autenticită ii şi corectitudinii formale a textelor. Pentru a face fa ă cererii continue de texte. care provocau incidente în transcriere. Pe de altă parte. al XIII-lea. mai ales la Bologna şi Paris. Avantajul sistemului este evident: copiştii profesionişti. era posibil ca în felul acesta să fie implicate mai multe persoane în copierea unui singur text. în multe universită i europene. Se face o listă oficială de exemplaria şi se trec în ea tarifele.care se articulează discursul. verifică la începutul anului academic corectitudinea textuală a acestor exemplaria şi le fixează pre ul de împrumut. care lucrau în număr mare pe lângă universită i. Pentru toate căr ile de texte utilizate se crea o copie oficială. numită exemplar. ale căror urme s-au păstrat în manuscrisele 116 . De aceste exemplaria se ocupă (mai cu seamă împrumutând din când în când peciae) stationarii. nişte librari / bibliotecari. O comisie de petiarii. încă din primele decenii ale sec. aleşi dintre profesori. lista trebuie să fie afişată în oficiul fiecărui stationarius.

ca textul să fie copiat şi pe margini şi scris cu litere extrem de mici. Boncompagno nu a văzut niciodată realizată această şcoală a sa. împrumutată fiind altcuiva. Universită ile şi şcolile medievale nu au rămas ca o realitate palpabilă. a mesajelor culturale pe care le transmiteau. după ce termina transcrierea unei pecia. un text fundamental pentru studioşii retoricii. Odată ob inută însă pecia lipsă. El putea atunci să lase în alb un anumit număr de foi şi să treacă la transcrierea unei pecia de mai departe. 117 . aşadar pentru studiu. în capitolul dedicat importan ei de a memora.unde apar pe margini (adesea cu litere mărunte. Independent de incidentele inevitabile. a rămas însă proiectul unui edificiu ideal visat de un profesor de retorică de la Universitatea din Bologna: Boncompagno da Signa (cunoscut şi sub numele latinizat Boncompagnus) În a sa Rhetorica nouissima (1235). de a avea la dispozi ie în timp scurt toate căr ile care le erau de folos. uneori şterse sau tăiate par ial) indica ii ale sfârşitului sau începutului de pecia. cu numărul care o individualiza. Se putea întâmpla ca un copist. de a gestiona şi a controla difuziunea textelor şi. să nu o găsească în oficiul stationarius-ului pe cea care urma. precum şi exigen elor universită ilor. prin aceasta. copistul descoperea uneori că spa iul pe care i-l destinase în alb era prea mare sau prea mic: aşa se face că în manuscrise se poate găsi o coloană rămasă în alb sau. dimpotrivă. Boncompagno schi ează un loc construit anume pentru exercitarea memoriei. sistemul de peciae a fost capabil să răspundă exigen elor cititorilor.

Studen ii nobili şi de neam înalt să fie aşeza i în locurile cele mai bune. cu excep ie celor care sunt în mod deosebit eficace pentru exercitarea memoriei în diversele materii studiate de elevi. grădinile şi florile: vederea lucrurilor plăcute întăreşte memoria. de gălăgie dăunătoare. profesorul să poată privi afară şi admira pomii. ca profesorul să-şi poată aminti numele lor. Va fi fără imagini şi de picturi. nici mai multe decât este necesar pentru o iluminare corectă. Locurile studen ilor să fie aşezate în ordine. To i pere ii vor fi vopsi i numai în verde. noble ea şi meritele sale 118 . Este bine ca aşezământul să fie la etajul de sus. de canale. Trebuie să fie departe de locurile frecventate de femei. „Un edificiu scolastic trebuie să fie construit într-un loc deschis. de câini care latră. Se dispun două sau trei ferestre prin care. de cai. din când în când. la o înăl ime de la care să poată controla cine intră. Lă imea şi lungimea edificiului trebuie să fie aceeaşi. Tavanul nu trebuie să fie nici prea înalt. mai ales când e vreme frumoasă.dar din rândurile lui răsar câteva detalii ale şcolilor ce ne sunt familiare. de zgomotele pie ei. trebuie să fie o singură intrare. precum şi pentru ca to i să poată vedea chipul profesorului. unde este aer curat. nici să apese podeaua. To i cei dintr-o provincie sau de un neam să fie aşeza i împreună. Profesorul să şadă mai sus decât studen ii. iar scările să nu fie obositoare la urcat. de trosnete şi de mirosul rău. Şcoala va fi cură ată de praf şi de orice murdărie. dar respectând locul de onoare i se cuvine fiecăruia după însărcinările sale. Cât despre ferestre – ele trebuie să fie nici mai pu ine. pentru că în ambele cazuri scade capacitatea de memorare.

dezvăluind cât de legată este universitatea de azi de rădăcinile ei medievale: realitatea care stă în spatele acestor cuvinte. fie la organizarea lui. pentru a desemna diversele arii 119 . devenind termeni tipic universitari. Dar poate că într-o bună zi sfaturile acestea vor fi de folos urmaşilor. metodele. dintre care mul i sunt în uz şi acum. Rareori este vorba de cuvinte inventate anume. Eu nu am avut niciodată o asemenea şcoală şi nu cred că există undeva vreuna de felul acesta. poate fi şi chiar este profund diferită. În universitatea medievală se vorbea. Termenul „universitate” din limbile europene moderne se referă fie la con inutul învă ământului superior. Nu se schimbă niciodată ordinea locurilor şi nimeni nu ia locul altuia.personale. Institu ia universitară şi-a format un lexic propriu.” O realitate nouă are nevoie de cuvinte noi. după aşezăminte) care avea autoritate asupra cunoştin elor transmise în şoli şi asupra persoanelor care frecventau şcolile. care a trecut din latina medievală în limbile moderne. Prin studium se denumea con inutul activită ii didactice şi de cercetare. antice şi mereu aceleaşi. termeni afla i deja în uz. Universitas indica în latina medievală orice ansamblu de persoane. complexul disciplinelor. cel mai adesea. se defineşte corpora ia (formată din studen i sau profesori. lua i din limbajul şcolilor neuniversitare sau din via a de toate zilele. organizat pentru a atinge scopuri precise. odată cu afirmarea universită ii. ci fiecare îşi păstrează locul care i-a fost atribuit. îşi schimbă în elesul şi se specializează. obiecte pentru care Evul Mediu folosea două cuvinte distincte: studium şi universitas.

A ajuns pînă la noi termenul bidellus sau bedellus: acest personaj din universtă ile medievale era important. la Bologna. al doilea (pentru că aici „maestro” desemna un profesor de rang inferior). un cuvânt din vocabularul feudal.disciplinare. la Paris. se folosea de obicei primul termen. de facultă i (facultates). din moment ce putea fi însărcinat să controleze dacă profesorii îşi îndepliniseră regulamentar îndatoririle didactice. încărcat de o autoritate care le era recunoscută. 120 . Maeştri de drept de la Bologna erau numi i şi domini. Profesorii erau numi i magistri sau doctores.

după întemeietorul ei. al XV-lea). cele mai numeroase şi pre ioase manuscrise latineşti şi greceşti sunt concentrate în câteva biblioteci. de la mănăstirea Bobbio. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar. mai poartă un nume: Bibliotheca Marciana. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar codex Laurentianus sau Mediceus sau Marcianus sau Florentinus. de lângă Milano şi prin aducerea unui mare număr de manuscrise de la Heidelberg (provincia Palatinata). cele mai importante aşa se află şi azi. pentru că la început. dominate de cele din Italia. manuscrisele au stat în mănăstirea San Marco din Floren a). până s-a construit clădirea bibliotecii. BIBLIOTECI În vremea nostră. A fost îmbogă ită în 1600 cu colec ia de manuscrise a unui umanist. nefiind prea numeroase la început. fiind indicate prin sintagma libri catenati. Flavius Ursinus. 121 .4. legate cu lan uri. Cea mai importantă dintre ele este Bibliotheca Laurentiana din Floren a (se numeşte Laurentiana pentru că a fost înfiin ată pe lângă biserica San Lorenzo. La Roma: Bibliotheca Vaticana (întemeiată la începutul sec. mai ales palimpseste. după provenien a sa. codex Vaticanus sau Ursinianus sau Bobbiensis (Bobbiensis Vaticanus) sau Palatinus (Palatinus Vaticanus). este numită şi Bibliotheca Medicea. s-a mai îmbogă it prin achizi ionarea de manuscrise. au fost aşezate pe pupitre (pluteus). Aceste manuscrise. Cosimo de Medici 1444.

Din afara Italiei. Nucleul. nomenclatorul înregistrează aici codex Marcianus sau Venetus (Marcianus Venetus). Cardinalul Bessarion şi-a dăruit. precum şi palimpseste. La Napoli a existat o bibliotecă importantă. de la Bobbio. La Vene ia: Bibliotheca Marciana. colec ia de opt sute de manuscrise (preponderent greceşti) bibliotecii San Marco. în 1468. La Cambridge (Cantabrigium: codex 122 . mai degrabă simbolic. sunt de bună calitate. sunt importante pentru colec iile de manuscrise Biblioteca Na ională de la Paris. aici sunt. la moartea sa. drept mul umire pentru azilul acordat de Vene ia grecilor fugi i din calea turcilor. se află aici aproximativ treizeci de mii de manuscrise. cea a universită ii din Oxford (Oxonium: codex Oxoniensis) care se numeşte Bodleiana (după numele întemeietoruluisău). aceste codice s-au pierdut în mare parte. care. al bibliotecii vene iene este alcătuit din manuscrisele latineşti şi greceşti colec ionate de Petrarca care. În Anglia există trei colec ii distincte de codice latineşti şi greceşti: în primul rând. descifrate pentru prima dată de Angelo Mai. mai ales. printre care şi o serie ajunsă aici ca pradă de război (dăruite lui Bodley de contele de Essex. întemeiată de dinastia Bourbon. luate dintr-o bibliotecă din Spania).La Milano (Mediolanum): Bibliotheca Ambrosiana (cu numeroase manuscrise. fără a fi numeroase. Biblioteca Regală din Madrid (Matritensis) de ine manuscrise vechi. Biblioteca Na ională din Leiden (o colec ie mai pre ioasă pentru zona orientală decât pentru cea greco-romană). papirusuri descoperite la Herculaneum. Bibliotheca Neapolitana. le-a lăsat bisericii San Marco.

cea a Mavrocorda ilor. despre care se spune că ar fi avut şase sute de mii de volume (un număr mai degrabă legendar. al XVIII-lea. şi-a lăsat moştenire publică toată biblioteca (în jur de douăzeci şi opt de mii de volume. şi le-a dus la Vatican. aflată într-un orăşel ocolit de ultimul război. se disting două colec ii de manuscrise. amintind de biblioteca din Alexandria). tot ca pradă de război. între care zece-douăsprezece mii sunt codice latineşti şi greceşti). În 1622. În 1797. alegând mai ales manuscrise de la Heidelberg. Unul dintre cele două cataloage existente precizează numărul autorilor: 405 lucrări de autori greci şi 222 lucrări de autori latini (pot fi amestecate manuscrisele cu tipăriturile). în timpul războaielor religioase. Din spa iul german. la începutul sec. dintre care însă cele mai multe sunt orientale). Musaei Britannici) se află cam şaptezeci de mii de manuscrise. a rămas într-o stare bună. un general al papei a luat aproximativ trei mii cinci sute de manuscrise. La Heidelberg se află o bibliotecă întemeiată în 1421. în sec. este cea mai veche bibliotecă publică germană care a supravie uit până în vremea noastră. În România a existat. Bonaparte a dus de la Roma. După tratatul de pace din 1815. au revenit la Vatican peste două mii şase sute de manuscrise originare din Heidelberg. Al doilea catalog precizează numărul 123 . manuscrise din biblioteca Vaticană. În sfârşit. o bibliotecă importantă. Un al doilea centru german important pentru codice este Wolfenbüttel (Guelferbytana): oraşul a avut un principe care. la Londra.Cantabrigianus) există mai ales texte greceşti. Biblioteca. bine alese. al XVI-lea. la Biblioteca Muzeului Britanic (codex Londiniensis.

fiind poate înglobată de Mavrocordat în biblioteca sa. ajungând la Paris (unde s-au păstrat). întocmit pe la jumătatea sec. într-o vreme a stat şi ea găzduită de Palatul Văcăreşti. Aceste manuscrise au fost cercetate de soli francezi şi cel pu in şaptezeci şi şase au fost vândute. al XIX-lea. Căr ile au dispărut.manuscriselor: 162. s-a păstrat (în colec ia de documente ini iată de Eudoxiu Hurmuzachi) un catalog al bibliotecii mănăstirii Văcăreşti. 124 . Despre biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino nu se ştie nimic.

se vorbeşte despre erori indicative sau semnificative. Dependen a unui martor de un altul nu poate fi demonstrată direct. autentică poate supravie ui în orice linie). ci numai prin excluderea posibilită ii de a fi independent. Investigarea erorilor se poate face în sine. utile în detectarea rela iilor stemmatice. dar atunci devin relevante anumite caracteristici ale lor. Erorile care apar în cursul transcrierii au o semnifica ie decisivă în studierea interrela iilor dintre manuscrise. erorile pot fi cercetate în scopul alcătuirii unui stemma. Din acest punct de vedere. Vorbim de erori separative dacă un manuscris atestă o eroare acolo unde un alt manuscris păstrează lec iunea autentică: atunci are o descenden ă independentă de a acestuia (rămâne însă incertitudinea generată de contrastul dintre lec iunile autentice şi posibilele emendări). Paul Maas stabileşte o formulă de analiză. Pe de altă parte.5. pornind de la constatarea conjunctive. EDI II Primul rezultat al muncii editorului este alcătuirea unui stemma. errores significativi. cu scopul de a determina felul în care au apărut şi calea de eliminare a lor. Se demonstrează că un martor B este independent de că erorile semnificative sunt separative sau 125 . Mărturia este strict limitată la erorile semnificative (vide infra). care ar putea indica anumite linii de descenden ă (fiind evident că o citire corectă.

9 din sec. Se poate dovedi că doi martori. al X-lea sau al XI-lea (L) împotriva manuscriselor din sec. în mod independent. Este un domeniu al probabilită ilor (sau improbabilită ilor). Este un fapt general acceptat azi că niciun bizantin din acele trei secole nu putea compune versul respectiv. Asemenea erori sunt numite erori conjunctive (errores coniunctivi). B şi C. Se identifică erori conjunctive dacă două sau mai multe manuscrise împărtăşesc o eroare proprie. mai ales în textul scholiilor). că un număr de manuscrise bizantine din Sofocle sunt independente de L. Erorile de tipul acesta sunt numite erori separative (errores separativi). pentru că nu se exclude teoretic posibilitatea ca mai mul i martori. Mai mult. şi care face ca manuscrisele să fie asociate într-o anumită linie de descenden ă (şi de data aceasta.un martor A. nu al certitudinilor. prin intermediul erorilor separative din L (e drept. al XIII-lea (AG). sunt împreună împotriva unui al treilea. s-a demonstrat între timp. prin identificarea faptului că o eroare comună lui B şi C este de o asemenea natură încât e pu in probabil ca B şi C să o fi comis independent una de alta. descoperind în A împotriva lui B o eroare constituită în aşa fel încât ceea ce ştim noi din stadiul criticii conjecturale a perioadei dintre A şi B ne autorizează să avem certitudinea că nu putea fi îndepărtată prin conjectură în acea perioadă. A. să facă aceeaşi greşeală. O eroare celebră în tradi ia clasicilor greci este omisiunea versului Oedipus Tyrannus 800 în Codex Laurentianus 32. 126 . există posibilitatea ca o emendare să fi anulat mărturia asocierii). şi anume una care nu poate fi atribuită unei coinciden e în citirea greşită.

pe de altă parte. producerea unui număr mic de copii (cel mult trei) după acelaşi arhetip. un conglomerat de erori datorate itacismului şi singura eroare pe care o au în comun se datorează itacismului. exista o tendin ă de contaminare: în momentul în care se produce contaminarea.Probabilitatea ca doi martori să fie în acord pentru că au folosit aceeaşi sursă este însă mai mare. Natura tradi iei medievale implică. atunci faptul respectiv nu se transformă într-un argument care să sprijine stemma. Aceste două tipuri de erori indicative apar frecvent în textele extinse. 127 . în cazul textelor relativ pu in citite. iar faptul acesta impune limitări. Recomandările stricte de alcătuire a schemei de descenden ă nu se aplică în cazurile în care tradi ia manuscrisă a fost supusă emendării sau contaminării. o eroare comună provocată de itacism face probabilă explicarea prin apartenen a la aceeaşi familie. pentru că este primejdios ca un text să fie editat pe baza unui stemma incert. astfel încât cele două tipuri de rela ii pe care le implică pot fi demonstrate dincolo de orice îndoială. în cazuri extrem de rare s-au conservat toate cele trei copii sau descenden i din fiecare din ele. Dacă. de pildă. metoda care stă la baza alcătuirii unui stemma devine impracticabilă. când textele erau intens citite. Pe de altă parte. ambii martori au autoritate ortografică. Contextul este relevant: dacă ambii martori prezintă.

iar apoi ajunge la recentiores. iar acest principiu a fost perfect formulat de Pasquali: recentiores non deteriores. Tot aşa. Manuscrisele târzii pot păstra o tradi ie de dată veche. Ştiin a bizantină merită să fie corect evaluată. dependen i. Asemenea manuscrise pot varia în dată (mai ales când este vorba de autori care s-au bucurat de o largă popularitate). Principiul este generat de constatarea că un martor care de dată mai târzie decât decât altul nu este în mod necesar. în vreme ce independen a martorilor ulteriori (împotriva celor care sunt mai timpurii decît ei) trebuie demonstrată prin erori separative.Mai departe. în majoritate. stemma trebuie să acopere o tradi ie închisă: altminteri orice manuscris individual poate con ine variante (în text sau pe margine) care provin dintr-o sursă externă. din acest motiv. editorii se confruntă cu probleme generate de absen a unor proceduri stemmatice clare. un martor inferior. de la Occidentul sau Bizan ul medieval până în vremea Renaşterii. Este întotdeauna relevantă cercetarea stării filologice în ansamblu a unui manuscris. Cel mai adesea. Aceşti martori recentiores se dovedesc a fi. în ordine cronologică. parcursul corect începe de la cel mai vechi. şi de dificultatea de examninare şi evaluare a unor manuscrise emendate sau contaminate. Cel mai vechi martor existent este întotdeauna complet independent. tot aşa cum se cuvine să fie pre uite efectele adnotărilor medievale sau 128 . Vârsta unui martor este luată în considera ie doar ca terminus ante quem. indiciu că nu poate proveni dintr-un codice ulterior lui. în examinarea martorilor din punctul de vedere al independen ei lor.

129 . cu condi ia ca datele să fie pregătite adecvat. Recensiunea manuscriselor. un calculus de variante. Polibiu şi Titus Livius erau totuşi texte prea voluminoase pentru a se bucura de o popularitate neîntreruptă. chiar dacă permite o mărturie adecvată. Se poate recurge la examinarea statistică. Bibliografia recentă şi recurgerea la mijloacele moderne de cercetare reprezintă pentru editor o complinire a studierii câmpului general al tradi iei mansucriselor de care dispune.măiestria emendărilor Renaşterii. ci se plasează în contextul evaluării autorului respectiv. Munca statistică poate fi făcută acum mijloace moderne. Rezultatul ultim nu rămâne unul mecanic. la acestea urmând să se adauge şi alte manuscrise eschiliene. Un editor al lui Polibiu ori Titus Livius poate prezenta un stemma şi o tradi ie închisă a principalei linii de descenden ă. iar emendarea şi contaminarea sunt în măsură să vicieze analiza. Concluziile se formulează doar după ce sunt examinate mărturiile din toate punctele de vedere. Şapte manuscrise din Eschil pot sugera un stemma. care nu implică nicio opinie în privin a autenticită ii lec iunilor sau a deteriorării lor succesive. alte şaptesprezece o pot distruge. Beneficiul constă nu numai în viteza de lucru. al subiectului şi stilului. poate implica argumentul probabilită ii ca ipoteză de lucru. ci şi în depăşirea erorilor omeneşti în judecarea mărturiilor. iar un hiatus în transmitere poate avea efecte ascunse. dar numai după cola ionarea tuturor manuscriselor cunoscute.

în 1528. Descoperirile ulterioare au îmbogă it tabloul edi iilor princeps latine din secolele care au urmat incunabulelor. din motive didactice. EDITIO PRINCEPS Numele de editio princeps se foloseşte pentru prima edi ie tipărită a unei opere. din acelaşi an datează o edi ie din Lactan iu. 1476) şi Manuel Chrysoloras (Vene ia. Renaşterea a fost predominant latină. edi ia princeps a lui Homer datează abia din 1488. capitole. Sweynheim şi Pannartz. când era deja publicată cea mai mare parte a clasicilor latini cunoscu i atunci. abia la sfârşitul sec. Autorii greci s-au bucurat de mai pu ină aten ie. gramaticile greceşti ale lui Constantin Lascaris (Milano. cel al lui Cicero către Brutus. s-au îngrijit de tipărirea clasicilor latini. Iată câteva exemple: din 1515 datează prima parte a Annalelor lui Tacit. a fost publicat Cicero: De officiis şi Paradoxa (în 1465. fragmente care lipseau edi iei princeps a lui Titus Livius din 1469. al XVI-lea se poate spune că au fost publica i în cea mai mare (şi mai importantă) parte autorii greci. Velleius Paterculus. 1484). după inventarea tiparului. editat de Fust şi Schoeffer. iar umaniştii. În schimb. prin descoperiri succesive.6. Înaintea tuturor celorlal i autori. la Magonza). Primele căr i tipărite în greacă au fost. în 1508 a fost completat epistolarul lui Pliniu cel Tânăr către Traian. din 1518 pînă în 1773. Edi ii princeps au apărut însă chiar şi după această dată (fără a fi limtate la descoperirile papiriacee sau de texte găsite 130 . din 1520. la Subiaco). au fost adăugate căr i. De oratore (1465.

Arrian ( jIndikhv). cum este de pildă Soranus (Peri. Esop. Dietz şi a fost publicată după moartea acestuia. Efortul de tipărire a autorilor greci a fost rapid dublat de traducerea lor în limba latină. Dionysios Thrax (Tevcnh grammatikhv). În câteva din aceste cazuri. Tucidide. Din 1652 datează culegerea Antiquae musicae auctores septem. asta era situa ia şi pentru Peri leptunouvsh~ diaithv~. din 1715. Herodot. în 1838. Extrem de rare sunt situa iile în care textul grecesc este ulterior regăsit: multe din operele lui Galenus au ajuns până la noi doar în traducere latinească. R. uneori s-a întâmplat ca traducerile umaniştilor (integrale sau par iale) să fie publicate înaintea edi iilor princeps ale autorilor greci (câteva exemple: Batrachomiomachia. originalul grec s-a pierdut. din 1698.). Aristotel etc. gunaikeivwn paqw`n). dar în 1898 a fost publicat textul grecesc după un codice descoperit atunci. care a fost găsită de F. 131 . Platon.ulterior).

7. Se cuvine să fie. conspectus siglorum et notarum. De pildă: P. Titlul se scrie în latină cu litere majuscule şi fără interpunc ie. textul. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1974 sau FLAVII SOSIPATRI CHARISII ARTIS GRAMMATICAE LIBRI V EDIDIT CAROLUS BARWICK EDITIO STEREOTYPA CORRECTIOR EDITIONIS PRIORIS ADDENDA ET CORRIGENDA 132 . EDI IILE CLASICE Păr ile esen iale ale edi iilor dintr-un autor clasic sunt titlul. pe cât posibil clar şi scurt. prefa a. aparatul critic. unul sau mai mul i indici. PAPINI STATI ACHILLEIS RECENSVIT ALDO MARASTONI BSB B. la care adesea se adaugă fontes et testimonia. G.

Nu există un raport sintactic între titlul operei şi numele editorului: ar fi fost o eroare să apară scris LIBROS V. G. TEVBNERI MCMIII sau (mai frecvent) se poate da echivalentul latinesc: BABRII MYTHIAMBI AESOPEI EDIDERUNT MARIA JACODA LUZZATTO ET ANTONIUS LA PENNA BSB B. G. în cazul genitiv.COLLEGIT ET ADIECIT K. G. TEVBNERI MCMLXIV Titlul operei este precedat de numele autorului. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1986 133 . Titlul unei opere greceşti se poate lăsa în limba greacă: ARISTOTELIS POLIQEIA AQENAIWN QVARTVM EDIDIT FRIDERICVS BLASS LIPSIAE IN AEDIBVS B. KÜHNERT LIPSIAE IN AEDIBVS B.

TEVBNEI MCMLXIV EVRIPIDES IPHIGENIA IN TAVRIS EDIDIT DAVID SANSONE BSB B. mai ales.. în edi iile Teubner ale operelor euripideice Bacchae (ed. Şi mai departe de standardele obişnuite ale paginii de titlu sunt aceste exemple. 1982) şi Christopher Collard. prin absen a consemnării anului: Supplices (ed. E. G. care ies în eviden ă prin dimensiuni şi.g. 134 . e. Christian Kopff. Iată două exemple: EVRIPIDIS HELENA EDIDIT KARIN ALT LIPSIAE IN AEDIBVS B. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1981 Varianta ultimă (cu numele autorului în cazul nominativ) se regăseşte. 1984).Seria Euripide a aceleiaşi edituri atestă abordări diferite ale rela iei gramaticale dintre numele autorului şi titlul operei. G.

Dacă există incertitudini asupra datei operei. i PROLEGOMENIS COMMENTARIO APPENDICE INSTRVXIT 135 . SIJTHOFF Exista obiceiul ca prefa a să fie scrisă în latină. H. se semnalează în margine sigla. edi iile recente au abandonat în general acest tip de rela ie cu limbile clasice. ROSE M.A. TVLLI CICERONIS EPISTVLAE VOL.. acestea ocupă primul loc. I. autenticită ii ei etc. se descrie species externa. Apoi se trece la examinarea tradi iei directe. Pentru fiecare dintre codicele pe care se bazează edi ia.M. LVGDVNI BATAVORVM APVD A. W. I EPISTVLAE AD FAMILIARES RECOGNOVIT BREVIQVE ADNOTATIONE CRITICA INSTRVXIT LODOVICUS CLAUDE PURSER COLLEGII SANCTAE ET INDIVIDVAE TRINITATIS IVXTA DVBLIN SOCIVS OXONII E TYPOGRAPHEO CLARENDONIANO HYGINI FABVLAE RECENSVIT.

adesea copii ale unor codice care. pentru fiecare. aprecieri generale şi se semnalează deficien ele. Notele prefe ei se indică prin numere progresive. la erorile cele mai importante ale cola ionărilor precedente etc. pentru a facilita trimiterile ulterioare. Nu trebuie uitate edi iile umanistice şi îndeosebi edi iile princeps. Pentru simplificarea aparatului critic. Rândurile se pot numerota pe margini. se pot face. De o importan ă aparte pentru critica de text este tradi ia indirectă: de aceea trebuie tratată în prefa ă. florilegii. Pentru a face mai comodă consultarea. Se trece apoi la indicarea edi iilor. se indică aceleaşi elemente ca şi în cazul codicelor. Dacă tradi ia directă cuprinde şi papirusuri. inscrip ii. Mărturiile antice asupra autorului şi asupra operei ocupă ultimele pagini ale prefe ei. Codicele sunt indicate de regulă cu o singură literă majusculă. după folosirea pentru tipar. din cinci în cinci. se recomandă să se indice în margini subiectul. Dacă se folosesc şi codice care s-au pierdut. i se relatează istoricul. la coruptelele lor specifice. au fost considerate superflue şi s-au pierdut (de aceea edi iile princeps pot avea valoarea unor codice). se pot face în prefa ă referiri la particularită ile ortografice ale codicelor. fără să se ină cont de diviziunea pe capitole. iar în cazul celor cu valoare ştiin ifică se dă lista completă.se prezintă con inutul. imediat după cea directă. care este numerotată cu cifre romane şi împăr ită în capitole. se indică în ce fel li se pot recupera lec iunile. Între prefa ă şi text se pune lista de sigle şi de semne (conspectus siglorum et notarum). cel mai adesea litera ini ială a 136 .

dacă au fost deja cola ionate sau dacă li se pot recupera lec iunile din alte surse. 137 . Rareori există motive suficient de puternice pentru a schimba siglele uzuale. † etc. e. Nu arareori codicele sunt indicate cu litere minuscule sau greceşti. Cu w sau W e indicat consensul tuturor codicelor. Un grup de codice care formează o familie se poate semnala cu o siglă specială: în Oratio Pro Caelio (ed. nu în conspectus siglorum.  = codex Parisinus E 71 anno 1416 scriptus. cu excep ia celor numi i expres în aceeaşi notă. doar numele şi data codicelui. cor. Chiar şi codicele pierdute merită să figureze cu siglele lor. saec. [ ]. X. indica iile editorilor. Toate observa iile referitoare la codice se fac în prefa ă..: o = codex Oxoniensis Collegii Corporis Christi 57 saec. del. diserta iilor etc. Explicarea siglelor se cuvine să fie scurtă. Klotz) consensul codicilor G E H este indicat cu . se notează cu litera sau cu men iunea Itali lec iunile sau conjecturile anonime din epoca Umanismului. etc.g. După siglele codicelor se pun notae.numelui lor.. ale celor care au făcut emendări. prin care se explică abrevierile folosite în aparatul critic: om. semnele < >. sau între antiquiores şi recentiores.. La siglele codicelor se adăugă cele ale papirusurilor şi ale florilegiilor/antologiilor. XII. ale revistelor.g. Nu se recomandă notarea cu pentru codices recentiores (în ansamblu sau în parte) sau distingerea între codicele integri şi mutili.: A = codex Ambrosianus C 29 inf. e.. Orice alte observa ii sunt rezervate prefe ei. Lista începe cel mai adesea cu codicele de autoritate.

se lasă un interval mai mare înainte de începutul unui nou capitol sau 138 . În cartea De medicamentis a lui Marcellus se adaugă signa ponderum medicinalium. con inutul lor. se adaugă la text personae şi argumenta. iar textele epigrafice sunt în mod curent editate cu alte valori ale semnelor grafice. în paranteze drepte [ ] se pun literele şi cuvintele tradi iei directe expurgate de editor. Cu cursive se notează observa iile editorului. Cuvintele iremediabil deteriorate se pun între cruces. este preferabil să fie pu in frecvente. Citatele şi cuvintele unui interlocutor se pun între ghilimele. Cel mai adesea pe partea de sus a celor două pagini ale căr ii deschise se scriu numerele paginilor respective. iar după text se pune conspectus metrorum. Dacă existen a a două puncte în acelaşi rînd face neclar începutul unui capitol sau paragraf. pentru textele papiriacee încă nu există un acord complet. Consensul este aproape unanim în editarea tradi iei manuscrise. Textul este editat cu caractere simple (rotunde). Cu majuscule se scriu formulele juridice. Marginile textului se folosesc în mod diferit. în caz contrar. O serie de asteriscuri indică presupunerea unei lacune în text. numele autorului şi titlul operei. În paranteze unghiulare < > se pun literele şi cuvintele care lipsesc în codice şi sunt adăugate prin conjectură. Pentru operele dramatice. actele politice şi alte asimilabile lor. lacunele din tradi ia manuscrisă trebuie semnalate însă în aparatul critic.Conspectus poate varia în func ie de operă. Paragrafele corespund cel mai adesea capitolelor. Indicarea capitolelor şi a paragrafelor se face pe una dintre marginile laterale: pe aceeaşi margine (sau pe cealaltă) sunt numerotate rândurile.

Codicele se indică prin siglele din conspectus. Mommsen a adăugat locurile paralele din Pliniu cel Bătrân. Dacă există un singur manuscris sau dacă dintr-unul singur derivă to i ceilal i. Dacă în acelaşi rând sunt două sau mai multe note. Vulgata multor texte greceşti în proză are o numerota ie specială. Rareori numerotarea se face în josul paginii. cea a totalului comediei. clar.paragraf.): aceste numere se aşază într-o margine a textului edi iilor moderne. iar „mâinile” diferite se notează cu cifre arabe superioare: e. care trebuie să fie. lec iunile codicelor şi conjecturile filologilor sunt cu caractere normale (rotunde). pe marginile interne ale edi iei sale din Solinus. Lec iunile diferite ale aceleiaşi note sunt separate cu o virgulă sau cu două puncte. În coresponden ă cu rândurile sau versurile textului. în multe edi ii însă caracterele normale şi cursive sunt folosite diferit. 1 139 . Pentru edi iile din Plaut şi Teren iu. Pentru numărul de versuri nu există o normă constantă. se semnalează pe margine recto-ul şi verso-ul (chiar şi în mijloc de cuvânt). cu caractere cursive. sau fără nici un semn de punctua ie. iar într-o margine laterală. actele şi scenele.g. acestea se disting între ele printr-un spa iu sau prin două linii verticale. dar cel mai adesea se notează pe marginea stângă. se fac de obicei două numerotări: în marginea superioară. aparatul este numerotat cu cifre arabe aldine. M . în acelaşi fel se notează paginile edi iilor importante pentru valoarea lor ştiin ifică sau pentru răspândirea lor. mai presus de toate. iar tot restul. cu adăugarea literelor alfabetului latin (a b c d etc. Pentru textele istorice se pot pune pe marginile laterale indica ii cronologice. Sub text se pune în formă latină aparatul critic.

la nominativ. dar se scrie Bentley. timeret). Totuşi. Haupt şi nu Bentleius. acte academice. inma// F (eras. Se declină însă în formă latinească numele filologilor moderni (e. tăieturile prin răzuire sunt indicate cu asterisc sau cu linii verticale uşor înclinate: agi* (era. Cu excep ia situa iilor ieşite din comun. Numele filologilor se dau după abrevierile semnalate în notae. divergen ele sau erorile codicelor individuale şi nici lec iunile eronate din codice izolate. din edi iile precedente. testimonia. 140 . după uz. În anumite cazuri apar şi al i indici: nume de scriitori cita i. După text se pune un indice de nume proprii. 2 litt.. Mommseno). fort.. precum şi din reviste. nu Museum Rhenanum). Editorul inventariază pentru sine. auctores şi imitatores.g. Strict logic.. Perizonius şi nu Voorbroek). dar este de dorit să le selec ioneze cu pruden ă pe cele incluse în edi ia sa.: a Wilamovitzio.g.. Victorius şi nu Vettori. os). s) V. Dacă ajunge să fie citat un nume nou. Hauptius. ele se pun între text şi aparat. se foloseşte în forma latinească.g. dar ulterioare lui. pentru că sunt legate de text. ar trebui puse după aparat testimonia ueterum. numai pentru filologii care sunt numi i în mod obişnuit aşa (e. Titlurile de reviste nu se traduc în latină (Rheinisches Museum. monografii etc.Literele din lec iunile codicelor care sunt marcate cu puncte trebuie (în viziunea editorului) înlăturate (e. toate conjecturile propuse de savan i. Camerarius şi nu Kammermeister. nu se consemnează dubiile asupra lec iunii arhetipului sau familiei.

Bari. 69-142. particularită i gramaticale şi sintactice sau altele. Academiei. 1987. gramaticii”. Al. Problèmes de critique et d’histoire textuelles. Lisabona. [Editura] Universită ii. ♦C. Les manuscrits. Mareş. 595-672. ♦V. pp. an I. Latinitate. Le strade del testo. 1. 141 . Roma. Un passato da riscoprire.).romanitate. În: Manual de lingvistică romanică. ♦C. nr. pp. vol. 16-18. Vol. În: Documente privind istoria României. 1979. Introducere în filologia românească. „Izvoarele latinei „vulgare”. ♦G. Bucureşti. Bucureşti. 1974. Jakó. 1942. 2 („Linguistica e filologia”). 1990. Institut Roumain d’Études Latines. pp. pp. Cavallo (ed. pp. „La critica del testo”. Dain. I.). II Latina „Vulgară”. Les Belles Lettres. Adriatica Editrice. Paris. Paris. În: Introduzione allo studio della cultura classica. Ed. Buescu. I. Introducere. „Paleografia latină cu referire la Transilvania (sec. vol. 1970. Bucureşti. Bibliografie selectivă ♦V. Herescu. pp. „Quando studiare diventa un mestiere”. 673-739. pp. În: Medioevo. 24-35. Giarratano. Milano. Buescu. ♦T. 171-190. XII-XV)”. 53-65. 10 (1997). Inscrip iile. Costa. 1964. Prefa ă de N. Ghe ie & Al. Editorial Verbo. Introdução à cultura clássica. Les Belles Lettres. „La storia della filologia classica”. ♦S. ♦A. Niculescu (ed. Editura Enciclopedică Română. papirusurile. Frova. 1956.auctores şi imitatores. Bucureşti. „Sapere è potere”. ♦I. Marzorati Editore.

1957. 1958. Textkritk. ♦L. 36-45. traducere în limba engleză de B. Oxford University Press. 142 . Maas. Roma. ♦D. Padova. ♦A.♦P. Reynolds & N. 10 (1997). Pini. I. Scribes and Scholars. 1912. D. Leipzig. Bucureşti. G. Textual Criticism. Wilson. pp. Oxford. „Cosa non si fa per quel pezzo di carta”. Oxford. nr. Copisti e filologi. Antenore. Flower. Oxford University Press. La tradizione dei classici dall’Antichità ai tempi moderni. an I. În: Medioevo. Un passato da riscoprire. Russo. 1987. Critica textelor şi tehnica edi iilor. traducere în limba italiană de M. Ferrari. 1968.

143 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful