Ioana Costa

Textele antice şi transmiterea lor

Editura Universităţii din Bucureşti 2008

TABLA DE MATERII

A. CONSTITUIREA TEXTELOR .........................................................................6 1. FILOLOGIA .....................................................................................................6 2. PALEOGRAFIA EXTERNĂ .......................................................................... 17 PAPIRUS VS CODICE............................................................................................... 17 INSTRUMENTE DE SCRIS ........................................................................................ 27 PALIMPSESTE ........................................................................................................ 30 3. PALEOGRAFIA INTERNĂ ........................................................................... 32 B. TRANSMITEREA TEXTELOR ..................................................................... 39 1. MONUMENTELE: LITERATURĂ, ARTE PLASTICE ................................. 39 2. COPISTUL...................................................................................................... 47 3. ABATERILE DE LA MODEL........................................................................ 54 4. TRADI IA INDIRECTĂ ................................................................................ 59 5. RECENSIO...................................................................................................... 69 6. EXAMINATIO ................................................................................................. 78 7. EMENDATIO .................................................................................................. 87 C. PĂSTRAREA TEXTELOR ............................................................................. 92 1. BIBLIOTECILE ANTICE............................................................................... 92 2. NOMENCLATURA CODICELOR................................................................. 97 3. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU...................................................... 102 4. BIBLIOTECI................................................................................................. 121 5. EDI II........................................................................................................... 125 6. EDITIO PRINCEPS....................................................................................... 130 7. EDI IILE CLASICE ..................................................................................... 132 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................... 141

5

A. Constituirea textelor

1. FILOLOGIA Termenul românesc „filologie” vine, în descenden ă directă, din limba franceză: philologie. Dic ionarele moderne (e.g., Hachette 1988) îl definesc, pe scurt, ca „studiu, bazat pe texte, al unei limbi, al gramaticii şi istoriei sale”. Sursa termenului modern este latina (philologia), care l-a preluat fără inova ii din limba greacă (filologiva), unde fusese derivat dintr-un substantiv compus: filov-logo~ (id est oJ filou`n lovgou~). Termenul1 apăruse în literatura greacă pentru prima dată la Platon: philologia desemna dragostea de vorbă, de conversa ie, de argumentare (ca dispută teoretică); domeniul semantic al termenului este bine pus în eviden ă de antonimie: philologos vs misologos, „amator de argumenta ie” vs „cel care detestă conversa ia, argumenta ia”. La Platon, se conturează distinc ia filov-logo~ / polu-lovgo~ vs bracu1

Strict formal, filologia apare ca disciplină universitară la 8 aprilie 1777, când Friedrich August Wolf se înscrie la această disciplină, la Universitatea din Göttingen (devenind studiosus philologiae). Denumirea a cunoscut numeroase variante (în sensuri mai largi sau mai restrânse): humaniora; studii umanistice; erudi ie clasică; literatura veche sau clasică; ştiin e frumoase; cunoaşterea Antichită ii. Termenul cel mai cuprinzător rămâne însă filologia. Cum definirea lui a rămas laxă, nu s-a putut determina cercul domeniului, care este lărgit sau îngustat. Îngustarea domeniului poate merge până la simpla lectură a textelor literare, în spe ă cele greceşti şi latineşti (sau numai cercetarea limbii). Acestei abordări i se opune pozi ia, dominantă în filologia clasică, de asumare totală, prin cercetarea întregii moşteniri greceşti şi latineşti, preponderent în domeniul literar în sens amplu (suma mărturiilor scrise).

6

de la acesta din urmă. savant (în general). I a. într-un context care explică în elesul modern al termenului: 1 Platon pusese alături de filovlogo~ pe filovsofo~. În perioada elenistică. Mai târziu. un cercetător. Filologul grec. o primă suită de sensuri porneşte de la „a alege”. Crates şi elevii săi dădeau acest nume doar celor care explicau glosele. un iubitor al vorbirii. numindu-se pe sine critic. era.lovgo~. cuprinzând manifestările vorbirii. era preocupat în primul rând de literatură. Filologia. aşa cum apare termenul la Platon. se impune definirea termenului logos: dic ionarele limbii vechi greceşti înregistrează aici mai multe coloane de sensuri. este pasiunea pentru disputele teoretice. Pentru grecul de la sfârşitul Antichită ii. în special începând cu perioada alexandrină. philologia ca disciplină apare ceva mai târziu. un studios. de la cuvânt la opera întreagă. de-a lungul existen ei sale. etimologic. al discu iilor. filolog şi critic erau sinonime. în Antichitate se numea grammatikhv (tevcnh).. fiind un nume verbal format de la lego. „a spune”. „a enumera”. 7 . de a argumenta. este plăcerea de a vorbi. un om cu preocupări variate1. Ceea ce acum numim filologie. logos îşi deschide în elesurile. al cercetării. Odată cu transferul aten iei de la domeniu la cel care îl stăpâneşte şi care este „un iubitor de logos”. filologul este un erudit. nu a fost o ştiin ă rigid delimitată.. Mai târziu. până în sec.Chr. Philologia. filologul este un critic literar. care includea firesc filozofia. incluzând mai multe domenii specializate. caracterizând raportul Atena-Sparta. termenul filolog capătă şi în elesul de doct. Nu to i cădeau de acord asupra con inutului no iunii. dar şi premisele vorbirii: ra iunea însăşi.

cel dintâi „filolog” a fost bibliotecarul alexandrin Eratostene. pasionat de numeroase domenii – geografie. 1912. De altfel. Colec iile de manuscrise le dezvăluiau variante ale aceluiaşi text. Bucureşti. pentru că. Critica textelor şi tehnica edi iilor. Într-un sens rigid. cronologie – era un specialist de rang secund în fiecare dintre ele.marile biblioteci ale Antichită ii. filologia chiar a fost definită drept „critica textelor şi tehnica edi iilor”2 (articolul din DEX păstrează ceva din această nuan ă). care şi-a luat supranumele Philologos1. de vreme ce critica de text nu poate fi limitată la simpla comparare a manuscriselor / edi iilor. filologia ar fi putut rămâne o tehnică de lucru. vreme de secole. un set de norme după care editorii să stabilească numitorul comun al metamorfozelor suferite de textul trecut prin mâinile copiştilor. au reprezentat pentru învă a ii vremii o grea încercare. cosmografie. fără ca alterările pe care le suferea textul să poată fi eliminate. Alexandria şi Pergam. 2 Vide Demostene Russo. în sensul curent al termenului. matematică. Starea textelor antice se poate descrie doar acceptând faptul că fiecare manuscris era o edi ie autonomă. erudit. 1 8 . „edi iile” în câte un singur exemplar ale copiştilor au fost apoi înlocuite de tiraje editoriale. poezie. Încercarea de reconstituire a formei Colegii de breaslă l-au poreclit însă Beta. tot atâtea câte exemplare existau. Născută cum era din compararea variantelor. din Antichitate până la inventarea tiparului – şi încă destul timp după aceea. Bibliotecarii antici au comparat manuscrisele pe care le-au putut aduna şi s-au străduit să refacă textul originar. îngustarea pe care o asemenea defini ie o aduce domeniului este doar aparentă.

numerat. În elesul modern restrâns al termenului „filologie” este acoperit de sintagma „critică diplomatică”. pergamentul). Pe lângă disciplinele oarecum previzibilele din punctul de vedere al omului modern – gramatică. din „Nunta Filologiei cu Mercur”: GRAM. geometria şi astrologia. Biblioteca din Alexandria cuprindea două sute de mii ori chiar şase sute de mii de exemplare (sursele antice dau informa ii diferite) adunate din bazinul Mediteranei. Această legitimă nevoie de cunoaştere a filologului a făcut ca încă de la primele atestări termenul să fie un echivalent pentru „erudit”1. ponderat. 9 . filologul era menit să studieze muzica. Învă a ii s-au văzut nevoi i să stabilească ce era corect şi ce era fals în exemplarele diferite ale aceluiaşi text. GEO. Învă a ii care lucrau la biblioteca din Alexandria sunt cei care au fundamentat filologia. DIA. respectiv. uerba colorat. Subdisciplinele filologiei. este stabilirea unui text cât mai apropiat de original. Ei au cercetat moştenirea secolelor anterioare cu trei mijloace: critica. canit. diuinare „a ghici”) sau critica emendatrix (lat. colit astra. AS. filologia a alăturat cunoştin e din domenii felurite. îmbră işându-le erudit. Scopul comparării. RHE. prin care se defineşte strict cercetarea manuscriselor (lat. emendare < mendum „greşeală”). hermeneutica. patru componente) în Antichitate dintr-un distih al lui Martianus Capella. în această primă etapă a 1 Se poate deduce cum anume arătau cele două trepte ale filologiei (cu trei şi. coniectura „presupunere”) sau divinatorie (lat. al cola ionării.originare a textului implică o cercetare – ce poate fi aprofundată până la exces – a unor domenii apropiate sau îndepărtate. AR. Această parte a criticii o numesc unii conjecturală (lat. uerba docet. loquitur. diploma numeşte manuscrisul. aritmetica. dialectică şi retorică –. Născută din punerea alături a manuscriselor. /MUS. gramatica.

având pe o singură parte textul. explicarea cuvintelor (glosele. Forma uzuală era cea de sul. scris într-o succesiune de coloane.. precum şi de pronun ia întregii fraze. evolu ia). exegeza gramaticală simplă (cu precădere morfologică). precum şi stilistică (retorica).existen ei ei. Materialul obişnuit pe care se scria era papirusul. făcut din fâşii sub iri tăiate din măduva unei trestii care creşte spontan în delta Nilului1. metrica). Este cert că deosebirile materiale dintre căr ile antice şi cele moderne au influen at cititorul în rela ia lui cu textele literare. al XI-lea. a elementelor de realia (explicarea obiectivă a ceea ce se indică adesea prin „antichită i”) şi etimologică a cuvintelor (sensul originar. în deplinătatea lui formală. Cel care citea trebuia să-l desfăşoare treptat. sulul ajungea să fie întors pe dos. al VII-lea p. folosind stânga pentru a ine partea pe care o văzuse deja şi pe care o înfăşura din nou. cu mâna dreaptă. cercetarea formelor analogice (în morfologie). în sens strict. Reconstituirea textului originar este posibilă numai în limitele impuse de originea şi etapele istorice ale textului scris. semantică şi literară: prozodia (care. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. se ocupa de accent şi accentuarea corectă a cuvintelor. id est punctua ie). când a început fabricarea hârtiei din bumbac (de origine orientală). aşa încât trebuia să fie iarăşi În primul secol al erei creştine existau încă unele centre minore de produc ie în Siria şi lângă Babilon 1 10 . Papirusul a fost curent folosit până prin sec. la sfârşit. reprezentau trepte ale reconstituirii textului. la poezie.Chr. lexicografia). exegeza estetică a operei literare (de această analiză ine şi critica autenticită ii unei opere literare şi.

alternarea interlocutorilor în textele dramatice nu era indicată cu precizia pe care acum o considerăm necesară. era pentru cititor cu mult mai dificil de interpretat decât în oricare carte modernă: punctua ia. Sistemul de accentuare. 843) con inea. cât şi în cele latineşti. care trebuie să fi măsurat cca 6. atunci când un autor antic citează un alt autor.desfăşurat mai înainte de a fi folosit din nou. Nu este greu de imaginat că un cititor antic. lipsea despăr irea în cuvinte. Disconfortul unei asemenea lecturi este evident. se încredea în memorie.70 m. fiind pus în situa ia de a verifica un citat ori de a controla o trimitere. nu a fost de uz comun. Un alt inconvenient era reprezentat de materialul pu in rezistent şi de stricăciunile care apăreau de aici. care în greacă ar fi putut compensa această dificultate. mai degrabă decât să îşi asume efortul de a răsuci sulul şi să-i grăbească în felul acesta procesul de degradare. atât în textele greceşti. nu a fost inventat decât în perioada elenistică şi chiar şi atunci. Lipsa de exactitate a acestei metode şi starea de confuzie la care a redus 11 . iar până în Evul Mediu nu s-a făcut niciun efort pentru a se schimba aceste obiceiuri. dacă exista. Textul. era rudimentară. De-a lungul întregii Antichită i. ci se socotea suficient să se pună o liniu ă orizontală la începutul unui rând sau două puncte unul peste altul pentru schimbări în interiorul rândului. există adesea o diferen ă însemnată între cele două versiuni. întregul Symposion al lui Platon. în special dacă inem cont de faptul că unele suluri erau de dimensiuni consistente: unul dintre cele mai lungi suluri care au supravie uit (P. numele personajelor erau adesea omise. Aceasta explică de ce. astfel dispus pe papirus.Oxy. vreme îndelungată. când era complet.

. de aici provin în mare măsură deteriorările (corruptelae) grave ale autorilor clasici în texte deja larg răspândite. pe la 280 a.) era deopotrivă literat şi om de ştiin ă (în sensurile moderne ale termenilor).. Comunitatea a fost fondată probabil de Ptolemeu Filadelful. uerb. după cum spune numele.grabnic textele se pot vedea din starea papirusurilor care con in Dyscolus şi Sicyonius de Menandru. al IV-lea (P. membrii lui aveau camere de studiu şi o sală unde luau masa împreună. 9875). care eviden iază unită ile metrice ale poeziei (Dionysos din Halicarnas. Berol. şi a 12 .Chr. primind şi un stipendiu din tezaurul regal. În realitate. prezidat de un preot.Chr. Dificultă ile de care se izbea cititorul reprezentau o piedică şi pentru cel care voia să copieze textul. ajuns faimos pentru încercările lui de a măsura circumferin a pământului. faptul putea fi dedus din informa ia că Aristofan din Bizan (cca 257-180 a. era vorba de centrul unei comunită i literare şi ştiin ifice şi este esen ial cu precădere acest ultim aspect: bibliotecarul Eratostene (cca 284-200 a.221). şi ceilal i iluştri savan i alexandrini aveau aceeaşi deschidere culturală şi intelectuală. un exemplu este un papirus din sec. Muzeul din Alexandria. de bună seamă. care au intrat în biblioteca Muzeului din Alexandria. era un templu în onoarea Muzelor.Chr. O altă caracteristică a căr ilor din perioada preelenistică este poate şi mai stranie: versurile lirice erau scrise de parcă ar fi fost proză. formal. Muzeul era între inut pe cheltuiala regelui. chiar şi fără acest pre ios document. Nici în dialogurile în proză nu erau indicate numele interlocutorilor.) ar fi inventat colometria. Studiile întreprinse acolo au fundamentat filologia. De comp. 156.

Timon din Phlius (filozof şi autor de texte satirice) scria pe la 230 a.Chr. provocând uneori invidie. cu multe pasaje în care nu se conturează cert sensul dorit de autor. chiar dacă ştim că pentru alte scopuri Callimachos şi Zenodotos se serveau de ordinea alfabetică.câştigat grabnic faimă. într-o formă în general cură ată de coruptele. 13 . bibliotecarii se găseau puşi în fa a unei probleme care îi tulbură cu mult mai pu in pe succesorii lor moderni. la aceasta se adăuga starea ambiguă a textelor preelenistice. Efortul impus de nevoia de a sistematiza textul a condus la un uriaş progres în cultura şi metodele filologice. a compus un fel de ghid bibliografic al tuturor ramurilor literaturii greceşti. fragm. Callimachos lasă însă o mărturie a imenselor eforturi pe care le implica biblioteca: pe când era şeful biliotecii. 429-53). prin generozitatea rânduielii sale. care se ceartă neîncetat în colivia Muzelor” (Athenaios 1.22d).: „în populatul Egipt pasc mul i pedan i închişi între căr i. întins pe o sută de căr i (Pinakes. Copiile multiple ale unui text aflate în Muzeu con ineau numeroase divergen e. Nu a fost o coinciden ă faptul că cinci dintre primii şase bibliotecari (Zenodotos. Apollonios din Rodos. Eratostene. Dat fiind sistemul de producere a căr ilor antice. Nu ne sunt cunoscute normele după care a fost organizată. Munca necesară pentru a pune în ordine imensa cantitate de căr i din Muzeu era considerabilă. Textele copiate de mână sunt cu uşurin ă supuse coruptelelor. Aristofan şi Aristarch) au fost printre cei mai faimoşi litera i ai vremii lor: li se datorează cu precădere faptul că au ajuns la noi atât de multe opere ale clasicilor greci.

de vreme ce Aristarch explică o dificultate din Pindar printr-o eroare de interpretare generată tocmai de scrierea veche. Primul şi cel mai valoros semn era obelos. al X-lea nu au fost însă notate în mod regulat.Chr. Un alt pas însemnat în clarificarea formală a textului a fost îmbunătă irea punctua iei şi inventarea sistemului de accentuare. este opera lui Aristarch.Filologia alexandrină a impus în primul rând o uniformizare a alfabetului folosit în texte: căr ile din sec. care a îngrijit o edi ie completă atât a Iliadei. în care exista câte un singur grafem pentru vocalele scurte şi lungi (în variantă deschisă şi închisă). Se pare că Aristofan a inventat nişte semne de mai mică importan ă şi frecven ă. Atena folosise în mod oficial vechea scriere. Alfabetul ionic a fost adoptat ca normă la sfârşitul perioadei alexandrine: în contrast cu sistemul utilizat pentru edi ii în toate celelate limbi. care îi sunt atribuite lui Aristofan din Bizan . se folosea diple ( > ). Până la începutul sec. nu s-a încercat niciodată restaurarea integrală a ortografiei originare a autorilor. Semnele critice create de alexandrini au fost esen iale pentru buna transmitere a textelor. al V-lea provenite din Attica. o liniu ă orizontală pusă în marginea stângă a unui vers: era folosit încă de Zenodotos. aşa cum a fost el aplicat la Homer. cât şi a Odisseei. au fost transliterate după norma ortografică ioniană. Fixarea finală a sistemului. dintre care unele trebuie să fi fost scrise în vechiul alfabet.. Până în 403 a. pentru a indica faptul că un vers era spuriu. E şi O. Unele dintre căr ile aflate la Biblioteca din Alexandria erau în scrierea veche. care indica un pasaj remarcabil prin expresie 14 . În afară de obelos.

care conservă o vastă colec ie de scholii marginale. Există însă o importantă şi celebră excep ie: codicele Venetus al Iliadei (Marcianus gr. în vreme ce în manuscrisele medievale din sec. antisigma (un sigma întors) indica pasaje în care ordinea rândurilor fusese tulburată. asteriskos unit cu obelos indica versuri interpolate dintr-un alt pasaj. Atunci când există exemplarul autograf al autorului sau copia după care s-a efectuat tipărirea. în domeniul filologiei clasice critica de text este necesară şi indispensabilă. apar aşadar foarte multe semne conven ionale. a ajuns să fie echivalată cu critica de text: aceasta are ca scop reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. de fapt. asteriskos (redat prin puncte) indica un vers repetat în mod eronat. al X-lea şi următoarele sunt de obicei omise. 454). În epoca aceasta comentariul la un autor se scria pe margini şi nu într-o altă carte: scribul codicelui Venetus şi-a propus să copieze fără omisiuni ceea ce se găsea în modelul său. ca disciplină. În schimb. se recurge la critica de text numai în situa ii excep ionale (de pildă.sau con inut. care transformă acest codice al Iliadei într-o sursă amplă şi credibilă de cunoştin e asupra acestui aspect particular al muncii alexandrinilor. diple urmat de două puncte suprapuse indica un vers la care Aristarch se deosebea în textul său de Zenodotos. filologia. iar rolul său 15 . când dintre mai multe variante de autor trebuie aleasă cea care reprezintă lec iunea definitivă). numai un mic procent din papirusurile conservate (cam cincisprezece din şase sute) poartă semne critice. Cu timpul. Sistemul este complicat şi.

Planudes. Antologia Planudea se publică de obicei ca încheiere a Antologiei Palatine. şi care. a adăugat data: septembrie 1301. 481 (aflat în prezent la Vene ia) con ine antologia scrisă chiar de cel care a întocmit-o. şi singura cunoscută până la descoperirea Antologiei Palatine.) consideră că datarea „1301” este o eroare. un grup de învă a i). mai de grabă. de vreme ce autorii greci şi latini nu au supravie uit prin scrieri autografe. în veacul al cincisprezecelea se credea că Vergiliu însuşi ar fi fost autorul direct al unui codice ajuns până la noi. Monumentele şi B. Antologia de epigrame greceşti alcătuită de călugărul Planudes este ulterioară celei Palatine (vide infra cap.u. id est cartea a şaiprezecea. Antologia a supravie uit într-un singur manuscris. Chiar în condi iile datei târzii şi a înregistrării anului. de pildă codicele Marcianus gr.este fără îndoială unul important şi dificil. Tradi ia indirectă). în 1494. în 1606 (aceasta fusese întocmită pe la 980 de un învă at bizantin necunoscut sau. cunoscut sub numele de Anthologia Palatina. cuprinzând cam patru sute de epigrame. situa ia acestui codice este departe de a fi limpede. s.4. dispuse în cincisprezece căr i. specialiştii (vide Oxford Classical Dictionary. a fost prima antologie de epigrame greceşti tipărită. În mod fals. ca Appendix Planudea. 16 . con ine aproximativ trei mii şapte sute de epigrame. apărând în loc de „1299”. B. după numele său.1. Ne aflăm cu adevărat în posesia originalului doar în cazul câte unui scriitor de la sfârşitul Evului Mediu.

din acest punct de vedere. fără a fi în mod necesar scrise de mâna celui care a conceput textul. papirusurile nu sunt dominante. Cu ajutorul lor putem controla copiile medievale. PALEOGRAFIA EXTERNĂ PAPIRUS vs CODICE Papirologia reprezintă o sursă de informare asupra Antichită ii.Chr.. fizic. dimpotrivă. cu inscrip iile. iar autenticitatea lor este limitată la faptul că au fost păstrate în stadiul din Antichitate. În seria conservărilor de texte literare.Chr. Ca ştiin ă. Sunt martori nealtera i.. pentru că în cazul lor poate exista (în papirusurile non-literare) o suprapunere între autorul textului-conceput şi autorul textului-scris. Gradul de fiabilitate este mai mare decât în cazul manuscriselor transmise prin copii. în 1880.2. fiind uneori chiar mai credibili. este neliterar: Papirusul Elephantin nr. au început să se descopere masiv papirusuri în Egipt. Cel mai vechi papirus grecesc păstrat. transmişi pe cale directă: prezintă asemănări. este relativ recentă: în 1788 s-a publicat primul papirus. 1 (incomplet. atunci. Papirusurile sunt în general reduse ca întindere şi nu foarte vechi (cel mai vechi datează din sec. al IV-lea a. cu o parte din litere şterse) este un contract 17 . inscrip iile sunt uneori comandate unui meşter. ceea ce reprezintă o dată destul de târzie pentru cultura greacă). pentru că s-au păstrat aşa cum au fost scrise. Papirusurile au o însemnătate filologică aparte. din 311 a.

Aristotel. apoi era lăsată să se usuce la soare. 18 . XIII 68 sqq. lat. prin care sunt stabilite condi iile de încheiere a căsătoriei dintre Herakleides şi Demetria din Cos. materialul cel mai bun îl constituia partea măduvei aflată cât mai aproape de centru. acte juridice. Constitu ia atenienilor (text incomplet. al XIX-lea.Chr. al III-lea a. apoi alte fâşii se puneau transversal fa ă de primele şi se lipeau şi ele. chitan e.matrimonial. Această re ea era la rândul său lipită şi presată pentru a forma o masă densă. S-au găsit câteva papirusuri cu texte literare necunoscute. din sec. Naturalis historia..). Papirusurile au însă o importan ă cu totul specială ca mărturii de via ă cotidiană (scrisori. coresponden ă privată. cât mai lungi şi sub iri. o epodă a lui Archiloch (80 de versuri. una lângă alta. şi acestea se lipeau între ele. al VII-lea a.Chr. devenind aptă să primească textul scris. numite scidae sau scissurae. hJ pavpuro~. formându-se în felul acesta o re ea care avea forma unei foi de carte. papyrus) era o plantă palustră cultivată îndeosebi în Delta Nilului. Dyscolos (în 1958 a fost editată prima piesă întreagă a lui Menandru). între care se disting Menandru. Aproape toate papirusurile din Egipt sunt greceşti (foarte pu ine sunt latineşti). oJ. Papirusul (gr. editat la sfîrşitul sec. acte administrative). contracte. Mimii lui Herondas (datând din sec. 1 Vide Pliniu. Pe o tăblie umedă se aşezau fâşii. Măduva plantei se tăia în fâşii1. dar care într-o variantă de mai mici dimensiuni creştea şi în altă parte.

stivcoi. dar din timpul bibliotecarilor alexandrini erau notate pe o etichetă (sivllubo~sivttubo~. diftevra. în exemplarele pre ioase. cu un capăt de sfoară şi un sigiliu. uolumen). chiar de fildeş ori aur. dar ajungea până la 40. care avea rolul de a le feri de insecte şi a le face mai suple. tot aşa cum putea coborî până la 20 sau chiar 15 cm. era mai degrabă păstrat într-un fel de teacă de piele (gr. dar se pare că. foile se înfăşurau în jurul unei baghete (ojmfalov~. lat. Sulul se închidea. ca o scrisoare.Când erau adunate foi într-un număr suficient. liber.7). paenula). La capătul sulului de papirus se adăuga numărul de rânduri (gr. umbilicus) care se ataşa la ultima foaie şi avea rolul de a o proteja. Foile căpătau o mai mare netezime dacă erau frecate cu piatră ponce şi unse cu ulei de cedru. titulus. pentru operele în proză. În exemplarele de lux se adăuga o altă baghetă la începutul sulului de papirus. adesea colorată. Numele autorului şi titlul operei în epoca cea mai veche se scriau pe partea exterioară a sulului. Se scria de obicei numai pe recto şi se forma sulul în aşa fel încât partea scrisă să rămână în interior. uersus) al operei în versuri sau proză. lungimea unui rând era echivalentă cu cea a unui hexametru. se forma cu ele un sul care avea forma unui cilindru (buvblo~. 19 . adesea în roşu. din pricina stricăciunilor aduse sulului de aceste legături strânse. Bagheta prezenta la extremită i doi mici butoni (cornua) de lemn sau. lat. Înăl imea sulului era în medie de 35 cm. În exemplarele bune. Se obişnuia chiar să se închidă cu mai multe legători (vide expresia loro rubra din Catul 22. index). id est 15-16 silabe sau 34-38 litere. ataşată în partea superioară a sulului.

În sec. Hesiod. le-a deschis în Egipt cale liberă comer ului. iar unele fragmente au rămas încă neidentificate. un maximum de trei-patru mii de rânduri: fiecare rând avea aproximativ lungimea unui hexametru. operele 20 . Aceasta nu reprezenta însă o normă riguroasă: de pildă. în sec.Chr. Sulurile de poezie erau mai scurte şi cuprindeau. Papirusurile medievale sunt fragmentare.Papirusul le-a fost accesibil grecilor abia când regele Psammetichos. începe decaden a papirusului care totuşi. Lectura unui sul foarte gros era însă anevoioasă. astfel încât. în special pentru textele istorice. continuă să fie folosit pentru transcrierea operelor literare până în sec.Chr. în propor ii tot mai mici comparativ cu pergamentul. pentru Lucre iu. al VII-lea. literatura grecilor a fost conservată pe suluri de papirus.Chr. şi grecii din perioada prealexandrină au cuprins într-un singur sul opere literare de lungime considerabilă. la 1457. e de remarcat faptul că până în sec. s-a ajuns la 1779 versuri. începând cu gramaticii alexandrini. Archiloch. Foarte grabnic. poate şi Alcman şi-au scris versurile pe lemn şi pe plumb şi le-au încredin at templelor. al VII-lea a.. al III-lea al erei noastre se găseau în mod excep ional papirusuri în formă de codex. Se accepta pentru proză. al VI-lea a. o mie de versuri.. Abia începând cu sec. al IV-lea p. opera lui Tucidide sau lucrarea Hellenica a lui Xenofon. Vechii egipteni foloseau suluri de papirus având o lungime de până la o sută de picioare.. papirusul a făcut să cadă în dizgra ie celelalte materiale de scris. pentru Apollonios din Rodos. în medie. operele considerate prea întinse au fost împăr ite în căr i. cum ar fi poemele homerice.

Tipul de „hârtie” reprezentat de papirus era cunoscut în Egipt de mult timp. Între papirusurile cele mai importante existente azi sunt cele descoperite la Herculaneum (printre ele se numără opere ale unui filozof din şcoala lui Epicur. din secolul al XIX-lea se foloseşte hârtie din celuloză (lemn. la un moment dat. chiar rămânând separate de restul textului. apoi (din sec. De prin sec. al XI-lea. Pe vremea lui Pliniu cel Bătrân. al X-lea sau al XI-lea. stuf). De la aceste dimensiuni maximale se putea ajunge însă şi la unele minimale. 1 21 . se fabrica la început din bumbac. Legenda spune că. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. în cazul unor scurte crea ii în proză sau poezie. al XIV-lea se foloseşte numai hârtie fabricată din zdren e. iar cea mai proastă era charta emporetica (hârtia comercială. invidia i-a făcut pe Ptolemei să interzică exportul de papirus la Pergam. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. când a început să se fabrice hârtia din bumbac (tot de origine orientală). al VII-lea. precum şi fragmente din Homer şi Hypereides)1. Cea mai fină se numea charta Claudia (după numele împăratului). înregistrându-se texte de mică întindere. Filodem. la Roma erau în uz opt sorturi de hîrtie (Pliniu descrie în amănunt cum se confec inau). al XIIlea) din zdren e de pânză. îşi păstrau unitatea. chiar dacă depăşeau cel mai adesea aceste limite. Autorii au fost astfel constrânşi să îşi împartă operele în căr i care erau aproximativ de aceeaşi lungime şi care aveau unitate.dramatice. unde regele Hârtia propriu-zisă începe să fie folosită de prin sec. de ambalaj).

de capră. sulurile de pergament cu adăugiri succesive de foi au ajuns la lungimi considerabile. acoperindu-şi nevoia de material de scris prin folosirea „pergamentului”. Spre deosebire de papirus. Codex Aureus. un pergament purpuriu cu litere aurii. pergamentul poate fi utilizat pe ambele fe e. În sec. chiar de antilopă şi era numit diftevra.Chr. Vreme îndelungată. păstrat în prezent în două păr i distincte. şi ale cărui coperte se află la Muzeele Vatican şi la Londra. scrieri autografe. pergamentul a început să fie preferat. uneori însă chiar opere întregi se scriau pe pergament purpuriu (v. formă de sul şi a fost folosit în aceeaşi manieră pentru transcrierea operelor literare. Pergamentul avea calitatea de a fi cu mult mai rezistent. ale Grachilor. mai ales în zona titlurilor (ce puteau fi scrise cu litere aurii). la Biblioteca Batthyaneum şi la Biblioteca Apostolica Vaticana. de vi el.Chr. pergamentul a avut. în detrimentul papirusului. al II-lea şi al III-lea p. aflat cândva la Bibliotheca Palatina din Heidelberg. în perioada imperială. în Victoria and Albert Museum). după vreo două sute de ani.Eumenes al II-lea (197-159 a. fabricat din piei de animale (în special oi. vi ei născu i mor i).. devrri~. Pergamul a reac ionat. Pliniu (Naturalis historia. ca şi papirusul.) întemeiase şi el o bibliotecă ce tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria. XIII 83) povesteşte că ar fi văzut. pe papirus. Pergamentul se prepara în special din piele de oaie. iar 22 . scris între 778-820. membrana: numele de pergamena este de dată târzie şi se explică prin faptul că centrul în care se fabrica era Pergamul. capre. pergamentul era adesea colorat cu purpură.

şi anume transcrierea literaturii clasice de pe sulurile de papirus pe codicele de pergament. către sec. după vreo două secole. bivblo~. codex. care se compunea dintr-un grup de fascicule (lat. Această transla ie a fost o necesitate. şi ceva mai târziu în Occident. 6. Pentru pergament s-a adoptat în scurt timp forma de codice.1). 23 . În vremea lui Mar ial s-a găsit o nouă formă de carte. O consecin ă a superiorită ii indiscutabile a codicelui de pergament asupra sulului de papirus a fost un proces de o imensă importan ă în istoria textelor antice. cele mai vechi sunt fragmentele de codice de piele descoperite în urma săpăturilor din Egipt. s-a desăvârşit. la rândul său. era un ansamblu de patru foi duble. pergamentul se scria bine şi pe verso. al IV-lea. Codicele era mai uşor de mânuit decît sulul şi putea cuprinde un material mult mai întins. teu`co~. Mai rar se foloseau terniones de şase foi şi quiniones de zece. aşa-numitul codice (lat. swmavtion). fapt care se făcea arareori şi nu fără dificultate pe papirus. dar a antrenat inevitabil pierderea celei mai mari păr i din literatura păgână. iar cele mai vechi codice de piele ajunse până la noi trec dincolo de sec. în scriptoria din mănăstiri.) vorbeşte ca de o raritate de papirusuri vechi de trei sute de ani. Pe de altă parte însă. quaterniones) prinse la un loc la spate.13. noi nu dispunem de alte suluri de papirus decât cele ieşite la lumină în urma săpăturilor din Egipt sau de la Herculaneum. Acest proces a început în Orient.Galenus (XVIII 630 K. În prezent. gr. al IV-lea. Superioritatea pergamentului este aşadar evidentă din acest punct de vedere. Codex multorum librorum est spune Isidor (Origines. iar ceea ce se scrisese putea fi şetrs. Un quaternio.

aceste repere cronologice nu exclud însă folosirea anterioară a hârtiei în scopuri non-literare. pentru a fi mai uşor copiate: de aici au apărut erori şi în divizarea şi succesiunea căr ilor. cum era de aşteptat. dar numărul lor se micşorează continuu în raport cu ceilal i. la Samarcand. al XIII-lea. al capacită ilor intelectuale. pentru textele greceşti. Mult mai târziu. Din punctul de vedere al tradi iei manuscrise. iar unele opere valoroase au pierdut în cursa supravie uirii prin copiere.Putem avea convingerea că nu toate scrierile meritau să fie conservate. În cadrul acestui proces uriaş au lucrat. hârtia a fost întotdeauna folosită sub formă de codice. Cele mai vechi codice de hârtie datează din sec. de capriciu sau întâmplare.. este importantă împăr irea papirusurilor literare în două clase. Grabnic re eta a fost preluată de arabi. iar în 751 p. al aten iei. şi din sec. de chinezi. A fost inventată în afara spa iului european. astfel încât textele au fost deformate în felurite moduri. pentru cele latineşti. chinezii prizonieri de război. S-a ajuns la împăr irea sulurilor de papirus în bucă i mai mici. care au răspândit-o în lumea bizantină şi în Occident. Papirusurile din prima categorie sunt mai numeroase în perioada ptolemaică. numai că selec ia a fost dominată de moda timpului.Chr. au divulgat secretul de fabricare pentru a-şi plăti răscumpărarea. Papirusuri cu texte cunoscute anterior adaugă o nou segment de tradi ie 24 . al IXlea. oameni diferi i din punctul de vedere al doctrinei. hârtia a înlocuit pergamentul. în func ie de ceea ce au adus la lumină: texte pe care nu le cunoşteam mai înainte şi texte care au fost transmise pe alte căi.

Este relevant raportul dintre tradi ia papirusurilor şi cea a codicelor. Chiar şi papirusurile cele mai vechi din Demostene sunt o demonstra ie a faptului că textul acestui orator se afla încă într-un stadiu fluid. iar la întocmirea vulgatei a contribuit în mod eficient critica alexandrină. Papirusurile reproduc numai o mică parte a operelor existente. Se poate identifica însă o situa ie diferită. prin una sau mai multe faze intermediare. papirusurile cele mai vechi din Homer omit sau adaugă versuri ori prezintă lec iuni diverse. Atât papirusul cât şi arhetipul manuscriselor medievale derivă. după cum s-a constatat. papirusurile reprezintă vulgata care. Este cu putin ă şi ca transmiterea să nu fie mecanică. deoarece textul lui Homer încă nu era fixat în sec. ci cu alte manuscrise. În raport cu vulgata. papirusurile cu texte homerice sunt dominante. fie arhetipul sau vreunul dintre înaintaşii lor a corupt lec iunea originalului.manuscrisă celei a codicelor. al III-lea. nu întotdeauna mărturia lor e mai pură decât a codicelor. ci un subarhetip al manuscriselor medievale să fi fost contaminat de un papirus şi atunci o familie de manuscrise şi tradi ia papiriacee vor fi în acord în lec iunile greşite. din original. se deduce că fie papirusul. este în mare parte crea ia gramaticilor alexandrini. În mod analog. şi anume ca un subarhetip al codicelor medievale să fi schimbat lec iunea bună a arhetipului: atunci papirusul nu va fi în acord cu această familie. Totuşi în primul secol al erei creştine. 25 . Merită să fie însă formulată o re inere: chiar dacă papirusurile sunt mai apropiate în timp de originalul autorului. Dacă textul lor nu e identic. Numeric.

atunci când un text sau o parte dintr-un text s-a conservat în diferite papirusuri. din acest punct de vedere. În felul acesta. edi ii la pre uri convenabile. eventual unicul exemplar care fusese ob inut prin transferarea de pe papirus pe codice şi care. Adeseori papirusurile au venit ca o confirmare pentru emendările eleniştilor moderni. adesea înso ite de traducerea grecească. Înaintea tuturor se plasează. Vergiliu şi Cicero. arhetipul codicelor medievale însă era de regulă opera unui grămătic. În Egiptul antic erau în uzul curent copii particulare din scriitorii greci. Cu toate acestea. Copistul din epoca bizantină alegea copia cea mai bună. de asemenea înso ite uneori de traducere grecească sau de note greceşti. Din Vergiliu. din Cicero. se poate întâmpla ca unul sau mai multe dintre acestea să fie în acord cu arhetipul sau cu un subarhetip al codicelor medievale şi să fie în dezacord cu alte papirusuri. fragmente din diferite discursuri. pentru unii autori greci tradi ia papirusurilor este fără îndoială mai bună. materialul nou furnizat de papirusuri este extrem de rarefiat. s-au conservat pe papirusuri mai ales grupuri de versuri (îndeosebi din Eneida). În urma săpăturilor efectuate în Egipt au fost recuperate fragmente deja cunoscute din autori latini. prin statutul său particular. În câmpul literaturii latine. avea valoare oficială. 26 . nu este surprinzător faptul că în ansamblu tradi ia codicelor este mai bună decât cea a papirusurilor. Mărturiile papiriacee pentru texte latineşti se află într-o pozi ie distinctă.

folosite pentru liniere şi măsurarea lă imii coloanelor şi a desimii rândurilor. regula. norma) şi plumbul (gr. lat. începe să fie preponderent cenuşie sau gălbuie. trebuie indicată mai întâi linia. pentru a se înlătura asperită ile). movlubdo~. spălându-se cu buretele (gr. care era specificul acestei activită i şi. Cerneala roşie (gr. cât timp era prospătă. atramentarium). minium) era folosită pentru ornamenta ie: se scria de obicei cu roşu primul rând. movlibo~. pe de altă parte. kanwvn. mevlan. care erau poten ialele surse de erori în copierea unui text. melanodovcoi. Cerneala se păstra într-o călimară (gr. lat. plumbum). sau se scriau primele câteva rânduri ale unei opere ori ale unui capitol.n mevlan. Într-o succesiune cronologică a utilizării instrumentelor de scris. al XIIIlea. rigla (gr. spovggo~. atramentum librarium. lat. a căror rapidă enumerare poate sugera. lat. spongia deletilis). nu se mai putea înlătura decât prin răzuirea cu cu itul (iar locul era mai apoi netezit cu cretă. Cerneala cu care se scria era în mod uzual neagră (gr. de prin sec. spre deosebire de atramentum sutorium. lat. pe de o parte. când era veche.INSTRUMENTE DE SCRIS Scribul se folosea de anumite instrumente. 27 . Cerneala era de bună calitate în prima parte a Evului Mediu. folosit de pantofari). lat. Cerneala se ştergea relativ uşor. grafiko. melavnion kovkkinon.

pe Insula Elephantină). cu sensul „a citi până la capăt”. kivseri~. kalamoqhvkh. lung de 2 m. „numărare”: „stihometrie”). pe tablele cerate se scria cu grafei`on. calamarium. Cu titlu de exemplu. coloane) a câte 43 vv (în medie). are 16 pagini (lat. kavlamo~. lat. gluvfanon. harundo) se folosea pentru căr i (în sensul larg al termenului). în jurul căruia se răsucea sulul. de aici sintagmele ad umbilicum legere / adducere. paginae. copiştii puteau ulterior să transcrie şi acest număr. probabil pentru plata copistului (termenul tehnic folosit este o adaptare a celui grecesc. Marginea finală a sulului se lipea pe un baston de lemn sau de os (gr. Erau ascu ite cu un cu it (gr. stilus).2. Papirus vs codice). kuvlindro~. Dintre posibilele forme ale căr ii (în sens larg). calamus scriptorius. lat.Tocul de scris (gr. vide supra cap. uolumen). chiar dacă nu mai corespundea situa iei reale din noua copie. cea mai vechi este sulul (gr. sticometriva. aşa cum sunt cele de la Herculaneum (găsite în 1753) sau în Egipt (1821. lat. La sfârşitul sulului se trecea numărul coloanelor sau al rândurilor. scalprum librarium) şi păstrate într-o teacă (gr. 127 din ultimul cânt: este înalt de 25 cm. Paginile sunt separate de spa ii nescrise. dar se bucurau de pre uire şi cele de Cnidos. A. umbilicus. Cele mai bune tocuri se importau din Egipt. id est. dimpotrivă. cele tocite erau reascu ite cu piatră (gr. sulul elephantin cuprinde Iliada de la v. lat. ojmfalov~. versurile sunt numerotate din 100 în 100. lat. 28 . lat. pumex) care se folosea şi la netezirea pergamentului. stu`lo~(lat.

termenul face pereche cu incipit („începe”).La sfârşitul multor manuscrise găsim cuvântul lat. din pricina friabilită ii acestui material. plasat de obicei la începutul unui text. Forma de carte apare odată cu utilizarea tot mai largă a pergamentului. căr ile din papirus sunt rare. de tipul explicit feliciter). o prescurtare de la explicitus < explicare. 29 . explicit. „a desfăşura” (eventual cu diverse lărgiri. care nu rezistă bine la îndoire.

VII-IX. manuscrisul de la Floren a al lui Sofocle. din economie. nu rareori. este scris peste Epistolele către corinteni ale Sf. „a şterge. ştim că. răzuirea era o meserie destul de grea. îi laudă economia. în sec. pergamentul era apoi netezit cu piatră ponce. dispunem în prezent de câteva pergamente scrise de trei ori (ter scripti. ci şi un al doilea. de pildă. peste un text din Septuaginta. al XIV-lea. dar este înfiorat că i se pierd scrisorile. al VII-lea şi era aplicat fără discernământ. să se mai şteargă textele Părin ilor bisericii. un sinod bisericesc din 691 interzice. dezvăluind că nu se folosea numai spălarea. Se putea întâmpla. sau bis rescripti). să nu fie şters numai primul text. Procedeul este cunoscut de prin sec. un manuscris al Iliadei. Pavel. „palimpsest”. a zgâria”. Termenul folosit pentru a desemna această categore de materiale. fără succes.PALIMPSESTE Cerneala neagră se ştergea uşor şi. Cele mai valoroase palimpseste datează din sec. de vreme ce unii călugări erau lăuda i pentru dexteritatea cu care o practicau. ci şi raderea textului. este relevant etimologic: palivmyesto~ provine de la yavw. se scria a doua oară pe acelaşi material (papirus sau pergament). Există mărturii antice celebre ale acestui obicei de reutilizare: Cicero îl suspectează pe un corespondent de-al său că îi scrie pe chartula pe care el i-a trimis-o. unii călugări de 30 .

Titus Livius. Plaut. Întinsele opere ale lui Cicero. când au început să fie cercetate sistematic şi descifrate. au fost neglijate de filologi până la începutul secolului al XIX-lea. Ieronim la Psalmi. umaniştii au folosit anumite substan e chimice reactive pentru a aduce la suprafa ă textul prim al palimpsestelor. cu consecin e poten ial grave pentru starea pergamentului. Urmele primului text rareori se pot descifra cu ochiul liber. Gaius au fost acoperite de texte ale sfin ilor părin i: textul lui Cicero De republica se află sub comentariul Sf. Numeroase palimpseste a descoperit Angelo Mai la Milano şi Roma (cele mai multe provenind de la Bobbio).la Montecassino radebant unum quaternum et faciebant psalteriolos quos uendebant pueris. manuscrisul ambrosian al lui Plaut se află sub texte din Vechiul Testament etc. Palimpsestele. Contribu ia palimpsestelor la critica de text a fost remarcabilă. dacă se exceptează câteva cazuri izolate. 31 .

Indica iile interne pot fi copiate mecanic. III. vârsta singură nu e suficientă pentru a conferi valoare unui manuscris: adesea manuscrise recente se dovedesc a fi copii corecte ale unui model superior altora mai vechi.poate furniza informa ii cu privire la datarea manuscrisului (cu toate că adesea se imită o scriere ieşită din uz pentru a da o aparen ă veche unui manuscris. de un copist anterior. şi prezen a prescurtărilor. RIP = R[equiescat] I[n] 32 .permite citirea corectă a manuscriselor. în sensul propriu al termenului). calea prin care pot fi înlăturate. nu se poate stabili. II. nici măcar cu o aproxima ie de un secol. ci cel mult un terminus post quem al copiei.indică posibilele greşeli de scriere şi. cu scopul de a-l face mai pre ios. şi nu pot fi considerate o garan ie. mai uşor de întregit. Din punctul de vedere al precurtărilor. Data unui manuscris. în majoritatea cazurilor.3. contrastul dintre epigrafie şi tradi ia manuscrisă este net în favoarea inscrip iilor. Lectura manuscriselor este mult îngreunată de două elemente care in de scrierea propriu-zisă: faptul că majoritatea au scriptio continua (cuvintele sunt lipsite de separare fizică). implicit. Iată câteva exemple uzuale din epigrafia latină: C = G[aius]. PALEOGRAFIA INTERNĂ Cunoaşterea evolu iei scrierii este utilă în urmărirea transmiterii textului din cel pu in trei puncte de vedere: I. De altfel.

folosirea cvadratei. din inscrip ii şi manuscrise. S-au conservat în manuscrise foarte pu ine exemple de cvadrată: fragmente din trei codice vergiliene (Augusteus. aproape la fel de late pe cât de lungi. din manuscrisele latineşti şi greceşti: ren = ren<untiando>. rustica este însă mai sub ire. cu uriaşele sale litere majuscule. dar. după cum demonstrează papirusurile de Herculaneum. Cea mai veche scriere latină a operelor literare este scrierea capitală. AVGGG = AVG[usti tres]. Câteva exemple. are o notă de gravitate şi de maiestate. chiar limitată la exemplarele de lux. Capitala cvadrată. mai sveltă.P[ace]. qn = q<ua>n<do>. totalul lor păstrându-se însă în limite reduse (cam douăzeci şi cinci). al III-lea al erei creştine. 1 33 . care se distinge în două tipuri: cvadrată şi rustică. a fost anterioară. SPQR = S[enatus] P[opulus]Q[ue] /sic/ R[omanus]. ag& = age<n>t1. i't' = i<us>t<us>2. Prescurătile medievale sunt însă adesea incomprehensibile cuiva care nu şi-a petrecut mul i ani printre ele. Prescurtarea folosită în acest exemplu este complicată prin recugerea la ligatura & = et. tj = tai`~. la care se mai adaugă câteva mărturii. întregirile au fost marcate prin tipurile de paranteze impuse de norma epigrafică (paranteze drepte) şi cea privind tradi ia manuscrisă (paranteze unghiulare). Aceasta a evoluat din capitala arhaică a inscrip iilor de epocă republicană. Pentru capitala rustică s-au conservat ceva mai multe exemplare. STTL = S[it] T[ibi] T[erra] L[euis]. Sangallensis şi Veronensis). 2 În cele două serii de exemple. Probabil că nici unul dintre acestea nu e mai vechi de sec.

lectura în ansamblu e facilă. B = b<us> (la origine numai pentru forme de dativ şi ablativ plural la declinarea a treia. Capitala rustică încetează să mai fie folosită către sfârşitul sec. un exemplu remarcabil îl constituie un papirus de Herculaneum cu un fragment din De bello Actiaco. conjunc ie. considerând că este suficient să transcrie textul în capitale pentru a-l putea corecta. cum ar fi: Q = q<ue> (cel mai adesea. dar este imitată în codice (în întregime sau par ial) până la sfârşitul sec. pentru că abrevierile (în afara celor uzuale. magistraturi. această prescurtare apărea doar la sfârşit de rând. Chiar dacă unele alăturări de litere (e.În scrierea capitală cvadrată şi în cea rustică. apoi şi în interior). TR. De o mai mică importan ă pentru transcrierea operelor literare este capitala cursivă. în care cuvintele sunt despăr ite prin câte un punct. al X-lea. VL. la acestea se adaugă indicarea unui n final printr-o linie orizontală deasupra ultimei vocale (la început. iar în alte manuscrise: NQ O = n<e>q<ue>o. scrierea este continuă. ATQ = atq<ue>). OS. măsuri) sunt pu ine. Situa ia tradi iei 34 . VN. al VI-lea. NS. numai în mod excep ional cuvintele sunt despăr ite prin puncte sau prin linii. VS) pot provoca erori. Filologii s-au lăsat uneori stăpâni i de ideea că manuscrisele latineşti şi greceşti fuseseră scrise numai cu capitale şi au încercat să explice greşelile manuscriselor prin confuzia dintre diferitele litere de acest tip. NT.g. dar în Ambrosianus al lui Plaut: Q AT = q<ue>at. pentru prenume. dar în manuscrisul vergilian Mediceus se înregistrează forma PHOEB = Phoeb<us>.

Scrierea insulară este o scriere semiuncială care. al VII-lea. lor li se adaugă opere cu caracter gramatical. între care cea de la Bobbio din Italia. Würzburg în Germania. unic. unciale şi minuscule. unele discursuri). texte biblice. Titus Livius. ea neputând fi purificată de erori printr-un demers simplu. al VIII-lea sau chiar al IX-lea. Luxeuil în Fran a. cunoscută sub numele: scriptura Schottica. Scrierea insulară e propriu-zis cea irlandeză. Cea mai mare parte a codicelor pe pergament din autorii latini în capitale ori unciale este reprezentată de palimpseste (codices rescripti). evangheliare. şi din cauza schimbărilor de litere datorate diverselor forme sau modului în care era pronun ată latina în insulele britanice. Palimpseste. care a derivat din aceasta şi care îi seamănă mult.manuscrise este însă cu mult mai complexă. dintre care aproximativ o pătrime sunt opere ale autorilor creştini.2. Din scrierea capitală s-a dezvoltat unciala. San Gallo în Elve ia. Este o scriere majusculă mixtă. Se înglobează însă aici şi scrierea anglosaxonă. ştiin ific. vide supra cap. S-au conservat mai mult de opt sute de exemplare. Este greu lizibilă din cauza numeroaselor sale ablrevieri. juridic. începând din sec. care cuprinde în inventarul său de semne litere capitale.g. care este atestată în textele pe pergament şi pe papirus din sec. e. Ovidiu etc. Iată câteva exemple: literele duble sunt neglijate sau 35 . fondatori ai unor mănăstiri faimoase. A. care reprezintă o trăsătură caracteristică. Codicele clasicilor latini sunt mai pu ine de douăzeci. al IV-lea până în sec. s-a răspândit pe continentul european prin strădania misionarilor irlandezi. Cicero (De republica.

al XIV-lea.g. la cea carolină. a cărei durată se întinde din sec. Scrierea insulară încetează să mai fie în uz în sec. iar scrierea umanistică ce i-a urmat se poate defini ca minuscula carolingiană repusă în uz în sec. Având în fa ă acest tip de scriere.folosite greşit (e. Umaniştii au privit cu dezgust acea scriere a „barbarilor”. r şi s. fi şi si. În scrierea carolingiană. Când se copia însă după codice irlandeze. cum ar fi merovingiana. admitea un mare număr de ligaturi şi de abrevieri de orice tip. beneventana). clară şi precisă. Evolu ia ulterioară a tipurilor de scriere cunoaşte. n şi r. Se dădea multă aten ie ortografiei (Alcuin însuşi a scris un tratat pe această temă). al IX-lea. se produce o alterare a vocalelor (e. în linii mari. cuvintele erau separate şi interpunc ia este foarte precisă. Aceasta are 36 . al XV-lea. trecerea de la scrierea insulară. Scrierea gotica. erorile erau inevitabile din cauza dificultă ii de a transcrie acel tip de scriere. de la carolină la gotică. s-a dezvoltat în mănăstirea St. de la gotică la umanistă (lăsând deoparte scrieri de mai mică importan ă sau colaterale.g. iar de acolo s-a extins în întregul imperiu carolingian. fiind utilizată până la sfârşitul sec. al XIIlea până în sec. A fost o epocă de decaden ă pentru cultura clasică şi codicele gotice au fost adeseori deformate prin interpolări. vizigotica. fl şi r. Fiecare literă are forma sa proprie şi e distan ată de celelalte. al XII-lea. un copist continental schimba între ele r şi p. missi în loc de misi şi invers). Minuscula carolină. nu există multe abrevieri. cremina pentru crimina. cenabium pentru cenobium). Martin de Tours încă de pe vremea abatelui Alcuin (cca 735-804).

unciala. la Constantinopole (scris de abatele Nicolaos). Din aceasta a derivat minuscula literară. care durează până la sfârşitul sec. notele marginale sunt scrise în cursivă. IV-VIII s-a folosit cu precădere. Dioscoride la Viena. în schimb. Explica ia ine într-o anumită măsură de cantitatea codicelor respective (cele latineşti sunt în jur de douăzeci de mii. Pentru textele greceşti. Exemple de acest tip de scriere sunt: codicele Sinaiticus şi Vaticanus ale Bibliei. Cassius Dio la Vatican. în general lipsesc ligaturile. Cel mai vechi codice datat în această scriere este Petropolitanus 219. care a durat de la începutul sec. cele greceşti sunt considerabil mai pu ine). al IX-lea până la jumătatea celui de-al Xlea. Iliada în Biblioteca Ambrosiana.încă şi mai pu ine abrevieri decât carolingiana şi a servit ca model tipurilor de caractere de tipar. este adeseori men ionat în codice numele copistului. al XII-lea (minuscula mixtă este un amestec de minusculă pură şi uncială minoră). Începând cu sec. precum şi data şi locul în care s-a executat scrierea. al X-lea datează minuscula mixtă. care a fost încheiat la 7 mai 835. 5 din 950. cu o lă ime constantă. cel mai recent e Bodl. din care avem ca unic exemplu codicele Vaticanus 2200. În această scriere. 37 . Cunoştin ele noastre privitoare la codicele greceşti medievale sunt mult mai restrânse decât în cazul codeicelor latineşti. În aceeaşi perioadă s-a dezvoltat cursiva minusculă. literele sunt de înăl ime uniformă. ca şi în epoca anterioară. Misc. în sec. De la începutul sec. al IX-lea.

38 . înainte de această epocă însă. distingând rădăcina de desinen ă. s-a aplicat o metodă suplimentară de abreviere. dar grabnic şi în texte. s-a introdus obiceiul de a se abrevia termina iile cuvintelor: în felul acesta. Separarea în cuvinte (prin intervale sau cu semne de intrepunc ie) era inutilă în condi iile utilizării consecvente a sistemului de spirite şi accente. separarea a devenit normă abia după inventarea tiparului.Chr. al IX-lea p. prin care dintr-un cuvânt se păstra doar prima literă sau prima silabă. copistul câştiga timp şi spa iu.Din minuscula mixtă s-a dezvoltat o nouă cursivă care este conservată până în perioada tiparului. E important de remarcat că. datorate similitudinilor grafice. Aceste semne stenografice sunt într-un număr redus (aproximativ 35) în manuscrisele greceşti. complicarea sistemului de abrevieri a produs însă erori. apostroful şi alte semne grafice au fost folosite rar şi inconsecvent. spiritele. Un sistem rigid de accentuare a fost stabilit începând cu sec. la început doar în scholia. iar cititorul le putea întregi cu uşurin ă. accentele. şi a intrat în deplină folosire către jumătatea secolului următor. În cazul termenilor tehnici ai ştiin elor speciale.

pornind de la această segmentare generală. excep iile nu reprezintă altceva decât situa ii care merită să fie indicate individual: de pildă.B. în majoritatea cazurilor. rămânând. o sursă epigrafică intermediată de un manuscris. din orice domeniu. Transmiterea textelor 1. ARTE PLASTICE Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii greco-romane au două surse: textele literare şi monumentele artelor plastice. unele inscrip ii au dispărut după ce fuseseră copiate. la un moment dat. în Evul Mediu şi mai apoi. printr-o defini ie negativă (texte non-epigrafice). . în mod evident. suntem în posesia unor inscrip ii autentice. Unele dintre aceste inscrip ii care au dispărut după copiere au fost redescoperite. impunând reordonări ale inventarului epigrafic. originare. dar prezintă o surprinzătoare similitudine din punctul de vedere al supravie uirii până în epoca modernă. precum şi deschiderea: ansamblul scrierilor. cea de-a doua categorie men ionată aici îşi dezvăluie limitele. Se deosebesc unele de altele în mod esen ial pentru că. incluzând consemnarea în scris. Fa ă de această situa ie fundamentală. a unor opere care au circulat pe cale orală. Monumentele literare cuprind inscrip iile (indiferent de natura lor) şi textele literare. Aceste surse sunt diferite ca importan ă şi modalitate de abordare. MONUMENTELE: LITERATURĂ.

Plaut îşi reprezintă două piese (Bacchides şi Casina) Tot de atunci (de la începutul lui decembrie) datează Senatus Consultum de Bacchanalibus. despre cultul de la Eleusis. ci un text pe care filologii îl reconstituie pe baza manuscriselor medievale. de altfel) este un palimpsest ambrozian. în timp ce textele literare ne sunt cunoscute nu într-o formă originală. Ceea ce avem sub ochi nu este textul aşa cum a ieşit din mâna autorului. În 186 a. Inscrip ia SCB.Chr. tot de atunci datează cea mai veche inscrip ie ateniană pe marmură.Chr.Chr. cât şi ca succesiune cronologică). este determinantă distan a în timp dintre original şi copie (distan ă concretizată în modernizarea limbii).. Eschil îşi reprezintă la Atena trilogia Orestia. al X-lea p.Chr. din punctul de vedere al istoriei limbii. atât prin dimensiuni. inscrip iile păstrate sunt autentice. se păstrează fără stricăciuni în Biblioteca Na ională din Viena. Această inscrip ie (458 a. Piesele lui Plaut ne sunt cunoscute prin copii: cel mai vechi manuscris (incomplet.Chr.) există şi astăzi în colec iile Muzeului Britanic din Londra. din lumea greacă şi din cea romană: În anul 458 a. de prin sec. ci numai prin copii (făcute având ca model alte copii. Acest fapt are o importan ă covârşitoare în stabilirea textului. decretul prin care se interziceau Bacanaliile. pe o tablă de aramă. într-o serie incontrolabilă. al V-lea p. 40 . Două exemple contrastive.. Tragediile lui Eschil ne sunt cunoscute doar prin copii din sec.În situa ia tipică însă.

Există. Procesul de selectare. determinat de transferarea textelor pe un material mai durabil. din aceeaşi perioadă ne sunt cunoscu i (prin deiverse men ionări) douăzeci şi nouă de scriitori. Papirus vs codice. III-II a. 41 . vide supra cap. Unele citate nu sunt atribuite cuiva anume. al V-lea a. reliquiae din tragicii şi comicii romani. unde se produce o dezhidratare naturală a papirusului. pe pergament. ca cele din Egipt.2.Chr.Chr. adesea întâmplătoare. prin „tradi ia indirectă” (de tipul citatelor sau al antologiilor). cunoştin ele noastre asupra unor segmente ale literaturii antice sunt furnizate de fragmente. Fragmentele literare pe papirus sunt cu mult mai vechi decât manuscrisele medievale (datează din sec. Textele pe papirus sunt friabile şi se puteau păstra numai în anumite condi ii climatice.).Se mai poate face o distinc ie: textele literare (spre deosebire de inscrip ii) ne-au parvenit pe două căi: textele cunoscute prin aşa-numita „tradi ie directă” (o succesiune de copii care au rostul de a transmite opera respectivă în sine) şi textele pe care le cunoaştem doar fragmentar. Theognis. O rapidă inventariere a reperelor cantitative din literatura greacă şi latină oferă o imagine globală a raportului dintre ceea ce s-a păstrat şi ceea ce va fi fost literatura antică. de pildă. În literatura greacă de la Homer până la războaiele cu perşii (sec. A. datează din Antichitate. În schimb. Hesiod.). fiind continuat cu mult mai târziu de călugării creştini care copiau manuscrise în Evul Mediu. există numai trei autori de la care să ni se fi păstrat cel pu in o scriere întreagă: Homer.

42 . Euripide a avut parte de cea mai bună conservare a pieselor. Pentru aceeaşi perioadă ne sunt însă cunoscute numele a douăzeci şi şase de autori. Cu câteva excep ii întâmplătoare. Raportul este cam acelaşi cu cel din spa iul grecesc. În spa iul roman a avut loc un proces similar. până la noi au mai ajuns doar nouăsprezece. IV-III până către 80 a. doar şaptezeci şi patru. Cato (De agricultura). Pe cale directă.Chr. ne sunt cunoscu i trei tragici greci. Dintre aceşti trei tragediografi. dintr-un total de optzeci şi două (câte indică sursele antice că ar fi scris Eschil) şi o sută douăzeci şi trei (Sofocle). Din literatura latină de până la Sylla (sec. de la Eschil şi Sofocle s-au păstrat numai câte şapte piese.). la această listă scurtă se adaugă Rhetorica ad Herrenium.Strict numeric. pe cale indirectă (prin fragmente izolate) se poate reconstitui existen a a nu mai pu in de o sută cincizeci de autori greci de tragedie. I a. Teren iu (şase piese).Chr. Gusturile literare şi valorile au cunoscut însă de-a lungul timpului schimbări. uneori radicale. recopiate. Din cele nouăzeci şi două de piese pe care ştim că le-a scris Euripide. a supravie uit ceea ce merita: acele opere literare pe care lumea le considera vrednice de a fi reeditate. dar s-a păstrat unul singur în întregime. s-ar putea spune că s-a păstrat cam a zecea parte. mai existau în sec. Mărturiile referitoare la Hypereides (unul din cei zece oratori ai canonului grecesc) dezvăluie o altă latură a supravie uirii textelor: ştim că a inut cel pu in cincizeci şi două de discursuri. s-a păstrat cel pu in o operă întreagă de la numai trei autori: Plaut (douăzeci şi una de piese).

poate fi relevantă o compara ie sumară: opera lui Platon s-a păstrat în întregime (sau chiar mai mult decât atât. Unele piese se mai 43 . pe de altă parte.Într-o situa ie şi mai dramatică este lirica greacă. S-a păstrat în schimb cartea de bucate a lui Apicius. sporită de lucrările apocrife). Din ce a supravie uit. Astăzi oferă imaginea unor ruine. Medeea. Tragedia lui Ovidiu. Pentru felul în care a operat selectivitatea anticilor. O altă alăturare de situa ii se poate dovedi relevantă pentru criteriile de selec ie în conservarea operelor Antichită ii. provocase o admira ie unanimă: contemporanii spuneau despre ea că era mai bună decât orice tragedie greacă sau romană de până atunci. de aprecierea contemporanilor sau de un simplu accident de transmitere. nu neapărat în biblioteci. rareori (cu două excep ii. mai adesea avem de-a face cu o strofă sau un vers sau un cuvânt (citat de un grămătic). Explica iile pot ine de calitatea în sine a operei. Theognis şi Pindar) se găseşte câte o poezie întreagă. filozoful Democrit a fost autorul unei opere de dimensiuni similare. Pre uirea de care s-a bucurat nu a avut însă nicio greutate în destinul textului: tragedia sa pierdut. utilă în mai multe gospodării. din care însă nu s-a păstrat nicio scriere întreagă. fiind unul dintre domeniile cele mai devastate de trecerea timpului şi accidentele transmiterii textului. Operele arhitecturale şi plastice s-au dărâmat în cea mai mare parte. Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii sunt mult îmbogă ite de monumentele artelor plastice. elogiată intens în Antichitate.

Dincolo de această maximă restrângere a inventarului de care dipunem. Pentru cel care vrea însă să o studieze onest. s-a păstrat o singură statuie: Hermes de la Olimpia.află pe locul de origine. ca să-i amintim doar pe cei trei mari artişti ai Atenei). nu mai pu in. Câteva exemple pot sugera paralelisme cu situa ia textelor literare. există o serie de rezerve: statuia nu este finisată de autor. dintr-un alt material (marmură). dincolo de ea. Originalele bronzurilor au dispărut (dintr-o nevoie mereu uriaşă. Din epoca greacă clasică (sec. a lui Praxitele. V-IV). demersul se dovedeşte a fi o grea încercare. cu excep ia statuilor fără existen ă independentă şi a reliefurilor de pe frontoane şi frize. Un alt neajuns provine din faptul că cei mai mul i dintre maeştrii plasticii antice au fost lucrători în bronz (Miron. lăsându-ne în urmă doar copii târzii. clopote. arme). iar scriitorii antici care vorbesc despre opera lui Praxitele nu o enumeră între operele reprezentative pentru stilul lui. Sculptura ar fi avut mai multe şanse de conservare. Policlet şi Lisip. unele în temple sau în fa a templelor. Scultura greacă a fost mereu elogiată. în lumina mediteraneană. din Antichitate până către epoca modernă. Muzeele din lumea întreagă expun un număr impresionant de opere din Antichitate: numai că ele au fost făcute să stea în locuri publice. Altele au fost însă transportate în diverse muzee ale Europei şi. de monede. 44 . nu ni s-a păstrat nimic din operele lor.

la Dresda. au fost aşezate în Kerameikos şi se mai aflau încă acolo în prima jumătate a sec.. Textele literare oferă uneori informa ii despre existen a şi parcursul unor opere plastice. al V-lea). la Atena). cu excep ia a două socluri de statui.Chr. al XIX-lea o copie în bronz (găzduită la Muzeul Termelor din Roma). Xerxes l-a luat ca pradă de război în Persia.. Dintre lucrările plastice. al II-lea p. nu s-a păstrat nimic de la el. care transpuneau în marmură originalul din bronz. În 480 a. sunt consemnate numeroase elogii aduse lui Fidias. corpul. fragmentară şi târzie (datând de la sfârşitul Antichită ii).Chr.Chr. Discobolul. semnate de el. le-a restituit atenienilor. Se spune că Alexandru cel Mare ar fi găsit la Susa statuile de bronz ale lui Harmodios şi Aristogeiton (elogia i în Antichitate cu epitetul „tiranoctoni”). în afară de frize. În literatura antică. arta 45 . În jurul anului 500 a. li se ridicase un grup statuar de către Antenor (din opera lui nu ni s-a păstrat nimic. Alexandru. Două muzee de in această copie: capul statuii se află la Bologna. Apoi au dispărut. a ajuns până în epoca modernă printr-o copie în marmură. în afara unor piese de valoare secundă (după criteriile anticilor) sau nefinisate. după două secole. Din monumentele plastice (cu autor precis) ale Greciei antice clasice s-a păstrat aşadar pu in. sa păstrat prin intermediul unui număr uriaş (cam o sută) de reproduceri. Atena Lemnia ne este cunoscută într-un mod care ar putea descrie la fel de bine starea unui codice: creată de Fidias în bronz.Celebra statuie a lui Miron (sec. pe baza copiilor (mutilate) s-a făcut în sec.

mişcarea părului. piesele sunt cu atât mai interesante ca mărturii ale vie ii antice. o istorie a coafurilor în Antichitate. ei redau exact trăsăturile. pe care o reflectă cu o fidelitate superioară lucrărilor greceşti. Dat fiind caracterul realist al artei romane. un exemplu elocvent este friza de la Ara Pacis. 46 . care reprezintă o procesiune. Întreaga artă statuară din vremea lui Augustus prezintă această caracteristică. Arta romană se află într-o situa ie de conservare ceva mai bună. Pe baza sculpturilor romane (şi nu a celor greceşti) s-a putut face. cu efectul agravant al trecerii de la un material la altul (copii de marmură ale unor originale în bronz). încât pot fi identificate prin comparare cu alte surse plastice (statui. monede). Trăsăturile personajelor sunt redate cu o precizie atât de mare. dominată de familia imperială.plastică grecească ne este cunoscută prin copii. datorată până la un punct şi faptului că perioada este mai târzie cu aproape o jumătate de mileniu. Din acest punct de vedere. de pildă. expresia privirii. Romanii nu se mul umesc să idealizeze trăsăturile într-o veşnică tinere e.

Pentru a putea confec iona cât mai multe exemplare.208: currant uerba licet. scriptor. Stenografii erau foarte pre ui i (vide Mar ial 14. sâmbăta seara. O simplă întâmplare poate face ca la un moment dat copistul să nu fie atent. Atticus nu edita numai unele opere ale lui Cicero. ori când suferă de o 47 . ci biblioteci întregi. cel particular era „scriitorul” prin defini ie. cei oficiali şi cei particulari. concentrarea începe să slăbească şi pot apărea abateri de la model. „scriitorul de carte”.2. este obosit în momentul în care e gata să se oprească. în latină. care lasă urme în texte ce supravie uies timpului. kalligravfo~. Copistul oficial era indicat prin numele grammateuv~. O astfel de multiplicare masivă aducea după sine numeroase greşeli. existau două categorii de copişti. COPISTUL În Antichitate. lat. în sine ori ca modele pentru alte copii. şi scriba. după cinci sute de cuvinte. Aten ia este mai pu in rodată la primul cuvânt al unui text decât la al douăzecilea. autorul însuşi (sau editorul) dicta simultan unui mare număr de sclavi. manus est uelocior illis — nondum lingua suum. librarius. copiştii scriu ce li se pare că aud — şi dacă nu în eleg pe loc. de care se plânge deja Cicero. „caligraful”: gr. în greacă. Munca de copiere se află sub influen a accidentelor şi a întâmplării. caută să dea un în eles. dextra peregit opus). Copistul e distrat când se aşterne pe lucru lunea diminea a. bibliogravfo~. modificând textul. Când copistului îi este frig sau foame.

un text diferit de cel al modelului. în mod necesar.indispozi ie. Aten ia sa e aşadar fragmentată de întreruperi şi de perturbări diferite şi inegale care. nu o poate întoarce până ce nu se usucă cerneala. îşi deplasează mâna. autorizau o copie prin: recognoui. îi condi ionează erorile. gândul i se îndepărtează de model. Copistul descompune textul modelului său în segmente scurte. riscă să-şi uite dictarea interioară lăsându-se în seama acestei dictări din afară. şi modelul). dacă nu aveau la îndemână exemplare bune. Când trece de la recto la verso. când e îngrijorat ori neliniştit. când e preocupat să termine la dată fixă. îşi întrerupe copiatul pentru a-şi muia pana în cerneală. Gramaticii (începând cu cei alexandrini) corectau manuscrisele. care impun un efort distinct de vizualizare şi un efort distinct de memorizare. 48 . La fiecare sfârşit de rând. simplu. o discontinuitate a aten iei. Sau. trebuie să îşi potrivească altfel manuscrisul (şi. Munca de copiere implică. adesea. atunci are scăpări de memorie. momente de lene şi de neaten ie. Din timp în timp. comparându-le cu unele bune sau îndreptându-le după cunoştin ele lor. Când este la capătul paginii recto. Dacă aude vreun zgomot neaşteptat. Dacă cineva de lângă el a pronun at cu voce tare cuvinte pe care le poate distinge. Rezultatul este. inevitabil. pe care o transferă fără să-şi dea seama în textul său. prin natura sa. notă înso ită în mod firesc de numele celui care făcuse corectura. Pe un astfel de manuscris corectat ei puneau un indiciu al efortului depus: emendaui.

ajqevthsi~). Rezultă de aici că multe copii ale textului homeric ajunseseră la Muzeu din surse diferite: scholiile fac aluzie la căr i provenite din locuri cum ar fi Massilia. mai bogate decât pentru oricare alt autor grec. Adesea aceste subscriptiones con in şi anul şi locul unde s-a făcut corectura. Acest tip de abordare a textului copiat a generat de altfel disciplina însăşi a filologiei (vide supra cap. Un exemplar corectat era apoi folosit ca model. Caracteristica pentru care erau faimoşi alexandrinii era promptitudinea cu care respingeau versuri ca spurii (ajqetei`n. dar nu este limpede ce text era ales sau dacă era cu adevărat vreunul ales.1. care erau apoi evaluate de învă a i. Sunt semnalate cu un obelos în codicele Venetus versurile prin care Agamemnon îi răspunde tatălui Cresidei. putem să le reconstituim îndeajuns pentru a ne forma o părere asupra metodelor de studiu din timpul lui. prout potui emendaui sine magistro.Filologia). dar din scholiile rămase. chiar dacă exista o logică anume.relegi. O notă aparte indică efectuarea interpunc iunii: distinxi. refuzând să o elibereze. Un argument folosit adeseori era limbajul sau comportamentul nepotrivit (ajprevpeia): primul pasaj din Iliada condamnat în felul acesta poate servi ca exemplu. Motivele comportamentului lor. comentariul consemnează aici: „Versurile sunt expurgate pentru că slăbesc for a 49 . ca exemplar cu autoritate. pentru a se corecta după el şi altele. în detrimentul tuturor celorlalte. A. Studiile şi comentariile la Homer făcute de Aristarch sau de colegii lui s-au pierdut. existau şi câteva variante mai detaliate ale notei de corectură: temptaui emendare sine antigrapho. în general nu reuşesc să convingă un cititor modern. Sinope şi Argos.

mul umindu-se în schimb să le înregistreze în comentariile lor. numai 34 în majoritatea lor. iar 240 nu apar defel. Aristarch a exercitat o influen ă mai bine resim ită. Din fericire însă pentru genera iile următoare de cititori. astfel încât să pătrundă în textul curent. alexandrinii nu au căzut în tenta ia de a încorpora în text toate schimbările sugerate. Din 83 de emendări care i se pot atribui lui Aristofan...în elesului şi tonul amenin ător. Un calcul al emendărilor făcute de alexandrini a arătat că din 413 alterări propuse de Zenodotos. în vreme ce 42 nu sunt defel acceptate. numai una a întrunit aprobarea generală. Este interesant de relevat faptul că cea mai mare parte din ipotezele lor nu a întrunit acordul cititorilor din epocă. Cu certitudine. Filologii capabili să trateze operele literare într-o manieră atât de drastică. alte 6 apar în majoritatea mărturiilor.. puteau aduce grave vătămări textului. în special în dorin a lor de a condamna versuri ca spurii din motive inadecvate. de altfel. chiar dacă faptul nu reprezintă o dovadă certă a puterii de discernământ a publicului cititor din Antichitate. unde Zenodotos respinge versurile bazânduse pe faptul că e dizgra ios ca Afrodita să-i aducă un scaun Elenei.423-26. numai 6 se găsesc ca lec iuni în toate papirusurile şi manuscrisele. toate pasajele care tindeau să-i arate pe zei într-o lumină nefavorabilă erau o intă uşoară pentru criticii cu o asemenea stare de spirit: de aceea unii au respins episodul Ares Afrodita din Odysseia VIII. Dacă abordarea ar fi fost diferită. Homer ar fi ajuns la noi profund desfigurat. este nepotrivit pentru Agamemnon să facă asemenea observa ii.” Un alt exemplu tipic este Iliada 3. dar nici sugestiile lui nu au fost uşor acceptate: din 50 .

dificultă ile se explică.874 de lec iuni. 80 se găsesc peste tot. Un alt motiv pentru care anticii. unde se afirmă că un anumit cuvânt sau o anumită expresie e mai potrivită cu textul homeric decât orice altă lec iune. dar aceasta nu anulează nimic din valoarea observa iilor antice. atunci când e posibil. din pricina stilului (pe care îl resim eau ca fiind diferit de restul Iliadei) şi a slabei conexiuni cu restul firului narativ. XXIII. Principiul putea fi. din Iliada X. 296 este probabil cea mai interesantă. 160 apar de mai multe ori şi 132 numai în scholii. cu precădere Aristarch. Observa ia lui Aristarch şi Aristofan că Odysseia trebuia să se încheie la v. Cărturarii moderni preferă să evite condamnarea acestor pasaje ca spurii şi le consideră în schimb produsul unui stadiu de compozi ie mai târziu fa ă de partea principală a textului. 568-626 nu apar ineau firului narativ principal. Multe dintre observa iile lor au fost validate de critica ulterioară. era o adăugire. deopotrivă. în Odysseia XI. merită să fie lăuda i este dezvoltarea principiului critic că cea mai bună călăuză în utilizarea unui autor este corpusul propriilor lui scrieri: în consecin ă. folosit abuziv: dacă un text literar 51 . Aristarch a arătat că vv. În coborârea lui Odysseu în Infern. Această no iune stă la baza multor observa ii din scholii. prin referire la alte pasaje din acelaşi autor ( {Omhron ejx JOmhvrou safhnivzein). Suspectau că povestea lui Dolon. Munca filologilor alexandrini nu se poate pune însă sub semnul acestor excese de emendare. chiar şi tentativele de identificare a unor pasaje de autenticitate îndoielnică au putut fi uneori acceptate.

în general în 52 . A la Il. A înflorit produc ia de tratate asupra diferitelor aspecte ale teatrului. aproape la fel ca diple din textul homeric. probabil după modelul unei copii existente la Atena. criticul poate pretinde să fie modificat pentru a-l aduce în armonie cu ceea ce îi este specific autorului respectiv. şi anume că multe cuvinte din textul homeric apar o singură dată. pentru a indica un pasaj interesant. era semnul literei c. în text (cf. În această epocă a fost fixat textul tragediei. O caracteristică rodnică activită ii exercitate de alexandrini asupra tragediei a este descoperirea de versuri mutate sau adăugate de actori. Probele care cer corecta aplicare a acestor norme provoacă încă mari dificultă i filologilor moderni. este cert însă că filologii alexandrini s-au aplecat cu rezultate însemnate şi asupra altor autori. Aristofan din Bizan a inventat colometria pieselor lirice. O asemenea interpretare extremă a regulii ar fi putut conduce la rezultate dezastruoase: cu atât mai mare este meritul lui Aristarch de a fi formulat un principiu complementar.con ine o expresie în acelaşi timp unică şi dificilă. III. în consecin ă. dar trebuie acceptate ca autentice şi păstrate. astfel încât poezia a încetat să mai aibă în pagină aspectul prozei. Textul homeric este principalul beneficiar al filologiei alexandrine. aşa cum o dovedeşte abunden a materialului disponibil. Semnele marginale pentru îndrumarea cititorului au fost folosite cu mai multă economie decât în edi iile la Homer: poate cel mai comun. schol. care e amintit în scholii şi uneori se găseşte în manuscrisele medievale. 54). comediile lui Aristofan au fost înzestrate cu „argumente” (prin care se prezenta conflictul) plasate la începutul operelor.

nu pot fi respinse. Alte opere ale alexandrinilor. 85 şi că au alterat în consecin ă textul. trebuia anulată din text.48) demonstrează fără echivoc în ce fel Aristofan din Bizan face uz de colometrie pentru a demonstra că o frază. care nu corespundea metric cu antistrofa. dar fapt e că apar pentru a introduce noul personaj şi. în vreme ce în vv. dar scena a fost socotită primejdioasă. Şi aici se folosea colometria: un pasaj (Schol. 1369-71 frigianul spune că a sărit de pe acoperiş. După scholiast. sunt prea dornici să se folosească de armele lor. aşa că până la urmă actorul intră pe poarta principală. ca şi învă a ii moderni. Un exemplu amuzant apare în Oreste 1366-68: corul anun ă că unul dintre frigieni urmează să sosească în scenă intrând prin poarta principală a palatului. care era cel mai popular dintre poe ii dramatici. sunt edi ii ale comediei. iar originea lui se află într-un pasaj alăturat. adaugă apoi corect că v. Olymp. 1366-68 ar fi fost compuse din strădania de a masca această schimbare. Uneori scholiaştii. scenografia originară cerea ca actorul să facă un salt. În Medeea 85-88. la Pind. 2. care nu pot fi trecute sub tăcere.operele lui Euripide. 87 este superfluu. din punct de vedere lingvistic. vv. 53 . Pindar şi ale poe ilor lirici. scholiastul îi acuză pe actori că nu au în eles interpunc ia exactă din v.

5. prima etapă a cercetării (vide infra cap. provocate de 54 .3. dacă se dovedeşte că nu corespunde originalului. indicarea abaterii de la originar (corruptela). La acestea se puteau adăuga altele tipuri de alterări ale textului: greşeli mecanice. atunci devine necesară reconstituirea acestuie prin conjectură (diuinatio) sau. ABATERILE DE LA MODEL Nu s-au păstrat manuscrise autografe ale autorilor clasici greci ori latini şi nici copii care să fi fost cola ionate cu originalele (o dictare revizuită de autor poate fi considerată un echivalent al unui manuscris autograf). Dacă exemplarul provenit direct de la autor con inea greşeli şi nu era revizuit şi corectat. o credibilitate ce poate fi pusă sub semnul întrebării. Recensio şi C. inclusiv în varianta autodictării). Critica de text are rostul de a produce un text cât mai apropiat cu putin ă de original (constitutio textus). În consecin ă. fie nu a fost transmis. B. fie scribilor (după dictare.5. Edi ii) este stabilirea a ceea ce trebuie sau poate fi privit ca transmis. În fiecare caz individual. în varianta minimală. următoarea etapă este examinarea acestei tradi ii şi evaluarea ei în func ie de original (examinatio). textul originar se află într-una din aceste două situa ii: fie a fost transmis. în consecin ă. manuscriele ajunse până la noi derivă din originale printr-un număr necunoscut de copii intermediare şi au. Greşelile din manuscrise se pot datora fie autorilor înşişi (la scriere sau la dictare). atunci greşelile treceau în copiile ulterioare. cu scopul de a face o recensiune (recensio).

II. silabe sau cuvinte asemănătoare.neaten ie. Există trei mari categorii de greşeli: greşeli calitative. pentru a nu strica prin ştersături manuscrisul nou şi a-i scădea valoarea. neîn elegerea textului (sau chiar din refuzul de a corecta o greşeală de care copistul şi-a dat seama. lăsând deoparte tot se se află între ele. începuturi şi sfârşituri de rând (homo(io)teleuton. ia cifrele drept litere sau invers. 708: codex uetus: multa ab omina. născute din dorin a de a corecta originalul considerat eronat. silabelor. silabe sau cuvinte care se repetă (hemigrafie. I.. asemănătoare (termina ii asemănătoare. schimbă ordinea literelor. înregistrate atunci când manuscrisul are un text diferit de al originalului. prin scoaterea în eviden ă a erorii) şi greşeli inten ionate. caută să dea sens unui pasaj pe care nu îl în elege sau care i se pare greşit. haplografie). sare de la litere /silabe /cuvinte la altele ulteriore. homo(i)arkton). distribuie greşit replicile în drame. Plaut. sau. repetă eronat o literă din vecinătate sau anticipează una care urmează. modernizează ortografia sau formele vechi de limbă. prescurtările şi alte semne şi le scrie aşa cum le-a în eles.g. ia cuvinte greceşti drept latineşti. Diferen e cantitative în minus apar atunci când copistul scrie o singură dată litere. în care manuscrisul are fie ceva în minus. greşeşte. desparte sau leagă greşit cuvintele (e. Trin. şi greşeli cantitative. Apar diferen e calitative atunci când copistul confundă litere. prefixe asemănătoare. numele proprii le ia drept comune şi invers. sare din 55 . în elege greşit ligaturile. cuvintelor. pur şi simplu. fie ceva în plus. Scaliger emendauit: multabo mina).

Greşelile cantitative de sporire a textului apar în situa iile în care copistul repetă litere. lasă nescrisă o ini ială. perpertum pentru perpetua. pentru a o colora sau ornamenta. datorită eliziunii. putând genera diplasiografii (acelaşi cuvânt scris cu două variante) sau chiar triplasiografii. sare un cuvânt pe care nu-l poate citi. sau. inten ionând să revină ulterior asupra ei. Iată câteva exemple. e. nu ia în considera ie semnele prescurtărilor (aşa se explică înregistrarea Agellius în loc de A. la dictare pune unde nu trebuie un iota subscris sau adscris. pur şi simplu.g. quibus pentru quis rebus. glossemata). un manuscris din Aulus Gellius omite într-un pasaj toate cuvintele greceşti şi notează: erant hic infinita etiam Graeca). Gellius. la dictare. nu scrie un iota subscris sau adscris. sunetele caare nu sepronun ă.nebăgare de seamă litere /silabe /cuvinte. III. În orice manuscris. din nebăgare de seamă sau din neştiin ă. sare peste numele proprii. sare cuvinte greceşti (situa ie sintetizată de expresia larg răspândită: Graeca sunt. nu scrie. la versurile greceşti scrie şi sunetele elidate. introduce în text însemnări interlineare sau marginale (variae lectiones. pentru. dacă există două variante marginale sau interlineare. scrie litere de prisos. oricât de vechi şi oricât de pre ios. non leguntur. chiar rânduri sau câte o filă întreagă. extrase numai din cele mai vechi mărturii vergiliene: quod pentru quos. silabe. id est Aulus Gellius). putem găsi o sumă întreagă de astfel de greşeli. cuvinte: dittografie. în loc să noteze doar un apostrof. 56 . amnis manis.

III. XIV-XV. viermi.Greşelile sau lipsurile dintr-un manuscris se pot datora însă şi unor factori externi: I. II. adesea fără ca autorul copiei să le observe (cu circumstan a agravantă de a le corecta greşit. păr i ale manuscrisului. la alcătuirea unui stemma care. Critica de text impune trei principii de utilizare a mansucriselor. fiindcă Renaşterea favoriza texte elegante şi lizibile. II. şoareci. din care se îndepărtau asperită ile). Edi ii. Determinarea greşelilor dintr-un manuscris nu slujeşte numai la stabilirea gradului de corectitudine ci şi la stabilirea înrudirii manuscriselor. C. în cazul în care textul s-a conservat în cel pu in două exemplare (dacă există o singură „edi ie”. se poate 57 . dacă există două manuscrise dintre care unul este copia celuilalt. mai ales marginile. sunt de preferat manuscrisele vechi (sunt suspecte în special cele din sec. Manuscrise cu astfel de neajunsuri au fost totuşi luate ca model şi copiile făcute după ele au reprodus toate aceste inversiuni sau lipsuri. înregistrează filia ia lor. stricate de foc. sub aparen a unui arbore genealogic al manuscriselor. atunci când le observa). nu există alternativă de abordare a materialului): I. mucegai. umezeală. file sau fascicole (quaterniones) care au fost file sau fascicule care au dispărut. vide infra cap.5. legate într-o ordine greşită (transpositio). a unei opere. nu şi copia. se foloseşte numai modelul. în sens antic.

EFGH. de altă parte. de asemenea pierdut. din economie tipografică. să zicem .întâmpla însă ca unele manuscrise recente să fie mai valoroase. Aparatul critic este pozitiv. Acest arhetip nu este opera în forma creată de autor în Antichitate. când există multe manuscrise. în continuare. de obicei se foloseşte cel negativ (edi iile Teubner sau Budé). ci un exemplar al uneia dintre edi iile următoare. şi negativ. aparatul critic pozitiv reprezintă solu ia ideală în toate edi iile. de exemplu. 1 Un exemplu: pot exista. ale arhetipului familiei de manuscrise cunoscute. Manuscrisele prezumate  şi  sunt în ultimă instan ă copii. pe de o parte. III. manuscrisele ABCD (foarte asemănătoare între ele) şi. iar în continuare se operează cu aceste grupuri. Variantele diverselor manuscrise nu pot fi redate în textul propriu-zis al unei edi ii moderne. dacă D. Se exploatează aşadar acordul manuscriselor. copii ale unui manuscris . 58 . fiind copii ale unor manuscrise bune. subîn elegându-se că ceea ce nu se citează este la fel cu textul. atunci când dă forma din fiecare manuscris folosit. neajunsul aparatului negativ este însă numai absen a unui instrument suplimentar de control. se deosebeşte prea mult de ABC (deci de ). când citează numai formele care diferă de cea din text. devine suspect. se operează nu cu toate cele opt manuscrise. directe sau indirecte. nu cu manuscrisele individuale1. ci numai în aparatul critic. prima etapă este clasificarea lor: sunt grupate în felul acesta manuscrisele asemănătoare. iar EFGH. în condi iile în care se presupune că ABCD sunt toate copii ale unui manuscris pierdut. dar. la fel de asemănătoare între ele. ci doar cu două manuscrise prezumate.

Tradi ia poate fi directă sau indirectă. cel mai de seamă critic literar al Antichită ii. TRADI IA INDIRECTĂ Se în elege prin tradi ie suma materialelor care servesc la reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. Cea indirectă este în general considerată de mai mică importan ă. îl cunoaştem aproape numai din scholiile la Iliada. în Timaios al lui Platon se găsesc citate din mai mult de douăzeci de autori).4. în CIA IV 46b s-au conservat fragmente din tratatul de alian ă despre care vorbeşte Tucidide (V 47). există diverse tipuri de conservări ale unor fragmente de text. de enciclopedii. devine însă un instrument pre ios de recuperare a textului. de papirusuri. Citatele se împart în clase în func ie de aportul la tradi ia directă: fiecare dintre ele ori 1 Dintr-un punct de vedere opus. Tradi ia indirectă este reprezentată preponderent de citări ale unui text literar înregistrate în operele altor scriitori antici. epitome: la to i aceştia. retori. se poate remarca faptul că pe Aristarch. autori de florilegii. iar pentru unele opere literare este fundamentală (e. dincolo de aportul cantitativ mai redus. Tradi ia indirectă constituită de citate este mai bogat reprezentată în literatura greacă decât în cea latină. de lexicoane. 59 . tocmai pentru că în cazul multor texte este pu in numeroasă ori chiar întru totul absentă. Tradi ia directă e furnizată de codice. chiar de inscrip ii: de pildă. excerpte. Este vorba în primul rând de gramatici. scholiaşti1.g.

ori prezintă o lec iune singulară.~ a[rcein). 1400 eijko. Aristotel: a[rcein eijkov~ (Euripide. Între lec iunile eronate din tradi ia directă merită men ionate aparte cele datorate scăpărilor de memorie. fie cu unica mărturie a textului produs de autor. enim mortalia (Lucre iu II 1153 e immortalia). damna peregre rediens semper secum cogitet (Teren iu.este în acord cu toate manuscrisele sau cu o parte din ele (şi în acest caz adaugă o mărturie importantă la tradi ia directă). Situa ia din urmă este. diezwmevnoi (Tucidide I 6. Oedip la Colonna. de departe. Din literatura latină: Cicero: quin (Plaut. I 208 die). 39 a conservat trei versuri din finalul autentic al Ifigeniei în Aulis a lui Euripide. ore (Cicero. 243 damna exilia peregre rediens semper cogitet). Phil. Georgicele.5 diezwsmevnoi). Aulus Gellius: dies (Vergiliu. Aulus Gellius: novmw/ prosevlqoien (Tucidide V 70 novmou provlqoen). 390 ). Aelianus. 7. Nu e de mirare că Ioannes Tzetzes – care a trăit într-o sărăcie atât de mare 60 . Varia historia. cea mai interesantă şi merită să fie cercetată prin câteva exemple. Ifigenia în Aulis.. II 77 capite).. 705 qui).. iar în acest caz avem de-a face fie cu o lec iune evident eronată. Phorm. Trin. Din literatura greacă: Su(i)da(s): eujsoiva~ (Sofocle.

De benef. ca să fie potrivit cu contextul). Este surprinzător însă faptul că un profesor oficial de elocin ă.. Şi filozofului Seneca i se poate reproşa că a citat greşit din Vergiliu (Georg.. multe pasaje ne sunt cunoscute numai din citate. această atestare poate fi luată în considera ie în restabilirea textului hora ian. atribuind eronat fragmente de proză sau versuri. din memorie. I 424: stellasque Sen. îi atribuie lui Ovidiu un vers din Tibul (I 7.. Charisius. IV a 2. agrestem Verg. Recensio şi B. stupet Verg. Aen. e. citează Georg. Citatele care apar în lucrările gramaticilor impun o analiză atentă. I 2: siluestrem Quint. a furnizat citate de o fidelitate îndoielnică. dar înlocuind ficto cu longo. ca lectio difficilior (vide infra cap. cum era Quintilian. Câteva exemple: Buc. 61 .26): nec Pluuio supplicat herba Ioui....g. citează din Hora iu versul (Carm. Pe de altă parte. II 307 sedet Quint.6. Sunt încă şi mai numeroase erorile de memorie ale lui Seneca din operele altor autori. de pildă. II 45 carmine ficto.. II 95: nomine Sen.încât s-a întâmplat la un moment dat ca în bibliotecă să nu-i mai rămână decât un Plutarch – a fost constrâns să se bazeze pe memoria sa şi.1.. III 14. furnizând însă forma uagacem. B. Citatele evident alterate nu pot fi luate în considera ie la stabilirea textului. un autor ca Vergiliu. Examinatio).2. în Nat. în consecin ă. ele nu pot intra ca variante în aparat.5.19) Spartacum si qua potuit uagantem. Seneca. VII 1. care nu se mai întâlneşte în alte pasaje (un hapax).. lunasque Verg. Quaest. a putut cita greşit. carmine Verg.

Nu ştim care sunt codicele de care s-a folosit dar. de „culegere de flori”). Lirica greacă. vide supra cap. al modei care a generat culegerea cunoscută acum sub numele Anthologia Palatina. având acelaşi în eles. pentru texte în proză. perfect ilustrată de Anthologia Palatina: pe de-o parte. pe de altă parte. De pildă.Florilegiile şi antologiile reprezintă o categorie aparte în transmiterea textelor. Monumentele.1. Moda alcătuirii unor culegeri de texte care se bucurau de aprecierea intensă a publicului a avut o dublă consecin ă. de mici dimensiuni. se poate distinge în mai multe pasaje un text grecesc care pare să păstreze inten iile autorului împotriva lec iunilor eronate ale codicelor de care dispunem. codicele consemnează 62 . în special din traducerea pe care a făcut-o la Tucidide. culegerea a asigurat supravie uirea acestor texte. Se poate ob ine un material pre ios pentru tradi ia indirectă şi din traducerea în altă limbă a clasicilor greci şi latini. iar termenul „florilegiu” (un calc latinesc. fără să putem suspecta întotdeauna că ar fi vorba de conjecturi sau de interpretarea liberă a umanistului. pentru că grupează piese sau capitole întregi. B. Lorenzo Valla a fost însărcinat de papa Nicolaus al V-lea să traducă în limba latină operele lui Herodot şi Tucidide. ea poate fi responsabilă pentru dispari ia în timp a tot ceea ce nu fusese considerat valoros la vremea respectivă. elogiată în toată Antichitatea. considerate la vremea respectivă de o calitate ieşită din comun. se rezervă termenul „antologie” (ajnqolovgion) pentru o culegere de poezii. a ajuns până la noi doar prin filtrul gustului literar. În mod tradi ional.

E. Remigio Sabbadini în acest pasaj vergilian acceptă lec iunea comună procumbit. există traduceri arabe şi latine. procubuit . procubuere Vo. cu atât este mai folositoare pentru critica de text. La acestă listă. Întreaga abordare stă sub semnul rela iei dintre original şi traducere. dar Valla traduce prin per se tantum. dar: Proper iu IV 1. în special când tradi ia directă nu este uniformă.4 concubuere (boves) O. 63 . În utilizarea traducerilor ca tradi ie indirectă nu lipsesc dificultă ile de interpretare a posibilelor inexactită i formale. dar aminteşte discret imita ia proper iană. şi care a func ionat vreme îndelungată ca bază a traducerii latineşti a Vechiului Testament: Septuaginta. ceea ce ar presupune lec iunea originalului grecesc . Din punctul de vedere al restabilirii textului de bază. traducerile latineşti ale lui Cicero. VIII 87: (bucula) concumbit P. ebraic. concumbit al..g. Germanicus.pentru Tucidide II 39. în schimb e mult mai pu in folositoare pentru Aratos cea prea liberă a lui Cicero. Şi imita iile pot servi la restabilirea lec iunii corecte a unui model. se adaugă în mod necesar o traducere grecească. Este foarte folositoare pentru textul lui Aristotel traducerea literală a călugărului Guglielmo di Moerbecke. utilă pentru clarificările textului originar. Avienus etc. Există pentru diverse opere ale lui Aristotel traduceri siriene. pentru Galenus. nu este suficient ca sensul să fie redat cu fidelitate: cu cât o traducere este mai servilă. latine. procumbit P2. arabe. Buc..2 . pentru Aratos.: Vergiliu.

În cazuri rare şi speciale, chiar şi parodiile pot servi la reconstituirea textului. Editorul Malkland reconstituie pe baza versului 907 din Aristofan, Thesm., v. 561 al Elenei lui Euripide. În general, toate referirile la un alt text (mai celebru), de tipul parodiilor, dar şi al aluziilor elogioase furnizează informa ii care pot fi exploatate pentru corectarea tradi iei directe. Una dintre cele mai celebre aluzii din literatura latină este cea prezentă în versul proper ian Nescio quid maius nascitur Iliade. Trimiterea este transparentă, pentru că din această perioadă datează epopeea lui Vergiliu; Eneida începe însă cu o surprinzătoare licen ă metrică, impunând o sinizeză în al doilea vers (Lauiniaque): Arma uirumque cano, Troiae qui primus ab oris Italiam fato profugus Lauiniaque uenit / litora Tradi ia directă atestă majoritar această formă; aluzia lui Proper iu, din versul citat mai înainte, este urmată de o formă aparte, Lauinis (litoribus), provenită dintr-un adjectiv Lauinus, -a, -um, aflat în opozi ie cu forma uzuală clasică (Lauinius, -ia, -ium). O formă similară este atestată la comentatorul Servius (Lauina). Este posibil ca Vergiliu să fi folosit forma Lauina, iar op iunea lui particulară să fi devenit cunoscută prin lecturile publice care au precedat încheierea epopeei. Editorul modern se află în situa ia de a alege între Lauinia (sus inută de majoritatea manuscriselor) şi Lauina (care reprezintă în acest caz lectio difficilior); pare o crea ie a lui

64

Vergiliu, preluată de Proper iu ca un omagiu. Edi iile vergiliene recente fac această schimbare cu pruden ă. Lexicoanele reprezintă o sursă pre ioasă de tradi ie indirectă. Dintre cele greceşti, sunt importante lexicoanele generale cunoscute sub numele autorului lor (prezumat, în unele cazuri): Hesychius, Su(i)da(s), Photios, precum şi Etymologicum magnum. Unele nu dau numele autorilor la care se referă, altele dau indica ii pe care nu le putem controla. Dintre lexicoanele latineşti, merită amintite cel al lui Festus (De uerborum significatu) şi cel al lui Nonius (Marcellus). Sunt atestate aici unele hapax legomena din texte (e.g. Catul 68,61 basso cu sensul pingui, crasso). Excerpte (rezumate, gr. ejpitomaiv) se făceau chiar înaintea perioadei alexandrine; sunt extrem de valoroase, mai cu seamă dacă au ca bază originale care s-au pierdut. În această situa ie se află periochae la Titus Livius. Când s-a conservat şi textul de bază, excerptele pot fi uneori utile, dacă sunt extrase dintr-o recensio mai bună. Pentru Caracterele lui Teofrast, excerptele transmise sunt folositoare în stabilirea textului. Parafraza (id est redarea în proză a unui text în versuri) furnizează de asemenea mărturii de tradi ie indirectă. De pildă, din opera lui Babrius, s-au păstrat fabule atât pe cale directă (în versuri), cât şi indirect, în proză. Parafraza e în mod evident mai târzie, dar se poate dovedi folositoare pentru stabilirea textului

65

originar în versuri.

Lykofron (poet grec din sec. al II-lea

a.Chr.) a scris, probabil, o tragedie intitulată Alexandra sau Casandra, plină de profe ii şi, în consecin ă, mai degrabă obscură. S-a păstrat numai printr-o parafrază târzie (de pe la 1000 p.Chr.), compusă de învă atul bizantin Ioannes Tzetzes. Imita iile, în măsura în care pot fi identificate, furnizează informa ii despre textul originar. Un pasaj din Istoria animalelor, tratatul de zoologie al lui Aristotel, a fost folosit de Pliniu cel Bătrân în Naturalis historia. Se constată că acolo unde în textul transmis direct apare cuvântul pneu`ma („suflare”) în textul latinesc apare fluctus (fluere, „a curge”); se poate deduce de aici că tradi ia manuscrisă directă a textului lui Aristotel este coruptă, prin transformarea secven ei rJ în pn: se reconstituie astfel termenul originar rJeu`ma („curgere”). Centones erau în Antichitate compozi ii literare de mare virtuozitate, alcătuite din versuri sau fragmente de versuri preluate de la autorii celebri. Etimologia este relevantă: cento, mai înainte a fi un termen tehnic literar, denumea o haină făcută din petice (litt. din „o sută” de petice, centum) Poetul Ausonius a scris un Cento nuptialis alcătuit în totalitate din hemistihuri vergiliene. Comparând cu manuscrisele care au conservat opera lui Vergiliu, de dată mai târzie, se poate afla cum îl citea Ausonius pe Vergiliu în sec. al IV-lea p.Chr. Un alt exemplu, din literatura bizantină: tragedia Cristo;~ pavscwn a fost considerată vreme îndelungată o crea ie a

66

Datele stihometrice. cuprinzând versuri din Iliada. printre altele. Confruntând comentariul cu textul. Manuscrisul este grecesc. Biblia ebraică excelează în date stihometrice cu asupra de măsură (Masora indică. în comentariul pe care îl face la Pro Milone al lui Cicero. versurile sunt numerotate din 180 în 180. prezentă pe marginea foilor.epocii bizantine. ştim aşadar cu precizie cât lipseşte: de 16 ori câte 180 de versuri. con ine însă versuri întregi luate din Euripide şi poate fi încadrată. Nu sunt specifice tradi iei textelor latineşti şi greceşti. constatăm că la începutul textului nostru au dispărut cam opt rânduri (Asconius comentează un pasaj care azi nu mai există). pentru fiecare carte a Vechiului Testament numărul de versete. numărul de cuvinte din fiecare 67 . fie într-un număr total. Asconius. aşadar numerotarea e indicată prin litere greceşti: primul număr care apare este p(cu valoarea numerică 17) şi manuscrisul continuă până la w(cu valoarea numerică 24). ci indică numai numărul rândului. chiar dacă tradi ia directă a textelor lui Euripide furnizează doar o mică parte din ansamblul operei lui. nu dă citatele în întregime. con in unele informa ii ce se pot dovedi utile. în categoria centones. Într-un papirus de la Herculaneum. fără a face cu adevărat parte din tradi ia indirectă. Datele stihometrice sunt foarte importante în felul lor. în principiu. Ele se concretizează fie în numerotarea rândurilor. indicat la finele operei sau al unui capitol.

carte. totalul versurilor. al silabelor. al cuvintelor. ca măsură de siguran ă a corectitudinii transmiterii. chiar numărul de litere. id est consoane). 68 . imnul al doilea notează în plus totalul primelor două imnuri etc. Se notează. În literatura indiană. la sfârşitul fiecărui imn din RigVeda este notat pe margine numărul de versuri al imnului respectiv.

Metoda propusă de Karl Lachmann avea defectul de a dispre ui codicele umanistice. Dacă textul e conservat de mai multe manuscrise. recensiunea are ca scop reconstituirea arhetipului familiei respective. este suficientă examinarea acestui singur manuscris.5. cum se întâmplă cel mai adesea. eliminatio codicum descriptorum se poate face însă 69 . în diverse grade. ci este silit să decidă câ i dintre martori au auzit direct spusele şi câ i le-au preluat de la al ii: scopul prim al judecătorului este să reducă numărul mare de martori la câ iva. este necesară cola ionarea tuturor codicelor. cât mai pu ini. În prefa a la celebra sa edi ie De finibus. toată tradi ia manuscrisă. pe care le considera contaminate. dar de încredere. În acest caz. trebuie nu numai să ină cont de gradul de credibilitate al fiecărei mărturii. care poate fi un codice încă existent sau. RECENSIO Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio. Recensio constă în luarea în considera ie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text. din care descinde. fie acesta un papirus sau un codice sau o edi ie princeps sau o cola ionare a unui codice pierdut: într-o asemenea situa ie. examinatio şi emendatio. recensiunea prezintă uneori probleme de mare dificultate. Madvig compara critica de text cu un judecător care. Un text poate fi conservat de un singur manuscris. un codice dispărut. Înainte de orice altceva. aflat în situa ia de a determina ce spusese o persoană uzând de referirile diverse ale mai multor martori.

examinarea atentă a ştersăturilor precum şi a stricăciunilor pe care le-a putut suferi codicele de-a lungul secolelor. în consecin ă. reprezintă o tradi ie mai veche decât un codice care a fost scris în sec.numai atunci când ne aflăm în posesia întregii tradi ii manuscrise. o valoare mai mare decât un codice mai vechi care ar apar ine unei familii inferioare de codice. În fiecare codice în parte. pasaje ori chiar de pagini. tot din sec. al XIII-lea şi care doar prin intermediul unui număr indefinit de copii descinde dintr-un codice din sec. pentru că se poate întâmpla ca un codice să fi fost copiat de mâini diferite şi să nu aibă aceeaşi credibilitate în toate păr ile sale. Se trece apoi la stabilirea genealogiei codicelor. este necesară distingerea „mâinilor” diferite. să descindă dintr-un model ce apar ine unei tradi ii mai bune şi să aibă. Chiar fără să dăm exemple. este necesar aportul paleografiei în stabilirea sau confirmarea datei respective. codicele cele mai vechi sunt şi cele mai pre ioase prin autoritatea lor. Se ine cont şi de caractere şi de cerneală. dar situa iile particulare pot fi diferite. al XIV-lea poate fi copia directă a unui codice din sec. în consecin ă. este suficient să ne gândim că un codice din sec. De mare importan ă sunt omisiunile sau transpozi iile de cuvinte. precum şi spa iile lăsate nescrise. corespunzând orificiilor sau petelor din model. Se mai poate întâmpla ca un codice. Ca regulă generală. al IX-lea şi. al IX-lea. al XIV-lea (pentru a continua exemplul ipotetic). Dacă în două sau în mai multe codice se găsesc în mod repetat omisiuni sau transpozi ii ale 70 . Nu rareori un codice este datat: fie că apare sau nu men ionarea datei.

După epoca Renaşterii. prin cola ionarea lor.aceloraşi cuvinte sau ale aceloraşi grupuri de cuvinte. cea din Lucre iu. afinitatea lor este de netăgăduit. să-şi structureze o bază sigură a propriilor lor conjecturi. textul biblic pune cele mai complexe probleme. pentru a cita un exemplu. diversitatea ortografică rareori e importantă. examinarea grupurilor de erori duce la stabilirea înrudirii între codice. Lambinus. Acelaşi Bengel a declarat că nu era posibilă o edi ie ştiin ifică a Noului Testament fără o clasificare a codicelor după 71 . Nu este suficientă gruparea codicelor: se operează şi o grupare a erorilor. pentru ca. din 1725 Giovanni Alberto Bengel a fost cel dintâi care a formulat principiul lectio difficilior. Primele progrese în critica metodică a codicelor se datorează editorilor Bibliei greceşti şi ai Vulgatei: în condi iile în care niciun alt text nu a fost transmis printr-un număr atât de mare de manuscrise de provenien ă diversă. în schimb trebuie să se ină seama de defectele semnificative. îşi întemeiase pe zece codice edi ia sa din Hora iu şi pe cinci codice. Robert Estienne a fost cel dintâi care a distins prin sigle manuscrisele folosite şi a indicat variantele pe marginile edi iei sale din Noul Testament (din 1550). În Prodromus Novi Testamenti Graeci recte cauteque adornandi. Mai mult decât asemănările (care confirmă descenden a dintr-un unic text). editorii cei mai buni de texte clasice au încercat să utilizeze un număr maxim de codice.

mai scurtă) trebuie preferată celei obişnuite (sau mai limpezi. sintagma lectio difficilior sintetizează în mod curent acest principiu. mai lungi). dominate de câteva principii: Lec iunea mai rară (sau mai dificilă. Dincolo de această evaluare fundamentală. precum şi dacă prin intermediul ei se explică uşor alte lec iuni. cu ideile acestuia. Luc de Bruges. şi. a formulat pentru prima dată regula corectă conform căreia trebuie să se ină seama nu de numărul manuscriselor. Griesbach afirmă că lec iunea trebuie să fie examinată în ea însăşi.genealogia lor. după recomandările lui Griesbach. în prefa a edi iei sale a Bibliei. care au fost apoi expuse în formă de doctrină de Johann Jakob Griesbach. el a fost precedat în acest demers de Scaliger care. Ceva mai târziu. primul dintre criticii Noului Testament. publicată în 1734. În contextul editării Bibliei au fost enun ate regulile criticii de text. în Castigationes in Catullum (Paris. în ansamblul edi iilor. cu scopul pe care şi l-a propus. Cele cincisprezece reguli impuse de Griesbach se aplică strict la edi ia Noului Testament. a recostituit ca arhetip un exemplar Gallicanum. mai obscură. dar cele mai multe dintre ele se pot referi şi la textele profane. O lec iune este bună dacă este în acord cu uzul limbii şi cu stilul unui scriitor. cu circumstan ele exegetice şi istorice. lec iunile bune. mai uşor de în eles. 1577). din 1796. 1 72 . se disting prin aplicarea unui set de reguli1. ci de calitatea lor (germana lectio). în Prefa a la a doua edi ie a sa din Noul Testament. a adăugat la cercetare locul de unde proveneau codicele.

O sută de codice dintr-o familie valorează mai pu in decât două sau trei codice care respectă tradi ia unei familii mai bune: în concluzie. et testimoniis ubi peccant. fie prin cea care rezultă din confruntarea cu ceilal i codici). în acelaşi fel. sunt de îndepărtat lec iunile care par să fie glose sau îşi au originea în comentarii ori scholii. originem detegere. nu are importan ă consensul codicelor.Lec iunea care repetă un cuvânt sau o idee învecinată este inspirată de această vecinătate şi. Nam quid scriptum fuerit. nu are valoare. Nu contează numărul de codice. publicată în 1842: Ad scripta ueterum repraesentanda duabus diuersis utimur artibus: nam et qui scriptor. în consecin ă. Între mai multe lec iuni. 73 . duobus modis intellegitur. Vechimea unui codice nu este în sine un criteriu de autoritate (vide prima parte a capitolului). Karl Lachmann (1793-1851) este fondatorul unui sistem sever şi metodic de critică de text. Iudicandi tres gradus sunt recensere. ci cel al familiilor. cea mai bună este cea care poate explica originea tuturor celorlalte. pe care l-a expus dens în prefa a edi iei sale la Noul Testament. testibus examinandis. După judecarea calită ii intrinseci a unei lec iuni se examinează calitatea codicelor care o con in (fie prin autoritatea sa proprie. et quo rerum statu quid senserit et cogitarit exponimus: quorum alterum sibi iudicandi facultas uindicat. alterum interpretatione continetur. emendare. quid scripserit disputamus. ci autoritatea familiei.

în al doilea caz.reuocandis ad uerum: ita sensim a scriptis ad scriptorem transiri debet. În primul caz. nisi de scriptore constiterit. absolui non potest: rursus emendatio et libri originis inuestigatio. recensio constă în descrierea şi descifrarea. quibus adminiculis usus scripserit explorandum. nisi quod testes ferant intellectum fuerit. demnă de cultura antică. Quo fit ut nulla huius negotii pars tuto a ceteris separari possit. tum quid a scriptoris manu uenire potuerit iudicandum. quia ad ingenium scriptoris cognoscendum pertinet. qua condicione. cât mai precis cu putin ă. tamquam fundamento nititur interpretatione. id quod recensere dicitur. Fiecare martor depinde fie de un model (exemplar) care a supravie uit. quod primo loco posui. Tradi ia manuscrisă este reprezentată fie de un singur martor (codex unicus). fie de mai mul i. Pentru critica de text a vremurilor noastre. Ex auctoribus quaerere. locum habere. demersul este complex. sunt esen iale legile formulate de Maas. a martorului unic. fie de unul pierdut. tertio gradu quis quo tempore. de o concisă limpezime. Dacă depinde de un exemplar 74 . Itaque ante omnia quid fidissimi auctores tradiderint quaerendum est. nisi illa una quae debet esse omnium prima: illam dico quae testium fidem perscrutatur et locupletissimis auctoribus tradita repraesentat. sine interpretatione et possumus et debemus: contra interpretatio.

Dacă reuşim să stabilim textul lui. fie cu ajutorul lui. Un martor este fără valoare (în calitatea lui de martor) atunci când depinde în exclusivitate de un exemplar care a supravie uit sau de un exemplar care poate fi reconstituit fără ajutorul lui. diferit de arhetipurile familiilor de manuscrise (modele reconstituite pe baza atestărilor). cu sau fără ramificări ulterioare. Dacă rămân totuşi destule codice după ce au fost excluse cele inutile. acesta poate fi sau nu reconstituit. dar numai dacă nu aduce niciun fel de alte informa ii (cum ar fi pasaje cola ionate pe baza altor codice). atunci ne aflăm în prezen a unei divizări în tradi ie. mai aproape de original decât textul oricăruia dintre martori. Textul acestui arhetip este lipsit de oricare dintre erorile rezultate din ramificările ulterioare şi este. Un martor care se arată arată aşadar a fi lipsit de valoare poate fi eliminat (eliminatio codicum descriptorum). Modelul din care provine prima ramificare este arhetipul la modul absolut.pierdut. ne apropiem mult de reconstruc ia originalului (constitutio). ramurile tradi iei care se desfăşoară în felul acesta apar în martorii supravie uitori. care se concretizează în ramificarea codicelor. Calea cea mai simplă de a urmări evolu ia arhetipului prin concretizarea lui în codice este să se presupună că toate copiile 75 . Diferen ierea are loc numai dacă după un singur model au fost făcute două sau mai multe copii. reconstituirea se face fie fără ajutorul martorului. prin aceasta. Dacă poate fi reconstituit.

prezintă erori particulare ale unor modele de care nu depind în mod direct. nu mai indică erori specifice ale modelului lor (corectându-le dintr-o altă sursă) şi. Contaminarea se dezvăluie acolo unde martori contamina i.făcute de la prima ramifica ie a tradi iei reproduc fiecare câte un model. Realitatea tradi iei manuscrise este diferită de această evolu ie prezumată. astfel încât ramurile formei primare să fie izolate de 76 . pe de o parte. Este mult mai plauzibil ca. într-un manuscris. Pe baza acestei presupuneri simplificate este în general posibil să se demonstreze interrela ia tuturor martorilor rămaşi şi să se indice numărul şi pozi ia tuturor ramificărilor intermediare în tradi ie. o asemenea situa ie este obositoare şi. dacă nu chiar imposibil. greu plauzibilă. pe de altă parte. şi din altul. dar etapele impun o primă abordare distinctă. id est că niciun scrib nu a combinat mai multe modele (contaminatio) şi că fiecare scrib. procesul de eliminatio din ansamblul acestor contaminări este limitat. în mod conştient sau inconştient. de aceea. a deviat de la modelul său. id est a făcut greşeli specifice. citirile divergente dintr-un alt model (care nu este al lui) să fie notate pe margine sau între rânduri. Dacă unele dintre aceste modele sunt pierdute. Dacă însă scribi individuali au contaminat mai multe modele. Există unele măsuri de protec ie împotriva contaminării: dacă o operă este transmisă în ramuri particulare ale tradi iei cu un titlu diferit. Nu este obligatoriu ca o contaminare să se producă prin intermediul unui scrib care a avut în fa a lui două modele şi a copiat şi dintr-unul. tabloul rămâne pentru noi lipsit de claritate.

în mod deosebit lacunae. deteriorările (corruptelae) evidente. Dacă scribul nu deviază de la modelul său. ine de examinarea (examinatio) prezumptivelor 77 . dacă aceasta e cerută în temeiul altor motive. acolo unde se produc greşeli specifice de tipul acesta. este cu putin ă să se identifice rela ia originală dintre martori. Există o suită de împrejurări atipice: dacă un scrib emendează corect o greşeală a modelului său printr-o conjectură fără să indice explicit faptul acesta. Identificarea lec iunilor la care un martor putea sau nu ajunge prin conjectură variante. Este vital să se găsească dovezi pozitive ale dependen ei unui martor de un alt martor supravie uitor. aşa încât. se poate crea impresia că el depinde de un alt model sau că şi-a contaminat textul cu un asemenea model.ramurile formei secundare. pot fi cu uşurin ă transmise în linie directă. De aceea lec iunile corecte care ar putea fi atinse prin conjectură nu pot fi acceptate pentru a salva un martor de eliminatio. Mai mult. dar sunt greu de transmis în contaminare. este adesea imposibil să se stabilească rela ia unui martor cu modelul lui şi al i descenden i din model.

Trebuie să verificăm tradi ia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul. iar indiciul grafic al acestui impas este crux. dar acceptabilă. sau este inacceptabilă. descoperim că tradi ia respectivă se află într-una din situa iile următoare: este cea mai bună cu putin ă ori la fel de bună ca alte tradi ii ori mai rea decât alte tradi ii. se impune remedierea ei prin conjectură (diuinatio). Ca rezultat al acestei examinatio. În prima din aceste patru situa ii trebuie să considerăm tradi ia ca fiind originalul. în celelalte două. Conjectura 78 . Acolo unde tradi ia se dovedeşte a fi coruptă. Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm. este recomandabilă concentrarea aten iei asupra stilului operei. în judecarea chestiunilor de formă. se recunoaşte că nu s-a găsit pentru pasajul respectiv nicio repara ie prin conjectură. fie la câteva conjecturi mai mult sau mai pu in satisfăcătoare. fie la două seturi de variante. fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un mare grad de precizie. în caz contrar. care ori au supravie uit. EXAMINATIO 13. ori pot fi reconstituite. în chestiuni de con inut. Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravie uit.6. reperele pot fi informa iile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere. aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. în ultima – ca fiind iremediabil alterată. se impune o abordare circumspectă. Această încercare conduce fie la o emendare evidentă în sine.

pentru care modalitatea uzuală de formulare ar fi fost nepotrivită. Dacă se poate arăta că. ci cel mult se poate presupune că o anomalie este consecin a dorin ei autorului de a spune ceva neobişnuit. Pe de altă parte. fără a sacrifica nimic. ceea ce. împreună. din punct de vedere metodologic. este aproximativ acelaşi lucru) nu atunci când o lec iune care nu este anormală a suferit o corupere gravă. ar fi existat o formulare normală acolo unde tradi ia a consemnat una neobişnuită.cea mai obişnuită constă în îndepărtarea a ceea ce este nefiresc. tocmai 79 . Presupunerea pe care o implică o conjectură (că recunoaştem acolo o anomalie) nu poate fi pusă în legătură cu ceva admis sau inten ionat de autor: aşa sunt situa iile în care întâlnim o anomalie majoră sau o serie de mai multe anomalii mărunte. privit cu suspiciune. valoarea multor conjecturi constă în faptul că tocmai ele arată de ce autorul a respins formularea normală. ci adesea când o anomalie deliberată sau ceva neobişnuit sau implauzibil a suferit o mică stricăciune. Când devierea de la normalitate este relativ mică. în vreme ce altele se datorează în mod evident coruperii textului prin copiere. atunci anomalia probabil că se bazează pe o corupere a textului. Există câteva anomalii despre care se poate admite că îi pot apar in autorului. din vreun punct de vedere. niciun autor nu aspiră la o anomalie în sine. numai prin acest fapt. rămâne loc pentru îndoieli. îndoiala este alungată chiar de conjectura însăşi. Un text este considerat incurabil (sau recuperabil numai cu ajutorul unor coinciden e norocoase. dintro suită de motive: de regulă. în cele mai multe cazuri însă. Se cuvine să se distingă net între anomalie şi singularitate: ceea ce este unic nu merită să fie. Pe de altă parte.

Când există posibilitatea de a opta între mai multe conjecturi. se ine seama de câteva elemente. iar.g. se stabileşte categoria de coruptele care este prezentă cel mai frecvent în tradi ia respectivă. ortografia. Scopul de a demonstra existen a unor presupuse erori joacă un rol important. tendin a ca o expresie neobişnuită să fie înlocuită cu una obişnuită. Mai întâi.). Chestiunea principală. starea studiilor clasice. scrierea. dar întotdeauna secundar în critica de text. imposibilitatea de a face o conjectură evidentă nu trebuie să anuleze presupunerea unei coruperi a textului. nu progresează odată cu identificarea 80 .anomaliile. istoria limbii. În identificarea acestui parcurs. se delimitează deteriorările cele mai plauzibile în răstimpul dintre original şi arhetip. la corupere. de aceea se preferă ca regulă lectio difficilior). ceea ce explică cel mai bine felul în care s-a produs deteriorarea textului. de a determina dacă este un act fie acceptabil. sau când se alege între conjectură şi crux. prin natura lor. expresiile unice sunt predispuse. se identifică greşelile cele mai plauzibile pe temeiuri psihologice (e. condi iile culturale etc. în condi iile în care se exclude cu greu posibilitatea ca ceva de felul acesta să se afle la originea dificultă ii. este recomandabil să se ia în considera ie în primul rând ceea ce este mai potrivit cu stilul şi cu subiectul. în al doilea rând. de valoare aproximativ egală în stil şi con inut. fie absolut necesar din punctul de vedere al stilului ori con inutului. pe alte temeiuri (istoria tradi iei autorului respectiv. În sfârşit. Oportunitatea unei asemenea demonstra ii apare numai când se impune alegerea între mai multe conjecturi (sau variante). tehnica de editare. Mai apoi.

chiar dacă se bazează pe o conjectură. în general. o lec iune nu este greşită dacă nu există nicio explica ie evidentă a erorii în tradi ia pe care o presupune lec iunea. dispuse în clase. Ele nu oferă un tablou al frecven ei variabile a erorilor şi nici nu arată ce tipuri de erori nu se produc. În orice caz. Putem şti care sunt cele mai răspândite tipuri de corupere. Ar trebui să se ajungă la erorile specifice martorilor ale căror modele pot fi reconstituite cu certitudine prin recensio.erorilor care sunt mai mult sau mai pu in probabile. folosind martorii aşa cum reies ei din exemplarele care au supravie uit (în condi iile în care particularită ile lor nu se regăsesc în mod normal în edi iile critice). Mai mult. Lipsesc însă. Rareori putem fi siguri că o coruptelă nu avea cum să se producă. pe care nimeni nu le-a negat vreodată. de tipuri de literatură şi de caracteristicile scrisului utilizat în diverse localită i. standardele pentru a judeca ce greşeli trebuie să fie considerate probabile în cazurile individuale. dar nu putem fi siguri că o anumită deteriorare apar ine uneia dintre ele. Abia în ultimul rând ar trebui lua i în 81 . coruptelele tind să devină tot mai grave în transmiterea textului. experien a ne înva ă că diverse tipuri de greşeli apar cu o frecven ă diversă şi. Colec iile de greşeli comune care au fost făcute până acum dau numai nişte exemple de tipuri specifice de greşeli. în func ie de diverse perioade ale istoriei. Pentru a ajunge pe un teren solid în acest domeniu. au grade diferite de probabilitate în cazurile îndoielnice. Putem fi uneori siguri că o lec iune corectă din text este cu adevărat corectă. ar fi necesar să se întocmească un catalog al tuturor greşelilor specifice. în consecin ă.

Uneori este important să se determine data arhetipului reconstituit. în fond. Dacă un arhetip (sau codex unicus) este în anumite sec iuni degradat până la rangul de simplu purtător de variante sau chiar de codex descriptus. cu tradi ia.considera ie martorii ale căror modele pot fi reconstituite numai prin selec ie (selectio) sau conjectură (diuinatio). 82 . numai că există fără îndoială material superfluu (sau al cărui caracter indispensabil nu poate fi demonstrat) în orice original. pentru că este adesea foarte greu să se demonstreze că un text bazat pe ele a fost deformat. Cum multe dau impresia unui material superfluu. pentru a anula luarea în considera ie a unor coruptele care se puteau produce numai la o dată ulterioară celei a arhetipului. atunci se poate suspecta existen a unor greşeli de acelaşi tip în sec iunile pentru care nu avem posibilită i de control. Alterările de tipul acesta sunt deosebit de primejdioase. dar nu admisă în mod deschis. id est clasa de alterări (mai ales de tipul inser iilor) care nu se datorează accidentelor. printr-o interferen ă conştientă. tendin a generală este de anulare a lor. Istoria interpolărilor este strâns legată de cea a falsificării întregii opere. valoarea tuturor mărturiilor de tradi ie indirectă. În aceasta constă uriaşa valoare a citatelor care derivă dintr-o ramură mai veche a tradi iei şi. ci reprezintă o încercare de a restaura originalul ori de a prezenta un fals drept original. O investiga ie de felul acesta ar fi în cea mai mare măsură dezirabilă în cazul interpolărilor. În felul aecsta se generează o problemă spinoasă.

La polul opus se plasează respingerea criticii conjecturale în principiu. de altfel). poate fi respinsă prin demonstrarea faptului că tradi ia este validă sau pe calea unor lec iuni mai bune. dar surprizele care decurg din aproape fiecare papirus nou descoperit şi. Impresia generală este că. pe de o parte. o conjectură poate fi confirmată sau cel pu in sus inută fie prin întrunirea acordului tuturor persoanelor calificate să o judece (un concept dificil de definit. Informa iile de dată recentă au confirmat puterea de pătrundere a multor editori. Pe de altă parte. au fost acceptate prea multe conjecturi din tipul celor care implică o mutilare violentă (id est cu adevărat iremediabilă) a textului. în vreme ce. este cu 83 . încă şi mai mult. sau prin apari ia ulterioară a unui martor mai timpuriu decât arhetipul familiei (cu excep ia cazului în care lec iunea acestuia este tot o conjectură). discrepan ele radicale dintre edi iile standard. Pentru destinul textului. care însă nu au fundamentat o metodologie de cercetare cu succes garantat. care nu au fost observate de cel ce a ini iat-o. pe de altă parte. au existat destule asemenea confirmări şi anulări. Admiterea limitărilor de care se loveşte restabilirea textului are rolul de a-i nuan a parcursul şi de a arăta în ce măsură este un demers deschis. datorate fie conjecturii. în care tradi ia însăşi rămâne neschimbată. fie prin formularea de noi argumente. au fost trecute cu vederea coruptelele din tradi ie sau din textul vulgatei doar pentru că nu se oferise încă o solu ie convingătoare.În procesul de examinatio. nu demonstrează că examinatio a adus textele mai aproape de certitudine. fie descoperirii unui nou martor dintr-o tradi ie mai timpurie. De-a lungul timpului.

coruptela nedetectată strică imaginea totală asupra stilului. în examinatio. procesul de recensio conduce adesea la două variante. iar de aici se deduce că cealaltă variantă trebuie să fie lec iunea arhetipului. pentru că se poate produce numai dacă un pasaj care a rămas valid din vremea arhetipului (altminteri lec iunea arhetipului nu poate fi descoperită prin conjectură) a fost mutilat diferit în cele două ramuri. se stabileşte dacă una sau alta dintre ele este originalul. Pe de altă parte. decât ca un text valid să fie atacat în mod nejustificat: fiecare conjectură eronată provoacă o reac ie de respingere. ob inută prin selectio sau diuinatio. la care se ajunge prin selectio. Când tradi ia se desparte în două ramuri. Ambele variante pot fi în elese ca erori izvorâte din aceeaşi lec iune a arhetipului. descoperită prin diuinatio. una din cele două variante poate fi în eleasă ca eroare. Este o situa ie atipică. În situa ia tipică. este pe deplin satisfăcătoare în stil şi con inut şi explică în ce fel a apărut una 84 . Mai apoi. Această lec iune a arhetipului. Există însă şi situa ii atipice. dar demersul în sine adânceşte cunoaşterea textului respectiv. devine după aceea baza unei viitoare examinatio. reconstruc ia originalului rămâne incertă. devine după aceea baza pentru viitoarea examinatio. În acest caz. Această lec iune a arhetipului. chiar dacă lec iunea originalului.mult mai primejdios ca o coruptelă să treacă nebăgată în seamă. O altă situa ie atipică apare atunci când nu poate fi găsită nicio lec iune care să explice ambele variante.

la concluzia că un codex optimus este cu adevărat codex unicus. presupunând în mod eronat că ar fi fost produsul unui copist ideal. Un corolar al acestui principiu era adoptarea ca martor cu autoritate a unui manuscris considerat complet. posibilitatea ca acestea să fie două versiuni ale originalului şi este plauzibil ca cele două versiuni să fi fost după aceea contaminate în arhetip. în pofida faptului că o sută de manuscrise care derivă dintr-un sigur manuscris au mai pu ină autoritate decât acest singur manuscris. care încă nu a fost descoperită prin conjectură. fără nicio preocupare pentru calitatea martorilor. principiul era să se urmărească vulgata (textus receptus). fără a respinge vreo variantă mai înainte de a fi verificată. cel mai vechi. a urma textul majorită ii martorilor. selectio se face independent în fiecare caz. bun. în situ ii anume. de asemenea. Imaginea este luată din domeniul genealogiei: martorii sunt în rela ie cu originalul aşa cum membrii unei familii se înrudesc cu fondatorul acesteia. Există. Oricît de mult s-ar deosebi ca valoare seriile de variante.dintre variante: varianta a cărei origine rămâne obscură poate merge îndărăt în timp până la o lec iune mai bună a originalului. Tentativa de a trata codex optimus de parcă ar fi fost codex unicus nu a fost cu totul depăşită nici în prezent şi se poate chiar ajunge. Scopul esen ial 85 . or. capabil să reproducă fără abatere modelul. Metodele de testare a variantelor au o valabilitate recunoscută. în etapele mai vechi ale criticii de text. Diagrama care redă interrela iile dintre martori este indicată prin denumirea stemma.

de a reconstitui originalul. 86 .însă. nu este atins prin simpla compara ie.

7. EMENDATIO După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cât mai pu in diferit de exemplarul de autor (pentru că, cel pu in în cazul unui text de o oarecare lungime, este imposibilă restituirea integrală a textului produs de autor). Muretus (Variarum lect. I, 15, c. 16) compara critica de text cu un medic: după cum medicul vindecă mai bine un bolnav dacă ştie care îi este starea obişnuită de sănătate, tot aşa şi criticul poate corecta mai bine stricăciunile suferite de codice dacă ştie care sunt erorile pe care le comit de obicei copiştii. În general, distingem între conjecturi corecte şi greşite şi suntem înclina i să îndepărtăm tot ce nu este „corect”. Cu toate acestea, conjectura, fie că e corectă sau greşită, este o parte importantă a etapei de examinatio, adică investigarea dacă textul transmis este sau nu cel mai bun cu putin ă. Pentru a determina valoarea unei conjecturi ca mijloc de investiga ie (conjectura de diagnostic), este lipsit de relevan ă dacă a reuşit să fie convingătoare în detaliu sau mai degrabă reprezintă, împotriva tradi iei, răul cel mai mic, ori dacă este complet greşită. Intră în atribu iile editorului să decidă care dintre conjecturile de felul acesta merită să fie men ionate în apparatus criticus. Eroarea cea mai frecventă pare să fie transpozi ia de cuvinte. E.g. Eschil, Prom., 545: cavri~ a[cari~ codd., a[cari~

87

cavri~ Turnebus; Plaut, Aul., 425: malo tuo magno cod., magno malo tuo Hare. Se produc şi transpozi ii de versuri: de pildă, copistul a sărit un vers şi îşi dă seama abia după ce a terminat de scris toată pagina; atunci, cu sigla h.d. (hic deest) sau cu vreo altă siglă asemănătoare, indică locul în care trebuie adăugat: numai că uneori sigla este trecută cu vederea şi de aici apar deteriorări (corruptelae). Sunt frecvente omisiunile de litere din corpul unui cuvânt. Uneori omisiunea se produce deoarece copistul sare de la o literă sau de la o silabă la alta identică, în acelaşi cuvânt sau în două ori mai multe cuvinte învecinate. E.g. Plaut, Pseud., 1022: qui si/c si/t, corr. Karsten; Valerius Maximus IV 4, 11: diurnis /atque nocturnis/ conviciis, corr. Madvig. Adeseori ,omisiunea se produce prin haplografie, (id est, din două cuvinte sau din două silabe sau din două litere egale se scrie una singură); e.g. Plaut, Bacch., 79: te ueniat codd., te eueniat Camerarius; Amph. 54: faciam cod., faciam iam Lachmann. Dimpotrivă, textul originar poate spori prin înglobarea unei glose; termenul glossa desemnează un cuvânt dificil, care are nevoie să fie explicat. Adesea, din cauza neştiin ei sau a neglijen ei copiştilor, au fost incluse în text glose adăugate în margine sau deasupra cuvintelor pe care le explicau. Uneori glosa înlocuieşte cuvântul autentic; e.g. Vergiliu, Buc., VI 40: ignotos, glosa din Pag, a îndepărtat ignaros R. O altă sursă de erori este proasta despăr ire în cuvinte, precum şi, în codicele greceşti, accentuarea inexactă. E.g. Eschil,

88

Suppl., 202: ei\xen codd., ei\ xevnh Sophianus; Plaut, Capt., 997: audax codd., haud ex Muretus; Pseud. 783: relego codd., rei ego Gruter; Seneca, Epist., 22, 15: nobis conqueri codd., nobiscum queri Haase. Deteriorările (corruptelae) apar şi sub influen a cuvintelor învecinate. E.g. Vergiliu, Aen., 354: munera PRp, praemia M (sub influen a cuvântului praemia din versul precedent). Uneori cuvinte care nu au între ele un raport gramatical sunt asimilate în mod, desinen ă personală, cazuală, în număr sau gen. E.g. Demostene, Phil., 45: tw`n eJautw`n codd., ta; eJautw`n Auger. Sursa unor erori şi interpolări o poate reprezenta un arhaism rău în eles de copist. E.g. Plaut, Amph., 554: tu autem cod., tuati (cf. carisius 221, Nonius 179, Gloss. Plaut.); Vergiliu, Aen., I 636: dii (arhaism restituit de Aulus Gellius; codicele atestă aici dei). În codicele mai vechi, numerele erau indicate cu cifre romane. O linie deasupra unui număr îl multiplica pe acesta cu o mie într-un text aritmetic; în schimb, într-un text literar, linia distingea cifrele de litere: de aici puteau apărea confuzii. E.g. Titus Livius XXII 60, 19: sescenta milia sau sescentis milia codd., sescentis Madvig şi Ingerslev; Cicero, Epist. ad Fam., XV 4.9: sex M H D, VII F, dar Madvig a intuit că arhetipul avea VI şi a corectat în ui. Cele mai frecvente confuzii apar însă în numele proprii. E.g. Cezar, De bello ciuili, I 57, 4: indomiti , illi Domiti

89

fie pentru că cel care dictează pronun ă greşit cuvintele..g. Seneca. caduca Scaliger.. Nai. Există şi erori de autor care trebuie să fie mai degrabă semnalate. Interpolările se datorează uneori scrupulelor religioase. fie pentru că cei care scriu nu au auzit bine sau nu au fost suficient de aten i: se schimbă adesea între ele b şi u (varianta consonantică). ad Att.1: sine uallo codd. sine  Gurlitt. decât corectate. III 18. g şi ch. E. prenumele Lucius (este o eroare de memorie şi trebuie respectată în stabilirea textului). Pasquali a demonstrat că aceste variante de autor se găsesc în textele greceşti şi latineşti din ultima perioadă a republicii şi.g. Epist. 12: în unele codice se citeşte pardus în loc de pagus. Multe erori derivă din dictare.Buecheler. care se numea Marcus.. printre cele mai remarcabile sunt epigramele lui Mar ial. Nu întodeauna cuvintele greceşti sunt transcrise corect în latină.1: îi atribuie unui Bibulus. XVI II. Titus Livius III 4. mai adesea. pentru că un copist pios şi-a amintit de pasajul biblic habitabit lupus cum agno et pardus cum haedo accubabit (Isaia II 6). în comentariul său la Oppianus. 14. Cicero. E. Hora iu. Proper iu II 32.. Conradus Rittershusius (1560-1613). a fost primul care a sus inut că diversitatea de lec iuni din operă se poate atribui edi iilor diverse ale operei sau chiar variantelor adăugate de autor pe original. Dintre exemple. Carmina. din timpul imperiului. Dacă lăsăm deoparte c. b şi p.1: fusus codd. d şi t. care a fost publicată pu in 90 .g. e. XII. Fuscus Sigonius. Ad Marciam.40: naica dona codd.

Este posibil ca aceasta să fie sursa diferen elor de nume proprii: I 10. Există. 91 .1 Gemellus-Venustus. cu pu in înaintea întoacerii în ară.dum non uis leporem. La scurt timp după moartea lui Mar ial. 1 dum non uis pisces. Această edi ie a fost reprodusă cu certitudine de mai multe ori şi din ea derivă arhetipurile celor trei familii de codice. V 14. cu căr ile dispuse în ordinea în care au ajuns până la noi. dum non uis carpere pullos . căr ile de la VIII la XI. dum non uis carpere mullos. şi alte variante de autor: III 13. el a publicat în anul 93 sau 94 un prim şi un al doilea corpus de căr i de la I la VII şi. fără îndoială. a apărut o nouă edi ie a operei sale întregi.1 Myrtale-Tuccius. poetul însuşi şi-a îngrijit editarea căr ilor individuale ale epigramelor sale. După aceste edi ii individuale însă.după moartea sa. Este plauzibil ca variantele să fi fost însemnate pe margine chiar de autor.

iar căr ile au rămas o raritate până prin sec. Obiceiul de a citi poezia epică în loc de a o asculta recitată nu a apărut dintrodată. Păstrarea textelor 1. când alfabetul fenician a fost preluat şi adaptat de greci. începând cu sec. chiar dacă nu e cu totul la adăpost de îndoieli. După o tradi ie adesea repetată în Antichitate. în a doua jumătate a sec. obişnuin a de a compune literatură care se recita era încă vie şi nu s-a socotit imediat necesar să fie conservate în scris epopeile homerice. În Grecia antică. Pe de altă parte. pentru a fi recitate la sărbătoarea Panateneelor. al V-lea. al VIII-lea. dezvoltarea formelor literare care nu erau dependente de recitare a creat pentru autori. literatura precedă scrierea. primul text scris al celor două epopei a fost pregătit la Atena din ordinul lui Pisistrate: informa ia este plauzibilă. nu decurge însă din ea că au început să se răspândească volume din Homer în număr mare. al VIII-lea. Nucleul poemelor homerice a fost transmis pe cale orală vreme de câteva secole. cât timp încă nu se folosea scrierea.C. chiar dacă era întocmit un singur exemplar ce urma să fie aşezat undeva pentru a fi consultat: aşa se spune despre Heraclit că şi-ar fi depus faimosul tratat într-un templu şi poate din acest motiv tratatul a supravie uit până la 92 . BIBLIOTECILE ANTICE Istoria comer ului de carte poate explica în parte căile pe care literatura clasică a ajuns din lumea antică până la noi. de vreme ce scopul probabil al lui Pisistrate era să asigure o copie oficială a poemelor. necesitatea de a-şi scrie operele.

al IV-lea. numai de la jumătatea sec. în Apologia (26). fr. Este imposibil de spus între ce limite furnizarea şi pre ul papirusului i-a împiedicat ori i-a încurajat folosirea în Grecia. poate că şi suprafa a papirusului a contribuit la stabilirea acestei reguli. au fost cele ale filozofilor şi istorigrafilor ionieni. pentru această perioadă s-au găsit referiri la o sec iune a pie ei din Atena unde se achizi ionau căr i (Eupolis. Pliniu cel Tânăr. Epist. Când era folosit pentru o carte (sul). chiar dacă uneori penuria de papirus impunea să se folosească pentru un text literar şi dosul foii. iar Platon îl face pe Socrate să spună. Copiile se multiplicau şi se răspândeau probabil într-un mod limitat: se poate presupune că primele opere care să ajungă la un public. că oricine poate cumpăra pentru o drahmă operele lui Anaxagora. oricât de modest numeric. poate că exista o anumită cerere de copii şi în cazul poe ilor care formau baza instruc iei şcolare.Oxy. aproape întotdeauna era acoperit pe o singură parte. când l-a citit Aristotel (vide Diogenes Laertios IX 6). dat fiind că scribii preferau întotdeauna să folosească mai întîi fa a pe care fibrele erau orizontale. În rare ocazii. III 5. Detaliile ne rămân însă necunoscute. Un exemplu faimos este ms Hypsipyle al lui Euripide (P.. avem informa ii despre uolumina scrise pe ambele fe e (Iuvenal 1.17). cu fibrele transversale fa ă de scris. cu toate 93 .6. dar cazurile de felul acesta erau excep ionale. Trebuie să amintim aici că lungimea textului cuprins într-o carte antică era modestă: copia Symposion-ului lui Platon. al V-lea se poate constata în Grecia existen a comer ului de carte. pentru că un text scris pe dosul foii s-ar fi şters foarte repede. 852). după cum impunea forma însăşi. 304 K).jumătatea sec. Totuşi.

PseudoPlutarh (Vitae decem oratorum 841 sq. să fi fost conservate în arhivele statului. pe de altă parte. Odată cu progresul din sec.) îi atribuie oratorului Licurg propunerea de a conserva în felul acesta copiile oficiale. cum erau Dionisiile. între anumite limite. Nu există la Atena urme ale unor biblioteci generale. din când în când. existau biblioteci private. dar probabil că nevoia fusese resim ită mai înainte.că întrecea cu mult măsura obişnuită. Nu 94 . Dezvoltarea comer ului de carte le-a permis şi particularilor să-şi formeze o bibliotecă. cuprindea aproximativ echivalentul a şaptezeci de pagini tipărite. dar este verosimil ca nişte copii oficiale ale operelor puse în scenă la sărbătorile importante. propria sa operă. trebuie să fi fost şi ea. Chiar dacă nu este credibilă tradi ia conform căreia tirani ca Pisistrate şi Policlet din Samos. la sfârşitul sec. ar fi fost de-a dreptul extraordinară supravie uirea în epocă elenistică a atâtor opere. Aristofan îl ridiculizează pe Euripide pentru că în compunerea pieselor se atinge adesea de izvoare literare (Ranae 943). dependentă de o colec ie personală de manuscrise. piesele erau reluate. după reprezenta ia originară. al V-lea. din sec. şi că actorii aveau în chip firesc nevoie de copii noi: dacă ar fi fost constrânşi să şi le procure folosindu-se de copiile private. devine necesară întemeierea institutelor de tip academic. plină cum este de parodii şi aluzii. cu biblioteci proprii. al IV-lea. între inute pe cheltuială publică. al VI-lea. au avut în posesie ample colec ii de căr i (Athenaios I 3a). este sigur totuşi că. Ştim că.

nu avem de unde să ştim în ce măsură bibliotecarii adoptaseră sistemul de a-şi procura dublete.Chr. O parte esen ială a institu iei. V 51). Prep. Această colec ie şi cea a Academiei au fost modelele imitate ceva mai târziu de regele Egiptului. dar nu erau trecute cu vederea nici cele literare. Tzetzes. Principalele materii de studiu în Liceu erau ştiin ifice şi filozofice. Se pare că se făcuse un mic pas spre crearea ei încă în timpul domniei precedente primului Ptolemeu.54) informa ia că Aristotel a adunat un număr mare de căr i. Biblioteca a crescut rapid: numărul de manuscrise este apreciat în mod diferit. ale Liceului. Dacă acceptăm ca adevărată tradi ia din sec. trebuie să inem cont de faptul că un singur sul con inea. eminentul elev al lui Teofrast. e dificil să se calculeze care era valoarea reală. care l-a invitat anume la Alexandria pe Demetrius din Faleron. situată în acelaşi complex de edificii sau în imediata vecinătate. pe la 295 a. de pildă. care a întemeiat faimoasa bibliotecă din Alexandria (Diogenes Laertios IV 1. Dincolo de aceste nesiguran e. este cert că au făcut mari eforturi pentru a aduna o colec ie de literatură greacă ce tindea către completitudine. în func ie de sursele antice şi. care corespundeau fără îndoială intereselor. Prolegomena de comoedia) sau chiar şase sute de mii. 350b. Există anecdote care aruncă o lumină 95 . un singur dialog platonic de lungime moderată sau o dramă attică. era faimoasa bibliotecă.este surprinzător să găsim la Strabon (XIII 1. dată fiind lipsa de exactitate cu care au fost transmise toate numerele mari de către autorii antici. vaste. Evang. al III-lea. că erau acolo două sute de mii sau patru sute nouăzeci de mii de volume (Eusebius. în plus.

asupra spiritului în care erau conduse afacerile bibliotecii. cumpărând falsuri ale operelor rare (XV 105). aflăm că. Din aceeaşi sursă. bibliotecarii alexandrini se lăsau adesea înşela i. dar. după ce au ob inut-o. 96 . autorită ile egiptene au decis să o păstreze şi să renun e la garan ie (Galenus XVII 607). în râvna lor de a-şi completa propria colec ie. pentru care a fost cerută o garan ie de cincisprezece talan i. Se spune că regele ar fi decis să ob ină un text precis al tragediilor attice şi iar fi convins pe atenieni să-i împrumute copia oficială din arhiva statului.

după numele regiunii ori după numele formei sale. de călugărul Angelo Rocca). de sir Thomas Bodley). Iată câteva exemple din primul grup: Alexandrinus (Biblioteca Alexandrina a fost fondată de papa Alexandru al VIII-lea în 1690: acum face parte din biblioteca Vaticana). vide infra cap. care au conservat operele literare ale Antichită ii clasice se află aproape în totalitate. Leiden. în bibliotecile publice europene. NOMENCLATURA CODICELOR Miile de codice. pe pergament sau hârtie. Biblioteca Muzeului Britanic (Londra). Codicele şi-au primit numele după biblioteca în a cărei posesie se află (ori s-au aflat la un moment dat) sau după numele latinesc (în formă adjectivală) al oraşului în care se află biblioteca respectivă sau după numele vechiului său posesor sau.2. Angelicanus (Angelica a fost fondată la Roma. Biblioteci. Marciană. în 1605. În nomenclatura codicelor se pot distinge cinci grupuri. încă de la primele decenii ale secolului al XIX-lea. Bodleianus (Bodleiana a fost fondată la Oxford. în 1598. bibliotecile din Viena. München. Cele care excelează prin numărul şi valoarea codicelor latineşti şi greceşti sunt bibliotecile Vaticană. Biblioteca Na ională din Paris. mult mai rar.4. Ambrosianus (Biblioteca Ambrosiana a fost fondată la Milano în 1609 de cardinalul Federico Borromeo). C. 97 . Lauren iană.

la sfârşitul sec. Malatestianus (Malatestiana a fost fondată la Cesena. fondată la Heidelberg. al XVII-lea). Londinensis sau Londiniensis sau Britannus sau Britannicus (sub oricare din aceste nume se poate identifica un codice aflat la Londra. Chisianus sau Chigianus (Chigiana a fost fondată la Roma în 1660 de Fabio Chigi. de prin ulelector Filip. 1476-1508: cea mai mare parte a codicelor de aici se află în prezent la Vatican).Casanatensis (Casanatensis a fost fondată de cardinalul Gerolamo Casanate. de 98 . de Cosimo de Medici). Palatinus (Palatina. în 1478. de ducele Cesare d'Este). în 1598. Vaticanus (Vaticana. care a fost mai apoi papă sub numele Alexandru al VII-lea). fondată la Floren a. fondată la Roma în 1754 de cardinalul Neri Corsini). fondată la Roma. Laurentianus (Laurentiana a fost fondată la Floren a. la British Museum). de Domenico Malatesta Novello). Riccardianus (Riccardiana. de papa Nicolaus al V-lea. Marcianus (o bibliotecă Marciana a fost fondată la Vene ia. Corsinianus (Corsiniana. de Riccardo Romolo Riccardi). în 1475). fondată la Brescia. 1447-1455). Estensis (colec ia Estensis a fost transportată la Modena. către 1590. în 1444. Querinianus (Queriniana. în 1452. din colec ia cardinalului Bessarion). cardinalul Querini.

Peutingerianus (de inut de Conrad Peutinger). pot fi amintite. După numele celui care a de inut la un moment dat codicele. conte de Arundel. Casinensis (de la Montecassino). Vallensis (de inut de Lorenzo Valla).: Arundelianus (de inut de Thomas Howard. codicele acestuia se află în prezent la British Museum). în parte la Wolfenbüttel). Perusinus (de la Perugia). sunt desemnate. Ashmoleanus (de inut de Elias Ashmole.g. Trevirensis (de la Trier). parte a bibliotecii Vaticana). Colbertinus (de inut de Jean-Baptiste Colbert. Amstelodamensis (de la Amsterdam). Alexandrinus. de Witt).Dintr-al doilea grup. în prezent codicele se află la Bodleiana). Salmasianus (de inut de Claude de Saumaise. Atheniensis (de la Atena). Wittianus (de inut de J. Hauninesis (de la Copenhaga). e. după numele bibliotecii Alexandrina. aflat în prezent în parte la Paris. vide supra acelaşi nume. cu titlu de exemplu. Athous (de la Muntele Athos). Lipsiensis (de la Leipzig). Corvinianus (de inut de Mathias Corvin. regele Ungariei). Guelferbytanus (de la Wolfenbüttel). câteva denumiri de codice: Alexandrinus (din Alexandria Egiptului. Vindobonensis (de la Viena). Dintr-al patrulea grup fac parte codice care şi-au primit numele după regiunea în care s-au aflat la un moment dat: 99 . Berolinensis (de la Berlin). în prezent codicele se află la Paris).

Adeseori. Foarte multe au dispărut din întâmplare sau pe o cale naturală. Al cincilea grup cuprinde pu inele codice care îşi dezvăluie prin nume o particularitate a aspectului: Decurtatus (codicele C din Plaut şi codicele G din Teren iu). Etruscus (codicele tragediilor lui Seneca. În afara tuturor acestor categorii se plasează codicele Augusteus. Oblongus (codicele A din Lucre iu). În secolele trecute. H. Quadratus (codicele B din Lucre iu).Bavaricus (codicele B al lui Demostene şi codicele C al lui Polibiu). codicele nu au fost întotdeauna conservate cu grija cuvenită. care indică numai pierderile cele mai importante din tradi ia manuscrisă ciceroniană: 100 . Cisalpinus (codicele A al lui Tucidide). codice fundamentale ale celor mai vechi edi ii din clasicii greci şi latini au fost abandonate după tipărirea acestora. numit în prezent Laurentianus 37. Cele mai multe s-au păstrat totuşi ca apografe (copii directe) sau ca edi ii sau cola iuni (corecturi pe alte manuscrise). Iată câteva exemple (alese dintr-un lung şir de codice latineşti dispărute). din Vergiliu: a fost denumit aşa de G. 13). paguba cea mai mare însă au făcut-o incendiile şi tulburările aduse de războaie. odată cu trecerea timpului. Pertz care l-a plasat cronologic (eronat) chiar în epoca lui Augustus.

Pro Rabirio Postumo. De oratore. ♦ codex Veronensis (unele scrisori). De lege agraria. Pro Roscio comoedo. Pro Cluentio. Pro Milone). In Pisonem (se folosesc în reconstituire numeroasele apografe ale copiei lui Poggio). Pro Rabirio perduellionis reo. 101 .♦ Vetus Cluniacensis al lui Poggio (cuprindea Pro Roscio Amerino. ♦ originalele şi copia lui Poggio pentru Pro Caecina. ♦ codex Laudensis (opere retorice): Brutus. Pro Caelio. Pro Murena.

de activită i economice. şi ei sunt împinşi să se gândească la activitatea lor. Prototipul lor este Abelard. prin îndrăzneala cu care aplica dialectica la discursul teologic. iar rezultatul a fost naşterea unei institu ii scolastice necunoscute mai înainte: universitatea. Un passato da riscoprire. iar oamenii care se adunau acolo erau.3. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU În1 secolele care au urmat anului o mie. 10 (1997). unde trăiesc în rela ii strânse în special cu breslele de meseriaşi. indiferent de originea lor. formează grupuri care devin de-a lungul veacurilor tot mai numeroase şi mai uşor recognoscibile: animă cu prezen a lor cartiere întregi. creative. scrise de Carla Frova şi Antonio Ivan Pini. Într-o societate în care încep să se contureze forme. al XII-lea a făcut să vorbească despre el întregul Paris. precum şi prin parcursul dramatic al rela iilor sale cu tânăra sa elevă Eloisa. filozoful care în primele decenii ale sec. Respiră atmosfera de libertate care caracterizează primele faze. prin intermediul învă ământului. de diviziune a muncii. Intelectualii elaborează noi construc ii de gândire şi. îşi transmit discipolilor învă ătura. capabili să dea via ă unor forme inedite de raporturi sociale. 102 . Centrele urbane renăşteau după secole de abandon. Magiştrii de felul lui Abelard. an I. oameni noi. împreună cu elevii lor. Înnoirea a avut urmări şi asupra vie ii intelectuale. de institu ii politice. nr. chiar embrionare. devenind medii ale unor remarcabile inova ii. ale dezvoltării oraşelor. oraşele Europei occidentale s-au transformat. studiul 1 Capitolul de fa ă are ca bază articolele din revista Medioevo.

În sec. Valoarea profesorilor şi curiozitatea elevilor au reprezentat motorul unor noi dezvoltări. Maeştrii predau în vecinătatea catedralei Notre Dame. Ca şi al i oameni ce au o meserie (artizanii sau comercian ii). inteau cu precădere la formarea de ecleziaşti de rang înalt. Studen i tot mai numeroşi veneau aici. ei îşi apropriază puterea de a-şi fixa regulile propriei lor munci şi comportamentul pe care fiecare este obligat să-l respecte în interesul tuturor. era un important centru scolastic. al XI-lea. ca la o „meserie”. în plus. Asociindu-se în mod liber. în a doua jumătate a sec. sub jurisdic ia arhiepiscopului. şi intelectualii sunt prezen i cu organiza iile lor corporative. Şcolile. În universită i. persoanele înseşi formau două grupuri distincte. al XII-lea. studiul şi învă ământul sunt acum o adevărată profesie. activitatea intelectuală începe să devină o muncă din care se poate trăi. Ambientul citadin stimulează o transformare decisivă a istoriei în cultura occidentală. controlate de autoritatea ecleziastică locală. chiar topografia şcolilor pariziene a devenit mai complexă. încredin ate unor profesori care erau clerici sau monahi. Parisul.şi învă ământul. Analogia dintre universitari şi lucrătorii din zonele urbane nu poate fi împinsă prea departe. cu colegii lor. Unii profesori au început să predea pe 103 . printr-un jurământ. logica) şi mai cu seamă teologia. universitates. În acest sens. pentru că rezultatele muncii lor erau prea diferite. uneori chiar de departe. pentru a studia disciplinele literare (gramatica. care în bisericile lor ar fi avut responsabilită i administrative şi pastorale importante.

cetatea Paris este preamărită cu titlul de parens scientiarum. universitatea a început să elaboreze statute. universitarii au fost sprijini i de ponteficii romani. cu participarea studen ilor. dar în afara jurisdic iei cancelare. al XII-lea. De la sfârşitul sec. toate aspectele de via ă privitoare la persoanele care. Papalitatea a în eles bine for a uriaşă pe care o are în sine cultura scolastică şi. 104 . autoritatea impusă de episcop controlului şcolilor. afirmându-şi. Învă a ii sunt chema i să pună în serviciul creştinătă ii toate resursele culturii lor. tot în mediul institu iilor ecleziastice. În 1231 universitarii au ob inut de la papa Grigorie al IX-lea o serie de privilegii foarte importante: prin bulă papală. metodele didactice. Către anul 1200. Rezultatul este o structură complexă de autoguvernare. În dobândirea autonomiei lor.malul stâng al Senei. sălaşul care-şi dispută cu Parisul titlul de cea mai veche universitate din Europa. întemeiată pe norme scrise: profesorii. Acesta reprezintă embrionul universită ii. într-un moment în care încearcă să afirme cu putere autoritatea Scaunului roman asupra întregii creştinătă i. pentru a submina prerogativele episcopului şi ale cancelarului. trimisul pontifical Roberto de Courçon a acordat acestor statute sigiliul aprobării papale. nu ezită să pună pe plan secund autoritatea ecleziastică locală. puterea a trecut în mâinile universitarilor. Alta este istoria Universită ii din Bologna. fac parte din nucleul studios parizian. cu capacitatea de a-şi da autonom o normă. pentru a stabili un raport direct cu noii intelectuali. propria sa libertate: în 1215. sub diverse titluri. controlau con inutul învă ământului.

la început au fost mai cu seamă căr i. Reprezentările figurative de scene de şcoală (în manuscrie.Nu se ştie bine dacă au existat aici. în sculpturile tombale) arată maestrul la catedră. Există cu siguran ă un raport între înflorirea şcolilor noi şi nevoia de cultură exprimată de o societate aflată în plină dezvoltare politică şi economică. în special la cei care se folosesc de drept în practica profesională (judecătorii şi notarii). al VI-lea împăratul Iustinian adunase tezaurul legilor şi jurispruden ei antice care. în perioada preuniversitară. Lucerna iuris. se înregistrează semnele unei renaşteri juridice. după sfârşitul Imperiului roman. rămăseseră atâtea secole împrăştiate şi nebăgate în seamă. Sunt căr ile din Corpus iuris. pe căi aventuroase şi în mare parte obscure: unii maeştri au început să le recopieze şi să le pună în ordine. în postura de a o citi şi comenta în fa a unor grupuri de şcolari. cu o carte deschisă în fa a sa. la Bologna – dacă dăm crezare pu inelor mărturii –. 105 . Cetatea se află în centrul unei regiuni. Nu se poate însă explica totul într-un mod mecanic. „făclia dreptului”. şcoli de vreo oarecare importan ă sau ce anume se învă a acolo. o întreprindere de asemenea dimensiuni nu se putea totuşi împlini pe durata unei genera ii şi nici. care-l ascultă într-o atitudine de respect. unde. în care în sec. Tradi ia îi atribuie meritul ini iativei lui Irnerius. cu atât mai pu in. Manuscrise din acele „căr i de legi” au ajuns la Bologna. al XI-lea. „lumina Bolognei”. începând cu sec. În jurul acestor căr i iau naştere şcolile bologneze de drept. în primul rând pentru că. să fie opera unei singure persoane. Italia centro-septentrională.

mai cu seamă. slujitorul Lui”. Aten ia cu care papii şi împăra ii au urmărit noile dezvoltări ale culturii intelectuale a fost determinantă pentru succesul extraordinar al universită ii în Evul Mediu. principilor şi cetă ilor. educându-i pe oameni să trăiască în supunere fa ă de Dumnezeu şi împărat. Începând cu sec. Legătura cu cele două puteri universale a imprimat institu iei universitare unele dintre trăsăturile sale juridice cele mai caracteristice: în toate aşezămintele le sunt garantate universitarilor privilegii analoge. studen ii dialoghează cu institu iile citadine şi. iar titlurile conferite sunt recunoscute ca valide oriunde. fiind tutelate de statutul lor de cetă eni). Privilegiile acordate de Barbarossa. chiar şi ponteficii intervin pentru a întări cu sprijinul lor puterea corpora iilor studen eşti. Prin reprezentan ii lor. Dacă se 106 . controlează toate aspectele vie ii „studiului”: programele de cursuri. pentru că ei „luminează lumea cu ştiin a. disciplina internă. al XIII-lea.Cultura care se construieşte în şcolile universitare pune în mâinile juriştilor bolognezi. dar în final trebuie să accepte acele universitates studen eşti ca o prezen ă de prim plan a vie ii cetă ii. o putere uriaşă. ca şi în cele ale teologilor şi filozofilor parizieni. vor face din universitari un grup puternic şi capabil să se conducă autonom. Federico Barbarossa a întâlnit la Bologna o delega ie de profesori şi studen i. În 1155. Guvernul comunal pune vreme îndelungată piedici studioşilor străini care vor să se organizeze în corpora ii (cele bologneze nu au nevoie de garan ii speciale. activitatea profesorilor. Le-a garantat protec ia sa. coborând spre Roma pentru încoronare. reluate în legisla iile sucesive ale suveranilor.

Încă din aceste prime ini iative de întemeiere. dintr-al XV-lea. să se înzestreze cu o institu ie de studiu. în schimb. În aceste condi ii. Ea este şi o institu ie solid înrădăcinată în realitatea socială şi politică a locurilor în care se găseşte şi. studen ii continuau să-i plătească direct pe profesori. cu timpul. ea va rămâne în multe aspecte numai formală. mai cu seamă. autonomia corpora iilor universitare se reduce sim itor: în universită ile din Evul Mediu târziu şi apoi din epoca modernă. precum şi principii şi suveranii încep să dezvolte o politică de plasare a universită ii în serviciul exigen elor unui 107 . al XIII-lea. până la jumătatea sec. Din sec. ale administra iilor orăşeneşti. mai ales din punct de vedere financiar (salariile profesorilor fiind plătite din banul public). cu orgoliu. Aceasta nu înseamnă că marile aşezăminte îşi pierd caracterul şi ambi iile cosmopolite: este însă evident că oraşele ca formă administrativă. se în elege cum noii intelectuali pot să aplice la ei înşişi într-un mod cu totul particular mottoul: terras omnes tamquam meas uidebo. dependen a universită ilor de puterile locale este foarte puternică. Încă din primele secole. prin sistemul „colectei”. îşi va adânci această caracteristică. la Bologna. al XIV-lea şi. apar altele care se nasc din voin a suveranilor. alături de acele spa ii de studiu născute din adunarea spontană a maeştrilor şi elevilor.adaugă la acestea faptul că programele prezintă un grad înalt de uniformizare şi că latina este limba comună pentru to i. Federico al II-lea a fondat în 1224 Universitatea din Napoli. iar oraşul Vercelli a decis în 1228. universitatea începe să devină tot mai clar o institu ie a statului. Universitatea are însă un alt chip.

în care rolurile sociale se rigidizează tot mai mult. profesori şi. nu este suficient titlul de doctor pentru a garanta o carieră strălucită. al XIII-lea (şi. juriştii strâng alian a cu papalitatea sau Imperiul) şi asumarea unui rol tehnic (când s-au pus în slujba oraşului ca profesionişti şi func ionari). Iată o cronologie sumară a celor mai importante: Au universitate din sec. Siena. Cambridge. Salamanca. pentru că nu este nevoie să supraevaluăm puterea culturii universitare. Paris. mai ales cele apărute în perioada cea mai veche. Montpellier. angajate în slujbe preponderent tehnice. Raportul intelectualilor universitari cu puterea a cunoscut inevitabil transformări. Către 1500 se numără cam optzeci. Este adevărat că nu toate universită ile. în administra ia publică. Până în sec. Padova. îşi pierdeau cu totul specificul lor de intelectuali. Pe de altă parte. aceasta trebuie să furnizeze societă ii medici. Este totuşi impresionantă expansiunea fenomenului. în unele cazuri. supravie uiesc vreme îndelungată. avoca i. 108 . func ionari cu o bună pregătire. chiar din perioada anterioară): Bologna.mediu politic teritorial precis: în fiecare centru orăşenesc. al XIV-lea. Toulouse. Situa ia era însă cu mult mai complexă. Oxford. cum este cea din Evul Mediu târziu. Într-o societate. care rămâne determinată de descenden a familială. Napoli. filozofii. Transformările au oscilat între asumarea unui rol de ideolog (când teologii. notari. universită ile nu depăşeau un total de douăzeci. Harta difuziunii locaşurilor universitare în Europa devine tot mai densă în cursul Evului Mediu. nu trebuie să se creadă că aceste personaje.

Erfurt. dialectica. Praga. Ducerea la capăt a studiilor a necesitat întotdeauna trudă şi bani: câştigurile sigure şi prestigiul social reprezentau însă o răsplată pe măsură. marcată de şcoli superioare care nu sunt totuşi comparabile cu universită ile în sens strict. În sec. Freiburg. Filologia). Heidelberg. Köln. Pisa. al XV-lea: Leipzig. Trier. Cracovia. Perugia. din al cărui trunchi puternic se despart şapte ramuri. Viena. mai departe. Uppsala. pare greu de imaginat o societate avansată din punct de vedere cultural care să nu aibă un sistem universitar. cap. Coimbra (prin transferare de la Lisabona). Roma. aritmetica. În sec. Tübingen. În Evul Mediu timpuriu. le adânceau chiar mediile universitare. A. Roma imperială. geometria. Miniaturile manuscriselor scolastice reprezintă adesea sistemul cunoaşterii prin imaginea unui copac. Şi totuşi. al XIV-lea se adaugă: Avignon. aşa cum au fost Grecia antică. Copenhaga. retorica. articulat în şapte discipline: cele şapte arte liberale (vide supra nota despre Martianus Capella. Rostock. Înflorirea centrelor universitare răspundea unor schimbări pe care. au existat mari civiliza ii literate care nu au cunoscut universitatea. Glasgow. 109 . pe parcursul secolelor de mijloc ale Evului Mediu. În lumea modernă. Louvain. chiar Islamul din perioada de aur. iar în epoca modernă s-a afirmat pe toate continentele ca o institu ie tipică şi specifică a culturii a occidentale.Lisabona. Universitatea a fost „inventată” în Occidentul latin. cunoaşterea era concepută ca un complex unitar. Pavia. Catania.1. câte una pentru fiecare artă (id est. Saragozza. disciplină): gramatica.

Mai mult decât to i ceilal i. în disciplne care se ocupă de natură. dar uneori se deschide înspre specializare. al XIII-lea. dar se articulează în diferite facultă i ale universită ii: arte. chiar dacă în realitate. Această revolu ie se împlineşte sub semnul filozofiei aristotelice: traduse din greacă în arabă şi apoi din arabă în latină. iar societatea în întregul ei şi-a dezvoltat noi exigen e culturale. În şcolile universitare. filozofii şi-au asumat sarcina de a teoretiza organizarea disciplinei. aşa cum se desfăşura în Evul Mediul timpuriu. al căror con inut este articulat. chiar dacă în general diverse centre îşi leagă renumele de grupuri particulare de discipline. Un aşezământ universitar are menirea de a oferi pregătire în toate disciplinele. mai complex.astronomia. al cunoaşterii. Pentru a fi un învă at. teologie. medicină. Oameni noi s-au inserat în teritoriul literaturii. discipline morale şi discipline care privesc realită ile supranaturale (metafizica). Studiul celor şapte arte liberale. începând cu sec. studiosul trebuia să fie stăpân pe toate aceste discipline. profesorii au început să schi eze un edificiu nou. drept. aproape nici unul nu reuşea să-şi desăvârşească efectiv întregul curriculum. Studium este unul singur. O restructurare profundă a acestei scheme a avut loc la începutul celui de-al doilea mileniu. Noua concep ie asupra culturii rămâne una profund unitară. este acum o simplă pregătire pentru studiile superioare. după schema diviziunii filozofiei. Studen ii merg la Paris datorită faimei de care se 110 . dintre relativ pu inii care puteau accede la educa ia superioară. muzica. operele filozofului grec sunt un element decisiv pentru dezvoltarea filozofiei şi a ştiin ei.

bucurau profesorii de arte şi de teologie, la Bologna, pentru a frecventa şcolile de drept. Programa unui curs universitar este constituită dintr-o selec ie de texte. Fiecare disciplină (teologie, filozofie, drept etc.) coincide cu căr ile autorilor care au tratat-o cu autoritate, iar profesorii au misiunea de a le transmite tinerilor con inutul lor întro formă nealterată. Con inutul şi metodele de predare erau teoretic similare în toate aşezămintele universitare (şi nu fără temei s-a insistat mult asupra rolului jucat de universitate în crearea unei culturi europene unitare); de fapt însă, puteau exista deosebiri chiar importante. Disparită i se remacă mai cu seamă în facultă ile de arte: în vreme ce în unele centre sau în unele epoci studiul era limitat la autorii vechi, folosi i în şcolile de arte liberale preuniversitare, la Oxford şi la Paris, în cursul sec. al XIII-lea, se citeau toate operele lui Aristotel. În vremea aceea, Aristotel era folosit şi de mul i teologi: chiar dacă facultatea de teologie avea ca texte de bază Biblia şi Sentin ele unui magistru din sec. al XII-lea, Petrus Lombardus (Libri quattuor sententiarum). Programa facultă ii de medicină cuprindea autori clasici, ca Hipocrat şi Galenus, şi tratate de autori arabi în traducere latină, în primul rînd „Canonul” lui Avicenna. Căr ile juridice pe care le reunise în sec. VI împăratul Iustinian în Corpus iuris stăteau la baza învă ământului de drept civil, în vreme ce dreptul canonic se studia din culegeri de norme ecleziastice. Întemeiată solid pe tradi ia autorilor, cunoaşterea transmisă de universitatea medievală poate părea la prima vedere statică şi repetitivă. Programele însă nu se men in neschimbate de-a

111

lungul timpului, ci se deschid primind, alături de textele clasice, tratate şi alte produc ii scolastice ale maeştrilor moderni, care devin şi ei „autori”. Şi, mai cu seamă, con inutul căr ilor nu este transmis ca ceva rigidizat: dimpotrivă, de fiecare dată este supus unui efort de interpretare din partea profesorilor; o operă doctrinală are subtilitate, fantezie şi îndrăzneală, ceea ce, în respectul absolut al textului clasic, o face capabilă să răspundă nevoilor şi intereselor modernită ii. Ştiin a medievală este în întregime întemeiată pe căr i (observarea naturii acoperă un spa iu marginal şi, sub acest aspect, revolu ia ştiin ifică de la începutul epocii moderne este cu adevărat o schimbare de perspectivă); nu se poate însă defini ca „livrescă” în sensul depreciativ al termenului. Cartea există prin medierea profesorului, ea trăieşte prin vocea lui. În două momente fundamentale ale didacticii universitare, lec ia şi disputa, studen ii înva ă prin intermediul ascultării. În lec ie, profesorul citeşte textul mai înainte de a-l comenta; în dispută, textul trebuie să fie deja total prezent în memoria celor care intervin, pentru a putea să-şi sprijine argumentarea pe autoritatea lui. Dacă pentru studiul individual studen ii au mare nevoie de pagina scrisă (şi de aceea epoca despre care vorbim este una de o extraordinară expansiune a produc iei de carte), aulele universitare rămân în mare măsură spa ii ale oralită ii. În cadrul raporturilor care au existat în Evul Mediu între cultura universitară şi celelalte culturi, merită pusă în valoarea problema lingvistică. Corpul universitar vorbeşte pretutindeni în limba latină şi rămâne fidelă acestei limbi de prestigiu chiar până

112

dincolo de sfârşitul Evului Mediu. Grupurile de intelectuali găseau în latină un puternic instrument de comunicare ştiin ifică, care anula barierele ridicate de limbile na ionale; iar universalitatea limbajului este un element fundamental în ideologia universită ii ca institu ie cosmopolită. Fa ă de societate în ansamblul ei, alegerea latinei este una de separare. În secolele în care se dezvoltă universitatea, nu numai lumea de rând, în via a de toate zilele, comunică în limba vulgară, ci chiar şi scriitorii deschişi la experimente folosesc în crea ia literară, cu tot mai mare insisten ă, noile limbi. În vremurile de început, raporturile dintre şcoală şi lumea literaturii în vulgară sunt foarte vii. Personajele care se mişcă într-o zonă de mijloc între cele două spa ii dezvoltă o intensă activitate de mediere: este vorba aici în primul rând de Brunetto Latini (cu numele latinizat în forma Burnectus Latinus), venerat de Dante ca maestru: în Tezaurul său, publicat în franceză (Li livres dou trésor) şi apoi în italiană (Tesoretto), el condensează mult din învă ăturile predate la Paris în facultatea de arte. Mai apoi, litera ii care aleg limba vulgară pornesc pe un drum cu o tot mai mare autonomie, ba chiar de contestare deschisă a culturii universită ilor. Clivajul dintre cele două lumi este menit să crească. Rămâne deschis canalul obişnuit de comunicare dintre şcoală şi culturile non-literate, prin pastorala religioasă. Predicatorii se străduiesc să traducă într-un limbaj accesibil poporului doctrinele pe care le-au studiat la universitate; numeroasele culegeri de predici în limba vulgară ajunse până la noi sunt o mărturie a strădaniei lor.

113

morală. datorate franciscanului Bonaventura şi dominicanului Toma d’Aquino. raportul dintre ambientul de la curte şi cel din şcoală a fost vital. profesorii vin în contact cu operele de filozofie naturală. sunt. după unii istorici.Cultura universitară se deschide spre exterior nu doar pentru a da. primele texte aristotelice intră în facultă ile de teologie. În cursul sec. văd lumina sinteze grandioase dintre cultura creştină şi gândirea clasică greacă. Avicenna si Averoe. nu au fost făcute în interiorul universită ilor. Filozofii parizieni sunt magnanimi. cum se definesc ei înşişi. necunoscute mai înainte. Încă de pe la 1230. menit să influen eze profund toată istoria culturii occidentale. Este semnificativ faptul că cea mai mare parte a traducerilor din greacă şi din arabă. al XIII-lea. a implicat în mod natural instrumentele practice de 114 . metafizică ale lui Aristotel. începând cu jumătatea secolului. Revolu ia culturală care a marcat Evul Mediu târziu şi care şi-a găsit momentul de maximă elaborare în fondarea universită ilor. iar profesorii care le sus in sunt expulza i din universitate. şi cu cele ale comentatorilor arabi. universitatea din Paris are un destin extraordinar. unde mecena i laici sau ecleziastici sus ineau întreprinderi de felul acesta prin însemnate mijloace financiare. ci la curte sau în alte centre culturale. tezele averroiste sunt condamnate de episcopul Parisului. cei dintâi intelectuali conştien i de func ia lor socială. În 1270 şi 1277. care le-au oferit profesorilor universitari texte fundamentale pentru toate disciplinele. Gra ie traducerilor latineşti. la îndemnul papei. unde. ci şi pentru a primi. În faza aceasta.

precum şi semne de paragraf pentru a pune în eviden ă păr ile în 115 . prezenta cel mai adesea foi scrise complet. în primul rând prin structura sa materială. care se dezvoltau în interiorul centrelor urbane. În interiorul textului. iese din mâna unui copist de profesie care. Copiată în ateliere laice de scriere. făcută cu glas tare. de studen i care urmăresc din ea lec iile profesorilor.cunoaştere: căr ile. textul este cuprins într-un sistem decorativ care. având loc în refectoriu sau în curtea interioară a mănăstirii. pe lângă miniaturile şi literele ini iale. pe baza unui contract autentic. cu spa ii ample între rânduri. Cartea devine. care este cu siguran ă exemplul cel mai tipic şi reprezentativ al produc iei medievale târzii. Cartea era menită în esen ă să rămână în interiorul mănăstirii şi făcea parte în felul acesta din bunurile ei materiale. pe scurt. cu decora iuni rezervate paginilor şi rândurilor ini iale. răspunde unor modalită i de fabricare şi unor exigen e de întrebuin are cu totul diferite. cu o scriere care în mod obişnuit nu separa cuvintele. cu margini ample destinate gloselor şi comentariilor la text. primeşte sarcina de a transcrie. un bun material menit vânzării şi folosit. Codicele universitar prezenta pagini scrise pe două coloane. pentru studiu individual. Cartea tipică a Evului Mediu timpuriu era un codice produs în scriptorium-ul unei mănăstiri. care trebuie să corespundă noilor exigen e ale studen ilor universitari. prezintă şi titlurile în roşu – rubricae –. Folosită pentru o lectură colectivă şi nu individuală. Apare acum o carte nouă. cuvintele sunt de regulă despăr ite unele de altele. din thesaurus: mai apoi putea fi dăruită vreunui personaj eminent. Cartea universitară.

toate de aceeaşi lungime: fasciculele erau cunoscute sub numele de peciae. numită exemplar. Avantajul sistemului este evident: copiştii profesionişti.care se articulează discursul. încă din primele decenii ale sec. un alt element caracterizează produc ia de carte universitară: este vorba de sistemul de peciae. era posibil ca în felul acesta să fie implicate mai multe persoane în copierea unui singur text. al XIII-lea. precum şi studen ii individuali. O comisie de petiarii. pentru a transcrie textul. nişte librari / bibliotecari. mai ales la Bologna şi Paris. tot atâtea. Pentru a face fa ă cererii continue de texte. câte fascicule cuprindea textul respectiv. ale căror urme s-au păstrat în manuscrisele 116 . puteau să închirieze din când în când acele peciae de care aveau nevoie. Mecanismul putea fi atins de defec iuni. s-a elaborat un sistem articulat şi func ional de multiplicare a căr ilor. şi deopotrivă pentru a veghea asupra autenticită ii şi corectitudinii formale a textelor. care lucrau în număr mare pe lângă universită i. Se face o listă oficială de exemplaria şi se trec în ea tarifele. De aceste exemplaria se ocupă (mai cu seamă împrumutând din când în când peciae) stationarii. care provocau incidente în transcriere. lista trebuie să fie afişată în oficiul fiecărui stationarius. în multe universită i europene. aleşi dintre profesori. verifică la începutul anului academic corectitudinea textuală a acestor exemplaria şi le fixează pre ul de împrumut. Pentru toate căr ile de texte utilizate se crea o copie oficială. Dincolo de noua structură formală. Pe de altă parte. Aceste exemplaria erau scrise în fascicule.

unde apar pe margini (adesea cu litere mărunte. împrumutată fiind altcuiva. de a avea la dispozi ie în timp scurt toate căr ile care le erau de folos. dimpotrivă. precum şi exigen elor universită ilor. 117 . aşadar pentru studiu. să nu o găsească în oficiul stationarius-ului pe cea care urma. Boncompagno schi ează un loc construit anume pentru exercitarea memoriei. Boncompagno nu a văzut niciodată realizată această şcoală a sa. Universită ile şi şcolile medievale nu au rămas ca o realitate palpabilă. Independent de incidentele inevitabile. copistul descoperea uneori că spa iul pe care i-l destinase în alb era prea mare sau prea mic: aşa se face că în manuscrise se poate găsi o coloană rămasă în alb sau. un text fundamental pentru studioşii retoricii. de a gestiona şi a controla difuziunea textelor şi. ca textul să fie copiat şi pe margini şi scris cu litere extrem de mici. în capitolul dedicat importan ei de a memora. El putea atunci să lase în alb un anumit număr de foi şi să treacă la transcrierea unei pecia de mai departe. a mesajelor culturale pe care le transmiteau. Odată ob inută însă pecia lipsă. prin aceasta. cu numărul care o individualiza. sistemul de peciae a fost capabil să răspundă exigen elor cititorilor. Se putea întâmpla ca un copist. uneori şterse sau tăiate par ial) indica ii ale sfârşitului sau începutului de pecia. a rămas însă proiectul unui edificiu ideal visat de un profesor de retorică de la Universitatea din Bologna: Boncompagno da Signa (cunoscut şi sub numele latinizat Boncompagnus) În a sa Rhetorica nouissima (1235). după ce termina transcrierea unei pecia.

precum şi pentru ca to i să poată vedea chipul profesorului. la o înăl ime de la care să poată controla cine intră. cu excep ie celor care sunt în mod deosebit eficace pentru exercitarea memoriei în diversele materii studiate de elevi. Tavanul nu trebuie să fie nici prea înalt. trebuie să fie o singură intrare. Lă imea şi lungimea edificiului trebuie să fie aceeaşi.dar din rândurile lui răsar câteva detalii ale şcolilor ce ne sunt familiare. Este bine ca aşezământul să fie la etajul de sus. de trosnete şi de mirosul rău. To i pere ii vor fi vopsi i numai în verde. Locurile studen ilor să fie aşezate în ordine. Profesorul să şadă mai sus decât studen ii. To i cei dintr-o provincie sau de un neam să fie aşeza i împreună. Studen ii nobili şi de neam înalt să fie aşeza i în locurile cele mai bune. „Un edificiu scolastic trebuie să fie construit într-un loc deschis. de zgomotele pie ei. de canale. Va fi fără imagini şi de picturi. noble ea şi meritele sale 118 . dar respectând locul de onoare i se cuvine fiecăruia după însărcinările sale. pentru că în ambele cazuri scade capacitatea de memorare. nici să apese podeaua. Cât despre ferestre – ele trebuie să fie nici mai pu ine. Şcoala va fi cură ată de praf şi de orice murdărie. iar scările să nu fie obositoare la urcat. Trebuie să fie departe de locurile frecventate de femei. de gălăgie dăunătoare. de câini care latră. unde este aer curat. grădinile şi florile: vederea lucrurilor plăcute întăreşte memoria. nici mai multe decât este necesar pentru o iluminare corectă. ca profesorul să-şi poată aminti numele lor. profesorul să poată privi afară şi admira pomii. din când în când. de cai. Se dispun două sau trei ferestre prin care. mai ales când e vreme frumoasă.

pentru a desemna diversele arii 119 . În universitatea medievală se vorbea. metodele. dintre care mul i sunt în uz şi acum. complexul disciplinelor. îşi schimbă în elesul şi se specializează. Eu nu am avut niciodată o asemenea şcoală şi nu cred că există undeva vreuna de felul acesta. odată cu afirmarea universită ii. Rareori este vorba de cuvinte inventate anume. Institu ia universitară şi-a format un lexic propriu.personale. devenind termeni tipic universitari.” O realitate nouă are nevoie de cuvinte noi. care a trecut din latina medievală în limbile moderne. obiecte pentru care Evul Mediu folosea două cuvinte distincte: studium şi universitas. Prin studium se denumea con inutul activită ii didactice şi de cercetare. dezvăluind cât de legată este universitatea de azi de rădăcinile ei medievale: realitatea care stă în spatele acestor cuvinte. se defineşte corpora ia (formată din studen i sau profesori. cel mai adesea. Nu se schimbă niciodată ordinea locurilor şi nimeni nu ia locul altuia. Universitas indica în latina medievală orice ansamblu de persoane. poate fi şi chiar este profund diferită. termeni afla i deja în uz. Termenul „universitate” din limbile europene moderne se referă fie la con inutul învă ământului superior. antice şi mereu aceleaşi. după aşezăminte) care avea autoritate asupra cunoştin elor transmise în şoli şi asupra persoanelor care frecventau şcolile. lua i din limbajul şcolilor neuniversitare sau din via a de toate zilele. organizat pentru a atinge scopuri precise. ci fiecare îşi păstrează locul care i-a fost atribuit. Dar poate că într-o bună zi sfaturile acestea vor fi de folos urmaşilor. fie la organizarea lui.

la Bologna. la Paris. Maeştri de drept de la Bologna erau numi i şi domini. A ajuns pînă la noi termenul bidellus sau bedellus: acest personaj din universtă ile medievale era important. se folosea de obicei primul termen. încărcat de o autoritate care le era recunoscută. 120 . un cuvânt din vocabularul feudal. din moment ce putea fi însărcinat să controleze dacă profesorii îşi îndepliniseră regulamentar îndatoririle didactice.disciplinare. Profesorii erau numi i magistri sau doctores. de facultă i (facultates). al doilea (pentru că aici „maestro” desemna un profesor de rang inferior).

codex Vaticanus sau Ursinianus sau Bobbiensis (Bobbiensis Vaticanus) sau Palatinus (Palatinus Vaticanus). La Roma: Bibliotheca Vaticana (întemeiată la începutul sec. cele mai importante aşa se află şi azi. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar. de la mănăstirea Bobbio. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar codex Laurentianus sau Mediceus sau Marcianus sau Florentinus. după provenien a sa. legate cu lan uri. mai poartă un nume: Bibliotheca Marciana. de lângă Milano şi prin aducerea unui mare număr de manuscrise de la Heidelberg (provincia Palatinata).4. cele mai numeroase şi pre ioase manuscrise latineşti şi greceşti sunt concentrate în câteva biblioteci. al XV-lea). Flavius Ursinus. mai ales palimpseste. BIBLIOTECI În vremea nostră. s-a mai îmbogă it prin achizi ionarea de manuscrise. 121 . Aceste manuscrise. după întemeietorul ei. este numită şi Bibliotheca Medicea. pentru că la început. dominate de cele din Italia. până s-a construit clădirea bibliotecii. A fost îmbogă ită în 1600 cu colec ia de manuscrise a unui umanist. fiind indicate prin sintagma libri catenati. Cea mai importantă dintre ele este Bibliotheca Laurentiana din Floren a (se numeşte Laurentiana pentru că a fost înfiin ată pe lângă biserica San Lorenzo. au fost aşezate pe pupitre (pluteus). manuscrisele au stat în mănăstirea San Marco din Floren a). nefiind prea numeroase la început. Cosimo de Medici 1444.

mai degrabă simbolic. papirusuri descoperite la Herculaneum. În Anglia există trei colec ii distincte de codice latineşti şi greceşti: în primul rând. Biblioteca Na ională din Leiden (o colec ie mai pre ioasă pentru zona orientală decât pentru cea greco-romană). drept mul umire pentru azilul acordat de Vene ia grecilor fugi i din calea turcilor. Din afara Italiei. aceste codice s-au pierdut în mare parte. descifrate pentru prima dată de Angelo Mai. sunt importante pentru colec iile de manuscrise Biblioteca Na ională de la Paris. mai ales. precum şi palimpseste. La Napoli a existat o bibliotecă importantă. care. Biblioteca Regală din Madrid (Matritensis) de ine manuscrise vechi. La Vene ia: Bibliotheca Marciana. printre care şi o serie ajunsă aici ca pradă de război (dăruite lui Bodley de contele de Essex. la moartea sa. nomenclatorul înregistrează aici codex Marcianus sau Venetus (Marcianus Venetus). în 1468. colec ia de opt sute de manuscrise (preponderent greceşti) bibliotecii San Marco. le-a lăsat bisericii San Marco. sunt de bună calitate. de la Bobbio. Cardinalul Bessarion şi-a dăruit. aici sunt. La Cambridge (Cantabrigium: codex 122 . cea a universită ii din Oxford (Oxonium: codex Oxoniensis) care se numeşte Bodleiana (după numele întemeietoruluisău). Nucleul. se află aici aproximativ treizeci de mii de manuscrise.La Milano (Mediolanum): Bibliotheca Ambrosiana (cu numeroase manuscrise. fără a fi numeroase. al bibliotecii vene iene este alcătuit din manuscrisele latineşti şi greceşti colec ionate de Petrarca care. luate dintr-o bibliotecă din Spania). Bibliotheca Neapolitana. întemeiată de dinastia Bourbon.

la Biblioteca Muzeului Britanic (codex Londiniensis. În 1797. şi le-a dus la Vatican. este cea mai veche bibliotecă publică germană care a supravie uit până în vremea noastră. Biblioteca. despre care se spune că ar fi avut şase sute de mii de volume (un număr mai degrabă legendar. la începutul sec. a rămas într-o stare bună. se disting două colec ii de manuscrise. amintind de biblioteca din Alexandria). La Heidelberg se află o bibliotecă întemeiată în 1421. În sfârşit. aflată într-un orăşel ocolit de ultimul război. Un al doilea centru german important pentru codice este Wolfenbüttel (Guelferbytana): oraşul a avut un principe care. un general al papei a luat aproximativ trei mii cinci sute de manuscrise. bine alese. După tratatul de pace din 1815. Musaei Britannici) se află cam şaptezeci de mii de manuscrise. Unul dintre cele două cataloage existente precizează numărul autorilor: 405 lucrări de autori greci şi 222 lucrări de autori latini (pot fi amestecate manuscrisele cu tipăriturile). al XVIII-lea. cea a Mavrocorda ilor. au revenit la Vatican peste două mii şase sute de manuscrise originare din Heidelberg. în sec. în timpul războaielor religioase. Al doilea catalog precizează numărul 123 .Cantabrigianus) există mai ales texte greceşti. alegând mai ales manuscrise de la Heidelberg. În 1622. Din spa iul german. În România a existat. o bibliotecă importantă. al XVI-lea. tot ca pradă de război. şi-a lăsat moştenire publică toată biblioteca (în jur de douăzeci şi opt de mii de volume. dintre care însă cele mai multe sunt orientale). manuscrise din biblioteca Vaticană. la Londra. Bonaparte a dus de la Roma. între care zece-douăsprezece mii sunt codice latineşti şi greceşti).

într-o vreme a stat şi ea găzduită de Palatul Văcăreşti. întocmit pe la jumătatea sec. s-a păstrat (în colec ia de documente ini iată de Eudoxiu Hurmuzachi) un catalog al bibliotecii mănăstirii Văcăreşti. ajungând la Paris (unde s-au păstrat).manuscriselor: 162. fiind poate înglobată de Mavrocordat în biblioteca sa. al XIX-lea. Despre biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino nu se ştie nimic. 124 . Căr ile au dispărut. Aceste manuscrise au fost cercetate de soli francezi şi cel pu in şaptezeci şi şase au fost vândute.

ci numai prin excluderea posibilită ii de a fi independent. care ar putea indica anumite linii de descenden ă (fiind evident că o citire corectă. EDI II Primul rezultat al muncii editorului este alcătuirea unui stemma. erorile pot fi cercetate în scopul alcătuirii unui stemma. utile în detectarea rela iilor stemmatice. errores significativi. Se demonstrează că un martor B este independent de că erorile semnificative sunt separative sau 125 . Dependen a unui martor de un altul nu poate fi demonstrată direct. se vorbeşte despre erori indicative sau semnificative. Investigarea erorilor se poate face în sine. cu scopul de a determina felul în care au apărut şi calea de eliminare a lor. pornind de la constatarea conjunctive.5. Mărturia este strict limitată la erorile semnificative (vide infra). Vorbim de erori separative dacă un manuscris atestă o eroare acolo unde un alt manuscris păstrează lec iunea autentică: atunci are o descenden ă independentă de a acestuia (rămâne însă incertitudinea generată de contrastul dintre lec iunile autentice şi posibilele emendări). Pe de altă parte. dar atunci devin relevante anumite caracteristici ale lor. autentică poate supravie ui în orice linie). Erorile care apar în cursul transcrierii au o semnifica ie decisivă în studierea interrela iilor dintre manuscrise. Din acest punct de vedere. Paul Maas stabileşte o formulă de analiză.

O eroare celebră în tradi ia clasicilor greci este omisiunea versului Oedipus Tyrannus 800 în Codex Laurentianus 32. s-a demonstrat între timp. şi care face ca manuscrisele să fie asociate într-o anumită linie de descenden ă (şi de data aceasta. 126 . Erorile de tipul acesta sunt numite erori separative (errores separativi). A. Este un domeniu al probabilită ilor (sau improbabilită ilor). Asemenea erori sunt numite erori conjunctive (errores coniunctivi). prin identificarea faptului că o eroare comună lui B şi C este de o asemenea natură încât e pu in probabil ca B şi C să o fi comis independent una de alta. al XIII-lea (AG). în mod independent. să facă aceeaşi greşeală. Mai mult.un martor A. Este un fapt general acceptat azi că niciun bizantin din acele trei secole nu putea compune versul respectiv. al X-lea sau al XI-lea (L) împotriva manuscriselor din sec. Se poate dovedi că doi martori. pentru că nu se exclude teoretic posibilitatea ca mai mul i martori. B şi C. şi anume una care nu poate fi atribuită unei coinciden e în citirea greşită. că un număr de manuscrise bizantine din Sofocle sunt independente de L. descoperind în A împotriva lui B o eroare constituită în aşa fel încât ceea ce ştim noi din stadiul criticii conjecturale a perioadei dintre A şi B ne autorizează să avem certitudinea că nu putea fi îndepărtată prin conjectură în acea perioadă.9 din sec. există posibilitatea ca o emendare să fi anulat mărturia asocierii). sunt împreună împotriva unui al treilea. nu al certitudinilor. prin intermediul erorilor separative din L (e drept. Se identifică erori conjunctive dacă două sau mai multe manuscrise împărtăşesc o eroare proprie. mai ales în textul scholiilor).

pe de altă parte. Recomandările stricte de alcătuire a schemei de descenden ă nu se aplică în cazurile în care tradi ia manuscrisă a fost supusă emendării sau contaminării. Pe de altă parte. o eroare comună provocată de itacism face probabilă explicarea prin apartenen a la aceeaşi familie. astfel încât cele două tipuri de rela ii pe care le implică pot fi demonstrate dincolo de orice îndoială. Natura tradi iei medievale implică. un conglomerat de erori datorate itacismului şi singura eroare pe care o au în comun se datorează itacismului. în cazul textelor relativ pu in citite. ambii martori au autoritate ortografică. metoda care stă la baza alcătuirii unui stemma devine impracticabilă. când textele erau intens citite. Aceste două tipuri de erori indicative apar frecvent în textele extinse. producerea unui număr mic de copii (cel mult trei) după acelaşi arhetip. atunci faptul respectiv nu se transformă într-un argument care să sprijine stemma. iar faptul acesta impune limitări. în cazuri extrem de rare s-au conservat toate cele trei copii sau descenden i din fiecare din ele. Contextul este relevant: dacă ambii martori prezintă. exista o tendin ă de contaminare: în momentul în care se produce contaminarea. Dacă. pentru că este primejdios ca un text să fie editat pe baza unui stemma incert.Probabilitatea ca doi martori să fie în acord pentru că au folosit aceeaşi sursă este însă mai mare. 127 . de pildă.

editorii se confruntă cu probleme generate de absen a unor proceduri stemmatice clare. şi de dificultatea de examninare şi evaluare a unor manuscrise emendate sau contaminate. iar acest principiu a fost perfect formulat de Pasquali: recentiores non deteriores. Tot aşa. în vreme ce independen a martorilor ulteriori (împotriva celor care sunt mai timpurii decît ei) trebuie demonstrată prin erori separative. dependen i. Este întotdeauna relevantă cercetarea stării filologice în ansamblu a unui manuscris. Cel mai adesea. în ordine cronologică. stemma trebuie să acopere o tradi ie închisă: altminteri orice manuscris individual poate con ine variante (în text sau pe margine) care provin dintr-o sursă externă. indiciu că nu poate proveni dintr-un codice ulterior lui. în examinarea martorilor din punctul de vedere al independen ei lor. Vârsta unui martor este luată în considera ie doar ca terminus ante quem. Principiul este generat de constatarea că un martor care de dată mai târzie decât decât altul nu este în mod necesar. în majoritate. Asemenea manuscrise pot varia în dată (mai ales când este vorba de autori care s-au bucurat de o largă popularitate). parcursul corect începe de la cel mai vechi. tot aşa cum se cuvine să fie pre uite efectele adnotărilor medievale sau 128 .Mai departe. Cel mai vechi martor existent este întotdeauna complet independent. de la Occidentul sau Bizan ul medieval până în vremea Renaşterii. din acest motiv. Aceşti martori recentiores se dovedesc a fi. Manuscrisele târzii pot păstra o tradi ie de dată veche. iar apoi ajunge la recentiores. un martor inferior. Ştiin a bizantină merită să fie corect evaluată.

Şapte manuscrise din Eschil pot sugera un stemma. alte şaptesprezece o pot distruge. Beneficiul constă nu numai în viteza de lucru. iar emendarea şi contaminarea sunt în măsură să vicieze analiza. Concluziile se formulează doar după ce sunt examinate mărturiile din toate punctele de vedere. al subiectului şi stilului. Polibiu şi Titus Livius erau totuşi texte prea voluminoase pentru a se bucura de o popularitate neîntreruptă. iar un hiatus în transmitere poate avea efecte ascunse. Un editor al lui Polibiu ori Titus Livius poate prezenta un stemma şi o tradi ie închisă a principalei linii de descenden ă. poate implica argumentul probabilită ii ca ipoteză de lucru. care nu implică nicio opinie în privin a autenticită ii lec iunilor sau a deteriorării lor succesive. Rezultatul ultim nu rămâne unul mecanic. 129 . chiar dacă permite o mărturie adecvată. Se poate recurge la examinarea statistică.măiestria emendărilor Renaşterii. ci se plasează în contextul evaluării autorului respectiv. ci şi în depăşirea erorilor omeneşti în judecarea mărturiilor. dar numai după cola ionarea tuturor manuscriselor cunoscute. la acestea urmând să se adauge şi alte manuscrise eschiliene. un calculus de variante. cu condi ia ca datele să fie pregătite adecvat. Recensiunea manuscriselor. Bibliografia recentă şi recurgerea la mijloacele moderne de cercetare reprezintă pentru editor o complinire a studierii câmpului general al tradi iei mansucriselor de care dispune. Munca statistică poate fi făcută acum mijloace moderne.

Înaintea tuturor celorlal i autori. a fost publicat Cicero: De officiis şi Paradoxa (în 1465.6. când era deja publicată cea mai mare parte a clasicilor latini cunoscu i atunci. din 1520. În schimb. prin descoperiri succesive. din acelaşi an datează o edi ie din Lactan iu. în 1508 a fost completat epistolarul lui Pliniu cel Tânăr către Traian. după inventarea tiparului. al XVI-lea se poate spune că au fost publica i în cea mai mare (şi mai importantă) parte autorii greci. Velleius Paterculus. la Subiaco). editat de Fust şi Schoeffer. 1476) şi Manuel Chrysoloras (Vene ia. edi ia princeps a lui Homer datează abia din 1488. EDITIO PRINCEPS Numele de editio princeps se foloseşte pentru prima edi ie tipărită a unei opere. Autorii greci s-au bucurat de mai pu ină aten ie. gramaticile greceşti ale lui Constantin Lascaris (Milano. iar umaniştii. Renaşterea a fost predominant latină. s-au îngrijit de tipărirea clasicilor latini. De oratore (1465. Edi ii princeps au apărut însă chiar şi după această dată (fără a fi limtate la descoperirile papiriacee sau de texte găsite 130 . capitole. Iată câteva exemple: din 1515 datează prima parte a Annalelor lui Tacit. în 1528. la Magonza). din motive didactice. fragmente care lipseau edi iei princeps a lui Titus Livius din 1469. au fost adăugate căr i. din 1518 pînă în 1773. cel al lui Cicero către Brutus. Sweynheim şi Pannartz. 1484). Descoperirile ulterioare au îmbogă it tabloul edi iilor princeps latine din secolele care au urmat incunabulelor. Primele căr i tipărite în greacă au fost. abia la sfârşitul sec.

care a fost găsită de F. Esop. Aristotel etc. în 1838. Dietz şi a fost publicată după moartea acestuia. gunaikeivwn paqw`n). R. Extrem de rare sunt situa iile în care textul grecesc este ulterior regăsit: multe din operele lui Galenus au ajuns până la noi doar în traducere latinească.ulterior). 131 . În câteva din aceste cazuri. Dionysios Thrax (Tevcnh grammatikhv). Arrian ( jIndikhv). cum este de pildă Soranus (Peri. Platon. Herodot. Din 1652 datează culegerea Antiquae musicae auctores septem. Efortul de tipărire a autorilor greci a fost rapid dublat de traducerea lor în limba latină. uneori s-a întâmplat ca traducerile umaniştilor (integrale sau par iale) să fie publicate înaintea edi iilor princeps ale autorilor greci (câteva exemple: Batrachomiomachia. din 1698.). dar în 1898 a fost publicat textul grecesc după un codice descoperit atunci. asta era situa ia şi pentru Peri leptunouvsh~ diaithv~. originalul grec s-a pierdut. Tucidide. din 1715.

7. PAPINI STATI ACHILLEIS RECENSVIT ALDO MARASTONI BSB B. EDI IILE CLASICE Păr ile esen iale ale edi iilor dintr-un autor clasic sunt titlul. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1974 sau FLAVII SOSIPATRI CHARISII ARTIS GRAMMATICAE LIBRI V EDIDIT CAROLUS BARWICK EDITIO STEREOTYPA CORRECTIOR EDITIONIS PRIORIS ADDENDA ET CORRIGENDA 132 . prefa a. pe cât posibil clar şi scurt. aparatul critic. Se cuvine să fie. la care adesea se adaugă fontes et testimonia. G. unul sau mai mul i indici. textul. De pildă: P. Titlul se scrie în latină cu litere majuscule şi fără interpunc ie. conspectus siglorum et notarum.

G. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1986 133 . G. TEVBNERI MCMIII sau (mai frecvent) se poate da echivalentul latinesc: BABRII MYTHIAMBI AESOPEI EDIDERUNT MARIA JACODA LUZZATTO ET ANTONIUS LA PENNA BSB B. în cazul genitiv. G.COLLEGIT ET ADIECIT K. TEVBNERI MCMLXIV Titlul operei este precedat de numele autorului. Titlul unei opere greceşti se poate lăsa în limba greacă: ARISTOTELIS POLIQEIA AQENAIWN QVARTVM EDIDIT FRIDERICVS BLASS LIPSIAE IN AEDIBVS B. KÜHNERT LIPSIAE IN AEDIBVS B. Nu există un raport sintactic între titlul operei şi numele editorului: ar fi fost o eroare să apară scris LIBROS V.

g. e.Seria Euripide a aceleiaşi edituri atestă abordări diferite ale rela iei gramaticale dintre numele autorului şi titlul operei. în edi iile Teubner ale operelor euripideice Bacchae (ed.. prin absen a consemnării anului: Supplices (ed. 1982) şi Christopher Collard. 1984). TEVBNEI MCMLXIV EVRIPIDES IPHIGENIA IN TAVRIS EDIDIT DAVID SANSONE BSB B. G. Şi mai departe de standardele obişnuite ale paginii de titlu sunt aceste exemple. E. mai ales. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1981 Varianta ultimă (cu numele autorului în cazul nominativ) se regăseşte. care ies în eviden ă prin dimensiuni şi. 134 . G. Christian Kopff. Iată două exemple: EVRIPIDIS HELENA EDIDIT KARIN ALT LIPSIAE IN AEDIBVS B.

I EPISTVLAE AD FAMILIARES RECOGNOVIT BREVIQVE ADNOTATIONE CRITICA INSTRVXIT LODOVICUS CLAUDE PURSER COLLEGII SANCTAE ET INDIVIDVAE TRINITATIS IVXTA DVBLIN SOCIVS OXONII E TYPOGRAPHEO CLARENDONIANO HYGINI FABVLAE RECENSVIT.M. SIJTHOFF Exista obiceiul ca prefa a să fie scrisă în latină.. TVLLI CICERONIS EPISTVLAE VOL. acestea ocupă primul loc. Pentru fiecare dintre codicele pe care se bazează edi ia. Apoi se trece la examinarea tradi iei directe. se semnalează în margine sigla. ROSE M.A. se descrie species externa. LVGDVNI BATAVORVM APVD A. Dacă există incertitudini asupra datei operei. I. autenticită ii ei etc. edi iile recente au abandonat în general acest tip de rela ie cu limbile clasice. H. W. i PROLEGOMENIS COMMENTARIO APPENDICE INSTRVXIT 135 .

Pentru a face mai comodă consultarea. i se relatează istoricul.se prezintă con inutul. inscrip ii. cel mai adesea litera ini ială a 136 . imediat după cea directă. Dacă se folosesc şi codice care s-au pierdut. fără să se ină cont de diviziunea pe capitole. la erorile cele mai importante ale cola ionărilor precedente etc. aprecieri generale şi se semnalează deficien ele. pentru fiecare. Rândurile se pot numerota pe margini. din cinci în cinci. Notele prefe ei se indică prin numere progresive. au fost considerate superflue şi s-au pierdut (de aceea edi iile princeps pot avea valoarea unor codice). adesea copii ale unor codice care. De o importan ă aparte pentru critica de text este tradi ia indirectă: de aceea trebuie tratată în prefa ă. care este numerotată cu cifre romane şi împăr ită în capitole. Se trece apoi la indicarea edi iilor. la coruptelele lor specifice. se indică aceleaşi elemente ca şi în cazul codicelor. se pot face în prefa ă referiri la particularită ile ortografice ale codicelor. se indică în ce fel li se pot recupera lec iunile. Între prefa ă şi text se pune lista de sigle şi de semne (conspectus siglorum et notarum). Dacă tradi ia directă cuprinde şi papirusuri. se pot face. Pentru simplificarea aparatului critic. iar în cazul celor cu valoare ştiin ifică se dă lista completă. Codicele sunt indicate de regulă cu o singură literă majusculă. după folosirea pentru tipar. Nu trebuie uitate edi iile umanistice şi îndeosebi edi iile princeps. pentru a facilita trimiterile ulterioare. Mărturiile antice asupra autorului şi asupra operei ocupă ultimele pagini ale prefe ei. florilegii. se recomandă să se indice în margini subiectul.

numelui lor. etc.. e. sau între antiquiores şi recentiores. Nu arareori codicele sunt indicate cu litere minuscule sau greceşti. Chiar şi codicele pierdute merită să figureze cu siglele lor. nu în conspectus siglorum. Lista începe cel mai adesea cu codicele de autoritate. indica iile editorilor. Nu se recomandă notarea cu pentru codices recentiores (în ansamblu sau în parte) sau distingerea între codicele integri şi mutili. Toate observa iile referitoare la codice se fac în prefa ă. Klotz) consensul codicilor G E H este indicat cu . e. diserta iilor etc.g. saec. † etc. 137 . X. semnele < >.. del.: A = codex Ambrosianus C 29 inf.  = codex Parisinus E 71 anno 1416 scriptus. prin care se explică abrevierile folosite în aparatul critic: om. Un grup de codice care formează o familie se poate semnala cu o siglă specială: în Oratio Pro Caelio (ed. cor.g. cu excep ia celor numi i expres în aceeaşi notă. doar numele şi data codicelui. ale revistelor. Explicarea siglelor se cuvine să fie scurtă.. După siglele codicelor se pun notae. se notează cu litera sau cu men iunea Itali lec iunile sau conjecturile anonime din epoca Umanismului. dacă au fost deja cola ionate sau dacă li se pot recupera lec iunile din alte surse. La siglele codicelor se adăugă cele ale papirusurilor şi ale florilegiilor/antologiilor.. Cu w sau W e indicat consensul tuturor codicelor. XII. [ ].: o = codex Oxoniensis Collegii Corporis Christi 57 saec. Orice alte observa ii sunt rezervate prefe ei. ale celor care au făcut emendări. Rareori există motive suficient de puternice pentru a schimba siglele uzuale.

iar după text se pune conspectus metrorum. pentru textele papiriacee încă nu există un acord complet. O serie de asteriscuri indică presupunerea unei lacune în text. Citatele şi cuvintele unui interlocutor se pun între ghilimele.Conspectus poate varia în func ie de operă. Indicarea capitolelor şi a paragrafelor se face pe una dintre marginile laterale: pe aceeaşi margine (sau pe cealaltă) sunt numerotate rândurile. este preferabil să fie pu in frecvente. În cartea De medicamentis a lui Marcellus se adaugă signa ponderum medicinalium. Marginile textului se folosesc în mod diferit. în caz contrar. Cu cursive se notează observa iile editorului. Pentru operele dramatice. În paranteze unghiulare < > se pun literele şi cuvintele care lipsesc în codice şi sunt adăugate prin conjectură. Cu majuscule se scriu formulele juridice. lacunele din tradi ia manuscrisă trebuie semnalate însă în aparatul critic. Textul este editat cu caractere simple (rotunde). Consensul este aproape unanim în editarea tradi iei manuscrise. se adaugă la text personae şi argumenta. con inutul lor. Cuvintele iremediabil deteriorate se pun între cruces. în paranteze drepte [ ] se pun literele şi cuvintele tradi iei directe expurgate de editor. se lasă un interval mai mare înainte de începutul unui nou capitol sau 138 . Cel mai adesea pe partea de sus a celor două pagini ale căr ii deschise se scriu numerele paginilor respective. actele politice şi alte asimilabile lor. Paragrafele corespund cel mai adesea capitolelor. numele autorului şi titlul operei. Dacă existen a a două puncte în acelaşi rînd face neclar începutul unui capitol sau paragraf. iar textele epigrafice sunt în mod curent editate cu alte valori ale semnelor grafice.

în multe edi ii însă caracterele normale şi cursive sunt folosite diferit. Pentru edi iile din Plaut şi Teren iu. dar cel mai adesea se notează pe marginea stângă. Dacă există un singur manuscris sau dacă dintr-unul singur derivă to i ceilal i. M . actele şi scenele.paragraf. iar „mâinile” diferite se notează cu cifre arabe superioare: e. Sub text se pune în formă latină aparatul critic.g. lec iunile codicelor şi conjecturile filologilor sunt cu caractere normale (rotunde). care trebuie să fie.): aceste numere se aşază într-o margine a textului edi iilor moderne. Rareori numerotarea se face în josul paginii. În coresponden ă cu rândurile sau versurile textului. Mommsen a adăugat locurile paralele din Pliniu cel Bătrân. Vulgata multor texte greceşti în proză are o numerota ie specială. sau fără nici un semn de punctua ie. acestea se disting între ele printr-un spa iu sau prin două linii verticale. iar tot restul. Lec iunile diferite ale aceleiaşi note sunt separate cu o virgulă sau cu două puncte. cu caractere cursive. Pentru numărul de versuri nu există o normă constantă. în acelaşi fel se notează paginile edi iilor importante pentru valoarea lor ştiin ifică sau pentru răspândirea lor. Dacă în acelaşi rând sunt două sau mai multe note. aparatul este numerotat cu cifre arabe aldine. se semnalează pe margine recto-ul şi verso-ul (chiar şi în mijloc de cuvânt). cea a totalului comediei. 1 139 . Codicele se indică prin siglele din conspectus. mai presus de toate. Pentru textele istorice se pot pune pe marginile laterale indica ii cronologice. clar. se fac de obicei două numerotări: în marginea superioară. cu adăugarea literelor alfabetului latin (a b c d etc. iar într-o margine laterală. pe marginile interne ale edi iei sale din Solinus.

acte academice. din edi iile precedente. precum şi din reviste. fort. numai pentru filologii care sunt numi i în mod obişnuit aşa (e. timeret). divergen ele sau erorile codicelor individuale şi nici lec iunile eronate din codice izolate.. Hauptius. Perizonius şi nu Voorbroek). testimonia. se foloseşte în forma latinească. auctores şi imitatores. la nominativ. După text se pune un indice de nume proprii. Strict logic. dar este de dorit să le selec ioneze cu pruden ă pe cele incluse în edi ia sa. dar ulterioare lui. os).g. Se declină însă în formă latinească numele filologilor moderni (e.g. ele se pun între text şi aparat. 140 .: a Wilamovitzio. 2 litt. Cu excep ia situa iilor ieşite din comun. Numele filologilor se dau după abrevierile semnalate în notae. Haupt şi nu Bentleius. Mommseno). monografii etc. inma// F (eras.. Totuşi..g. Camerarius şi nu Kammermeister. Victorius şi nu Vettori.Literele din lec iunile codicelor care sunt marcate cu puncte trebuie (în viziunea editorului) înlăturate (e. În anumite cazuri apar şi al i indici: nume de scriitori cita i. dar se scrie Bentley.. nu se consemnează dubiile asupra lec iunii arhetipului sau familiei. tăieturile prin răzuire sunt indicate cu asterisc sau cu linii verticale uşor înclinate: agi* (era. după uz. toate conjecturile propuse de savan i. ar trebui puse după aparat testimonia ueterum. Editorul inventariază pentru sine. Titlurile de reviste nu se traduc în latină (Rheinisches Museum. nu Museum Rhenanum). s) V. Dacă ajunge să fie citat un nume nou. pentru că sunt legate de text.

Vol. 16-18. Ghe ie & Al. 1974. pp. an I. Bucureşti. „La critica del testo”. pp. ♦C. 1964. Al. „Paleografia latină cu referire la Transilvania (sec. Giarratano. În: Documente privind istoria României. II Latina „Vulgară”. Bucureşti. 141 . Institut Roumain d’Études Latines. gramaticii”. 1956. „La storia della filologia classica”. 1990. În: Introduzione allo studio della cultura classica. Buescu. 171-190. Un passato da riscoprire. Frova. vol. Bucureşti. Dain.auctores şi imitatores. pp. 69-142. ♦S. „Sapere è potere”. ♦G. Le strade del testo. Prefa ă de N. Introducere. 1. ♦C. „Quando studiare diventa un mestiere”.). I. Inscrip iile. Buescu. Ed. Problèmes de critique et d’histoire textuelles. Latinitate. Les Belles Lettres. 2 („Linguistica e filologia”). Bucureşti. Introducere în filologia românească. 1979. 24-35. Introdução à cultura clássica.romanitate. Niculescu (ed. nr. ♦A. Milano. pp. „Izvoarele latinei „vulgare”. ♦T. Mareş. 1942. Jakó. Roma. Editura Enciclopedică Română. Les Belles Lettres. Bibliografie selectivă ♦V. I. Adriatica Editrice. 53-65. În: Medioevo. vol. papirusurile. 1970. ♦I. pp. Paris. 1987. pp. 595-672. Bari. Academiei. Marzorati Editore. Editorial Verbo. Cavallo (ed. Lisabona. În: Manual de lingvistică romanică. Les manuscrits. Costa.). XII-XV)”. Herescu. pp. 673-739. 10 (1997). particularită i gramaticale şi sintactice sau altele. Paris. ♦V. [Editura] Universită ii.

Wilson. Ferrari. traducere în limba engleză de B. 1987. Oxford. Flower. I. Pini. Textkritk. În: Medioevo. Padova. „Cosa non si fa per quel pezzo di carta”. Russo. Copisti e filologi. 1968. La tradizione dei classici dall’Antichità ai tempi moderni. Oxford. 10 (1997). ♦A. Scribes and Scholars. 1957. 1958. Antenore. Critica textelor şi tehnica edi iilor. ♦L. Oxford University Press. 142 . Oxford University Press. nr. ♦D. 36-45.♦P. Un passato da riscoprire. pp. Reynolds & N. Maas. Roma. 1912. Bucureşti. Textual Criticism. traducere în limba italiană de M. G. Leipzig. an I. D.

143 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful