Ioana Costa

Textele antice şi transmiterea lor

Editura Universităţii din Bucureşti 2008

TABLA DE MATERII

A. CONSTITUIREA TEXTELOR .........................................................................6 1. FILOLOGIA .....................................................................................................6 2. PALEOGRAFIA EXTERNĂ .......................................................................... 17 PAPIRUS VS CODICE............................................................................................... 17 INSTRUMENTE DE SCRIS ........................................................................................ 27 PALIMPSESTE ........................................................................................................ 30 3. PALEOGRAFIA INTERNĂ ........................................................................... 32 B. TRANSMITEREA TEXTELOR ..................................................................... 39 1. MONUMENTELE: LITERATURĂ, ARTE PLASTICE ................................. 39 2. COPISTUL...................................................................................................... 47 3. ABATERILE DE LA MODEL........................................................................ 54 4. TRADI IA INDIRECTĂ ................................................................................ 59 5. RECENSIO...................................................................................................... 69 6. EXAMINATIO ................................................................................................. 78 7. EMENDATIO .................................................................................................. 87 C. PĂSTRAREA TEXTELOR ............................................................................. 92 1. BIBLIOTECILE ANTICE............................................................................... 92 2. NOMENCLATURA CODICELOR................................................................. 97 3. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU...................................................... 102 4. BIBLIOTECI................................................................................................. 121 5. EDI II........................................................................................................... 125 6. EDITIO PRINCEPS....................................................................................... 130 7. EDI IILE CLASICE ..................................................................................... 132 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................... 141

5

A. Constituirea textelor

1. FILOLOGIA Termenul românesc „filologie” vine, în descenden ă directă, din limba franceză: philologie. Dic ionarele moderne (e.g., Hachette 1988) îl definesc, pe scurt, ca „studiu, bazat pe texte, al unei limbi, al gramaticii şi istoriei sale”. Sursa termenului modern este latina (philologia), care l-a preluat fără inova ii din limba greacă (filologiva), unde fusese derivat dintr-un substantiv compus: filov-logo~ (id est oJ filou`n lovgou~). Termenul1 apăruse în literatura greacă pentru prima dată la Platon: philologia desemna dragostea de vorbă, de conversa ie, de argumentare (ca dispută teoretică); domeniul semantic al termenului este bine pus în eviden ă de antonimie: philologos vs misologos, „amator de argumenta ie” vs „cel care detestă conversa ia, argumenta ia”. La Platon, se conturează distinc ia filov-logo~ / polu-lovgo~ vs bracu1

Strict formal, filologia apare ca disciplină universitară la 8 aprilie 1777, când Friedrich August Wolf se înscrie la această disciplină, la Universitatea din Göttingen (devenind studiosus philologiae). Denumirea a cunoscut numeroase variante (în sensuri mai largi sau mai restrânse): humaniora; studii umanistice; erudi ie clasică; literatura veche sau clasică; ştiin e frumoase; cunoaşterea Antichită ii. Termenul cel mai cuprinzător rămâne însă filologia. Cum definirea lui a rămas laxă, nu s-a putut determina cercul domeniului, care este lărgit sau îngustat. Îngustarea domeniului poate merge până la simpla lectură a textelor literare, în spe ă cele greceşti şi latineşti (sau numai cercetarea limbii). Acestei abordări i se opune pozi ia, dominantă în filologia clasică, de asumare totală, prin cercetarea întregii moşteniri greceşti şi latineşti, preponderent în domeniul literar în sens amplu (suma mărturiilor scrise).

6

savant (în general)..Chr. caracterizând raportul Atena-Sparta. o primă suită de sensuri porneşte de la „a alege”. numindu-se pe sine critic. în special începând cu perioada alexandrină. un om cu preocupări variate1. era. se impune definirea termenului logos: dic ionarele limbii vechi greceşti înregistrează aici mai multe coloane de sensuri. de la cuvânt la opera întreagă. Crates şi elevii săi dădeau acest nume doar celor care explicau glosele. un iubitor al vorbirii. termenul filolog capătă şi în elesul de doct.lovgo~. Nu to i cădeau de acord asupra con inutului no iunii. de-a lungul existen ei sale. fiind un nume verbal format de la lego. este plăcerea de a vorbi. în Antichitate se numea grammatikhv (tevcnh). Filologia. un studios. dar şi premisele vorbirii: ra iunea însăşi. al cercetării. de la acesta din urmă. filologul este un erudit. aşa cum apare termenul la Platon. Mai târziu. Ceea ce acum numim filologie. nu a fost o ştiin ă rigid delimitată. etimologic. Philologia. 7 . într-un context care explică în elesul modern al termenului: 1 Platon pusese alături de filovlogo~ pe filovsofo~.. „a enumera”. Pentru grecul de la sfârşitul Antichită ii. până în sec. I a. philologia ca disciplină apare ceva mai târziu. filologul este un critic literar. este pasiunea pentru disputele teoretice. al discu iilor. cuprinzând manifestările vorbirii. logos îşi deschide în elesurile. filolog şi critic erau sinonime. „a spune”. un cercetător. Filologul grec. incluzând mai multe domenii specializate. care includea firesc filozofia. Mai târziu. În perioada elenistică. de a argumenta. Odată cu transferul aten iei de la domeniu la cel care îl stăpâneşte şi care este „un iubitor de logos”. era preocupat în primul rând de literatură.

poezie. Într-un sens rigid. Critica textelor şi tehnica edi iilor. un set de norme după care editorii să stabilească numitorul comun al metamorfozelor suferite de textul trecut prin mâinile copiştilor.marile biblioteci ale Antichită ii. Colec iile de manuscrise le dezvăluiau variante ale aceluiaşi text. în sensul curent al termenului. filologia ar fi putut rămâne o tehnică de lucru. îngustarea pe care o asemenea defini ie o aduce domeniului este doar aparentă. Starea textelor antice se poate descrie doar acceptând faptul că fiecare manuscris era o edi ie autonomă. Bibliotecarii antici au comparat manuscrisele pe care le-au putut aduna şi s-au străduit să refacă textul originar. au reprezentat pentru învă a ii vremii o grea încercare. 1912. fără ca alterările pe care le suferea textul să poată fi eliminate. cosmografie. Bucureşti. Născută cum era din compararea variantelor. pentru că. De altfel. 2 Vide Demostene Russo. vreme de secole. pasionat de numeroase domenii – geografie. cel dintâi „filolog” a fost bibliotecarul alexandrin Eratostene. din Antichitate până la inventarea tiparului – şi încă destul timp după aceea. cronologie – era un specialist de rang secund în fiecare dintre ele. filologia chiar a fost definită drept „critica textelor şi tehnica edi iilor”2 (articolul din DEX păstrează ceva din această nuan ă). tot atâtea câte exemplare existau. Încercarea de reconstituire a formei Colegii de breaslă l-au poreclit însă Beta. de vreme ce critica de text nu poate fi limitată la simpla comparare a manuscriselor / edi iilor. erudit. care şi-a luat supranumele Philologos1. matematică. 1 8 . Alexandria şi Pergam. „edi iile” în câte un singur exemplar ale copiştilor au fost apoi înlocuite de tiraje editoriale.

hermeneutica. Scopul comparării. diploma numeşte manuscrisul. îmbră işându-le erudit. Această parte a criticii o numesc unii conjecturală (lat. pergamentul). GEO. este stabilirea unui text cât mai apropiat de original. DIA. uerba docet. AS. în această primă etapă a 1 Se poate deduce cum anume arătau cele două trepte ale filologiei (cu trei şi. diuinare „a ghici”) sau critica emendatrix (lat. patru componente) în Antichitate dintr-un distih al lui Martianus Capella. RHE. Biblioteca din Alexandria cuprindea două sute de mii ori chiar şase sute de mii de exemplare (sursele antice dau informa ii diferite) adunate din bazinul Mediteranei. ponderat. Această legitimă nevoie de cunoaştere a filologului a făcut ca încă de la primele atestări termenul să fie un echivalent pentru „erudit”1. AR. coniectura „presupunere”) sau divinatorie (lat. emendare < mendum „greşeală”). filologia a alăturat cunoştin e din domenii felurite. gramatica. Învă a ii care lucrau la biblioteca din Alexandria sunt cei care au fundamentat filologia. /MUS. filologul era menit să studieze muzica. uerba colorat. dialectică şi retorică –. Învă a ii s-au văzut nevoi i să stabilească ce era corect şi ce era fals în exemplarele diferite ale aceluiaşi text. canit. 9 . numerat. geometria şi astrologia. loquitur. Pe lângă disciplinele oarecum previzibilele din punctul de vedere al omului modern – gramatică. prin care se defineşte strict cercetarea manuscriselor (lat. Ei au cercetat moştenirea secolelor anterioare cu trei mijloace: critica. colit astra. aritmetica. Născută din punerea alături a manuscriselor. În elesul modern restrâns al termenului „filologie” este acoperit de sintagma „critică diplomatică”. respectiv. al cola ionării. din „Nunta Filologiei cu Mercur”: GRAM. Subdisciplinele filologiei.originare a textului implică o cercetare – ce poate fi aprofundată până la exces – a unor domenii apropiate sau îndepărtate.

folosind stânga pentru a ine partea pe care o văzuse deja şi pe care o înfăşura din nou. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. metrica). la poezie. al VII-lea p.Chr. în sens strict. semantică şi literară: prozodia (care. sulul ajungea să fie întors pe dos.. reprezentau trepte ale reconstituirii textului. explicarea cuvintelor (glosele. Cel care citea trebuia să-l desfăşoare treptat. id est punctua ie). se ocupa de accent şi accentuarea corectă a cuvintelor. făcut din fâşii sub iri tăiate din măduva unei trestii care creşte spontan în delta Nilului1. scris într-o succesiune de coloane. Reconstituirea textului originar este posibilă numai în limitele impuse de originea şi etapele istorice ale textului scris. având pe o singură parte textul. cu mâna dreaptă. aşa încât trebuia să fie iarăşi În primul secol al erei creştine existau încă unele centre minore de produc ie în Siria şi lângă Babilon 1 10 . cercetarea formelor analogice (în morfologie). când a început fabricarea hârtiei din bumbac (de origine orientală). al XI-lea.existen ei ei. exegeza estetică a operei literare (de această analiză ine şi critica autenticită ii unei opere literare şi. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. exegeza gramaticală simplă (cu precădere morfologică). Forma uzuală era cea de sul. precum şi de pronun ia întregii fraze. Materialul obişnuit pe care se scria era papirusul. evolu ia). la sfârşit. Este cert că deosebirile materiale dintre căr ile antice şi cele moderne au influen at cititorul în rela ia lui cu textele literare. în deplinătatea lui formală. lexicografia). a elementelor de realia (explicarea obiectivă a ceea ce se indică adesea prin „antichită i”) şi etimologică a cuvintelor (sensul originar. precum şi stilistică (retorica).

Oxy. 843) con inea. care în greacă ar fi putut compensa această dificultate. era rudimentară. numele personajelor erau adesea omise. Textul. fiind pus în situa ia de a verifica un citat ori de a controla o trimitere. mai degrabă decât să îşi asume efortul de a răsuci sulul şi să-i grăbească în felul acesta procesul de degradare.70 m. ci se socotea suficient să se pună o liniu ă orizontală la începutul unui rând sau două puncte unul peste altul pentru schimbări în interiorul rândului. dacă exista. De-a lungul întregii Antichită i. nu a fost de uz comun. când era complet. se încredea în memorie. iar până în Evul Mediu nu s-a făcut niciun efort pentru a se schimba aceste obiceiuri. nu a fost inventat decât în perioada elenistică şi chiar şi atunci. atunci când un autor antic citează un alt autor. Aceasta explică de ce. cât şi în cele latineşti. există adesea o diferen ă însemnată între cele două versiuni. în special dacă inem cont de faptul că unele suluri erau de dimensiuni consistente: unul dintre cele mai lungi suluri care au supravie uit (P. Lipsa de exactitate a acestei metode şi starea de confuzie la care a redus 11 . Disconfortul unei asemenea lecturi este evident. întregul Symposion al lui Platon.desfăşurat mai înainte de a fi folosit din nou. care trebuie să fi măsurat cca 6. Un alt inconvenient era reprezentat de materialul pu in rezistent şi de stricăciunile care apăreau de aici. era pentru cititor cu mult mai dificil de interpretat decât în oricare carte modernă: punctua ia. astfel dispus pe papirus. lipsea despăr irea în cuvinte. Nu este greu de imaginat că un cititor antic. alternarea interlocutorilor în textele dramatice nu era indicată cu precizia pe care acum o considerăm necesară. atât în textele greceşti. vreme îndelungată. Sistemul de accentuare.

Chr.221). Studiile întreprinse acolo au fundamentat filologia. şi a 12 . De comp.) era deopotrivă literat şi om de ştiin ă (în sensurile moderne ale termenilor). era vorba de centrul unei comunită i literare şi ştiin ifice şi este esen ial cu precădere acest ultim aspect: bibliotecarul Eratostene (cca 284-200 a. şi ceilal i iluştri savan i alexandrini aveau aceeaşi deschidere culturală şi intelectuală. faptul putea fi dedus din informa ia că Aristofan din Bizan (cca 257-180 a. care eviden iază unită ile metrice ale poeziei (Dionysos din Halicarnas. 9875). Muzeul era între inut pe cheltuiala regelui. al IV-lea (P. Nici în dialogurile în proză nu erau indicate numele interlocutorilor. de bună seamă. de aici provin în mare măsură deteriorările (corruptelae) grave ale autorilor clasici în texte deja larg răspândite. primind şi un stipendiu din tezaurul regal. prezidat de un preot. Muzeul din Alexandria.grabnic textele se pot vedea din starea papirusurilor care con in Dyscolus şi Sicyonius de Menandru. ajuns faimos pentru încercările lui de a măsura circumferin a pământului. care au intrat în biblioteca Muzeului din Alexandria. membrii lui aveau camere de studiu şi o sală unde luau masa împreună.) ar fi inventat colometria. Dificultă ile de care se izbea cititorul reprezentau o piedică şi pentru cel care voia să copieze textul. chiar şi fără acest pre ios document. 156. formal.Chr.Chr. Comunitatea a fost fondată probabil de Ptolemeu Filadelful. O altă caracteristică a căr ilor din perioada preelenistică este poate şi mai stranie: versurile lirice erau scrise de parcă ar fi fost proză.. pe la 280 a.. după cum spune numele. uerb. Berol. era un templu în onoarea Muzelor. un exemplu este un papirus din sec. În realitate.

13 . Nu a fost o coinciden ă faptul că cinci dintre primii şase bibliotecari (Zenodotos. chiar dacă ştim că pentru alte scopuri Callimachos şi Zenodotos se serveau de ordinea alfabetică. prin generozitatea rânduielii sale. Aristofan şi Aristarch) au fost printre cei mai faimoşi litera i ai vremii lor: li se datorează cu precădere faptul că au ajuns la noi atât de multe opere ale clasicilor greci.22d). Copiile multiple ale unui text aflate în Muzeu con ineau numeroase divergen e.Chr. Textele copiate de mână sunt cu uşurin ă supuse coruptelelor. Apollonios din Rodos. Munca necesară pentru a pune în ordine imensa cantitate de căr i din Muzeu era considerabilă. cu multe pasaje în care nu se conturează cert sensul dorit de autor. Efortul impus de nevoia de a sistematiza textul a condus la un uriaş progres în cultura şi metodele filologice. Timon din Phlius (filozof şi autor de texte satirice) scria pe la 230 a. întins pe o sută de căr i (Pinakes. într-o formă în general cură ată de coruptele. Nu ne sunt cunoscute normele după care a fost organizată. Eratostene.câştigat grabnic faimă. care se ceartă neîncetat în colivia Muzelor” (Athenaios 1.: „în populatul Egipt pasc mul i pedan i închişi între căr i. bibliotecarii se găseau puşi în fa a unei probleme care îi tulbură cu mult mai pu in pe succesorii lor moderni. Dat fiind sistemul de producere a căr ilor antice. provocând uneori invidie. Callimachos lasă însă o mărturie a imenselor eforturi pe care le implica biblioteca: pe când era şeful biliotecii. fragm. la aceasta se adăuga starea ambiguă a textelor preelenistice. 429-53). a compus un fel de ghid bibliografic al tuturor ramurilor literaturii greceşti.

cât şi a Odisseei. Unele dintre căr ile aflate la Biblioteca din Alexandria erau în scrierea veche. care îi sunt atribuite lui Aristofan din Bizan . este opera lui Aristarch.Filologia alexandrină a impus în primul rând o uniformizare a alfabetului folosit în texte: căr ile din sec. Se pare că Aristofan a inventat nişte semne de mai mică importan ă şi frecven ă.Chr. se folosea diple ( > ). Semnele critice create de alexandrini au fost esen iale pentru buna transmitere a textelor. care a îngrijit o edi ie completă atât a Iliadei. nu s-a încercat niciodată restaurarea integrală a ortografiei originare a autorilor. pentru a indica faptul că un vers era spuriu. Un alt pas însemnat în clarificarea formală a textului a fost îmbunătă irea punctua iei şi inventarea sistemului de accentuare. care indica un pasaj remarcabil prin expresie 14 . Până la începutul sec. de vreme ce Aristarch explică o dificultate din Pindar printr-o eroare de interpretare generată tocmai de scrierea veche. Până în 403 a. al V-lea provenite din Attica.. o liniu ă orizontală pusă în marginea stângă a unui vers: era folosit încă de Zenodotos. au fost transliterate după norma ortografică ioniană. în care exista câte un singur grafem pentru vocalele scurte şi lungi (în variantă deschisă şi închisă). Alfabetul ionic a fost adoptat ca normă la sfârşitul perioadei alexandrine: în contrast cu sistemul utilizat pentru edi ii în toate celelate limbi. dintre care unele trebuie să fi fost scrise în vechiul alfabet. Primul şi cel mai valoros semn era obelos. al X-lea nu au fost însă notate în mod regulat. În afară de obelos. E şi O. Fixarea finală a sistemului. Atena folosise în mod oficial vechea scriere. aşa cum a fost el aplicat la Homer.

în domeniul filologiei clasice critica de text este necesară şi indispensabilă. când dintre mai multe variante de autor trebuie aleasă cea care reprezintă lec iunea definitivă). Sistemul este complicat şi. apar aşadar foarte multe semne conven ionale. Cu timpul. de fapt.sau con inut. Există însă o importantă şi celebră excep ie: codicele Venetus al Iliadei (Marcianus gr. al X-lea şi următoarele sunt de obicei omise. numai un mic procent din papirusurile conservate (cam cincisprezece din şase sute) poartă semne critice. Atunci când există exemplarul autograf al autorului sau copia după care s-a efectuat tipărirea. în vreme ce în manuscrisele medievale din sec. se recurge la critica de text numai în situa ii excep ionale (de pildă. a ajuns să fie echivalată cu critica de text: aceasta are ca scop reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. iar rolul său 15 . ca disciplină. În schimb. diple urmat de două puncte suprapuse indica un vers la care Aristarch se deosebea în textul său de Zenodotos. În epoca aceasta comentariul la un autor se scria pe margini şi nu într-o altă carte: scribul codicelui Venetus şi-a propus să copieze fără omisiuni ceea ce se găsea în modelul său. asteriskos (redat prin puncte) indica un vers repetat în mod eronat. filologia. antisigma (un sigma întors) indica pasaje în care ordinea rândurilor fusese tulburată. care transformă acest codice al Iliadei într-o sursă amplă şi credibilă de cunoştin e asupra acestui aspect particular al muncii alexandrinilor. care conservă o vastă colec ie de scholii marginale. asteriskos unit cu obelos indica versuri interpolate dintr-un alt pasaj. 454).

mai de grabă. În mod fals. id est cartea a şaiprezecea.este fără îndoială unul important şi dificil.4.1. apărând în loc de „1299”. cunoscut sub numele de Anthologia Palatina. de vreme ce autorii greci şi latini nu au supravie uit prin scrieri autografe. 481 (aflat în prezent la Vene ia) con ine antologia scrisă chiar de cel care a întocmit-o. Chiar în condi iile datei târzii şi a înregistrării anului. un grup de învă a i). Antologia Planudea se publică de obicei ca încheiere a Antologiei Palatine. Antologia de epigrame greceşti alcătuită de călugărul Planudes este ulterioară celei Palatine (vide infra cap. B. cuprinzând cam patru sute de epigrame. Planudes. Tradi ia indirectă). de pildă codicele Marcianus gr.) consideră că datarea „1301” este o eroare. 16 . şi singura cunoscută până la descoperirea Antologiei Palatine. Ne aflăm cu adevărat în posesia originalului doar în cazul câte unui scriitor de la sfârşitul Evului Mediu. şi care.u. ca Appendix Planudea. în 1494. Antologia a supravie uit într-un singur manuscris. Monumentele şi B. con ine aproximativ trei mii şapte sute de epigrame. s. în 1606 (aceasta fusese întocmită pe la 980 de un învă at bizantin necunoscut sau. după numele său. specialiştii (vide Oxford Classical Dictionary. situa ia acestui codice este departe de a fi limpede. a fost prima antologie de epigrame greceşti tipărită. dispuse în cincisprezece căr i. în veacul al cincisprezecelea se credea că Vergiliu însuşi ar fi fost autorul direct al unui codice ajuns până la noi. a adăugat data: septembrie 1301.

au început să se descopere masiv papirusuri în Egipt. pentru că s-au păstrat aşa cum au fost scrise. inscrip iile sunt uneori comandate unui meşter. Papirusurile sunt în general reduse ca întindere şi nu foarte vechi (cel mai vechi datează din sec. pentru că în cazul lor poate exista (în papirusurile non-literare) o suprapunere între autorul textului-conceput şi autorul textului-scris. fără a fi în mod necesar scrise de mâna celui care a conceput textul. dimpotrivă. cu o parte din litere şterse) este un contract 17 . atunci. este relativ recentă: în 1788 s-a publicat primul papirus. PALEOGRAFIA EXTERNĂ PAPIRUS vs CODICE Papirologia reprezintă o sursă de informare asupra Antichită ii. În seria conservărilor de texte literare... 1 (incomplet.2. ceea ce reprezintă o dată destul de târzie pentru cultura greacă). cu inscrip iile.Chr. papirusurile nu sunt dominante. din acest punct de vedere. Cu ajutorul lor putem controla copiile medievale. fiind uneori chiar mai credibili. iar autenticitatea lor este limitată la faptul că au fost păstrate în stadiul din Antichitate. în 1880. transmişi pe cale directă: prezintă asemănări. fizic. Sunt martori nealtera i. Ca ştiin ă. al IV-lea a. Papirusurile au o însemnătate filologică aparte.Chr. este neliterar: Papirusul Elephantin nr. din 311 a. Cel mai vechi papirus grecesc păstrat. Gradul de fiabilitate este mai mare decât în cazul manuscriselor transmise prin copii.

hJ pavpuro~. o epodă a lui Archiloch (80 de versuri. acte administrative). apoi era lăsată să se usuce la soare. al XIX-lea.Chr. Aristotel.Chr. formându-se în felul acesta o re ea care avea forma unei foi de carte. Pe o tăblie umedă se aşezau fâşii. materialul cel mai bun îl constituia partea măduvei aflată cât mai aproape de centru.). XIII 68 sqq. Naturalis historia. Această re ea era la rândul său lipită şi presată pentru a forma o masă densă. oJ. chitan e. 18 . Dyscolos (în 1958 a fost editată prima piesă întreagă a lui Menandru). al III-lea a. cât mai lungi şi sub iri. S-au găsit câteva papirusuri cu texte literare necunoscute. una lângă alta. coresponden ă privată. editat la sfîrşitul sec.. Papirusurile au însă o importan ă cu totul specială ca mărturii de via ă cotidiană (scrisori. 1 Vide Pliniu. Măduva plantei se tăia în fâşii1. şi acestea se lipeau între ele. Constitu ia atenienilor (text incomplet. acte juridice. Aproape toate papirusurile din Egipt sunt greceşti (foarte pu ine sunt latineşti). între care se disting Menandru. papyrus) era o plantă palustră cultivată îndeosebi în Delta Nilului. numite scidae sau scissurae. prin care sunt stabilite condi iile de încheiere a căsătoriei dintre Herakleides şi Demetria din Cos.matrimonial. dar care într-o variantă de mai mici dimensiuni creştea şi în altă parte. din sec. apoi alte fâşii se puneau transversal fa ă de primele şi se lipeau şi ele. contracte. devenind aptă să primească textul scris. Papirusul (gr. al VII-lea a. lat. Mimii lui Herondas (datând din sec.

paenula). tot aşa cum putea coborî până la 20 sau chiar 15 cm. 19 . dar din timpul bibliotecarilor alexandrini erau notate pe o etichetă (sivllubo~sivttubo~. adesea colorată. Bagheta prezenta la extremită i doi mici butoni (cornua) de lemn sau. diftevra. dar ajungea până la 40. pentru operele în proză. foile se înfăşurau în jurul unei baghete (ojmfalov~. stivcoi. era mai degrabă păstrat într-un fel de teacă de piele (gr. ca o scrisoare. Foile căpătau o mai mare netezime dacă erau frecate cu piatră ponce şi unse cu ulei de cedru. lat. Se scria de obicei numai pe recto şi se forma sulul în aşa fel încât partea scrisă să rămână în interior. Sulul se închidea. titulus. id est 15-16 silabe sau 34-38 litere. liber.Când erau adunate foi într-un număr suficient. uersus) al operei în versuri sau proză. care avea rolul de a le feri de insecte şi a le face mai suple. cu un capăt de sfoară şi un sigiliu. În exemplarele de lux se adăuga o altă baghetă la începutul sulului de papirus. În exemplarele bune. în exemplarele pre ioase. adesea în roşu. se forma cu ele un sul care avea forma unui cilindru (buvblo~. uolumen).7). umbilicus) care se ataşa la ultima foaie şi avea rolul de a o proteja. dar se pare că. lat. din pricina stricăciunilor aduse sulului de aceste legături strânse. lungimea unui rând era echivalentă cu cea a unui hexametru. Înăl imea sulului era în medie de 35 cm. La capătul sulului de papirus se adăuga numărul de rânduri (gr. index). Se obişnuia chiar să se închidă cu mai multe legători (vide expresia loro rubra din Catul 22. ataşată în partea superioară a sulului. chiar de fildeş ori aur. Numele autorului şi titlul operei în epoca cea mai veche se scriau pe partea exterioară a sulului.

cum ar fi poemele homerice.Papirusul le-a fost accesibil grecilor abia când regele Psammetichos. În sec. literatura grecilor a fost conservată pe suluri de papirus. şi grecii din perioada prealexandrină au cuprins într-un singur sul opere literare de lungime considerabilă. al VI-lea a. Vechii egipteni foloseau suluri de papirus având o lungime de până la o sută de picioare. al VII-lea. Abia începând cu sec. opera lui Tucidide sau lucrarea Hellenica a lui Xenofon. pentru Apollonios din Rodos. al III-lea al erei noastre se găseau în mod excep ional papirusuri în formă de codex. Foarte grabnic. în special pentru textele istorice. astfel încât.. în propor ii tot mai mici comparativ cu pergamentul.. în sec.Chr. continuă să fie folosit pentru transcrierea operelor literare până în sec. poate şi Alcman şi-au scris versurile pe lemn şi pe plumb şi le-au încredin at templelor. operele considerate prea întinse au fost împăr ite în căr i. începând cu gramaticii alexandrini. s-a ajuns la 1779 versuri. Aceasta nu reprezenta însă o normă riguroasă: de pildă. iar unele fragmente au rămas încă neidentificate. pentru Lucre iu.Chr. începe decaden a papirusului care totuşi.. al IV-lea p. Lectura unui sul foarte gros era însă anevoioasă. Papirusurile medievale sunt fragmentare. le-a deschis în Egipt cale liberă comer ului. al VII-lea a. operele 20 . o mie de versuri. e de remarcat faptul că până în sec. în medie. un maximum de trei-patru mii de rânduri: fiecare rând avea aproximativ lungimea unui hexametru. Hesiod. la 1457. Archiloch. Se accepta pentru proză.Chr. papirusul a făcut să cadă în dizgra ie celelalte materiale de scris. Sulurile de poezie erau mai scurte şi cuprindeau.

când a început să se fabrice hârtia din bumbac (tot de origine orientală). Filodem. unde regele Hârtia propriu-zisă începe să fie folosită de prin sec. chiar rămânând separate de restul textului. De prin sec. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. Între papirusurile cele mai importante existente azi sunt cele descoperite la Herculaneum (printre ele se numără opere ale unui filozof din şcoala lui Epicur. la Roma erau în uz opt sorturi de hîrtie (Pliniu descrie în amănunt cum se confec inau). al XI-lea. stuf). iar cea mai proastă era charta emporetica (hârtia comercială.dramatice. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. 1 21 . al VII-lea. înregistrându-se texte de mică întindere. de ambalaj). chiar dacă depăşeau cel mai adesea aceste limite. la un moment dat. se fabrica la început din bumbac. Pe vremea lui Pliniu cel Bătrân. precum şi fragmente din Homer şi Hypereides)1. al XIIlea) din zdren e de pânză. Autorii au fost astfel constrânşi să îşi împartă operele în căr i care erau aproximativ de aceeaşi lungime şi care aveau unitate. în cazul unor scurte crea ii în proză sau poezie. Legenda spune că. Tipul de „hârtie” reprezentat de papirus era cunoscut în Egipt de mult timp. invidia i-a făcut pe Ptolemei să interzică exportul de papirus la Pergam. al X-lea sau al XI-lea. îşi păstrau unitatea. apoi (din sec. al XIV-lea se foloseşte numai hârtie fabricată din zdren e. De la aceste dimensiuni maximale se putea ajunge însă şi la unele minimale. din secolul al XIX-lea se foloseşte hârtie din celuloză (lemn. Cea mai fină se numea charta Claudia (după numele împăratului).

Pliniu (Naturalis historia. pergamentul era adesea colorat cu purpură. mai ales în zona titlurilor (ce puteau fi scrise cu litere aurii). Codex Aureus. În sec. XIII 83) povesteşte că ar fi văzut. de capră. păstrat în prezent în două păr i distincte. la Biblioteca Batthyaneum şi la Biblioteca Apostolica Vaticana. uneori însă chiar opere întregi se scriau pe pergament purpuriu (v. devrri~. pe papirus. fabricat din piei de animale (în special oi.Chr.Eumenes al II-lea (197-159 a. acoperindu-şi nevoia de material de scris prin folosirea „pergamentului”. după vreo două sute de ani. pergamentul a început să fie preferat. Vreme îndelungată. ca şi papirusul.) întemeiase şi el o bibliotecă ce tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria. sulurile de pergament cu adăugiri succesive de foi au ajuns la lungimi considerabile. formă de sul şi a fost folosit în aceeaşi manieră pentru transcrierea operelor literare. Pergamentul avea calitatea de a fi cu mult mai rezistent. al II-lea şi al III-lea p. în Victoria and Albert Museum). Pergamentul se prepara în special din piele de oaie. Spre deosebire de papirus. vi ei născu i mor i). şi ale cărui coperte se află la Muzeele Vatican şi la Londra. în perioada imperială. pergamentul a avut.Chr. chiar de antilopă şi era numit diftevra. aflat cândva la Bibliotheca Palatina din Heidelberg. Pergamul a reac ionat.. membrana: numele de pergamena este de dată târzie şi se explică prin faptul că centrul în care se fabrica era Pergamul. capre. scrieri autografe. în detrimentul papirusului. de vi el. iar 22 . ale Grachilor. un pergament purpuriu cu litere aurii. pergamentul poate fi utilizat pe ambele fe e. scris între 778-820.

noi nu dispunem de alte suluri de papirus decât cele ieşite la lumină în urma săpăturilor din Egipt sau de la Herculaneum. În prezent. al IV-lea. şi ceva mai târziu în Occident. O consecin ă a superiorită ii indiscutabile a codicelui de pergament asupra sulului de papirus a fost un proces de o imensă importan ă în istoria textelor antice. teu`co~. Pentru pergament s-a adoptat în scurt timp forma de codice. Codicele era mai uşor de mânuit decît sulul şi putea cuprinde un material mult mai întins. Codex multorum librorum est spune Isidor (Origines. În vremea lui Mar ial s-a găsit o nouă formă de carte. era un ansamblu de patru foi duble. codex. iar ceea ce se scrisese putea fi şetrs. cele mai vechi sunt fragmentele de codice de piele descoperite în urma săpăturilor din Egipt. s-a desăvârşit. aşa-numitul codice (lat.1).) vorbeşte ca de o raritate de papirusuri vechi de trei sute de ani. al IV-lea. dar a antrenat inevitabil pierderea celei mai mari păr i din literatura păgână.Galenus (XVIII 630 K. 6. pergamentul se scria bine şi pe verso. iar cele mai vechi codice de piele ajunse până la noi trec dincolo de sec. după vreo două secole.13. Mai rar se foloseau terniones de şase foi şi quiniones de zece. Un quaternio. quaterniones) prinse la un loc la spate. şi anume transcrierea literaturii clasice de pe sulurile de papirus pe codicele de pergament. Acest proces a început în Orient. către sec. swmavtion). care se compunea dintr-un grup de fascicule (lat. Această transla ie a fost o necesitate. gr. fapt care se făcea arareori şi nu fără dificultate pe papirus. în scriptoria din mănăstiri. la rândul său. Superioritatea pergamentului este aşadar evidentă din acest punct de vedere. Pe de altă parte însă. 23 . bivblo~.

. astfel încât textele au fost deformate în felurite moduri. al XIII-lea. cum era de aşteptat. iar în 751 p. de chinezi. Mult mai târziu. este importantă împăr irea papirusurilor literare în două clase. aceste repere cronologice nu exclud însă folosirea anterioară a hârtiei în scopuri non-literare. hârtia a fost întotdeauna folosită sub formă de codice. pentru a fi mai uşor copiate: de aici au apărut erori şi în divizarea şi succesiunea căr ilor. al IXlea. la Samarcand. numai că selec ia a fost dominată de moda timpului. au divulgat secretul de fabricare pentru a-şi plăti răscumpărarea. al capacită ilor intelectuale. Grabnic re eta a fost preluată de arabi. de capriciu sau întâmplare. în func ie de ceea ce au adus la lumină: texte pe care nu le cunoşteam mai înainte şi texte care au fost transmise pe alte căi. care au răspândit-o în lumea bizantină şi în Occident. oameni diferi i din punctul de vedere al doctrinei. Papirusurile din prima categorie sunt mai numeroase în perioada ptolemaică. Din punctul de vedere al tradi iei manuscrise. pentru textele greceşti. În cadrul acestui proces uriaş au lucrat. dar numărul lor se micşorează continuu în raport cu ceilal i.Chr. A fost inventată în afara spa iului european. pentru cele latineşti. Papirusuri cu texte cunoscute anterior adaugă o nou segment de tradi ie 24 . Cele mai vechi codice de hârtie datează din sec.Putem avea convingerea că nu toate scrierile meritau să fie conservate. iar unele opere valoroase au pierdut în cursa supravie uirii prin copiere. S-a ajuns la împăr irea sulurilor de papirus în bucă i mai mici. al aten iei. şi din sec. hârtia a înlocuit pergamentul. chinezii prizonieri de război.

fie arhetipul sau vreunul dintre înaintaşii lor a corupt lec iunea originalului. În raport cu vulgata. Chiar şi papirusurile cele mai vechi din Demostene sunt o demonstra ie a faptului că textul acestui orator se afla încă într-un stadiu fluid. nu întotdeauna mărturia lor e mai pură decât a codicelor. Totuşi în primul secol al erei creştine. Merită să fie însă formulată o re inere: chiar dacă papirusurile sunt mai apropiate în timp de originalul autorului. Dacă textul lor nu e identic. papirusurile reprezintă vulgata care. Papirusurile reproduc numai o mică parte a operelor existente. şi anume ca un subarhetip al codicelor medievale să fi schimbat lec iunea bună a arhetipului: atunci papirusul nu va fi în acord cu această familie. după cum s-a constatat. ci un subarhetip al manuscriselor medievale să fi fost contaminat de un papirus şi atunci o familie de manuscrise şi tradi ia papiriacee vor fi în acord în lec iunile greşite. papirusurile cu texte homerice sunt dominante. papirusurile cele mai vechi din Homer omit sau adaugă versuri ori prezintă lec iuni diverse. se deduce că fie papirusul. iar la întocmirea vulgatei a contribuit în mod eficient critica alexandrină. 25 . Atât papirusul cât şi arhetipul manuscriselor medievale derivă. Se poate identifica însă o situa ie diferită. Este cu putin ă şi ca transmiterea să nu fie mecanică. prin una sau mai multe faze intermediare. deoarece textul lui Homer încă nu era fixat în sec. Este relevant raportul dintre tradi ia papirusurilor şi cea a codicelor. ci cu alte manuscrise. Numeric. este în mare parte crea ia gramaticilor alexandrini. În mod analog. al III-lea. din original.manuscrisă celei a codicelor.

Cu toate acestea. 26 . Copistul din epoca bizantină alegea copia cea mai bună. edi ii la pre uri convenabile. din Cicero. s-au conservat pe papirusuri mai ales grupuri de versuri (îndeosebi din Eneida). Din Vergiliu. arhetipul codicelor medievale însă era de regulă opera unui grămătic. avea valoare oficială. prin statutul său particular. În câmpul literaturii latine. Înaintea tuturor se plasează. eventual unicul exemplar care fusese ob inut prin transferarea de pe papirus pe codice şi care. de asemenea înso ite uneori de traducere grecească sau de note greceşti. În urma săpăturilor efectuate în Egipt au fost recuperate fragmente deja cunoscute din autori latini. nu este surprinzător faptul că în ansamblu tradi ia codicelor este mai bună decât cea a papirusurilor. pentru unii autori greci tradi ia papirusurilor este fără îndoială mai bună. fragmente din diferite discursuri. Adeseori papirusurile au venit ca o confirmare pentru emendările eleniştilor moderni. din acest punct de vedere. În Egiptul antic erau în uzul curent copii particulare din scriitorii greci. Mărturiile papiriacee pentru texte latineşti se află într-o pozi ie distinctă. adesea înso ite de traducerea grecească. se poate întâmpla ca unul sau mai multe dintre acestea să fie în acord cu arhetipul sau cu un subarhetip al codicelor medievale şi să fie în dezacord cu alte papirusuri. Vergiliu şi Cicero. materialul nou furnizat de papirusuri este extrem de rarefiat.atunci când un text sau o parte dintr-un text s-a conservat în diferite papirusuri. În felul acesta.

melanodovcoi. de prin sec. norma) şi plumbul (gr. atramentum librarium. spongia deletilis). regula. lat. lat. a căror rapidă enumerare poate sugera. melavnion kovkkinon. pentru a se înlătura asperită ile). nu se mai putea înlătura decât prin răzuirea cu cu itul (iar locul era mai apoi netezit cu cretă. spre deosebire de atramentum sutorium. movlubdo~. începe să fie preponderent cenuşie sau gălbuie. rigla (gr. pe de o parte. kanwvn. lat. plumbum). spovggo~. folosit de pantofari). al XIIIlea. Cerneala era de bună calitate în prima parte a Evului Mediu. Într-o succesiune cronologică a utilizării instrumentelor de scris. grafiko.INSTRUMENTE DE SCRIS Scribul se folosea de anumite instrumente. pe de altă parte. lat.n mevlan. cât timp era prospătă. care erau poten ialele surse de erori în copierea unui text. Cerneala se păstra într-o călimară (gr. spălându-se cu buretele (gr. atramentarium). lat. movlibo~. Cerneala roşie (gr. când era veche. 27 . lat. mevlan. trebuie indicată mai întâi linia. folosite pentru liniere şi măsurarea lă imii coloanelor şi a desimii rândurilor. Cerneala se ştergea relativ uşor. minium) era folosită pentru ornamenta ie: se scria de obicei cu roşu primul rând. care era specificul acestei activită i şi. Cerneala cu care se scria era în mod uzual neagră (gr. sau se scriau primele câteva rânduri ale unei opere ori ale unui capitol.

Papirus vs codice). lung de 2 m. id est. umbilicus. La sfârşitul sulului se trecea numărul coloanelor sau al rândurilor. calamarium. kalamoqhvkh. Cele mai bune tocuri se importau din Egipt. stu`lo~(lat. aşa cum sunt cele de la Herculaneum (găsite în 1753) sau în Egipt (1821. paginae. Erau ascu ite cu un cu it (gr. lat. cea mai vechi este sulul (gr. versurile sunt numerotate din 100 în 100. coloane) a câte 43 vv (în medie). Dintre posibilele forme ale căr ii (în sens larg). Cu titlu de exemplu. pumex) care se folosea şi la netezirea pergamentului. kuvlindro~. dimpotrivă. sticometriva. Marginea finală a sulului se lipea pe un baston de lemn sau de os (gr. ojmfalov~. stilus). chiar dacă nu mai corespundea situa iei reale din noua copie. kivseri~. A. are 16 pagini (lat. în jurul căruia se răsucea sulul. copiştii puteau ulterior să transcrie şi acest număr. cu sensul „a citi până la capăt”. 28 . scalprum librarium) şi păstrate într-o teacă (gr. sulul elephantin cuprinde Iliada de la v. lat. calamus scriptorius. Paginile sunt separate de spa ii nescrise. kavlamo~. pe tablele cerate se scria cu grafei`on. harundo) se folosea pentru căr i (în sensul larg al termenului). de aici sintagmele ad umbilicum legere / adducere.2. lat. lat. lat. probabil pentru plata copistului (termenul tehnic folosit este o adaptare a celui grecesc. lat. 127 din ultimul cânt: este înalt de 25 cm. dar se bucurau de pre uire şi cele de Cnidos. cele tocite erau reascu ite cu piatră (gr.Tocul de scris (gr. pe Insula Elephantină). gluvfanon. uolumen). vide supra cap. „numărare”: „stihometrie”).

29 . din pricina friabilită ii acestui material. Forma de carte apare odată cu utilizarea tot mai largă a pergamentului. căr ile din papirus sunt rare. de tipul explicit feliciter). „a desfăşura” (eventual cu diverse lărgiri. o prescurtare de la explicitus < explicare. termenul face pereche cu incipit („începe”). care nu rezistă bine la îndoire. plasat de obicei la începutul unui text.La sfârşitul multor manuscrise găsim cuvântul lat. explicit.

din economie. Cele mai valoroase palimpseste datează din sec. este relevant etimologic: palivmyesto~ provine de la yavw. dispunem în prezent de câteva pergamente scrise de trei ori (ter scripti. Se putea întâmpla. un manuscris al Iliadei. pergamentul era apoi netezit cu piatră ponce. peste un text din Septuaginta. ci şi raderea textului. ci şi un al doilea. „a şterge. Pavel. se scria a doua oară pe acelaşi material (papirus sau pergament). îi laudă economia. ştim că. Procedeul este cunoscut de prin sec. dar este înfiorat că i se pierd scrisorile. nu rareori. al XIV-lea. al VII-lea şi era aplicat fără discernământ. a zgâria”. VII-IX. manuscrisul de la Floren a al lui Sofocle. răzuirea era o meserie destul de grea.PALIMPSESTE Cerneala neagră se ştergea uşor şi. Termenul folosit pentru a desemna această categore de materiale. este scris peste Epistolele către corinteni ale Sf. în sec. de vreme ce unii călugări erau lăuda i pentru dexteritatea cu care o practicau. „palimpsest”. Există mărturii antice celebre ale acestui obicei de reutilizare: Cicero îl suspectează pe un corespondent de-al său că îi scrie pe chartula pe care el i-a trimis-o. unii călugări de 30 . dezvăluind că nu se folosea numai spălarea. să se mai şteargă textele Părin ilor bisericii. un sinod bisericesc din 691 interzice. fără succes. sau bis rescripti). de pildă. să nu fie şters numai primul text.

Ieronim la Psalmi. Numeroase palimpseste a descoperit Angelo Mai la Milano şi Roma (cele mai multe provenind de la Bobbio). manuscrisul ambrosian al lui Plaut se află sub texte din Vechiul Testament etc. Întinsele opere ale lui Cicero. Titus Livius. Palimpsestele. când au început să fie cercetate sistematic şi descifrate. Contribu ia palimpsestelor la critica de text a fost remarcabilă. 31 . au fost neglijate de filologi până la începutul secolului al XIX-lea.la Montecassino radebant unum quaternum et faciebant psalteriolos quos uendebant pueris. Gaius au fost acoperite de texte ale sfin ilor părin i: textul lui Cicero De republica se află sub comentariul Sf. Plaut. Urmele primului text rareori se pot descifra cu ochiul liber. dacă se exceptează câteva cazuri izolate. umaniştii au folosit anumite substan e chimice reactive pentru a aduce la suprafa ă textul prim al palimpsestelor. cu consecin e poten ial grave pentru starea pergamentului.

cu scopul de a-l face mai pre ios. implicit. mai uşor de întregit. vârsta singură nu e suficientă pentru a conferi valoare unui manuscris: adesea manuscrise recente se dovedesc a fi copii corecte ale unui model superior altora mai vechi. De altfel. Din punctul de vedere al precurtărilor.3. Indica iile interne pot fi copiate mecanic. nu se poate stabili.indică posibilele greşeli de scriere şi. PALEOGRAFIA INTERNĂ Cunoaşterea evolu iei scrierii este utilă în urmărirea transmiterii textului din cel pu in trei puncte de vedere: I. Iată câteva exemple uzuale din epigrafia latină: C = G[aius].permite citirea corectă a manuscriselor. Lectura manuscriselor este mult îngreunată de două elemente care in de scrierea propriu-zisă: faptul că majoritatea au scriptio continua (cuvintele sunt lipsite de separare fizică). RIP = R[equiescat] I[n] 32 . II. şi prezen a prescurtărilor.poate furniza informa ii cu privire la datarea manuscrisului (cu toate că adesea se imită o scriere ieşită din uz pentru a da o aparen ă veche unui manuscris. nici măcar cu o aproxima ie de un secol. de un copist anterior. în majoritatea cazurilor. contrastul dintre epigrafie şi tradi ia manuscrisă este net în favoarea inscrip iilor. şi nu pot fi considerate o garan ie. III. calea prin care pot fi înlăturate. Data unui manuscris. ci cel mult un terminus post quem al copiei. în sensul propriu al termenului).

ag& = age<n>t1. dar. folosirea cvadratei. Câteva exemple. al III-lea al erei creştine. întregirile au fost marcate prin tipurile de paranteze impuse de norma epigrafică (paranteze drepte) şi cea privind tradi ia manuscrisă (paranteze unghiulare). Capitala cvadrată. SPQR = S[enatus] P[opulus]Q[ue] /sic/ R[omanus]. 1 33 . Aceasta a evoluat din capitala arhaică a inscrip iilor de epocă republicană.P[ace]. aproape la fel de late pe cât de lungi. totalul lor păstrându-se însă în limite reduse (cam douăzeci şi cinci). Prescurătile medievale sunt însă adesea incomprehensibile cuiva care nu şi-a petrecut mul i ani printre ele. din inscrip ii şi manuscrise. rustica este însă mai sub ire. 2 În cele două serii de exemple. Pentru capitala rustică s-au conservat ceva mai multe exemplare. i't' = i<us>t<us>2. a fost anterioară. care se distinge în două tipuri: cvadrată şi rustică. mai sveltă. STTL = S[it] T[ibi] T[erra] L[euis]. AVGGG = AVG[usti tres]. după cum demonstrează papirusurile de Herculaneum. cu uriaşele sale litere majuscule. chiar limitată la exemplarele de lux. la care se mai adaugă câteva mărturii. din manuscrisele latineşti şi greceşti: ren = ren<untiando>. Cea mai veche scriere latină a operelor literare este scrierea capitală. tj = tai`~. are o notă de gravitate şi de maiestate. Prescurtarea folosită în acest exemplu este complicată prin recugerea la ligatura & = et. Probabil că nici unul dintre acestea nu e mai vechi de sec. Sangallensis şi Veronensis). qn = q<ua>n<do>. S-au conservat în manuscrise foarte pu ine exemple de cvadrată: fragmente din trei codice vergiliene (Augusteus.

Chiar dacă unele alăturări de litere (e. Filologii s-au lăsat uneori stăpâni i de ideea că manuscrisele latineşti şi greceşti fuseseră scrise numai cu capitale şi au încercat să explice greşelile manuscriselor prin confuzia dintre diferitele litere de acest tip. considerând că este suficient să transcrie textul în capitale pentru a-l putea corecta. scrierea este continuă. B = b<us> (la origine numai pentru forme de dativ şi ablativ plural la declinarea a treia. apoi şi în interior). TR. numai în mod excep ional cuvintele sunt despăr ite prin puncte sau prin linii. De o mai mică importan ă pentru transcrierea operelor literare este capitala cursivă. în care cuvintele sunt despăr ite prin câte un punct. Situa ia tradi iei 34 . al X-lea. conjunc ie. VL. VN.În scrierea capitală cvadrată şi în cea rustică. VS) pot provoca erori. Capitala rustică încetează să mai fie folosită către sfârşitul sec. dar în Ambrosianus al lui Plaut: Q AT = q<ue>at. NT. dar în manuscrisul vergilian Mediceus se înregistrează forma PHOEB = Phoeb<us>. cum ar fi: Q = q<ue> (cel mai adesea. lectura în ansamblu e facilă. ATQ = atq<ue>). această prescurtare apărea doar la sfârşit de rând. pentru că abrevierile (în afara celor uzuale. OS. iar în alte manuscrise: NQ O = n<e>q<ue>o. măsuri) sunt pu ine. al VI-lea. dar este imitată în codice (în întregime sau par ial) până la sfârşitul sec. NS. la acestea se adaugă indicarea unui n final printr-o linie orizontală deasupra ultimei vocale (la început.g. un exemplu remarcabil îl constituie un papirus de Herculaneum cu un fragment din De bello Actiaco. pentru prenume. magistraturi.

vide supra cap. Din scrierea capitală s-a dezvoltat unciala.g. Este o scriere majusculă mixtă. Scrierea insulară este o scriere semiuncială care. Titus Livius. ea neputând fi purificată de erori printr-un demers simplu. evangheliare. al IV-lea până în sec.2. unele discursuri). şi din cauza schimbărilor de litere datorate diverselor forme sau modului în care era pronun ată latina în insulele britanice.manuscrise este însă cu mult mai complexă. Codicele clasicilor latini sunt mai pu ine de douăzeci. Cicero (De republica. San Gallo în Elve ia. Cea mai mare parte a codicelor pe pergament din autorii latini în capitale ori unciale este reprezentată de palimpseste (codices rescripti). care cuprinde în inventarul său de semne litere capitale. Würzburg în Germania. unic. Luxeuil în Fran a. Se înglobează însă aici şi scrierea anglosaxonă. e. unciale şi minuscule. care a derivat din aceasta şi care îi seamănă mult. lor li se adaugă opere cu caracter gramatical. care este atestată în textele pe pergament şi pe papirus din sec. Iată câteva exemple: literele duble sunt neglijate sau 35 . fondatori ai unor mănăstiri faimoase. A. al VII-lea. Palimpseste. Scrierea insulară e propriu-zis cea irlandeză. s-a răspândit pe continentul european prin strădania misionarilor irlandezi. între care cea de la Bobbio din Italia. Este greu lizibilă din cauza numeroaselor sale ablrevieri. S-au conservat mai mult de opt sute de exemplare. începând din sec. Ovidiu etc. care reprezintă o trăsătură caracteristică. al VIII-lea sau chiar al IX-lea. dintre care aproximativ o pătrime sunt opere ale autorilor creştini. ştiin ific. juridic. cunoscută sub numele: scriptura Schottica. texte biblice.

erorile erau inevitabile din cauza dificultă ii de a transcrie acel tip de scriere. Martin de Tours încă de pe vremea abatelui Alcuin (cca 735-804). Aceasta are 36 . vizigotica. de la carolină la gotică. Minuscula carolină. r şi s. a cărei durată se întinde din sec. în linii mari. iar scrierea umanistică ce i-a urmat se poate defini ca minuscula carolingiană repusă în uz în sec. s-a dezvoltat în mănăstirea St. cuvintele erau separate şi interpunc ia este foarte precisă. al IX-lea. cremina pentru crimina. Scrierea insulară încetează să mai fie în uz în sec. un copist continental schimba între ele r şi p.g. Scrierea gotica. nu există multe abrevieri. A fost o epocă de decaden ă pentru cultura clasică şi codicele gotice au fost adeseori deformate prin interpolări. al XIV-lea. beneventana). al XV-lea. fl şi r. Fiecare literă are forma sa proprie şi e distan ată de celelalte. Evolu ia ulterioară a tipurilor de scriere cunoaşte. n şi r. missi în loc de misi şi invers).g. de la gotică la umanistă (lăsând deoparte scrieri de mai mică importan ă sau colaterale. Umaniştii au privit cu dezgust acea scriere a „barbarilor”. Când se copia însă după codice irlandeze. trecerea de la scrierea insulară. cenabium pentru cenobium). al XIIlea până în sec. clară şi precisă. În scrierea carolingiană. cum ar fi merovingiana.folosite greşit (e. fi şi si. Având în fa ă acest tip de scriere. Se dădea multă aten ie ortografiei (Alcuin însuşi a scris un tratat pe această temă). fiind utilizată până la sfârşitul sec. admitea un mare număr de ligaturi şi de abrevieri de orice tip. al XII-lea. la cea carolină. se produce o alterare a vocalelor (e. iar de acolo s-a extins în întregul imperiu carolingian.

în schimb. în general lipsesc ligaturile. Cunoştin ele noastre privitoare la codicele greceşti medievale sunt mult mai restrânse decât în cazul codeicelor latineşti. al XII-lea (minuscula mixtă este un amestec de minusculă pură şi uncială minoră). Din aceasta a derivat minuscula literară. Iliada în Biblioteca Ambrosiana. notele marginale sunt scrise în cursivă. În această scriere. care a fost încheiat la 7 mai 835. 5 din 950. Explica ia ine într-o anumită măsură de cantitatea codicelor respective (cele latineşti sunt în jur de douăzeci de mii. IV-VIII s-a folosit cu precădere. precum şi data şi locul în care s-a executat scrierea. al IX-lea. Pentru textele greceşti. Exemple de acest tip de scriere sunt: codicele Sinaiticus şi Vaticanus ale Bibliei. Cel mai vechi codice datat în această scriere este Petropolitanus 219. Începând cu sec. De la începutul sec. cu o lă ime constantă. Misc. În aceeaşi perioadă s-a dezvoltat cursiva minusculă. al IX-lea până la jumătatea celui de-al Xlea. cel mai recent e Bodl. 37 . la Constantinopole (scris de abatele Nicolaos). literele sunt de înăl ime uniformă.încă şi mai pu ine abrevieri decât carolingiana şi a servit ca model tipurilor de caractere de tipar. cele greceşti sunt considerabil mai pu ine). este adeseori men ionat în codice numele copistului. care durează până la sfârşitul sec. al X-lea datează minuscula mixtă. ca şi în epoca anterioară. în sec. Dioscoride la Viena. unciala. Cassius Dio la Vatican. care a durat de la începutul sec. din care avem ca unic exemplu codicele Vaticanus 2200.

s-a aplicat o metodă suplimentară de abreviere. apostroful şi alte semne grafice au fost folosite rar şi inconsecvent.Chr. Aceste semne stenografice sunt într-un număr redus (aproximativ 35) în manuscrisele greceşti. iar cititorul le putea întregi cu uşurin ă.Din minuscula mixtă s-a dezvoltat o nouă cursivă care este conservată până în perioada tiparului. dar grabnic şi în texte. În cazul termenilor tehnici ai ştiin elor speciale. spiritele. s-a introdus obiceiul de a se abrevia termina iile cuvintelor: în felul acesta. complicarea sistemului de abrevieri a produs însă erori. Un sistem rigid de accentuare a fost stabilit începând cu sec. 38 . accentele. separarea a devenit normă abia după inventarea tiparului. Separarea în cuvinte (prin intervale sau cu semne de intrepunc ie) era inutilă în condi iile utilizării consecvente a sistemului de spirite şi accente. înainte de această epocă însă. prin care dintr-un cuvânt se păstra doar prima literă sau prima silabă. distingând rădăcina de desinen ă. E important de remarcat că. datorate similitudinilor grafice. copistul câştiga timp şi spa iu. şi a intrat în deplină folosire către jumătatea secolului următor. la început doar în scholia. al IX-lea p.

a unor opere care au circulat pe cale orală. originare.B. suntem în posesia unor inscrip ii autentice. precum şi deschiderea: ansamblul scrierilor. Transmiterea textelor 1. unele inscrip ii au dispărut după ce fuseseră copiate. cea de-a doua categorie men ionată aici îşi dezvăluie limitele. Se deosebesc unele de altele în mod esen ial pentru că. . din orice domeniu. o sursă epigrafică intermediată de un manuscris. Aceste surse sunt diferite ca importan ă şi modalitate de abordare. incluzând consemnarea în scris. MONUMENTELE: LITERATURĂ. Unele dintre aceste inscrip ii care au dispărut după copiere au fost redescoperite. excep iile nu reprezintă altceva decât situa ii care merită să fie indicate individual: de pildă. la un moment dat. în Evul Mediu şi mai apoi. dar prezintă o surprinzătoare similitudine din punctul de vedere al supravie uirii până în epoca modernă. în majoritatea cazurilor. ARTE PLASTICE Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii greco-romane au două surse: textele literare şi monumentele artelor plastice. Monumentele literare cuprind inscrip iile (indiferent de natura lor) şi textele literare. impunând reordonări ale inventarului epigrafic. în mod evident. Fa ă de această situa ie fundamentală. printr-o defini ie negativă (texte non-epigrafice). rămânând. pornind de la această segmentare generală.

Tragediile lui Eschil ne sunt cunoscute doar prin copii din sec. de prin sec. din lumea greacă şi din cea romană: În anul 458 a. decretul prin care se interziceau Bacanaliile.Chr. de altfel) este un palimpsest ambrozian. ci un text pe care filologii îl reconstituie pe baza manuscriselor medievale. tot de atunci datează cea mai veche inscrip ie ateniană pe marmură.Chr. este determinantă distan a în timp dintre original şi copie (distan ă concretizată în modernizarea limbii). Piesele lui Plaut ne sunt cunoscute prin copii: cel mai vechi manuscris (incomplet. cât şi ca succesiune cronologică). Două exemple contrastive. inscrip iile păstrate sunt autentice. pe o tablă de aramă. Această inscrip ie (458 a.. ci numai prin copii (făcute având ca model alte copii. se păstrează fără stricăciuni în Biblioteca Na ională din Viena. într-o serie incontrolabilă. Eschil îşi reprezintă la Atena trilogia Orestia.) există şi astăzi în colec iile Muzeului Britanic din Londra. Inscrip ia SCB. în timp ce textele literare ne sunt cunoscute nu într-o formă originală. În 186 a.Chr.. Ceea ce avem sub ochi nu este textul aşa cum a ieşit din mâna autorului. Acest fapt are o importan ă covârşitoare în stabilirea textului.Chr. al V-lea p. 40 . al X-lea p. atât prin dimensiuni. Plaut îşi reprezintă două piese (Bacchides şi Casina) Tot de atunci (de la începutul lui decembrie) datează Senatus Consultum de Bacchanalibus. din punctul de vedere al istoriei limbii. despre cultul de la Eleusis.Chr.În situa ia tipică însă.

Se mai poate face o distinc ie: textele literare (spre deosebire de inscrip ii) ne-au parvenit pe două căi: textele cunoscute prin aşa-numita „tradi ie directă” (o succesiune de copii care au rostul de a transmite opera respectivă în sine) şi textele pe care le cunoaştem doar fragmentar. prin „tradi ia indirectă” (de tipul citatelor sau al antologiilor). al V-lea a. există numai trei autori de la care să ni se fi păstrat cel pu in o scriere întreagă: Homer. reliquiae din tragicii şi comicii romani. Hesiod. cunoştin ele noastre asupra unor segmente ale literaturii antice sunt furnizate de fragmente. Procesul de selectare. Papirus vs codice.2. fiind continuat cu mult mai târziu de călugării creştini care copiau manuscrise în Evul Mediu. O rapidă inventariere a reperelor cantitative din literatura greacă şi latină oferă o imagine globală a raportului dintre ceea ce s-a păstrat şi ceea ce va fi fost literatura antică. adesea întâmplătoare.). Fragmentele literare pe papirus sunt cu mult mai vechi decât manuscrisele medievale (datează din sec.Chr. Theognis. unde se produce o dezhidratare naturală a papirusului. 41 . datează din Antichitate. Unele citate nu sunt atribuite cuiva anume. Există. vide supra cap. din aceeaşi perioadă ne sunt cunoscu i (prin deiverse men ionări) douăzeci şi nouă de scriitori.).Chr. ca cele din Egipt. A. III-II a. În literatura greacă de la Homer până la războaiele cu perşii (sec. Textele pe papirus sunt friabile şi se puteau păstra numai în anumite condi ii climatice. În schimb. determinat de transferarea textelor pe un material mai durabil. de pildă. pe pergament.

Euripide a avut parte de cea mai bună conservare a pieselor. până la noi au mai ajuns doar nouăsprezece. Din cele nouăzeci şi două de piese pe care ştim că le-a scris Euripide. Cato (De agricultura). Raportul este cam acelaşi cu cel din spa iul grecesc. În spa iul roman a avut loc un proces similar. pe cale indirectă (prin fragmente izolate) se poate reconstitui existen a a nu mai pu in de o sută cincizeci de autori greci de tragedie.Chr.Strict numeric. Dintre aceşti trei tragediografi. de la Eschil şi Sofocle s-au păstrat numai câte şapte piese. a supravie uit ceea ce merita: acele opere literare pe care lumea le considera vrednice de a fi reeditate. Cu câteva excep ii întâmplătoare. Teren iu (şase piese). IV-III până către 80 a.Chr. Gusturile literare şi valorile au cunoscut însă de-a lungul timpului schimbări. s-a păstrat cel pu in o operă întreagă de la numai trei autori: Plaut (douăzeci şi una de piese). ne sunt cunoscu i trei tragici greci. I a. Mărturiile referitoare la Hypereides (unul din cei zece oratori ai canonului grecesc) dezvăluie o altă latură a supravie uirii textelor: ştim că a inut cel pu in cincizeci şi două de discursuri. mai existau în sec. 42 .). s-ar putea spune că s-a păstrat cam a zecea parte. doar şaptezeci şi patru. recopiate. Pentru aceeaşi perioadă ne sunt însă cunoscute numele a douăzeci şi şase de autori. dar s-a păstrat unul singur în întregime. la această listă scurtă se adaugă Rhetorica ad Herrenium. Din literatura latină de până la Sylla (sec. dintr-un total de optzeci şi două (câte indică sursele antice că ar fi scris Eschil) şi o sută douăzeci şi trei (Sofocle). uneori radicale. Pe cale directă.

Unele piese se mai 43 . poate fi relevantă o compara ie sumară: opera lui Platon s-a păstrat în întregime (sau chiar mai mult decât atât. Pentru felul în care a operat selectivitatea anticilor. utilă în mai multe gospodării. rareori (cu două excep ii. sporită de lucrările apocrife). Medeea. din care însă nu s-a păstrat nicio scriere întreagă. pe de altă parte. provocase o admira ie unanimă: contemporanii spuneau despre ea că era mai bună decât orice tragedie greacă sau romană de până atunci. Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii sunt mult îmbogă ite de monumentele artelor plastice. filozoful Democrit a fost autorul unei opere de dimensiuni similare. S-a păstrat în schimb cartea de bucate a lui Apicius.Într-o situa ie şi mai dramatică este lirica greacă. Din ce a supravie uit. Pre uirea de care s-a bucurat nu a avut însă nicio greutate în destinul textului: tragedia sa pierdut. nu neapărat în biblioteci. elogiată intens în Antichitate. O altă alăturare de situa ii se poate dovedi relevantă pentru criteriile de selec ie în conservarea operelor Antichită ii. Theognis şi Pindar) se găseşte câte o poezie întreagă. Explica iile pot ine de calitatea în sine a operei. de aprecierea contemporanilor sau de un simplu accident de transmitere. Astăzi oferă imaginea unor ruine. mai adesea avem de-a face cu o strofă sau un vers sau un cuvânt (citat de un grămătic). fiind unul dintre domeniile cele mai devastate de trecerea timpului şi accidentele transmiterii textului. Tragedia lui Ovidiu. Operele arhitecturale şi plastice s-au dărâmat în cea mai mare parte.

Din epoca greacă clasică (sec. din Antichitate până către epoca modernă. Originalele bronzurilor au dispărut (dintr-o nevoie mereu uriaşă. de monede. Câteva exemple pot sugera paralelisme cu situa ia textelor literare. Un alt neajuns provine din faptul că cei mai mul i dintre maeştrii plasticii antice au fost lucrători în bronz (Miron.află pe locul de origine. Altele au fost însă transportate în diverse muzee ale Europei şi. în lumina mediteraneană. ca să-i amintim doar pe cei trei mari artişti ai Atenei). Pentru cel care vrea însă să o studieze onest. V-IV). demersul se dovedeşte a fi o grea încercare. unele în temple sau în fa a templelor. lăsându-ne în urmă doar copii târzii. cu excep ia statuilor fără existen ă independentă şi a reliefurilor de pe frontoane şi frize. iar scriitorii antici care vorbesc despre opera lui Praxitele nu o enumeră între operele reprezentative pentru stilul lui. 44 . Muzeele din lumea întreagă expun un număr impresionant de opere din Antichitate: numai că ele au fost făcute să stea în locuri publice. arme). există o serie de rezerve: statuia nu este finisată de autor. nu mai pu in. clopote. dintr-un alt material (marmură). Dincolo de această maximă restrângere a inventarului de care dipunem. Sculptura ar fi avut mai multe şanse de conservare. Scultura greacă a fost mereu elogiată. dincolo de ea. nu ni s-a păstrat nimic din operele lor. Policlet şi Lisip. a lui Praxitele. s-a păstrat o singură statuie: Hermes de la Olimpia.

În literatura antică. li se ridicase un grup statuar de către Antenor (din opera lui nu ni s-a păstrat nimic.. nu s-a păstrat nimic de la el. a ajuns până în epoca modernă printr-o copie în marmură. Discobolul. sunt consemnate numeroase elogii aduse lui Fidias.Chr.Chr. semnate de el. le-a restituit atenienilor. la Atena). al II-lea p. al XIX-lea o copie în bronz (găzduită la Muzeul Termelor din Roma). în afara unor piese de valoare secundă (după criteriile anticilor) sau nefinisate. Alexandru. Dintre lucrările plastice.. Atena Lemnia ne este cunoscută într-un mod care ar putea descrie la fel de bine starea unui codice: creată de Fidias în bronz. Se spune că Alexandru cel Mare ar fi găsit la Susa statuile de bronz ale lui Harmodios şi Aristogeiton (elogia i în Antichitate cu epitetul „tiranoctoni”). fragmentară şi târzie (datând de la sfârşitul Antichită ii). care transpuneau în marmură originalul din bronz. pe baza copiilor (mutilate) s-a făcut în sec. Două muzee de in această copie: capul statuii se află la Bologna. corpul. Textele literare oferă uneori informa ii despre existen a şi parcursul unor opere plastice. Xerxes l-a luat ca pradă de război în Persia.Celebra statuie a lui Miron (sec. la Dresda. în afară de frize. au fost aşezate în Kerameikos şi se mai aflau încă acolo în prima jumătate a sec. după două secole. cu excep ia a două socluri de statui. sa păstrat prin intermediul unui număr uriaş (cam o sută) de reproduceri. Din monumentele plastice (cu autor precis) ale Greciei antice clasice s-a păstrat aşadar pu in. În 480 a.Chr. Apoi au dispărut. al V-lea). În jurul anului 500 a. arta 45 .

ei redau exact trăsăturile. Din acest punct de vedere. Întreaga artă statuară din vremea lui Augustus prezintă această caracteristică. 46 . de pildă. expresia privirii. o istorie a coafurilor în Antichitate. cu efectul agravant al trecerii de la un material la altul (copii de marmură ale unor originale în bronz). Pe baza sculpturilor romane (şi nu a celor greceşti) s-a putut face. Trăsăturile personajelor sunt redate cu o precizie atât de mare. monede). Arta romană se află într-o situa ie de conservare ceva mai bună.plastică grecească ne este cunoscută prin copii. piesele sunt cu atât mai interesante ca mărturii ale vie ii antice. un exemplu elocvent este friza de la Ara Pacis. care reprezintă o procesiune. Romanii nu se mul umesc să idealizeze trăsăturile într-o veşnică tinere e. încât pot fi identificate prin comparare cu alte surse plastice (statui. dominată de familia imperială. Dat fiind caracterul realist al artei romane. mişcarea părului. datorată până la un punct şi faptului că perioada este mai târzie cu aproape o jumătate de mileniu. pe care o reflectă cu o fidelitate superioară lucrărilor greceşti.

Când copistului îi este frig sau foame.2. Copistul e distrat când se aşterne pe lucru lunea diminea a. COPISTUL În Antichitate. în greacă. scriptor. Pentru a putea confec iona cât mai multe exemplare. Copistul oficial era indicat prin numele grammateuv~. concentrarea începe să slăbească şi pot apărea abateri de la model. de care se plânge deja Cicero. bibliogravfo~. Aten ia este mai pu in rodată la primul cuvânt al unui text decât la al douăzecilea. O simplă întâmplare poate face ca la un moment dat copistul să nu fie atent.208: currant uerba licet. ori când suferă de o 47 . şi scriba. ci biblioteci întregi. „scriitorul de carte”. Munca de copiere se află sub influen a accidentelor şi a întâmplării. modificând textul. O astfel de multiplicare masivă aducea după sine numeroase greşeli. este obosit în momentul în care e gata să se oprească. Atticus nu edita numai unele opere ale lui Cicero. „caligraful”: gr. librarius. manus est uelocior illis — nondum lingua suum. după cinci sute de cuvinte. cel particular era „scriitorul” prin defini ie. în sine ori ca modele pentru alte copii. caută să dea un în eles. cei oficiali şi cei particulari. care lasă urme în texte ce supravie uies timpului. Stenografii erau foarte pre ui i (vide Mar ial 14. copiştii scriu ce li se pare că aud — şi dacă nu în eleg pe loc. kalligravfo~. în latină. existau două categorii de copişti. lat. sâmbăta seara. dextra peregit opus). autorul însuşi (sau editorul) dicta simultan unui mare număr de sclavi.

simplu. în mod necesar. riscă să-şi uite dictarea interioară lăsându-se în seama acestei dictări din afară. Copistul descompune textul modelului său în segmente scurte. trebuie să îşi potrivească altfel manuscrisul (şi. Când este la capătul paginii recto. autorizau o copie prin: recognoui. şi modelul). îi condi ionează erorile. Gramaticii (începând cu cei alexandrini) corectau manuscrisele. Munca de copiere implică. atunci are scăpări de memorie. pe care o transferă fără să-şi dea seama în textul său. dacă nu aveau la îndemână exemplare bune. când e preocupat să termine la dată fixă. comparându-le cu unele bune sau îndreptându-le după cunoştin ele lor. Când trece de la recto la verso. momente de lene şi de neaten ie. Sau. gândul i se îndepărtează de model. îşi întrerupe copiatul pentru a-şi muia pana în cerneală. Dacă aude vreun zgomot neaşteptat. inevitabil. prin natura sa.indispozi ie. Rezultatul este. Dacă cineva de lângă el a pronun at cu voce tare cuvinte pe care le poate distinge. adesea. îşi deplasează mâna. 48 . notă înso ită în mod firesc de numele celui care făcuse corectura. o discontinuitate a aten iei. care impun un efort distinct de vizualizare şi un efort distinct de memorizare. Pe un astfel de manuscris corectat ei puneau un indiciu al efortului depus: emendaui. nu o poate întoarce până ce nu se usucă cerneala. când e îngrijorat ori neliniştit. La fiecare sfârşit de rând. Din timp în timp. un text diferit de cel al modelului. Aten ia sa e aşadar fragmentată de întreruperi şi de perturbări diferite şi inegale care.

A. ca exemplar cu autoritate. în detrimentul tuturor celorlalte. O notă aparte indică efectuarea interpunc iunii: distinxi.Filologia). Caracteristica pentru care erau faimoşi alexandrinii era promptitudinea cu care respingeau versuri ca spurii (ajqetei`n. în general nu reuşesc să convingă un cititor modern. Acest tip de abordare a textului copiat a generat de altfel disciplina însăşi a filologiei (vide supra cap. mai bogate decât pentru oricare alt autor grec. existau şi câteva variante mai detaliate ale notei de corectură: temptaui emendare sine antigrapho. pentru a se corecta după el şi altele. ajqevthsi~). Un argument folosit adeseori era limbajul sau comportamentul nepotrivit (ajprevpeia): primul pasaj din Iliada condamnat în felul acesta poate servi ca exemplu. Sunt semnalate cu un obelos în codicele Venetus versurile prin care Agamemnon îi răspunde tatălui Cresidei. dar din scholiile rămase. prout potui emendaui sine magistro. putem să le reconstituim îndeajuns pentru a ne forma o părere asupra metodelor de studiu din timpul lui. refuzând să o elibereze. Rezultă de aici că multe copii ale textului homeric ajunseseră la Muzeu din surse diferite: scholiile fac aluzie la căr i provenite din locuri cum ar fi Massilia.relegi. comentariul consemnează aici: „Versurile sunt expurgate pentru că slăbesc for a 49 . dar nu este limpede ce text era ales sau dacă era cu adevărat vreunul ales. Adesea aceste subscriptiones con in şi anul şi locul unde s-a făcut corectura. Sinope şi Argos. Un exemplar corectat era apoi folosit ca model. chiar dacă exista o logică anume. Motivele comportamentului lor. Studiile şi comentariile la Homer făcute de Aristarch sau de colegii lui s-au pierdut.1. care erau apoi evaluate de învă a i.

Din 83 de emendări care i se pot atribui lui Aristofan.. dar nici sugestiile lui nu au fost uşor acceptate: din 50 . Din fericire însă pentru genera iile următoare de cititori. Homer ar fi ajuns la noi profund desfigurat. de altfel. numai 34 în majoritatea lor. mul umindu-se în schimb să le înregistreze în comentariile lor. astfel încât să pătrundă în textul curent. în special în dorin a lor de a condamna versuri ca spurii din motive inadecvate. puteau aduce grave vătămări textului. Cu certitudine. Filologii capabili să trateze operele literare într-o manieră atât de drastică. Este interesant de relevat faptul că cea mai mare parte din ipotezele lor nu a întrunit acordul cititorilor din epocă.423-26. numai 6 se găsesc ca lec iuni în toate papirusurile şi manuscrisele. toate pasajele care tindeau să-i arate pe zei într-o lumină nefavorabilă erau o intă uşoară pentru criticii cu o asemenea stare de spirit: de aceea unii au respins episodul Ares Afrodita din Odysseia VIII. numai una a întrunit aprobarea generală. Dacă abordarea ar fi fost diferită.în elesului şi tonul amenin ător. este nepotrivit pentru Agamemnon să facă asemenea observa ii.” Un alt exemplu tipic este Iliada 3. unde Zenodotos respinge versurile bazânduse pe faptul că e dizgra ios ca Afrodita să-i aducă un scaun Elenei. alte 6 apar în majoritatea mărturiilor. Aristarch a exercitat o influen ă mai bine resim ită. Un calcul al emendărilor făcute de alexandrini a arătat că din 413 alterări propuse de Zenodotos. iar 240 nu apar defel... în vreme ce 42 nu sunt defel acceptate. chiar dacă faptul nu reprezintă o dovadă certă a puterii de discernământ a publicului cititor din Antichitate. alexandrinii nu au căzut în tenta ia de a încorpora în text toate schimbările sugerate.

Suspectau că povestea lui Dolon. era o adăugire. Principiul putea fi.874 de lec iuni. 80 se găsesc peste tot. cu precădere Aristarch. dificultă ile se explică. dar aceasta nu anulează nimic din valoarea observa iilor antice. Observa ia lui Aristarch şi Aristofan că Odysseia trebuia să se încheie la v. prin referire la alte pasaje din acelaşi autor ( {Omhron ejx JOmhvrou safhnivzein). merită să fie lăuda i este dezvoltarea principiului critic că cea mai bună călăuză în utilizarea unui autor este corpusul propriilor lui scrieri: în consecin ă. unde se afirmă că un anumit cuvânt sau o anumită expresie e mai potrivită cu textul homeric decât orice altă lec iune. Cărturarii moderni preferă să evite condamnarea acestor pasaje ca spurii şi le consideră în schimb produsul unui stadiu de compozi ie mai târziu fa ă de partea principală a textului. 296 este probabil cea mai interesantă. chiar şi tentativele de identificare a unor pasaje de autenticitate îndoielnică au putut fi uneori acceptate. Un alt motiv pentru care anticii. deopotrivă. Această no iune stă la baza multor observa ii din scholii. În coborârea lui Odysseu în Infern. în Odysseia XI. 568-626 nu apar ineau firului narativ principal. din Iliada X. folosit abuziv: dacă un text literar 51 . Aristarch a arătat că vv. atunci când e posibil. din pricina stilului (pe care îl resim eau ca fiind diferit de restul Iliadei) şi a slabei conexiuni cu restul firului narativ. XXIII. Multe dintre observa iile lor au fost validate de critica ulterioară. Munca filologilor alexandrini nu se poate pune însă sub semnul acestor excese de emendare. 160 apar de mai multe ori şi 132 numai în scholii.

În această epocă a fost fixat textul tragediei. O asemenea interpretare extremă a regulii ar fi putut conduce la rezultate dezastruoase: cu atât mai mare este meritul lui Aristarch de a fi formulat un principiu complementar.con ine o expresie în acelaşi timp unică şi dificilă. criticul poate pretinde să fie modificat pentru a-l aduce în armonie cu ceea ce îi este specific autorului respectiv. şi anume că multe cuvinte din textul homeric apar o singură dată. O caracteristică rodnică activită ii exercitate de alexandrini asupra tragediei a este descoperirea de versuri mutate sau adăugate de actori. Aristofan din Bizan a inventat colometria pieselor lirice. probabil după modelul unei copii existente la Atena. dar trebuie acceptate ca autentice şi păstrate. este cert însă că filologii alexandrini s-au aplecat cu rezultate însemnate şi asupra altor autori. în text (cf. III. în consecin ă. era semnul literei c. astfel încât poezia a încetat să mai aibă în pagină aspectul prozei. A la Il. Semnele marginale pentru îndrumarea cititorului au fost folosite cu mai multă economie decât în edi iile la Homer: poate cel mai comun. Textul homeric este principalul beneficiar al filologiei alexandrine. schol. Probele care cer corecta aplicare a acestor norme provoacă încă mari dificultă i filologilor moderni. aşa cum o dovedeşte abunden a materialului disponibil. în general în 52 . 54). pentru a indica un pasaj interesant. aproape la fel ca diple din textul homeric. comediile lui Aristofan au fost înzestrate cu „argumente” (prin care se prezenta conflictul) plasate la începutul operelor. A înflorit produc ia de tratate asupra diferitelor aspecte ale teatrului. care e amintit în scholii şi uneori se găseşte în manuscrisele medievale.

sunt prea dornici să se folosească de armele lor. din punct de vedere lingvistic. vv. la Pind. scholiastul îi acuză pe actori că nu au în eles interpunc ia exactă din v. dar scena a fost socotită primejdioasă. 1369-71 frigianul spune că a sărit de pe acoperiş. sunt edi ii ale comediei. 1366-68 ar fi fost compuse din strădania de a masca această schimbare.48) demonstrează fără echivoc în ce fel Aristofan din Bizan face uz de colometrie pentru a demonstra că o frază. În Medeea 85-88. iar originea lui se află într-un pasaj alăturat.operele lui Euripide. aşa că până la urmă actorul intră pe poarta principală. care nu pot fi trecute sub tăcere. care era cel mai popular dintre poe ii dramatici. dar fapt e că apar pentru a introduce noul personaj şi. în vreme ce în vv. Un exemplu amuzant apare în Oreste 1366-68: corul anun ă că unul dintre frigieni urmează să sosească în scenă intrând prin poarta principală a palatului. nu pot fi respinse. adaugă apoi corect că v. Şi aici se folosea colometria: un pasaj (Schol. Pindar şi ale poe ilor lirici. 2. scenografia originară cerea ca actorul să facă un salt. Uneori scholiaştii. După scholiast. Alte opere ale alexandrinilor. 53 . ca şi învă a ii moderni. 85 şi că au alterat în consecin ă textul. care nu corespundea metric cu antistrofa. trebuia anulată din text. Olymp. 87 este superfluu.

ABATERILE DE LA MODEL Nu s-au păstrat manuscrise autografe ale autorilor clasici greci ori latini şi nici copii care să fi fost cola ionate cu originalele (o dictare revizuită de autor poate fi considerată un echivalent al unui manuscris autograf). inclusiv în varianta autodictării). atunci devine necesară reconstituirea acestuie prin conjectură (diuinatio) sau. fie nu a fost transmis. o credibilitate ce poate fi pusă sub semnul întrebării. în varianta minimală. atunci greşelile treceau în copiile ulterioare. următoarea etapă este examinarea acestei tradi ii şi evaluarea ei în func ie de original (examinatio). prima etapă a cercetării (vide infra cap. Critica de text are rostul de a produce un text cât mai apropiat cu putin ă de original (constitutio textus). provocate de 54 . manuscriele ajunse până la noi derivă din originale printr-un număr necunoscut de copii intermediare şi au. cu scopul de a face o recensiune (recensio). Greşelile din manuscrise se pot datora fie autorilor înşişi (la scriere sau la dictare).5. Edi ii) este stabilirea a ceea ce trebuie sau poate fi privit ca transmis. fie scribilor (după dictare. B. dacă se dovedeşte că nu corespunde originalului. În consecin ă. La acestea se puteau adăuga altele tipuri de alterări ale textului: greşeli mecanice. În fiecare caz individual. indicarea abaterii de la originar (corruptela). Dacă exemplarul provenit direct de la autor con inea greşeli şi nu era revizuit şi corectat.5. textul originar se află într-una din aceste două situa ii: fie a fost transmis. în consecin ă. Recensio şi C.3.

ia cifrele drept litere sau invers.g. greşeşte. silabelor. neîn elegerea textului (sau chiar din refuzul de a corecta o greşeală de care copistul şi-a dat seama. pentru a nu strica prin ştersături manuscrisul nou şi a-i scădea valoarea. haplografie). Plaut. repetă eronat o literă din vecinătate sau anticipează una care urmează. prin scoaterea în eviden ă a erorii) şi greşeli inten ionate. silabe sau cuvinte care se repetă (hemigrafie. silabe sau cuvinte asemănătoare. cuvintelor. începuturi şi sfârşituri de rând (homo(io)teleuton.. 708: codex uetus: multa ab omina. asemănătoare (termina ii asemănătoare. distribuie greşit replicile în drame. prescurtările şi alte semne şi le scrie aşa cum le-a în eles. prefixe asemănătoare. sau. în care manuscrisul are fie ceva în minus. născute din dorin a de a corecta originalul considerat eronat. fie ceva în plus. schimbă ordinea literelor. sare de la litere /silabe /cuvinte la altele ulteriore. şi greşeli cantitative. numele proprii le ia drept comune şi invers. desparte sau leagă greşit cuvintele (e. sare din 55 .neaten ie. homo(i)arkton). lăsând deoparte tot se se află între ele. Diferen e cantitative în minus apar atunci când copistul scrie o singură dată litere. Apar diferen e calitative atunci când copistul confundă litere. înregistrate atunci când manuscrisul are un text diferit de al originalului. în elege greşit ligaturile. caută să dea sens unui pasaj pe care nu îl în elege sau care i se pare greşit. II. Scaliger emendauit: multabo mina). Trin. modernizează ortografia sau formele vechi de limbă. I. pur şi simplu. ia cuvinte greceşti drept latineşti. Există trei mari categorii de greşeli: greşeli calitative.

id est Aulus Gellius). perpertum pentru perpetua. sunetele caare nu sepronun ă. putând genera diplasiografii (acelaşi cuvânt scris cu două variante) sau chiar triplasiografii. cuvinte: dittografie. pentru. la dictare. un manuscris din Aulus Gellius omite într-un pasaj toate cuvintele greceşti şi notează: erant hic infinita etiam Graeca). sare un cuvânt pe care nu-l poate citi. din nebăgare de seamă sau din neştiin ă. quibus pentru quis rebus. chiar rânduri sau câte o filă întreagă. non leguntur. sare peste numele proprii. în loc să noteze doar un apostrof. silabe. datorită eliziunii.g. sau. la dictare pune unde nu trebuie un iota subscris sau adscris. dacă există două variante marginale sau interlineare. nu scrie un iota subscris sau adscris. sare cuvinte greceşti (situa ie sintetizată de expresia larg răspândită: Graeca sunt. nu scrie. Gellius. lasă nescrisă o ini ială. scrie litere de prisos. extrase numai din cele mai vechi mărturii vergiliene: quod pentru quos. introduce în text însemnări interlineare sau marginale (variae lectiones. III. nu ia în considera ie semnele prescurtărilor (aşa se explică înregistrarea Agellius în loc de A. pentru a o colora sau ornamenta. glossemata). e. Iată câteva exemple.nebăgare de seamă litere /silabe /cuvinte. Greşelile cantitative de sporire a textului apar în situa iile în care copistul repetă litere. putem găsi o sumă întreagă de astfel de greşeli. În orice manuscris. oricât de vechi şi oricât de pre ios. inten ionând să revină ulterior asupra ei. pur şi simplu. 56 . la versurile greceşti scrie şi sunetele elidate. amnis manis.

umezeală. sunt de preferat manuscrisele vechi (sunt suspecte în special cele din sec. păr i ale manuscrisului.Greşelile sau lipsurile dintr-un manuscris se pot datora însă şi unor factori externi: I. şoareci. a unei opere. dacă există două manuscrise dintre care unul este copia celuilalt. sub aparen a unui arbore genealogic al manuscriselor.5. mai ales marginile. II. XIV-XV. se poate 57 . vide infra cap. la alcătuirea unui stemma care. atunci când le observa). C. adesea fără ca autorul copiei să le observe (cu circumstan a agravantă de a le corecta greşit. III. în sens antic. Manuscrise cu astfel de neajunsuri au fost totuşi luate ca model şi copiile făcute după ele au reprodus toate aceste inversiuni sau lipsuri. fiindcă Renaşterea favoriza texte elegante şi lizibile. viermi. nu şi copia. Determinarea greşelilor dintr-un manuscris nu slujeşte numai la stabilirea gradului de corectitudine ci şi la stabilirea înrudirii manuscriselor. stricate de foc. file sau fascicole (quaterniones) care au fost file sau fascicule care au dispărut. nu există alternativă de abordare a materialului): I. din care se îndepărtau asperită ile). Critica de text impune trei principii de utilizare a mansucriselor. mucegai. legate într-o ordine greşită (transpositio). în cazul în care textul s-a conservat în cel pu in două exemplare (dacă există o singură „edi ie”. se foloseşte numai modelul. înregistrează filia ia lor. II. Edi ii.

ci un exemplar al uneia dintre edi iile următoare. devine suspect. Se exploatează aşadar acordul manuscriselor. Manuscrisele prezumate  şi  sunt în ultimă instan ă copii. se deosebeşte prea mult de ABC (deci de ). neajunsul aparatului negativ este însă numai absen a unui instrument suplimentar de control. de altă parte. ci doar cu două manuscrise prezumate. directe sau indirecte. iar EFGH. pe de o parte. 1 Un exemplu: pot exista. în condi iile în care se presupune că ABCD sunt toate copii ale unui manuscris pierdut. atunci când dă forma din fiecare manuscris folosit. de obicei se foloseşte cel negativ (edi iile Teubner sau Budé). Aparatul critic este pozitiv. când există multe manuscrise. din economie tipografică. să zicem . manuscrisele ABCD (foarte asemănătoare între ele) şi. iar în continuare se operează cu aceste grupuri. Variantele diverselor manuscrise nu pot fi redate în textul propriu-zis al unei edi ii moderne. nu cu manuscrisele individuale1. în continuare. ci numai în aparatul critic. se operează nu cu toate cele opt manuscrise. 58 . fiind copii ale unor manuscrise bune. aparatul critic pozitiv reprezintă solu ia ideală în toate edi iile. copii ale unui manuscris . când citează numai formele care diferă de cea din text. ale arhetipului familiei de manuscrise cunoscute. dacă D. prima etapă este clasificarea lor: sunt grupate în felul acesta manuscrisele asemănătoare. şi negativ. de exemplu. EFGH.întâmpla însă ca unele manuscrise recente să fie mai valoroase. III. dar. de asemenea pierdut. la fel de asemănătoare între ele. Acest arhetip nu este opera în forma creată de autor în Antichitate. subîn elegându-se că ceea ce nu se citează este la fel cu textul.

scholiaşti1. de papirusuri. dincolo de aportul cantitativ mai redus. Este vorba în primul rând de gramatici. Tradi ia poate fi directă sau indirectă. Tradi ia indirectă constituită de citate este mai bogat reprezentată în literatura greacă decât în cea latină. îl cunoaştem aproape numai din scholiile la Iliada. de lexicoane. excerpte. în Timaios al lui Platon se găsesc citate din mai mult de douăzeci de autori). Tradi ia indirectă este reprezentată preponderent de citări ale unui text literar înregistrate în operele altor scriitori antici. de enciclopedii. chiar de inscrip ii: de pildă.4. epitome: la to i aceştia. iar pentru unele opere literare este fundamentală (e. există diverse tipuri de conservări ale unor fragmente de text. tocmai pentru că în cazul multor texte este pu in numeroasă ori chiar întru totul absentă. se poate remarca faptul că pe Aristarch. TRADI IA INDIRECTĂ Se în elege prin tradi ie suma materialelor care servesc la reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. retori. Citatele se împart în clase în func ie de aportul la tradi ia directă: fiecare dintre ele ori 1 Dintr-un punct de vedere opus.g. Cea indirectă este în general considerată de mai mică importan ă. cel mai de seamă critic literar al Antichită ii. în CIA IV 46b s-au conservat fragmente din tratatul de alian ă despre care vorbeşte Tucidide (V 47). autori de florilegii. 59 . Tradi ia directă e furnizată de codice. devine însă un instrument pre ios de recuperare a textului.

Aulus Gellius: dies (Vergiliu. 39 a conservat trei versuri din finalul autentic al Ifigeniei în Aulis a lui Euripide. Situa ia din urmă este. 1400 eijko... 705 qui). Între lec iunile eronate din tradi ia directă merită men ionate aparte cele datorate scăpărilor de memorie. I 208 die). Phorm. Varia historia. damna peregre rediens semper secum cogitet (Teren iu. enim mortalia (Lucre iu II 1153 e immortalia). cea mai interesantă şi merită să fie cercetată prin câteva exemple. de departe. Din literatura greacă: Su(i)da(s): eujsoiva~ (Sofocle. ore (Cicero. Aelianus. Ifigenia în Aulis. 243 damna exilia peregre rediens semper cogitet). ori prezintă o lec iune singulară. iar în acest caz avem de-a face fie cu o lec iune evident eronată. Trin. Aristotel: a[rcein eijkov~ (Euripide.5 diezwsmevnoi). Georgicele. fie cu unica mărturie a textului produs de autor.este în acord cu toate manuscrisele sau cu o parte din ele (şi în acest caz adaugă o mărturie importantă la tradi ia directă). Phil. Din literatura latină: Cicero: quin (Plaut. diezwmevnoi (Tucidide I 6. Aulus Gellius: novmw/ prosevlqoien (Tucidide V 70 novmou provlqoen).~ a[rcein). Oedip la Colonna. 7. Nu e de mirare că Ioannes Tzetzes – care a trăit într-o sărăcie atât de mare 60 .. II 77 capite). 390 ).

II 45 carmine ficto. de pildă. II 95: nomine Sen.26): nec Pluuio supplicat herba Ioui. îi atribuie lui Ovidiu un vers din Tibul (I 7. agrestem Verg. ca lectio difficilior (vide infra cap. 61 . Recensio şi B. în consecin ă.. Charisius. cum era Quintilian. Aen. ca să fie potrivit cu contextul). citează din Hora iu versul (Carm. a furnizat citate de o fidelitate îndoielnică.. I 2: siluestrem Quint.1.. această atestare poate fi luată în considera ie în restabilirea textului hora ian. furnizând însă forma uagacem. B. un autor ca Vergiliu. dar înlocuind ficto cu longo. Câteva exemple: Buc. Este surprinzător însă faptul că un profesor oficial de elocin ă. din memorie. în Nat. ele nu pot intra ca variante în aparat.2.încât s-a întâmplat la un moment dat ca în bibliotecă să nu-i mai rămână decât un Plutarch – a fost constrâns să se bazeze pe memoria sa şi. lunasque Verg. citează Georg. Seneca. a putut cita greşit.. I 424: stellasque Sen. carmine Verg.. Sunt încă şi mai numeroase erorile de memorie ale lui Seneca din operele altor autori. De benef. III 14. IV a 2. VII 1. Examinatio). multe pasaje ne sunt cunoscute numai din citate.. II 307 sedet Quint.g. Citatele evident alterate nu pot fi luate în considera ie la stabilirea textului... Citatele care apar în lucrările gramaticilor impun o analiză atentă. Şi filozofului Seneca i se poate reproşa că a citat greşit din Vergiliu (Georg. stupet Verg. care nu se mai întâlneşte în alte pasaje (un hapax). Pe de altă parte..5. Quaest. atribuind eronat fragmente de proză sau versuri.6.19) Spartacum si qua potuit uagantem. e.

în special din traducerea pe care a făcut-o la Tucidide. De pildă. de „culegere de flori”). Lirica greacă. se poate distinge în mai multe pasaje un text grecesc care pare să păstreze inten iile autorului împotriva lec iunilor eronate ale codicelor de care dispunem. considerate la vremea respectivă de o calitate ieşită din comun. perfect ilustrată de Anthologia Palatina: pe de-o parte. culegerea a asigurat supravie uirea acestor texte. Nu ştim care sunt codicele de care s-a folosit dar. În mod tradi ional. pe de altă parte. a ajuns până la noi doar prin filtrul gustului literar. se rezervă termenul „antologie” (ajnqolovgion) pentru o culegere de poezii. Moda alcătuirii unor culegeri de texte care se bucurau de aprecierea intensă a publicului a avut o dublă consecin ă. Lorenzo Valla a fost însărcinat de papa Nicolaus al V-lea să traducă în limba latină operele lui Herodot şi Tucidide. Se poate ob ine un material pre ios pentru tradi ia indirectă şi din traducerea în altă limbă a clasicilor greci şi latini.Florilegiile şi antologiile reprezintă o categorie aparte în transmiterea textelor. Monumentele.1. codicele consemnează 62 . iar termenul „florilegiu” (un calc latinesc. pentru texte în proză. ea poate fi responsabilă pentru dispari ia în timp a tot ceea ce nu fusese considerat valoros la vremea respectivă. B. având acelaşi în eles. vide supra cap. elogiată în toată Antichitatea. al modei care a generat culegerea cunoscută acum sub numele Anthologia Palatina. pentru că grupează piese sau capitole întregi. de mici dimensiuni. fără să putem suspecta întotdeauna că ar fi vorba de conjecturi sau de interpretarea liberă a umanistului.

În utilizarea traducerilor ca tradi ie indirectă nu lipsesc dificultă ile de interpretare a posibilelor inexactită i formale. se adaugă în mod necesar o traducere grecească. concumbit al.g. Germanicus.4 concubuere (boves) O. pentru Aratos. dar: Proper iu IV 1.2 . Remigio Sabbadini în acest pasaj vergilian acceptă lec iunea comună procumbit. Întreaga abordare stă sub semnul rela iei dintre original şi traducere. 63 . procumbit P2. în schimb e mult mai pu in folositoare pentru Aratos cea prea liberă a lui Cicero.: Vergiliu. arabe. ceea ce ar presupune lec iunea originalului grecesc .pentru Tucidide II 39. Există pentru diverse opere ale lui Aristotel traduceri siriene. Din punctul de vedere al restabilirii textului de bază. nu este suficient ca sensul să fie redat cu fidelitate: cu cât o traducere este mai servilă.. utilă pentru clarificările textului originar. La acestă listă. Buc. E. dar aminteşte discret imita ia proper iană. dar Valla traduce prin per se tantum. Avienus etc. ebraic.. cu atât este mai folositoare pentru critica de text. Este foarte folositoare pentru textul lui Aristotel traducerea literală a călugărului Guglielmo di Moerbecke. traducerile latineşti ale lui Cicero. în special când tradi ia directă nu este uniformă. latine. există traduceri arabe şi latine. pentru Galenus. Şi imita iile pot servi la restabilirea lec iunii corecte a unui model. VIII 87: (bucula) concumbit P. procubuit . procubuere Vo. şi care a func ionat vreme îndelungată ca bază a traducerii latineşti a Vechiului Testament: Septuaginta.

În cazuri rare şi speciale, chiar şi parodiile pot servi la reconstituirea textului. Editorul Malkland reconstituie pe baza versului 907 din Aristofan, Thesm., v. 561 al Elenei lui Euripide. În general, toate referirile la un alt text (mai celebru), de tipul parodiilor, dar şi al aluziilor elogioase furnizează informa ii care pot fi exploatate pentru corectarea tradi iei directe. Una dintre cele mai celebre aluzii din literatura latină este cea prezentă în versul proper ian Nescio quid maius nascitur Iliade. Trimiterea este transparentă, pentru că din această perioadă datează epopeea lui Vergiliu; Eneida începe însă cu o surprinzătoare licen ă metrică, impunând o sinizeză în al doilea vers (Lauiniaque): Arma uirumque cano, Troiae qui primus ab oris Italiam fato profugus Lauiniaque uenit / litora Tradi ia directă atestă majoritar această formă; aluzia lui Proper iu, din versul citat mai înainte, este urmată de o formă aparte, Lauinis (litoribus), provenită dintr-un adjectiv Lauinus, -a, -um, aflat în opozi ie cu forma uzuală clasică (Lauinius, -ia, -ium). O formă similară este atestată la comentatorul Servius (Lauina). Este posibil ca Vergiliu să fi folosit forma Lauina, iar op iunea lui particulară să fi devenit cunoscută prin lecturile publice care au precedat încheierea epopeei. Editorul modern se află în situa ia de a alege între Lauinia (sus inută de majoritatea manuscriselor) şi Lauina (care reprezintă în acest caz lectio difficilior); pare o crea ie a lui

64

Vergiliu, preluată de Proper iu ca un omagiu. Edi iile vergiliene recente fac această schimbare cu pruden ă. Lexicoanele reprezintă o sursă pre ioasă de tradi ie indirectă. Dintre cele greceşti, sunt importante lexicoanele generale cunoscute sub numele autorului lor (prezumat, în unele cazuri): Hesychius, Su(i)da(s), Photios, precum şi Etymologicum magnum. Unele nu dau numele autorilor la care se referă, altele dau indica ii pe care nu le putem controla. Dintre lexicoanele latineşti, merită amintite cel al lui Festus (De uerborum significatu) şi cel al lui Nonius (Marcellus). Sunt atestate aici unele hapax legomena din texte (e.g. Catul 68,61 basso cu sensul pingui, crasso). Excerpte (rezumate, gr. ejpitomaiv) se făceau chiar înaintea perioadei alexandrine; sunt extrem de valoroase, mai cu seamă dacă au ca bază originale care s-au pierdut. În această situa ie se află periochae la Titus Livius. Când s-a conservat şi textul de bază, excerptele pot fi uneori utile, dacă sunt extrase dintr-o recensio mai bună. Pentru Caracterele lui Teofrast, excerptele transmise sunt folositoare în stabilirea textului. Parafraza (id est redarea în proză a unui text în versuri) furnizează de asemenea mărturii de tradi ie indirectă. De pildă, din opera lui Babrius, s-au păstrat fabule atât pe cale directă (în versuri), cât şi indirect, în proză. Parafraza e în mod evident mai târzie, dar se poate dovedi folositoare pentru stabilirea textului

65

originar în versuri.

Lykofron (poet grec din sec. al II-lea

a.Chr.) a scris, probabil, o tragedie intitulată Alexandra sau Casandra, plină de profe ii şi, în consecin ă, mai degrabă obscură. S-a păstrat numai printr-o parafrază târzie (de pe la 1000 p.Chr.), compusă de învă atul bizantin Ioannes Tzetzes. Imita iile, în măsura în care pot fi identificate, furnizează informa ii despre textul originar. Un pasaj din Istoria animalelor, tratatul de zoologie al lui Aristotel, a fost folosit de Pliniu cel Bătrân în Naturalis historia. Se constată că acolo unde în textul transmis direct apare cuvântul pneu`ma („suflare”) în textul latinesc apare fluctus (fluere, „a curge”); se poate deduce de aici că tradi ia manuscrisă directă a textului lui Aristotel este coruptă, prin transformarea secven ei rJ în pn: se reconstituie astfel termenul originar rJeu`ma („curgere”). Centones erau în Antichitate compozi ii literare de mare virtuozitate, alcătuite din versuri sau fragmente de versuri preluate de la autorii celebri. Etimologia este relevantă: cento, mai înainte a fi un termen tehnic literar, denumea o haină făcută din petice (litt. din „o sută” de petice, centum) Poetul Ausonius a scris un Cento nuptialis alcătuit în totalitate din hemistihuri vergiliene. Comparând cu manuscrisele care au conservat opera lui Vergiliu, de dată mai târzie, se poate afla cum îl citea Ausonius pe Vergiliu în sec. al IV-lea p.Chr. Un alt exemplu, din literatura bizantină: tragedia Cristo;~ pavscwn a fost considerată vreme îndelungată o crea ie a

66

con ine însă versuri întregi luate din Euripide şi poate fi încadrată. ci indică numai numărul rândului. con in unele informa ii ce se pot dovedi utile. Datele stihometrice. Datele stihometrice sunt foarte importante în felul lor. în categoria centones. aşadar numerotarea e indicată prin litere greceşti: primul număr care apare este p(cu valoarea numerică 17) şi manuscrisul continuă până la w(cu valoarea numerică 24). Biblia ebraică excelează în date stihometrice cu asupra de măsură (Masora indică. cuprinzând versuri din Iliada. în comentariul pe care îl face la Pro Milone al lui Cicero. constatăm că la începutul textului nostru au dispărut cam opt rânduri (Asconius comentează un pasaj care azi nu mai există). fără a face cu adevărat parte din tradi ia indirectă. Nu sunt specifice tradi iei textelor latineşti şi greceşti. Asconius. printre altele. Confruntând comentariul cu textul. numărul de cuvinte din fiecare 67 . chiar dacă tradi ia directă a textelor lui Euripide furnizează doar o mică parte din ansamblul operei lui. ştim aşadar cu precizie cât lipseşte: de 16 ori câte 180 de versuri. nu dă citatele în întregime. Manuscrisul este grecesc. Într-un papirus de la Herculaneum. în principiu. pentru fiecare carte a Vechiului Testament numărul de versete. Ele se concretizează fie în numerotarea rândurilor. prezentă pe marginea foilor. versurile sunt numerotate din 180 în 180. fie într-un număr total.epocii bizantine. indicat la finele operei sau al unui capitol.

al cuvintelor. imnul al doilea notează în plus totalul primelor două imnuri etc. totalul versurilor. chiar numărul de litere. ca măsură de siguran ă a corectitudinii transmiterii. În literatura indiană. Se notează. la sfârşitul fiecărui imn din RigVeda este notat pe margine numărul de versuri al imnului respectiv.carte. al silabelor. id est consoane). 68 .

recensiunea prezintă uneori probleme de mare dificultate. Madvig compara critica de text cu un judecător care. Metoda propusă de Karl Lachmann avea defectul de a dispre ui codicele umanistice. Recensio constă în luarea în considera ie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text. eliminatio codicum descriptorum se poate face însă 69 . un codice dispărut. este necesară cola ionarea tuturor codicelor. trebuie nu numai să ină cont de gradul de credibilitate al fiecărei mărturii. Înainte de orice altceva. pe care le considera contaminate. cum se întâmplă cel mai adesea. RECENSIO Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio. recensiunea are ca scop reconstituirea arhetipului familiei respective. fie acesta un papirus sau un codice sau o edi ie princeps sau o cola ionare a unui codice pierdut: într-o asemenea situa ie. din care descinde. examinatio şi emendatio. aflat în situa ia de a determina ce spusese o persoană uzând de referirile diverse ale mai multor martori. în diverse grade. este suficientă examinarea acestui singur manuscris. care poate fi un codice încă existent sau. Un text poate fi conservat de un singur manuscris.5. toată tradi ia manuscrisă. dar de încredere. În prefa a la celebra sa edi ie De finibus. ci este silit să decidă câ i dintre martori au auzit direct spusele şi câ i le-au preluat de la al ii: scopul prim al judecătorului este să reducă numărul mare de martori la câ iva. Dacă textul e conservat de mai multe manuscrise. În acest caz. cât mai pu ini.

Se trece apoi la stabilirea genealogiei codicelor. Dacă în două sau în mai multe codice se găsesc în mod repetat omisiuni sau transpozi ii ale 70 . al XIII-lea şi care doar prin intermediul unui număr indefinit de copii descinde dintr-un codice din sec. De mare importan ă sunt omisiunile sau transpozi iile de cuvinte. Se mai poate întâmpla ca un codice. reprezintă o tradi ie mai veche decât un codice care a fost scris în sec. dar situa iile particulare pot fi diferite. corespunzând orificiilor sau petelor din model. precum şi spa iile lăsate nescrise. pasaje ori chiar de pagini.numai atunci când ne aflăm în posesia întregii tradi ii manuscrise. al IX-lea şi. o valoare mai mare decât un codice mai vechi care ar apar ine unei familii inferioare de codice. al IX-lea. Se ine cont şi de caractere şi de cerneală. al XIV-lea poate fi copia directă a unui codice din sec. În fiecare codice în parte. Ca regulă generală. să descindă dintr-un model ce apar ine unei tradi ii mai bune şi să aibă. este necesar aportul paleografiei în stabilirea sau confirmarea datei respective. pentru că se poate întâmpla ca un codice să fi fost copiat de mâini diferite şi să nu aibă aceeaşi credibilitate în toate păr ile sale. este necesară distingerea „mâinilor” diferite. codicele cele mai vechi sunt şi cele mai pre ioase prin autoritatea lor. este suficient să ne gândim că un codice din sec. al XIV-lea (pentru a continua exemplul ipotetic). tot din sec. Nu rareori un codice este datat: fie că apare sau nu men ionarea datei. în consecin ă. examinarea atentă a ştersăturilor precum şi a stricăciunilor pe care le-a putut suferi codicele de-a lungul secolelor. în consecin ă. Chiar fără să dăm exemple.

editorii cei mai buni de texte clasice au încercat să utilizeze un număr maxim de codice. Nu este suficientă gruparea codicelor: se operează şi o grupare a erorilor. diversitatea ortografică rareori e importantă. să-şi structureze o bază sigură a propriilor lor conjecturi. Primele progrese în critica metodică a codicelor se datorează editorilor Bibliei greceşti şi ai Vulgatei: în condi iile în care niciun alt text nu a fost transmis printr-un număr atât de mare de manuscrise de provenien ă diversă. prin cola ionarea lor. îşi întemeiase pe zece codice edi ia sa din Hora iu şi pe cinci codice. examinarea grupurilor de erori duce la stabilirea înrudirii între codice. pentru a cita un exemplu. cea din Lucre iu. afinitatea lor este de netăgăduit. Mai mult decât asemănările (care confirmă descenden a dintr-un unic text). din 1725 Giovanni Alberto Bengel a fost cel dintâi care a formulat principiul lectio difficilior.aceloraşi cuvinte sau ale aceloraşi grupuri de cuvinte. în schimb trebuie să se ină seama de defectele semnificative. textul biblic pune cele mai complexe probleme. Lambinus. Acelaşi Bengel a declarat că nu era posibilă o edi ie ştiin ifică a Noului Testament fără o clasificare a codicelor după 71 . În Prodromus Novi Testamenti Graeci recte cauteque adornandi. pentru ca. Robert Estienne a fost cel dintâi care a distins prin sigle manuscrisele folosite şi a indicat variantele pe marginile edi iei sale din Noul Testament (din 1550). După epoca Renaşterii.

şi. 1577). el a fost precedat în acest demers de Scaliger care. se disting prin aplicarea unui set de reguli1. dominate de câteva principii: Lec iunea mai rară (sau mai dificilă. Cele cincisprezece reguli impuse de Griesbach se aplică strict la edi ia Noului Testament. după recomandările lui Griesbach. în Prefa a la a doua edi ie a sa din Noul Testament. a formulat pentru prima dată regula corectă conform căreia trebuie să se ină seama nu de numărul manuscriselor. cu ideile acestuia. lec iunile bune. mai uşor de în eles. cu scopul pe care şi l-a propus.genealogia lor. în ansamblul edi iilor. mai scurtă) trebuie preferată celei obişnuite (sau mai limpezi. mai lungi). din 1796. a adăugat la cercetare locul de unde proveneau codicele. 1 72 . sintagma lectio difficilior sintetizează în mod curent acest principiu. Luc de Bruges. mai obscură. cu circumstan ele exegetice şi istorice. O lec iune este bună dacă este în acord cu uzul limbii şi cu stilul unui scriitor. publicată în 1734. Griesbach afirmă că lec iunea trebuie să fie examinată în ea însăşi. Dincolo de această evaluare fundamentală. care au fost apoi expuse în formă de doctrină de Johann Jakob Griesbach. în prefa a edi iei sale a Bibliei. a recostituit ca arhetip un exemplar Gallicanum. dar cele mai multe dintre ele se pot referi şi la textele profane. ci de calitatea lor (germana lectio). primul dintre criticii Noului Testament. În contextul editării Bibliei au fost enun ate regulile criticii de text. în Castigationes in Catullum (Paris. precum şi dacă prin intermediul ei se explică uşor alte lec iuni. Ceva mai târziu.

Nu contează numărul de codice. pe care l-a expus dens în prefa a edi iei sale la Noul Testament. fie prin cea care rezultă din confruntarea cu ceilal i codici). în consecin ă. în acelaşi fel. Karl Lachmann (1793-1851) este fondatorul unui sistem sever şi metodic de critică de text. nu are valoare. După judecarea calită ii intrinseci a unei lec iuni se examinează calitatea codicelor care o con in (fie prin autoritatea sa proprie. Vechimea unui codice nu este în sine un criteriu de autoritate (vide prima parte a capitolului). cea mai bună este cea care poate explica originea tuturor celorlalte.Lec iunea care repetă un cuvânt sau o idee învecinată este inspirată de această vecinătate şi. alterum interpretatione continetur. ci autoritatea familiei. Iudicandi tres gradus sunt recensere. et testimoniis ubi peccant. nu are importan ă consensul codicelor. publicată în 1842: Ad scripta ueterum repraesentanda duabus diuersis utimur artibus: nam et qui scriptor. et quo rerum statu quid senserit et cogitarit exponimus: quorum alterum sibi iudicandi facultas uindicat. sunt de îndepărtat lec iunile care par să fie glose sau îşi au originea în comentarii ori scholii. ci cel al familiilor. originem detegere. Între mai multe lec iuni. testibus examinandis. 73 . Nam quid scriptum fuerit. O sută de codice dintr-o familie valorează mai pu in decât două sau trei codice care respectă tradi ia unei familii mai bune: în concluzie. duobus modis intellegitur. quid scripserit disputamus. emendare.

tertio gradu quis quo tempore. Quo fit ut nulla huius negotii pars tuto a ceteris separari possit. sunt esen iale legile formulate de Maas. fie de unul pierdut. quod primo loco posui. nisi de scriptore constiterit. Dacă depinde de un exemplar 74 . quibus adminiculis usus scripserit explorandum. Pentru critica de text a vremurilor noastre. în al doilea caz. tum quid a scriptoris manu uenire potuerit iudicandum. nisi illa una quae debet esse omnium prima: illam dico quae testium fidem perscrutatur et locupletissimis auctoribus tradita repraesentat.reuocandis ad uerum: ita sensim a scriptis ad scriptorem transiri debet. quia ad ingenium scriptoris cognoscendum pertinet. fie de mai mul i. În primul caz. demersul este complex. demnă de cultura antică. Ex auctoribus quaerere. absolui non potest: rursus emendatio et libri originis inuestigatio. sine interpretatione et possumus et debemus: contra interpretatio. tamquam fundamento nititur interpretatione. de o concisă limpezime. recensio constă în descrierea şi descifrarea. Fiecare martor depinde fie de un model (exemplar) care a supravie uit. Tradi ia manuscrisă este reprezentată fie de un singur martor (codex unicus). cât mai precis cu putin ă. a martorului unic. nisi quod testes ferant intellectum fuerit. Itaque ante omnia quid fidissimi auctores tradiderint quaerendum est. qua condicione. id quod recensere dicitur. locum habere.

Calea cea mai simplă de a urmări evolu ia arhetipului prin concretizarea lui în codice este să se presupună că toate copiile 75 . Textul acestui arhetip este lipsit de oricare dintre erorile rezultate din ramificările ulterioare şi este. care se concretizează în ramificarea codicelor. ramurile tradi iei care se desfăşoară în felul acesta apar în martorii supravie uitori. acesta poate fi sau nu reconstituit. fie cu ajutorul lui. mai aproape de original decât textul oricăruia dintre martori. diferit de arhetipurile familiilor de manuscrise (modele reconstituite pe baza atestărilor). dar numai dacă nu aduce niciun fel de alte informa ii (cum ar fi pasaje cola ionate pe baza altor codice). Dacă rămân totuşi destule codice după ce au fost excluse cele inutile. prin aceasta. reconstituirea se face fie fără ajutorul martorului. Modelul din care provine prima ramificare este arhetipul la modul absolut. Diferen ierea are loc numai dacă după un singur model au fost făcute două sau mai multe copii. ne apropiem mult de reconstruc ia originalului (constitutio).pierdut. cu sau fără ramificări ulterioare. Un martor care se arată arată aşadar a fi lipsit de valoare poate fi eliminat (eliminatio codicum descriptorum). atunci ne aflăm în prezen a unei divizări în tradi ie. Dacă poate fi reconstituit. Dacă reuşim să stabilim textul lui. Un martor este fără valoare (în calitatea lui de martor) atunci când depinde în exclusivitate de un exemplar care a supravie uit sau de un exemplar care poate fi reconstituit fără ajutorul lui.

Este mult mai plauzibil ca. într-un manuscris. id est a făcut greşeli specifice. citirile divergente dintr-un alt model (care nu este al lui) să fie notate pe margine sau între rânduri. tabloul rămâne pentru noi lipsit de claritate. Realitatea tradi iei manuscrise este diferită de această evolu ie prezumată. dar etapele impun o primă abordare distinctă.făcute de la prima ramifica ie a tradi iei reproduc fiecare câte un model. Există unele măsuri de protec ie împotriva contaminării: dacă o operă este transmisă în ramuri particulare ale tradi iei cu un titlu diferit. o asemenea situa ie este obositoare şi. procesul de eliminatio din ansamblul acestor contaminări este limitat. dacă nu chiar imposibil. nu mai indică erori specifice ale modelului lor (corectându-le dintr-o altă sursă) şi. Dacă unele dintre aceste modele sunt pierdute. Nu este obligatoriu ca o contaminare să se producă prin intermediul unui scrib care a avut în fa a lui două modele şi a copiat şi dintr-unul. greu plauzibilă. pe de o parte. Pe baza acestei presupuneri simplificate este în general posibil să se demonstreze interrela ia tuturor martorilor rămaşi şi să se indice numărul şi pozi ia tuturor ramificărilor intermediare în tradi ie. astfel încât ramurile formei primare să fie izolate de 76 . pe de altă parte. Dacă însă scribi individuali au contaminat mai multe modele. de aceea. a deviat de la modelul său. în mod conştient sau inconştient. Contaminarea se dezvăluie acolo unde martori contamina i. prezintă erori particulare ale unor modele de care nu depind în mod direct. id est că niciun scrib nu a combinat mai multe modele (contaminatio) şi că fiecare scrib. şi din altul.

Dacă scribul nu deviază de la modelul său. acolo unde se produc greşeli specifice de tipul acesta. pot fi cu uşurin ă transmise în linie directă. în mod deosebit lacunae. dacă aceasta e cerută în temeiul altor motive.ramurile formei secundare. Este vital să se găsească dovezi pozitive ale dependen ei unui martor de un alt martor supravie uitor. De aceea lec iunile corecte care ar putea fi atinse prin conjectură nu pot fi acceptate pentru a salva un martor de eliminatio. se poate crea impresia că el depinde de un alt model sau că şi-a contaminat textul cu un asemenea model. este cu putin ă să se identifice rela ia originală dintre martori. este adesea imposibil să se stabilească rela ia unui martor cu modelul lui şi al i descenden i din model. deteriorările (corruptelae) evidente. dar sunt greu de transmis în contaminare. Există o suită de împrejurări atipice: dacă un scrib emendează corect o greşeală a modelului său printr-o conjectură fără să indice explicit faptul acesta. ine de examinarea (examinatio) prezumptivelor 77 . Mai mult. aşa încât. Identificarea lec iunilor la care un martor putea sau nu ajunge prin conjectură variante.

aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. Acolo unde tradi ia se dovedeşte a fi coruptă. în caz contrar. fie la două seturi de variante. se recunoaşte că nu s-a găsit pentru pasajul respectiv nicio repara ie prin conjectură. EXAMINATIO 13. Trebuie să verificăm tradi ia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul. sau este inacceptabilă.6. Această încercare conduce fie la o emendare evidentă în sine. în chestiuni de con inut. se impune remedierea ei prin conjectură (diuinatio). reperele pot fi informa iile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere. Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm. În prima din aceste patru situa ii trebuie să considerăm tradi ia ca fiind originalul. Conjectura 78 . în celelalte două. Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravie uit. fie la câteva conjecturi mai mult sau mai pu in satisfăcătoare. este recomandabilă concentrarea aten iei asupra stilului operei. ori pot fi reconstituite. dar acceptabilă. în judecarea chestiunilor de formă. fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un mare grad de precizie. Ca rezultat al acestei examinatio. se impune o abordare circumspectă. descoperim că tradi ia respectivă se află într-una din situa iile următoare: este cea mai bună cu putin ă ori la fel de bună ca alte tradi ii ori mai rea decât alte tradi ii. iar indiciul grafic al acestui impas este crux. care ori au supravie uit. în ultima – ca fiind iremediabil alterată.

tocmai 79 . fără a sacrifica nimic. Presupunerea pe care o implică o conjectură (că recunoaştem acolo o anomalie) nu poate fi pusă în legătură cu ceva admis sau inten ionat de autor: aşa sunt situa iile în care întâlnim o anomalie majoră sau o serie de mai multe anomalii mărunte. ci cel mult se poate presupune că o anomalie este consecin a dorin ei autorului de a spune ceva neobişnuit. din vreun punct de vedere. numai prin acest fapt. în cele mai multe cazuri însă. Când devierea de la normalitate este relativ mică. îndoiala este alungată chiar de conjectura însăşi. dintro suită de motive: de regulă. Se cuvine să se distingă net între anomalie şi singularitate: ceea ce este unic nu merită să fie. Există câteva anomalii despre care se poate admite că îi pot apar in autorului. niciun autor nu aspiră la o anomalie în sine. privit cu suspiciune.cea mai obişnuită constă în îndepărtarea a ceea ce este nefiresc. din punct de vedere metodologic. Pe de altă parte. ar fi existat o formulare normală acolo unde tradi ia a consemnat una neobişnuită. Dacă se poate arăta că. împreună. Un text este considerat incurabil (sau recuperabil numai cu ajutorul unor coinciden e norocoase. în vreme ce altele se datorează în mod evident coruperii textului prin copiere. atunci anomalia probabil că se bazează pe o corupere a textului. valoarea multor conjecturi constă în faptul că tocmai ele arată de ce autorul a respins formularea normală. rămâne loc pentru îndoieli. ceea ce. pentru care modalitatea uzuală de formulare ar fi fost nepotrivită. ci adesea când o anomalie deliberată sau ceva neobişnuit sau implauzibil a suferit o mică stricăciune. Pe de altă parte. este aproximativ acelaşi lucru) nu atunci când o lec iune care nu este anormală a suferit o corupere gravă.

iar. ceea ce explică cel mai bine felul în care s-a produs deteriorarea textului. Scopul de a demonstra existen a unor presupuse erori joacă un rol important. ortografia. în condi iile în care se exclude cu greu posibilitatea ca ceva de felul acesta să se afle la originea dificultă ii. imposibilitatea de a face o conjectură evidentă nu trebuie să anuleze presupunerea unei coruperi a textului. nu progresează odată cu identificarea 80 . de valoare aproximativ egală în stil şi con inut. în al doilea rând. În sfârşit. prin natura lor. Mai apoi. tehnica de editare. starea studiilor clasice.g.anomaliile. se delimitează deteriorările cele mai plauzibile în răstimpul dintre original şi arhetip. În identificarea acestui parcurs. se ine seama de câteva elemente. expresiile unice sunt predispuse.). de aceea se preferă ca regulă lectio difficilior). de a determina dacă este un act fie acceptabil. se stabileşte categoria de coruptele care este prezentă cel mai frecvent în tradi ia respectivă. Mai întâi. fie absolut necesar din punctul de vedere al stilului ori con inutului. istoria limbii. este recomandabil să se ia în considera ie în primul rând ceea ce este mai potrivit cu stilul şi cu subiectul. Oportunitatea unei asemenea demonstra ii apare numai când se impune alegerea între mai multe conjecturi (sau variante). sau când se alege între conjectură şi crux. la corupere. Chestiunea principală. dar întotdeauna secundar în critica de text. se identifică greşelile cele mai plauzibile pe temeiuri psihologice (e. condi iile culturale etc. Când există posibilitatea de a opta între mai multe conjecturi. pe alte temeiuri (istoria tradi iei autorului respectiv. scrierea. tendin a ca o expresie neobişnuită să fie înlocuită cu una obişnuită.

Colec iile de greşeli comune care au fost făcute până acum dau numai nişte exemple de tipuri specifice de greşeli. în func ie de diverse perioade ale istoriei. În orice caz. dar nu putem fi siguri că o anumită deteriorare apar ine uneia dintre ele. pe care nimeni nu le-a negat vreodată. coruptelele tind să devină tot mai grave în transmiterea textului. Ele nu oferă un tablou al frecven ei variabile a erorilor şi nici nu arată ce tipuri de erori nu se produc. folosind martorii aşa cum reies ei din exemplarele care au supravie uit (în condi iile în care particularită ile lor nu se regăsesc în mod normal în edi iile critice). dispuse în clase. Mai mult. de tipuri de literatură şi de caracteristicile scrisului utilizat în diverse localită i. Ar trebui să se ajungă la erorile specifice martorilor ale căror modele pot fi reconstituite cu certitudine prin recensio. ar fi necesar să se întocmească un catalog al tuturor greşelilor specifice. Rareori putem fi siguri că o coruptelă nu avea cum să se producă. Putem şti care sunt cele mai răspândite tipuri de corupere. Lipsesc însă. în general. chiar dacă se bazează pe o conjectură. standardele pentru a judeca ce greşeli trebuie să fie considerate probabile în cazurile individuale. experien a ne înva ă că diverse tipuri de greşeli apar cu o frecven ă diversă şi. au grade diferite de probabilitate în cazurile îndoielnice. Putem fi uneori siguri că o lec iune corectă din text este cu adevărat corectă. Abia în ultimul rând ar trebui lua i în 81 . în consecin ă. Pentru a ajunge pe un teren solid în acest domeniu. o lec iune nu este greşită dacă nu există nicio explica ie evidentă a erorii în tradi ia pe care o presupune lec iunea.erorilor care sunt mai mult sau mai pu in probabile.

id est clasa de alterări (mai ales de tipul inser iilor) care nu se datorează accidentelor. În aceasta constă uriaşa valoare a citatelor care derivă dintr-o ramură mai veche a tradi iei şi. ci reprezintă o încercare de a restaura originalul ori de a prezenta un fals drept original. dar nu admisă în mod deschis. 82 . Uneori este important să se determine data arhetipului reconstituit. valoarea tuturor mărturiilor de tradi ie indirectă.considera ie martorii ale căror modele pot fi reconstituite numai prin selec ie (selectio) sau conjectură (diuinatio). Dacă un arhetip (sau codex unicus) este în anumite sec iuni degradat până la rangul de simplu purtător de variante sau chiar de codex descriptus. printr-o interferen ă conştientă. În felul aecsta se generează o problemă spinoasă. atunci se poate suspecta existen a unor greşeli de acelaşi tip în sec iunile pentru care nu avem posibilită i de control. cu tradi ia. numai că există fără îndoială material superfluu (sau al cărui caracter indispensabil nu poate fi demonstrat) în orice original. O investiga ie de felul acesta ar fi în cea mai mare măsură dezirabilă în cazul interpolărilor. Alterările de tipul acesta sunt deosebit de primejdioase. Cum multe dau impresia unui material superfluu. tendin a generală este de anulare a lor. pentru că este adesea foarte greu să se demonstreze că un text bazat pe ele a fost deformat. Istoria interpolărilor este strâns legată de cea a falsificării întregii opere. pentru a anula luarea în considera ie a unor coruptele care se puteau produce numai la o dată ulterioară celei a arhetipului. în fond.

o conjectură poate fi confirmată sau cel pu in sus inută fie prin întrunirea acordului tuturor persoanelor calificate să o judece (un concept dificil de definit. fie prin formularea de noi argumente.În procesul de examinatio. Admiterea limitărilor de care se loveşte restabilirea textului are rolul de a-i nuan a parcursul şi de a arăta în ce măsură este un demers deschis. au existat destule asemenea confirmări şi anulări. în vreme ce. care însă nu au fundamentat o metodologie de cercetare cu succes garantat. au fost acceptate prea multe conjecturi din tipul celor care implică o mutilare violentă (id est cu adevărat iremediabilă) a textului. de altfel). este cu 83 . La polul opus se plasează respingerea criticii conjecturale în principiu. Pentru destinul textului. De-a lungul timpului. poate fi respinsă prin demonstrarea faptului că tradi ia este validă sau pe calea unor lec iuni mai bune. datorate fie conjecturii. au fost trecute cu vederea coruptelele din tradi ie sau din textul vulgatei doar pentru că nu se oferise încă o solu ie convingătoare. care nu au fost observate de cel ce a ini iat-o. pe de altă parte. Impresia generală este că. dar surprizele care decurg din aproape fiecare papirus nou descoperit şi. nu demonstrează că examinatio a adus textele mai aproape de certitudine. în care tradi ia însăşi rămâne neschimbată. pe de o parte. discrepan ele radicale dintre edi iile standard. Pe de altă parte. sau prin apari ia ulterioară a unui martor mai timpuriu decât arhetipul familiei (cu excep ia cazului în care lec iunea acestuia este tot o conjectură). încă şi mai mult. Informa iile de dată recentă au confirmat puterea de pătrundere a multor editori. fie descoperirii unui nou martor dintr-o tradi ie mai timpurie.

Când tradi ia se desparte în două ramuri. devine după aceea baza unei viitoare examinatio. În acest caz. Mai apoi. în examinatio. dar demersul în sine adânceşte cunoaşterea textului respectiv. Această lec iune a arhetipului. iar de aici se deduce că cealaltă variantă trebuie să fie lec iunea arhetipului. descoperită prin diuinatio. Există însă şi situa ii atipice. reconstruc ia originalului rămâne incertă. Această lec iune a arhetipului. la care se ajunge prin selectio. decât ca un text valid să fie atacat în mod nejustificat: fiecare conjectură eronată provoacă o reac ie de respingere.mult mai primejdios ca o coruptelă să treacă nebăgată în seamă. În situa ia tipică. se stabileşte dacă una sau alta dintre ele este originalul. pentru că se poate produce numai dacă un pasaj care a rămas valid din vremea arhetipului (altminteri lec iunea arhetipului nu poate fi descoperită prin conjectură) a fost mutilat diferit în cele două ramuri. Este o situa ie atipică. Pe de altă parte. Ambele variante pot fi în elese ca erori izvorâte din aceeaşi lec iune a arhetipului. ob inută prin selectio sau diuinatio. O altă situa ie atipică apare atunci când nu poate fi găsită nicio lec iune care să explice ambele variante. una din cele două variante poate fi în eleasă ca eroare. coruptela nedetectată strică imaginea totală asupra stilului. procesul de recensio conduce adesea la două variante. chiar dacă lec iunea originalului. devine după aceea baza pentru viitoarea examinatio. este pe deplin satisfăcătoare în stil şi con inut şi explică în ce fel a apărut una 84 .

a urma textul majorită ii martorilor. principiul era să se urmărească vulgata (textus receptus).dintre variante: varianta a cărei origine rămâne obscură poate merge îndărăt în timp până la o lec iune mai bună a originalului. Scopul esen ial 85 . Un corolar al acestui principiu era adoptarea ca martor cu autoritate a unui manuscris considerat complet. în situ ii anume. fără a respinge vreo variantă mai înainte de a fi verificată. Tentativa de a trata codex optimus de parcă ar fi fost codex unicus nu a fost cu totul depăşită nici în prezent şi se poate chiar ajunge. posibilitatea ca acestea să fie două versiuni ale originalului şi este plauzibil ca cele două versiuni să fi fost după aceea contaminate în arhetip. cel mai vechi. Oricît de mult s-ar deosebi ca valoare seriile de variante. la concluzia că un codex optimus este cu adevărat codex unicus. Metodele de testare a variantelor au o valabilitate recunoscută. Imaginea este luată din domeniul genealogiei: martorii sunt în rela ie cu originalul aşa cum membrii unei familii se înrudesc cu fondatorul acesteia. în pofida faptului că o sută de manuscrise care derivă dintr-un sigur manuscris au mai pu ină autoritate decât acest singur manuscris. selectio se face independent în fiecare caz. Există. or. fără nicio preocupare pentru calitatea martorilor. de asemenea. în etapele mai vechi ale criticii de text. capabil să reproducă fără abatere modelul. presupunând în mod eronat că ar fi fost produsul unui copist ideal. bun. care încă nu a fost descoperită prin conjectură. Diagrama care redă interrela iile dintre martori este indicată prin denumirea stemma.

nu este atins prin simpla compara ie.însă. 86 . de a reconstitui originalul.

7. EMENDATIO După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cât mai pu in diferit de exemplarul de autor (pentru că, cel pu in în cazul unui text de o oarecare lungime, este imposibilă restituirea integrală a textului produs de autor). Muretus (Variarum lect. I, 15, c. 16) compara critica de text cu un medic: după cum medicul vindecă mai bine un bolnav dacă ştie care îi este starea obişnuită de sănătate, tot aşa şi criticul poate corecta mai bine stricăciunile suferite de codice dacă ştie care sunt erorile pe care le comit de obicei copiştii. În general, distingem între conjecturi corecte şi greşite şi suntem înclina i să îndepărtăm tot ce nu este „corect”. Cu toate acestea, conjectura, fie că e corectă sau greşită, este o parte importantă a etapei de examinatio, adică investigarea dacă textul transmis este sau nu cel mai bun cu putin ă. Pentru a determina valoarea unei conjecturi ca mijloc de investiga ie (conjectura de diagnostic), este lipsit de relevan ă dacă a reuşit să fie convingătoare în detaliu sau mai degrabă reprezintă, împotriva tradi iei, răul cel mai mic, ori dacă este complet greşită. Intră în atribu iile editorului să decidă care dintre conjecturile de felul acesta merită să fie men ionate în apparatus criticus. Eroarea cea mai frecventă pare să fie transpozi ia de cuvinte. E.g. Eschil, Prom., 545: cavri~ a[cari~ codd., a[cari~

87

cavri~ Turnebus; Plaut, Aul., 425: malo tuo magno cod., magno malo tuo Hare. Se produc şi transpozi ii de versuri: de pildă, copistul a sărit un vers şi îşi dă seama abia după ce a terminat de scris toată pagina; atunci, cu sigla h.d. (hic deest) sau cu vreo altă siglă asemănătoare, indică locul în care trebuie adăugat: numai că uneori sigla este trecută cu vederea şi de aici apar deteriorări (corruptelae). Sunt frecvente omisiunile de litere din corpul unui cuvânt. Uneori omisiunea se produce deoarece copistul sare de la o literă sau de la o silabă la alta identică, în acelaşi cuvânt sau în două ori mai multe cuvinte învecinate. E.g. Plaut, Pseud., 1022: qui si/c si/t, corr. Karsten; Valerius Maximus IV 4, 11: diurnis /atque nocturnis/ conviciis, corr. Madvig. Adeseori ,omisiunea se produce prin haplografie, (id est, din două cuvinte sau din două silabe sau din două litere egale se scrie una singură); e.g. Plaut, Bacch., 79: te ueniat codd., te eueniat Camerarius; Amph. 54: faciam cod., faciam iam Lachmann. Dimpotrivă, textul originar poate spori prin înglobarea unei glose; termenul glossa desemnează un cuvânt dificil, care are nevoie să fie explicat. Adesea, din cauza neştiin ei sau a neglijen ei copiştilor, au fost incluse în text glose adăugate în margine sau deasupra cuvintelor pe care le explicau. Uneori glosa înlocuieşte cuvântul autentic; e.g. Vergiliu, Buc., VI 40: ignotos, glosa din Pag, a îndepărtat ignaros R. O altă sursă de erori este proasta despăr ire în cuvinte, precum şi, în codicele greceşti, accentuarea inexactă. E.g. Eschil,

88

Suppl., 202: ei\xen codd., ei\ xevnh Sophianus; Plaut, Capt., 997: audax codd., haud ex Muretus; Pseud. 783: relego codd., rei ego Gruter; Seneca, Epist., 22, 15: nobis conqueri codd., nobiscum queri Haase. Deteriorările (corruptelae) apar şi sub influen a cuvintelor învecinate. E.g. Vergiliu, Aen., 354: munera PRp, praemia M (sub influen a cuvântului praemia din versul precedent). Uneori cuvinte care nu au între ele un raport gramatical sunt asimilate în mod, desinen ă personală, cazuală, în număr sau gen. E.g. Demostene, Phil., 45: tw`n eJautw`n codd., ta; eJautw`n Auger. Sursa unor erori şi interpolări o poate reprezenta un arhaism rău în eles de copist. E.g. Plaut, Amph., 554: tu autem cod., tuati (cf. carisius 221, Nonius 179, Gloss. Plaut.); Vergiliu, Aen., I 636: dii (arhaism restituit de Aulus Gellius; codicele atestă aici dei). În codicele mai vechi, numerele erau indicate cu cifre romane. O linie deasupra unui număr îl multiplica pe acesta cu o mie într-un text aritmetic; în schimb, într-un text literar, linia distingea cifrele de litere: de aici puteau apărea confuzii. E.g. Titus Livius XXII 60, 19: sescenta milia sau sescentis milia codd., sescentis Madvig şi Ingerslev; Cicero, Epist. ad Fam., XV 4.9: sex M H D, VII F, dar Madvig a intuit că arhetipul avea VI şi a corectat în ui. Cele mai frecvente confuzii apar însă în numele proprii. E.g. Cezar, De bello ciuili, I 57, 4: indomiti , illi Domiti

89

1: îi atribuie unui Bibulus. Seneca. Dintre exemple. b şi p. Epist.g. Interpolările se datorează uneori scrupulelor religioase. g şi ch. pentru că un copist pios şi-a amintit de pasajul biblic habitabit lupus cum agno et pardus cum haedo accubabit (Isaia II 6). Pasquali a demonstrat că aceste variante de autor se găsesc în textele greceşti şi latineşti din ultima perioadă a republicii şi. Proper iu II 32.g..1: sine uallo codd. Hora iu. E. E.. prenumele Lucius (este o eroare de memorie şi trebuie respectată în stabilirea textului).. Fuscus Sigonius. care a fost publicată pu in 90 . XVI II. Nu întodeauna cuvintele greceşti sunt transcrise corect în latină. din timpul imperiului. Multe erori derivă din dictare. fie pentru că cei care scriu nu au auzit bine sau nu au fost suficient de aten i: se schimbă adesea între ele b şi u (varianta consonantică). a fost primul care a sus inut că diversitatea de lec iuni din operă se poate atribui edi iilor diverse ale operei sau chiar variantelor adăugate de autor pe original. Titus Livius III 4.1: fusus codd. XII. ad Att. Dacă lăsăm deoparte c. Carmina. printre cele mai remarcabile sunt epigramele lui Mar ial. decât corectate. Ad Marciam.40: naica dona codd. Nai.. Conradus Rittershusius (1560-1613). d şi t. Cicero. e. III 18.Buecheler. sine  Gurlitt. 12: în unele codice se citeşte pardus în loc de pagus. care se numea Marcus. caduca Scaliger. Există şi erori de autor care trebuie să fie mai degrabă semnalate.g. mai adesea. 14. fie pentru că cel care dictează pronun ă greşit cuvintele. în comentariul său la Oppianus.

căr ile de la VIII la XI. Există.după moartea sa. cu pu in înaintea întoacerii în ară. 1 dum non uis pisces.dum non uis leporem.1 Gemellus-Venustus. dum non uis carpere mullos. După aceste edi ii individuale însă. cu căr ile dispuse în ordinea în care au ajuns până la noi. a apărut o nouă edi ie a operei sale întregi. şi alte variante de autor: III 13. Această edi ie a fost reprodusă cu certitudine de mai multe ori şi din ea derivă arhetipurile celor trei familii de codice. poetul însuşi şi-a îngrijit editarea căr ilor individuale ale epigramelor sale. dum non uis carpere pullos . La scurt timp după moartea lui Mar ial. Este plauzibil ca variantele să fi fost însemnate pe margine chiar de autor. fără îndoială. Este posibil ca aceasta să fie sursa diferen elor de nume proprii: I 10. 91 .1 Myrtale-Tuccius. V 14. el a publicat în anul 93 sau 94 un prim şi un al doilea corpus de căr i de la I la VII şi.

al V-lea. literatura precedă scrierea. În Grecia antică. Păstrarea textelor 1. iar căr ile au rămas o raritate până prin sec. Pe de altă parte. nu decurge însă din ea că au început să se răspândească volume din Homer în număr mare. primul text scris al celor două epopei a fost pregătit la Atena din ordinul lui Pisistrate: informa ia este plauzibilă. pentru a fi recitate la sărbătoarea Panateneelor. al VIII-lea. în a doua jumătate a sec. necesitatea de a-şi scrie operele. de vreme ce scopul probabil al lui Pisistrate era să asigure o copie oficială a poemelor. dezvoltarea formelor literare care nu erau dependente de recitare a creat pentru autori. chiar dacă nu e cu totul la adăpost de îndoieli. Obiceiul de a citi poezia epică în loc de a o asculta recitată nu a apărut dintrodată. începând cu sec.C. obişnuin a de a compune literatură care se recita era încă vie şi nu s-a socotit imediat necesar să fie conservate în scris epopeile homerice. chiar dacă era întocmit un singur exemplar ce urma să fie aşezat undeva pentru a fi consultat: aşa se spune despre Heraclit că şi-ar fi depus faimosul tratat într-un templu şi poate din acest motiv tratatul a supravie uit până la 92 . După o tradi ie adesea repetată în Antichitate. al VIII-lea. când alfabetul fenician a fost preluat şi adaptat de greci. cât timp încă nu se folosea scrierea. BIBLIOTECILE ANTICE Istoria comer ului de carte poate explica în parte căile pe care literatura clasică a ajuns din lumea antică până la noi. Nucleul poemelor homerice a fost transmis pe cale orală vreme de câteva secole.

pentru această perioadă s-au găsit referiri la o sec iune a pie ei din Atena unde se achizi ionau căr i (Eupolis.jumătatea sec. au fost cele ale filozofilor şi istorigrafilor ionieni. 304 K). 852). cu fibrele transversale fa ă de scris. Epist. când l-a citit Aristotel (vide Diogenes Laertios IX 6). Pliniu cel Tânăr. iar Platon îl face pe Socrate să spună. fr. Este imposibil de spus între ce limite furnizarea şi pre ul papirusului i-a împiedicat ori i-a încurajat folosirea în Grecia. Trebuie să amintim aici că lungimea textului cuprins într-o carte antică era modestă: copia Symposion-ului lui Platon. dat fiind că scribii preferau întotdeauna să folosească mai întîi fa a pe care fibrele erau orizontale. Un exemplu faimos este ms Hypsipyle al lui Euripide (P. III 5. în Apologia (26). al IV-lea. aproape întotdeauna era acoperit pe o singură parte. pentru că un text scris pe dosul foii s-ar fi şters foarte repede. Detaliile ne rămân însă necunoscute. Copiile se multiplicau şi se răspândeau probabil într-un mod limitat: se poate presupune că primele opere care să ajungă la un public.6. poate că şi suprafa a papirusului a contribuit la stabilirea acestei reguli.17). avem informa ii despre uolumina scrise pe ambele fe e (Iuvenal 1. după cum impunea forma însăşi. că oricine poate cumpăra pentru o drahmă operele lui Anaxagora. dar cazurile de felul acesta erau excep ionale. poate că exista o anumită cerere de copii şi în cazul poe ilor care formau baza instruc iei şcolare.Oxy. Când era folosit pentru o carte (sul). oricât de modest numeric. al V-lea se poate constata în Grecia existen a comer ului de carte. cu toate 93 .. chiar dacă uneori penuria de papirus impunea să se folosească pentru un text literar şi dosul foii. În rare ocazii. Totuşi. numai de la jumătatea sec.

Nu există la Atena urme ale unor biblioteci generale. cum erau Dionisiile. piesele erau reluate. după reprezenta ia originară. Chiar dacă nu este credibilă tradi ia conform căreia tirani ca Pisistrate şi Policlet din Samos. propria sa operă. devine necesară întemeierea institutelor de tip academic. să fi fost conservate în arhivele statului. pe de altă parte. al V-lea. din când în când. din sec. PseudoPlutarh (Vitae decem oratorum 841 sq. şi că actorii aveau în chip firesc nevoie de copii noi: dacă ar fi fost constrânşi să şi le procure folosindu-se de copiile private. al VI-lea.) îi atribuie oratorului Licurg propunerea de a conserva în felul acesta copiile oficiale. Aristofan îl ridiculizează pe Euripide pentru că în compunerea pieselor se atinge adesea de izvoare literare (Ranae 943). la sfârşitul sec. Dezvoltarea comer ului de carte le-a permis şi particularilor să-şi formeze o bibliotecă. este sigur totuşi că. dar este verosimil ca nişte copii oficiale ale operelor puse în scenă la sărbătorile importante. trebuie să fi fost şi ea. cuprindea aproximativ echivalentul a şaptezeci de pagini tipărite. ar fi fost de-a dreptul extraordinară supravie uirea în epocă elenistică a atâtor opere. Nu 94 . Ştim că. între anumite limite. al IV-lea. dependentă de o colec ie personală de manuscrise. plină cum este de parodii şi aluzii. cu biblioteci proprii.că întrecea cu mult măsura obişnuită. dar probabil că nevoia fusese resim ită mai înainte. Odată cu progresul din sec. au avut în posesie ample colec ii de căr i (Athenaios I 3a). existau biblioteci private. între inute pe cheltuială publică.

că erau acolo două sute de mii sau patru sute nouăzeci de mii de volume (Eusebius. Există anecdote care aruncă o lumină 95 . dată fiind lipsa de exactitate cu care au fost transmise toate numerele mari de către autorii antici. dar nu erau trecute cu vederea nici cele literare. Principalele materii de studiu în Liceu erau ştiin ifice şi filozofice. O parte esen ială a institu iei. Se pare că se făcuse un mic pas spre crearea ei încă în timpul domniei precedente primului Ptolemeu. care l-a invitat anume la Alexandria pe Demetrius din Faleron. trebuie să inem cont de faptul că un singur sul con inea. era faimoasa bibliotecă. pe la 295 a. situată în acelaşi complex de edificii sau în imediata vecinătate. e dificil să se calculeze care era valoarea reală. Evang. de pildă. Dacă acceptăm ca adevărată tradi ia din sec. Dincolo de aceste nesiguran e.este surprinzător să găsim la Strabon (XIII 1. Această colec ie şi cea a Academiei au fost modelele imitate ceva mai târziu de regele Egiptului. V 51). în plus.Chr. un singur dialog platonic de lungime moderată sau o dramă attică. eminentul elev al lui Teofrast.54) informa ia că Aristotel a adunat un număr mare de căr i. ale Liceului. care a întemeiat faimoasa bibliotecă din Alexandria (Diogenes Laertios IV 1. care corespundeau fără îndoială intereselor. nu avem de unde să ştim în ce măsură bibliotecarii adoptaseră sistemul de a-şi procura dublete. în func ie de sursele antice şi. Prep. 350b. Biblioteca a crescut rapid: numărul de manuscrise este apreciat în mod diferit. vaste. Tzetzes. este cert că au făcut mari eforturi pentru a aduna o colec ie de literatură greacă ce tindea către completitudine. al III-lea. Prolegomena de comoedia) sau chiar şase sute de mii.

după ce au ob inut-o. Din aceeaşi sursă. autorită ile egiptene au decis să o păstreze şi să renun e la garan ie (Galenus XVII 607). bibliotecarii alexandrini se lăsau adesea înşela i. dar.asupra spiritului în care erau conduse afacerile bibliotecii. aflăm că. cumpărând falsuri ale operelor rare (XV 105). Se spune că regele ar fi decis să ob ină un text precis al tragediilor attice şi iar fi convins pe atenieni să-i împrumute copia oficială din arhiva statului. în râvna lor de a-şi completa propria colec ie. pentru care a fost cerută o garan ie de cincisprezece talan i. 96 .

bibliotecile din Viena. Leiden. În nomenclatura codicelor se pot distinge cinci grupuri. pe pergament sau hârtie. Iată câteva exemple din primul grup: Alexandrinus (Biblioteca Alexandrina a fost fondată de papa Alexandru al VIII-lea în 1690: acum face parte din biblioteca Vaticana). mult mai rar. Bodleianus (Bodleiana a fost fondată la Oxford. în 1598. Biblioteca Muzeului Britanic (Londra). 97 . München.4. de călugărul Angelo Rocca).2. C. Codicele şi-au primit numele după biblioteca în a cărei posesie se află (ori s-au aflat la un moment dat) sau după numele latinesc (în formă adjectivală) al oraşului în care se află biblioteca respectivă sau după numele vechiului său posesor sau. de sir Thomas Bodley). Biblioteci. Angelicanus (Angelica a fost fondată la Roma. NOMENCLATURA CODICELOR Miile de codice. vide infra cap. care au conservat operele literare ale Antichită ii clasice se află aproape în totalitate. Cele care excelează prin numărul şi valoarea codicelor latineşti şi greceşti sunt bibliotecile Vaticană. Marciană. în 1605. Ambrosianus (Biblioteca Ambrosiana a fost fondată la Milano în 1609 de cardinalul Federico Borromeo). Biblioteca Na ională din Paris. după numele regiunii ori după numele formei sale. Lauren iană. încă de la primele decenii ale secolului al XIX-lea. în bibliotecile publice europene.

în 1598. la sfârşitul sec. de papa Nicolaus al V-lea. în 1478. de prin ulelector Filip. Londinensis sau Londiniensis sau Britannus sau Britannicus (sub oricare din aceste nume se poate identifica un codice aflat la Londra. Laurentianus (Laurentiana a fost fondată la Floren a. în 1452. Riccardianus (Riccardiana. Chisianus sau Chigianus (Chigiana a fost fondată la Roma în 1660 de Fabio Chigi. din colec ia cardinalului Bessarion). de Riccardo Romolo Riccardi). de ducele Cesare d'Este). la British Museum). Palatinus (Palatina. în 1444. Querinianus (Queriniana. fondată la Brescia. către 1590. Malatestianus (Malatestiana a fost fondată la Cesena. de 98 . fondată la Heidelberg. 1476-1508: cea mai mare parte a codicelor de aici se află în prezent la Vatican). cardinalul Querini. fondată la Floren a. 1447-1455). Vaticanus (Vaticana. de Domenico Malatesta Novello). de Cosimo de Medici).Casanatensis (Casanatensis a fost fondată de cardinalul Gerolamo Casanate. în 1475). fondată la Roma în 1754 de cardinalul Neri Corsini). al XVII-lea). Estensis (colec ia Estensis a fost transportată la Modena. Marcianus (o bibliotecă Marciana a fost fondată la Vene ia. fondată la Roma. care a fost mai apoi papă sub numele Alexandru al VII-lea). Corsinianus (Corsiniana.

Peutingerianus (de inut de Conrad Peutinger). Trevirensis (de la Trier). după numele bibliotecii Alexandrina. de Witt). vide supra acelaşi nume. Colbertinus (de inut de Jean-Baptiste Colbert. parte a bibliotecii Vaticana). Athous (de la Muntele Athos). După numele celui care a de inut la un moment dat codicele. Corvinianus (de inut de Mathias Corvin. cu titlu de exemplu. e. Lipsiensis (de la Leipzig). Amstelodamensis (de la Amsterdam). sunt desemnate. Salmasianus (de inut de Claude de Saumaise. Berolinensis (de la Berlin). conte de Arundel.g. Guelferbytanus (de la Wolfenbüttel). Hauninesis (de la Copenhaga).: Arundelianus (de inut de Thomas Howard. Casinensis (de la Montecassino). Wittianus (de inut de J. Ashmoleanus (de inut de Elias Ashmole. în prezent codicele se află la Bodleiana). Perusinus (de la Perugia). codicele acestuia se află în prezent la British Museum). câteva denumiri de codice: Alexandrinus (din Alexandria Egiptului. pot fi amintite. Vindobonensis (de la Viena). aflat în prezent în parte la Paris. Vallensis (de inut de Lorenzo Valla). Alexandrinus. regele Ungariei). Dintr-al patrulea grup fac parte codice care şi-au primit numele după regiunea în care s-au aflat la un moment dat: 99 . în parte la Wolfenbüttel).Dintr-al doilea grup. în prezent codicele se află la Paris). Atheniensis (de la Atena).

numit în prezent Laurentianus 37. Quadratus (codicele B din Lucre iu). Pertz care l-a plasat cronologic (eronat) chiar în epoca lui Augustus. odată cu trecerea timpului. 13).Bavaricus (codicele B al lui Demostene şi codicele C al lui Polibiu). paguba cea mai mare însă au făcut-o incendiile şi tulburările aduse de războaie. Iată câteva exemple (alese dintr-un lung şir de codice latineşti dispărute). codicele nu au fost întotdeauna conservate cu grija cuvenită. Adeseori. Al cincilea grup cuprinde pu inele codice care îşi dezvăluie prin nume o particularitate a aspectului: Decurtatus (codicele C din Plaut şi codicele G din Teren iu). În afara tuturor acestor categorii se plasează codicele Augusteus. codice fundamentale ale celor mai vechi edi ii din clasicii greci şi latini au fost abandonate după tipărirea acestora. Cele mai multe s-au păstrat totuşi ca apografe (copii directe) sau ca edi ii sau cola iuni (corecturi pe alte manuscrise). Cisalpinus (codicele A al lui Tucidide). În secolele trecute. Foarte multe au dispărut din întâmplare sau pe o cale naturală. Oblongus (codicele A din Lucre iu). H. care indică numai pierderile cele mai importante din tradi ia manuscrisă ciceroniană: 100 . Etruscus (codicele tragediilor lui Seneca. din Vergiliu: a fost denumit aşa de G.

Pro Caelio. De lege agraria. Pro Rabirio perduellionis reo. In Pisonem (se folosesc în reconstituire numeroasele apografe ale copiei lui Poggio). Pro Milone). De oratore.♦ Vetus Cluniacensis al lui Poggio (cuprindea Pro Roscio Amerino. Pro Roscio comoedo. Pro Murena. ♦ originalele şi copia lui Poggio pentru Pro Caecina. Pro Cluentio. Pro Rabirio Postumo. ♦ codex Laudensis (opere retorice): Brutus. 101 . ♦ codex Veronensis (unele scrisori).

Un passato da riscoprire. Magiştrii de felul lui Abelard. filozoful care în primele decenii ale sec. împreună cu elevii lor. chiar embrionare. iar oamenii care se adunau acolo erau. creative. şi ei sunt împinşi să se gândească la activitatea lor. Centrele urbane renăşteau după secole de abandon. de diviziune a muncii. an I. studiul 1 Capitolul de fa ă are ca bază articolele din revista Medioevo. ale dezvoltării oraşelor. Respiră atmosfera de libertate care caracterizează primele faze. Intelectualii elaborează noi construc ii de gândire şi. precum şi prin parcursul dramatic al rela iilor sale cu tânăra sa elevă Eloisa. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU În1 secolele care au urmat anului o mie. scrise de Carla Frova şi Antonio Ivan Pini. devenind medii ale unor remarcabile inova ii. prin îndrăzneala cu care aplica dialectica la discursul teologic. iar rezultatul a fost naşterea unei institu ii scolastice necunoscute mai înainte: universitatea.3. de institu ii politice. capabili să dea via ă unor forme inedite de raporturi sociale. indiferent de originea lor. 10 (1997). Într-o societate în care încep să se contureze forme. de activită i economice. oameni noi. nr. oraşele Europei occidentale s-au transformat. Prototipul lor este Abelard. 102 . unde trăiesc în rela ii strânse în special cu breslele de meseriaşi. Înnoirea a avut urmări şi asupra vie ii intelectuale. al XII-lea a făcut să vorbească despre el întregul Paris. prin intermediul învă ământului. îşi transmit discipolilor învă ătura. formează grupuri care devin de-a lungul veacurilor tot mai numeroase şi mai uşor recognoscibile: animă cu prezen a lor cartiere întregi.

Şcolile. Ca şi al i oameni ce au o meserie (artizanii sau comercian ii). universitates. al XI-lea. inteau cu precădere la formarea de ecleziaşti de rang înalt. care în bisericile lor ar fi avut responsabilită i administrative şi pastorale importante. uneori chiar de departe. Parisul. În sec. printr-un jurământ. în a doua jumătate a sec. Analogia dintre universitari şi lucrătorii din zonele urbane nu poate fi împinsă prea departe. încredin ate unor profesori care erau clerici sau monahi. ei îşi apropriază puterea de a-şi fixa regulile propriei lor munci şi comportamentul pe care fiecare este obligat să-l respecte în interesul tuturor. pentru că rezultatele muncii lor erau prea diferite. logica) şi mai cu seamă teologia. în plus. persoanele înseşi formau două grupuri distincte. În universită i. ca la o „meserie”. cu colegii lor. pentru a studia disciplinele literare (gramatica. activitatea intelectuală începe să devină o muncă din care se poate trăi. Ambientul citadin stimulează o transformare decisivă a istoriei în cultura occidentală. chiar topografia şcolilor pariziene a devenit mai complexă. al XII-lea. şi intelectualii sunt prezen i cu organiza iile lor corporative. Unii profesori au început să predea pe 103 . studiul şi învă ământul sunt acum o adevărată profesie. era un important centru scolastic. Maeştrii predau în vecinătatea catedralei Notre Dame. În acest sens. Asociindu-se în mod liber. Valoarea profesorilor şi curiozitatea elevilor au reprezentat motorul unor noi dezvoltări. controlate de autoritatea ecleziastică locală.şi învă ământul. Studen i tot mai numeroşi veneau aici. sub jurisdic ia arhiepiscopului.

întemeiată pe norme scrise: profesorii. afirmându-şi. cetatea Paris este preamărită cu titlul de parens scientiarum. controlau con inutul învă ământului. Acesta reprezintă embrionul universită ii. toate aspectele de via ă privitoare la persoanele care. trimisul pontifical Roberto de Courçon a acordat acestor statute sigiliul aprobării papale. În 1231 universitarii au ob inut de la papa Grigorie al IX-lea o serie de privilegii foarte importante: prin bulă papală. 104 . într-un moment în care încearcă să afirme cu putere autoritatea Scaunului roman asupra întregii creştinătă i. metodele didactice. dar în afara jurisdic iei cancelare. universitatea a început să elaboreze statute. nu ezită să pună pe plan secund autoritatea ecleziastică locală. cu participarea studen ilor. propria sa libertate: în 1215.malul stâng al Senei. Către anul 1200. cu capacitatea de a-şi da autonom o normă. tot în mediul institu iilor ecleziastice. În dobândirea autonomiei lor. sub diverse titluri. Învă a ii sunt chema i să pună în serviciul creştinătă ii toate resursele culturii lor. puterea a trecut în mâinile universitarilor. De la sfârşitul sec. pentru a submina prerogativele episcopului şi ale cancelarului. Alta este istoria Universită ii din Bologna. autoritatea impusă de episcop controlului şcolilor. al XII-lea. universitarii au fost sprijini i de ponteficii romani. pentru a stabili un raport direct cu noii intelectuali. sălaşul care-şi dispută cu Parisul titlul de cea mai veche universitate din Europa. Rezultatul este o structură complexă de autoguvernare. fac parte din nucleul studios parizian. Papalitatea a în eles bine for a uriaşă pe care o are în sine cultura scolastică şi.

cu atât mai pu in. 105 . În jurul acestor căr i iau naştere şcolile bologneze de drept. Există cu siguran ă un raport între înflorirea şcolilor noi şi nevoia de cultură exprimată de o societate aflată în plină dezvoltare politică şi economică. al XI-lea. în primul rând pentru că. Cetatea se află în centrul unei regiuni. pe căi aventuroase şi în mare parte obscure: unii maeştri au început să le recopieze şi să le pună în ordine. în perioada preuniversitară. la Bologna – dacă dăm crezare pu inelor mărturii –. după sfârşitul Imperiului roman. Tradi ia îi atribuie meritul ini iativei lui Irnerius. unde. în postura de a o citi şi comenta în fa a unor grupuri de şcolari.Nu se ştie bine dacă au existat aici. se înregistrează semnele unei renaşteri juridice. în sculpturile tombale) arată maestrul la catedră. „făclia dreptului”. şcoli de vreo oarecare importan ă sau ce anume se învă a acolo. „lumina Bolognei”. Lucerna iuris. Reprezentările figurative de scene de şcoală (în manuscrie. Italia centro-septentrională. cu o carte deschisă în fa a sa. rămăseseră atâtea secole împrăştiate şi nebăgate în seamă. Manuscrise din acele „căr i de legi” au ajuns la Bologna. Nu se poate însă explica totul într-un mod mecanic. începând cu sec. Sunt căr ile din Corpus iuris. la început au fost mai cu seamă căr i. care-l ascultă într-o atitudine de respect. în special la cei care se folosesc de drept în practica profesională (judecătorii şi notarii). al VI-lea împăratul Iustinian adunase tezaurul legilor şi jurispruden ei antice care. o întreprindere de asemenea dimensiuni nu se putea totuşi împlini pe durata unei genera ii şi nici. să fie opera unei singure persoane. în care în sec.

Le-a garantat protec ia sa. Federico Barbarossa a întâlnit la Bologna o delega ie de profesori şi studen i. educându-i pe oameni să trăiască în supunere fa ă de Dumnezeu şi împărat. Dacă se 106 . Privilegiile acordate de Barbarossa. chiar şi ponteficii intervin pentru a întări cu sprijinul lor puterea corpora iilor studen eşti. Începând cu sec. vor face din universitari un grup puternic şi capabil să se conducă autonom. controlează toate aspectele vie ii „studiului”: programele de cursuri. Prin reprezentan ii lor. iar titlurile conferite sunt recunoscute ca valide oriunde. reluate în legisla iile sucesive ale suveranilor. Aten ia cu care papii şi împăra ii au urmărit noile dezvoltări ale culturii intelectuale a fost determinantă pentru succesul extraordinar al universită ii în Evul Mediu. fiind tutelate de statutul lor de cetă eni). În 1155. al XIII-lea. studen ii dialoghează cu institu iile citadine şi. ca şi în cele ale teologilor şi filozofilor parizieni. Guvernul comunal pune vreme îndelungată piedici studioşilor străini care vor să se organizeze în corpora ii (cele bologneze nu au nevoie de garan ii speciale.Cultura care se construieşte în şcolile universitare pune în mâinile juriştilor bolognezi. activitatea profesorilor. coborând spre Roma pentru încoronare. dar în final trebuie să accepte acele universitates studen eşti ca o prezen ă de prim plan a vie ii cetă ii. slujitorul Lui”. principilor şi cetă ilor. pentru că ei „luminează lumea cu ştiin a. disciplina internă. Legătura cu cele două puteri universale a imprimat institu iei universitare unele dintre trăsăturile sale juridice cele mai caracteristice: în toate aşezămintele le sunt garantate universitarilor privilegii analoge. mai cu seamă. o putere uriaşă.

cu timpul. dintr-al XV-lea. iar oraşul Vercelli a decis în 1228. Federico al II-lea a fondat în 1224 Universitatea din Napoli. ea va rămâne în multe aspecte numai formală. dependen a universită ilor de puterile locale este foarte puternică. ale administra iilor orăşeneşti. Ea este şi o institu ie solid înrădăcinată în realitatea socială şi politică a locurilor în care se găseşte şi. autonomia corpora iilor universitare se reduce sim itor: în universită ile din Evul Mediu târziu şi apoi din epoca modernă. mai cu seamă. universitatea începe să devină tot mai clar o institu ie a statului. mai ales din punct de vedere financiar (salariile profesorilor fiind plătite din banul public). al XIII-lea. În aceste condi ii. Aceasta nu înseamnă că marile aşezăminte îşi pierd caracterul şi ambi iile cosmopolite: este însă evident că oraşele ca formă administrativă. se în elege cum noii intelectuali pot să aplice la ei înşişi într-un mod cu totul particular mottoul: terras omnes tamquam meas uidebo. până la jumătatea sec. Încă din primele secole. în schimb. cu orgoliu. Universitatea are însă un alt chip. să se înzestreze cu o institu ie de studiu. îşi va adânci această caracteristică. la Bologna. apar altele care se nasc din voin a suveranilor. prin sistemul „colectei”. precum şi principii şi suveranii încep să dezvolte o politică de plasare a universită ii în serviciul exigen elor unui 107 . alături de acele spa ii de studiu născute din adunarea spontană a maeştrilor şi elevilor. al XIV-lea şi. studen ii continuau să-i plătească direct pe profesori.adaugă la acestea faptul că programele prezintă un grad înalt de uniformizare şi că latina este limba comună pentru to i. Încă din aceste prime ini iative de întemeiere. Din sec.

Raportul intelectualilor universitari cu puterea a cunoscut inevitabil transformări. al XIV-lea. în unele cazuri. nu este suficient titlul de doctor pentru a garanta o carieră strălucită. pentru că nu este nevoie să supraevaluăm puterea culturii universitare. Oxford. Situa ia era însă cu mult mai complexă. Transformările au oscilat între asumarea unui rol de ideolog (când teologii. chiar din perioada anterioară): Bologna. Padova. juriştii strâng alian a cu papalitatea sau Imperiul) şi asumarea unui rol tehnic (când s-au pus în slujba oraşului ca profesionişti şi func ionari). supravie uiesc vreme îndelungată. profesori şi. func ionari cu o bună pregătire.mediu politic teritorial precis: în fiecare centru orăşenesc. 108 . Salamanca. nu trebuie să se creadă că aceste personaje. filozofii. Toulouse. Pe de altă parte. Cambridge. Către 1500 se numără cam optzeci. Paris. Este adevărat că nu toate universită ile. Napoli. cum este cea din Evul Mediu târziu. care rămâne determinată de descenden a familială. al XIII-lea (şi. universită ile nu depăşeau un total de douăzeci. Montpellier. notari. în administra ia publică. îşi pierdeau cu totul specificul lor de intelectuali. Siena. angajate în slujbe preponderent tehnice. mai ales cele apărute în perioada cea mai veche. avoca i. Iată o cronologie sumară a celor mai importante: Au universitate din sec. în care rolurile sociale se rigidizează tot mai mult. aceasta trebuie să furnizeze societă ii medici. Este totuşi impresionantă expansiunea fenomenului. Într-o societate. Până în sec. Harta difuziunii locaşurilor universitare în Europa devine tot mai densă în cursul Evului Mediu.

cap. În sec. Copenhaga.1. Köln. Rostock. articulat în şapte discipline: cele şapte arte liberale (vide supra nota despre Martianus Capella. Louvain. Cracovia. Roma imperială. 109 . aritmetica. dialectica. mai departe. Trier. chiar Islamul din perioada de aur. marcată de şcoli superioare care nu sunt totuşi comparabile cu universită ile în sens strict. Freiburg. În lumea modernă. al XIV-lea se adaugă: Avignon. pe parcursul secolelor de mijloc ale Evului Mediu. Heidelberg. din al cărui trunchi puternic se despart şapte ramuri. al XV-lea: Leipzig.Lisabona. Viena. Erfurt. Saragozza. Perugia. Uppsala. au existat mari civiliza ii literate care nu au cunoscut universitatea. le adânceau chiar mediile universitare. câte una pentru fiecare artă (id est. Roma. În sec. retorica. Glasgow. cunoaşterea era concepută ca un complex unitar. Tübingen. Înflorirea centrelor universitare răspundea unor schimbări pe care. Catania. A. iar în epoca modernă s-a afirmat pe toate continentele ca o institu ie tipică şi specifică a culturii a occidentale. Praga. Universitatea a fost „inventată” în Occidentul latin. În Evul Mediu timpuriu. Şi totuşi. Pavia. Filologia). Ducerea la capăt a studiilor a necesitat întotdeauna trudă şi bani: câştigurile sigure şi prestigiul social reprezentau însă o răsplată pe măsură. geometria. disciplină): gramatica. aşa cum au fost Grecia antică. Miniaturile manuscriselor scolastice reprezintă adesea sistemul cunoaşterii prin imaginea unui copac. Coimbra (prin transferare de la Lisabona). Pisa. pare greu de imaginat o societate avansată din punct de vedere cultural care să nu aibă un sistem universitar.

operele filozofului grec sunt un element decisiv pentru dezvoltarea filozofiei şi a ştiin ei. după schema diviziunii filozofiei. medicină. este acum o simplă pregătire pentru studiile superioare. studiosul trebuia să fie stăpân pe toate aceste discipline. Studiul celor şapte arte liberale. aşa cum se desfăşura în Evul Mediul timpuriu. Studen ii merg la Paris datorită faimei de care se 110 . al căror con inut este articulat. începând cu sec. profesorii au început să schi eze un edificiu nou. discipline morale şi discipline care privesc realită ile supranaturale (metafizica). Această revolu ie se împlineşte sub semnul filozofiei aristotelice: traduse din greacă în arabă şi apoi din arabă în latină. drept. muzica. Mai mult decât to i ceilal i. chiar dacă în general diverse centre îşi leagă renumele de grupuri particulare de discipline. teologie. Oameni noi s-au inserat în teritoriul literaturii. dar uneori se deschide înspre specializare. Noua concep ie asupra culturii rămâne una profund unitară. aproape nici unul nu reuşea să-şi desăvârşească efectiv întregul curriculum. Studium este unul singur. Pentru a fi un învă at. Un aşezământ universitar are menirea de a oferi pregătire în toate disciplinele. În şcolile universitare. în disciplne care se ocupă de natură. iar societatea în întregul ei şi-a dezvoltat noi exigen e culturale. chiar dacă în realitate. mai complex. dintre relativ pu inii care puteau accede la educa ia superioară. dar se articulează în diferite facultă i ale universită ii: arte. al XIII-lea. al cunoaşterii. filozofii şi-au asumat sarcina de a teoretiza organizarea disciplinei. O restructurare profundă a acestei scheme a avut loc la începutul celui de-al doilea mileniu.astronomia.

bucurau profesorii de arte şi de teologie, la Bologna, pentru a frecventa şcolile de drept. Programa unui curs universitar este constituită dintr-o selec ie de texte. Fiecare disciplină (teologie, filozofie, drept etc.) coincide cu căr ile autorilor care au tratat-o cu autoritate, iar profesorii au misiunea de a le transmite tinerilor con inutul lor întro formă nealterată. Con inutul şi metodele de predare erau teoretic similare în toate aşezămintele universitare (şi nu fără temei s-a insistat mult asupra rolului jucat de universitate în crearea unei culturi europene unitare); de fapt însă, puteau exista deosebiri chiar importante. Disparită i se remacă mai cu seamă în facultă ile de arte: în vreme ce în unele centre sau în unele epoci studiul era limitat la autorii vechi, folosi i în şcolile de arte liberale preuniversitare, la Oxford şi la Paris, în cursul sec. al XIII-lea, se citeau toate operele lui Aristotel. În vremea aceea, Aristotel era folosit şi de mul i teologi: chiar dacă facultatea de teologie avea ca texte de bază Biblia şi Sentin ele unui magistru din sec. al XII-lea, Petrus Lombardus (Libri quattuor sententiarum). Programa facultă ii de medicină cuprindea autori clasici, ca Hipocrat şi Galenus, şi tratate de autori arabi în traducere latină, în primul rînd „Canonul” lui Avicenna. Căr ile juridice pe care le reunise în sec. VI împăratul Iustinian în Corpus iuris stăteau la baza învă ământului de drept civil, în vreme ce dreptul canonic se studia din culegeri de norme ecleziastice. Întemeiată solid pe tradi ia autorilor, cunoaşterea transmisă de universitatea medievală poate părea la prima vedere statică şi repetitivă. Programele însă nu se men in neschimbate de-a

111

lungul timpului, ci se deschid primind, alături de textele clasice, tratate şi alte produc ii scolastice ale maeştrilor moderni, care devin şi ei „autori”. Şi, mai cu seamă, con inutul căr ilor nu este transmis ca ceva rigidizat: dimpotrivă, de fiecare dată este supus unui efort de interpretare din partea profesorilor; o operă doctrinală are subtilitate, fantezie şi îndrăzneală, ceea ce, în respectul absolut al textului clasic, o face capabilă să răspundă nevoilor şi intereselor modernită ii. Ştiin a medievală este în întregime întemeiată pe căr i (observarea naturii acoperă un spa iu marginal şi, sub acest aspect, revolu ia ştiin ifică de la începutul epocii moderne este cu adevărat o schimbare de perspectivă); nu se poate însă defini ca „livrescă” în sensul depreciativ al termenului. Cartea există prin medierea profesorului, ea trăieşte prin vocea lui. În două momente fundamentale ale didacticii universitare, lec ia şi disputa, studen ii înva ă prin intermediul ascultării. În lec ie, profesorul citeşte textul mai înainte de a-l comenta; în dispută, textul trebuie să fie deja total prezent în memoria celor care intervin, pentru a putea să-şi sprijine argumentarea pe autoritatea lui. Dacă pentru studiul individual studen ii au mare nevoie de pagina scrisă (şi de aceea epoca despre care vorbim este una de o extraordinară expansiune a produc iei de carte), aulele universitare rămân în mare măsură spa ii ale oralită ii. În cadrul raporturilor care au existat în Evul Mediu între cultura universitară şi celelalte culturi, merită pusă în valoarea problema lingvistică. Corpul universitar vorbeşte pretutindeni în limba latină şi rămâne fidelă acestei limbi de prestigiu chiar până

112

dincolo de sfârşitul Evului Mediu. Grupurile de intelectuali găseau în latină un puternic instrument de comunicare ştiin ifică, care anula barierele ridicate de limbile na ionale; iar universalitatea limbajului este un element fundamental în ideologia universită ii ca institu ie cosmopolită. Fa ă de societate în ansamblul ei, alegerea latinei este una de separare. În secolele în care se dezvoltă universitatea, nu numai lumea de rând, în via a de toate zilele, comunică în limba vulgară, ci chiar şi scriitorii deschişi la experimente folosesc în crea ia literară, cu tot mai mare insisten ă, noile limbi. În vremurile de început, raporturile dintre şcoală şi lumea literaturii în vulgară sunt foarte vii. Personajele care se mişcă într-o zonă de mijloc între cele două spa ii dezvoltă o intensă activitate de mediere: este vorba aici în primul rând de Brunetto Latini (cu numele latinizat în forma Burnectus Latinus), venerat de Dante ca maestru: în Tezaurul său, publicat în franceză (Li livres dou trésor) şi apoi în italiană (Tesoretto), el condensează mult din învă ăturile predate la Paris în facultatea de arte. Mai apoi, litera ii care aleg limba vulgară pornesc pe un drum cu o tot mai mare autonomie, ba chiar de contestare deschisă a culturii universită ilor. Clivajul dintre cele două lumi este menit să crească. Rămâne deschis canalul obişnuit de comunicare dintre şcoală şi culturile non-literate, prin pastorala religioasă. Predicatorii se străduiesc să traducă într-un limbaj accesibil poporului doctrinele pe care le-au studiat la universitate; numeroasele culegeri de predici în limba vulgară ajunse până la noi sunt o mărturie a strădaniei lor.

113

unde. raportul dintre ambientul de la curte şi cel din şcoală a fost vital. iar profesorii care le sus in sunt expulza i din universitate. În faza aceasta. a implicat în mod natural instrumentele practice de 114 . la îndemnul papei. morală. începând cu jumătatea secolului. În 1270 şi 1277. metafizică ale lui Aristotel.Cultura universitară se deschide spre exterior nu doar pentru a da. după unii istorici. Avicenna si Averoe. Revolu ia culturală care a marcat Evul Mediu târziu şi care şi-a găsit momentul de maximă elaborare în fondarea universită ilor. universitatea din Paris are un destin extraordinar. nu au fost făcute în interiorul universită ilor. ci şi pentru a primi. cum se definesc ei înşişi. al XIII-lea. Încă de pe la 1230. tezele averroiste sunt condamnate de episcopul Parisului. cei dintâi intelectuali conştien i de func ia lor socială. În cursul sec. datorate franciscanului Bonaventura şi dominicanului Toma d’Aquino. văd lumina sinteze grandioase dintre cultura creştină şi gândirea clasică greacă. care le-au oferit profesorilor universitari texte fundamentale pentru toate disciplinele. primele texte aristotelice intră în facultă ile de teologie. ci la curte sau în alte centre culturale. Filozofii parizieni sunt magnanimi. Este semnificativ faptul că cea mai mare parte a traducerilor din greacă şi din arabă. menit să influen eze profund toată istoria culturii occidentale. profesorii vin în contact cu operele de filozofie naturală. necunoscute mai înainte. unde mecena i laici sau ecleziastici sus ineau întreprinderi de felul acesta prin însemnate mijloace financiare. Gra ie traducerilor latineşti. sunt. şi cu cele ale comentatorilor arabi.

textul este cuprins într-un sistem decorativ care. de studen i care urmăresc din ea lec iile profesorilor. Cartea tipică a Evului Mediu timpuriu era un codice produs în scriptorium-ul unei mănăstiri. pe baza unui contract autentic. Copiată în ateliere laice de scriere. răspunde unor modalită i de fabricare şi unor exigen e de întrebuin are cu totul diferite. Codicele universitar prezenta pagini scrise pe două coloane. care este cu siguran ă exemplul cel mai tipic şi reprezentativ al produc iei medievale târzii. precum şi semne de paragraf pentru a pune în eviden ă păr ile în 115 . cu o scriere care în mod obişnuit nu separa cuvintele. cu spa ii ample între rânduri. prezenta cel mai adesea foi scrise complet. iese din mâna unui copist de profesie care. Cartea devine. prezintă şi titlurile în roşu – rubricae –. având loc în refectoriu sau în curtea interioară a mănăstirii. În interiorul textului. un bun material menit vânzării şi folosit. din thesaurus: mai apoi putea fi dăruită vreunui personaj eminent.cunoaştere: căr ile. pentru studiu individual. pe lângă miniaturile şi literele ini iale. Cartea universitară. Apare acum o carte nouă. care se dezvoltau în interiorul centrelor urbane. făcută cu glas tare. pe scurt. cu margini ample destinate gloselor şi comentariilor la text. cuvintele sunt de regulă despăr ite unele de altele. în primul rând prin structura sa materială. cu decora iuni rezervate paginilor şi rândurilor ini iale. Folosită pentru o lectură colectivă şi nu individuală. care trebuie să corespundă noilor exigen e ale studen ilor universitari. Cartea era menită în esen ă să rămână în interiorul mănăstirii şi făcea parte în felul acesta din bunurile ei materiale. primeşte sarcina de a transcrie.

Mecanismul putea fi atins de defec iuni. încă din primele decenii ale sec. lista trebuie să fie afişată în oficiul fiecărui stationarius. mai ales la Bologna şi Paris.care se articulează discursul. De aceste exemplaria se ocupă (mai cu seamă împrumutând din când în când peciae) stationarii. verifică la începutul anului academic corectitudinea textuală a acestor exemplaria şi le fixează pre ul de împrumut. câte fascicule cuprindea textul respectiv. numită exemplar. aleşi dintre profesori. era posibil ca în felul acesta să fie implicate mai multe persoane în copierea unui singur text. Aceste exemplaria erau scrise în fascicule. pentru a transcrie textul. în multe universită i europene. precum şi studen ii individuali. care lucrau în număr mare pe lângă universită i. Avantajul sistemului este evident: copiştii profesionişti. Pentru a face fa ă cererii continue de texte. toate de aceeaşi lungime: fasciculele erau cunoscute sub numele de peciae. tot atâtea. O comisie de petiarii. Dincolo de noua structură formală. Se face o listă oficială de exemplaria şi se trec în ea tarifele. şi deopotrivă pentru a veghea asupra autenticită ii şi corectitudinii formale a textelor. care provocau incidente în transcriere. s-a elaborat un sistem articulat şi func ional de multiplicare a căr ilor. un alt element caracterizează produc ia de carte universitară: este vorba de sistemul de peciae. Pe de altă parte. Pentru toate căr ile de texte utilizate se crea o copie oficială. nişte librari / bibliotecari. puteau să închirieze din când în când acele peciae de care aveau nevoie. ale căror urme s-au păstrat în manuscrisele 116 . al XIII-lea.

ca textul să fie copiat şi pe margini şi scris cu litere extrem de mici. dimpotrivă. de a avea la dispozi ie în timp scurt toate căr ile care le erau de folos. cu numărul care o individualiza. după ce termina transcrierea unei pecia. Independent de incidentele inevitabile. uneori şterse sau tăiate par ial) indica ii ale sfârşitului sau începutului de pecia. copistul descoperea uneori că spa iul pe care i-l destinase în alb era prea mare sau prea mic: aşa se face că în manuscrise se poate găsi o coloană rămasă în alb sau.unde apar pe margini (adesea cu litere mărunte. sistemul de peciae a fost capabil să răspundă exigen elor cititorilor. Boncompagno schi ează un loc construit anume pentru exercitarea memoriei. a rămas însă proiectul unui edificiu ideal visat de un profesor de retorică de la Universitatea din Bologna: Boncompagno da Signa (cunoscut şi sub numele latinizat Boncompagnus) În a sa Rhetorica nouissima (1235). în capitolul dedicat importan ei de a memora. El putea atunci să lase în alb un anumit număr de foi şi să treacă la transcrierea unei pecia de mai departe. 117 . un text fundamental pentru studioşii retoricii. aşadar pentru studiu. de a gestiona şi a controla difuziunea textelor şi. a mesajelor culturale pe care le transmiteau. Universită ile şi şcolile medievale nu au rămas ca o realitate palpabilă. să nu o găsească în oficiul stationarius-ului pe cea care urma. Boncompagno nu a văzut niciodată realizată această şcoală a sa. Se putea întâmpla ca un copist. prin aceasta. precum şi exigen elor universită ilor. Odată ob inută însă pecia lipsă. împrumutată fiind altcuiva.

cu excep ie celor care sunt în mod deosebit eficace pentru exercitarea memoriei în diversele materii studiate de elevi. de trosnete şi de mirosul rău. de gălăgie dăunătoare.dar din rândurile lui răsar câteva detalii ale şcolilor ce ne sunt familiare. nici mai multe decât este necesar pentru o iluminare corectă. din când în când. profesorul să poată privi afară şi admira pomii. Profesorul să şadă mai sus decât studen ii. Lă imea şi lungimea edificiului trebuie să fie aceeaşi. Cât despre ferestre – ele trebuie să fie nici mai pu ine. Trebuie să fie departe de locurile frecventate de femei. pentru că în ambele cazuri scade capacitatea de memorare. de câini care latră. noble ea şi meritele sale 118 . nici să apese podeaua. Este bine ca aşezământul să fie la etajul de sus. Se dispun două sau trei ferestre prin care. To i pere ii vor fi vopsi i numai în verde. de canale. de cai. To i cei dintr-o provincie sau de un neam să fie aşeza i împreună. iar scările să nu fie obositoare la urcat. Studen ii nobili şi de neam înalt să fie aşeza i în locurile cele mai bune. trebuie să fie o singură intrare. Şcoala va fi cură ată de praf şi de orice murdărie. mai ales când e vreme frumoasă. grădinile şi florile: vederea lucrurilor plăcute întăreşte memoria. ca profesorul să-şi poată aminti numele lor. unde este aer curat. Tavanul nu trebuie să fie nici prea înalt. Locurile studen ilor să fie aşezate în ordine. de zgomotele pie ei. „Un edificiu scolastic trebuie să fie construit într-un loc deschis. dar respectând locul de onoare i se cuvine fiecăruia după însărcinările sale. la o înăl ime de la care să poată controla cine intră. Va fi fără imagini şi de picturi. precum şi pentru ca to i să poată vedea chipul profesorului.

devenind termeni tipic universitari. după aşezăminte) care avea autoritate asupra cunoştin elor transmise în şoli şi asupra persoanelor care frecventau şcolile. organizat pentru a atinge scopuri precise. metodele. fie la organizarea lui. odată cu afirmarea universită ii.personale. ci fiecare îşi păstrează locul care i-a fost atribuit. Universitas indica în latina medievală orice ansamblu de persoane.” O realitate nouă are nevoie de cuvinte noi. termeni afla i deja în uz. Institu ia universitară şi-a format un lexic propriu. se defineşte corpora ia (formată din studen i sau profesori. complexul disciplinelor. Prin studium se denumea con inutul activită ii didactice şi de cercetare. dezvăluind cât de legată este universitatea de azi de rădăcinile ei medievale: realitatea care stă în spatele acestor cuvinte. Termenul „universitate” din limbile europene moderne se referă fie la con inutul învă ământului superior. Rareori este vorba de cuvinte inventate anume. poate fi şi chiar este profund diferită. care a trecut din latina medievală în limbile moderne. Dar poate că într-o bună zi sfaturile acestea vor fi de folos urmaşilor. lua i din limbajul şcolilor neuniversitare sau din via a de toate zilele. dintre care mul i sunt în uz şi acum. pentru a desemna diversele arii 119 . antice şi mereu aceleaşi. Eu nu am avut niciodată o asemenea şcoală şi nu cred că există undeva vreuna de felul acesta. obiecte pentru care Evul Mediu folosea două cuvinte distincte: studium şi universitas. cel mai adesea. îşi schimbă în elesul şi se specializează. În universitatea medievală se vorbea. Nu se schimbă niciodată ordinea locurilor şi nimeni nu ia locul altuia.

încărcat de o autoritate care le era recunoscută. al doilea (pentru că aici „maestro” desemna un profesor de rang inferior).disciplinare. de facultă i (facultates). din moment ce putea fi însărcinat să controleze dacă profesorii îşi îndepliniseră regulamentar îndatoririle didactice. Profesorii erau numi i magistri sau doctores. se folosea de obicei primul termen. Maeştri de drept de la Bologna erau numi i şi domini. un cuvânt din vocabularul feudal. 120 . A ajuns pînă la noi termenul bidellus sau bedellus: acest personaj din universtă ile medievale era important. la Bologna. la Paris.

La Roma: Bibliotheca Vaticana (întemeiată la începutul sec. codex Vaticanus sau Ursinianus sau Bobbiensis (Bobbiensis Vaticanus) sau Palatinus (Palatinus Vaticanus). după întemeietorul ei. de lângă Milano şi prin aducerea unui mare număr de manuscrise de la Heidelberg (provincia Palatinata). Flavius Ursinus. legate cu lan uri. s-a mai îmbogă it prin achizi ionarea de manuscrise. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar codex Laurentianus sau Mediceus sau Marcianus sau Florentinus. după provenien a sa. este numită şi Bibliotheca Medicea. 121 . până s-a construit clădirea bibliotecii. cele mai importante aşa se află şi azi. au fost aşezate pe pupitre (pluteus). nefiind prea numeroase la început. pentru că la început. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar. Cea mai importantă dintre ele este Bibliotheca Laurentiana din Floren a (se numeşte Laurentiana pentru că a fost înfiin ată pe lângă biserica San Lorenzo. de la mănăstirea Bobbio. cele mai numeroase şi pre ioase manuscrise latineşti şi greceşti sunt concentrate în câteva biblioteci.4. Aceste manuscrise. A fost îmbogă ită în 1600 cu colec ia de manuscrise a unui umanist. dominate de cele din Italia. BIBLIOTECI În vremea nostră. al XV-lea). fiind indicate prin sintagma libri catenati. mai poartă un nume: Bibliotheca Marciana. mai ales palimpseste. Cosimo de Medici 1444. manuscrisele au stat în mănăstirea San Marco din Floren a).

Cardinalul Bessarion şi-a dăruit. le-a lăsat bisericii San Marco. În Anglia există trei colec ii distincte de codice latineşti şi greceşti: în primul rând. cea a universită ii din Oxford (Oxonium: codex Oxoniensis) care se numeşte Bodleiana (după numele întemeietoruluisău). descifrate pentru prima dată de Angelo Mai. aceste codice s-au pierdut în mare parte. nomenclatorul înregistrează aici codex Marcianus sau Venetus (Marcianus Venetus).La Milano (Mediolanum): Bibliotheca Ambrosiana (cu numeroase manuscrise. Din afara Italiei. luate dintr-o bibliotecă din Spania). al bibliotecii vene iene este alcătuit din manuscrisele latineşti şi greceşti colec ionate de Petrarca care. sunt de bună calitate. mai degrabă simbolic. la moartea sa. printre care şi o serie ajunsă aici ca pradă de război (dăruite lui Bodley de contele de Essex. papirusuri descoperite la Herculaneum. precum şi palimpseste. Bibliotheca Neapolitana. Biblioteca Na ională din Leiden (o colec ie mai pre ioasă pentru zona orientală decât pentru cea greco-romană). se află aici aproximativ treizeci de mii de manuscrise. Biblioteca Regală din Madrid (Matritensis) de ine manuscrise vechi. care. sunt importante pentru colec iile de manuscrise Biblioteca Na ională de la Paris. La Vene ia: Bibliotheca Marciana. de la Bobbio. fără a fi numeroase. mai ales. colec ia de opt sute de manuscrise (preponderent greceşti) bibliotecii San Marco. întemeiată de dinastia Bourbon. Nucleul. în 1468. La Napoli a existat o bibliotecă importantă. aici sunt. La Cambridge (Cantabrigium: codex 122 . drept mul umire pentru azilul acordat de Vene ia grecilor fugi i din calea turcilor.

amintind de biblioteca din Alexandria). La Heidelberg se află o bibliotecă întemeiată în 1421. la începutul sec. despre care se spune că ar fi avut şase sute de mii de volume (un număr mai degrabă legendar. şi-a lăsat moştenire publică toată biblioteca (în jur de douăzeci şi opt de mii de volume. Unul dintre cele două cataloage existente precizează numărul autorilor: 405 lucrări de autori greci şi 222 lucrări de autori latini (pot fi amestecate manuscrisele cu tipăriturile). Al doilea catalog precizează numărul 123 . este cea mai veche bibliotecă publică germană care a supravie uit până în vremea noastră. În sfârşit. alegând mai ales manuscrise de la Heidelberg. tot ca pradă de război. Din spa iul german. un general al papei a luat aproximativ trei mii cinci sute de manuscrise. Musaei Britannici) se află cam şaptezeci de mii de manuscrise. în timpul războaielor religioase. între care zece-douăsprezece mii sunt codice latineşti şi greceşti). în sec. În 1797. În 1622. la Biblioteca Muzeului Britanic (codex Londiniensis. Bonaparte a dus de la Roma. cea a Mavrocorda ilor. la Londra. manuscrise din biblioteca Vaticană. În România a existat. Un al doilea centru german important pentru codice este Wolfenbüttel (Guelferbytana): oraşul a avut un principe care. a rămas într-o stare bună.Cantabrigianus) există mai ales texte greceşti. al XVI-lea. bine alese. dintre care însă cele mai multe sunt orientale). o bibliotecă importantă. Biblioteca. au revenit la Vatican peste două mii şase sute de manuscrise originare din Heidelberg. şi le-a dus la Vatican. se disting două colec ii de manuscrise. După tratatul de pace din 1815. aflată într-un orăşel ocolit de ultimul război. al XVIII-lea.

întocmit pe la jumătatea sec. Despre biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino nu se ştie nimic. 124 . fiind poate înglobată de Mavrocordat în biblioteca sa.manuscriselor: 162. Căr ile au dispărut. într-o vreme a stat şi ea găzduită de Palatul Văcăreşti. al XIX-lea. Aceste manuscrise au fost cercetate de soli francezi şi cel pu in şaptezeci şi şase au fost vândute. ajungând la Paris (unde s-au păstrat). s-a păstrat (în colec ia de documente ini iată de Eudoxiu Hurmuzachi) un catalog al bibliotecii mănăstirii Văcăreşti.

Investigarea erorilor se poate face în sine. errores significativi. erorile pot fi cercetate în scopul alcătuirii unui stemma. Vorbim de erori separative dacă un manuscris atestă o eroare acolo unde un alt manuscris păstrează lec iunea autentică: atunci are o descenden ă independentă de a acestuia (rămâne însă incertitudinea generată de contrastul dintre lec iunile autentice şi posibilele emendări). Se demonstrează că un martor B este independent de că erorile semnificative sunt separative sau 125 . dar atunci devin relevante anumite caracteristici ale lor. care ar putea indica anumite linii de descenden ă (fiind evident că o citire corectă. Mărturia este strict limitată la erorile semnificative (vide infra). Pe de altă parte. pornind de la constatarea conjunctive. EDI II Primul rezultat al muncii editorului este alcătuirea unui stemma. utile în detectarea rela iilor stemmatice. Paul Maas stabileşte o formulă de analiză. cu scopul de a determina felul în care au apărut şi calea de eliminare a lor.5. Erorile care apar în cursul transcrierii au o semnifica ie decisivă în studierea interrela iilor dintre manuscrise. se vorbeşte despre erori indicative sau semnificative. Dependen a unui martor de un altul nu poate fi demonstrată direct. Din acest punct de vedere. autentică poate supravie ui în orice linie). ci numai prin excluderea posibilită ii de a fi independent.

Asemenea erori sunt numite erori conjunctive (errores coniunctivi). că un număr de manuscrise bizantine din Sofocle sunt independente de L. în mod independent.un martor A. s-a demonstrat între timp. Se poate dovedi că doi martori. 126 . B şi C. Se identifică erori conjunctive dacă două sau mai multe manuscrise împărtăşesc o eroare proprie. există posibilitatea ca o emendare să fi anulat mărturia asocierii). O eroare celebră în tradi ia clasicilor greci este omisiunea versului Oedipus Tyrannus 800 în Codex Laurentianus 32. Este un fapt general acceptat azi că niciun bizantin din acele trei secole nu putea compune versul respectiv. Mai mult. A. pentru că nu se exclude teoretic posibilitatea ca mai mul i martori. sunt împreună împotriva unui al treilea. să facă aceeaşi greşeală. şi care face ca manuscrisele să fie asociate într-o anumită linie de descenden ă (şi de data aceasta. şi anume una care nu poate fi atribuită unei coinciden e în citirea greşită. descoperind în A împotriva lui B o eroare constituită în aşa fel încât ceea ce ştim noi din stadiul criticii conjecturale a perioadei dintre A şi B ne autorizează să avem certitudinea că nu putea fi îndepărtată prin conjectură în acea perioadă. al X-lea sau al XI-lea (L) împotriva manuscriselor din sec. nu al certitudinilor. al XIII-lea (AG). prin intermediul erorilor separative din L (e drept.9 din sec. prin identificarea faptului că o eroare comună lui B şi C este de o asemenea natură încât e pu in probabil ca B şi C să o fi comis independent una de alta. Este un domeniu al probabilită ilor (sau improbabilită ilor). Erorile de tipul acesta sunt numite erori separative (errores separativi). mai ales în textul scholiilor).

pe de altă parte. Dacă. atunci faptul respectiv nu se transformă într-un argument care să sprijine stemma. Natura tradi iei medievale implică. iar faptul acesta impune limitări. ambii martori au autoritate ortografică. Contextul este relevant: dacă ambii martori prezintă. producerea unui număr mic de copii (cel mult trei) după acelaşi arhetip. o eroare comună provocată de itacism face probabilă explicarea prin apartenen a la aceeaşi familie. în cazul textelor relativ pu in citite. 127 . de pildă. în cazuri extrem de rare s-au conservat toate cele trei copii sau descenden i din fiecare din ele. exista o tendin ă de contaminare: în momentul în care se produce contaminarea. pentru că este primejdios ca un text să fie editat pe baza unui stemma incert. un conglomerat de erori datorate itacismului şi singura eroare pe care o au în comun se datorează itacismului. Recomandările stricte de alcătuire a schemei de descenden ă nu se aplică în cazurile în care tradi ia manuscrisă a fost supusă emendării sau contaminării.Probabilitatea ca doi martori să fie în acord pentru că au folosit aceeaşi sursă este însă mai mare. Aceste două tipuri de erori indicative apar frecvent în textele extinse. când textele erau intens citite. Pe de altă parte. astfel încât cele două tipuri de rela ii pe care le implică pot fi demonstrate dincolo de orice îndoială. metoda care stă la baza alcătuirii unui stemma devine impracticabilă.

stemma trebuie să acopere o tradi ie închisă: altminteri orice manuscris individual poate con ine variante (în text sau pe margine) care provin dintr-o sursă externă. editorii se confruntă cu probleme generate de absen a unor proceduri stemmatice clare. şi de dificultatea de examninare şi evaluare a unor manuscrise emendate sau contaminate. din acest motiv. Principiul este generat de constatarea că un martor care de dată mai târzie decât decât altul nu este în mod necesar. Tot aşa. Aceşti martori recentiores se dovedesc a fi. Asemenea manuscrise pot varia în dată (mai ales când este vorba de autori care s-au bucurat de o largă popularitate). în vreme ce independen a martorilor ulteriori (împotriva celor care sunt mai timpurii decît ei) trebuie demonstrată prin erori separative. Manuscrisele târzii pot păstra o tradi ie de dată veche. indiciu că nu poate proveni dintr-un codice ulterior lui. Cel mai vechi martor existent este întotdeauna complet independent. de la Occidentul sau Bizan ul medieval până în vremea Renaşterii. iar apoi ajunge la recentiores. iar acest principiu a fost perfect formulat de Pasquali: recentiores non deteriores.Mai departe. în examinarea martorilor din punctul de vedere al independen ei lor. un martor inferior. parcursul corect începe de la cel mai vechi. Ştiin a bizantină merită să fie corect evaluată. Este întotdeauna relevantă cercetarea stării filologice în ansamblu a unui manuscris. în ordine cronologică. tot aşa cum se cuvine să fie pre uite efectele adnotărilor medievale sau 128 . Vârsta unui martor este luată în considera ie doar ca terminus ante quem. în majoritate. dependen i. Cel mai adesea.

chiar dacă permite o mărturie adecvată. Munca statistică poate fi făcută acum mijloace moderne.măiestria emendărilor Renaşterii. Şapte manuscrise din Eschil pot sugera un stemma. ci se plasează în contextul evaluării autorului respectiv. alte şaptesprezece o pot distruge. al subiectului şi stilului. 129 . poate implica argumentul probabilită ii ca ipoteză de lucru. cu condi ia ca datele să fie pregătite adecvat. Beneficiul constă nu numai în viteza de lucru. iar un hiatus în transmitere poate avea efecte ascunse. Rezultatul ultim nu rămâne unul mecanic. Se poate recurge la examinarea statistică. Recensiunea manuscriselor. la acestea urmând să se adauge şi alte manuscrise eschiliene. ci şi în depăşirea erorilor omeneşti în judecarea mărturiilor. un calculus de variante. Concluziile se formulează doar după ce sunt examinate mărturiile din toate punctele de vedere. Bibliografia recentă şi recurgerea la mijloacele moderne de cercetare reprezintă pentru editor o complinire a studierii câmpului general al tradi iei mansucriselor de care dispune. care nu implică nicio opinie în privin a autenticită ii lec iunilor sau a deteriorării lor succesive. Polibiu şi Titus Livius erau totuşi texte prea voluminoase pentru a se bucura de o popularitate neîntreruptă. iar emendarea şi contaminarea sunt în măsură să vicieze analiza. dar numai după cola ionarea tuturor manuscriselor cunoscute. Un editor al lui Polibiu ori Titus Livius poate prezenta un stemma şi o tradi ie închisă a principalei linii de descenden ă.

după inventarea tiparului. Descoperirile ulterioare au îmbogă it tabloul edi iilor princeps latine din secolele care au urmat incunabulelor. prin descoperiri succesive. din 1518 pînă în 1773. EDITIO PRINCEPS Numele de editio princeps se foloseşte pentru prima edi ie tipărită a unei opere. Sweynheim şi Pannartz. din 1520.6. Autorii greci s-au bucurat de mai pu ină aten ie. gramaticile greceşti ale lui Constantin Lascaris (Milano. cel al lui Cicero către Brutus. Iată câteva exemple: din 1515 datează prima parte a Annalelor lui Tacit. s-au îngrijit de tipărirea clasicilor latini. abia la sfârşitul sec. Velleius Paterculus. iar umaniştii. Renaşterea a fost predominant latină. În schimb. din acelaşi an datează o edi ie din Lactan iu. 1476) şi Manuel Chrysoloras (Vene ia. Primele căr i tipărite în greacă au fost. edi ia princeps a lui Homer datează abia din 1488. în 1528. al XVI-lea se poate spune că au fost publica i în cea mai mare (şi mai importantă) parte autorii greci. au fost adăugate căr i. fragmente care lipseau edi iei princeps a lui Titus Livius din 1469. Înaintea tuturor celorlal i autori. la Subiaco). De oratore (1465. în 1508 a fost completat epistolarul lui Pliniu cel Tânăr către Traian. din motive didactice. editat de Fust şi Schoeffer. la Magonza). Edi ii princeps au apărut însă chiar şi după această dată (fără a fi limtate la descoperirile papiriacee sau de texte găsite 130 . când era deja publicată cea mai mare parte a clasicilor latini cunoscu i atunci. a fost publicat Cicero: De officiis şi Paradoxa (în 1465. capitole. 1484).

Aristotel etc. Arrian ( jIndikhv). Efortul de tipărire a autorilor greci a fost rapid dublat de traducerea lor în limba latină. gunaikeivwn paqw`n). din 1698.ulterior). originalul grec s-a pierdut. în 1838. din 1715. cum este de pildă Soranus (Peri. uneori s-a întâmplat ca traducerile umaniştilor (integrale sau par iale) să fie publicate înaintea edi iilor princeps ale autorilor greci (câteva exemple: Batrachomiomachia. Esop.). care a fost găsită de F. asta era situa ia şi pentru Peri leptunouvsh~ diaithv~. Tucidide. În câteva din aceste cazuri. Dionysios Thrax (Tevcnh grammatikhv). Herodot. Platon. 131 . Din 1652 datează culegerea Antiquae musicae auctores septem. R. Dietz şi a fost publicată după moartea acestuia. Extrem de rare sunt situa iile în care textul grecesc este ulterior regăsit: multe din operele lui Galenus au ajuns până la noi doar în traducere latinească. dar în 1898 a fost publicat textul grecesc după un codice descoperit atunci.

TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1974 sau FLAVII SOSIPATRI CHARISII ARTIS GRAMMATICAE LIBRI V EDIDIT CAROLUS BARWICK EDITIO STEREOTYPA CORRECTIOR EDITIONIS PRIORIS ADDENDA ET CORRIGENDA 132 . Titlul se scrie în latină cu litere majuscule şi fără interpunc ie. textul.7. prefa a. conspectus siglorum et notarum. unul sau mai mul i indici. PAPINI STATI ACHILLEIS RECENSVIT ALDO MARASTONI BSB B. EDI IILE CLASICE Păr ile esen iale ale edi iilor dintr-un autor clasic sunt titlul. De pildă: P. pe cât posibil clar şi scurt. la care adesea se adaugă fontes et testimonia. aparatul critic. G. Se cuvine să fie.

în cazul genitiv. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1986 133 .COLLEGIT ET ADIECIT K. TEVBNERI MCMIII sau (mai frecvent) se poate da echivalentul latinesc: BABRII MYTHIAMBI AESOPEI EDIDERUNT MARIA JACODA LUZZATTO ET ANTONIUS LA PENNA BSB B. G. G. Nu există un raport sintactic între titlul operei şi numele editorului: ar fi fost o eroare să apară scris LIBROS V. TEVBNERI MCMLXIV Titlul operei este precedat de numele autorului. KÜHNERT LIPSIAE IN AEDIBVS B. G. Titlul unei opere greceşti se poate lăsa în limba greacă: ARISTOTELIS POLIQEIA AQENAIWN QVARTVM EDIDIT FRIDERICVS BLASS LIPSIAE IN AEDIBVS B.

Seria Euripide a aceleiaşi edituri atestă abordări diferite ale rela iei gramaticale dintre numele autorului şi titlul operei.. E. G. mai ales. prin absen a consemnării anului: Supplices (ed. 1984).g. Iată două exemple: EVRIPIDIS HELENA EDIDIT KARIN ALT LIPSIAE IN AEDIBVS B. Christian Kopff. în edi iile Teubner ale operelor euripideice Bacchae (ed. G. 134 . 1982) şi Christopher Collard. Şi mai departe de standardele obişnuite ale paginii de titlu sunt aceste exemple. care ies în eviden ă prin dimensiuni şi. TEVBNEI MCMLXIV EVRIPIDES IPHIGENIA IN TAVRIS EDIDIT DAVID SANSONE BSB B. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1981 Varianta ultimă (cu numele autorului în cazul nominativ) se regăseşte. e.

se descrie species externa. I EPISTVLAE AD FAMILIARES RECOGNOVIT BREVIQVE ADNOTATIONE CRITICA INSTRVXIT LODOVICUS CLAUDE PURSER COLLEGII SANCTAE ET INDIVIDVAE TRINITATIS IVXTA DVBLIN SOCIVS OXONII E TYPOGRAPHEO CLARENDONIANO HYGINI FABVLAE RECENSVIT. Dacă există incertitudini asupra datei operei..M. W. I. H. Pentru fiecare dintre codicele pe care se bazează edi ia. TVLLI CICERONIS EPISTVLAE VOL. edi iile recente au abandonat în general acest tip de rela ie cu limbile clasice. ROSE M. autenticită ii ei etc. acestea ocupă primul loc. Apoi se trece la examinarea tradi iei directe. i PROLEGOMENIS COMMENTARIO APPENDICE INSTRVXIT 135 . LVGDVNI BATAVORVM APVD A. se semnalează în margine sigla. SIJTHOFF Exista obiceiul ca prefa a să fie scrisă în latină.A.

adesea copii ale unor codice care. Pentru simplificarea aparatului critic. i se relatează istoricul. inscrip ii. De o importan ă aparte pentru critica de text este tradi ia indirectă: de aceea trebuie tratată în prefa ă. se indică în ce fel li se pot recupera lec iunile. care este numerotată cu cifre romane şi împăr ită în capitole. imediat după cea directă. Mărturiile antice asupra autorului şi asupra operei ocupă ultimele pagini ale prefe ei. din cinci în cinci. Nu trebuie uitate edi iile umanistice şi îndeosebi edi iile princeps. Între prefa ă şi text se pune lista de sigle şi de semne (conspectus siglorum et notarum).se prezintă con inutul. pentru a facilita trimiterile ulterioare. Notele prefe ei se indică prin numere progresive. Codicele sunt indicate de regulă cu o singură literă majusculă. se indică aceleaşi elemente ca şi în cazul codicelor. fără să se ină cont de diviziunea pe capitole. florilegii. după folosirea pentru tipar. Pentru a face mai comodă consultarea. Rândurile se pot numerota pe margini. Se trece apoi la indicarea edi iilor. pentru fiecare. Dacă se folosesc şi codice care s-au pierdut. au fost considerate superflue şi s-au pierdut (de aceea edi iile princeps pot avea valoarea unor codice). la erorile cele mai importante ale cola ionărilor precedente etc. iar în cazul celor cu valoare ştiin ifică se dă lista completă. se pot face. Dacă tradi ia directă cuprinde şi papirusuri. cel mai adesea litera ini ială a 136 . la coruptelele lor specifice. aprecieri generale şi se semnalează deficien ele. se pot face în prefa ă referiri la particularită ile ortografice ale codicelor. se recomandă să se indice în margini subiectul.

Chiar şi codicele pierdute merită să figureze cu siglele lor. Explicarea siglelor se cuvine să fie scurtă. Cu w sau W e indicat consensul tuturor codicelor. Toate observa iile referitoare la codice se fac în prefa ă.. cu excep ia celor numi i expres în aceeaşi notă. prin care se explică abrevierile folosite în aparatul critic: om. † etc. diserta iilor etc.numelui lor. Klotz) consensul codicilor G E H este indicat cu .. cor. La siglele codicelor se adăugă cele ale papirusurilor şi ale florilegiilor/antologiilor. doar numele şi data codicelui. Un grup de codice care formează o familie se poate semnala cu o siglă specială: în Oratio Pro Caelio (ed. Nu arareori codicele sunt indicate cu litere minuscule sau greceşti. ale revistelor. Lista începe cel mai adesea cu codicele de autoritate.g. indica iile editorilor. dacă au fost deja cola ionate sau dacă li se pot recupera lec iunile din alte surse. semnele < >. ale celor care au făcut emendări.  = codex Parisinus E 71 anno 1416 scriptus. Rareori există motive suficient de puternice pentru a schimba siglele uzuale. se notează cu litera sau cu men iunea Itali lec iunile sau conjecturile anonime din epoca Umanismului. nu în conspectus siglorum.: o = codex Oxoniensis Collegii Corporis Christi 57 saec. X. 137 .. sau între antiquiores şi recentiores. Nu se recomandă notarea cu pentru codices recentiores (în ansamblu sau în parte) sau distingerea între codicele integri şi mutili. e. [ ]..g. saec.: A = codex Ambrosianus C 29 inf. del. Orice alte observa ii sunt rezervate prefe ei. După siglele codicelor se pun notae. e. etc. XII.

Citatele şi cuvintele unui interlocutor se pun între ghilimele. Consensul este aproape unanim în editarea tradi iei manuscrise. iar textele epigrafice sunt în mod curent editate cu alte valori ale semnelor grafice. O serie de asteriscuri indică presupunerea unei lacune în text. Cu cursive se notează observa iile editorului. iar după text se pune conspectus metrorum. este preferabil să fie pu in frecvente. Cu majuscule se scriu formulele juridice. numele autorului şi titlul operei. lacunele din tradi ia manuscrisă trebuie semnalate însă în aparatul critic. Dacă existen a a două puncte în acelaşi rînd face neclar începutul unui capitol sau paragraf. Textul este editat cu caractere simple (rotunde). se adaugă la text personae şi argumenta. se lasă un interval mai mare înainte de începutul unui nou capitol sau 138 .Conspectus poate varia în func ie de operă. în caz contrar. Cel mai adesea pe partea de sus a celor două pagini ale căr ii deschise se scriu numerele paginilor respective. Paragrafele corespund cel mai adesea capitolelor. Pentru operele dramatice. con inutul lor. În paranteze unghiulare < > se pun literele şi cuvintele care lipsesc în codice şi sunt adăugate prin conjectură. în paranteze drepte [ ] se pun literele şi cuvintele tradi iei directe expurgate de editor. Indicarea capitolelor şi a paragrafelor se face pe una dintre marginile laterale: pe aceeaşi margine (sau pe cealaltă) sunt numerotate rândurile. Marginile textului se folosesc în mod diferit. În cartea De medicamentis a lui Marcellus se adaugă signa ponderum medicinalium. Cuvintele iremediabil deteriorate se pun între cruces. actele politice şi alte asimilabile lor. pentru textele papiriacee încă nu există un acord complet.

Dacă există un singur manuscris sau dacă dintr-unul singur derivă to i ceilal i. pe marginile interne ale edi iei sale din Solinus. iar „mâinile” diferite se notează cu cifre arabe superioare: e. Lec iunile diferite ale aceleiaşi note sunt separate cu o virgulă sau cu două puncte. sau fără nici un semn de punctua ie. în multe edi ii însă caracterele normale şi cursive sunt folosite diferit.paragraf. lec iunile codicelor şi conjecturile filologilor sunt cu caractere normale (rotunde). cu caractere cursive. cea a totalului comediei. Dacă în acelaşi rând sunt două sau mai multe note. Mommsen a adăugat locurile paralele din Pliniu cel Bătrân.g.): aceste numere se aşază într-o margine a textului edi iilor moderne. cu adăugarea literelor alfabetului latin (a b c d etc. care trebuie să fie. M . În coresponden ă cu rândurile sau versurile textului. actele şi scenele. mai presus de toate. Sub text se pune în formă latină aparatul critic. Pentru textele istorice se pot pune pe marginile laterale indica ii cronologice. Pentru numărul de versuri nu există o normă constantă. iar într-o margine laterală. Vulgata multor texte greceşti în proză are o numerota ie specială. acestea se disting între ele printr-un spa iu sau prin două linii verticale. dar cel mai adesea se notează pe marginea stângă. Rareori numerotarea se face în josul paginii. se fac de obicei două numerotări: în marginea superioară. se semnalează pe margine recto-ul şi verso-ul (chiar şi în mijloc de cuvânt). Codicele se indică prin siglele din conspectus. 1 139 . clar. aparatul este numerotat cu cifre arabe aldine. iar tot restul. în acelaşi fel se notează paginile edi iilor importante pentru valoarea lor ştiin ifică sau pentru răspândirea lor. Pentru edi iile din Plaut şi Teren iu.

ar trebui puse după aparat testimonia ueterum. divergen ele sau erorile codicelor individuale şi nici lec iunile eronate din codice izolate. timeret). numai pentru filologii care sunt numi i în mod obişnuit aşa (e. Camerarius şi nu Kammermeister. dar se scrie Bentley. Haupt şi nu Bentleius. dar ulterioare lui. auctores şi imitatores. acte academice. 140 . toate conjecturile propuse de savan i.g.. Mommseno). pentru că sunt legate de text. După text se pune un indice de nume proprii. precum şi din reviste.. Victorius şi nu Vettori. se foloseşte în forma latinească. Titlurile de reviste nu se traduc în latină (Rheinisches Museum. Perizonius şi nu Voorbroek). ele se pun între text şi aparat. nu se consemnează dubiile asupra lec iunii arhetipului sau familiei. În anumite cazuri apar şi al i indici: nume de scriitori cita i. Editorul inventariază pentru sine. Dacă ajunge să fie citat un nume nou. din edi iile precedente. dar este de dorit să le selec ioneze cu pruden ă pe cele incluse în edi ia sa. testimonia. Numele filologilor se dau după abrevierile semnalate în notae. s) V.. nu Museum Rhenanum). tăieturile prin răzuire sunt indicate cu asterisc sau cu linii verticale uşor înclinate: agi* (era. Cu excep ia situa iilor ieşite din comun. la nominativ. Hauptius. Se declină însă în formă latinească numele filologilor moderni (e.. 2 litt.g. Totuşi.Literele din lec iunile codicelor care sunt marcate cu puncte trebuie (în viziunea editorului) înlăturate (e. Strict logic.g. inma// F (eras.: a Wilamovitzio. os). monografii etc. după uz. fort.

„La critica del testo”. Introdução à cultura clássica.). Paris. „Sapere è potere”. 141 . pp. Roma. particularită i gramaticale şi sintactice sau altele. Introducere. 16-18. Adriatica Editrice. ♦T. Costa. Un passato da riscoprire. 1970. 10 (1997). ♦I. pp. Les manuscrits. Jakó. I. Giarratano. 1974. Academiei. Lisabona. pp. Bucureşti. Marzorati Editore. În: Introduzione allo studio della cultura classica. Niculescu (ed. Frova. 673-739. gramaticii”. vol. Paris. ♦S. 1956. Le strade del testo. [Editura] Universită ii. Dain. 595-672. 1979. „La storia della filologia classica”. Al. pp. Ed. vol. „Izvoarele latinei „vulgare”. 24-35. Bucureşti. Cavallo (ed. 1964. În: Manual de lingvistică romanică. 1990. Editura Enciclopedică Română. 2 („Linguistica e filologia”). 69-142. 1. Les Belles Lettres. 171-190. pp. Herescu. Bucureşti. Mareş. I. Milano. Buescu. Inscrip iile. Problèmes de critique et d’histoire textuelles. pp. Buescu. papirusurile. ♦C. În: Documente privind istoria României. ♦G.auctores şi imitatores. Bibliografie selectivă ♦V. XII-XV)”. Ghe ie & Al. Prefa ă de N. II Latina „Vulgară”. Les Belles Lettres. În: Medioevo. ♦V.romanitate. Institut Roumain d’Études Latines. Latinitate. Bucureşti. Editorial Verbo. pp.). 1942. an I. ♦C. Vol. ♦A. „Paleografia latină cu referire la Transilvania (sec. 1987. Bari. nr. 53-65. Introducere în filologia românească. „Quando studiare diventa un mestiere”.

Antenore. G. Scribes and Scholars. Bucureşti. Copisti e filologi. În: Medioevo. Oxford. an I. 142 . Leipzig. pp. Oxford University Press. Reynolds & N. 1987. Textual Criticism. Pini. Russo. Padova. La tradizione dei classici dall’Antichità ai tempi moderni. nr. Maas. 1957. ♦A. ♦D. 1912. traducere în limba engleză de B. Roma. ♦L. Oxford. 36-45. 1968. Oxford University Press. Ferrari. 1958. I. Textkritk. Wilson. Critica textelor şi tehnica edi iilor. traducere în limba italiană de M. „Cosa non si fa per quel pezzo di carta”. Un passato da riscoprire. 10 (1997). Flower.♦P. D.

143 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful