Pragmatismul

Pragmatismul este înrudit îndeaproape cu empirismul si pozitivismul, si

trebuie înțeles înainte de toate ca o reacție împotriva teoriilor raționaliste. El se
ridică împotriva noțiunii raționaliste de realitate, înțeleasă ca noțiune
corespondentă adevărului absolut, ca ceva inflexibil, mort. Pragmatismul
mărturisește o înrudire cu empirismul, cu teoriile care văd în realitatea multiplă
de lucruri și fapte singurul domeniu de cercetare filosofică . Totuși el nu admite,
ca empirismul, că realitatea este compusă dintr-o sumă de infime părticele, fără
o legătură neapărată între ele, și nici nu împărtășește atitudinea antireligioasă a
empirismului.
De acord cu raționalismul și împotriva empirismului, pragmatismul
admite rolul teoretic al noțiunilor. Admițând rolul simțurilor și importanța
noțiunilor în cunoaștere, respectând credințele religioase și combătând orice
poziție dogmatică, pragmatismul ocupă în mișcarea filosofică un rol important.
O seamă de gânditori din trecutul filosofic sunt considerați de către
pragmatiștii contemporani drept precursori ai lor, ca de exemplu Socrate,
Aristotel, Locke, Berkeley și Hume, însă Protagoras trebuie pus cel dintâi.
Dintre filosofii contemporani trebuie socotiți Nietzsche, Avenarius și Mach.
Nietzche merită să fie considerat precursor și reprezentant de seamă al
pragmatismului, deși n-a fost un filosof sistematic și nici n-a înercat să dea o
teorie a adevărului.
Termenul pragmatism vine de la grecescul πράγμα, care înseamnă
acțiune și a fost întrebuințat prima dată de către Charles Pierce pentru a denumi
probleme filosofice. Mai târziu, William James l-a reluat si l-a folosit pentru a
caracteriza prin el propria filosofie.
Pragmatismul este considerat a fi mai mult o „metodă”, un procedeu nou
de a pune problemele și de a le dezlega, de a privi faptele și de a le interpreta.
Metoda pragmatistă este, înainte de toate, o atitudine și o orientare, față de fapte
și diferite teorii asupra lor. Această atitudine, sau orientare constă în a ne abate
privirile de la tot ceea ce-I lucru prim, prim principiu, categorie, pentru a ne
întoarce către lucrurile ultime, către rezultate, consecințe, fapte.
Ceea ce a contribuit îndeosebi să ridice pragmatismul la nivelul de teorie
la modă a fost interpretarea pe care a dat-o noțiunii de adevăr.Această noțiune
ocupă în filosofia pragmatistă o poziție centrală. Deci teoria pragmatistă
adevărului este o teorie generică a adevărului. Pragatismul se crede îndreptățit să
susțină că adevărul poate face parte din lumea experienței și are legături intime
și indisolubile cu acțiunea. “Adevărul este un eveniment ce se produce pentru o
idee. Aceasta devine adevarată; ea este facută adevarată de anumite fapte.” O
idee nu este deci adevarată intotdeauna. Pentru a fi adevarată, ea are nevoie de
verificare prin fapte. Înainte de această verificare, nu este nici adevărată, nici
falsă . Înainte de verificare, ea nu contează și nu valorează decât în măsura în
care pare susceptibilă de a fi adevărată. Iar prin verificare nu trebuie să
înțelegem altceva decat funcția pe care o îndeplinește o idee de a ne servi
călăuza. O idee adevărată este un instrument eficace de acțiune , un mijloc
eficace de a obține rezultate importante. Prin urmare, ideile adevărate nu sunt
scopuri în sine. Ele nu există de dragul contemplării din partea omului, ci de
dragul acțiunii omului și în folosul exclusiv al acestuia.
Pentru pragmatism nu există un adevăr cu a mare, unul etern, ci există
adevăruri. Adevărurile sunt in strânsă legătură cu viața omului. Desigur, se poate
concepe și un “adevăr absolut”, un punct ideal către care merg toate adevărurile
noastre si unde s-ar putea întâlni într-o zi. După pragmatism, adevărul “este
contrariul a ceea ce este instabil, practic amagitor, a ceea ce este inutil (…) a tot
ceea ce este fără realitate.” Pragmatismul înțelege să țină contactul neîntrerupt
cu experiența și realitatea, cu ceea ce este intuitiv și corect.
Un alt reprezentant de seamă al pragmatismului este F.C.S.Schiller, alături
de John Dewey. Totuși, între James și Schiller există deosebiri destul de
pronunțate. Schiller scoate mai pregnant în relief structura omenească a
cunoștinței și relativitatea ei. El face din om pivotul și izvorul oricărei
cunoștințe, înțelegând să îmbine ideea pragmatistă cu cea umanistă.