Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
Facultatea de Pompieri
APARATE TERMICE
Cazane
Bucureşti, 2009
Cod CNCSIS 270
DIANU, MIHAI-CONSTANTIN
Aparate termice: cazane / conf. univ. dr. Mihai-Constantin Dianu. – Bucureşti:
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-745-016-6
621.1
3
2.2.3.4. Calculul coeficientului de exces de aer cu ajutorul compoziţiei
gazelor de ardere..............................................................................36
2.2.3.4.1. Calculul coeficientului α prin conţinutul de CO2 din gaze............ 36
2.2.3.4.2. Calculul coeficientului α prin conţinutul de O2 din gaze .............. 37
2.2.4. Triunghiul arderii (Triunghiul lui Ostwald) .............................................38
2.2.5. Entalpia gazelor de ardere. Diagrama I g – t.............................................40
CAPITOLUL 5 – ARZĂTOARE........................................................................................64
5.1. Arzătoare pentru cărbune pulverizat .................................................................64
5.2. Arzătoare pentru combustibil lichid ..................................................................66
5.3. Arzătoare pentru combustibil gazos ..................................................................69
5.4. Arzătoare combinate..........................................................................................70
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................73
4
CAPITOLUL 1
CLASIFICAREA CAZANELOR
Cazanul este un aparat termic destinat producerii de apă caldă, abur saturat
sau supraîncălzit. El este constituit dintr-o înşiruire de schimbătoare de căldură în
sensul de curgere a apei având nivele termice, din ce în ce mai ridicate. Agentul
primar (cel care cedează căldura) este reprezentat de gazele generate de arderea
unui combustibil sau rezultate ca produs secundar dintr-un proces tehnologic.
Există două criterii mari de clasificare a cazanelor:
– în funcţie de modul de circulaţie a apei;
– după principiul constructiv al sistemului fierbător.
Astfel, avem:
A. Cazane cu circulaţie naturală în care apa şi emulsia apă-abur se
vehiculează în agregat pe baza diferenţei de densitate. Constructiv, din această
categorie fac parte:
¾ Cazanele cu volum mare de apă subdivizate în:
cazane ignitubulare (cu tub de flacără) mono-, bi- sau tritubulare;
cazane cu ţevi de fum;
cazane combinate (cu tub de flacără şi ţevi de fum).
¾ Cazane cu volum mic de apă (cu ţevi de apă) subdivizate în:
cazane cu ţevi drepte puţin înclinate;
cazane cu ţevi cu înclinare mare (numite şi „de radiaţie”).
B. Cazane cu circulaţie impusă la care circulaţia apei este activată prin pompare:
Subdiviziuni:
cazane cu circulaţie forţată multiplă;
cazane cu străbatere forţată.
Sintetic, această clasificare este redată în schema de mai jos:
ignitubulare
cu volum mare de apă cu ţevi de fum
combinate
Cu circulaţie naturală
cu ţevi drepte puţin înclinate
cu volum mic de apă
(acvatubulare) cu ţevi cu înclinaţie mare (de radiaţie)
Cazane
5
În funcţie de destinaţie, cazanele se subîmpart în:
– cazane pentru încălzire cu sau fără furnizare de apă caldă menajeră
utilizabile local;
– cazane pentru centrale termice (CT) mici care produc apă caldă, fierbinte
(t≤115°C) sau abur saturat de joasă presiune (JP);
– cazane pentru centrale termice medii furnizând apă fierbinte, abur saturat de
presiune joasă sau medie, eventual cu o uşoară supraîncălzire;
– cazane pentru centrale termice mari (CT) mari sau centrale electrice de
termoficare (CET) furnizând abur de înaltă presiune (IP) mult supraîncălzit;
– cazane pentru destinaţii speciale (navale, recuperatoare etc.).
Aşa cum s-a arătat, circulaţia apei în cazan poate fi naturală sau impusă.
Prima categorie cuprinde cazane la care antrenarea apei se face pe baza diferenţei de
densitate (ca o consecinţă a încălzirii, diferite a masei de apă supuse vaporizării).
1. Tambur cazan
2. Ţevi coborâtoare din exteriorul cazanului
3. Colector inferior
4. Ţevi urcătoare în interiorul cazanului
6
Cazanele cu circulaţie naturală se construiesc pentru debite de abur foarte
mari, nefiind teoretic supuse unei limite din acest punct de vedere.
Presiunea la care funcţionează este însă limitată şi este condiţionată de
punctul critic la care densitatea aburului şi a apei devin aproximativ egale, iar
circulaţia naturală peste aceşti parametri devine imposibilă. Se poate afirma că sub
valorile punctului critic, dar în apropierea acestuia, diferenţa de densitate între apă şi
abur este prea mică pentru a asigura o viteză de circulaţie suficient de mare.
Din această cauză apar probleme de răcire a peretelui ţevii care poate să se
distrugă din cauza solicitărilor termice şi mecanice. Acest tip de cazane se limitează
constructiv până la presiunea maximă de 180 bar.
7
La cazanele cu un singur tub de flacără, acesta se montează excentric faţă de
cilindrul de presiune (tambur) în scopul activării circulaţiei de apă în cazan. Aburul
saturat este colectat fie într-un dom colector separator de abur, fie printr-un separator
de picături format dintr-o conductă scurtă perforată.
Scăderea nivelului apei sub limita de siguranţă (linie întreruptă) conduce la
lipsa de răcire a tubului de flacără pe o anumită zonă ceea ce provoacă tensiuni
termice şi distrugerea acestuia.
⎛ mv masă (vapori ) ⎞
Titlul aburului (x) în tambur este de 0.93–0.95 ⎜⎜ x = = ⎟
⎝ mv + m masă (vapori + lichid ) ⎟⎠
şi justifică utilizarea separatorului de picături în vederea obţinerii unui abur mai
uscat. În spaţiul de apă din tambur circulaţia se realizează natural pe baza diferenţei
de densitate.
Tubul de flacără se execută din tablă de oţel ondulată din două motive:
ondularea măreşte suprafaţa de schimb de căldură cu cca 15% şi dă, de asemenea,
posibilitatea de a se prelua efortul de dilatare axială inegală faţă de tambur.
Aceste tipuri de cazane sunt echipate uneori cu supraîncălzitor de abur şi
preîncălzitor de apă amplasate în canalele de gaze.
Circulaţia apei în cazanele ignitubulare este lentă şi neuniformă în lungul
mantalei şi a tuburilor de flacără. Această neuniformitate se datorează vaporizării mai
puţin intense a apei deasupra tuburilor de flacără în zonele opuse focarului. Circulaţia
deficitară face ca straturile inferioare de apă din tambur să rămână mai seci decât cele
superioare chiar la sarcină nominală. Desigur, la sarcini mai reduse această diferenţă
de încălzire se accentuează.
Dezavantajele sunt:
− Suprafaţă construită şi greutate mare pentru un debit dat;
− Durata mare de pornire (5–8 ore);
− Circulaţie înceată, presiune nominală joasă şi randament redus.
8
Fig. 1.4. Cazan de
abur cu ţevi de fum
recuperator
1 – corp;
2 – placă tubulară;
3 – ţeavă de fum;
4 – tirant;
5 – focar;
6 – arzător;
7 – înzidire;
8 – cameră;
9 – ventilator;
10 – intrare gaze;
11 – ieşire gaze;
1 – corp;
2 – dom;
3 – tub focar;
4 – grătar;
5 – placă tubulară;
6 – ţevi de fum;
7 – cameră de fum;
8 – supraîncălzitor;
9 – supapă siguranţă;
10 – izolaţie termică.
Fig. 1.5. Cazan cu tub focar şi ţevi de fum
9
Este caracteristică limitarea lungimii tubului de flacără la lungimea strictă a
flăcării şi continuarea sa cu un sistem de ţevi schimbătoare de căldură (ţevi de fum)
care majorează substanţial suprafaţa de schimb de căldură, având diametre cuprinse
între 45–90 mm si o grosime de 3–4 mm. Pentru intensificarea schimbului de căldură,
soluţiile moderne prevăd în interiorul ţevilor de fum sisteme de rotire a gazelor de
ardere. Cazanul poate avea până la trei drumuri de gaze de ardere. Cazanul prezentat
în figura anterioară este prevăzut cu un singur drum de gaze. El este construit dintr-o
manta cilindrică orizontală închisă cu două capace plane, având în interior un tronson
de tub de flacără unde se produce arderea. Gazele trec prin fascicolul de ţevi spre
camera de fum de unde sunt evacuate către coş.
Tubul focar este echipat fie cu un grătar plan (cazul de faţă), fie cu un arzător
de păcură sau gaze. Ansamblul tubului focar împreună cu ţevile de fum poate fi scos
din manta în vederea curăţirii de piatră.
Dacă se prevăd trei drumuri de gaze incluzând tubul de flacără, acesta are
lungimea egală cu a fascicolelor convective şi cu lungimea cazanului.
10
a fi preluarea variaţiilor de sarcină (debit) relativ uşor respectiv, fără oscilaţii
semnificative ale presiunii de furnizare a aburului (presiunea din tambur);
− sensibilitate redusă la calitatea apei de alimentare.
Dezavantaje:
− pornirea în timp îndelungat şi durată lungă de trecere de la o sarcină la alta
(de exemplu, de la o sarcină minimă la cea nominală durata este de 30 minute).
Cazanele cu volum mare de apă se utilizează pentru consumatori de debite
reduse cu fluctuaţii mici şi rapide de sarcină şi care nu pot asigura o calitate deosebită
a apei de alimentare.
11
În figură se poate vedea că sistemul fierbător cuprinde un tambur orizontal cu
rol de distribuitor central de apă şi de colector, separator de abur şi camerele de apă
secţionale între care se fixează ţevile fierbătoare.
Camerele de apă sunt denumite secţionale deoarece fiecare este legată numai
la o ţeavă fierbătoare. Fiecare cameră de apă (de secţiune rectangulară) este legată de
tambur printr-o ţeavă de urcare şi respectiv una de coborâre. Racordarea acestor ţevi
de legătură la tambur se face după direcţii radiale. Se formează astfel un număr mare
de circuite alăturate pentru circulaţia apei, comunicante fiind numai prin tambur. La
cazanul cu tambur longitudinal, numărul de camere secţionale este limitat la **
pentru a se crea posibilitatea de racordare la tambur.
Focarul este, în general, de tip inferior, cu grătar. Supraîncălzitorul, când
există, se montează de obicei cu serpentinele orizontale suspendate între primul şi al
doilea drum de gaze.
La acest tip de cazan se poate mări suprafaţa de încălzire a sistemului
fierbător prin ecranarea focarului cu ţevi integrate în circuitul de vaporizare.
Ecranarea poate fi completă sau parţială.
12
Fig. 1.9. Tipuri de ecrane pentru cazane acvatubulare de radiaţie
a, b – ecrane laterale; c – ecran frontal şi de spate;
1 – distribuitor; 2 – ţeavă fierbătoare; 3 – ţeavă de uscare; 4 – colector superior;
5 – tambur colector separator; 6 – ţeavă de coborâre.
13
În figură, ţevile de urcare aflate sub influenţa radiaţiei flăcării sunt figurate cu
linie continuă, iar cele din exteriorul zidăriei (ţevi de coborâre) sunt figurate punctat.
În general, acest tip de cazane sunt utilizate la parametri înalţi (180 bar, 450°C) în
domeniul energetic şi prezintă următoarele avantaje:
− construcţie elastică ce permite compensarea dilatărilor;
− circulaţie a apei (apă–abur) sigură până la presiuni de regim foarte înalte;
− presiunile de lucru acoperă toată gama utilizărilor de la presiuni mici
tehnologice, până la presiuni înalte energetice;
− debitele la care se construiesc pot fi oricât de mari;
− randamentele sunt ridicate (87% la combustibil lignit şi 94% la
combustibil gazos) şi se datorează utilizării unor suprafeţe anexe
(economizor, preîncălzitor de aer) şi reducerii pierderilor.
Dintre dezavantaje cităm:
− înrăutăţirea circulaţiei la presiuni apropiate de cea critică (când densitatea
apei se apropie de cea a emulsiei apă-abur);
− înălţimea mare a cazanului (necesară pentru obţinerea diferenţei de
presiune în cazul circulaţiei naturale);
− construcţie, montaj şi întreţinere mai dificile decât la cazanele cu ţevi cu
înclinare mică. Lucrările se pot simplifica prin folosirea pereţilor
membrană;
− sensibilitate mărită la calitatea apei de alimentare. Concentrarea sărurilor
în apa din ţevi este accentuată. Legat de acest aspect apare necesitatea
unei instalaţii anexe pentru tratarea apei de adaos;
− inerţia termică relativ mică datorată unui volum nu foarte mare de apă
conduce la fluctuaţii de presiune atunci când variază sarcina. De aici,
apare necesitatea unei automatizări sensibile la nivelul cazanului (reglare
ardere, reglare debit de apă etc.).
14
Fig. 1.11. Schema instalaţiei de cazan
Fig. 1.12. Schema instalaţiei de cazan
cu străbatere forţată
cu circulaţie forţată
1 – tub focar;
2 – serpentină;
3 – manta;
4 – capac inferior;
5 – capac superior;
6 – colector gaze de Fig. 1.13.
ardere;
7 – bujie;
Cazan Vuia cu
8 – şicană; patru serpentine
9 – injector;
10 – admisie apă de
alimentare;
11 – ieşire abur;
12 – intrare aer;
13 – intrare combustibil;
14 – ieşire gaze.
15
Reducerea masei metalice şi a cantităţii de apă conţinute conduce la
reducerea inerţiei termice şi deci la un comportament neadecvat la variaţiile de
sarcină. La solicitarea unui debit crescut de abur, presiunea devine mai scăzută decât
cea necesară utilizatorului.
Dezavantaje:
− debit relativ redus;
− necesită o bună automatizare;
− necesită combustibil de bună calitate.
Cazanul se utilizează în general pentru producerea aburului saturat de 1,2–100 bar
şi uneori pentru producerea apei fierbinţi de încălzire a centrelor urbane sau pentru
necesităţi navale.
16
1.2.2. Cazane cu circulaţie forţată
Schema de principiu expusă în fig. 1.12. ne arată că faţă de cazanele cu
străbatere forţată apare un element constructiv nou şi anume tamburul separator.
Deoarece în sistemul fierbător nu se produce abur, ci o emulsie apă-abur (10–15%
abur) aceasta se separă la nivelul tamburului în apă şi abur saturat.
Astfel, din exterior pompa de alimentare aduce în tambur un debit D. Din
tambur pompa de circulaţie vehiculează prin sistemul fierbător un debit 10D care este
introdus în tambur separându-se în 9Dapă+1Dabur. Acest abur rezultat fie este trimis la
utilizator în stare de saturaţie, fie pătrunde în supraîncălzitor şi este livrat la
consumator sub formă supraîncălzită. Cantitatea de apă 9Dapă reintră în circulaţia
pompei. În tambur, sărurile provenite din apa de alimentare şi neantrenate cu aburul
produs se acumulează, concentrându-se treptat în apă. Problema se rezolvă prin
purjarea cazanului, adică prin îndepărtarea periodică a unei cantităţi reduse de apă din
tambur. Acest fapt protejează cazanul contra depunerilor de săruri şi permite
utilizarea unei ape mai puţin tratate decât în cazul cazanelor cu străbatere forţată.
Faţă de cazanele cu circulaţie naturală cele cu circulaţie forţată prezintă
următoarele avantaje:
− posibilitatea de adaptare la sarcini variabile prin menţinerea circulaţiei cu
ajutorul pompei (de circulaţie) la sarcini scăzute;
− posibilitatea realizării unei circulaţii sigure la presiuni de regim apropiate
de cea critică;
− la debit egal cu cel al unui cazan cu circulaţie naturală, înălţimea este mai
mică datorită posibilităţii de amplasare compactă a ţevilor fierbătoare;
− timp de punere în funcţiune mai scurt.
Dezavantajele circulaţiei forţate sunt:
− consum suplimentar de energie pentru acţionarea pompei de circulaţie;
− dificultăţi de aspiraţie pentru pompa de circulaţie la scăderea bruscă a presiunii;
− acces mai dificil la controlul şi schimbarea ţevilor schimbătoare.
Cazanul La Mont arătat în fig.1.14. este un cazan cu circulaţie multiplă a apei.
Diametrul exterior al ţevilor este de 32–38 mm, iar principalul dezavantaj constă în
repartiţia neuniformă a debitului de apă pe aceste ţevi. Pentru uniformizarea acestuia se
montează pe fiecare ţeavă ajutaje de laminare sau diafragme care prin rezistenţa lor
hidraulică egalizează în fapt pierderile
de presiune.
Fig. 1.15. Ajutaje de reglare la
distribuitoarele La Mont
1 – distribuitor; 2 – ţeavă fierbătoare;
3 – ajutaj; 4 – piesă tubulară găurită
Dimensionarea acestor ajutaje se face astfel încât suma căderilor de presiune
din ajutaj şi din ţeavă (ţevile au lungimi diferite şi deci rezistenţe hidraulice diferite)
să rămână constantă la toate ţevile.
În acest fel se obţine o curgere stabilă a amestecului apă-abur prin toate ţevile
fierbătoare.
17
CAPITOLUL II
COMBUSTIBILI
18
Pentru combustibilii gazoşi, analiza elementară indică participaţia volumică a
hidrocarburilor componente.
Puterea calorică reprezintă cantitatea de căldură degajată prin arderea
completă a unui kilogram de combustibil solid sau lichid sau a unui metru cub normal
de combustibil gazos.
NB. Un metru cub normal de gaz (notat m3N) reprezintă un metru cub de gaz
la temperatura de 20°C şi presiunea de 760 mmHg. Precizarea trebuie făcută deoarece
cantitatea de gaz dintr-un volum dat este puternic influenţată de presiunea şi
temperatura la care se găseşte gazul respectiv. Unitatea de măsură a puterii calorice
este [J/kg] sau [J/m3N].
În funcţie de starea de agregare în care se găseşte apa în combustibilul
respectiv, distingem:
– putere calorică inferioară (notată uzual cu Hi sau Qi). În această situaţie, apa
din combustibil la 20°C se găseşte în stare de vapori. Astfel, o parte din căldura
degajată prin arderea combustibilului s-a utilizat pentru vaporizarea apei.
– putere calorică superioară (notată uzual cu Hs sau Qs). În acest caz, apa din
combustibil se găseşte sub formă lichidă.
Gc.c. =
G ⋅ Qi
29300
[
kg; m N3 ] (2.2.)
19
2.1.1. Caracteristici pentru combustibilii solizi
a) Conţinutul de materii volatile este constituit din gazele degajate din
cărbune când este încălzit; în materiile volatile neincluzându-se şi vaporii de apă
rezultaţi din această încălzire. Conţinutul de materii volatile are o mare influenţă
asupra procesului de ardere. Cu cât acesta este mai mare cu atât cărbunele se aprinde
mai uşor, la o temperatură mai mică, arderea decurge mai repede, flacăra este mai
lungă şi cu o luminozitate mai intensă.
Conţinutul de materii volatile depinde de vârsta combustibilului. Cărbunele
mai tânăr conţine mai multe materii volatile decât cel bătrân (turba are 70%, iar
antracitul numai 15–20%).
b) Conţinutul de umiditate (W) exprimă cantitatea de apă conţinută în
combustibil. Se compune din:
– umiditatea de îmbibaţie provenind din apa amestecată mecanic cu
cărbunele şi care poate fi eliminată prin uscare în aer liber până la greutate constantă
sau în etuvă, la temperatura maximă de 45°C;
– umiditatea higroscopică conţinută în structura cărbunelui şi a masei minerale.
Se poate elimina prin încălzire la 105°C după ce s-a îndepărtat umiditatea de îmbibaţie.
Umiditatea combustibililor creează probleme dificile la:
descărcarea cărbunilor îngheţaţi din vagoane, în timpul iernii;
îngreunează măcinarea cărbunilor;
încetineşte procesul de ardere;
pentru vaporizarea apei conţinute în combustibil se consumă o
cantitate de căldură latentă, afectând puterea calorică a cărbunelui.
c) Conţinutul de cocs (K) reprezintă partea din cărbune care rămâne în procesul
de ardere după degajarea materiilor volatile şi a vaporilor de apă. Cocsul are două
componente:
Carbon fix – reprezintă cota parte din cocs care rămâne după
dispariţia umidităţii, a volatilelor şi a cenuşii;
Conţinutul de cenuşă (A) – reprezintă masa minerală rămasă după
arderea combustibilului solid sau lichid. Cantitatea mare de cenuşă a
combustibilului scade valoarea energetică a cărbunelui, îngreunează
arderea, iar evacuarea cenuşii din cazan contribuie la scăderea
randamentului acestuia.
Tabel 2.3. Conţinutul de cenuşă a unor combustibili
20
Componentele cenuşii (SiO2, CaO, Fe2O3, Al2O3, MgO, FeO, carbonaţi,
pirite) se topesc la temperaturi diferite şi, în funcţie de ponderea uneia sau alteia din
componente în amestec, rezultă temperatura de topire a cenuşii.
Aceasta are o importanţă deosebită în cazul arderii combustibililor în cazane,
deoarece cenuşa topită prin solidificare se transformă într-o substanţă dură de
consistenţă sticloasă care se depune pe suprafeţele schimbătoare de căldură şi
înrăutăţeşte transferul termic, precum şi evacuarea gazelor către exterior. Substanţa se
numeşte zgură.
21
h) Autoaprinderea reprezintă proprietatea cărbunelui de a se aprinde în
depozit fără existenţa unei surse exterioare de energie. Cauza autoaprinderii o
constituie fixarea oxigenului din aer de către cărbune. Ca urmare a acestui fenomen,
temperatura în interiorul haldei de cărbune creşte treptat şi acesta se autoaprinde.
Apar, astfel, în interiorul stivei, zone cu cărbune degradat prin ardere, care nu mai
posedă puterea calorică iniţială. Pentru urmărirea temperaturii în interiorul stivei de
cărbune se introduc periodic termometre, iar atunci când aceasta depăşeşte o anumită
limită se iau măsuri adecvate.
22
e) Agresivitatea – combustibilii de cazan nu trebuie să conţină substanţe cu
caracter acid pentru a nu se produce corodarea instalaţiei de alimentare şi a cazanului
propriu-zis. Substanţele în cauză sunt sulful şi vanadiul. După conţinutul de sulf,
combustibilii se împart în:
– cu conţinut redus Sc*) < 1%
– cu conţinut mediu 1% < Sc < 2%
– cu conţinut ridicat Sc > 2%
*)
Sc – reprezintă sulful combustibil ca sumă între sulful organic şi sulful din sulfuri.
Combustibilul acid uşor face parte din prima categorie. Limitarea conţinutului
de sulf este necesară pentru evitarea atacării suprafeţelor metalice finale ale cazanelor de
acidul sulfuric apărut ca urmare a hidrolizării compuşilor de sulf (SO2 şi SO3).
De asemenea, probleme deosebit de neplăcute creează pentaoxidul de
vanadiu (V2O5) conţinut în cenuşa din compoziţia păcurii şi care la temperaturi ale
oţelului peste 550–620°C generează compuşi care atacă stratul protector al metalului.
Combustibilii lichizi prezintă avantaje faţă de cei solizi în ceea ce priveşte
transportul, depozitarea şi arderea.
Cei mai utilizaţi sunt:
− păcura – rezultată prin distilarea fracţionată a ţiţeiului după apariţia
hidrocarburilor uşoare şi care conţine amestecuri de hidrocarburi grele. În
vederea arderii se fluidifică la 370–420°K şi apoi se pulverizează în focar.
− combustibilul de calorifer – (combustibil lichid uşor – CLU) compus din
păcură în amestec cu petrol sau motorină în proporţii care să permită ca, la
temperatura ambiantă, să se obţină o bună fluidizare, în vederea pulverizării.
Combustibilii gazoşi sunt lipsiţi total de cenuşă şi aproape total de apă. Ei pot
fi transportaţi foarte uşor, însă dezavantajul constă în imposibilitatea practică a
stocării acestora (în cantităţi mari). Gazul natural, ca şi gazul de sondă, este compus
23
dintr-un amestec de hidrocarburi în care predomină metanul (CH4). Puterea calorică
oscilează între 30.000–36.000 kJ/m3N.
Componentele care alcătuiesc combustibilul gazos – în participaţii volumice
– sunt următoarele:
CO2+CO+H2+O2+H2S+∑CmHn+H2O=100% (2.3.)
24
Aşadar, etapele de ardere la combustibilul solid sunt:
9 Uscarea. Sub acţiunea căldurii, umiditatea de îmbibaţie se elimină
rezultând combustibilul uscat. Acest proces se realizează în focarul cazanului sau în
exteriorul acestuia, în mori de măcinat cărbune. Agentul încălzitor este constituit fie
din gaze de ardere, fie din aerul preîncălzit necesar arderii.
9 Degajarea materiilor volatile. Constituie un stadiu pregătitor pentru
ardere şi constă în separarea din masa combustibilului a materiilor volatile.
9 Arderea materiilor volatile. Prin încălzirea combustibilului până la
temperatura de aprindere se produce arderea materiilor volatile. Aprinderea
combustibilului solid nu se realizează în toată masa acestuia începând cu câteva
nuclee de aprindere.
9 Arderea carbonului. Se compune din mai multe stadii:
difuzia oxigenului spre suprafaţa cărbunelui;
absorbţia oxigenului însoţită de combinarea carbonului din
combustibil cu oxigenul din aerul de ardere;
arderea propriu-zisă.
Combustibilii lichizi sunt pulverizaţi în focar (prin comprimare sau cu
ajutorul unui agent de pulverizare), în scopul măririi suprafeţelor de contact cu aerul.
Astfel, diametrul picăturilor variază între 0,05 mm până la 0,5 mm, iar calitatea
procesului de pulverizare şi a amestecului combustibil-aer de ardere au o influenţă
covârşitoare asupra arderii.
Combustibilii gazoşi ard în două etape:
aprinderea;
arderea propriu-zisă
Primul stadiu constă în creşterea temperaturii până la temperatura de
aprindere (cca 700°C) urmată de accelerarea reacţiei de oxidare şi trecerea în ardere
propriu-zisă.
O proprietate caracteristică a combustibililor gazoşi este viteza de propagare
a flăcării, respectiv viteza de înaintare a frontului de flacără în amestecul combustibil-
aer. Această viteză depinde de compoziţia amestecului de gaze, de forma focarului şi
tipul arzătorului. În anumite proporţii, amestecul gaz-aer devine exploziv.
S-a constatat că pentru fiecare tip de gaze combustibile viteza de propagare a
flăcării atinge un maxim la o anumită compoziţie a amestecului gaz-aer. La presiunea
atmosferică, viteza de propagare a flăcării este proporţională cu pătratul temperaturii
absolute a amestecului combustibil-aer.
Tabel 2.5. Viteze maxime de propagare a flăcării la combustibilii gazoşi
Viteza maximă
Tipul combustibilului de propagare a flăcării
m/s
Hidrogen 2,67
Oxid de carbon 0,33
Metan 0,35
Acetilenă 1,31
Propan 0,32
25
2.2.1. Arderea combustibililor solizi şi lichizi
Tabel 2.6. Mase molare ale unor substanţe sau elemente implicate în ardere
C + O2 = CO2 (2.4.)
1 kmol C + 1 kmol O2 = 1 kmol CO2
12 kg C + 32 kg O2 = 44 kg CO2
Împărţim cu 12 întreaga relaţie:
32 44
1kg C+ kgO 2 = 12 kgCO 2
12
Dacă luăm în considerare volumul molar:
12 kg C + 22,4 m3N O2 = 22,4 m3N CO2
Împărţim22relaţia
,4
cu 12: 22,4
1 kg C + 12 m N O2 = 12 m3N CO2
3
26
2.2.1.2. Arderea imperfectă a carbonului
1
C+ O2 = CO
2
1
1 kmol C + kmol O2 = 1 kmol CO
2
1
12 kg C + 32 kg O2 = 28 kg CO
2
Împărţim relaţia cu 12:
1 28
1 kg C + 32 kg O2 = kg CO
2 ⋅ 12 12
27
Împărţim cu 2:
1 22,4 3
1 kg H2 + 22,4 m3N O2 = m N H2O
2⋅2 2
1 m3 N kg.sulf S kg.sulf
) Mai explicit: 22,4[ ]; 32[ ]; [ ]
kmol kmol 100 kg.carbune
28
Pentru ardere imperfectă:
22,4 C 22,4 H 22,4 S 22,4 O ⎡ m N3 O2 ⎤
O' 0 = + + − ⎢ ⎥ (2.13.)
24 100 4 100 32 100 32 100 ⎣ kg carbune ⎦
O' 0 ⎡ m N3 aer ⎤
Ardere imperfectă V '0 = ⎢ ⎥ (2.15.)
0,21 ⎢⎣ kg comb ⎥⎦
Aerul introdus în focar este presupus a fi uscat şi fără impurităţi.
3 3
respectiv 21 mN O2 la 100 mN aer [23,1% oxigen şi 76,4% azot în procente de masă]
1
29
Prin urmare, cantitatea totală teoretică de gaze rezultate prin arderea a
cantităţii de 1 kg de combustibil este:
C 22,4 S 22,4 H 22,4 79 22,4 N 22,4 W ⎡ m N3 ⎤
V g0 = + + + V0 + + ⎢ ⎥ (2.17.)
100 12 100 32 100 2 100 28 100 18 100 ⎣ kg combustibil ⎦
Unităţile de măsură sunt (exemplificare pentru carbon):
C ⎡ kg . carbon ⎤
100 ⎣ kg . combustibi l ⎥⎦
⎢
⎡ m3 ⎤
22 , 4 ⎢ N ⎥
⎣ kmol ⎦
⎡ kg . carbon ⎤
12 ⎢ ⎥
⎣ kmol ⎦
30
1
1kmol CO + kmol O2 = 1kmol CO 2
2
22 , 4 3
22 , 4 m N3 CO + m N O2 = 22 , 4 m N3 CO 2
2
22 , 4
1m N3 CO + m N3 O2 = 1m N3 CO 2
2 ⋅ 22 , 4
1
H 2 + O2 = H 2 O (2.22.)
2
1
1kmol H 2 + kmol O 2 = 1kmol H 2 O
2
22 , 4 3
22 , 4 m N3 H + m N O 2 = 22 , 4 m N3 H 2 O
2
22 , 4 22 , 4 3
1m N3 H 2 + m N3 O 2 = m N H 2O
2 ⋅ 22 , 4 22 , 4
⎛ n⎞ n
C m H n + ⎜ m + ⎟O2 = mCO2 + H 2 O (2.25.)
⎝ 4⎠ 2
⎛ n⎞ n
1kmol Cm H n + ⎜ m + ⎟kmol O2 = m kmol CO2 + kmol H 2O
⎝ 4⎠ 2
⎛ n⎞ n
22,4mN3 Cm H n + ⎜ m + ⎟ ⋅ 22,4mN3 O2 = m ⋅ 22,4mN3 CO2 + ⋅ 22,4mN3 H 2O
⎝ 4⎠ 2
⎛ n⎞ n
1mN3 Cm H n + ⎜ m + ⎟mN3 O2 = m ⋅ mN3 CO2 + mN3 H 2O
⎝ 4⎠ 2
31
2.2.2.1. Cantitatea teoretică de oxigen necesară arderii
Această cantitate rezultă prin însumarea necesarului de oxigen pentru arderea
fiecărei componente combustibile din care se scade aportul de oxigen adus chiar de
combustibil:
CO 1 H 2 1 CH 4 CH C H ⎛ n ⎞ O2 ⎡ mN3 oxigen ⎤
O0 = ⋅ + ⋅ + ⋅ 2 + 2 4 ⋅ 3 + .... + m n ⋅ ⎜ m + ⎟− ⎢ ⎥ (2.26.)
100 2 100 2 100 100 100 ⎝ 4 ⎠ 100 ⎢⎣ mN3 comb.gazos ⎥⎦
O0 ⎡ mN3 aer ⎤
V0 = ⎢ 3 ⎥ (2.27.)
0,21 ⎣⎢ mN combustibil ⎦⎥
N2 ⎡ m N3 ⎤
V N 2 = 0 ,79 ⋅ V0 + ⎢ 3 ⎥ (2.30.)
100 ⎣ m N comb . ⎦
Apa din gazele de ardere provine din arderea hidrogenului şi a CH4, C2H4,
CmHn (se neglijează umiditatea aerului atmosferic):
H2 CH 4 C2 H 4 n C m H n ⎡ m N3 ⎤
V H 2O = + 2⋅ + 2⋅ + ..... + ⋅ ⎢ ⎥ (2.31.)
100 100 100 2 100 ⎣ m N3 ⎦
32
2.2.3. Coeficientul de exces de aer la arderea reală
⎡ mN3 aer ⎤
Cantitatea de aer necesară pentru ardere se exprimă uzual în ⎢ ⎥
⎣⎢ kg combustibil ⎦⎥
⎡ mN3 aer ⎤
pentru combustibil solid şi lichid şi ⎢ 3 ⎥ pentru combustibilii gazoşi.
⎣⎢ mN combustibil ⎦⎥
Ca o consecinţă a introducerii de cantităţi suplimentare de aer, volumul de
azot din gazele de ardere va fi corespunzător mai mare:
V[N ] = 0,79 ⋅ V = 0,79 ⋅ α ⋅ V0
2
(2.34.)
33
La fel, cantitatea de oxigen apărută în gazele de ardere este:
⎡m3 ⎤ ⎡ m N3 ⎤
V[O2 ] = (α − 1)O 0 ⎢ N ⎥; ⎢ 3 ⎥ (2.35.)
⎣ kg ⎦ ⎣mN ⎦
⎡m3 ⎤ ⎡ m N3 ⎤
V [O 2 ] = 0 , 21 ⋅ (α − 1)V 0 ⎢ N ⎥; ⎢ 3 ⎥
⎣ kg ⎦ ⎣mN ⎦
2.2.3.1. Volumul real de gaze rezultat din ardere pentru combustibilii solizi şi
lichizi
Relaţia care stabileşte volumul real de gaze la ardere perfectă este: (2.36.)
V g = V g 0 + (α − 1)V0 = V g 0 + αV0 − V0 = V g 0 + 0,79αV0 + 0,21αV0 − 0,79V0 − 0,21V0 =
= V g 0 + 0,79αV0 − 0,79V0 + 0,21αV0 − 0,21V0 = V g 0 + 0,79V0 (α − 1) + 0,21V0 (α − 1)
În această relaţie observăm că la cantitatea teoretică de gaze (Vg0) stabilită
pentru ardere perfectă se adaugă cantitatea de azot conţinută de surplusul de aer
introdus, precum şi cantitatea de oxigen care nu participă la procesul de ardere.
Relaţia scrisă complet este:
C 22,4 S 22,4 H 22,4 N 22,4 79 W 22,4
Vg = ⋅ + ⋅ + ⋅ + ⋅ + V0 + ⋅ +
100 12 100 32 100 2 100 28 100 100 18
⎡ m 3 gaze arse ⎤ (2.37.)
+ 0,79(α − 1)V0 + 0,21(α − 1)V0 ⎢ 3N ⎥
⎢⎣ m N combustibi l ⎥⎦
Dacă arderea nu este perfectă, în focar se introduce aceeaşi cantitate reală de
aer V=αV0 însă se consumă numai V0’
C 22 , 4 S 22 , 4 H 22 , 4 N 22 , 4 W 22 , 4
V 'g = ⋅ + ⋅ + ⋅ + ⋅ + ⋅ +
100 12 100 32 100 2 100 28 100 18
(2.38.)
⎡ m N3 ⎤
+ 0,79α V 0 + 0, 21(α V 0 − V ' 0 )⎢ 3 ⎥
⎣ m N comb ⎦
34
Dacă se consideră volumul de gaze uscate:
usc
Vg = V CO 2 + V N 2 + V O 2 (2.40.)
CO2 rezultă prin arderea CO şi a hidrocarburilor CH4, C2H4, CmHn.
H2O rezultă din arderea H2 şi a hidrocarburilor CH4, C2H4, CmHn1
N2 rezultă din aerul total de ardere introdus în focar (0,79αV0) şi din
⎛ N2 ⎞
combustibil ⎜ ⎟:
⎝ 100 ⎠
N2 ⎡ m3 ⎤
V N 2 = 0 , 79 α V 0 + ⎢ 3 N ⎥ (2.41.)
100 ⎢⎣ m N comb ⎥⎦
O2 provine din excesul de aer introdus în focar:
⎡ m3 ⎤
V O2 = 0, 21(α − 1)V 0 ⎢ N
⎥ (2.42.)
⎢⎣ m N3 comb ⎥⎦
În cazul în care arderea se desfăşoară fără exces de aer (α=1, respectiv V=V0)
numitorul fracţiei devine minim, iar valoarea acesteia indică valoarea maximă a
participaţiei de CO2 ( CO2uscmax ).
Această valoare CO2uscmax depinde exclusiv de compoziţia combustibilului. Ea se
găseşte în tabele şi reprezintă o caracteristică proprie fiecărui combustibil.
) Cantităţile de CO2 şiH 2O rezultă în funcţie de ecuaţiile de ardere ale combustibilului gazos.
1
35
Tabel 2.8. Valori aproximative pentru CO2uscmax ale unor sorturi de combustibil
Tipul usc
(CO2) max [%]
combustibilului
Lignit 19,2
Huilă 18,5
Păcură 16,0
Gaz natural 11,7
Gaz de furnal 24,0
36
Dacă arderea este perfectă (α=1) atunci în relaţia anterioară al doilea termen
al numitorului se anulează, iar fracţia va exprima valoarea maximă a participaţiei de
(
CO2 CO 2 max > CO 2 .
usc usc
)
VCO
CO2uscmax = usc2 ⋅ 100
Vg0
usc usc
Pentru un combustibil folosit curent, valorile V0 , V g 0 , CO 2 max se pot
calcula fără probleme, iar dacă în acelaşi timp un analizor ne indică CO2usc este
posibilă calcularea valorii lui α din relaţia anterioară.
Deoarece pentru majoritatea combustibililor V gusc ≈ V0 putem scrie:
0
usc
CO
α = 2 max
usc
(2.46.)
CO 2
lichizi şi gazul natural. Erorile sunt mai mari pentru gazul de furnal care conţine mult azot.
37
2.2.4. Triunghiul arderii (Triunghiul lui Ostwald)
Dacă prin arderea carbonului se obţine în totalitate numai CO, arderea este total
imperfectă, iar conţinutul de CO2 va fi nul. Participaţiile de CO2 şi O2 din gaze vor fi:
22,4 C 22,4
C
VCO
COusc = ⋅ 100 = 12 100 ⋅ 100 = 12 [%]
V ' g usc V ' g usc V ' g usc
VO2 αO0 − O' 0
O2usc = ⋅ 100 = ⋅ 100[%]
V ' gusc V ' g usc
În relaţia V ' g usc
= V ' g 0 usc + (α − 1 )V 0 facem α = 1 şi rezult ă V ' g usc = V ' g 0 usc
38
Rezultă:
⎧ 22 , 4
⎪ C
⎪ CO usc =
max 12 [% ]
⎪ V ' g 0 usc
⎪⎪ O − O '0
D ⎨ abscisa : O 2usc = 0 100 [% ] [deoarece α = 1]
⎪ V ' g 0 usc
⎪ ordonata : CO = 0
⎪ 2
⎪
⎪⎩
Aşadar, punctul D aflat pe abscisă indică o ardere fără exces de aer (α=1) în
care carbonul trece în totalitate în CO.
Dreapta CD caracterizează domeniul în care arderea este stoechiometrică
(α=1) şi împarte triunghiul ABC în două domenii:
– triunghiul CDB în care arderea se face cu exces de aer (α>1) şi
– triunghiul ACD în care arderea se desfăşoară cu „subexces” de aer (α<1).
Dreptele de exces de aer constant (α=ct) sunt paralele cu dreapta CD, iar cele
paralele cu dreapta CB sunt drepte de CO=ct. Utilizarea diagramei Ostwald este
simplă. Din analiza gazelor de ardere se determină conţinuturile de CO2 şi O2 şi se
fixează punctul pe diagramă. Se determină apoi conţinutul de CO şi valoarea lui α cu
ajutorul dreptelor de CO=ct şi α=ct, care trec prin punctul respectiv. Fiecare
combustibil, în funcţie de analiza sa elementară, are o diagramă de ardere diferită.
CO2[%]
α=ct
CO=ct
CO=0
A D B O 2 [o / o ]
39
2.2.5. Entalpia gazelor de ardere – Diagrama I g -t
Unde:
⎡ J ⎤
iCO2 , iSO2 , iN 2 , iH 2 O , i0 - entalpii ale CO 2 , SO2 , N 2 , H 2O, aer ⎢ 3 ⎥
⎣ mN ⎦
VCO2 ,VSO2 ,VN 2 ,VH 2O ,V0 - volumele de CO 2 , SO2 , N 2 , H 2O şi aer care rezultă prin arderea
⎡ m3 N mN3 ⎤
unitatii de combustibil ⎢ ; ⎥
⎢⎣ kg comb mN comb ⎥⎦
3
40
CAPITOLUL 3
Kg ⎡ m ⎤
3
B → consum de combustibil ⎡⎢ ⎤⎥ ⎢ N ⎥;
⎣ s ⎦⎣ s ⎦
⎡ J J ⎤
Q i → putere calorică inferioară a combustibilului ⎢ ; 3 ⎥
⎣ Kg m N ⎦
41
3.1. Pierderi de căldură prin gazele evacuate la coş (q2)
⎡J J ⎤
unde: Q i – putere calorică inferioară a combustibilului ⎢ ; 3 ⎥
⎣ kg m N ⎦
VCO , VH , VCH , VC H – volume de CO, H2, CH4, CmHn în gazele de ardere
2 4 m n
⎡ J ⎤
din gazele de ardere ⎢ 3 ⎥
⎣ mN component ⎦
42
Vg usc – volumul de gaze uscate rezultat prin arderea unităţii de combustibil
⎡ mN3 m N3 ⎤
⎢ ; 3 ⎥
⎣ kg.comb m N comb ⎦
Pierderea de căldură q3 se mai poate exprima şi în funcţie de participaţiile
procentuale ale componentelor gazoase combustibile în gazele de ardere.
Se reaminteşte relaţia de definiţie a participaţiei procentuale:
VCO CO
CO = ⋅ 100 → VCO = ⋅ V g usc
V g usc 100
Expresiile volumelor rezultate din relaţia de definiţie a participaţiei se
introduc în q3:
1 ⎛ CO H V VC H ⎞
q3 = ⎜⎜ ⋅ Qco + 2 ⋅ QH2 + CH4 ⋅ QCH4 + ∑ m n ⋅ QCm Hn ⎟⎟ ⋅Vgusc ⋅100[%] (3.4.)
Qi ⎝ 100 100 100 100 ⎠
43
Pierderea procentuală este:
cz ant
Q Q Q cz ant
q 4 = 4 ⋅ 100 = 4 ⋅ 100 + 4 ⋅ 100 = q 4 + q 4
Qi Qi 100 (3.5.)
[deoarece : Q 4
cz
= Q4 + Q 4
ant
]
Căldura pierdută prin căderea unor mici cantităţi din combustibil se poate
scrie:
cz Ccz 1 ⎡ J ⎤
Q4 = ⋅ M cz ⋅ ⋅ Qc ⎢ kg comb ⎥
100 B ⎣ ⎦
Cantitatea de carbon din substanţa căzută în
unitatea de timp ⎡⎢
kg carbon ⎤
⎣ ⎥ s ⎦
cantitatea de cenuşă
căzută în unitatea de timp
⎡ kg cenusa cazuta ⎤
⎢⎣ s ⎥⎦
M cz C cz A
, rezultă Q4 = ⋅ Qc ⋅ a cz ⋅
cz
Din ultimele două relaţii eliminăm fracţia
B 100 Acz
dar: Acz = 100 − C cz
44
C cz A
Q4cz = a cz ⋅ ⋅ ⋅ Qc
100 − C cz 100
C ant A
Similar se arată că: Q4 = a ant ⋅ ⋅ ⋅ Qc
ant
Tabelul 3.1.
Tip de ardere azg aant
– ardere în suspensie cu 0,1 0,9
evacuarea zgurii în stare
solidă
3.4. Pierderi de căldură prin pereţii cazanului către mediul ambiant (q5)
Suprafeţele exterioare ale cazanului sunt mai calde decât nivelul termic al
mediului ambiant. Din această cauză apare o cedare de căldură prin convecţie şi prin
radiaţie care se consideră ca o pierdere de energie pentru instalaţie. Determinarea
exactă a acestei pierderi este extrem de complicată şi, ca urmare, ea se stabileşte pe
baza unor valori stabilite experimental.
Pierderea procentuală de căldură prin pereţi către exterior este în funcţie de
debitul cazanului; la creşterea debitului, valoarea lui q5 scade.
1
q5 = ∑F K
j j Δt j ⋅ 100[%] (3.7.)
BQi
Fj – suprafeţe ale cazanului în contact cu aerul exterior [m2];
Kj – coeficienţi de transfer termic global aferenţi fiecărei suprafeţe ⎡⎢ 2 ⎤⎥ ;
W
⎣m K ⎦
Δtj – diferenţa între temperatura fiecărei suprafeţe şi temperatura ambiantă [˚C];
45
B – consum de combustibil ⎡⎢
kg ⎤
⎥;
⎣ s ⎦
⎡J ⎤
Q i – putere calorică inferioară a combustibilului ⎢ ⎥.
⎣ kg ⎦
3.5. Pierderi de căldură prin evacuarea zgurii şi cenuşii din focar (q6)
46
Notaţiile sunt următoarele:
Dab – debit de abur supraîncălzit la utilizator ⎡⎢ ⎤⎥ ;
kg
⎣ s ⎦
Dsi – debit de abur saturat pentru servicii interne ⎡⎢ ⎤⎥ ;
kg
⎣ s ⎦
Dp – debit de apă la purje ⎡⎢ ⎤⎥ ;
kg
⎣ s ⎦
⎡J ⎤
i” – entalpia aburului saturat ⎢ ⎥ ;
⎣ kg ⎦
⎡J ⎤
i’ – entalpia aburului în stare de saturaţie pentru purje ⎢ ⎥ ;
⎣ kg ⎦
⎡J ⎤
iab – entalpia aburului supraîncălzit la utilizator ⎢ ⎥ ;
⎣ kg ⎦
ial, iec – entalpia apei de alimentare la intrarea şi respectiv ieşirea din
⎡J ⎤
economizor ⎢ ⎥;
⎣ kg ⎦
1
⎡ J J ⎤
I 0 – entalpia teoretică a gazelor de ardere în focar 1) ⎢ ; 3 ⎥ ;
⎣ kg comb m N ⎦
⎡ J J ⎤
If – entalpia gazelor de ardere la finele focarului ⎢ ; 3 ⎥;
⎣ kg comb m N ⎦
Isf – entalpia gazelor de ardere după sistemul fierbător convectiv
⎡ J J ⎤
⎢ kg comb ; 3 ⎥
⎣ m N⎦
⎡ J J ⎤
Isi – entalpia gazelor de ardere după supraîncălzitor ⎢ ; 3 ⎥;
⎣ kg comb m N ⎦
⎡ J J ⎤
Iec – entalpia gazelor de ardere după economizor ⎢ ; 3 ⎥;
⎣ kg comb m N ⎦
⎡ J J ⎤
Ipa – entalpia gazelor de ardere după preîncălzitorul de aer ⎢ ; 3 ⎥;
⎣ kg comb m N ⎦
tf, tsf, tsi, tec, tpa – temperaturile gazelor de ardere la finele focarului, după
sistemul fierbător convectiv, după supraîncălzitor, după economizor, după
preîncălzitorul de aer [˚C];
αf, αsf, αsi, αec, αpa – coeficienţii de exces de aer în punctele indicate în
schemă.
1
cantitatea de căldură conţinută într-un volum de gaze rezultat prin arderea a 1 m3N de combustibil gazos sau 1 kg
combustibil lichid sau solid.
47
•
Q sfr - flux termic radiant produs in focar [W ]
•
Q si - flux termic aferent supraincalzitorului [W ]
•
Q ec - flux termic aferent economizorului [W ]
•
Q pa - flux termic aferent preincalzitorului de aer [W ]
tpa – temperatura aerului introdus în focar după trecerea prin preîncălzitorul
de aer [˚C];
ta – temperatura ambiantă a aerului introdus în preîncălzitorul de aer [˚C];
⎡ J ⎤
C p aer – căldura specifică medie a aerului la presiune constantă ⎢ 3 ⎥.
⎣ mN K ⎦
Tabel 3.2. Bilanţul analitic al cazanului
Flux termic introdus şi pierderi Flux termic util Observaţii
BQi ⎛ q ⎞ (Dab+Dsi+Dp)(i′-ial)+ Sistem fierbător şi
B * ⎜1 − 4 ⎟Qi economizor
⎝ 100 ⎠ +(Dab+Dsi)(i”- i′)
•
− Q2 q2
− BQi
100
Dab(iab-i”) Supraîncălzitor
•
− Q3 q
− BQi 3
100
• q5
− Q5 − BQi
100
• q6
− Q6 − BQi
100
•
Bα f ⋅V0 ⋅ Cpar (t pa − t a )
• Preîncălzitor de aer
Q pa Q pa
⎡ kg m 3 ⎤
B* – debit de combustibil introdus în cazan ⎢ ; N ⎥
⎣ s s ⎦
B – debit de combustibil supus arderii [după căderea unei cantităţi printre
barele grătarului – cu referire exclusivă la combustibilul solid] ⎡⎢ ⎤⎥
kg
⎣ s ⎦
⎡J J ⎤
Qi – puterea calorică a combustibilului ⎢ ; 3 ⎥
⎣ kg mN ⎦
Trebuie specificat că purja cazanului exprimată prin debitul de purje (Dp)
constă în îndepărtarea din tamburul cazanului – periodic sau continuu – a unei
cantităţi de apă în stare de saturaţie având un conţinut mare de săruri. Această
salinitate ridicată se datorează aportului de săruri conţinut în apa de alimentare şi care
nu sunt antrenate odată cu aburul către consumator. Debitul de abur pentru servicii
interne Dsi reprezintă o cantitate de abur în stare de saturaţie utilizat pentru nevoi
legate de funcţionarea cazanului (ex: antrenarea cu turbină de abur a pompei de
alimentare a cazanului etc.).
48
3.7. Bilanţurile parţiale ale suprafeţelor de schimb de căldură
49
– Faza II: cedarea către sistemul fierbător radiant a unei cantităţi de căldură
Qsfr. Entalpia teoretică I0 se determină ţinându-se seama de aportul de căldură al
combustibilului, al aerului de ardere şi de pierderile care au loc în focar. Se
calculează relativ la cantitatea de gaze care rezultă prin arderea unui kilogram de
combustibil solid sau lichid sau a unui mN3 de combustibil gazos care arde în focar.
q3 q q ⎡ J ⎤⎡ J ⎤
I 0 = Qi (1 − − 4 − 6 ) + α f Iatp ⎢ ⎥ ⎢ 3 ⎥ (3.9.)
100 100 100 ⎣ kg comb ⎦ ⎣ m N comb ⎦
q3 q q
Qi (1 − − 4 − 6 ) – cantitatea de căldură produsă de combustibil în focar
100 100 100
din care s-au scăzut pierderile;
α f Iatp – cantitatea de căldură aportată de aerul preîncălzit.
După găsirea valorii I0, din diagrama I-t se determină temperatura teoretică de
ardere t0.
Temperatura tf înainte de fascicolul convectiv se stabileşte în funcţie de
rezistenţa materialului refractar şi condiţiile economice. Aşadar, ea se impune.
În focar, fluxul de căldură care se preia prin radiaţie.
Q = (I 0 − I f )⎜1 − 5 ⎟ B [W ]
∗
⎛ q ⎞
(3.10.)
⎝ 100 ⎠
•
Q sf = Dab (i '' − iec ) + D p (i ' − iec ) + Dsi (i '' − iec ) [W ] (3.11.)
În aceste condiţii, sistemul fierbător convectiv va prelua diferenţa:
• • •
Q sfc = Q sf + Q sfr (3.12.)
Valoarea fluxului termic dată de relaţia de mai sus reprezintă debitul termic
preluat de agentul termic care circulă prin ţevi (apă, emulsie apă-abur).
Diagrama I g – t
Din diagrama I g – t rezultă temperatura corespunzătoare: Isf tsf
50
3.7.1. Bilanţul termic la supraîncălzitor
51
Rezultă:
α f (I atpa − I ata ) ⎡ J J ⎤
I pa = I ec − + Δα pa I ata ⎢ ; 3 ⎥ (3.23.)
⎛ q ⎞ ⎣ kg comb m N comb ⎦
⎜1 − 5 ⎟
⎝ 100 ⎠
Din diagrama I g – t se găseşte tpa: I pa Diagrama I g – t t pa
Închiderea bilanţului se verifică dacă se obţine tpa ≈ tcoş
Cazane mari 88 – 92 85 – 90
52
CAPITOLUL 4
FOCARE
53
b) înguste.
B. Poziţia focarului faţă de suprafeţele de preluare a căldurii:
1) interioare;
2) exterioare.
C. Gradul de răscolire (la arderea pe grătar):
1) fără răscolire;
2) cu răscolire slabă;
3) cu răscolire puternică.
54
unde:
Fr – suprafaţa de preluare a radiaţiei [m2]
Fper – suprafaţa totală a pereţilor focarului [m2]
Dacă valoarea ψ este ridicată, schimbul de căldură în focar se realizează
preponderent prin radiaţie. Se poate face observaţia că o ecranare masivă a focarului
cu ţevi – ecran etanş – conduce la o temperatură scăzută în interior cu consecinţe
nefaste asupra stabilităţii arderii combustibilului.
e) randamentul focarului evidenţiază calitatea acestuia ţinând cont de
pierderile energetice care au loc aici: q3 (pierderi prin ardere incompletă chimic);
q4 (pierderi prin ardere incompletă mecanic); q5f (pierderi de căldură radiante prin
zidăria aferentă focarului).
Astfel, randamentul focarului se poate scrie: η=100-(q3+q4+q5f) [%] (4.4.)
1 – buncăr de cărbune
2 – limitator de strat
3 – role de antrenare
4 – intrare aer
5 – strat de cărbune
6 – zăvor de zgură
7 – grătar
8 – debitul de aer pe zone de
insuflare în focar
9 – puţul de zgură
55
Constructiv, barele de grătar (7) sunt prinse pe lanţuri purtătoare (la grătare cu
lăţimea peste 3 m) şi sunt antrenate de roţi dinţate motoare cu viteză de înaintare de
0,5–0,6 cm/s.
La ieşirea din buncărul de combustibil există dispozitivul de limitare a
stratului (2) cu rolul de a stabili grosimea stratului de cărbune la o valoare
convenabilă.
La ieşirea aparatului de ardere se află amplasat zăvorul de zgură (6) cu rolul
de a împiedica intrarea aerului fals în spaţiul de ardere. Este constituit din plăci
alăturate independente pentru a urmări neregularităţile stratului de cărbune.
Funcţionarea este simplă. Cărbunele cade din buncăr şi se aşterne pe grătar în strat
limitat datorită dispozitivului (2). Arderea trebuie să se încheie după parcurgerea
întregii camere de ardere. Din această cauză, viteza de rulare a grătarului trebuie
corelată strict cu grosimea stratului de cărbune care la rândul său nu trebuie să
depăşească o anumită valoare pentru a permite aerului de ardere să-l străbată în bune
condiţii. Zgura rezultată pe grătar în urma arderii trebuie dirijată către puţul zgurii
(9), trebuie specificat că aerul necesar combustiei este introdus printre barele de
grătar (4) pe nivele de debit diferit repartizate în funcţie de zona de ardere, aşa cum se
arată în fig. 4.1. (8).
Grătarul rulant este indicat a fi folosit pentru cărbune:
− cu granulaţie sub 40 mm;
− umiditate sub 20%;
− conţinut mare de materii volatile;
− cenuşă cu punct de înmuiere ridicat.
56
Constructiv, barele din două în două sunt mobile şi acţionate de un motor.
Celelalte bare sunt fixe. Există şi varianta în care barele sunt cuplate la două motoare
diferite executând mişcări în sensuri opuse. Aerul (4) este introdus printre barele de
grătar având debite diferite pe zone, similar cu situaţia arătată la grătarul cu ardere
liniştită. Bolta superioară a focarului numită boltă de întoarcere (6), prin construcţia
sa, facilitează dirijarea gazelor de ardere fierbinţi către zona de intrare a cărbunelui pe
grătar. În acest mod are loc un proces de uscare şi degajare a volatilelor din
combustibil. Funcţionarea grătarului cu împingere directă are asemănări cu cea a
grătarului cu ardere liniştită. După intrarea combustibilului din buncăr (7) pe barele
de grătar (1) şi stabilirea unei grosimi limitate, înaintarea pe planul înclinat se
realizează sub acţiunea a două forţe care acţionează asupra particulei de combustibil:
forţa de greutate şi forţa care ia naştere prin mişcarea orizontală a barelor. Rezultanta
va fi dirijată paralel cu planul înclinat.
Odată cu deplasarea combustibilului are loc şi un proces de răscolire al
stratului. Arderea particulei de combustibil trebuie să fie încheiată atunci când
aceasta ajunge la capătul grătarului (în zona puţului de zgură).
Focarul cu grătar cu împingere directă este indicat pentru arderea cărbunilor
bruni şi a lignitului (putere calorică 9.000–11.000 KJ/kg), cu un conţinut de umiditate
relativ ridicat.
57
Constructiv, acest tip de grătar este alcătuit din bare mobile orientate oblic
spre înapoi (22°–25° faţă de orizontală), având mişcări alternative. Fiecare rând se
deplasează în sens contrar rândurilor cu care se învecinează.
Pătrunderea aerului de ardere se realizează la fel ca şi la celelalte focare cu
grătar şi anume pe sub bare, în debite reglate după faza de ardere a zonei de grătar.
Cursa barelor şi perioada unei curse complete influenţează gradul de răscolire a
stratului şi variază în funcţie de sortul de cărbune utilizat.
Funcţionarea acestui tip de grătar prezintă unele particularităţi. Astfel, în
timpul arderii, bucăţile mici de combustibil care sunt în contact cu barele au o
deplasare către partea superioară a grătarului cauzată de mişcarea barelor,
concomitent cu alunecarea în jos sub efectul gravitaţiei a bucăţilor mai mari de la
suprafaţa stratului. În acest mod, particulele care au ars parţial asigură uscarea şi
aprinderea combustibilului proaspăt sosit din buncăr.
O altă particularitate a acestui tip de grătar o reprezintă bolta de întoarcere ce
acoperă cca 2/3 din lungimea grătarului. Rolul ei este deosebit de important, mai ales
la ardere unor cărbuni cu umiditate mare. Gazele fierbinţi rezultate în urma arderii
sunt dirijate prin intermediul acestei bolţi către zona anterioară a focarului,
contribuind la pregătirea pentru ardere a combustibilului aflat pe prima porţiune de
grătar. De asemenea, bolta de întoarcere menţine în zona de ardere un regim de
temperatură ridicat care contribuie la stabilitatea arderii pe grătar. După arderea
combustibilului, zgura şi cenuşa rezultate sunt preluate de cilindrul de zgură (3) de la
sfârşitul grătarului şi trimise în puţul de zgură (4) unde se produce sfărâmarea şi
evacuarea acestor produse de ardere.
Grătarul cu împingere răsturnată este indicat pentru arderea ligniţilor inferiori
la cazane având un debit de abur de maxim 10 t/h sau un debit de apă fierbinte de
maxim 10 Gcal/h.
Acest tip de focare sunt utilizate pe larg atât la cazanele mici, cât şi la
cazanele energetice de putere mare atât pentru arderea combustibilului solid în stare
de suspensie (praf de cărbune), cât şi la arderea combustibilului lichid sau gazos.
Focarele cu arzătoare se utilizează la arderea cu depresiune, dar există şi cazuri când
arderea se desfăşoară în condiţii de suprapresiune.
58
Pentru obţinerea acestor avantaje este necesară asigurarea unei etanşeităţi
foarte bune a focarului. O soluţie în acest sens o constituie focarul cu învelitoare
membrană la care ţevile sunt montate fără distanţă între ele sau focarele cu pereţi
membrană unde ţevile sunt prevăzute cu aripioare sudate între ele.
59
Dimensiunile camerei de ardere sunt stabilite prin proiectare astfel încât să se
poată arde complet majoritatea particulelor care alcătuiesc masa de praf. Amplasarea
arzătoarelor se stabileşte în aşa fel încât să fie utilizat la maxim volumul focarului, iar
traiectoria particulei să fie suficient de lungă pentru a putea să ardă complet.
Timpul de ardere al unei particule de cărbune depinde de mărimea acesteia,
de conţinutul de materii volatile şi variază invers proporţional cu excesul de aer,
temperatura medie din focar şi viteza de plutire a particulei (diferenţa între viteza de
deplasare a particulei în camera de ardere şi viteza aerului). În vederea unei aprinderi
uşoare şi a unei arderi intensificate cu viteză mare se procedează astfel:
− granulaţia combustibilului se micşorează prin mărimea fineţii de măcinare
(se ţine însă cont de scumpirea exploatării morilor prin creşterea
consumului de energie şi scăderea debitului de cărbune);
− mărirea vitezei de plutire prin insuflarea amestecului aer – cărbune cu viteză
mare. Creşterea vitezei de insuflare nu trebuie să fie totuşi prea mare pentru a
nu crea o flacără lungă cu posibilitatea de rupere a acesteia de arzător (când
viteza de înaintare a amestecului este superioară vitezei de ardere);
− insuflarea aerului secundar cu o viteză crescută. În acest fel, aerul
pătrunde mai uşor în masa de gaze degajate de arderea particulelor mici şi
înconjoară mai uşor particulele mari. Pe lângă creşterea vitezei se
procedează şi la o divizare a vânei de aer, în scopul creşterii eficienţei de
aerare a particulelor de combustibil. Procedura se utilizează atât pentru
aerul primar, cât şi pentru cel secundar. În plus, arzătorul este construit
astfel încât la ieşire să imprime o mişcare de rotaţie aerului (sau
amestecului aer–combustibil);
− creşterea concentraţiei de praf de cărbune în aerul insuflat şi mărirea
temperaturii acestui aer primar. Aplicarea acestui procedeu este limitată
de pericolul de autoaprindere a amestecului praf de cărbune – aer în
tubulatura de transport şi întoarcerea flăcării (când viteza de ardere devine
mai mare decât viteza de insuflare a amestecului combustibil);
− creşterea temperaturii aerului secundar;
Amplasarea arzătoarelor urmăreşte mai întâi o utilizare maximă a volumului
camerei de ardere şi o traiectorie suficient de lungă a particulei de cărbune.
Pentru cazane medii, arzătoarele pot fi aşezate în colţuri (figura 4.5.)
60
În acest mod, flacăra şi masa de gaze capătă o mişcare circulară ce
favorizează omogenizarea mai bună a amestecului între combustibil şi aer, un schimb
termic mai eficient şi o separare uşoară a zgurii de pereţi.
La cazane foarte mari se pot obţine aceleaşi rezultate fără a se modifica
secţiunea focarului. O astfel de situaţie este arătată în figura 4.6.
61
Invers, dacă jetul este orientat către în sus, temperaturile vor fi mai ridicate.
Această modalitate de orientare a jetului de combustibil constituie o posibilitate de
reglare a temperaturii aburului supraîncălzit. O altă posibilitate de a modifica poziţia
flăcării în focar se referă la utilizarea arzătoarelor etajate la care o parte din ele se pot
opri în cazul unor sarcini mai mici decât cea nominală.
62
până la 12 MW. Datorită secţiunii transversale mai mari, admisia combustibilului se
face numai prin partea centrală a acestei secţiuni.
Din figura de mai sus reiese apariţia unei turbionări a gazelor fierbinţi în zona
de intrare a amestecului combustibil. Acestea sunt recirculate prin efectul de ejecţie
contribuind la stabilitatea procesului de ardere, mai ales imediat după aprindere. Un
rol important în menţinerea temperaturii acestor gaze îl are şamotarea pereţilor
focarului pe o anumită zonă a acestuia, în vederea reducerii pierderilor de căldură.
63
CAPITOLUL 5
ARZĂTOARE
64
Arzătorul prezentat în figura 5.1. este utilizat, cu precădere, pentru cărbuni cu
un conţinut mare de cenuşă.
Arzătorul turbionar realizează un amestec mai bun al combustibilului cu
aerul, flacăra rezultată este mai scurtă existând totodată şi posibilităţi de reglare în
limite destul de mari. Dezavantajul arzătorului turbionar constă în suprafaţa frontală
mai mare decât a arzătorului cu fante. Acest aspect constructiv conduce la devierea
mai multor ţevi ecran în dreptul ambrazurii arzătorului în peretele focarului.
65
Transportul cărbunelui la arzătoare se face pneumatic, printr-o tubulatură
specială, fapt care prezintă un pericol potenţial de explozie prin retur de flacără.
Din această cauză, constructiv, trebuie create condiţii pentru o viteză de ieşire a
amestecului combustibil mai mare decât viteza de propagare (în sens invers) a
frontului de flacără. Acest lucru se realizează prin amplasarea la orificiul de ieşire
din arzător a unei piese-obstacol (ceramică) cu rolul de a micşora secţiunea de
ieşire a combustibilului şi, deci, de a mări viteza acestuia. Piesa mai joacă un rol
de protejare a amestecului combustibil de radiaţia fierbinte a focarului reducând
astfel pericolul de autoaprindere a prafului de cărbune. Arzătoarele prezentate în
schiţa de mai sus sunt destinate debitelor mijlocii de combustibil având admisia
prafului de cărbune prin conducta centrală, iar aerul secundar turbionat se
introduce tangenţial pentru a îmbunătăţi calitatea amestecării în focar a
combustibilului cu aerul de ardere.
66
În situaţia în care cazanele funcţionează cu debite parţiale (deci mai mici
decât debitul nominal) cantitatea de combustibil introdusă în focar scade. Acest fapt
duce la o micşorare a presiunii la arzător şi deci la o pulverizare de mai slabă calitate
(particule mai mari de combustibil) ceea ce înrăutăţeşte arderea.
Pentru remedierea acestui dezavantaj se utilizează arzătoarele cu recirculare.
Fig. 5.6. Diagrame de viteze pentru diverse tipuri de pulverizare prin presiune
67
este foarte mare, şocul produs la întâlnirea celor două vine de fluid are un efect de
pulverizare asupra combustibilului. În continuare se pune problema opţiunii.
Utilizarea aerului de înaltă presiune (0,7–6 bar) se justifică acolo unde există
o reţea de aer comprimat pentru alte nevoi. În caz contrar, instalarea unui compresor
special pentru arzătoarele cazanului nu ar fi justificată economic.
Utilizarea aburului conduce la o serie de dezavantaje şi este îndreptăţită
numai rareori deoarece:
− scade producţia de abur a cazanului cu 3–4%;
− creşte conţinutul de apă din gazele de ardere ridicându-se totodată
temperatura punctului de rouă (indirect creşte q2 şi scade randamentul
cazanului);
− aburul folosit la pulverizare nu se recuperează sub formă de condens,
crescând consumul de apă totală.
Comparând cele două sisteme se observă că:
− fineţea de pulverizare este mai mare la pulverizarea cu fluid auxiliar decât
prin pulverizare mecanică;
− uniformitatea de pulverizare (definită ca raport între diametrul maxim al
picăturilor şi diametrul mediu) este mai bună la folosirea aerului ca fluid
auxiliar faţă de pulverizarea mecanică.
O consideraţie aparte trebuie acordată costului pulverizării.
Pulverizarea cu abur de joasă presiune este indicată pentru cazane de putere
mică, iar la cazane de puteri mari se justifică pulverizarea mecanică.
Dacă incinta de ardere are dimensiuni relativ mici este indicată folosirea
aerului de presiune medie sau înaltă, caz în care se obţine o pulverizare fină a
combustibilului şi o flacără scurtă.
În funcţie de varianta aleasă, puterea consumată pentru pulverizare pe
unitatea de debit de combustibil este:
18,5 kW/kg/s – pulverizare mecanică
26 kW/kg/s – aer de joasă presiune
53 kW/kg/s – aer de medie presiune
212 kW/kg/s – aer de înaltă presiune
Principial, schema de funcţionare a arzătoarelor utilizând un fluid auxiliar
este redată de figura de mai jos.
68
5.3. Arzătoare pentru combustibil gazos
Din schiţa de mai sus rezultă admisia periferică a gazului prin orificii, iar
aerul este introdus tangenţial pentru crearea mişcării elicoidale. Este de remarcat
direcţia perpendiculară a vectorilor viteză a celor două componente la punctul de
întâlnire a acestora, fapt ce conduce la o bună amestecare a combustibilului cu aerul
de ardere.
Gazul admis în arzător se introduce periferic (ca în figura de mai sus), central
sau median.
69
Arzătorul prezentat în figura 5.9. se caracterizează prin admisia centrală a
gazului, fapt care conduce la un grad mai redus de amestecare a componentelor (deşi
există o turbionare a aerului introdus prin palete axial – radiale). Se obţine astfel o
flacără mai lungă cu caracter difuziv. Acest caracter se accentuează odată cu micşorarea
gradului de turbionare a aerului la unele construcţii de arzătoare – mai ales la cele la care
aerul este introdus în jeturi paralele cu aceeaşi viteză ca şi gazul. În acest ultim caz
(figura 5.10.), amestecarea este lentă din cauza turbulenţei reduse, iar flacăra rezultată
este foarte luminoasă din cauza prezenţei carbonului liber puternic radiant.
70
CAPITOLUL 6
AVARII LA CAZANE
71
5. – aprinderi ale combustibilului în canalele – regim incorect de ardere (în special la
de gaze de ardere pornirea şi oprirea cazanului)
6. – spargeri/explozii de ţevi – funcţionarea cazanului cu apă insuficient
tratată chimic;
– funcţionarea cazanului în regim
necorespunzător de ardere;
– necurăţarea depunerilor la exteriorul
ţevilor.
7. – avarii la zidăria focarului – funcţionarea de durată în regim neadecvat
de ardere
8. – pierderea nivelului de apă – defectarea sticlelor de nivel;
– defecţiuni în circuitul de alimentare cu
apă;
– spargeri de ţevi în cazan.
72
BIBLIOGRAFIE
73