TEMA5

AUTONOMIILE LOCALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

I Obștea sătească
În mileniul I, istoria românilor a evoluat între Imperiul Bizantin(Constantinopol) și populația migratoare.
La sfârșitul acestei perioade Bizanțul a oferit românilor ca și altor popoare din această arie geografică,
modelul structurilor de stat și de civilizație.
În sec. VII-IX – forma de organizare specifică statului românesc a fost obștea sătească – instituție colectivă
se baza pe propietate comună asupra pământurilor, conducere și răspundere colectivă precum și organizarea colectivă a
muncii, la începutul ei obștea se baza pe decizia colectivă Sfatul(Adunarea)Satului , cu timpul decizia se individualizează
și atribuțiile militare, juridice și sociale sunt încredințate unor membrii nnumiți (jupîn, cneaz, voievod, jude) – procesul de
maturizare politică a cunoscut o nouă etapă, desfășurată însă pe fondul continuității elementului autohton, motiv pentru
care Nicolae Iorga a numit aceste structuri „românii populare„ sau „democrații țărănești„.
Romanitatea răsăriteană și autonomiile ei regionale au ocupat un spațiu întins, ddin Peninsula Balcanică
până în Nordul Arcului Carpatic.
Aceste nuclee politice dispuneau dde un centru fortificat (reședință) ce juca un rol de centru politică-
administrativ. Așa apar în documentele armene, bizantine, ruse și maghiare din sec. al X-lea în zona nord Dunăreană
cnezate, voievodate, țări sau câmpuri cum ar fi Țara Maramureșului, Țara Bîrsei, Țara Făgărașului, Țara Zarandului.
Aceste țări s-au născut din mai multe sate „ satul a devenit pentru mai mult timp formă firească de organizare pentru
strămoșii noștrii„ remarca N. Iorga. Locuitorii acestor țări erau cunoscuți sub numele de vlahi, volohi,valahi, blahi în
izvoarele armene, bizantine ruse și maghiare și de români, aromâni în vorbirea proprie.
Așezăriile rurale risipite în cuprinsul „țării„ erau conduse de cnezi și juzi cu funcții judecătorești sau
administrative.
Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie geografico-politic definite
„Țări„ autonomii politice născute din asocierea mai multor sate depindeau de un centru străin, fie direct, fie prin
intermediul unor căpetenii militare voievod, (în izvoarele slave), dux/duce (în izvoarele latine)
Satul, cadrul principal de conviețuire socială, grupa familiile de țărani, populație agricolă pastorală, care
folosea în comun o parte din teritoriile aflate în stăpânirea sa.
 Pe baza evoluțiilor din sânul obștei sătești a stat dezvoltarea economică, progresul general înregistrat de
societate în spațiul nord dunărean, proces care a favoriat diferențierea socială din cadrul comunitățiilor existente.
Instalarea ungurilor în Câmpia Panoniei și apoi cuceririle lor după creștinarea Regatului Ungar în răsăriul și
SE european, precum și ofensivele încununate de succes ai împărațiilor bizantini Ioan Tzimskes(969-976) și Vasile II
(976-1025), care au anihilat primul țarat bulgar, au adus în lumina izvoarelor romanitatea răsăriteană și autonomiile ei
regionale.
Astfel, izvoarele bizantinee semnalează în spațiul balcanic primele realități politico-românești și pe vlahi.
Autonomiile românești din nordul Peninsulei Balcanice au fost supuse unui puternic asalt de anihilare în sec.
XI-XIII,din partea Imperiului Bizantin, și în eforturile lor de apărare acestea au ffăcut trecerea de la „țară„ la „stat„
Două sunt momente însemnate sub raport politic:
- 1066- răscoala vlahilor din Tesalia
- 1185 – roscoala vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice sub conducerea frațiilor Petru și Asan
– constituirea statului bulgaro-vlah(statul Asăneșilor)
Autonomiile românești au evoluat în cele din urmă spre formula statului independent.
Această evoluție a fost accelerată în cursul sec. XIII-XIV de politica Regatului Ungariei de înlăturare a
autonomiilor românești din Transilvania și de tendințele sale de dominație la S și la răsărit de Carpați – constituirea Țării
Românești și Moldovei ca state independente
Până în sec.XIII zona nord dunăreană a fost dominată de fenomenul migrațiilor.
Din sec XIX s-au succedat maghiarii stabiliți în Panonia (896), apoi după anul 1000 – pecenegii, uzi, cumani
iar la 1240-1241- tătarii – Hanatul Hoardei de Aur constituit de tătari în N Mării Negre - A exercitat dominația îndeosebi
asupra zonei extracarpatice, constituind, totodată, o barieră în calea expansiunii altor state ( Ungaria, Principatul
Kievului, Imperiul Bizantin)
În mileniul mariilor migrații (sec III-VIII/ VIII-XIII), izvoarele istorice semnalează imperii ale stepelor în
zona carpato-danubiană numite
„GOTHIA„ „GEPIDA„ „AVARIA„ „CUMANIA„ „TARTARIA„ „PATZINAKIA„ după pumele principalilor
migratori.
 II TRANSILVANIA

Trăsăturile generale ale societății transilvane și a voievodatului în această perioadă de început al Evului
Mediu se pot reconstitui cu destulă aproximaţie pe baya iyvoarelor scrise sau arhiologice.
În sec. VIII- IX zona Tisei și Transilvaniei este locuită de români și slavi.
Majoritatea populației Transilvaniei este formată din români care sunt menționați de izvoare împreună cu
formațiunile lor politice.
Expansiunea spre răsărit a ungurilor, instalați în Câmpia Panoniei în sec. XI, s-a lovit de rezistența armată a
popoarelor slave, turanice și românești din lăuntrul și din afara arcului carpatic și a organizațiilor lor politice.
Astfel cronica notarului Anonymus al regelui Ungariei Bela al III-lea „Gesta Hungarorum„ (faptele
ungurilor):
- este scrisă probabil în sec. XII, dar relatează evenimentele de la sfârșitul sec. al IX-lea, mai
precis mmenționează formațiunile politice găsite în Transilvania în jurul anului 900- cele mai
cunoscute sunt ducatele(voievodatele) lui:
- Salanus; duce al bulgarilor
- Menumorut cu centrul la Biharea situat între Tisa și porțiile Meseșului;
- Glad – cu centrul Cuvin – situat între Tisa, Mureș și Dunăre (Banat);
- Gelu – cu centrul la Dăbâca – de la porțiile Meseșului până la cursul inferior al Mureșului (în
interiorul arcului Carpatic).
Etnia primilor 3 (Salonus, Menumorut, Glad) nu este menționată în achimb despre Gelu știm că este „ un
anumit român„ (blach) iar supușii săi sunt români și slavi.
Gelu va fi înfrânt și va muri lângă râul Copus(Căpuș). La moartea lui supușii săi fraternizează cu inamicul și
îl aleg conducător pe Tuhutum tatăl lui Horca.
Acesta și urmașii săi vor stăpâni Transilvania aproape un secol.
Realitatea personajelor și întâmplările au început să fie contestate de unii istorici maghiari și austrieci
începând cu sec. XVIII-XIX.
 O confirmare indirectă a celor relatate de Anonymus o aduce „Cronica lui Nestor„ (izvor slav din sec XII)
care păstrează amintirea faptului că la trecerea lor prin Carpații Păduroși, spre Panonia ungurii i-au găsit acolo pe români
și slavi.
Cucerirea subordonarea și integrarea formațiunilor politice a continuat și s-a accentuat în sec. XI-XIII, luând
forme sistematice pe măsura înaintării ungurilor spre centrul și sudul Transilvanieii.
Creștinarea ungurilor după anul 1000, a însemnat și preluarea formei de organizare politică și eucleziastică a
lumii apusene și a dat expansiunii ungurilor un caracter organizat și eficace (1001, duce maghiar Vayk se creștinează în
rit catolic-apostolic și se proclamă rege al Ungariei sub numele de „Ștefan cel Sfânt„
Regalitatea maghiară își impune autoritatea prin intermediul nobililor unguri, deținători de fiefuri, în virtutea
relațiilor vasalice care îi legau de regele Ungariei.
Sec XI – Legenda Sfântului Gerard menționna:
- în Banat voievodatul lui Ahtum cu centru la Morisena
- în centrul Transilvaniei voievodatul lui Gyula (Gyla, Geula, Iula, Geula cel Tânăr) cu centrul la Bălgrad (Alba-
Iulia).
În anul 1002-1003 Gyula se împotrivește misiunii apostolice a lui Ștefan cel Sfânt, este învins și închis pe viață iar
țara cucerită. Cu această ocazie este desfințată Episcopia ortodoxă de la Alba-Iulia.
Ahtum(care întemeiază la Morisena o biserică ortodoxă) intră și el în conflict cu regele Ștefan pentru că
percepe vamă pentru sare transportată pe Mureș spre Ungaria; Ahtum a fost ucis în luptă și țara ocupată.
În opinia istoricului K Horedt extinderea autorității ducale și apoi regale maghiare în Transilvania s-a produs în 5
etape:
1. în jurul anului 900 maghiarii ajung la Someșul Mic;
2. În jurul anului 1000 este ocupată Valea Mureșului;
3. În jurul anului 1100 se atinge Valea Târnavei Mari;
4. În jurul anului 1190 se atinge Valea Oltului;
5. În jurul anului 1200 se atinge linia Carpaților Răsăriteni și Meridionali
Întărirea autorității regale magheare asupra Transilvaniei a fost marcată de tendința generală de reducere a
autonomiilor locale în favoarea unei instituții centrale.
Regii maghiari au organizat structuri laice și ecleziastice specifice feudalismului apusean, pe teritoriul
Transilvaniei.
 Astfel, regalitatea maghiară a impus noi unități teritorial-administrative comitatele conduse de comite:
-Primul comitat atestat este Bihor în anul 1111 urmat de

- Crasna și Dăbîca(1164),

-Cluj, Alba și Timiș la (1175) , Arad, Zarandului, Tîrnava în sec. XIII.Comitatul s-a
suprapus vechilor autonomii românești.
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse în structuriile regalității magheare, în regiunile mărginașe
supraviețuiesc autonomi românești, sub forma „țărilor„: Bîrsei, Almașului, Făgărașului, Maramureșului, cu importante
funcții de apărare a granițelor.
În schimbul servicilor aduse și fidelității față de regela maghiar acesta le recunoaște autonomia:
-Țara Bîrsei (terra Barza) este consemnată ca țară românească în 1222
-Țara Făgărașului consemnnată ca terra Blachorum în 1222
-Țara Hațegului (terra Harszok) consemnată în 1247
-Țara Maramureșului – 1299
-Țara Loviștei.
Autonomiile locale ale acestor țări românești situate în zonele mărginașe ale Transilvaniei încetează odată cu
stingerea dinastiei arpadiene în 1301.
În sec. XIV-XV „țările„ vor fi organizate sub forma de districte românești conduse de domnitori numiți de coroana
maghiară.
Regalitatea maghiară a încercat să înlocuiască voievodatele cu principatele:
- anul 1111/1113 apare evocat primul demnitar laic „Mercurius principes Ultrasilvanus„ cât și
primul episcop catolic al Transilvaniei Simion cu reședința la Bălgrad (Alba-Iulia).
- Între 1113-1176 nu e menționat nici principe, nici voievod, dovadă a rezistenței românilor față
de noua formă de organizare politică;
- În anul 1176 e menționat Leustachiu Voevod (1164 acesta era comite de Dăbâca), fapt ce
demonstrează că regalitateea maghiară revine la forma de organizare politică tradițională a
voievodatului.
-Primul voievodat propiu-zis numit întotdeuna de rege apare documentat în 1199.
 Voievodul Transilvaniei, ajutat de un vicevoievod, era vasal al regelui Ungariei și avea atribuții
-administrative,
- juridice
-militare.
Inițial autoritatea sa se exercita asupra a 7 comitate: Dăbîca, Cluj, Turda, Hunedoara, Alba, Tîrnava, Solnocu
Interior.
În paralel cu ocuparea Transilvaniei s-a desfășurat înre sec. XI-XIII și un amplu proces de colonizare.
Rezistența din partea autorității magheare, dornice să-și păstreze autonomia dobândită, dar și a elementului
românesc i-a determinat pe regii unguri să-i colonizeze pe sași, secui și teutoni.
Sașii- populație de origine germanică, au fost colonizați în scopuri economice.
-Ei vor înființa orașe importante precum Sibiul, Brașovul, Sighișoara, Bistrița,
Mediaș, etc.
-Erau organizați în scaune și vor beneficia de o largă autonomie (drept de
autoconducere). Cele 7 scaune ale sașilor, la care se adaugă 2 districte,
formează Universitatea Sașilor.
-Orașele întemeiate de ei erau conduse de un consiliu format din jurați și
coordonat de un primar.
-1224 – regele Andrei al II lea (1205-1235)– acordă sașilor o diplomă de privilegii „Bula de
Aur„(Andreanum) ce precizează că teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin danii, iar dacă cineva
intenționa să aibă aici o moșie, sașii aveau dreptul să protesteze; Obțineau dreptul de a folosi „pădurea pecenegilor și
românilor împreună cu aceștia„.
Secuii: populație de origine turcică au fost colonizați în Transilvania în scopuri militare: apărarea trecătorilor
Carpaților
Se vor stabili în SE Transilvaniei, vor primi însemnate privilegii (dreptul la autoconducere-autonomie), erau
organizați în scaune.
Cavalerii teutoni: primesc în 1211 Țara Bîrsei, de la Andrei II(1205-1235), în schimbul căreia trebuiau să apere
frontierele răsăritene ale regatului și să împrăștie catolicismul în rândul românilor și turanice.
Vor fi alungați de regele Andrei al II în 1225.
 Colonizarea sașilor și secuilor în Transilvania accentuează caracterul multietnic al regiunii, dar românii rămân
majoritari și continuă viața organizați în discricte conduse de juzi sau cnnazi care aveau atribuții adminnistrative și
juridice, unde jurații proveniți din cnezi și preoți români cercetau și dădeau sentințe potrivit dreptului românesc.
Voievozii Transilvaniei Roland Borșa (1282, 1284-1285, 1288-1293) și Ladislau Kan(1294-1319) își asigură
prerogative sporite:
-Roland Borșa convoacă în numele unui „regnum Transilvanum„ în anul 1288 prima Adunare Obștească
(congregație generală) la care participă nobilii din cele 7 comitate, clerul superior, orășenii și reprezentanții țărănimii
libere.
În anul 1355 are loc ultima participare a elitei politice românești la o congregație a stărilor transilvane
deoarece prin Diploma regelui Ludovic I de Anjou(1342-1382) din anul 1366 se condiționează calitatea de nobil de
apartenență la catolicism, fapt ce duce la izolarea elementului românesc și la scoaterea în afara legii a ortodoxismului.
Măsura a fost desăvîrșită în anul 1437, în timpul răscoalei de la Bobâlna, când s-a constituit „Unio Trium
Nationum„ o înțelegere între cele 3 națiuni privilegiate.(maghiari,saşi,secui)
Această alianță va constitui baza sistemului politic din Transilvania.
Ladislau Kan va întreține la Deva o adevărată curte regală unde primește soli(ambasadori străini).
În 1291, noul rege al Ungariei Andrei al III(1290-1301) sosește în Transilvania să-l reducă la ascultare pe
voievodul transilvan, Roland Borșa și anihilează autonomia românilor din Făgărași.
În sec. XIII, cucerirea și organizarea Transilvaniei de către unguri pare a fi încheiată.
Particularitățiile specifice: voievodatul ca formă de organizare politio-administrativă, cnezatele, districtele, scaunele
sașilor și secuilor, vor imprima Transilvaniei o dezvoltare deosebită de restul regatului maghear în tot timpul cât a făcut
parte din acest stat, ceea ce explică de ce Transilvania nu s-a contopit niciodată cu Ungaria. Transilvania era singura
regiune din Ungaria, care purta denumirea de voievodat. În anul 1541, Transilvania, Banatul și comitatele din
Partium vor alcătui Principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană.
 III. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI
ȚARA ROMÂNEASCĂ,
MOLDOVA
DOBROGEA

a) Context istoric :
1. extern: involuția teritorială a Ungariei, pierderea pozițiilor sale extracarpatice și extinderea
influenței Hoardei de Aur, au alcătuit trăsătura principală a cadrului extern în care s-a constituit cel
dintâi stat la N de Dunăre, Țara Românească. Elementul decisiv al constituirii statelor l-a
reprezentat înlăturarea dominației teritoriale a Regatului Ungariei.
2. intern: întărirea raporturilor feudale, ca și pericolul extern, lupta împotriva tătarilor și a Regatului
Ungariei, au determinat concentrarea formațiunilor politice prestatale în jurul uneia mai puternice,
în interesul stăpânilor de pământ, ajunși, să se constituie în clasă socială.
Lărgirea schimburilor comerciale, favorizate de apariția târgurilor și orașelor, precum și comerțul
de tranzit dintre Carpați și Marea Neagră, a contribuit la pregătirea premiselor economice care au
inpulsionat efortul de unificare politică a Moldovei.
Formarea Țării Românești a exercitat o innfluență puternică în grăbirea procesului de închegare a
unui stat asemănător și pe teritoriul Moldovei.
Procesul de întemeiere a Țării Românești și a Moldovei s-a realizat în mai multe etape:
- concentrarea formațiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare;
- formarea principalelor instituții laice și ecleziastice;
- eliberarea teritoriului celor două state de sub dominație străină.
 ȚARA ROMÂNEASCĂ (Vlahia Major)

În sec. al XIII, se conturează formațiunile politice ale românilor din exteriorul arcului carpatic:
În 1234 – bula papală menționa existența unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă, ceea ce implică și
organizare politică.
Întregul spațiu românesc avea să fie marcat de marea invazie tătară din 1241, care a distrus și a dezorganizat totul, în
pofida unor încercări de rezistență locale, ce demonstrează că existau deja elemente de organizare politică.
Românii încercau, împreună cu secuii, să apere trecătorile carpaților, iar înn exteriorul Carpaților, tătarii se
confruntau cu un așa numit Mișelau, probabil Seneslau, care apare mai târziu înn documennte.
Marea invazie tătară a pulverizat cânezatele și voievodatele românești preexistente, dar a dezorganizat și regatul
ungar care își extindea dominația asupra spațiului extracarpatic. Dominația mongolă instituită în zonă a permis
cristalizarea unor innstituții și a făcut apel, în guvernare, la reprezentanții populației tomânești.
Regalitatea magheară va încerca să câștige terenul pierdut la S de Carpați, aducându-i în 1247 în Țara Severinului,
pe Cavalerii Ioaniți(Cavalerii Sfântului Ioan de Ierusalim).
Astfel, Diploma Cavalerilor Ioaniți (2 iunie 1247) acordată acestora de regele maghiar Bela al IV-lea oferă
informații despre realitățile politice și sociale de S de Carpați:
Banatul Severinului(Țara Severinului) – creație a regalității magheare în vederea asigurării controlului
asupra zonei.
Voievodatul lui Litovoi – în N Olteniei ce include și Țara Hațegului.
Voievodatul lui Seneslau în NV MunMunteniei, ce includea și Țara Făgărașului;
Clezatele lui Ioan și Farcaș în Câmpia Olteană.
În schimbul libertății recunoscute de către rege, voievodatele lui Litovoi și Seneslau erau îndatorate să participe cu
forțe armate la războaiele defensive ale Regatului Ungar.
Diploma indică și un anume statut politico-juridic al acestor „țări„ prin cele două termene folosite: cnezate și
voievodate: cnazatele depinzând de Țara Severinului, extinsă până la râul Olt, iar voievozii români, păstrându-și
autonomia politică, dar depinzând de regele Ungariei, ca vasali ai acestuia.
Diploma oferă și informații asupra stratificării sociale, care este întodeuna legată de apariția statului, consemnând
diferențele dintre țărani și mai-marii pământului (rustici, în opoziție cu majores terrae) sugerează deja existența unor
categorii deja privilegiate.
 Invazia mongolă în Europa centrală și constituirea unui stat mongol cu capitala pe râul Volga(Hanatul Hoardei de
Aur) la care se adaugă criza din interriorul regatului maghear a frânat expansiunea acestuia în afara arcului carpatic.
În acest context, voievodul Litovoi(cel din 1247 sau un urmași cu același nume) și fratele său Bărbat se ridică la
1277-1279 împotriva suzeranității maghiare: Litovoi este ucis în luptă, iar Bărbat este prins și obligat să se răscumpere
(„cu o sumă nu mică de bani„-- ilustrează forța economică a formațiunii politice) dar și să recunoască suzeranitatea
maghiară.
Înlăturarea totale a suzeranității maghiare asupra teritoriului de la S de Carpați are loc la cumpăna sec XIII-XIV.
Tradiția păstrată de cronicile muntene vorbește de un „descălecat„ al lui Negru Vodă, pornit cu ai săi din Țara
Făgărașului pe la 1290 - există un „sâmbure„ de adevăr anihilarea autonomiei Făgărașului în 1291 de către regele
Andrei al III a coincis potrivit tradiției istorice cu descălecatul lui Negru Vodă și instalarea lui la Câmpulung.
Aici exista exista o puternică comunitate catolică alcătuită din sași și secui.
Câmpulung devine prima capitală(reședință) a Țării Românești și necropolă domnească.
Acest eveniment NU este demonstrat de izvoarele istorice, dar cert este aportul românilor transilvăneni la
constituirea Țării Românești.
„Descălecatul de la Câmpulung„ a fost urmat de întemeierea țării adică de unificarea formațiunilor poliice
preexistente.
La începutul sec. XIV este menționată în izvoarele istorice Valahia nord-dunăreană și titlurile
conducătorului: domn și mare voievod.
Întemeietorul Țării Românești, confitmat de izvoarele istorice este Basarab I (1310?-1352) – nume de originne
cumană consemnat în documente în Țara Hațegului.
Afirmarea independenței față de Regatul Ungariei, se face în contextul colaborării românilor cu tătarii, bulgarii și
sârbii.
În anul 1324 se încheie un acord între Basarab I și regele maghiar Carol Robert de Anjou (1308-1342) prin care
Basarab se recunoaște vasal al regelui ungur, iar țara sa era inclusă în aria spiritualității catolice.
La rândul său, Carol I îi recunoaște domnia asupra țării sud-carpatice unificate Terra Transalpina.
În anul 1330, regele maghiar consideră că Basarab și-a nesocotit obligațiile vasalice și declanșează o campanie în
Țara Românească, condusă chiar de el.
 Pentru a evita războiul, Basarab se oferă să-i restituie Banatul Severinului și să plătească 7.000 mărci de argint
( echivalentul a 74 kg de aur, indice al forței economice deținute de Basarab, care poate fi legată de controlul drumului
comercial care leagă Europa Centrală și Marea Neagră prin guriile Dunării.
Carol Robert de Anjou refuză oferta, armata maghiară aparent victorioasă se întoarce spre Transilvania, dar într-o
trecătoare nelocalizată cu exactitate, care intră în istorie sub numele de Posada(dat de N. Iorga) românii îi surprind și îi
masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu (9-12 noiembrie 1330).
Informațiile ne sunt oferite de „Cronica pictată de la Viena„
Victoria de la Posada consfințea independența Țării Românești și demonstra forța noului stat – „prima
libertate românească„ cum remarca N. Iorga.
Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate în contextul necesității de a duce o luptă comună pentru eliminarea
tătarilor din regiune.
Acesta este contextul în care Basarab cucerește S Moldovei actuale, ceea ce explică numele de Basarab extins apoi
asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru.
Regele Ungariei interpreta jurământul de vasalitate prestat de Basarab ca o recunoaștere că acesta ar fi deținut
întreaga țară inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab, ca feudă de la el.
Basarab I îl va asocia la domnie și pe fiul său Nicolae Alexandru.
Basarab I va fi înmormântat la Biserica Domnească din Câmpulung, ctitorie a sa.
Tot el a ridicat și Biserica de la Argeș
Consolidarea Țării Românești s-a realizat în timpul urmașilor lui Basarab I.

Nicolae Alexandru(1352-1364):
A înbunătățit relațiile cu Ungaria, și-a consolidat puterea, luând titlu de „mare și singur stăpânitor(domn autocrat,
samodîrjeț) în anul 1359.
1359 – înființează prima Mitropolie a Țării Românești, dependentă de Constantinopol, cu sediul ca Curtea de
Argeș, iar mitropolit va fi Ioachint, ce „postorise anterior la Vicina„.
Erau măsuri care respingeau, în același timp, și pretențiile politice, și încercările de catolicizare, văzute ca un mijloc
de mai bună înțelegere a voievodului mundean în sfera de înfluență și chiar de dominație magheară.
 Vadislav Vlaicu(1364-1377)
După noi confruntări cu maghiarii se recunoaște din nou vasal al regelui Ungariei de la care primește ca feude
Severinul(1368-ban de Severin), Făgărașul și Almașul(1369- duce de Făgăraș și Almaș) – se adaugă o îndelungată
tradiție de stăpânire munteană asupra acestor regiuni integrate regatului maghear, fără a știrbi independența țării.
E preocupat de dezvoltarea economică:
- în 1365 bate primele monede – ducații de argint și o monedă divizionară banu.
- în 1368 acordă brașovenilor un privilegiu comercial
- 1370 a înființat cea de a doua Mitropolie a Țării Românești cu sediul la Severin.
În numele lui se leagă și primele conflicte româno-otomane din anul 1368, când participă alături de Ludovic I de
Anjou la o luptă cu oștile sultanului Murad.

MOLDOVA (Vlahia Minor)

La E de Carpați sunt atestate primele structuri politice tradiționale.

Cele mai cunoscute sunt așa numitele„țări„ iar locuitorii lor sunt numiți valahi(cronica lui Nestor) sau Ulakes
(Legenda lui Oguz han – sec. IX)
În jurul anului 1000 este atestată Țara Sipențiului, împreună cu structura tradițională„Codrii Cosminului„ în zona
orașului Cernăuți.
În apropiere se află „Codrii Herței„ cu reședința întărită „Fundul Herței„
Alte asemenea structuri tradiționale numite codri sunt Codrii Lăpușului(spațiul dintre Prut și Nistru) „Codrii
Orheiului„.
Alte formațiuni politice sunt nummite câmpuri(Câmpul lui Dragoș, Câmpul lui Vlad situate la E de Carpați), altele
se numesc cobâle în ținuturile Dorohoi, Neamț, Bacău, Vaslui, altele ocoale(Câmpulung, Vrancea).
În sec. X literatura bizantină localizează la E de Carpați „Patzinachia„ după numele pecenegilor ce dominau zona.
În sec. XIII, ținutul la E de Carpați apare sub numele de Cumania Neagră, Cumania sau Tartaria după numele
principalilor migratori: cumanii și tătarii.
Numele de Cumania apare într-un act papal din 1227, act ce se referă la răspândirea catolicismului la E de Olt și de
Carpați. E organizată o Episcopie Catolică pentru cumani cu sediul la Civitas Milcoviae(Odobești).
 Erau atetați localnici numiți walati(valahi), ce se opun catolicismului.
Un documennt emis de cancelaria papală în 1332 vorbea despre „puternicii acelor locuri„ care confiscaseră bunurile
Episcopiei Cumaniei.
Din sec XIII( după 1241), teritoriul Moldovei se află sub dominația tătarilor, care își stabiliseră un centru puternic la
gurile Dunării.
Pe aici trecea și importantul drum comercial care lega Europa centrală(Polonia) de Marea Neagră, ceea ce a
favorizat în mare măsură unificarea economică a acestui spațiu.
Presiunile triburilor turce nomade și tendințele agresive ale statelor vecine, în special cnezatele rusești(Kiev, Halici),
Regatul Ungariei și Hoarda de Aur au determinnat necesitatea structurării autonomiilor românești pentru asigurarea
apărării comunităților.
La nord de Moldova, în teritoriile revendicare de Cnezatul halician, letopisețele rusești semnalează în sec. XIII pe
cnezii blahoveni (1277, românii își apără interesele în fața rușilor de la Halici)
După invazia din 1241, regiunile unde sălășluiau triburile turanice au fost preluate de către monngoli.
Pozițiile Hoardei de Aur în SE Moldovei au fost menținută până în preajma anului 1370 – circumstanțele politice au
împiedecat apariția formațiunilor prestatale românești în partea de SE a spațiului carpato-nistrean.
În schimb au existat condiții pentru constituirea lor în regiunile din vest, nord și centrale ale Moldovei.
Formarea statului medieval Moldova e asemănător cu cel al Țării Românești cu deosebire că evenimentele sunt
demonstrate de izvoarele istorice.
Ca și în cazul Țării Românești avem de a face cu teoria descălecatului, chiar cu un „dublu descălecat„ cel a lui
Dragoș și cel al lui Bogdan.
Cauze:
-interesul manifestat de Ungaria pentru alungarea tătarilor din zona drumului comercial ce Moldova, făcând
legătura între Marea Baltică și Marea Neagră.
I.Prima etapă a întemeierii Moldovei este legată de expedițiile regelui maghiar Ludovic I de Anjou din anii
1352-1353, la est de Carpați împotriva tătarilor - în urma victoriilor obținute de obștile magheare cu sprijinul populației
locale, s-a constituit o marcă militară de graniță, cu centrul la Baia, condusă de voievodul maramureșan Dragoș
Primul descălecat, după unii autori 1347 – ce împingea marginea orientală a Transilvaniei dincolo de Carpați și din
a cărei dezvoltare se va naște statul independent Moldova.
 Urmașii lui Dragoș, Sas și Balc mențin dependența de coroana magheară, ceea ce provoacă revolta autohtonilor.
La această revoltă participă și Bogdan, voievod român din Maramureș(stăpânea un voievodat pa valea Izei
cu centrul la Cuhea și apărea în documentele maghiare cu titlul de „necredinciosul nostru„ sau „nesupusul
nostru„) al doilea descălecat.
Cauzele descălecatului lui Bogban:
- îngrădirea autonomiei locale și încercarea de organizare a comitatului de către unguri;
- presiunea politică și religioasă asupra românilor, din interiorul și exteriorul Carpaților;
- împiedecarea libertățiiilor de comunicare cu teritoriile din afara Carpaților, de către
„marca„ condusă de Dragoș și urmașii săi.
Între anii 1364-1365(în aceelași timp cu conflictele dintre Țara Românească și Ungaria) au foc expediții maghiare la
E de Carpați, expediții respinse de către Bogdan.
În aceste condiții regele maghear Ludovic I este obligat să recunoască independența noului stat – informațiile ne
sunt oferite de „Cronica domniei lui Ludovic„ scrise de Ioan de Târnave.
Noul stat de pe valea Moldovei, cu capitala la Baia, s-a întins în vremea lui Bogdan, înglobând treptat alte
formațiuni, alte țări sau valahii sub urmașii săi, are loc consolidarea noului stat românesc:
Lațcu(1369-1377)
A continuat politica de independență, intră în legătură directă cu papalitatea și acceptă constituirea unei episcopii
catolice la Siret (1370) în schimb papa îi recunoaște titlul de duce al Moldovei, țară despre care actul papal afirma că este
o parte a națiunii românne, constatând identitatea de origine a românilor cu cele două țări.
Petru Mușat(1377-1392)
A marcat un pas important în direcția afirmării internaționale și a organizării statale.
În plan extern s-a orientat spre alianța cu Polonia pentru a contracara pretențiile magheare – 26 sept. 1387depune
omagiu (jurământ de vasalitate, jurământ de credință) regelui polon Vladislav Iagello – se inaugura principala direcție a
Moldovei timp de un secol;
Totodată acestuia i se acordă un împrumut de circa 3000 de ruble, pentru care i s-a dat drept gaj Haliciu și Pocuția.
Pe plan intern – după ezitări între Roma(religea catolică) și Constantinopol(religea ortodoxă), Petru I optează pentru
ortodoxie.
Mitropolia Ortodoxă a Mpldovei(cu sediu la Suceava) nerecunoscută însă de Patriarhia din Constantinopol (această
recunoaștere se realizează în timpul lui Alexandru cel Bun)
 - mută capitala la Suceava.
Roman I(1392-1394)
- reușește să unifice teritoriile dintre Carpați, Nistru, Dunăre și Marea Neagră, desăvârșindu-se
unitatea teritorială prin înlăturarea ultimelor restur ale dominației tătare și înglobarea teritoriilor
din sudul țării;
- 15 ian 1393 – Roman I se intitulează „mare și singur stăpânitor al Țării Moldove de la
munte până la mare„
- În timpul său se deschide conflictul moldovo-polon – Pocuția.

STATUL ASĂNEȘILOR( Țaratul vlaho-bulgar)

Primul stat creat de către romanitatea răsăriteană a aparținut vlahilor balcanici, în sec. XII vlahii balcanici și-au
văzut amenințate privilegiile de către dinastia bizantina Aghelos – în 1185, vlahii balcanici s-au răsculat sub conducerea
frațiilor Petru și Asan.
Vlahii nord-dunăreni au sprijinit răscoala alături de cumani.
Victoria vlahilor a însemnat și formarea statului vlaho-bulgar în timpul lui Ioniță cel Frumos(1197-1207)fratele cel
mic a lui Petru și Asan, noul stat a recunoscut autonomia spirituală a Romei(catolicismul) în schimbul titlului dat de papa
Inocențiu al III-lea de rege al vlahilor și bulgarilor.
Ioan Asan al II (1218-1241):
Statul vlaho-bulgar atinge apogeul puterii.
Rupe legătura cu Roma și revine la confesiunea răsăriteană (ortodoxismul) stabilind relații cu patriarhia din
Constantinopol.
Treptat elementul bulgar devine predominant în timp ce elementul vlah s-a estompat.
 DOBROGEA

943 – un izvor epigrafic slav descoperit la Mircea Vodă îl menționează între Dunăre și Mare Neagră pe „Jupan
Dimitrie„
971-1204 – bizantinii revin la Dunărea de Jos și organizează „Thema Paristion„(provicie bizantină) sau
Paradunavon( reședința Dorostolon).
În a doua jum a sec X un izvor sigilograf îl atestează pe Theodor Strateg de Distra; el e contemporan cu Gheorghe,
conducătorul unei formațiuni politice locale ce apare pe o inscripție descoperită la Basarabi-Murfatlar.
A doua jum a sec XI împărăteasa bizantină Ana Comnena menționează:
- Tatos de la Dîrstor
- Sislav de la Vicina
-Satza(Saccea) de la Preslav – toți de origine pecenegă, formațiunile lor politice îi iinclude și pe români, se află în
conflict cu bizantinii, cei trei ilustrează pluralismul etnic și multicultural.
1094 – tot în Alexiada este menționat Pudilă, un fruntaș al vlahilor.
La începutul sec. XIII, Dobrogea trece sub stăpânirea vremelnică a statului Asăneșilor și apoi al țaratului bulgar.
1230 – diploma dată de Ioan Asan al II-lea amintește pe teritoriul Dobrogei „Țara Cârvunei„ între Mangalia și
Varna cu centrul la Caliacra, nucleu în jurul căreia se va întemeia în sec. XIV un principat condus de Balica.
Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) reinstaurează stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos, sunt
acceptați în zona Babadagului primii turci selgiucizi, genovezii așezați la Chilia îl recunosc pe princeps Dumitrius
beneficiar al comerțului lor.
1285- este organizată la Vicina o episcopie ortodoxă și apoi o mitropolie dovadă că populația e majoritat ortodoxă.
1321- potrivit unui geograf străin Isaccea(Isakgi), făcea parte din Alualac (Țara Vlahilor), această regiune este
integrată statului lui Basarab I, asigurându-i ieșirea la Marea Neagă și controlul gurilor Dunării, Nicolae Alexandru deține
și el această regiune purtând lupte cu tătarii.
Sec. XIV - se constituia la sud de Dunăre un stat independent al cărui nucleu a fost Țara Cavarnei (Carvunei), cu
centrul la Caliacra condusă de Balica (1346-1354)
 În contextul luptelor dintre Paleolog și Cantacuzini pentru tronul bizantin, Balica trimite un corp de oaste condus de
Dobrotici și Theodor pentru a o ajuta pe Ana de Savoia mama împăratului Ioan al V-lea Paleologul, Dobrotici obție titlul
de strateg.
Când Ioan al VI-lea Cantacuzino devine împărat atacă zona istro-poontică iar Balica și Theodor sunt uciși.
Dobrotici(1354-1386)
- se împacă cu bizantinii și obține titlu de „despot„ care era acordat rudelor sau aliaților imperiului și care îl
plasa, cel puțin formal în cadrul ierarhiei imperiale.
-El unifică țările dintre Dunăre și Marea Neagră.
-1366 – respinge o acțiune cruciată condusă de Amedeo de Savoia.
-1369 – este aliat cu Vladislav Vlaicu și îl ajută pe Saracimir să ocupe tronul Vidinului.
Ivanco(1386-1388(1391))
-Se desprinde de sfera stăpânitii bizantine – bate monedă(1387) pentru a-și marca independența.
-Ivanco moare în luptele cu turcii – în aceste condiții Dobrogea risca să fie cucerită de turci și transformată în
pașalâc(provincie otomană).
Acesta este momentul în care domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418) intervine șii o ia în
stăpânnire, fapt consemnat în tratatul de la Lublin(1390) dintre Polonia și Țara Românească.
Dobrogea avea să rămână în componența Țării Românești până în 1417 sau 1420, când este cucerită de turci și
rămâne sub stăpânire otomană până la 1878.
 INSTITUȚIILE MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

Transilvania
Evoluția Transilvaniei în cadrul regatului maghiar:
A fost organizat ca un voievodat – își menține o anumită individualitate politico-administrativă în cadrul Ungariei.
Conducerea sa se baza pe colaborarea „stăpânirilor„ sau „națiunilor„ privilegiate:
- nobilimea maghiară;
- patriciatul (orășenii bogați în special sașiii);
- fruntații secuilor.
Voievodul Transilvaniei:
- era ajutat de un vicevoievod,
-era numit de Regele Ungariei – vasal al acestuia.
-Primul voievod numit de rege apare documentat în 1199.
-Are atribuții administrative,
Juridice
militare.
-Își exercită autoritatea suspra comitatelor.
Vechea instituție a voievodatului simboliza autonomia țării față de Ungaria.
Adunarea Obștească.
1288 – prima Adunare Obștească convocată de Roland Borșa la care participă nobilii din cele 7 comitate, clerul
superior, orășenii și reprezentanții țărănimii.
1355 – ultima participare a elitei românilor la o Adunare Obștească a Transilvaniei.
1366 – în contextul afirmării independenței roânilor la est și la sud de Carpați, ca și a opțiunii statelor
extracarpatice pentru ortodoxie, Ludovic I de Anjou(1342-1382) condițiionează calitatea de nobil de apartenența la
catolicism.
Nobilii români care doresc să-ți păstreze statutul acceptă catolicismul și treptat se maghearizează.
Cei care rămân ortodocși își pierd statutul privilegiat și decad în rândul țărănimii.
 Din sec. XIV – Adunăriile Obțtești sunt cunoscute sub numele de Congregații nobiliare.
1437- Unio Triun Naționum.
Din sec. XV, după 1541 – Dieta Transilvaniei.
Organizarea administrativ-teritorială:
Districte românești conduse de cnezi, voievozi sau juzi – legea românească.
Scaunele săsești (7) – conduse de 2 juzi regali, vor evolua spre o adunare unică -
Districte săseții (2) Universitatea sașilor a căror autonomie a fost confirmată
La sfârșitul sec. XV
Scaunele secuiești – juzi, scăunali, regali și căpetenii.
Comitate – comiți.
Transilvania principat autonom.
După înfrângerea armatei maghiare în fața turcilor la Mochacs(1526) și prăbușirea regatului Ungariei în
1541(Imperiul Otoman transformă Ungaria răsăriteană în pașalâc cu capitala la Buda), Transilvania, Banatul(până
în 1552 când e transformat în pașalâc) și comitatele din Partium au alcătuit Principatul autonom al
Transilvaniei, sub suzeranitate otomană, care își păstra autonomia și instituțiile proprii.
Autonomia Principatului se manifesta în primul rând prin dreptul Dietei de a-l alege pe principe – drept legiferat
de Dieta întrunită la Cluj în 1543.
Era confirmat și investit cu semnele puterii de către Poarta Otomană.
Era investit cu largi prerogative:
- hotăra problemele de politică externă;
- declara război și pace;
- acredita misiuni diplomatice și primea trimiși diplomatici;
- atribuții administrative, juridice și militare.
Dieta Transilvaniei se întrunea anual, sau chiar de mai multe ori pe an.
1599, Mihai Viteazu(1593-1601) a intrat în Transilvania și a fost recunoscut de Dietă ca „locțiitor al
împăratului„ hasburg – nobilimea magheară a resimțit negativ încercarea lui Mihai Viteazul de a crea un organism politic
românesc.
Factor permanent de coguvernare alături de principe are la bază „Unio Trium Nationum„(1437), rolul ei a scăzut în
condițiile în care principele a primit puteri sporite în materrie legislativă, militară și alegerea Consiliului principiar:
Gabriel Bethlen(1613-1629) a inaugurat politica de consolidare a absolutismului princiar, îzvorâtă din necesitatea
consolidării statutului autonom al Principatului în raport cu țelurile expansioniste ale hasburgilor, Dieta i-a acordat lui
Bethlen largi posibilități de a dispune de domeniile nobilimii.
Din punct de vedere religios Transilvania, consideră, după instituirea, la începutul celei de a doua jumătăți a sec.
XVI-lea a regimului celor 4 religii recepte(catolică, luterană, calvină, și unitariană) drept un model de toleranță, nu a
cunoscut însă și o egalitate confesională, întrucât ortodoxia, confesiunea majorității populației, nu a fost recunoscută ca
având un statut legal(receptă),ci doar îngăduită practicarea(tolerată).
Legislativ – 1517 – a fost publicat Codul „Tripartium lui Werboczi„ - exista scaunul de judecată al nobilimii și
instituția voievodală (principat).
1686-1691 Transilvania este treptat ocupată de austrieci:
Tratatul Hallerian – 1686 - acceptă protecția imperială hasburgică impusă de
Tratatul de la Blaj - 1687 – generalul Anton Carafa
4 dec. 1691 – Diploma leopoldină – baza juridică a adminnistrației austriece în Transilvania:
Organizarea politico-administrativă a principatului este, în linii mari menținută:
Transilvania era organizată ca Principat(din 1765 Mare Principat), împăratul hasburg având și titulatură de
„principe„ fiind reprezentat de un guvernator.
Instituțiile Principatului erau subordonate Cancelariei Aulice de la Viena înființată în 1694, acestea erau:
- Guberniul – guvern principal format din 12 consilieri conduși
de un guvernator, inițial militar, apoi civil ales de Dietă;
- Dieta – se menține dar cu atribuții restrânse;
- Tezauriatul – aplică politica economică a imperiului;
- Armata – comandant militar austriac.
Erau confirmate cele trei națiuni privilegiate (mmaghearii, sașii, secuii) și dreptul celor patru religii recepte
(catolica, luterana, calvina, unitariana).
Addministrația austriacă realizează primele măsuri de recenzare a populației de pe teritoriul Transilvaniei –
începând din sec. XVIII există în mod constant o majoritate românească.
Unirea Transilvaniei cu Biserica Romei 1697-1701:
Împăratul hasburg a promovat în Transilvania o politică de catolicizare.
1692 – promitea clerului ortodox drepturi politice și naționale, dacă acceptau Unirea cu Biserica Romei.
 1697 Sinodul de la Alba-Iulia acceptă „Unirea„ cu Biserica Romei.
-Biserica greco-catolică sau Biserica Unită cu Roma.
A fost acceptată de Mitropolitul Teofil și Mitropolitul Atanasie Anghel și semnată de 38 protopopi.
A fost un compromis:
- primatul Papei;
- rit și calendar ortodox.
Consecințe: - pentru români era singura posibilitate de a obține drepturi sociale și
Politice;
- pentru hasburgi – întărirea dominației.
„Unirea„ cu Biserica Romei a fost întărită prin două diplome:
1699 – Diploma Leopoldină – acordă drepturi pentru clerul unit cu Roma(scutea
preoții de robotă și iobăgie)
1701 – Diploma Leopoldină - acorda drepturi pentru toți cei uniți cu Biserica
Romei această diplomă a fost respinsă de Dieta
Transilvaniei.
Fără să se țină seama la trecerea la greco-catolicism a românilor din Transilvania, la revendicările lor generalul
Adolf Buccow a respins cu brutalitate.
Consecințe:
-pe termen lung „unirea„ a permis reluarea legăturilor culturale cu Apusul, devenite posibile pentru unnii dintre
preoții uniți, trimiși la studii la Roma, au contribuit la redefinirea identității românești în jurul originii latine și la
întărirea ideii națiionale române prin intermediul mișcării Supplex –ului și a Școlii Ardelene.

INSTITUȚII CENTRALE ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA

După constituirea statelor medievale, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhică în tiparele generale ale
monarhiei feudale dar cu trăsături proprii, determinate de specificul societății românești.
 Din punct de vedere al formei de guvernământ, Principatele se încadrează încă de la întemeiere în categoria
domniilor absolute, formă monarhică mereu afirmată de domnitori, de la Basarab I la Constantin Brâncoveanu și Dimitrie
Cantemir.
La români, domnia nu a apărut ca la maghiari sau bulgari, ca rezultat al investiturii de la Roma sau Bizanț, ea s-a
născut pe cale internă și caracterul său absolut s-a justificat în primul rând prin originea sa divină (Vlad Georgescu
„Istoria Românilor„)
Domnia:
- instituție centrală în Moldova și Țara Românească.
- Era electivă , domnul fiind ales de marii boieri
- Era ereditară: dinastia Basarabilor în Țara Românească
dinastia Mușatinilor în Moldova.
„S-a adăugat ca un handicap suplimentar, și sistemul nefericit al succesiunii la tron(mai bine zis, lipsa unui adevărat
sistem). Nu era nici pur ereditar și nici electiv, ci amestecat „ereditar-electiv„ Ereditar, în principiu, în cele două
dinastii, dar ignorând criteriul apusean al transmiterii tronului în linie directă. Nu numai fii (femeile fiind excluse) dar și
frații sau rudele mai îndepărtate puteau aspira la domnie. Singura condiție să fie „os domnesc„ să aparțină
familiei„ (Lucian Boia – România Țară de frontieră a Europei).
Dinastia Basarabilor, apare în Țara Românească în sec. XIV – lea.
În ciuda rupturilor, numele Basarab se menține. Este reluat în Oltenia de clanul nobilar al Craioveștilor, care
domină viața politică valahă a anilor 1480-1520. Craioveștii se aliază cu nobilii sârbi, înlăturați de turci, întrețin relații
privilegiate cu Imperiul Otoman și când unul dintre membrii familiei, Neagoe, numit Basarab, urcă pe tron în 1512, el va
duce o politică autoritară de renume.
Neagoe Basarab construiește Biserica Curtea de Argeș, inaugurată cu fazt în 1517, și devine protectorul
mănăstirilor de la muntele Athos.
Pentru a-și pregăti fiul în vederea domniei, el comandă unui înțelept și talentat retorician al Bisericii Patriarhale din
Constantinopol, Manuel din Corint o lucrare cu sfaturi și precepte privind buna guvernare.
Lucrarea, redactată în slavonă, s-a păstrat într-o formă originală incompletă, într-o versiune greacă contemporană
textului slavon și într-o traducere românească din sec.XVII-lea (Catherin Durandine – „Istoria Românilor„)
În titlul domnesc erau incluse și numele teritoriilor care aparțineau țării.
Pentru asigurarea succesiunii se practica asocierea fiului la domnie:
 Basarab I – Nicolae Alexandru;
Ștefan cel Mare – Bogdan;
Mircea cel Bătrân – Mihail I
Titulatura domnului era: „mare voievod și domn„
Mare voievod: - funcție militară, comandantul armatei.
Constituirea statelor medievale a însemnat și un un transfer de putere politică din partea voievozilor și
cnezilor locali în favoarea conducătorului ales, cât și întărirea sa în raport cu ceilalți voievozi, care au dispărut din
societatea românească extracarpatică.
Domn: - stăpân al întregii țări, al întregului pământ, semn al suveranității, a conservat semnificația de dominus
atribuit împoraților romani din epoca târzie a Imperiului, cea a dominatului.
Domnul dobândea însemnate puteri după ce era „uns„ de Mitropolit, prin ungere și încoronare i se transfera harul
divin, care confirma sprijinul divinității și puterea lui în fața supușilor.
Prin „ungere„ domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu„ – afirmare de suveranitate atât externă
cât și internă.
Această caracteristică a puterii este exprimată și de formula „de sine stăpânitor„ sau de cea bizantină „autocrat„.
Introducerea în titulatura domnului a cuvântului „Io„ prscurtare a lui Ioannes „cel ales de Dumnezeeu„ afirmă sursa
divină a puterii domnești.
Ceremonialul de la curte era de inspirație bizantină.
Atribuțiile domnului: - era stăpânul întregii țări – „dominum eminens„
Executive: - șeful administrației
- numea dregătorii
- elabora politica internă și externă a statului, ajutat de Sfatul Domnesc
Militare: - comandant al armetei – mare voievod
- declara război și încheia tratate de pace.
Legislative: - adopta acte cu caracter obligatoriu;
Judecătorești – reprezenta instanța supremă de judecată;
- aplica judecata supremă în caz de trădare.
Fiscale: - percepea birul – dare în general acoperirii cheltuielilor de apărare sau
răscumpărării păcii prin tributul impus de puterile
 străine;
- bătea monedă;
- stabilea impozitele.
Religioase: - confirma episcopii și Mitropolitul.
Atribuțiile domnului erau limitate de:
- drepturile și privilegiile marilor boieri, care-l asista pe domn la guvernarea țării
- „obiceiul„ sau „legea țării„.
În primele secole de pupă întemeiere, fiscalitatea era relativ redusă, veniturile domnii provenind nu atât din
impozite, cât din binefacerile aduse de drumurile comerciale care străbăteau spațiul românesc.
Tendința generală, în sec.XV-XVI, era de întărire a autorității domnului în raport cu marea boierime și alte posibile
centre de putere (orașele).
După instaurarea dominației otomane:
Domnul inițial ales de boieri și confirmat de Poarta Otomană, începe, din sec. al XVI-lea și mai ales din sec. XVII să
fie numit de sultan , fără consultarea boierimii – domnia a început să nu mai fie un atribut exclusiv al dorinței divine,
deoarece depindea de voința sultanului, domnul depunea omagiu și jurământ de credință sultanului.
În concepția otomană, domnia a devenit, încă din a doua jum. a sec. XVI o funcție administrativă, iar domnul un
înalt dregător al Porții, ocupând un anumit grad în ierarhia administrativă otomană.
Din sec al XVIII, dispare și domnia pământeană prin instituirea domnilor fanarioți(1711 în Moldoova, 1716
în Țara Românească, domnii aleși de Poartă dintre grecii din Fanar.
Domnii fanarioți fiind integrați în ierarhia administrativă otomană, domnia într-unul dintre Principatele
Române urmând funcție de mare dragoman al Porții.(interpret – traducător al limbii străine inadmisibile din motive
religioase domnilor).
- domnii fanarioți erau asimilați unui pașă cu două tuiuri (tuiuri- cozi de cal, în nr. De 1, 2, sau 3 care marcau
rangul generalilor – pașale turcești) responsabili numai în fața Sultanului. În afara garanțiilor de fidelitate,
numirea domnilor era influențată de plata unor sume de bani connsiderabile.
2.Sfatul domnesc
Organ central de guvernământ ce purta amprenta bizantino- slavă, inițial fiind alcătuit din marii boieri, apoi
din boierii cu dregătorii(funcții)(în a doua jumătate a sec. XV-lea):
Vornic - Șeful Curții Domnești – consolidarea prerogativelor judecătorești ale
 domniei;
Logofăt - Șeful Cancelariei Domnești – centralizarea puterii;
Vistiernic - Șeful Finanțelor;
Spătar – purtătorul de spadă, comandant al armatei în lipsa domnului;
Postelnic – activitatea diplomatică, primirea solilor străini.
Cea mai importantă figură în Sfat era Mitropolitul(Sfetnicul de taină al domnului).
Prima funcție în stat după domnie era:
- în Țara Românească – Marele Ban al Olteniei;
- în Moldova - Portarul Sucevei.
Sfatul domnesc:
Era organul consultativ cu atribuții administrative, judecătorești și de politică externă:
- asista pe domn la scaunul de judecată;
- participa la încheierea tratatelor cu puterile vecine;
- își dădea consințământul în aprobarea principalelor acte de domnie.
Accentuarea dependenței față de Poarta otomană a făcut ca de la sfârșitul sec. XVI, Sfatul Domnesc să fie
numit cu termenul turcesc divan.
În timpul domniilor fanariote, numărul dregătorilor a crescut foarte mult, iar dregătoria a devenit principalul
mijloc de îmbogățire.

3. Adunările de Stări

Instituția semnalată din sec XV-lea purtând numele de Marea Adunare a Țării alcătuită din:
- marii boieri, clerul, boierimea mică, mijmocie și curtenii.
Atestată în 1522 în Țara Românească
1441 în Moldova
Întrunită numai când o convoca domnul, adunarea țării nu a devenit o instituție permanentă a Moldovei și
Țării Românești, ci una sporadică, din ce în ce mai frecventă în sec XVI-lea, când era vorba de alegerea domnului,
declarații de război sau încheierea păcii cu turcii.
 Adunarea Stărilor și-a definit atribuțiile în mai mare măsură în vremea lui Matei Basarab, domn al Țării
Românești(1632-1654), când se conturează deosebirile dintre:
Sfat – Sfatul sau Divanul domnesc al marilor boieri
Soborul – fețele bisericești;
Adunarea a toată țara – reprezentanții tuturor stărilor privilegiate îndreptățite să participe.
1730 – ultima alegere a unui domn de Adunarea Țării;
1749 – ultima reuniune dedicată desfințării șerbiei
1831-1848 – sub o formă modernizată, dar nu departe de vechile adunări de stări medievale, instituția renaște
sub numele de Adunarea Obștească.

4. Armata:
Progresele centralizării s-au manifestat și în organizarea militară:
„oastea cea mică„ – formată din membrii claselor privilegiate (armată permanentă)
„oastea cea mare„ – întreaga populație aptă de serviciul militar, după instauratea dominațien otomane nu a
mai fost chemată sub arme.
Un rol important l-au avut cetățile de apărare de la hotare și din interiorul țării:
Moldova: Orhei, Soroca, Hotin, Neamț, Chilia, Cetatea Albă, Suceava.
Țara Românească: Giurgiu, Turnu și Brăila.
Din sec. XIV-XIV s-au introdus armele de foc.

5. Organizarea administrativă și Judecătorească.

Organizarea administrativă:
Țara Românească – județe conduse de județi
Moldova - ținuturi conduse de pârcălabi în cele cu cetăți
conduse de județi în cele fără cetăți

6.Justiția:
 Principalul izvor de drept – „obiceiul pământului„ legea țării„ înlocuit, treptat, cu norme juridice scrise,
traduceri bizantine.
Instanțe: sătească, a județului, domnului asistat de sfatul domnesc.

7.Biserica.
Organizarea bisericească are modelul bizantin adaptat la necesitățile spațiului românesc.
În a doua jumătate a sec. XIII a apărul un arhiepiscop de vicina care se va transforma în mitropolie.
Mai 1359 – inaugurarea Mitropoliei Țării Româneșt la Curtea de Argeș (a Ungrovlahiei) dependentă de
Constantinopol, mitropoliți numiți de Bizanț.
Prin înfințarea mitropoliei, domnul își consolida tronul și poziția, devenind ca și împăratul bizantin, monarh
civil și religios.
Mitropolitul ocupa un rol important în sfatul domnesc și ținea locul domnului în caz de vacanță a tronului.
În Moldova, Petru Mușat a pus bazele unei mitropolii ortodoxe cu sediul la Suceava, recunoscute de
Constantinopol în 1402
Patriarhul Constantinopolului acordă Mitropolitului Țării Românești și titlul de exarh al plaiurilor –
reprezentant sau împuternicit al patriarhiei ecumenice din ținuturile locuite de ortodocși român din Regatul
Maghiar.