ASPECTE TEORETICE ŞI JURIDICE PRIVIND ASIGURĂRILE DE

RĂSPUNDERE CIVILĂ

II.1. ELEMENTE GENERALE ALE ASIGURĂRILOR DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Asigurările de răspundere civilă, altele decât răspunderea civilă auto, au fost până în
prezent practicate într-o măsură redusă de către societăţile de asigurări din România, piaţa
autohtonă nefiind pregătită pentru această formă de asigurare. De altfel şi în Occident
ponderea acestei forme de asigurare din totalul cifrei de afaceri a societăţilor de asigurări a
început să crească după anii 1960 pentru ca astăzi să constituie o componentă de mare
importanţă în activitatea de asigurare.
În ultimii ani se constată şi în România o creştere a solicitării acestei forme de
asigurare ca urmare a unei schimbări de mentalitate la nivelul populaţiei, care devine tot mai
insistentă în ridicarea de pretenţii în situaţia unor accidente, evenimente, pagube suferite,
împotriva persoanelor vinovate, dar şi datorită prezenţei tot mai accentuate pe piaţă a unor
parteneri de afaceri străini care în cadrul colaborării cu firmele româneşti le condiţionează
acestora participarea la afacere de existenţa unei asigurări complete, inclusiv pentru
răspunderi.
Atât dispersia redusă a acestei forme de asigurare cât şi specificitatea perioadei de
tranziţie social-economică, corelate cu aspectele de practică judiciară pentru rezolvarea unor
cazuri de răspundere civilă şi lipsa de cultură a populaţiei în materie de asigurări, conduc în
practică la greutăţi în perfectarea mecanismului şi tehnicilor de realizare a asigurării.
Promovarea acestei forme de asigurare de către diverse societăţi de asigurări trebuie
să plece în primul rând de la aprecierea corectă a contextului general al societăţii româneşti.
Aceasta deoarece într-o societate stabilizată, lipsită de convulsii social-economice, relaţiile
interumane sau între partenerii de afaceri sunt nu numai bine reglementate prin lege, dar şi
relativ bine ţinute în frâu, stăpânite, de organele abilitate să aplice legea. Pe de altă parte
mecanismele economiei de piaţă funcţionând pe deplin fac în aşa fel ca partenerii de afaceri
incorecţi să se autoelimine, fiind repede cunoscuţi, evitaţi şi scoşi de pe piaţă. în aceste condiţii
pentru o societate de asigurări din Occident a emite de exemplu, o poliţă de răspundere a
producătorului pentru o firmă de renume precum: Mercedes-Benz, Ford, Siemens, Fiat, nu
reprezintă acelaşi risc cu acoperirea aceleiaşi răspunderi pentru o firmă românească de profil

10
similar. Explicaţia nu rezidă numai în renumeie firmei sau în calitatea recunoscută a
produselor acesteia ci. mai ales, în organizarea unui sistem de asigurare a calităţii pe întregul
flux tehnologic, pe faze de fabricaţie, încât orice piese componente, repere, etc, fie din
producţie proprie, fie achiziţionate de la alţi producători sunt garantate, testate, omologate, se
cunoaşte exact lotul de fabricaţie din care provin, inclusiv instalaţia sau persoanele care le-au
realizat, iar eventualele disfuncţionalităţi accidentale apărute sunt eliminate rapid, astfel încât
calitatea produsului final, a mărfii să nu aibă de suferit. Pe de altă parte asiguratul, ca firmă,
are conştiinţa apartenenţei la o economie de piaţă ale căror mecanisme îl vor scoate automat
dacă face rabat la calitate produselor astfel încât eventualele daune plătite de asigurător vor
avea un caracter pur „accidental".
Nu se poate spune aceleaşi lucruri şi despre producătorii români, care în condiţiile
concrete ale perioadei de tranziţie, cu greutăţile specifice cunoscute, nu sunt în stare să scoată
pe piaţă produse competitive din punct de vedere calitativ. Contextul general face în acelaşi
timp ca piaţa să fie invadată de produse provenind din import cu termene depăşite, falsificate,
alterate, negarantate şi neverificate de laboratoare specializate, autorizate. Acestea ajung să
intre în sistemul prestărilor de servicii de tot felul, ceea ce face ca, în final angajarea
răspunderii de către un asigurător să prezinte riscuri mari, ce se impun a fi bine cunoscute şi
evaluate. Problema este cu atât mai delicată cu cât evaluarea riscurilor nu se poate face printr-
o inspecţie în teren identică cu cea pentru clădiri şi conţinut, care implică probleme tehnice
clare, riscuri ce nu pot fi apreciate şi prinse într-un algoritm cu determinarea matematică a
unor coeficienţi de risc.
Problema nu se pune numai sub aspectul răspunderii producătorului sau a
prestatorului de servicii ci pentru toate formele de asigurări de răspundere civilă, începând de
la cea delictuală până la gama largă a asigurărilor de răspundere profesională. Explicaţia
acestui fenomen rezidă în mutaţiile la nivelul conştiinţei individului sub aspectele etico-
morale, legate de specificitatea perioadei de tranziţie în societatea românească.
Contractarea asigurărilor de răspundere cere, de cele mai multe ori şi mai mult decât
la alte forme de asigurări, abilitate profesională, fler, simţul afacerilor dar şi prudenţă din
partea asigurătorului. De aceea este indicat ca poliţele pentru sume asigurate (limite ale
răspunderii asigurătorului) mari să nu se încheie sub presiunea timpului, în regim de urgenţă,
ci numai după o corectă şi bine cumpănită evaluare
Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de
asigurat unor terţe persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzător, din punct de
vedere legal. Spre deosebire de asigurările de bunuri, în cazul producerii unui risc, acoperit

11
prin asigurarea de răspundere civilă, mai intervine şi o a treia persoană, respectiv terţul
păgubit.
Asigurarea de răspundere civilă este avantajoasă pentru toate părţile implicate în
contractul de asigurare: permite persoanei păgubite să primească despăgubirea cuvenită,
asigurătorului să încaseze primele de asigurare, iar asiguratului să-şi protejeze patrimoniul,
deoarece, prin cumpărarea unei astfel de asigurări, el nu mai poate fi urmărit pe cale juridică
pentru prejudiciul produs.
Răspunderea civilă reprezintă temeiul în baza căruia o persoană poate acţiona în
instanţă o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată de producerea unor
pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Răspunderea civilă presupune îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
 săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
 dovada existenţei unui prejudiciu;
 existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi
prejudiciul adus terţei persoane;
 constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de „răspundere civilă" este foarte important pentru societăţile de asigurări
care încheie asigurări de acest tip, întrucât acestea sunt obligate să despăgubească în numele
asiguratului numai dacă se dovedeşte că acesta este răspunzător legal faţă de o terţă parte;
deci numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile precizate mai sus.
Asigurarea de răspundere civilă diferă prin câteva aspecte principale de asigurările
de bunuri şi/sau de cele de persoane. Astfel, spre deosebire de asigurările de bunuri şi
persoane, unde eventuala vinovăţie a asiguratului conduce la refuzul despăgubirii, în cazul
asigurării de răspundere civilă, cerinţa esenţială pentru a se acorda despăgubirea o constituie
tocmai culpa asiguratului. în asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiar apare
numai terţa persoană prejudiciată, necunoscută în momentul încheierii asigurării, ceea ce nu se
întâmplă la asigurările de persoane.
Riscuri asigurate. Prin încheierea contractului de asigurare se acordă despăgubiri
pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru
prejudicii de care răspunde în faţa legii şi pentru cheltuielile de judecată la care este obligat
în procesul civil. De asemenea, se acordă despăgubiri în cazul în care prejudiciile pricinuite
s-au produs din culpa prepuşilor asiguratului, sau a persoanelor pentru care asiguratul
răspunde conform legii.
De regulă, prin asigurările de răspundere civilă sunt acoperite numai acele prejudicii,
produse de asigurat unor terţe persoane, care sunt urmarea unui accident. Aceasta înseamnă

12
că, în cadrul asigurărilor de răspundere civilă, nu se acordă despăgubiri pentru pretenţiile
formulate de terţe persoane faţă de asigurat, ca urmare a neexecutării de către acesta a unor
obligaţii preexistente, şi nici în cazul în care prejudiciul a fost provocat cu intenţie sau din
neglijenţă gravă de către asigurat. Alte excluderi din asigurare se referă la: amenzi şi
penalităţi de orice fel la plata cărora este obligat asiguratul, la pretenţii de despăgubire
formulate de asigurat pentru prejudiciile suferite de el însuşi, la pretenţii de despăgubire
rezultând din daune morale, la prejudicii cauzate de asigurat în legitimă apărare sau stare de
necesitate, la pagube produse de război, explozie atomică, poluare etc.
Suma asigurată. Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi
agreată de societatea de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube la
bunuri în cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în funcţie de cifra
de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. în cazul persoanelor fizice, se poate
aplica una dintre următoarele metode:
a) metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare;
b) metoda evaluării averii personale prezente;
c) metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare
corporală sau deces.
O caracteristică specifică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei
sume asigurate pe perioadă şi a unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului care antrenează
răspunderea civilă a acestuia şi care este acoperită prin poliţa de asigurare. Indiferent de
valoarea prejudiciului generat de asigurat, societatea de asigurări nu va plăti despăgubiri mai
mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De asemenea, indiferent de numărul
evenimentelor produse în perioada asigurată, asigurătorul nu va acorda despăgubiri mai mari
decât suma asigurată pe perioadă.
Primele de asigurare de cele mai multe ori nu se calculează ca la asigurarea de
bunuri, prin aplicarea cotei de primă la suma asigurată, ci asupra unor indicatori (cifra de
afaceri, volumul vânzărilor, fondul de salarii, etc.) ce caracterizează întinderea afacerii sau
activităţii asiguratului şi dau posibilitatea asigurătorului de a evalua riscul (mărime, dispersie)
şi de a stabili cota de primă corespunzătoare. Analiza şi aprecierea riscului presupune
experienţă şi abilitate din partea reprezentantului asigurătorului care încheie asigurarea.
Un aspect deosebit de important este delimitarea strictă a răspunderii asigurătorului,
adică precizarea activităţilor desfăşurate de asigurat care sunt acoperite prin poliţă. In acest
caz încheierea unei poliţe de răspundere poate avea în vedere:
• răspunderea producătorului pentru vătămare corporală sau deces a

13
 unor persoane cauzate de consumarea produselor sale (exemplu, o
fabrică de bere);
• răspunderea societăţii în legătură cu pagubele produse la bunuri.
Un alt aspect tehnic legat de soluţionarea dosarelor de daună se referă la caracterul
accidental în legătură cu producerea evenimentului. Astfel, dacă o firmă producătoare de
nutreţuri concentrate este chemată în judecată pentru clienţii săi pentru faptul că pe parcursul
mai multor luni a livrat, la termene diferite, marfă produsă în loturi de fabricaţie diferite, din
care lipseau unele ingrediente (componente ale reţetei) foarte scumpe, ce trebuiau acoperite
din import, aceasta nu reprezintă o situaţie acoperită prin poliţa de asigurare de răspundere a
producătorului, deoarece nu îndeplineşte caracterul accidental presupus ca implicit în
soluţionarea dosarului de daună, ceea ce constituie o motivaţie serioasă pentru asigurător de a
refuza plata despăgubirii, fiind evidentă reaua credinţă a asiguratului. Plata despăgubirii de
asigurare este condiţionată şi de existenţa culpei (vinovăţiei) asiguratului. In toate cazurile de
răspundere delictuală, partea vătămată trebuie să dovedească în mod clar culpa asiguratului.
Avându-se în vedere faptul că asigurările de răspundere civilă sunt într-o fază
incipientă în România şi că uneori rezolvarea unor pretenţii de despăgubire este soluţionată de
către organele judecătoreşti care nu s-au mai confruntat cu astfel de situaţii este de dorit ca
poliţa de asigurare şi anexele acesteia să conţină cât mai multe detalii tehnice cu privire la
activitatea asigurată precum şi limitele răspunderii.
De asemenea ca o problemă de aspect general se va reţine că pentru toate formele de
asigurare de răspundere profesională (indiferent de profesie)asigurătorul acordă despăgubiri
pentru pretenţiile formulate în perioada de valabilitate a poliţei, inclusiv pentru faptele
petrecute anterior emiterii sau intrării în vigoare a poliţei, fiind excluse de la acoperire şi
neacordându-se despăgubiri pentru pretenţiile formulate după expirarea poliţei. Aceasta nu
este valabil însă şi pentru alte forme de răspundere cum ar fi răspunderea civilă generală sau
răspunderea societăţii (patronului) faţă de proprii angajaţi la care se acoperă răspunderea
pentru prejudicii cauzate în perioada de valabilitate a poliţei, chiar dacă cererea de
despăgubire apare după expirarea poliţei.
Acoperire răspunderii civile se poate face, conform opţiunii asiguratului:
 numai pentru răspunderea civilă generală;
 cu extinderea acoperirii de răspundere civilă generală şi
pentru alte situaţii, care conform condiţiilor generale apar
ca „excluderi", prin anexarea unor condiţii speciale;
 numai pentru situaţia la care se referă condiţia specială, cu
excluderea acoperirii răspunderii generale civile.

14
 Răspunderea delictuală este generală şi de drept comun, având în vedere repararea
prejudiciului produs printr-o faptă ilicită, apărută în afara unor legături preexistente între
victimă sau păgubit şi autor (asigurat), prin nesocotirea obligaţiei generale de a nu păgubi pe
altul. în răspunderea delictuală se impune repararea atât a daunelor previzibile cât şi a celor
imprevizibile în momentul înfăptuirii faptei ilicite. în cazul răspunderii delictuale partea
vătămată trebuie să dovedească, de regulă, culpa făptuitorului (asiguratului).
Răspunderea contractuală este „specială", întinderea obligaţiei fiind stabilită prin
contractul încheiat între părţi. Legea permite mărirea sau retragerea cuantumului
despăgubirilor prin prevederea unor sancţiuni cum sunt: clauzele penale, clauzele de limitare
a răspunderii debitorului. In răspunderea contractuală debitorul (asiguratul) răspunde pentru
daunele previzibile, în timp ce pentru cele imprevizibile răspunde doar în ipoteza în care a
acţionat cu intenţie. Culpa asiguratului funcţionează în mod diferit la răspunderea
contractuală. Astfel, dacă în cazul răspunderii delictuale partea vătămată trebuie să
dovedească (de regulă) culpa făptuitorului, în cazul răspunderii contractuale debitorul
contractual (asiguratul) care nu execută obligaţia care îi revine ori o execută necorespunzător
este prezumat în culpă. Această prezumţie poate fi atacată atunci când se dovedeşte forţă
majoră, caz fortuit, culpa creditorului sau fapta de neînlăturat a unui terţ. Ca exemple ce se
încadrează ca răspundere delictuală se pot da: fapta proprietarului unei clădiri care nu a
îndeplinit obligaţia legală de a curăţa zăpada şi gheaţa de pe casă, ceea ce cauzează
accidentarea (decesul) unui trecător de pe stradă; accidentul produs prin ruina edificiului (de
exemplu ca urmare a neîntreţinerii/neefectuării reparaţiilor capitale, curente, etc. la clădirea
proprietatea asiguratului şi prăbuşirii unui element de construcţie sunt omorâţi pietoni ce
circulau pe trotuar). Ca exemple de răspundere contractuală se pot da: răspunderea chiriaşului
faţă de proprietar, răspunderea proprietarului faţă de chiriaş potrivit prevederilor exprese din
contractul între părţi; răspunderea unităţilor prestatoare de servicii, etc.
Un aspect juridic important legat de specificitatea acestei forme de asigurare este cel
privind culpa asiguratului. Dacă în asigurările de bunuri ca şi la cele de persoane culpa
asiguratului conduce la decăderea acestuia din dreptul de a fi despăgubit, în asigurarea de
răspundere civilă, dimpotrivă, tocmai culpa asiguratului în producerea daunei este o condiţie
de bază pentru despăgubirea terţilor despăgubiţi. Intre culpa asiguratului, pentru fapta sa
ilicită ori pentru fapta lucrului şi prejudiciul de asigurat terţilor, trebuie să existe întotdeauna
un raport de cauzalitate.
Un alt aspect juridic important, legat de tehnica constatării daunei şi plăţii
despăgubirii se referă la răspunderea producătorului în legătură cu noţiunea de vicii ale
produselor vândute care produc pagube sau prejudicii utilizatorului. Se impune ca aceste vicii

15
să fie dovedite că au existat în momentul vânzării produselor şi-n acelaşi timp să fi fost
ascuns.
Asigurarea de răspundere civilă acoperă despăgubirile pentru paguba de care este
răspunzător asiguratul faţă de terţe persoane, ca urmare a producerii unei fapte care atrag
răspunderea asiguratului.
Reglementând asigurarea de răspundere civilă, art. 41 din Legea 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România defineşte obiectul asigurat ca fiind răspundere civilă
„în baza legii". Deci, este vorba de răspundere civilă delictuală şi nu de cea contractuală. Mai
mult decât atât, este o răspundere civilă izvorâtă din dispoziţiile Codului Civil, care în art.
998-1003 sintetizează un principiu ce corespunde unor cerinţe de etică şi echitate socială, cât şi
a unor cerinţe ale securităţii juridice, principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii. Potrivit art. 998 Cod Civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia
prejudiciul, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-1 repara". In completare, prin
art. 998 se precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta
sa, dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa". In afară de răspunderea pentru
fapta proprie se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârşită
de o altă persoană, răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri şi animale aflate în paza
juridică a unor persoane, precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin
ruina unor construcţii care îi aparţin.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (ceea ce în literatura juridică se numeşte „delict
civil") declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărui conţinut îl constituie obligaţia
civilă de reparare a prejudiciului cauzat. De fapt ceea ce ne interesează în cadrul asigurării de
răspundere civilă este cvasidelictul, care este o faptă ilicită săvârşită fără intenţie (din
neglijenţă sau imprudenţă) spre deosebire de delict care presupune intenţia.
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică nu atât în
considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, cât în
considerarea patrimoniului său. In acest sens, definind obiectul asigurării la asigurarea de
răspundere civilă ca fiind „despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii sale
civile faţă de o terţă persoană" se face referire tocmai la patrimoniul asiguratului din care ar
urma să plătească. Riscul acoperit prin asigurarea de răspundere civilă îl reprezintă pericolul
la care este expus patrimoniul asiguratului din cauza producerii unor prejudicii terţilor din
culpă proprie, din culpa altor persoane pentru care acesta este obligat să răspundă potrivit
legii ori cauzate de lucruri şi animale aflate în paza juridică a asiguratului sau de ruina
edificiului. Interesul asigurării îl reprezintă evitarea micşorării patrimoniului asiguratului, ca
urmare a angajării răspunderii sale faţă de persoanele păgubite.

16
 Particularităţi ale asigurării de răspundere civilă faţă de asigurarea de bunuri
şi persoane:
a) obiectul asigurării de răspundere civilă îl constituie despăgubirile datorate de
asigurat ca urmare a răspunderii sale civile faţă de o terţă persoană pentru pagubele,
prejudiciile sau vătămările produse acestora, prin fapta asiguratului ori prin „fapta" lucrului
aparţinând acestuia;
b) dacă în asigurările de persoane şi bunuri, culpa asiguratului în producerea
riscului asigurat conduce la decăderea acestuia din dreptul de a fi despăgubit, în asigurarea de
răspundere civilă, dimpotrivă, culpa asiguratului în producerea pagubei, este o condiţie de
bază pentru despăgubirea terţilor;
c) spre deosebire de asigurările de persoane, în asigurările de răspundere civilă,
beneficiarul este necunoscut, de drept şi de fapt, în momentul asigurării. Aceasta înseamnă că,
în calitate de beneficiar al asigurării apare o terţă persoană (cea de-a treia persoană din
contractul de asigurare care beneficiază de efectele asigurării);
d) răspunderea civilă se naşte numai în legături cu pagubele produse la bunurile
aparţinând altor persoane, nu şi la bunurile aceluiaşi proprietar, aşa cum se întâmplă în cazul
asigurărilor de bunuri. Dacă accidentul s-a produs între autovehicule aparţinând aceleiaşi
organizaţii, nu se naşte răspunderea civilă asigurabilă, ci doar răspunderea materială a
lucrătorului faţă de unitatea respectivă, iar dacă accidentul din exemplul de mai sus a
prejudiciat anumite persoane se naşte răspunderea civilă în condiţiile prevăzute de legislaţia
în vigoare;
e) în asigurare de răspundere civilă, spre deosebire de asigurarea de
bunuri, riscul nu se realizează prin ivirea evenimentului prejudiciat care implică
responsabilitatea asiguratului, ci pretenţiile formulate de victimă la despăgubire,
împrejurările accidentului rămân însă de mare importanţă pentru determinarea
obligaţiilor asiguratului faţă de terţul păgubit şi implicit pentru stabilirea de către
asigurător a cuantumului despăgubirilor.
Raportul dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală. Ambele forme de
răspundere civilă sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui patrimonial produs
prin fapta ilicită şi culpabilă a unei persoane. Elementele care le condiţionează sunt aceleaşi:
a) existenţa unei fapte ilicite;
b) săvârşirea cu vinovăţie a acestor fapte;
c) existenţa unui prejudiciu patrimonial;
d) un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

17
 Raportul dintre cele două forme de răspundere se concretizează în faptul că
răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme
răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Concluzia pe
care o deducem este aceea că ori de câte ori în dreptul nostru civil nu avem de-a face cu o
răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.
Deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală :
1) Deosebiri ce rezidă din natura diferită a obligaţiilor încălcate:
 în cazul răspunderii civile delictuale obligaţia încălcată este o
obligaţie legală cu caracter general, care revine tuturor, şi anume
obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite;
 în cazul răspunderii civile contractuale obligaţia încălcată izvorăşte
dintr-un acord de voinţă, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu
constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor asumate faţă de partenerul contractual.
2) Dacă în materie contractuală capacitatea cerută pentru răspundere este
capacitatea deplină de exerciţiu, care se stabileşte la 18 ani, în materie delictuală nu se
stabileşte prin lege o anumită vârstă, şi deci răspunde delictual oricine a acţionat cu
discernământ, indiferent de vârstă;
3) Întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la cea
contractuală. Astfel, deşi în ambele cazuri cel răspunzător este dator să acopere atât
prejudiciul efectiv, cît şi foloasele nerealizate, debitorul contractual răspunde numai pentru
prejudiciul care a fost prevăzut sau care era previzibil în momentul încheierii contractului, pe
câtă vreme cel ce se face vinovat în materie delictuală este ţinut pentru toate pagube cauzate,
atât pentru cele previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.
4) În cazul în care „delictul sau cvasidelictul" este imputabil mai multor persoane,
aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire, pe câtă vreme în materie contractuală,
în ipoteza mai multor debitori, în principiu solidaritatea nu funcţionează.
5) În materia răspunderii civile delectuale, ca principiu, culpa autorului
prejudiciului trebuie să fie dovedită de cel păgubit, în materia răspunderii civile contractuale
creditorul trebuie să dovedească doar existenţa conţinutului şi faptul că obligaţia nu a fost
executată, pe baza acestora culpa fiind prezumată în consecinţă. Codul civil reglementează
următoarele tipuri de răspundere civilă delectuală:
• Răspunderea pentru fapta proprie;
• Răspunderea pentru fapta altei persoane:
 răspunderea părinţilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii

18
 ale copiilor lor minori;
 răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor;
 răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
propuşii lor în exerciţiul funcţiunii încredinţate.
• Răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, edificii sau
animale:
 răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucruri
aflate în
paza sa juridică;
 răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de animalele
aflate în paza sa juridică;
 răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile
cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de
construcţie.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii pentru fapta
proprie sunt următoarele: existenţa unui prejudiciu (pagubă sau daună), a unei fapte ilicite, a
unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei celui care a cauzat
prejudiciul.
Dacă una din cele patru condiţii nu este îndeplinită, atunci nu sunt întrunite
elementele constitutive pentru constituirea răspunderii civile.
În ţara noastră asigurarea de răspundere civilă se practică atât obligatoriu (prin
efectul legii) cât şi facultativ, deosebindu-se răspundere civilă auto şi răspundere civilă
legală.
Pentru a aduce un plus de înţelegere noţiunii de asigurare de răspundere civilă, care
reprezintă, poate, cea mai importantă formă de asigurare practicată în ţările cu o economie
dezvoltată, voi prezenta unele exemple:

II.2 ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ PENTRU PAGUBE

PRODUSE PRIN ACCIDENTE DE CIRCULAŢIE

Asigurarea de răspundere civilă auto are un pronunţat caracter social, fiind destinată
să protejeze victimele accidentelor de circulaţie, prin repararea prejudiciilor suferite de
acestea (avarierea ori distrugerea bunurilor sau vătămarea corporală ori decesul unor

19
persoane). De aceea, fiind considerată de o mare importanţă pentru populaţie, a fost
reglementată prin acte normative specifice, căpătând caracterul de obligativitate. In prezent,
legea care guvernează în România asigurarea obligatorie auto este Legea 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România, care, la capitolul 3, conţine prevederi în legătură cu
asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor din accidente de
autovehicule.
Prin Legea 136/1995 şi prin hotărârile de guvern emise în fiecare an în aplicarea
Articolului 53 al acesteia, sunt stabilite clauzele contractului de asigurare, valoarea maximă a
despăgubirilor, precum şi nivelul primelor de asigurare, pe categorii de autovehicule în
asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de
autovehicule sunt cuprinse - cu unele excepţii - toate persoanele fizice şi juridice deţinătoare
de autovehicule supuse înmatriculării în România şi folosite pe drumurile publice din ţara
noastră. De asemenea, sunt obligate să se asigure persoanele străine posesoare de
autovehicule, pe care le folosesc pe teritoriul României, dacă nu posedă documente
internaţionale de asigurare valabile şi pe teritoriul României.
Persoanele care folosesc pe teritoriul României autovehicule înmatriculate în
străinătate şi care nu sunt asigurate în ţara lor de origine, sau ale căror asigurări expiră pe
timpul aflării în ţara noastră, sunt obligate să le asigure la punctele de control pentru trecerea
frontierei, respectiv la societăţile acreditate din România.
Toţi deţinătorii de autovehicule trebuie să plătească primele de asigurare la datele
prevăzute în hotărârile de guvern ce se emit pentru aplicarea Legii 136/1995. In prezent,
pentru deţinătorii de autovehicule înmatriculate în România, asigurarea de răspundere civilă
auto obligatorie se încheie fie integral pe o perioadă de 1 an (1 ianuarie-31 decembrie), fie se
încheie două asigurări pe perioade mai scurte, una în prelungirea celeilalte (1 ianuarie - 31
mai, respectiv 1 iunie - 31 decembrie). Pentru deţinătorii de autovehicule înmatriculate în
străinătate, care intră pe teritoriul României, primele de asigurare se stabilesc pe luni,
corespunzător perioadei de la intrarea, respectiv expirarea valabilităţii asigurării, până la
ieşirea autovehiculului din ţară.
În România, nu toate societăţile de asigurări pot încheia asigurări de răspundere
civilă auto, ci numai acelea care au un capital corespunzător. Conform noii Legi a
asigurărilor, nr. 32 din 10 aprilie 2000, nivelul minim al capitalului social pentru activitatea
de asigurări generale - inclusiv asigurările obligatorii, este de 14 miliarde u.m.
Răspunderea asigurătorului începe după trecerea a 48 de ore de la expirarea zilei în
care au fost achitate primele de asigurare şi s-a eliberat documentul care dovedeşte
încheierea asigurării.

20
 În nici o situaţie, răspunderea asigurătorului nu poate începe mai devreme de data
înscrisă în document şi nici înainte de data eliberării autorizaţiei provizorii de circulaţie sau a
înmatriculării autovehiculelor. Răspunderea asigurătorului încetează la ora 24 a ultimei zile
din perioada înscrisă în documentul de asigurare, sau în momentul radierii autovehiculului
din circulaţie.
Asigurătorul plăteşte, din fondul constituit din primele de asigurare realizate în
contul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, despăgubirile pe care asiguraţii le
datorează, conform legii, terţilor păgubiţi de pe urma accidentelor de autovehicule, prin
avarierea sau distrugerea bunurilor şi prin vătămarea corporală ori decesul unor persoane. De
menţionat că se plătesc despăgubiri tuturor persoanelor păgubite ca urmare a unui accident de
autovehicul, iar acestea se acordă şi în cazul în care conducătorul autovehiculului,
răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul. în despăgubirile
pe care le plăteşte asigurătorul se includ şi cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
Riscul asigurat, a cărui producere antrenează răspunderea asigurătorului, constă în
accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane, pentru care se angajează răspunderea
asiguratului sau a persoanei care conducea autovehiculul. Obligaţia asigurătorului apare şi în
cazul în care autovehiculul care a produs accidentul a fost identificat şi era asigurat, chiar
dacă nu există o persoană a cărei responsabilitate să fie angajată, deoarece autorul
accidentului nu a fost descoperit.
Rezultă că, pentru caracterizarea riscului asigurat, trebuie avute în vedere:
 accidentul produs de autovehicul unei terţe persoane;
 răspunderea civilă a asiguratului sau a celui care a produs
accidentul;
 dacă persoana care a produs accidentul a rămas neidentificată,
dovada existenţei unei asigurări valabile a autovehiculului care a
produs accidentul.
Numai prin îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii se naşte obligaţia
asigurătorului. Potrivit legii, sunt cuprinse în asigurare accidentele de autovehicule produse pe
teritoriul României, indiferent de locul producerii lor (pe drumuri publice sau drumuri care nu
sunt deschise circulaţiei publice), atât în timpul mersului, cât şi în timpul staţionării, indiferent
dacă accidentul s-a produs din cauza însuşirilor proprii ale autovehiculului propriu-zis sau din
cauza existenţei ori funcţionării instalaţiilor montate pe autovehicul, precum şi din cauza
remorcilor sau ataşelor, inclusiv pentru pagubele produse din cauza desprinderii acestora de
autovehicul.

21
 Este foarte important însă ca pagubele produse să-şi aibă cauza generatoare în
accidentul produs prin mijlocirea autovehiculului, întrucât asigurarea de răspundere civilă
obligatorie operează numai în cazul pagubelor produse prin accidente de autovehicule.
Conform legii, termenul în care asiguraţii sau reprezentanţii acestora trebuie să
înştiinţeze asigurătorul despre producerea accidentului, este de 4 zile lucrătoare de la data
acestuia, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, în care termenul de 4 zile lucrătoare începe de
la data încetării acestora. In caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, asigurătorul are dreptul să
refuze plata despăgubirii, numai dacă, din acest motiv, nu a putut determina cauza producerii
evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.
Asigurătorul datorează despăgubiri numai pentru prejudicii cauzate prin accidentul
de autovehicul în cazul în care, pentru acest accident, se poate angaja -potrivit legii -
răspunderea civilă a persoanei asigurate sau a celui care conducea autovehiculul în momentul
producerii accidentului. în toate cazurile însă, este vorba numai despre răspunderea
delictuală a asiguratului/persoanei vinovate. Deoarece legea se referă la „prejudiciile de care
asiguraţii răspund în baza legii", nu poate fi invocată răspunderea contractuală a deţinătorului
de autovehicul, care îşi are sorgintea în acordul de voinţă între părţile contractante.
Efectuarea transportului pe baze contractuale între asigurat şi persoana păgubită nu este
cuprinsă în asigurarea de răspundere civilă obligatorie.
Nivelul primelor de asigurare şi perioada asigurată, stabilite prin hotărâri de guvern,
diferă în funcţie de locul de înmatriculare al autovehiculelor: în România sau în străinătate.
În prezent, pentru autovehicule înmatriculate în România, primele de asigurare sunt
stabilite diferenţiat pe 4 grupe:
1. Autoturisme - clasificate în 5 subgrupe, după capacitatea cilindrică;
2. Tramvaie, trouleibuze şi alte autovehicule pentru transportul
de persoane, altele decât cele de la punctul 1;
3. Alte autovehicule cu sau fără remorcă, diferite de cele menţionate la
punctele 1,2 şi 4;
4. Motocicluri cu o capacitate cilindrică mai mare de 69 cm3
(motociclete, scutere).
Pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate, care sunt neasigurate, sau a căror
asigurare expiră în timpul cât se află pe teritoriul României, perioada de asigurare este de 1
lună, iar prima se stabileşte în funcţie de felul autovehiculelor:
1. autoturisme;
2. alte autovehicule decât autoturisme şi motocicluri;
3. motocicluri.

22
 În ceea ce priveşte cumulul despăgubirii, trebuie precizat că şi acesta este stabilit
prin hotărâri de guvern. Astfel, în cazul pagubelor produse prin avarierea sau distrugerea unor
bunuri, se prevăd limite minime şi maxime de indemnizare. în caz de vătămare corporală sau
deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, se stipulează că despăgubirea nu
poate depăşi o anumită valoare, prestabilită pentru fiecare persoană accidentată, şi nici o sumă
maximă asigurată, indiferent de numărul persoanelor accidentate. Există şi cazuri când nu se
acordă despăgubiri pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule. De exemplu, nu
pot fi acordate despăgubiri în cazurile în care:
 accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei
păgubite ori din culpa exclusivă a unei terţe persoane;
 pagubele sunt urmare a unui transport de produse periculoase -
substanţe inflamabile, explozive etc;
 între deţinătorul autovehiculului şi conducătorul auto vinovat
de producerea accidentului există un raport de natură contractuală;
 este vorba despre amenzi şi cheltuieli penale care îl privesc pe
conducătorul autovehiculului asigurat.
De asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru avarierea ori distrugerea bunurilor în
urma unui accident, dacă autovehiculul care a produs accidentul nu a fost identificat şi nu era
asigurat. Pentru vătămare corporală sau pentru decesul unor persoane, se acordă însă
despăgubiri şi în cazul în care conducătorul autovehiculului care a produs accidentul a rămas
neidentificat, dar autovehiculul care a produs accidentul a fost identificat şi era asigurat.
În general, despăgubirile se stabilesc pe baza înţelegerii între asigurat şi terţa
persoană păgubită, cu acordul asigurătorului, sau prin hotărâre judecătorească.
În cazul în care se produce un accident de autovehicul, de care se fac vinovate în
aceeaşi măsură două persoane cuprinse în asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto,
despăgubirea cuvenită fiecăruia dintre cei doi asiguraţi va reprezenta jumătate din paguba
înregistrată cu prilejul producerii accidentului respectiv.
Există situaţii în care asigurătorii au dreptul să recupereze sumele plătite cu titlu de
despăgubire de la persoanele răspunzătoare de producerea pagubei.
Aceste situaţii sunt:
 accidentul a fost produs cu intenţie;
 accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte care sunt
incriminate de Legea privind circulaţia pe drumurile publice ca
infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs

23
 pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite
cu intenţie;
 accidentul a avut loc în timpul când autorul infracţiunii săvârşite
încearcă să se sustragă de la urmărire;
 persoana care răspunde de producerea accidentului a condus
autovehiculul fără consimţământul asiguratului.
Pe lângă asigurarea de răspundere civilă obligatorie auto, în România se practică şi
asigurarea facultativă de acest gen, sub forma asigurării de răspundere civilă pentru pagube
produse prin accidente de autovehicule, cu valabilitate numai în afara teritoriului României
(aşa numita Carte Verde). Aceasta se încheie pentru autovehicule înmatriculate în România,
aparţinând unor persoane care se deplasează în străinătate, şi este destinată să protejeze
respectivele persoane de consecinţele financiare ale prejudiciilor cauzate unor terţe părţi prin
accidente de autovehicule întâmplate pe teritoriul altor ţări.

II.3. ASIGURĂRI FACULTATIVE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ LA NIVEL INTERN

ŞI INTERNAŢIONAL

O categorie importantă de asigurări de răspundere civilă o constituie asigurările de

răspundere civilă profesională. Acestea au rolul de a proteja asiguratul, persoană fizică sau
juridică, împotriva prejudiciilor (corporale, materiale, financiare etc.) pe care acesta le poate
provoca unor terţe persoane. In ţările dezvoltate, încheierea unei asemenea poliţe de asigurare
de răspundere constituie una din condiţiile principale pentru practicarea anumitor profesii.
În România asigurările de răspundere profesională practicate pe piaţa românească
vizează următoarele categorii de profesii: constructori, medici, contabili, evaluatori, experţi
tehnici, consultanţi, manageri, şi, mai recent, avocaţi. Se observă că, în general, aceste poliţe
de asigurare sunt adresate celor care prestează o muncă de răspundere.
Prin activitatea desfăşurată, aceste categorii profesionale pot, prin eroare, greşeală,
neglijenţă, omisiune sau orice culpă proprie să aducă pejudicii persoanelor pentru care
lucrează sau unor terţi. Prin asigurarea de răspundere profesională se garantează plata acestor
prejudicii, în condiţiile în care ele se încadrează în categoria riscurilor asigurate. Sunt
despăgubite, astfel, pretenţiile emise împotriva asiguratului pentru prejudicii provocate de
acesta în timpul perioadei de valabilitate a contractului de asigurare. Ele se referă la orice
răspundere civilă în legătură directă cu activitatea profesională a asiguratului, activitatea
executată de către şi în numele asiguratului, sau de către persoane pentru care asiguratul
răspunde potrivit legii.

24
 În general, despăgubirile se acordă pentru:
 daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică
sau juridică, precum şi din culpa altor persoane pentru care asiguratul
răspunde potrivit legii;
 cheltuieli de judecată la plata cărora este obligat asiguratul prin
hotărâre judecătorească;
 despăgubiri la care este obligat asiguratul ca urmare a
pierderii, distrugerii sau deteriorării unor documente etc.
Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe există anumite situaţii
excluse în mod expres din asigurare, cum ar fi:
 prejudiciile cauzate de activităţile desfăşurate de asigurat în
afara unui contract încheiat cu clientul său;
 pagubele produse cu intenţie de asigurat;
 pretenţiile referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagube
produse hârtiilor de valoare, documentelor, registrelor sau titlurilor,
actelor manuscriselor, pietrelor scumpe, obiectelor de valoare artistică
etc;
 pretenţii referitoare la pagube provocate de război, invazie,
acţiunea unui duşman extern, dictatură militară, confiscare,
expropriere, rechiziţionare, sechestrare, distrugere sau avariere din
dispoziţia oricărei autorităţi de drept sau de fapt etc.
Alături de asigurările de răspundere profesională, piaţa ronjânească mai oferă câteva
tipuri de produse de asigurare de răspundere civilă, respectiv: asigurarea de răspundere a
transportatorului, în calitate de cărăuş, pentru mărfurile transportate, asigurarea de răspundere
civilă - alta decât cea profesională, a persoanelor fizice, asigurarea de răspundere civilă a
conducătorilor de autovehicule cu valabilitate în afara teritoriului României (Carte verde).
Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurări, în ceea ce priveşte suma
asigurată, există două categorii de limitări: o limită de sumă pe perioada asigurată şi,
respectiv, o limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de valabilitate a
contractului de asigurare. Despăgubirile acordate pe fiecare dosar de daună nu vor putea
depăşi suma maximă asigurată pe eveniment.
La nivel mondial, acolo unde sectorul asigurărilor ocupă un loc deosebit de
important în cadrul economiilor naţionale, iar asigurătorii au o experienţă vastă în domeniu,
şi asigurările de răspundere civilă cunosc o dezvoltare mult mai accentuată decât în ţara

25
noastră. Pentru exemplificare, vom analiza, în continuare, câteva forme de asigurare de-
răspundere civilă existente în SUA.
Răspunderea civilă legală
Atât agenţii economici implicaţi în tranzacţii comerciale, cât şi alte organizaţii sunt
expuşi la daune în domeniul răspunderii civile legale.
Aceste daune se referă la sumele pe care organizaţia sau persoana respectivă trebuie
să le plătească pentru nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare a sentinţei
judecătoreşti într-un proces în care au fost implicate. De exemplu, orice companie care oferă
servicii populaţiei în propriile clădiri poate fi dată în judecată de către orice persoană care
alunecă pe pardoseala lucioasă a clădirilor respective şi suferă vătămări corporale care impun
spitalizare. Probabilitatea producerii unui astfel de eveniment este ceea ce numim o expunere
la daune în domeniul răspunderii civile.
Să presupunem, de exemplu, că Mary este o clientă a salonului de cosmetică A&B.
Din neatenţie, ea alunecă pe pardoseala salonului şi îşi fracturează mâna dreaptă. Ca urmare a
accidentului ea se internează în spital unde i se pune mâna în gips. Timp de două săptămâni
Mary se află în concediu medical. Internarea în spital înseamnă pentru ea nu numai cheltuieli
medicale considerabile, dar şi întreruperea forţată a serviciului, deci o scădere a veniturilor ei
salariale.
Pentru a recupera aceste pierderi, Mary intentează proces salonului de cosmetică
pentru neglijenţa cu care a întreţinut pardoseala. A&B pierde procesul şi trebuie să plătească
clientei sale despăgubiri pentru cheltuielile medicale şi pentru pierderea veniturilor salariale
pe perioada spitalizării, ca urmare a fracturii suferite. Pentru salonul de cosmetică A&B
acestea sunt daune în domeniul răspunderii civile.
Aceste daune pot avea valori cuprinse între câteva sute de mii şi milioane de u.m..
Dacă aceste expuneri la daune nu sunt tratate corespunzător în cadrul managementului de risc
al companiei, ele pot avea consecinţe financiare dezastruoase asupra companiei. La limită, ele
pot conduce chiar la faliment. De aceea, cele mai multe organizaţii încearcă să prevină
producerea unor astfel de pierderi, iar dacă acestea totuşi se produc sunt căutate modalităţi
eficiente pentru finanţarea lor.
Fiecare persoană fizică sau juridică are responsabilitatea de a respecta legile, iar în
cazul în care le încalcă, are obligaţia de a se supune sancţiunilor ce decurg din faptele sale.
Răspunderea legală constituie deci, temeiul pe baza căruia o persoană poate acţiona
în instanţă o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată de producerea unor
pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Dacă se dovedeşte că într-adevăr o persoană
este vinovată, atunci aceasta trebuie să plătească despăgubiri persoanei vătămate.

26
 Rezultă de aici că oricine doreşte să evalueze expunerea la riscul de răspundere civilă
al unei organizaţii, trebuie să înţeleagă diferitele căi prin care organizaţia respectivă ar putea
fi chemată în instanţă, în temeiul răspunderii civile. De aceea, sarcina principală a
reprezentantului societăţii de asigurări este de a determina dacă asiguratul se află sau nu în
situaţia de a plăti daune unei terţe părţi, în temeiul răspunderii civile.
Dacă concluziile reprezentantului societăţii de asigurări relevă vinovăţia clientului
lor, atunci societatea de asigurări preferă să plătească despăgubirile pretinse înainte de a se
ajunge la instanţa de judecată. Bineînţeles că motivul reclamaţiei, respectiv cauza
prejudiciului, trebuie să fie acoperită de poliţa de asigurare, iar reclamantul şi compania de
asigurări trebuie să cadă de acord asupra valorii despăgubirilor care se plătesc.
Pentru a înţelege conceptul de răspundere civilă legală, prezentăm în Fig. 6.1
structura de bază a acestuia.
Răspundere legală

Prejudicii Contracte Legi

• Neglijenţă • încălcarea clauzelor • Legea asigurării
• Prejudicii contractuale forţei de muncă
intenţionate • Acord de despăgubire • Alte legi care
• Prejudicii în sensul definesc obligaţii
strict al răspunderii legale şi
civile asistenţă

Figura 6.1. Structura conceptului de răspundere civilă

A. Răspundere civilă pentru prejudicii
Un prejudiciu este o pagubă materială sau o vătămare corporală care se poate
produce prin încălcarea sau ştirbirea unui drept protejat legal. Putem menţiona, de exemplu,
dreptul individului la libertate, dreptul la securitate în cadrul proprietăţii deţinute, dreptul la
viaţa particulară şi altele. Dacă se produce o încălcare sau o ştirbire a unui drept protejat prin
lege, având ca rezultat o vătămare corporală sau o pagubă, atunci legea prevede un remediu
sub forma unei despăgubiri. Elementele caracteristice ale unui prejudiciu sunt următoarele:
 un drept protejat prin lege;
 încălcare sau ştirbire a acestui drept;
 daune rezultate prin acţiunea de încălcare sau ştirbire a dreptului
respectiv.
Numeroasele prejudicii recunoscute de lege se pot clasifica în trei mari categorii:
a) neglijenţe;
b) prejudicii intenţionate;

27
 c) prejudicii în sensul strict al răspunderii legale.
În practică, delimitarea acestor categorii este greu de realizat, fiind o chestiune
interpretabilă. Structura prezentată în Figura 6.1. rămâne însă utilă pentru înţelegerea de
ansamblu a răspunderii legale.
a) Neglijenţa. Neglijenţa reprezintă un prejudiciu neintenţionat, care se produce
atunci când o persoană nu îşi exercită întreaga responsabilitate impusă de realizarea unei
activităţi, pentru a preveni vătămarea unei alte persoane sau entităţi legale. Se presupune că,
în aceleaşi condiţii, o persoană rezonabil de prudentă şi-ar asuma această responsabilitate,
astfel încât s-ar elimina vătămarea unei alte persoane sau entităţi legale. Dacă o persoană face
ceva ce o persoană rezonabil de prudentă nu ar fi făcut în condiţii similare, atitudinea acelei
persoane este considerată un act de neglijenţă. Dacă o persoană nu reuşeşte să facă ceea ce o persoană
rezonabil de prudentă ar fi făcut în condiţii similare, atitudinea acelei persoane este caracterizată drept
neglijenţă prin omisiune.
Atunci când un reclamant dă în judecată un individ pentru neglijenţă, răspunderea
civilă legală va fi impusă celui acuzat numai dacă se face dovada celor patru elemente
definitorii ale neglijenţei. Societăţile de asigurări iau în consideraţie aceleaşi patru elemente
când negociază cu o terţă parte acordarea unei despăgubiri de răspundere civilă. Neglijenţa
constituie, de departe, cea mai frecventă acuzaţie adusă în cadrul proceselor de răspundere
civilă în care sunt implicate companiile de asigurări.
Elementele caracteristice neglijenţei. Neglijenţa se poate dovedi numai dacă
reclamantul poate dovedi următoarele:
 Acuzatul a avut obligaţia legală faţă de reclamant de a
manifesta grija necesară în realizarea unei acţiuni.
 Acuzatul nu a respectat această obligaţie pe care a avut-o faţă de
reclamant.
 Reclamantul a suferit anumite daune.
 A existat o conexiune cauzală între neglijenţa acuzatului şi
daunele suferite de reclamant.
Elementul 1: Obligaţia legală faţă de reclamant în contextul legislativ al neglijenţei,
obligaţia legală constituie obligaţia celui care desfăşoară o activitate de a manifesta atenţia şi
grija cuvenite pentru a nu afecta securitatea altora. Astfel de obligaţii legale decurg din: 1)
legislaţia existentă şi 2) statute sau ordonanţe. Prin ordonanţe înţelegem unele reglementări
scrise existente la nivel local. Deoarece statutele şi ordonanţele pot modifica şi/sau defini
modul de aplicare a obligaţiilor legale în cadrul anumitor activităţi, o violare a acestora
reprezintă o încălcare a obligaţiilor legale.

28
 Elementul 2: încălcarea obligaţiilor legale. O persoană care are o anumită obligaţie
legală faţă de o altă persoană sau entitate legală trebuie să manifeste o atenţie deosebită în
realizarea acesteia; altfel, va suporta consecinţele. Persoana respectivă trebuie să observe cu
multă atenţie care sunt cerinţele de exigenţă în îndeplinirea obligaţiei legale, pentru a putea
manifesta grija cuvenită. Cu alte cuvinte, obligaţia legală implică şi o conştientizare a
cerinţelor de calitate corespunzătoare activităţii ce trebuie desfăşurate.
Instanţele de judecată au adoptat testul persoanei rezonabil de prudente, pentru a
putea evalua comportamentul acuzatului.
Prin acest test, se urmăreşte să se stabilească dacă acuzatul s-a comportat în maniera
în care s-ar fi comportat o persoană rezonabil de prudentă, în condiţii similare. Dacă
judecătorul constată că persoana rezonabil de prudentă nu şi-ar fi permis omisiunea sau actul
de neglijenţă în cauză, datorită consecinţelor ce puteau fi anticipate, concluzia este că acuzatul
nu a reuşit să-şi dea seama de exigenţele impuse de circumstanţele concrete.
Elementul 3: Daunele. Reclamantul trebuie să stabilească prejudiciile efective în
termeni monetari şi să le încadreze într-o categorie recunoscută de lege. în contextul
reglementărilor legale privind neglijenţa se recunosc următoarele tipuri de daune, care pot fi
exprimate în termeni monetari:
daune compensatorii, care îl compensează pe reclamant;
daune punitive, care îl pedepsesc pe acuzat.
Daunele compensatorii reprezintă sumele pe care le solicită reclamantul cu titlu de
desdăunare.
Daunele compensatorii se împart de obicei în două categorii:
daune speciale;
daune generale.
Daunele speciale sunt acele daune compensatorii care au rezultat sau vor rezulta
direct din neglijenţa acuzatului, exprimate în unităţi valorice. Ele pot include:
Cheltuieli medicale rezonabile făcute de reclamant.
Daune determinate de avarierea bunurilor reclamantului, considerate ca fiind valoarea minimă
dintre: 1) costul necesar pentru a repara ceea ce s-a stricat şi 2) costul necesar înlocuirii a ceea
ce s-a stricat cu ceva similar, de aceeaşi calitate.
Daune rezultate din imposibilitatea de a folosi bunurile pentru producerea de venituri, datorită
daunei produse.
 Dacă persoana vătămată moare sau rămâne inaptă de a munci, ca urmare a
neglijenţei acuzatului, atunci se consideră daună: 1) orice pierdere de venituri datorată

29
încetării activităţii până la data procesului şi 2) valoarea actuală sau echivalentă a veniturilor
viitoare ce ar fi fost obţinute, prin activitatea personală, de la data procesului până la data
anticipată de pensionare sau până la expectanţa de viaţă a reclamantului.
O dată ce au fost stabilite daunele speciale de către reclamant, acestuia i s-ar putea
acorda o sumă adiţională pentru daune generale.
Daunele generale sunt daune compensatorii pentru prejudicii intangibile, care se pot
deduce din daunele speciale şi celelalte fapte şi circumstanţe asociate cazului, cum sunt
prejudiciile intangibile datorate suferinţelor fizice, stresului psihic, suferinţa în urma
decesului unei persoane iubite, problemelor generate de invaliditatea soţului sau soţiei.
Valoarea totală a daunelor generale este stabilită de către instanţă în contrast cu daunele
compensatorii, daunele punitive pot fi impuse acuzatului în scopul pedepsirii lui. Cu alte
cuvinte, se urmăreşte să i se dea acuzatului o lecţie de conduită, pentru a nu mai repeta
greşelile făcute sau pentru a-i avertiza pe alţii, care ar putea face acelaşi lucru.
Atunci când se acordă daune punitive, ele constituie sume adiţionale sau
suplimentare faţă de daunele compensatorii descrise.
Cu ani în urmă, daunele punitive au fost rareori acordate în procesele ordinare de
neglijenţă. Ele erau impuse acuzatului numai în procesele de neglijenţă gravă, când
comportamentul acuzatului era considerat maliţios, neglijent, atroce. Deşi aceasta constituie
încă regula generală, în ultima vreme a crescut frecvenţa şi severitatea daunelor punitive, în
special în domeniul medical. Unele societăţi de asigurări exclud daunele punitive din poliţele
de asigurare.
Într-un număr relativ mic de acţiuni legale, intentate pentru neglijenţă, reclamanţii
urmăresc să obţină în loc de despăgubiri băneşti, sau pe lângă despăgubiri băneşti, şi un
remediu echitabil. Astfel, se poate interzice acuzatului un anumit lucru (de exemplu, să facă
discriminări la angajarea de personal), sau i se impune să facă un anumit lucru (de exemplu,
să cureţe un teren pe care 1-a poluat).
Deşi anumite legi impun limitarea mărimii daunelor pe care un reclamant le poate
obţine în anumite tipuri de procese, practic, nu există nici o limită care să restricţioneze
decizia unei instanţe de judecată într-un proces intentat pentru prejudiciu. Această
caracteristică reprezintă diferenţa fundamentală dintre expunerea la daune în domeniul
răspunderii civile şi expunerea la daune a bunurilor.
Pierderea maximă posibilă în cazul expunerii la pierderi în domeniul bunurilor este
limitată de valoarea bunurilor şi, respectiv, la pierderea veniturilor obţinute pe baza bunurilor,
până la înlocuirea lor. Spre deosebire de aceasta, dauna maximă posibilă în cazul răspunderii
civile este, practic, nelimitată. Studiind datele acumulate în domeniu, specialiştii în asigurări

30
pot estima pierderea maximă probabilă pentru expunerea la daune în domeniul răspunderii
civile, dar valoarea estimată este pur orientativă, deoarece se poate întâmpla ca în instanţa de
judecată să se decidă o valoare cu mult mai mare.
Elementul 4: Raportul de cauzalitate. Sentinţa într-un proces de răspundere civilă
intentat pentru neglijenţă nu poate fi dată numai pe baza existenţei unor daune şi a unui act de
neglijenţă din partea unei persoane. Trebuie să se demonstreze că actul de neglijenţă este cel
care a generat daunele respective. Cauza directă este acea cauză care, într-un şir continuu şi
natural de secvenţe, neîntrerupt de către un eveniment nou şi independent, produce un
eveniment care, fără cauza directă considerată, nu s-ar fi produs. De exemplu, prin lege, un
hotel trebuie să fie echipat cu un sistem automat de incendiu, pentru prevenirea eventualelor
incendii. Hotelul, al cărui patron este cel acuzat, a ars complet într-un incendiu.
Ca rezultat al acestui incendiu, reclamantul a suferit arsuri grave. In cadrul procesului,
reclamantul demonstrează că hotelul nu deţinea sistemul automat de incendiu şi, ca atare, s-a
încălcat legea. Această dovadă nu este suficientă pentru a atrage răspunderea civilă a
patronului de hotel. Reclamantul trebuie să demonstreze că tocmai această lipsă a sistemului
automat de incendiu constituie cauza directă a vătămării corporale produse. De exemplu,
reclamantul s-ar fi putut afla la capătul opus al hotelului faţă de locul unde a izbucnit focul şi
deci ar fi avut suficient timp să se salveze. Dacă nu a fâcut-o înseamnă că au existat alte
cauze.
b) Prejudicii intenţionate. In contrast cu neglijenţa, care este un prejudiciu
neintenţionat, sunt multe cazuri în care prejudiciile sunt clasificate drept prejudicii
intenţionate. Această denumire provine din faptul că, în general, aceste prejudicii implică un
act de rea-credinţă sau o omisiune cu intenţia de a produce o daună. Cu toate acestea, pentru
unele prejudicii nu este necesar, de fapt, nici un act de intenţie. Aşa cum am arătat încă de la
început, liniile de demarcaţie dintre principalele tipuri de prejudicii sunt uneori foarte neclare.
Câteva dintre cele mai importante prejudicii intenţionate vor fi prezentate în
continuare. Acestea sunt:
1. Prejudicii intenţionate aduse unei persoane;
2. Defăimarea;
3. încălcarea dreptului la viaţă privată;
4. Frauda;
5. Rea-credinţa;
6. Interferenţă în relaţiile dintre alte persoane;
7. Folosirea improprie a procesului legal;
8. Prejudicii intenţionate aduse proprietăţii;

31
 9. Neplăcerea.

1. Prejudicii intenţionate aduse unei persoane. Exemplele de prejudicii

intenţionate aduse unei persoane cuprind: ameninţarea, bătaia, sechestrarea şi privarea de
libertate.
2. Defăimarea. Orice persoană are dreptul de a-şi păstra reputaţia, pe care a
reuşit să şi-o construiască de-a lungul vieţii. Dacă această reputaţie este defăimată în public
prin imagini, expresii scrise sau rostite, atunci persoana respectivă are dreptul de a acţiona
injustiţie persoana răspunzătoare pentru prejudiciul adus.
Având în vedere dezvoltarea deosebită a mijloacelor de comunicaţie, precum şi
impactul fără precedent al mass-mediei asupra publicului, defăimarea poate aduce prejudicii
catastrofale.
3. Încălcarea dreptului la viaţă privată. Prejudiciile aduse prin încălcarea
dreptului la viaţă privată se pot manifesta sub diferite aspecte. Dintre cel mai des
întâlnite, menţionăm următoarele:
 Intruziune în solitudine. Exemple clasice de intruziune sunt: introducerea
neautorizată a unor microfoane în birou sau în apartamentul unei persoane, înregistrarea
convorbirilor telefonice şi folosirea obiectivelor de fotografiat telemetrice.
 Abuz fizic. Exemplele includ controlul neautorizat al sacoşelor într-un centru
comercial sau prelevarea neautorizată a unor probe de sânge.
 Dezvăluirea în public a unor intimităţi. In acest caz, dreptul de a acţiona în
justiţie depinde de statutul public al reclamantului şi, respectiv, al acuzatului.
 Transmiterea unor informaţii confidenţiale, în mod neautorizat. De exemplu,
transmiterea neautorizată a unor informaţii confidenţiale deţinute de medicul personal sau a
unor informaţii care se referă la situaţia financiară a unei persoane.
4. Frauda. Acesta este un act de rea-credinţă, de înşelătorie săvârşit de cineva în
scopul obţinerii unui profit material, cu încălcarea drepturilor altuia.
5. Rea-credinţa. Recunoaşterea actului de rea-credinţă ca un prejudiciu
independent constituie o dezvoltare mai recentă a dreptului. Rea-credinţa are la bază ideea că,
în anumite situaţii, reclamantul este îndreptăţit la daune suplimentare, peste cele care se cuvin
în urma încălcării prevederilor contractului de către acuzat.
Un exemplu de rea-credinţă din partea unei societăţi de asigurări este refuzul acesteia
de a apăra persoana asigurată, conform clauzei de răspundere civilă sau de a plăti
despăgubirea cuvenită terţei părţi.

32
 6. Interferenţă în relaţiile dintre alte persoane. în acest caz, avem în vedere
atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Dintre cele mai importante tipuri
de astfel de interferenţe menţionăm:
 Injurii;
 Concurenţă neloială;
 Interferenţă cu managementul de personal;
 Interferenţă cu drepturile de copyright;
7. Folosirea improprie a procesului legal. Folosirea procesului legal cu scop
impropriu poate conduce la prejudicii serioase. Această folosire se poate manifesta sub două
forme:
 Acuzare maliţioasă;
 Abuz de acţionare în justiţie.
8. Prejudicii intenţionate aduse proprietăţii. Sunt două tipuri de astfel de
prejudicii: violarea proprietăţii şi conversia.
Violarea proprietăţii. Ne referim în acest caz la proprietatea sub formă de terenuri, clădiri şi
anumite elemente care sunt ataşate acestor clădiri. Proprietarul unui teren are dreptul legal
exclusiv de posesiune şi folosinţă a acestuia. Atunci când o altă persoană intră neautorizat pe
acest teren sau încearcă să-1 folosească în scopuri personale, aceasta
înseamnă o violare a proprietăţii private.
 Utilizarea bunurilor în alte scopuri. Aceasta reprezintă încălcarea dreptului
de uzufruct asupra bunurilor care sunt în proprietatea altora. De exemplu, posesorul unui
automobil doreşte să-şi vândă vechiul automobil şi să-şi cumpere altul nou de la acelaşi
dealer. în acest scop, el îşi lasă automobilul la dealer şi aşteaptă ca acesta să fie vândut. în
mod abuziv, dealerul foloseşte acest automobil pentru rezolvarea unor probleme personale,
călătorind cu el mii de kilometri.
9. Neplăcerea. Prejudiciul acesta are un înţeles mai larg şi se referă practic la orice
interferenţă cu dreptul cuiva de a se bucura de viaţă, de proprietate, de muncă şi de petrecerea
timpului liber. Se disting, în general, două clase de acţiuni specifice:
Neplăceri în domeniul privat. Acestea se referă la interferenţa nelegală în folosirea unei
proprietăţi. Un exemplu îl constituie zgomotul foarte puternic produs de o altă persoană.
Neplăceri în domeniul public. Acestea afectează grupuri de oameni sau chiar comunităţi. De
exemplu, cineva care are o fabrică pe malul unui râu şi deversează toate deşeurile industriale
în apa râului.

33
 c) Prejudicii în sensul strict al răspunderii civile. în anumite situaţii,
inculpatul nu a acţionat neglijent şi nici intenţionat, dar cu toate acestea, prin acţiunea sa, a
produs daune. Termenul folosit pentru a descrie această situaţie este „răspundere civilă
strictă" sau „răspundere civilă absolută". Principalele tipuri de răspundere civilă strictă sunt
următoarele:
 Depozitarea unor materiale extrem de periculoase (dinamită, substanţe
chimice nocive, substanţe explozive etc);
 Activităţi foarte periculoase (fabricarea de materiale explozive, foraje,
minerit, lucrul cu substanţe uşor inflamabile);
 Vânzarea unor produse periculoase sau care pot deveni periculoase,
datorită faptului că sunt defecte sau conţin o serie de lipsuri.
d. Răspundere civilă din culpa prepuşilor. Prezentarea prejudiciilor de
mai înainte a avut în vedere numai prejudiciile directe, comise ca urmare a unor
acte ilegale de către o persoană sau o organizaţie. Există însă şi situaţii când o persoană sau o
organizaţie nu a contribuit direct la producerea unui prejudiciu, dar, din punct de vedere,
legal poartă răspunderea acelui prejudiciu.
Este vorba de răspundere indirectă sau din culpa prepuşilor a persoanei sau
organizaţiei respective.
De cele mai multe ori, această răspundere legală delegată se naşte din relaţiile care
există între un patron şi angajaţii lui. Un angajat este o persoană care, prin contract de muncă,
se obligă să realizeze o serie de activităţi cerute de către patron.
Deci, patronul are controlul deplin asupra muncii angajaţilor săi. Având acest
control, patronul are şi răspunderea legală pentru faptele angajaţilor săi, dar numai în cadrul
procesului de muncă. Orice persoană care suferă un prejudiciu din partea unui angajat, într-
un context dat de atribuţiile de serviciu ale angajatului, poate acţiona în justiţie atât pe
angajatul respectiv, cât şi pe patronul acestuia. Angajatul este responsabil pentru actele sale,
în sensul în care fiecare persoană răspunde în faţa legii pentru orice încălcare a ei, dar şi
patronul este răspunzător, în mod indirect.
Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când patronul derulează o afacere cu un
contractor independent şi aşteaptă de la acesta anumite rezultate. Răspunderea civilă a
contractorului nu se transmite asupra patronului. Există, totuşi, unele excepţii care se pot
clasifica în:
 Atribuţii ce nu pot fi delegate
 Activităţi care prin natura lor sunt periculoase.
Răspunderea civilă contractuală

34
 Pe lângă prejudicii, contractele constituie o altă bază pentru impunerea răspunderii
legale. Problema răspunderii legale în acest caz poate apărea la încălcarea clauzelor
contractuale.
Încălcarea clauzelor contractuale. în general, prin contract înţelegem un act legal
încheiat între două sau mai multe părţi prin care se stabilesc o serie de obligaţii ale fiecărui
participant la contract. Dacă una dintre părţile contractante nu a îndeplinit ceea ce s-a angajat
să facă, aceasta reprezintă o încălcare a clauzelor contractuale. Partea care are de suferit de pe
urma acestui lucru poate acţiona în justiţie partea care a încălcat clauzele contractuale, cerând
despăgubiri.
În mod normal, orice organizaţie încheie cel puţin un contract şi, astfel, se expune la
posibilitatea încălcării clauzelor contractuale.
Evident că fiecare organizaţie vrea să se achite de obligaţiile sale contractuale în
mod legal şi onorabil. Decizia de a onora sau de a încălca un contract este la îndemâna
oricărei organizaţii. De aceea, nu se încheie asigurări pentru cazul în care una dintre părţile
participante la un contract încalcă clauzele acestuia. Ar exista posibilitatea ca o organizaţie să
încalce, în mod conştient, obligaţiile sale rezultate dintr-un contract mai puţin avantajos, cu
scopul de a fi despăgubită ulterior de către compania de asigurări. De fapt, societatea de
asigurări ar despăgubi partea vătămată, eliminând răspunderea legală a părţii care a încălcat
contractul.
Acord de despăgubire. în managementul riscului se iau în consideraţie şi acele
contracte care conţin acorduri de despăgubire. Aceste acorduri se referă, în general, la
expunerile la pierderi aferente răspunderii legale. Un aspect important în identificarea
acestor posibile pierderi îl constituie analiza atentă a tuturor clauzelor contractuale. De
exemplu, contractele de închiriere a unor clădiri, autovehicule, de prestări servicii de
întreţinere etc. conţin acorduri de despăgubire.
În cazul includerii acestor clauze de despăgubire, una dintre părţile contractante (A)
se obligă să plătească celeilalte părţi contractante (B) daunele aduse bunurilor care fac
obiectul contractului.
În anumite situaţii, partea B se obligă să plătească părţii A despăgubiri pentru
prejudiciile aduse unei terţe părţi C, care acţionează în justiţie partea A. Să presupunem, de
exemplu, că partea A este reprezentată de o persoană care deţine un teren pe care doreşte să
construiască o clădire. Partea B este reprezentată de constructorul care se angajează să
construiască clădirea. în contractul de construcţie, B se angajează să plătească lui A daunele
pe care le-ar putea pretinde o a treia parte C, care s-ar accidenta pe terenul de construcţie.

35
Deci, deşi A este proprietarul terenului, prin acordul de despăgubire, B poartă răspunderea
legală

C. Răspunderea civilă stabilită prin lege

Pe lângă prejudicii şi contracte, legile constituie o a treia bază importantă pentru
impunerea răspunderii civile.
Aşa cum am prezentat anterior, în secţiunea referitoare la neglijenţă, legile modifică
în mod frecvent responsabilităţile unei persoane faţă de altă persoană. Astfel,
responsabilităţile impuse de o lege pot fi folosite ca probe într-un proces de prejudiciu, vis-a-
vis de responsabilitatea ce-i revine acuzatului. Dincolo de aceste aspecte, o lege poate
impune o răspundere civilă unei anumite persoane sau organizaţii, indiferent dacă acestea au
acţionat în mod neglijent, au comis prejudicii, sau şi-au asumat o răspundere legală
contractuală.
Cu alte cuvinte, o lege poate impune unor persoane sau organizaţii obligaţia legală
absolută de a compensa alte persoane, în cazul producerii anumitor evenimente. Această
obligaţie este o formă de răspundere civilă strictă, aşa cum am arătat anterior, cu excepţia
faptului că ea se bazează pe cerinţele impuse de o lege.
Legea asigurării forţei de muncă. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest
sens îl oferă Constituţia SUA, care prevede un sistem de compensare a muncitorilor, care se
materializează printr-o serie de legi similare în fiecare dintre statele federative.
De asemenea, au fost elaborate o serie de acte normative pentru angajaţii instituţiilor
federale, pentru marinari, precum şi pentru funcţionarii publici din Districtul Columbia.
O lege tipică de asigurare a forţei de muncă cere ca fiecare patron sau companie să
prevadă o serie de indemnizaţii pentru prejudiciile suferite în timpul lucrului sau pentru bolile
cu caracter profesional.
Aceste indemnizaţii au ca scop să despăgubească un angajat care a suferit un
accident de muncă sau care s-a îmbolnăvit, pentru cheltuielile medicale, pentru pierderea
veniturilor, ca urmare a pierderii temporare a capacităţii de muncă şi pentru recuperare.
Dacă se întâmplă ca angajatul să moară datorită accidentului de muncă sau bolii
profesionale contractate, compania trebuie să plătească o sumă de bani pentru înmormântare
şi compensaţii supravieţuitorilor (soţ sau soţie şi copii).
Pentru a încasa aceste indemnizaţii compensatorii, un angajat nu trebuie să
demonstreze neglijenţa managementului companiei. Angajatul trebuie să demonstreze numai
faptul că accidentul sau boala contractată se datorează condiţiilor de lucru.

36
 Cu alte cuvinte, el trebuie să evidenţieze faptul că mediul în care lucrează şi
specificul muncii pe care o desfăşoară sunt singurele surse ale evenimentului produs,
satisfăcând astfel condiţiile sistemului de compensare.

37