c




La c

ou c

 

est une péninsule de l'ouest de la France, située entre la
Manche au nord, la mer Celtique et d'Iroise à l'ouest et le golfe de Gascogne au sud. À la fin de
l'Empire romain, elle connaît un afflux de population due à l'immigration massive de Bretons
insulaires dans une partie de l'ancienne Armorique celte. Ceux-ci créent un royaume[ au
IXe siècle, qui devient ensuite un duché[4]. Elle devient en 1532 une « province réputée
étrangère » unie à la France sous la même couronne jusqu'à sa disparition administrative en 1790
et sa division en cinq départements : Côtes-du-Nord, Finistère, Ille-et-Vilaine, Loire-Inférieure et
Morbihan. La Bretagne possède une identité forte, pourtant encore soumise à controvers

La Bretagne est considérée par la Celtic League (organisation celtique) comme l'un des six pays
celtiques[7], au regard de la linguistique, de l'ethnologie et de l'histoire. Ses habitants sont les
c
, que l'on parle de la région historique ou de la région administrative actuelle. Son nom
breton, c
 (sans article ; prononcer [br*js] en breton KLT, [br*Ȥ] en breton vannetais), est
orthographié avec un « ZH » pour rassembler l'ancienne écriture existant pour le nord et l'ouest
(Breiz) avec celle du sud (Breih). « Breizh » est couramment abrégé en c
. En gallo, l'autre
langue traditionnelle de Bretagne, son nom est c
 .L'appellation c

désigne
également une région française, composée de quatre départements.





Le nom « Bretagne » vient du latin c  (à l'époque plus rarement écrit c ) qui
signifie littéralement « le pays des Bretons ». Ce mot est utilisé dès le Ier siècle par les Romains
pour désigner la Bretagne insulaire, et plus précisément la province romaine qui s'étendait du sud
de l'île jusqu'aux murs protecteurs du nord (le mur d'Agricola, le mur d'Hadrien puis le mur
d'Antonin). Le terme latin dérive lui-même du mot grec utilisé par le voyageur marseillais
Pythéas pour désigner l'ensemble des îles du Nord qu'il visita aux alentours de 320 av. J.-C. (y
compris probablement l'Islande) : ȆȡİIJIJĮȞȚțȘ (Prettanike) ou ǺȡİIJIJĮȞȓĮȚ (Brettaniai). Au Ier
siècle av. J.-C. Diodore introduit la forme ȆȡİIJIJĮȞȚĮ (Prettania), et Strabon utilise ǺȡİIJIJĮȞȓĮ
(Brettania). Marcien d'Héraclée, dans son 
 

 ("périple de la mer extérieure")
parle des "îles prettaniques" (Į€ ȆȡİIJIJĮȞȚțĮ€ Ȟ€ıȠȚ).

Vc





 
 




 
 

 



 


 





 



 




 
 



 c






V 

 

c

 



 
 
 
 

  



V
 

  

  





V

 




 


 


 
 













    

 !  !"











 
 


 #
 $
 

c

 

 


 



%    

&
  '
V
 
  




 
 




ù

 





d
  




 





 


(
)  




*







 
 !  
 

#



 

+

p

D
 



 


V
)


 
 


V

,
 
 
 
  






)

-./01*


#




$
,D




1+

p

O






 

 2


 


(

)  
 !  +
p

â  




3

 



3*




*



#



4

+
p

[ 
 

3

!  
 


 5




  65



#




,À 

1V3






 
 
7


8

V




 
c


 


)  
   

4
 




 

*


#


  





8

c

 c




 



9

 


p c
c

‰
 

:
ôp V


 c



ôp 7  
ôp   


ôp 
;
 <***





   ;  
c

 
45 

2 

  




    =

 


   <***





 
% 



 

 =









 




Reconstituée par le duc Alain II de Bretagne, dit c 
 
et ses successeurs, la Bretagne est un
duché qui reprend globalement les limites du Traité d'Angers. Les ducs continueront toutefois
d¶exercer les prérogatives royales de leurs prédécesseurs[27] et maintiendront des alliances tant
avec la famille royale française qu'avec la famille royale anglaise, par des mariages le plus
souvent avec des princesses des noblesses respectives.

ù

La région Bretagne est administrée depuis les élections régionales de 2004 par le PS, avec ses
alliés : Les Verts, le PCF, l'UDB et le PRG.Le PS contrôle aussi quatre conseils généraux sur
cinq (les Côtes-d'Armor depuis 1976, le Finistère depuis 1998, l'Ille-et-Vilaine depuis 2004 et la
Loire-Atlantique aussi depuis 2004), seul le Morbihan reste dirigé par la droite, en l'occurrence
par Joseph Kergueris, ex-UDF n'ayant pas rejoint le MoDem à sa création 


 c



À

 

Componenta geografică cea mai pregnantă a regiunii este coasta sa. Cu o lungime de 2800 km,
aceasta este aproape de două ori mai lungă decât distanţa în linie dreaptă dintre punctele extreme.
Fiind foarte sinuoasă, există un număr mare de golfuri, estuare şi insule. În partea de nord, coasta
este mult mai abruptă decât în partea de sud, dar o caracteristică generală este succesiunea de
faleze stâncoase şi golfuri cu plaje de dimensiuni variate.

c
>!
!&


Porţiunile de coastă sunt denumite fie după culoare: 


(Coasta de smarald), la
Côte de Jade (Coasta de jad), 

  



 !
 
 (Coasta de
granit roz dintre Perros-Guirec şi Trébeurden), 

  
" !
 (Coasta de
granit roz de la Capul Fréhel), sau după un element climatic: #
$
(Coasta sălbatică),






%

(Coasta nisipoasă din golful Audierne), 




&'&
 (Coasta nisipoasă din golful muntelui Saint Michel). Sunt
impresionante de asemenea şi falezele foarte decupate din extrema vestică a peninsulei, din
departamentul Finistère aflate în continuu sub bătaia vânturilor şi a curenţilor marini din Oceanul
Atlantic.

În partea de sud, în departamentul Morbihan, există un golf aproape complet închis cu un număr
mare de insule (foarte multe dintre acestea fiind locuite) şi cu un număr mare de plaje mici cu
nisip fin. Această caracteristică contrastează cu plajele lungi ce se găsesc în sud-estul peninsulei,
spre estuarul Loarei.


 c





  '

Numărul mare de insule din largul Bretaniei este o altă particularitate, cea mai mare fiind Belle-
Île-en-Mer, în continuarea peninsulei Quiberon. Principalele insule sunt: c !, (Enez Vrihad în
bretonă), arhipelagul '
(
 - şapte insule (ar Jentilez), c (Enez Vaz), )
 (Enez
Euza), &
(Molenez), '
 (Enez Sun), arhipelagul ! (Enezeg Glenan). În Golful
Morbihan cele mai mari insule pe care există şi câte un sat sunt (
&
 (Insula
călugărilor) şi (
%  (Insula ursului).

Toată această diversitate se datorează situării Bretaniei în cadrul unui masiv hercian, numit
Masivul Armorican. Această situare are un impact şi asupra aspectului general al reliefului,
foarte vălurit, dar fără diferenţe notabile de nivel. Asemenea Normandiei învecinate, până acum
50 de ani, peisajul era de tip c
, cu suprafeţe mici de teren, înconjurate de îngrădituri
formate din copaci şi arbuşti, dar acest aspect a dispărut în anii '60 ai sec. XX, pentru a permite
dezvoltarea agriculturii în regiune.

Climatul dominant este cel oceanic, cu veri nu prea călduroase şi ierni ploioase, dar nu foarte
friguroase. Nu sunt comune variaţiile de temperatură foarte mari iar iarna îngheţul şi zăpada sunt
fenomene rare. Precipitaţiile însă sunt foarte frecvente şi sunt uniform distribuite pe întreg
parcursul anului. Zilele însorite sunt mai frecvente decât în Insulele Britanice alăturate, coasta de
sud fiind un pic mai însorită decât cea de nord (o diferenţă de temperatură de 2°C în medie).
Totuşi, datorită Gulf Stream-ului, şi a adâncimii mai mici, coasta de nord se bucură în timpul
verii de temperaturi mai crescute.

O altă particularitate datorată în principal Canalului Mânecii, este prezenţa în partea de nord a
unor maree de o amplitudine foarte mare. La Saint-Malo se întâlnesc cele mai mari maree din
Franţa, cu o diferenţă între flux şi reflux de aproximativ 10 m, ceea ce a permis construcţia unei
centrale mareometrice. De asemenea, impresionante sunt mareele în Golful Muntelui Saint-
Michel, unde datorită pantei foarte line, apa se retrage la reflux până la câţiva kilometri în larg.