CATEGORII ESTETICE

 Frumosul – ceva ce posedă simetrie, armonie

 Sublimul – ceva ce ne depăşeşte, cel mai înalt grad de desăvârşire

 Comicul – ceva ce provoacă râsul

 Tragicul – ceva ce este zguduitor, catastrofal, trist

- de-a lungul istoriei esteticii au fost distinse mai multe categorii considerate
fundamentale, precum frumosul, sublimul, tragicul, comicul, fără ca aceasta să însemne
că ele au fost şi sunt singurele posibile

- în doctrina clasică, frumosul a fost considerat principala categorie estetică,

chiar dacă nu şi unica
în modernitate, odată cu dezvoltarea curentelor artistice moderne (romantism,
naturalism, etc.) sau avangardiste, frumosul a încetat să mai fie considerat principalul
obiect al esteticii filosofice
 din această perspectivă, Karl Rosenkranz (1805-1879) - discipol al lui Hegel - a
încercat chiar să “omologheze” urâtul ca şi categorie estetică negativă, aflată în
antinomie cu frumosul (Estetica urâtului, 1853); el nu a reuşit, urâtul rămânând în
afara sferei categoriilor estetice
 la începutul sec. XX, numărul categoriilor estetice inventariate de către filosofi a
crescut, manifestîndu-se o tendinţă către gruparea lor în scheme de 7, 9 sau 12
termeni

 Charles Lalo (prima jumătate a sec. XX): a legat între ele nouă categorii
fundamentale, care formează trei grupuri parţiale - pozitive, superlative şi
descendente: frumos, sublim, spiritual / măreţ, tragic, comic / graţios, dramatic,
hazliu
 Etienne Souriau (1892-1979) a propus un sistem de 24 de categorii, aranjate
ciclic şi supuse unei polarizări pe baza a două dintre ele, frumosul şi grotescul;
au rezultat două tabele categoriale, unul reprezentând degradarea frumosului către
grotesc, iar altul înălţarea celui din urmă către primul:
 frumos, nobil, măreţ, sublim, patetic, liric, eroic, tragic, înflăcărat, dramatic,
melodramatic, grotesc
 grotesc, satiric, ironic, caricatural, comic, vesel, fantastic, pitoresc, drăguţ,
graţios, elegiac, frumos
în fine, pentru estetica contemporană, ceea ce contează înainte de toate este să
determine în ce măsură un obiect artistic este izbutit sau neizbutit, dacă a reuşit sau
nu să-şi justifice existenţa; din acest motiv, categoriilor estetice au trecut în plan secund
ESTETICĂ : PRIVIRE DE ANSAMBLU
• Filosofia şi istoria sunt disciplinele teoretice fundamentale care au asumat arta ca
obiect de reflecţie încă din antichitatea greco-romană

• În secolul XVIII, atât filosofia cât şi istoria dau naştere unor discipline specifice
de studiere a artei: estetica (filosofia artei), respectiv istoria artei
 • Începând cu secolul XIX şi în special cu secolul XX, filosofiei şi istoriei li s-au
alăturat, în analiza artei, alte discipline socio-umane ca psihologia, antropologia,
sociologia, economia, ştiinţele comunicării etc.
Estetică vs. Istoria artei

• istoria se interesează de relaţia dintre artişti şi opere în timp ce filosofia se

interesează de relaţia dintre spectatori şi opere (Heinich)

• Etimologia termenului “estetică”

– termenul de estetică provine din greaca veche, aisthesis, unde însemna

senzaţie sau sentiment, fiind utilizat în contextul problemei cunoaşterii

– pentru Parmenide si Platon, aisthesis desemna facultatea senzitivă a

sufletului, incapabilă să ajungă la adevăr, ca pentru Aristotel, Epicur şi
stoici facultatea senzitivă să redobândească o conotaţie pozitivă în cadrul
cunoaşterii

• consacrarea termenului de estetică va avea loc, însă,

în epoca modernă

– un prim sens ataşat esteticii a fost cel de studiu a ceea ce este sensibil în
cunoaştere, ca în secolul XVIII să se stabileasca utilizarea filosofică a
termenului de estetică: reflecţia teoretică asupra frumosului şi asupra
artei

– Alexander Baumgarten (1714 - 1762) - Aesthetica (1750) - asociază

aprecierea artelor frumoase cu cunoaşterea sensibilă
- o separare radicală a esteticii de problema cunoaşterii avea să fie operată de Imm. Kant
în Critica facultăţii de judecare (1790), unde filosoful german a calificat ca “estetică”
judecata de gust, cea referitoare la sublim şi artă
-prin calificativul de estetic, Kant distingea judecata de gust de judecata de cunoaştere şi
arăta că factorul ei determinant nu poate fi decât unul subiectiv : raportarea la subiect şi
la sentimentul său de plăcere sau neplăcere
-prin calificativul de estetic, Kant distingea judecata de gust de judecata de cunoaştere şi
arăta că factorul ei determinant nu poate fi decât unul subiectiv : raportarea la subiect şi
la sentimentul său de plăcere sau neplăcere
estetica este o ramură a filosofiei ce se ocupă cu cercetarea conceptuală şi teoretică a
artei şi a experienţei estetice (Levison)

• trei direcţii de cercetare ale esteticii (Levison):

– practica artistică sau activităţile de creaţie şi apreciere a artei (arta / teorii
ale artei)
– aspectul lucrurilor pe care îl numim estetic (proprietate estetică)
 – atitudine, percepţie sau experienţă pe care le numim estetice (experienţă
estetică)
Ce este experienţa estetică?

• experienţa umană poate fi de mai multe feluri: teoretică (cunoaşterea), practică

(acţiunea), religioasă (devoţiunea), estetică

• experienţa estetică = contemplarea de către spectator a unui obiect estetic

• Caracteristici:

natura relaţională: experienţa estetică presupune doi poli inseparabili, obiectul estetic şi
subiectul (spectatorul); termenul de obiect estetic desemnează acel obiect care, întâlnit în
natură sau în artă, este capabil să provoace, prin intermediul caracteristicilor sale
sensibile (a proprietăţilor estetice), trăirea unui puternic sentiment de satisfacţie sau
plăcere
• Caracteristici:

contemplarea; este definită ca o activitate spirituală dezinteresată, fiind lipsită de orice

interes de natură practică (acţiune), şi care are drept rezultat o plăcere pură
• Concluzii:

• experienţa estetică se caracterizează prin:

– dezinteresare sau detaşarea de dorinţe, nevoi sau interese practice
– faptul că este valoroasă în sine
– caracterul său contemplativ ce duce la suspendarea subiectivităţii
privitorului

• Ce este proprietatea estetică?

• proprietăţile estetice = proprietăţi perceptibile sau observabile, relevante pentru

valoarea estetică a obiectelor care le posedă

• aspectele proprietăţii estetice sunt:

– caracterul de formă
– faptul că solicită din partea receptorului un simţ suplimentar – gustul
estetic
– faptul că provoacă plăcere sau neplăcere prin contemplare
• Categorii estetice
– de-a lungul istoriei esteticii au fost distinse mai multe categorii considerate
fundamentale, precum frumosul, sublimul, tragicul, comicul, fără ca
aceasta să însemne că ele au fost şi sunt singurele posibile

– în doctrina clasică, frumosul a fost considerat principala categorie

estetică, chiar dacă nu şi unica
 – în modernitate, odată cu dezvoltarea curentelor artistice moderne (romantism,
naturalism, etc.) sau avangardiste, frumosul a încetat să mai fie considerat
principalul obiect al esteticii filosofice
– în fine, pentru estetica contemporană, ceea ce
contează înainte de toate este să determine în ce
măsură un obiect artistic este izbutit sau
neizbutit, dacă a reuşit sau nu să-şi justifice
existenţa; de aceea, nu se mai acordă o mare
importanţă categoriilor estetice
• Există cinci mari categorii de concepţii / teorii asupra artei

– arta ca imitaţie / reprezentare

– arta ca formă
– arta ca expresie / comunicare
– arta ca limbaj
– arta ca societate
• teoria artei ca imitaţie (mimesis – gr.veche, imitatio – lat.) sau reprezentare a
naturii – exterioare sau interioare – îşi are originea în antichitatea greacă

• atât Platon cât şi Aristotel au explicat natura artei prin intermediul conceptului de
mimesis
Platon condamnă arta ca mimesis şi propune izgonirea acesteia din cetatea perfectă,
invocând, în acest sens, trei tipuri de argumente: ontologic, epistemologic, moral

• Aristotel reabilitează imitaţia, susţinând caracterul său “natural”, “firesc”, şi

respinge punct cu punct argumentele platoniciene

• iniţiatorul teoriei artei ca formă este I. Kant care susţinea că forma pură (spaţială
şi temporală) a operelor de artă şi a fenomenelor naturale poate stimula jocul
liber al facultăţilor cognitive

• C. Bell (1881 - 1964), continuatorul acestei linii de gândire, afirma că forma

spaţială este singurul aspect relevant al artelor vizuale
• în secolul XVIII, hegemonia conceptului de “imitaţie” avea să fie pusă sub
semnul întrebării, în urma trecerii în prim-plan a unui alt concept, cel de
“expresie”, exaltat în special de estetica literară şi de cea muzicală
• utilizarea conceptului de expresie s-a extins într-atît încît a ajuns să domine
judecata estetică în cursul secolelor XIX şi XX

• "autenticitatea", "sinceritatea" şi "intensitatea" expresiei au devenit condiţii

general acceptate şi ale calităţii picturii, accentul fiind pus pe latura emoţională
a operei de artă, pe reproducerea, comunicarea vieţii interioare, a sentimentelor
artistului
• teoria artei ca expresie întâmpină o mare dificultate: ea nu mai poate răspunde
întrebării decisive asupra naturii kitsch-ului
• kitsch-ul reprezintă, în mod cert, o formă intensă de expresie, a cărei lipsă
totală de valoare artistică nu implică şi lipsa unor sentimente sau a unei sincerităţi
autentice din partea spectatorului sau a celui care l-a produs
• din perspectiva artei moderne, care nu mai e interesată de idealizarea naturii sau
de etalarea expresivă a sentimentelor ca posibile sarcini ale artei, atît “imitaţia”
cît şi “expresia” au ajuns să fie considerate inadecvate pentru a exprima
natura artei
• un al treilea concept sau, mai exact, cuplu conceptual, a intrat în acţiune - limbaj
şi semn
• pentru înţelegerea artei în genere, modelul limbajului/scrisului este important
din două puncte de vedere:
• A.
– modelul limbajului/scrisului afectează modul în care percepem imaginile

– inventarea scrierii alfabetice – combinare a semnelor individuale

abstracte într-un sistem ortografic - a influenţat şi modul în care "citim"
imaginile: de la stânga-sus înspre dreapta-jos, astfel încât inversarea
stânga/dreapta în imaginea din oglindă produce o stranie distorsiune a
aranjamentului compoziţional (ca să nu mai vorbim de inversarea sus/jos)
– B.
– modelul limbajului este util atunci cînd încercăm să explicăm natura artei
moderne - pictura abstractă
– pictura abstractă nu îşi mai propune să fie o copie a realităţii, ci pură
înregistrare sau juxtapunere de semne picturale, asemănătoare mai
degrabă celor scrise decît imaginilor ca atare, şi solicitînd un proces
similar de lectură

• arta înţeleasă ca societate şi-a găsit expresia în “teoria instituţională a artei”

• reprezentanţii cei mai importanţi ai acestei teorii sunt:

– A. Danto, care înţelege arta ca investire a obiectelor cu sens într-un
context cultural specific: lumea artei
– G. Dickie, care înţelege arta ca instituţie socială, identificabilă prin
regulile şi rolurile sale constitutive
• teoria instituţională a artei se întâlneşte cu sociologia artei

• sociologii contemporani, asemeni lui Danto sau Dickie, înţeleg arta ca societate,
ca o formă, printre altele, de activitate socială, posedând caracteristici proprii, ei
ocupându-se, în consecinţă, cu cercetarea regularităţilor ce guvernează
multiplicarea acţiunilor, obiectelor, actorilor, instituţiilor şi reprezentărilor
ce compun existenţa colectivă a fenomenelor subsumate sub numele de artă

• sociologi ai artei: P. Bourdieu, H. Becker, R. Moulin, N. Heinich

• caracteristicile teoriei instituţionale a artei (Carroll):

 – practica artistică este denumită “lume a artei” (art world)

– lumea artei este o instituţie socială, la fel ca religia, funcţionând după

reguli şi proceduri specifice

– un obiect devine operă de artă – i se conferă statutul de artă – dacă

este realizat după regulile şi procedurile specifice lumii artei
relaţia dintre opera de artă şi setul de reguli şi proceduri nu este o proprietate manifestă
a respectivei opere; această relaţie este o funcţie a contextului social
Concluzii:
– teoria instituţională a artei este una procedurală deoarece conferirea
statutului de artă ia forma unei proceduri
– primul nivel al procedurii este cel al artistului, ca mai apoi alţi actori ai
lumii artei – curator, critic, galerist, colecţionar, publicul – să participe
în procesul de conferire a statutului de artă
– aceştia actori acţionează în numele lumii artei, bazându-se pe
cunoaşterea şi înţelegerea lor asupra artei – istoria artei, teoriile filosofice,
practicile artistice etc.

 experienţa umană poate fi de mai multe feluri: teoretică (cunoaşterea), practică

(acţiunea), religioasă (devoţiunea), estetică

 experienţa estetică = contemplarea de către spectator a unui obiect estetic

natura relaţională: experienţa estetică presupune doi poli inseparabili, obiectul estetic şi
subiectul (spectatorul)

- termenul de obiect estetic desemnează acel obiect care, întâlnit în natură sau în artă,
este capabil să provoace, prin intermediul caracteristicilor sale sensibile, trăirea unui
puternic sentiment de satisfacţie sau plăcere

- o altă caracteristică a experienţei estetice este contemplarea; aceasta este

definită ca o activitate dezinteresată, fiind lipsită de orice interes de natură
practică (acţiune), şi care are drept rezultat o plăcere pură

- experienţa estetică este descrisă ca experienţă a spectatorului,

excluzîndu-se experienţa artistului

PROBLEMATICI
 Este experienţa estetică de natură senzorială sau spirituală?

 Care sunt raporturile sale cu cunoaşterea: este experienţa estetică o

modalitate de cunoaştere?

 Este ea doar o experienţă a spectatorului sau şi a artistului?

ISTORIA IDEII DE EXPERIENŢĂ ESTETICĂ
IDEEA DE CONTEMPLARE

 W.Tatarkiewicz: într-o primă fază (perioada arhaică), în Grecia nu exista ideea

de experienţă estetică distinctă de alte tipuri de experienţă, precum perceperea
obişnuită sau cunoaşterea. Grecii nu au avut un termen special pentru experienţa
estetică, descriind atitudinea estetică şi cea ştiinţifică prin unul şi acelaşi termen,
şi anume theoria (care însemna iniţial vedere, contemplare).
 De asemenea, grecii nu au găsit nimic deosebit în contemplarea obiectelor
frumoase faţă de perceperea obişnuită a obiectelor.

 Ideea de contemplare înţeleasă ca activitate spirituală dezinteresată a

spectatorului, detaşată de activitatea practică (dar nu şi de cunoaştere), a apărut
pentru prima dată în filosofia pitagoriciană (sec. VI î.Chr.)

 Pitagoricienii au pus în contrast contemplaţia (theoria) cu activitatea practică,

adică poziţia spectatorului cu cea a executantului.

 Iniţial, grecii credeau că horeia ("arta" care se realiza prin cuvinte, gestică şi
muzică) acţionează exclusiv asupra afectelor dansatorului sau cîntăreţului însuşi.

 Dar pitagoricienii au observat că arta dansului şi a muzicii are un efect similar şi

asupra spectatorului şi ascultătorului: un om cultivat, ca să încerce trăiri afective
intense, nu are nevoie să execute dansuri orgiastice, întrucît pentru el este de ajuns
să le privescă (ceea ce înseamnă separarea experienţei estetice de cea religioasă)
 După cum arată Diogene Laertios (sec. III î.Chr.), Pitagora (cca. 580 – 500
î.Chr.) compara viaţa cu jocurile, la care unii vin să ia parte la întreceri, alţii vin să
cumpere şi să vîndă, iar alţii, în fine, să privească. Această din urmă poziţie el o
considera ca fiind cea mai înaltă, din cauză că e adoptată nu din dorinţa de glorie
sau de cîştig, ci numai pentru a dobîndi cunoaştere. În acest context, conceptul de
contemplaţie cuprindea deopotrivă vederea frumosului şi a adevărului. Abia mai
tîrziu a fost diferenţiat în contemplarea estetică a frumosului şi contemplarea
epistemologică a adevărului.

IDEEA DE PLĂCERE PURĂ

 Pe lîngă contemplare, un alt termen definitoriu pentru experienţa estetică este cel
de plăcere pură.
 Platon face distincţia dintre plăcerea legată de simţuri (plăcerea sensibilă) şi cea
legată de formă (plăcerea pură, intelectuală). Platon prefera formele abstracte şi
culorile pure care, spunea el, "sînt frumoase şi aducătoare de plăceri" în sine. El
credea că plăcerea produsă de formele frumoase, culorile şi sunetele simple e o
plăcere specială, prin faptul că nu e amestecată cu nici o suferinţă (deoarece nu se
 naşte din satisfacerea cerinţelor corporale). Tocmai prin aceasta se poate deosebi
experienţa estetică de alte experienţe.
 Aristotel a caracterizat experienţa estetică ca o stare de plăcere intensă, de natură
pasivă: cel care o trăieşte se simte parcă sub puterea unei vrăji, asemeni cuiva
"fermecat de Sirene“
 Dar, chiar dacă este excesivă, nimeni nu obiectează; altfel spus, plăcerea estetică
nu intră sub categoria cumpătării - măsura justă în ceea ce priveşte plăcerile -
aflată în opoziţie cu excesul/necumpătarea
 Această experienţă, deşi provine din simţuri, este proprie numai omului, deoarece
alte creaturi îşi derivă plăcerile doar din simţurile materiale - gust, pipăit.
 La Aristotel apar o serie de distincţii:

-între plăcerea senzorială-materială şi plăcerea estetică, definită ca plăcere a

văzului, auzului sau mirosului, în calitatea lor de simţuri "dezinteresate", care receptează
forma lucrurilor sensibile, fără materia lor

-în cadrul plăcerii estetice provocate de artă, Aristotel distinge între aspectul
intelectual (plăcerea re-cunoaşterii lucrului imitat), şi aspectul senzorial - plăcere oferită
de măiestria artistică, de forme sau culori; faptul că imitaţia artistică e o sursă de plăcere
e dovedit de Aristotel prin aceea că, deşi obiectele însele pot fi neplăcute la vedere, noi ne
delectăm, cu toate acestea, la vederea celor mai realiste reprezentări ale acestora
 La Aristotel apar o serie de distincţii:

-între plăcerea senzorială-materială şi plăcerea estetică, definită ca plăcere a

văzului, auzului sau mirosului, în calitatea lor de simţuri "dezinteresate", care receptează
forma lucrurilor sensibile, fără materia lor

-în cadrul plăcerii estetice provocate de artă, Aristotel distinge între aspectul
intelectual (plăcerea re-cunoaşterii lucrului imitat), şi aspectul senzorial - plăcere oferită
de măiestria artistică, de forme sau culori; faptul că imitaţia artistică e o sursă de plăcere
e dovedit de Aristotel prin aceea că, deşi obiectele însele pot fi neplăcute la vedere, noi ne
delectăm, cu toate acestea, la vederea celor mai realiste reprezentări ale acestora

 În epoca modernă, se produce o schimbare de atitudine în privinţa experienţei

estetice: aceasta este separată radical de cunoaştere. Iniţiatorul acestei atitudini
moderne este Imm.Kant care defineşte satisfacţia sau plăcerea estetică ca
plăcere pură a frumosului

 La Hegel (1770 - 1831), experienţa estetică - identificată cu contemplarea

frumosului artistic - este definită ca o activitate de natură spirituală, plasată între
interesul practic (dorinţă) şi interesul pur teoretic al ştiinţei.
 Alţi filosofi tind să restituie experienţei estetice anumite valenţe cognitive. Pentru
A.Schopenhauer (1788 - 1860), arta, respectiv experienţa estetică, apar ca forme
de cunoaştere nondiscursivă, intuitivă, imediată, a ideilor.
  Mai mult, forţa consolatoare a artei sau plăcerea dezinteresată a contemplării ar
permite salvarea de voinţa oarbă, crudă, pe care Schopenhauer o vedea acţionînd
în natură ca şi în viaţă.

 Astfel, pentru Schopenhauer, plăcerea estetică este rezultatul detaşării

cunoaşterii din starea de aservire faţă de voinţă şi raţionalitate, şi al "contemplării
pur obiective" a lucrurilor, sesizate în calitate de idei de către un subiect devenit
pur, impersonal

 Natura cognitivă a experienţei estetice a fost analizată şi de E. Cassirer (1874 -

1945).
 In lucrarea Eseu despre om (1945), el distinge experienţa estetică atît de percepţia
senzorială obişnuită (adică sesizarea trăsăturilor constante şi comune ale
obiectelor), cît şi de cunoaşterea ştiinţifică (care înseamnă abstractizare,
cunoaştere a cauzei lucrurilor).
 Esenţa sau specificul experienţei estetice îl oferă contemplarea pură (ceea ce o
distinge de judecăţile teoretice şi morale) şi procesul de transsubstanţiere (care
distinge "lumea artei", a formelor plastice, poetice, muzicale, de lumea reală a
vieţii).
 Din perspectiva lui Cassirer, experienţa estetică apare ca o formă ireductibilă a
experienţei umane, ca o formă de cunoaştere distinctă şi specifică.

 Unul dintre gînditorii care s-au opus vehement esteticii kantiene, este
Fr.Nietzsche (1844-1900).
 El a acuzat adoptarea exclusivă a punctului de vedere al contemplatorului de artă
(spectatorului) şi faptul că se interpretează în mod fals contemplarea estetică,
văzîndu-se în ea o metodă de desprindere a sufletului de lumea aceasta, de negare
a vieţii (cazul lui Schopenhauer).
 Pentru Nietzsche, arta este în esenţă "o afirmare, o binecuvîntare, o divinizare a
existenţei", o "expresie a vieţii".

PROBLEMATICA SIMŢURILOR ESTETICE

 Teoria lui Hegel trimite la problema simţurilor estetice. Pentru filosoful german,
sursa supremă a plăcerii estetice este vederea, deoarece este un simţ abstract şi
conceptual prin excelenţă, introducînd distanţa, detaşarea, şi avînd o relaţie
teoretică cu obiectele: “Partea sensibilă a artei se referă numai la cele două simţuri
teoretice, văz şi auz, în timp ce mirosul, gustul şi pipăitul rămîn excluse din
procesul de percepere şi gustare a artei, fiindcă au de-a face cu ceea ce e material
ca atare şi cu calităţile nemijlocit sensibile ale acestuia. De aceea, ele nu se pot
referi la obiectele de artă, care trebuie să se menţină într-o reală independenţă şi
să nu permită nici o relaţie pur sensibilă. Plăcutul pe care-l provoacă aceste
simţuri nu e frumosul artei” (Prelegeri de estetică ).
  De fapt, ideea că există simţuri estetice superioare, şi că frumosul se leagă nu de
toate simţurile, ci numai de unele, este foarte veche. Platon deja menţiona
doctrina care definea frumosul drept "ceea ce place văzului şi auzului".

 Neoplatonismul a elogiat vederea ca simţ suprem, perfect, cel mai apropiat de

divin, ca în secolul XVIII, Henry Home (1696 - 1782) să noteze că frumuseţea se
referă la vedere şi că impresiile altor simţuri pot fi plăcute, dar nu frumoase; el
detaşa simţurile văzului şi auzului, ca fiind superioare, de simţul tactil, de gust şi
de miros, care sunt strict corporale şi nu subtile şi spirituale ca celelalte două;
acestea produc plăceri inferioare faţă de cele intelectuale, dar superioare faţă de
cele organice.

CONCLUZII

 Experienţa estetică se caracterizează prin:

 dezinteresare sau detaşarea de dorinţe, nevoi sau interese practice

 faptul că produce plăcere şi este valoroasă în sine
 ideea ataşării sau excluderii unei dimensiuni gnoseologice