Mandala, arhitectura Universului (1)

Când în urma cu 2.300 de ani matematicianul grec Arhimede declara „dati-mi un

punct de sprijin si am sa misc Universul” afirmatia i-a bulversat pâna si pe
rafinatii gânditori elini contemporani cu el, obisnuiti cu savantele si
provocatoarele jocuri ale mintii. Nu întâmplator, civilizatia europeana a pastrat
pâna astazi celebra butada.

Dar punctul la care s-a referit Arhimede este o realitate mult mai profunda decât transpare
din cuvintele sale. Punctul este originea oricarei forme existente, din el evoluând toate
liniile, toate formele, oricât de complexe ar fi. Desigur, aceasta poate parea o constatare
banala. Dar, în general, adevarurile mari sunt simple, desi adeseori haina pe care o
îmbraca este una sofisticata si tocmai de aceea complicata.
Cu si mai multa vreme înaintea lui Arhimede, undeva, în inima misteriosului si
fabulosului continent asiatic, afirmatia grecului genial fusese dovedita nu doar în planul
formelor, ci si în planul ideilor. Potrivit vechilor întelepti indieni, punctul nu numai ca
reprezenta esenta oricarei stari de existenta materiala sau spirituala, dar însusi Universul,
în esentialitatea sa si, indiferent de scara de reprezentare, putea fi redus la un punct. Ca
urmare, punctul a stat la baza aparitiei unui stil geometrico-arhitectural sacru, al carui
termen de ordine a fost mandala.
Mandala ca model originar al lumii
Mandalele au aparut înca din zorii civilizatiei indiene, stratul religios indo-european
consemnându-le, iar mai apoi, în mediul buddhist, fiind o schematizare perfecta a tuturor
nivelurilor Universului, reprezentând, cum spuneam, însasi esenta acestuia.
Se poate afirma ca ideea de mandala a aparut chiar înainte ca istoria sa se nasca. Daca va
uitati cu atentie în natura, veti descoperi anumite forme geometrice regulate, adeseori
asemanatoare sau chiar identice, incluse unele în interiorul celorlalte, concentrice -
aceeasi forma reprezentata repetat, la scara din ce în ce mai mare, toate elementele având
o aceeasi origine comuna, un centru de unde totul porneste. Poate chiar în momentul în
care cititi aceste rânduri va vin în minte imagini precum cele ale unor flori cu mai multe
rânduri de petale, dispuse discoidal concentric, precum lotusul sau trandafirul, ori
cochiliile marine, reprezentarea irisului si pupilei ochiului, ori grandioase si misterioase
constructii, ca celebrul templu asiatic Borobudur, simbol arhitectonic al Universului, sau
diagrame cu divinitati buddhiste, reprezentate pictural pe diverse materiale, într-un cadru
perfect organizat, rectangular si discoidal, în toate cele patru zone ale Universului, sau, de
ce nu, icoanele crestine cu Iisus în centru încadrat de îngeri sau sfinti în cele patru colturi.
De fapt, chiar cuvântul “mandala” deriva din radacina semantica “manda”, care înseamna
“esenta”, la care a fost adaugat sufixul “la” – recipient. Evident, conotatia principala a
mandalei este cea de recipient al esentei. Cu riscul de a repeta, trebuie sa subliniem ca
originea mandalei este punctul, mai exact punctul central. Este un simbol care în aparenta
nu se supune nici unei constrângeri a dimensionalitatii. De aceea sensurile secundare ale
mandalei sunt „samânta”, „sperma”, „picatura”, practic mandala fiind punctul de pornire
în aparitia oricarei forme. La nivel spiritual, semnificatia mandalei este si mai complexa,
ca centru de colectare a tuturor energiilor, structura ei reprezentând deopotriva spatiul
interior si exterior. Scopul realizarii mandalei, grafic dar si arhitectural, este de a elimina
astfel diferentierea dintre obiect si subiect.
În religia buddhista, mandala este unul dintre termenii-cheie, alaturi de yoga si guru.
Pornind de la practicile hinduiste si buddhiste, mandala, ca reprezentare geometrica, a
ajuns sinonima cu ideea de spatiu sacru.
Textele religioase indo-europene timpurii, precum Rg Veda, folosesc mandala ca termen
pentru a desemna un capitol, o colectie de formule religioase (mantras) sau de imnuri
versificate care se intoneaza în timpul ceremoniilor vedice, pornind de la semnificatia de
întreg continut într-o forma perfect organizata, circulara. Se spune ca Universul însusi si-
ar avea originea în aceste imnuri vedice, ale caror sunete contin modelul genetic al
tuturor fiintelor si lucrurilor, mandala fiind în acest sens un model al lumii.
Mandala în buddhism
În religia buddhista, o mandala poate simboliza deopotriva mintea si trupul lui Buddha
sau a oricarui buddha (aici cu sensul originar, de cel care a atins iluminarea, trezitul). În
buddhismul ezoteric principiul este ca o mandala sa contina prezenta (reprezentarea sau
simbolul) lui Buddha, desi imaginile de divinitati nu sunt în mod absolut necesare când se
realizeaza o mandala. Aceste divinitati se pot manifesta simbolic sub diverse forme -
roata, copac, o piatra pretioasa etc.
O mandala se construieste pornind de la organizarea unui spatiu geometric în jurul unui
punct care marcheaza centrul desenului. Apoi se traseaza linii care se intersecteaza,
formând modele geometrice triunghiulare. Acestea sunt încadrate de un cerc, simbolizând
constiinta dinamica a initiatului. Urmeaza desenarea unui patrat în exterior, care
reprezinta lumea fizica orientata catre cele patru directii, simbolizate prin patru porti.
Zona din mijloc, centrala, este cea unde se afla divinitatea. În acest fel centrul este
vizualizat ca esenta, iar circumferinta ca un cadru care sustine, mentine si protejeaza. O
imagine completa a mandalei se traduce prin capacitatea acesteia de a-i oferi initiatului
mediul adecvat de a „prinde” si a se concentra pe ceea ce reprezinta esenta, adica pe
divinitate.
În forma sa cea mai obisnuita, mandala apare ca o serie de cercuri concentrice. Mai
elaborat, fiecare mandala are propria sa divinitate, situata în structura patrata din centrul
unei serii de cercuri concentrice. Forma sa perfect patrata indica faptul ca spatiul absolut
al întelepciunii nu cunoaste devieri de la regula echilibrului universal. Aceasta structura
patrata are patru intrari sau porti, simboluri ale uniunii dintre cele patru energii mental-
spirituale infinite – blândetea iubirii, compasiunea, simpatia (în sensul legaturii sau
afinitatii simpatice dintre elementele universului) si echilibrul psihic (moderatia,
seninatatea). Fiecare dintre aceste intrari este împodobita cu clopotei, ghirlande si alte
elemente decorative. Practic, aceasta structura patratica defineste arhitectura mandalei,
descrisa ca un palat sau templu cu patru laturi. De ce un palat? Pentru ca este resedinta
zeitatii care prezideaza mandala. De ce un templu? Pentru ca ea contine esenta lui
Buddha, deci principiul iluminarii, trezirii spiritului din întunericul ignorantei.
Suita de cercuri care înconjoara palatul central corespunde unei structuri cu profunda
semnificatie simbolica. Cercul de la exterior apare ca un inel de foc stilizat, în buddhism,
simbolul procesului de transformare prin care fiintele omenesti obisnuite trebuie sa
treaca, proba de foc pe care fiecare dintre noi trebuie s-o depasim pentru a putea patrunde
în teritoriul sacru din interior, a descoperi si a deveni una cu divinitatea, una cu esenta,
una cu însusi Universul. Acestui cerc îi urmeaza un inel de fulgere sau de sceptre de
diamant (vajra), simbol al indestructibilitatii. Stralucirea de diamant semnifica hotarele
spirituale ale mandalei.
O mandala poate fi interpretata si ca un metaforic itinerariu spiritual initiatic, la capatul
caruia omul obisnuit, imperfect, supus slabiciunilor si erorilor lumii materiale, se
elibereaza de valurile multicolore ale ignorantei, devine un personaj exceptional,
transcende universul iluzoriu al formelor, câstiga batalia cu sine, regasindu-se pe el, cel
adevarat, punct central, esenta a Universului infinit.
Divinitatile mandalei
În centrul mandalei, punctul originar, esenta si originea Universului se recunosc în
persoana divinitatii tutelare cu care mandala se identifica. Pentru ca se spune ca fiecare
mandala este învestita cu puterea acestei zeitati. Exista mandale care au ca zeitati tutelare
fiinte prezentate cu expresii si atitudini mânioase. În aceste cazuri, urmatorul cerc este
alcatuit adeseori din opt zone de incineratie, ceea ce reprezinta simbolic cele opt agregate
ale constiintei umane care îl leaga pe individ de lumea fenomenala si, implicit, îl prind ca
într-o menghina în ciclul nasterilor si renasterilor, perpetuând la nesfârsit manifestarile
materiale si, prin aceasta, asigurând destinul iluzoriu al lumii.
La modul cel mai general cu putinta, divinitatea trebuie sa fie una apartinând
urmatoarelor trei categorii:
Divinitati pacificatoare (simbolizând o existenta exceptionala si îndrumarea pe calea
spirituala): Boddhisattva Avalokiteshvara (simbol al compasiunii în evolutia spirituala);
Manjushri (întelepciunea); Vajrapani (accentueaza nevoia de curaj si putere pe drumul
descoperirii cunoasterii sacre si al regasirii de sine).
Divinitati mânioase (simboluri ale puternicului conflict care se duce în fiinta cuiva în
cazul alienarii spirituale). Acestea întrupeaza toate slabiciunile, toate patimile interioare
care ne întuneca mintea si duc la incoerenta în limbaj si gestica, care ne împiedica sa ne
împlinim scopurile si în special se pun stavila în calea iluminarii, scopul ultim în doctrina
budhhista. În mod traditional (si, poate, paradoxal, pentru unii), aceste zeitati mânioase
sunt întelese ca aspecte ale principiilor binevoitoare, manifestându-se în expresii
înspaimântatoare numai celor care le percep ca forte distructive. Pentru ca în momentul
când initiatul (si) le recunoaste ca aspecte ale propriului sine si reuseste sa le domoleasca
prin practici spirituale, acestea se manifesta în ipostaze binevoitoare.
Elemente figurative sexuale – indicii ale procesului integrator din centrul mandalei.
Conotatiile lor figurative pornesc de la ideea ca masculinul si femininul nu sunt nimic
altceva decât simboluri ale celor doua principii contrare care alcatuiesc esenta oricarui
element nu numai din existenta lumeasca, ci si din întregul Univers (iubire si ura, bine si
rau, sus si jos, interior si exterior, minus si plus etc.). Initiatul încearca sa opreasca
propria-i alienare, acceptând si bucurându-se de toate lucrurile, considerându-le piese
interdependente într-un infinit puzzle al existentei. Totodata simbolurile sexuale
reprezinta si metafore ale iluminarii, în sensul de satisfactie, binecuvântare, unitate si
completare.