Vous êtes sur la page 1sur 13

COMENTARIU - Jocul Ielelor

Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si caracterizata prin
oglindirea. intr-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitatii si printr-un dez-
nodamant grav. in drama, personajele sunt puternic individualizate, iar aspectele tratate
sunt numeroase. in consecinta, exista mai multe feluri de drame (istorice, mitologice,
sociale, parabolice, de idei, poetice, absurde etc), o clasificare exacta fiind greu de
alcatuit.
h9p3615he82ote
Opera literara „Jocul ielelor", de Camil Petrescu, este o drama, fiind o lucrare in proza
scrisa pentru a fi reprezentata pe scena.
Modul de expunere predominant este dialogul care se realizeaza prin schimbul de
replici dintre personaje.
Prezenta autorului se face resimtita in didascalii (indicatii de regie), fragmente care
apartin de genul epic.
Scrisa in 1916 si definitivata in 1945, „Jocul ielelor" este o drama de idei la baza careia
stau cunoscutele mituri specifice autorului: al jocului ielelor si al patului procustian. intr-
o nota care insoteste lista personajelor, autorul arata ca lucrarea este, in intentia sa, o
„drama a absolutului".
Din punct de vedere compozitional. „Jocul ielelor" este alcatuita din 3 acte (insumand 12
tablouri) de-a lungul carora se dezvolta un conflict bine gradat, rezolvat, in final, prin
moartea personajului central - Gelu Ruscanu.
Actiunea (destul de stufoasa) se petrece in Bucuresti, in redactia ziarului „Dreptatea
sociala" si antreneaza personaje si partide de fictiune; timpul actiunii este luna mai a
anului 1914. • O alta caracteristica a speciei o constituie conflictul dramatic deosebit de
puternic; este un conflict interior nascut din nepotrivirea intre ideal si real, din neputinta
de a atinge idealul absolutului.
Aceasta criza de constiinta a personajului principal poate fi urmarita de-a lungul intregii
actiuni. -
Subiectul ar putea fi povestit astfel:
Gelu Ruscanu - director al ziarului „Dreptatea sociala" este un impatimit al ideii de
dreptate absoluta. In numele acesteia, tanarul initiaza, in publicatia pe care o conduce, o
campanie de presa impotriva lui Serban Saru-Sinesti (ministrul justitiei), a carui functie
era incompatibila cu calitatea sa de asasin.
Dovada pe care Ruscanu o detine este o scrisoare de dragoste pe care i-o trimisese Maria
Sinesti (sotia ministrului si fosta iubita a lui Gelu); in acea misiva, semnatara relata ca,
»in urma cu sapte-opt ani, sotul ei ar fi asasinat-o pe o batrana, bogata (doamna Manitti),
distrugand testamentul acesteia si insusindu-si un milion de lei aur. Afland despre intentia
lui Ruscanu de a publica scrisoarea, Maria Sinesti incearca sa-si determine sotul sa
demisioneze, dar se loveste de refuzul obstinat al acestuia.
Saru-Sinesti cauta insa alte mijloace pentru a evita campania de presa.
Mai intai, o trimite la redactie pe Irena (matusa lui Gelu Ruscanu, care il si crescuse dupa
moartea mamei sale).
Irena ii dezvaluie abia acum, un adevar trist, tainuit cu grija douazeci de ani: Grigore
Ruscanu, tatal lui Gelu, mare avocat si om politic al timpului, delapidase o suma de bani,
pentru a-si acoperi datoria la jocul de carti.
Sinesti (pe atunci secretarul lui Ruscanu) platise totul, din banii proprii, salvand onoarea
vinovatului (care, de altfel, murise curand dupa aceasta). Acelasi Sinesti asteptase rabda-
tor si discret ca Irena sa-i inapoieze suma si ingropase, pe urma, totul in tacere.
Cu toate ca Gelu este zguduit de aceasta revelatie, imperativul dreptatii absolute este mai
puternic si hotararea de a publica scrisoarea ramane de neclintit; totusi, accepta sa-si
amane decizia cu o zi.
Urmatoarea vizita o face la redactie insusi Serban Saru-Sinesti. Acesta ii arata lui Gelu
Ruscanu scrisoarea de sinucigas a tatalui sau, pe care fostul secretar o pastrase cu sfinte-
nie, ca o marturie a tragediei traite de mentorul sau.
Abia acum afla tanarul ca tatal lui nu murise intr-un accident de vanatoare, ci se
impuscase cu revolverul pe care i-1 adusese, in acest scop, iubita lui.
Durerea revelatiei ii tulbura, din nou, echilibrul interior si, din acest moment, fiul va
reface destinul tatalui: vizitat, la redactie, de Maria Sinesti, Gelu Ruscanu se sinucide (cu
revolverul adus de ea), prabusindu-se cu aceleasi gesturi ca si tatal lui, a carui moarte o
„vazuse" tanarul in ultimele sale clipe.
Elemente ale dramei de idei:
Conceptul de „drama de idei" a aparut in literatura universala in legatura cu piesele de
teatru ale lui H. Ibsen: „O casa de papusi" („Nora") este considerata a fi prima lucrare de
acest fel, din lume.
Ulterior, teatrul de idei s-a imbogatit si s-a diversificat prin creatiile lui Durrenmatt, Jean-
Paul Sartre, Albert Camus, Bernard Shaw, Bertold Brecht.

In literatura romana, intemeietorul dramei de idei este Camil Petrescu.


„Jocul ielelor" releva mai multe trasaturi ale dramei de idei:
Este inspirata dintr-un mit (autohton), asa cum o arata si titlul. Semnificatiile mitului i se
aplica insa omului modern, macinat de nelinisti si contradictii sufletesti, care cauta sa dea
un sens existentei sale.
Potrivit mitului, ielele sunt niste fecioare zanatice care apar, noaptea, in locuri
singuratice, rotindu-se intr-o hora. Frumoase si crude, ielele se razbuna pe cel care le
vede, schilodindu-1. in drama camilpetresciana, cel care „vede" ideile, omul indragostit
de o anumita idee, este pedepsit ca si cand ar fi surprins jocul ielelor:
„Penciulescu: Dar tocmai asta e... Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?... Trece
flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii,
ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii
la ele. Ele dispar, si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori
cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului (...) Asa sunt ielele...
pedepsesc... " Cuvintele personajului Penciulescu il definesc pe Gelu Ruscanu - pedepsit
sa se zbata in „patul procustian" al nepotrivirii dintre idee si realitate. Se intrevede astfel
si al doilea mit (intalnit si in romane): mitul „patului lui Procust".
Conflictul dramei este unul interior, se declanseaza in constiinta personajelor, fiind un
conflict de idei.
Personajul care traieste la modul acut acest conflict este Gelu Ruscanu. Intelectual
autentic, directorul ziarului „Dreptatea sociala" este un cautator al absolutului comparabil
cu alti eroi ai aceluiasi autor (Stefan Gheorghidiu, Ladima, Andrei Pietraru, Pietro
Gralla).
Intruchipat in ideea de dreptate absoluta, acest ideal - situat mai presus de oameni si de
imprejurari - reprezinta, in termenii autorului, planul transcendent. in viata de zi cu zi
insa ideea pura nu-si gaseste aplicarea, in planul real, totul fiind relativ (dreptatea,
adevarul, iubirea, recunostinta, cinstea). Nepotrivirea dintre idealul dreptatii absolute si
realitatea imediata constituie esenta conflictului din constiinta perso

najului. Pe masura ce se deruleaza actiunea, Gelu Ruscanu are o seama de revelatii care
adancesc drama lui interioara.
Cea dintai revelatie se produce in legatura cu „stalpii societatii" (ca si in drama cu acelasi
titlu de Ibsen), unul dintre acestia fiind Serban Saru-Sinesti.
infatisat in doua tablouri invaluite in intuneric (II si V din actul I), ministrul justitiei
radiaza o forta malefica, potentata de infatisarea sa respingatoare.
Privit in mai multe „oglinzi paralele", Sinesti este, pentru Maria, un monstru, pentru Irena
- un salvator si pentru Gelu - un asasin.
Afland insa ca acest asasin jucase un rol important in viata lui Grigore Ruscanu, tanarul
are revelatia noroiului in care coborase tatal sau, idolul sau dintotdeauna. in plus, printr-o
solida argumentare avocateasca, Sinesti ii demonstreaza ca scrisoarea Mariei n-ar putea
deveni proba in justitie, dar ca ar putea-o „cumpara" eliberandu-1 pe Petre Boruga,
militant al miscarii de stanga.
Gelu Ruscanu intelege acum ca onestitatea, adevarul si dreptatea nu pot fi decat relative,
ca singurul absolut veritabil este moartea. Atunci cand Sinesti ii dezvaluie adevarul sinu-
ciderii tatalui sau, Gelu Ruscanu are o noua revelatie: cea a fortei interioare a lui Grigore
Ruscanu, care „A stat lucid in fata mortii", asumandu-si-o constient.
Din acest moment, destinul tanarului se va identifica, in mod fatal, cu destinul
inaintasului sau (care traise aceeasi „nebunie a absolutului"), ca si cand ei ar reprezenta
doua puncte ale coloanei fara sfarsit a indragostitilor de ideal.
Alte revelatii se nasc in sufletul personajului in legatura cu ceea ce am putea numi
generic Femeia.
Trei dintre personajele feminine ale dramei (Elena Boruga, Maria Sinesti si actrita Nora
Ionescu) reprezinta tipologia camilpetresciana: fiinte obisnuite inzestrate de eroii
masculini cu trasaturi pe care nu le au, ele se dovedesc a fi incapabile sa ofere iubirea
absoluta. Astfel, Elena isi paraseste sotul aflat in ocna, Nora ii provoaca sinuciderea lui
Grigore Ruscanu, iar Maria il uita pe Gelu pentru cel dintai venit. Ca si in piesele de
teatru ale lui Strindberg, femeia poate sa aiba un rol funest, fiecare dintre cei doi Ruscanu
impuscandu-se cu revolverul adus de iubita lui.
Cea care se salveaza este Irena, dar ea nu reprezinta Femeia, ci Mama (asa cuin ii spune
tanarul Ruscanu).
Alte revelatii dureroase se nasc in constiinta personajului principal, in legatura cu
imaginea Tatalui.
Amintirea acestuia fiind „un punct de sprijin" intr-o lume in care Gelu Ruscanu se simtea
instrainat, vestea ca tatal sau era un delapidator constituie o lovitura grea:
„Gelu: Stii ce-a mai ramas in mine, matusa? Atat cat trebuie dintr-un mar pe care l-a
batut grindina (...) Din ce-mi spuneai, din fotografii, aveam alta imagine despre el..."
O noua rasturnare survine atunci cand eroul afla ca tatal sau s-a sinucis. Identificat tot
mai mult cu acesta, o invita pe (varstnica acum) Nora la el, intr-o incercare disperata de a
patrunde taina ultimelor clipe si a ultimei iubiri a lui Grigore Ruscanu.
O alta trasatura a dramei de idei o constituie faptul ca personajul este caracterizat prin
trairile launtrice ale omului modern: nelinistea, chinul revelatiilor succesive, instrai-
narea, anxietatea, neputinta.
Actiunea exterioara (miscarea scenica) este redusa, totul petrecandu-se in planul
constiintei.
Gelu Ruscanu prezinta si trasaturile eroilor proprii autorului: intelectual de elita, situat
deasupra mediei („Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a
fost suficienta pana azi"), fanatic al cinstei si al sacrificiului de sine, lucid si sensibil, el
este stapanit de himera absolutului care-1 va si conduce spre moarte.

Referat: WORD; PDF


Jocul ielelor (Comentariu)
de Camil Petrescu
Autoare: Ioana
...Sumar

Introducere

Geneza

Semnificatia titlului

Tema

Compozitia

Subiectul

Finalul

I. Introducere

Dramaturg interbelic, Camil Petrescu reprezinta in literatura romana sincronizarea cu


formele culturale ale occidentului. Piesele sale "Jocul ielelor", "Act venetian", "Danton"
si "Suflete tari" ilustreaza specia dramei de idei.

Drama de idei consta in opzitia dintre costiinta eroului intelectual superior, intransigent
care traieste in lumea ideilor abstracte, pure si situatia comuna. In constituirea
conflictelor pieselor sale Camil Petrescu porneste de la propria conceptie filozofica cea a
noocratiei care este anterioara influentei fenomenologiei lui Husserl si intuitionismul lui
Bersonian.
II. Geneza

Autorul marturiseste ca drama a fost inceputa in 1916 ca urmare a unui proces de


constiinta, de revolta interioara declansata de contrastul dintre luxul plimbarilor la sosea
si a celebrelor batai cu flori si oroarea luptei de la Verdun. O prima varianta a textului e
incheiata in 1918 dar piesa va fi pusa-n scena abia dupa modificarile facute in 1946. A
fost pastrat subiectul, tipurile de conflict dar ca element inovator actiunea a fost plasata in
redactia ziarului "Dreptatea sociala" primind astfel conotatii politice.

III. Semnificatia titlului

Reprezinta o metafora a ideii de dreptate in absolut fiind implicit explicitata in structura


jocul ielelor - jocul ideilor. Fiinte miraculoase, ielele, il vrajesc pe cel care le-a zarit
determinandu-l sa le caute la nesfarsit si sa-si gaseasca moartea in dorinta gasirii
absolutului.

IV. Tema

Consta in dorinta eroului de a atinge ideea de dreptate absoluta.

V. Compozita

Piesa cuprinde trei acte si 12 scene care surprind declansarea si evolutia procesului de
constiinta al lui Gelu Ruscanu.

VI. Subiectul

Drama prezinta doua tipuri de conflicte: un conflict interior al lui Gelu Ruscanu care
traieste dilema acceptarii compromisului si intinarii ideii de dreptate absoluta si conflictul
exterior dintre personajele principale si matusa sa Irena Maria Sinesti si apoi conflictul cu
ministrul de justitie Serban Saru Sinesti.

Pentru inceput in redactia ziarului personajul principal e vizitat de matusa sa care-i


dezvaluie adevarul despre sinucirderea tatalui sau care delapidase o suma importanta de
bani pusa la loc de Saru Sinesti care se ocupase si de partea materiala a educatiei lui
Gelu. In fata acestor datorii morale eroul nu accepta compromosul, acela de a nu publica
scrisoarea compromitatoare pentru ministrul justitiei Sarul Sinesti.

E vizitat mai apoi de Maria Sinesti care reprezentase in tinerete iubirea vietii lui.
Casatorita acum cu Saru Sinesti, Maria dezvaluie o structura psihologica labila, e pe de o
parte femeia josnica ce-l accepta pe Sarul Sinesti ca sot, iar pe de alta parte femeia pura
sufleteste care aspira la regasirea iubiii lui Gelu. Nici de data aceasta personajul nu
accepta dezertarea de la ideea dreptatii absolute.

Ultima vizita e aceea a lui Serban Saru Sinesti care propune in schimbul scrisorii
eliberarea liderului socialist Petru Boruga. Acum dicteaza interesele partidului, Gelu
Ruscanu fiind obligat de colegii sai sa accepte conditiile.

Cu o structura moderna drama dezvaluie secvente dramatice identice care se potenteaza


reciproc: situatia compromitatoare a ministrului de justitie din Franta e aceeasi cu cea a
lui Saru Sinesti dar se incheie astfel.

VII. Finalul

Sinuciderea tatalui lui Gelu isi are corespondent in final in insasi moartea eroului dictata
de considerente mult mai inalte si anume abdicarea de la ideea dreptatii absolute. Stilul
camilpetrescian se remarca prin anticalofilism si abstractizarea conflictelor.

Comedia O scrisoare pierduta - comentariu

Comedia

Comedia este o opera dramatica al carei subiect si deznodamant provoaca rasul si


care poate ridiculiza relatii sociale si etice, tipuri umane sau poate lua nastere din
succesiunea unor intamplari neasteptate si hazlii.

Inceputurile acestei specii dramatice se afla chiar la nasterea teatrului, in serbarile


dionisiace din Grecia. Unul dintre personajele ce interpretau vietile zeilor avea rolul
lui Silen, zeul vinului. Actorul trebuia sa para cat mai impunator posibil, avand in
vedere statutul sau de zeu, dar in acelasi timp si sa manifeste efectele consumului
baturii a carei protector era. Rezultatul interpretarii nu era intotdeauna cel mai
sobru, starnind destul de des rasetele multimii. Astfel a aparut comedia, ca specie
dramatica. Specia continua sa evolueze si sa se diversifice, capatand si un rol
educator, spectatorii putandu-si identifica diferite probleme de caracter cu cele ale
personajelor criticate pe scena. 45614qpe81bgq1g
Comedia face parte, alaturi de tragedie, din speciile dramatice cu un scop bine
definit, sa starneasca rasetele spectatorilor. Pentru a obtine acest efect, autorii de
comedie au incercat sa stabileasca ce anume provoaca rasul. Dezbaterile pe aceasta
tema raman in mare parte neincheiate, dar in termeni generali s-a ajuns la cateva
concluzii. In acest domeniu s-au stabilit doua nivele : viata curenta, in care omul
este concentrat si pe problemele sale ce il impiedica sa se distreze si sa se destinda, si
starea de euforie, mult mai rar atinsa, in care toate grijile se estompeaza puternic,
mentalul este liber sa se destinda, si in care mare parte din regulile psihologice nu
mai sunt valabile. In primul caz, rasul poate fi starnit prin doua metode principale,
ce sunt aproape intotdeauna combinate intre ele.

Prima, ce presupune prezentarea unei inconcordante, unei discrepante intre


aspectul aparent si cel profund, permitandu-i totusi spectatorului sa ajunga cu
intelectul pana la cel profund. Aici intervine si talentul autorului, ce poate sa-si
adreseze operele doar unui segment de oameni culti, adancind foarte mult aspectul
profund, comedia devenind mult mai putin accesibila. Cealalta metoda este in
general mai folosita, ea presupunand prezentarea unor personaje pe care spectatorii
sa le considere inferioare din diferite puncte de vedere. Aceasta metoda este
prezenta chiar si in comicul usor de realizat, anume in cazul unui clovn sau a unui
spectacol de divertisment sustinut intr-un carnaval. Situatiile prin care trece acel
personaj nu sunt tocmai de invidiat, si, cu toate ca majoritatea spectatorilor nu
realizeaza, acest aspect starneste rasete.

Cealalta latura a comicului, mult mai greu de realizat si de sustinut, este cea
euforica. Cu toate ca modurile in care se poate ajunge la aceasta stare sunt destul de
restranse la numar, ne vom opri doar asupra a doua moduri, ce le consider
relevante pentru studiul de fata. Primul mod, cel mai sigur, probabil legat de
aparitia comicului, este cel ce presupune consumul de bauturi spirtoase. Cum zeul
vinului Greciei antice a fost cel ce, in mod indirect, a dat nastere speciei comice, este
probabil ca in timpul serbarilor dionisiace comedia sa fi fost usor acceptata de
public si datorita starii euforice a acestuia. A doua metoda este folosita astazi, atat
in film, cat si in teatru. Ea presupune combinarea umorului cat mai accesibil cu o
atmosfera dinamica, precum si sustinerea acestei atmosfere pret de macar cateva
secunde, suficient pentru ca creierul sa fie coplesit, scazandu-i astfel mult pretentiile
umoristice. Aceasta tehinca este realizata intr-o multime de modalitati, fie printr-o
aglomerare de personaje ce incearca fiecare sa spuna ceva, fie prin dialoguri scurte,
fie printr-o multime de alte procedee, a caror trasatura generala ramane dinamica.
Dezbaterile in legatura cu aceasta tema nu sunt incheiate, iar comportamentul nu
poate fi generalizat prea usor, asa ca orice detalii sau particularizari sunt inutile.

Fara indoiala cel mai cunoscut autor roman de opere dramaice este I.L. Caragiale.
El s-a nascut in satul Haimanale, la 30 ianuarie 1852, situat in preajma orasului
Ploiesti. Pana in 1867 termina gimnaziul. In 1870 este numit copist la tribunalul
Prahova. Lucreaza in paralel si ca corector si editor la diferite ziare. Incepand cu
1878, lucreaza la ziarul « Timpul », impreuna cu Eminescu si Slavici. In 1879 are loc
debutul sau in domeniul dramatic cu piesa « O noapte furtunoasa ». Intre 1881 si
1882 lucreaza si ca revizor scolar. Pana in 1885 scrie « Conul Leonida fata cu
rectiunea », « O scrisoare pierduta » si « D-ale carnavalului ». Pana in 1893 scrie si
publica o serie de nuvele, schite si momente. Se stabileste la Berlin in 1905 si moare
in 1912. Este inmormantat la noi in tara. Datorita diferentelor dintre biografiile
gasite, nu am aprofundat acest subiect. pg614q5481bggq

Probabil cea mai cunoscuta piesa de teatru a sa este « O scrisoare pierduta ». Piesa
incepe cu conversatia dintre Stefan Tipatescu, prefectul orasului, si unul dintre
subalternii sai, politistul Ghita Pristanda. Inca din acest dialog ne este adusa la
cunostinta tema la care se refera si titlul. Trahanache, presedintele mai multor
comisii si comitete din oras si prieten cu Tipatescu ii povesteste acestuia cum ca
adversarul lor politic, Catavencu, l-a chemat sa ii prezinte o scrisoare de dragoste de
la Tipatescu cvtre sotia lui Trahanache, Zoe. Scena urmatoare ii are ca protagonisti
doar pe Zoe si Tipatescu, amandoi ingrijorati de ceea ce s-ar putea intampla daca
scrisoarea cu care Catavencu ii ameninta ar fi publicata. Conditia pe care o punea el
era ca candidatura sa sa fie promovata si de partidul ai caror membri erau
Trahanache si Tipatescu. Urmatoarele personaje introduse in piesa sunt Farfuridi si
Branzovenescu, ce banuiesc ca ceva se intampla fara ca ei sa stie, dar cum nu afla
nimic de la Tipatescu, pleaca sa vorbeasca cu Trahanache. Intamplator, in casa lui
Tipatescu intra atunci un cetatean ametit de bautura, a carui mare dilema era cu
cine sa voteze. De la acesta inteleg ca scrisoarea de dragoste s-a aflat in posesia lui,
dar ajunsese la Catavencu dupa ce Zoe ar fi pierdut-o pe strada. Catavencu este
arestat din ordinul lui Tipatescu, dar este eliberat iarasi si adus in casa lui Tipatescu
pentru a avea o conversatie cu Zoe. Cei doi se intalnesc si se cearta si, daca nu ar fi
fost opriti de Zoe, s-ar fi ajuns la o scena violenta. Zoe si cu Tipatescu accepta sa
sustina candidatura lui Catavencu, cu conditia ca acesta sa nu publice scrisoarea.
Acesta este momentul in care ajunge ordinul de la guvern ca un candidat trimis de
ei, Agamemnon Dandanache, sa fie ales reprezentant.

Urmatorul act se desfasoara intr-o sala de conferinte. Primul candidat,


Farfuridi, incearca sa impresioneze printr-un discurs impunator, dar esueaza
dezastruos, devenind ridicol si ilogic. Catavencu, cu toate ca isi demonstreaza din
plin calitatile de orator, nu reuseste nici el sa sustina un discurs bine structurat. In
timpul unei scurte pauze, Trahanache le arata lui Tipatescu si lui Zoe o polita de
cinci mii de lei ridicata de Catavencu din banii Societatii. Asigurati ca Catavencu nu
ar vrea sa publice scrisoarea, sustin candidatura lui Dandanache. Discursul se
termina printr-o invalmaseala generala, in care Catavencu este acuzat de
plastografie.

Ultimul act incepe cu introducerea lui Dandanache, ce le prezinta celorlalti


modul in care a ajuns sa fie sustinut de guvern, mod foarte asemanator cu cel in
care Catavencu incercase acelasi lucru. Zoe este prezentata tot timpul ca fiind foarte
ingrijorata de ceea ce s-ar putea intampla in cazul in care scrisoarea ar fi publicata.
Intr-un moment in care Tipatescu este plecat pana la telegraf, Catavencu si cu Zoe
raman singuri. El ii marturiseste ca a pierdut scrisoarea, dar Zoe decide sa nu
foloseasca polita impotriva lui. Cetateanul turmentat intra iarasi in scena, de data
aceasta pentru a inapoia o scrisoare pe care o gasise intr-o palarie in sala de
conferinte. Doamna Zoe fiind destinatarul, el i-o inapoiaza acesteia. Catavencu isi
cere umil scuze, iar femeia il iarta. Dupa ce toti se indeparteaza, in scena intra
Dandanache si Trahanache, vorbind. Dandanache isi arata aici lipsa de luciditate,
confundandu-l pe Trahanache cu Tipatescu. Piesa se termina cu o alta mare
invalmaseala, in care toti canta si sarbatoresc alegerile.

In intreaga piesa, autorul se foloseste de caracterizarea indirecta, prin


intermediul faptelor, pentru a isi contura personajele. Ca si in alte opere ale sale,
Caragiale a preferat sa schiteze trasaturile generale ale fiecarui personaj,
conturadu-i fiecaruia doar ceea ce considera important la el.

Tipatescu, primul personaj ce apare in piesa, este, alaturi de Zoe, tratat


deosebit fata de ceilalti. Trasaturile comice lipsesc la acest personaj, el fiind mai
degraba dramatic decat comic. Singura abatere a sa este cea din actul patru, « Zoe,
Zoe, fii barbata... », ce dovedeste doar o lipsa de luciditate. In rest, inca de la
inceputul piesei isi arata energia puternic afectat de cuvintele rele din Racnetul
Carpatilor ce ii erau adresate. Pe parcursul primelor trei acte, el ramane mereu
nelinistit, agitat.

Ghita Pristanda, principalul subaltern al lui Tipatescu si conducatorul


politiei din oras, este descris ceva mai pe larg. El ii aproba toate cuvintele
superiorului sau, ii indeplineste poruncile fie ca este sau nu de acord cu ele. In
acelasi timp, il si inseala pe fata, furand banii corespunzatori unui numar destul de
mare de steaguri. Realizeaza ca aceasta abatere ii va fi tolerata, deci prezinta totusi
o intuitie destul de bine formata. Tot ca dovada a acestei trasaturi, el realizeaza la
un moment dat ca Catavencu ar fi fost un mai bun conducator. Probabil cea mai
conturata trasatura a sa este slugarnicia, fiind capabil de a face orice pentru cel ce ii
ofera bani (« Curat violare de domiciliu, da umflati-l ! », « Pupa-l in bot si papa
tot »). Numele personajului ar putea proveni de la un joc popular. Astfel trasaturile
sale capata o semnificatie, el jucand dupa cum i se canta.

Zaharia Trahanache, urmatorul personaj introdus in piesa, este si el bine


conturat. Presedinte al multor comitete si comitii, el este remarcat pentru calmul
sau, si, in acelasi timp, pentru siretenia sa. Este la fel de incult si ilogic ca, dealtfel,
majoritatea personajelor (« Unde nu e moral, acolo e coruptie si o societate fara
printipuri, vrea sa zica ca nu le are ! »). Totusi investeste in educatia fiului, cu toate
ca fie fiul sau nu retine corect ceea ce este invatat, fie, cel mai probabil, personajul
nu intelege ce anume zice. Ticul sau verbal, « Aveti putintica rabdare », este
subliniat si de numele tocmai bine ales, ce reprezinta o coca moale, maleabila. Cu
toate ca aceasta este imaginea sa de aparenta, la o observare mai atenta se constata
o siretenie aparte : il tolereaza pe Tipatescu ca bun prieten al sotiei sale, fie ca stie
de relatia lor amoroasa sau nu, salveaza situatia gasind intr-un mod misterios hartia
cu banii retrasi de Catavencu si porneste scandalul din sala de alegeri. Personajul
este probabil unul dintre cei mai inteligenti din piesa, dar datorita caracteristicilor
sale comice, ramane un personaj lipsit de credibilitate.
Zoe Trahanache, alaturi de Tipatescu, se diferentiaza de restul personajelor.
Nici la ea nu se gasesc elemente comice. In schimb predomina problemele de
moravuri. Deoarece, alaturi de Tipatescu, ea este cea ce genereaza conflictul din
piesa, autorul a pus accentul pe vina ei in intreaga desfasurare a actiunii. Se face
vinovata de adulter, inselandu-si barbatul. Incerca cu disperare sa scape de tot ceea
ce o loveste, fiind doritoare chiar si sa fuga alaturi de Tipatescu cat mai departe de
intriga. Pentru ea cel mai important lucru este imaginea pe care o arata lumii, cu
toate ca este vinovata de grave abateri morale. Pentru a creste valoarea educativa a
operei, Caragiale ii atribuie o decizie morala la sfarsitul piesei, Zoe preferand sa nu
foloseasca la randul ei hartia cu banii retrasi de Catavencu. Ea este singurul
personaj feminin din text.

Urmatorul personaj introdus in scena este Branzovenescu. Doar numele sau


ar fi fost de ajuns sa il descrie suficient de mult, sugerand conotatii alimentare. O
specificatie anume nu ii poate fi gasita, dar subiectul ramane deschis la interpretari.
Alaturi de Farfuridi, el se straduieste sa isi mentina pozitia sociala, si asa ambiguu
capatata. Este marcat de o lipsa acuta de inteligenta, cu toate ca nu el este cu ideile
cele mai deosebite. Formeaza, alaturi de Farfuridi, un singur tip de personaj, ei
vorbind, gandind si actionand impreuna.

Farfuridi este personajul cel mai lipsit de inteligenta din intreaga piesa.
Dialogurile sale, exceptand pe cele in care vorbeste cu sau alaturi de Branzovenescu,
sunt lipsite de sens. El are idea de a trimite o telegrama anonima (« Trebuie sa o
iscalesti : o dam anonima ! »). Foloseste doi termeni ce nu sunt prezenti in
dictionarul roman si probabil ca nu exista, “nifilist” si “moftolog”, iar in discursul
pe care il sustine da dovada de o lipsa de logica groaznica (« ori sa se revizuiasca,
primesc ! dar sa nu se schimbe nimica ; ori sa nu se revizuiasca, primesc ! dar
atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele... esentiale... »). Modul sau
de comportament este iarasi ciudat, el incercand sa-si dea importanta invocand
motive absurde pentru actiunile sale si pentru un program realizat fara nici o baza.
Interpretarea numelui sau nu este diferita de cea a lui Branzovenescu, amandoi
avand conotatii culinare.

Cetateanul turmentat este personajul ce aduce de fiecare data rezolvarea


problemelor. El este in acest caz si reprezentatul neoficial al alegatorilor, fiind
singurul neorganizat intr-un partid dintre alegatorii ce ne sunt prezentati. In
momentul adunarii alegatorilor in sala de conferinte, el statea intre grupul condus
de Farfuridi si cel al lui Catavencu, simbolizand clar indecizia. Chiar si starea sa de
ameteala vine in sprijinul acestei trasaturi. O caracteristica irelevanta a sa ar fi
simtul datoriei, el ducand scrisoarea destinatarului, astfel rezolvand, fara sa vrea,
intreaga intriga a piesei. Este cel ce, de altfel, a si creat-o prin pierderea scrisorii.
Singura sa dorinta este de a afla cu cine sa voteze.

Personajul cel mai bine definit din intreaga piesa este fara indoiala
Catavencu. Trasaturile sale de caracter sunt mult mai bine definite si mult mai
numeroase decat la celelalte personaje. Cum chiar Pristanda constata, « Mare
pisicher ! Strajnic prefect ar fi asta ! », Catavencu este doar incult, nu si lipsit de
inteligenta. El se foloseste de la bun inceput de slabiciunile umane, pe care le
cunoaste foarte bine (« si da-i cu bere, da-i cu vin »), pentru a obtine ceea ce vrea.
Apoi isi incearca cartile cu fiecare pe rand, mizand corect pe slabiciunea femeii.
Vorbeste fluent si coerent, chiar daca dovedeste doar o cultura superficiala si o
dorinta de a impresiona prin cuvinte deosebite sau prin intelect (« razboaie seculare
ce au durat aproape treizeci de ani », « Scopul scuza mijloacele », citat atribuit in
mod gresit lui Gambetta, « Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice,
dar lipseste cu desavarsire… », « Noi aclamam munca, travaliul, care nu se face de
loc in tara noastra! » ). Calitatile sale de orator sunt impresionante, reusind sa ridice
aplauzele salii de conferinte. Reprezinta modelul perfect al omului politic, prefacut,
capabil de orice si dornic de putere.

Ultimul personaj introdus in scena este Agamemnon Dandanache. Rolul sau a fost
in primul rand de a crea un deznodamant cat mai neasteptat piesei, el fiind propus
de catre o putere mai mare decat cea a celor din oras pentru functia de deputat in
camera. Este dominat doar de doua caracteristici : senilitatea si ticalosenia. Se
foloseste de santaj pentru a obtine postul, dar este mai nenorocit ca Catavencu,
pastrand scrisoarea pentru alte ocazii. Este complet senil, neretinand numele sau
functia nimanui din cei care ii sunt prezentati. Nu este capabil sa tina un discurs
simplu (« asta… cum sa zic de!… zi-i pe nume de!... »), iar rolul sau in revolutia de
la patruzeci si opt ne ramane complet obscur. Numele sau contine in sine insusi o
contradictie, Agamemnon sugerand sobrietate, pe cand Dandanache copilarie.
Autorul ii atribuie acest rol caracterizand astfel clasa politica castigatoare,
parvenita si senila.

Opera « O scrisoare pierduta » este cu siguranta una dintre cele mai


importante realizari dramatice ale literaturii romane, fiind apreciata atat in tara,
cat si peste hotare.

O scrisoare pierduta Referat: WORD; PDF


(Comentariu)
de Ion Luca Caragiale
Autoare: Ioana
...Sumar

Introducere

Geneza

Semnificatia titlului

Tema
Compozitia

Subiectul

Finalul

I. Introducere

Maestru incontestabil al prozei scurte si geniu al dramaturgiei romane, I. L. Caragiale


ilustreaza in literatura romana trasaturile comediei avand ca punct de plecare traditia
teatrului popular cu monstrii si opera lui Vasile Alecsandri. De aici autorul preia tehnica
qiu-pro-que-ului (incurcatura).

Din comedia clasica franceza a lui Moliere, Caragiale imprumuta tipologia, intr-un fel
aceste personaje devin prin schematism, automatism si placerea de a vorbi fara a avea un
suport concret, precursori ai literaturii absurdului depasind in felul acesta limitele
realismului tipologic.

II. Geneza

Autorul insusi marturiseste intr-o polemica dusa impotriva detractorilor sai ca in "O
scrisoare pierduta" a intentionat sa zugraveasca moravurile societatii romanesti, ale
burgheziei de pretutindeni. El fusese acuzat in epoca de a fi luat ca model viata politica si
sociala a burgheziei din doua orase de munte, Curtea de Arges si Piatra Neamt.

III. Semnificatia titlului

"O scrisoare pierduta" denumeste in mod simbolic principalul actant al piesei deoarece
scrisoarea de amor a lui Tipatescu catre Zoe e un personaj abstract in piesa putand
declansa conflicte si totodata sa le anuleze.

IV. Tema

O constituie descrierea vietii social-politice dintr-un orasel de munte in preajma


alegerilor electorale.
V. Compozita

Caragiale gaseste o formula inovatoare pentru structura comediei deoarece aceasta incepe
cu declansarea intrigii, elementele de expozitiune fiind expediate in indicatiile scenice.
Piesa "O scrisoare pierduta" are o arhitectura circulara incepand cu pierderea scrisorii si
incheindu-se cu recuperarea acesteia. Actant al piesei, depesa de amor influenteaza
destinul personajelor dandu-le iluzia puterii atata vreme cat acestia se afla in posesia ei.
Cand o pierd ei se reduc la structuri goale, caricaturale, caracterizate prin umilinta.

VI. Subiectul

Declansarea intrigii e reprezentata de discutia dintre Pristanda si Stefan Tipatescu. Sluga


prea plecata, politaiul, il informeaza pe prefectul judetului de existenta unei scrisori de
amor a acestuia catre Zoe Trahanache ce va fi folosita drept arma de santaj de catre
partidul de opzitie.

Taberele antrenate in conflict sunt: cea a partidului de guvernamant din care fac parte
Farfuridi, Branzoveneanu, Zoe Trahanache si cel de opozitie alcatuit din Catavencu,
Ionescu, Popescu si altii. Catavencu intra in posesia scrisorii compromitatoare prin furt
dupa ce il ameteste pe cetateanul turmentat "da-i cu bere, da-i cu vin". Din acest moment
incepe santajul tuturor celor care ar putea fi interesati de existenta acestuia.

Fiecare se simte amenintat si reactioneaza in mod persional, Zaharia Trahanache nu crede


cu diplomatie in realitatea acesteia, santajand la randul sau cu niste plastografii. Tipatescu
ameninta si incearca mituirea acestuia cu functii si mosii.

Singurul personaj feminin al piesei, Zoe dezvolta o intreaga comediei a isteriei feminine,
convertita mai apoi in puterea cu care ia decizii in numele barbatilor care o iubesc.
Punctul culminant al piesei "O scrisoare pierduta" e reprezentat de discursurile electorale
tinute de cele doua tabere politice, momentul in care scrisoarea e pierduta si revine
cetateanului turmentat.

Introducerea in piesa a personajului Agamita Dandanachereprezinta o solutie pentru


dezamorsarea conflictului, acesta fiind asa cum spune Caragiale "Mai prost ca Farfuridi si
mai canalie decat Catavencu", adica un crepuscul al mizeriei socile.

VII. Finalul

Finalul piesei il constituie castigarea alegerilor electorale de catre personajul trimis de la


centru si cu fesivitatea data in cinstea acestuia.