Homo Religiosus

Homo Religiosus (Omul Religios) nu este o terminogie proprie lui Eliade, noutatea
consta in sensul si plasamentul pe care Eliade il face in universul religios pe care
el l-a creat. Radacinile acestei denumiri sunt antice, le gasim la Cicero care
vorbeste in Epistulae ad familiares despre acest tip de om care este scrupulos in
ritual si credinta, explicit si elocvent fara insa de a impune crezul lui altora.
Crestinismul ulterior lui Cicero impune insa, o sacralizare a termenului printr-un
comportament eclesiastic ancorat intr-o formula combinata intre o scriptura si o
traditie orala.
Cateva explicatii despre cum vede Eliade notiunea de “Homo Religiosus”. Teoria
dezvoltata de Eliade despre Sacru si Profan se bazeaza pe 3 elemente
distincte. Sacrul definit prin trascedental: Zeii politeismului, Dumnezeul
monoteist, Divinitatile animiste sau Nirvana, (locul in care se concep minunile).
Al doilea termen este hierofania termen specific lui Eliade care defineste
aparitia temporala a sacrului in lumea profana, este un fel de teofanie minora,
sau daca vreti o aparitie supranaturala in Profan, si in sfarsit “Homo Religiosus”
Eliadian, este omul (credincios) care o asteapta si o anticipeaza, gata sa acepte
hierofania ca parte din existenta lui in lumea profana. In concluzie se poate
spune ca “Homo Religiosus” Eliadian este interfata intre Sacru si Profan, mai
multe mai tarziu.

Pentru intelectualii occidentali, printre care s-a numărat şi istoricul român al

religiilor Mircea Eliade, descoperirea societăţilor arhaice, aşa-zise primitive, a
jucat un rol precumpănitor în deschiderea spiritului. Experienţa acestei
descoperiri are consecinţe pentru cel care descoperă această unitate, nobleţe şi
valoare. Din această perspectivă, Mircea Eliade a înţeles că se poate compara
studiul hermeneutic al faptelor religioase cu un fel de metapsihanaliză, în sensul
că metoda hermeneutică (cercetarea semnificaţiilor avute de un fenomen religios
de-a lungul timpului) transformă cercetătorul, adică îl înnobilează pe parcursul
descoperirii, considerând astfel istoria religiilor o disciplină majoră şi foarte
importantă pentru a-i descoperi pe ceilalţi oameni.
Deschiderea spre sacru, consideră Eliade, îl face pe Homo religiosus capabil de a
se cunoaşte şi a cunoaşte. Această dublă cunoaştere îl face pe om total. Pentru că
omul religios este însetat de a fi. Omul total, care se revelează în urma studiilor
hermeneutice, este redat nu numai Homo sapiens, Homo faber, Homo
aesteticus, Homo ludens, omul erotic, dar şi de omul religios. Prin Homo
religiosus omul şi existenţa umană îşi revelează dimensiunile spirituale cele mai
profunde şi mai creatoare. Eliade a înţeles că sacrul reprezintă un element din
structura conştiinţei, iar nu doar un stadiu al ei, întrucât a trăi ca fiinţă umană este
în sine un act religios, fiindcă alimentaţia, munca, sexualitatea, jocul, au valoarea
lor fundamentală, adică a fi, mai bine zis, a deveni om, înseamnă a fi religios.
Deci sacrul pentru Homo religiosus este realitatea absolută, prezenţa fiinţelor
supranaturale, model a tot ce face el cu sens în viaţă : muncă, mariaj, instituţii
sociale. Munca este un ritual, fiindcă imită un model revelat strămoşilor de către
fiinţe supranaturale. Ritul revelează sacralitatea absolută fiindcă repetă
activitatea creatoare a zeilor şi dezvăluie sacralitatea operei lor.
Omul nu poate trăi în haos, spune istoricul religiilor Eliade. Casa omului e
orientată într-un fel; ea se găseşte în centrul lumii. Fiecare sat se află în centrul
lumii, dar şi fiecare casă, deoarece casa, cortul, satul, templul, oraşul, sunt create
după un model exemplar şi de origine divină, transumană. Organizarea în jurul
unui axis mundi, care punea în comuniune cerul, pământul şi regiunile inferioare,
presupun deja ideea că lumea a fost creată.
Pe măsură ce omul modern, în ciuda morţii lui Dumnezeu, redescoperă valoarea
sacramentală a fiinţei, dezvăluie un mod de a exista care îl apără de nihilismul
istoricist fără al expulza din istorie. Astfel i se deschide o nouă perspectivă, graţie
lui Homo religiosus, fiindcă sacrul e saturat de a exista. De altfel o societate
areligioasă, relevă Eliade, nu există încă, nu poate exista. Dacă s-ar realiza, ar
pieri după câteva generaţii de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă.
„Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă. Dacă ar trebui să imaginez
consecinţele acestei mari revoluţii, redescoperirea lui Homo religiosus,
aş fi obligat să ignor contextele şi posibilităţile politice pentru a avea
libertatea de a vorbi despre lucruri pur culturale şi spirituale, într-o
lume care avansează fără să se gândească la primejdiile bine cunoscute.
Prima consecinţă ar fi că religiile, oamenii religioşi n-ar mai fi consideraţi
ca etape despăţite ale spiritului uman. Avem destule fapte, destule
hermeneutici, nu definitive, dar convingătoare ca să înţelegem că este
vorba de o structură a conştiinţei umane.”
Eliade crede că prima consecinţă are un interes pentru aspectele cele mai
evidente ale geniului uman. Oamenii nu vor mai fi impresionaţi doar de creaţiile
artei occidentale sau orientale, sau de anumite sisteme de filosofie, sau morală,
ci vor fi din ce în ce mai interesaţi să descopere neverosimilul, sacrul, ceea ce
este foarte preţios aproape de ei.
O dată ce-i asimilată, capacitatea de a asimila valorile religioase, mitologice,
morale, care sunt camuflate în obiecte obişnuite sau evenimente cotidiene, o
dată ce oamenii sunt convinşi că ele sunt acolo, viaţa devine infinit mai bogată,
mai pasionantă – merită realmente să fie trăită, deoarece lumea necunoscută care
se deschide e plină de mesaje şi de speranţe. Viaţa, spune istoricul religiilor, „e
foarte aproape de noi; nu mai e opacă; nu mai suntem închişi între zidurile unei
cetăţi; nu ne mai simţim într-o celulă.”

Bibliografie:internet
Mircea Eliade-“Istoria religiilor”