Transportul transmembranar

Membrana plasmatică
Este formată dintr-un bistrat fosfolipidic şi un mare număr de proteine care plutesc în acest
bistrat ( de exemplu receptorii membranari), sau îl străbat complet (canalele şi pompele
ionice). Fosfolopidele prezintă un capăt hidrofil orientat spre lichidul interstiţial în stratul
extern şi spre citoplasmă în cel intern . Capetele hidrofobe ale fosfolipidelor sunt orientate
spre interiorul bistratului pentru a evita apa.
Nefiind miscibile nici cu lichidul interstiţial nici cu citoplasma, fosfolipidele reprezintă o
barieră, în special pentru apă şi substanţele hidrosolubile,dar nu şi pentru cele liposolubile,
cum ar fi oxigenul , azotul, alcoolul, hormonii derivaţi din colesterol.
• Proteinele întrerup continuitatea bistratului fosfolipidic constituind o alternativă de
transport prin membrana plasmatică. Aceste proteine pot fi canale ionice de
scurgere ,canale voltaj dependente, carrieri , pompe ionice, receptori
membranari, markeri.
• Structura complexă a membranei, asigură permeabilitatea selectivă a acesteia.
Transportul pasiv.
Are loc prin difuziune, osmoză, difuziune facilitată - întotdeauna în sensul
gradientului de concentraţie, ( de la o conc. mare la o conc. mică) fără consum de energie
metabolică. Există mai multe tipuri de transport pasiv:
• Difuziunea directă prin bistratul fosfolipidic-caracterizează substanţele liposolubile
( care se pot dizolva în bistratul fosfolipidic). Dintre substanţele enumerate mai sus,
oxigenul are cea mai mare viteză de difuziune, dat fiind marea importanţă a acestui
element chimic pentru oxidările intracelulare

Difuziunea apei(OSMOZA)
• Apa difuzează prin canale speciale , recent descoperite, care sunt extrem de mici
şi foarte numeroase. Astfel se explică de ce , în cazul hematiei, difuzează prin
membrană în ambele sensuri în fiecare minut, un volum de apă de o sută de ori mai
mare decât volumul acestei celule. Cantităţile care difuzează în ambele sensuri sunt
echilibrate, de aceea volumul celulelor rămâne constant.
• Uneori apa face parte dintr-o soluţie unde îndeplineşte rolul de solvent. Astfel pot
să apară şi pentru apă diferenţe de concentraţie de o parte şi de alta a membranei. În
aceste condiţii se produce un flux transmembranar net de apă.

• Dacă apa intră -celulele se umflă

( turgescenţă) ,iar dacă părăseşte celula , aceasta se zbârceşte( ratatinare). Ultimul proces
poate să apară în diabetul zaharat şi determină creşterea cantităţii de apă din sânge. Rinichii
vor elimina prin urină excesul de apă
( poliurie) iar bolnavul va consuma cantităţi mai mari de lichide pentru a înlocui apa pierdută
( polidipsie).
• Acest flux net de apă cauzat de o diferenţă de concentraţie a acesteia de o parte
şi de alta a unei membrane se numeşte osmoză.

Difuziunea ionilor.
Ionii fiind încărcaţi electric nu pot străbate membrana prin bistrat, deoarece sarcinile
electrice atrag numeroase molecule de apă. Apar astfel ioni hidrataţi de dimensiuni mari,
care sunt respinşi de capetele hidrofobe ale fosfolipidelor. Astfel fosfolipidele restricţionează
pasajul membranar al ionilor. Aceştia vor intra sau vor ieşi din celulă, folosind canale ionice
cu o mare specificitate
 ( există canale de sodiu,potasiu, calciu, clor). Canalele care permit difuziunea continuă a
ionilor în sensul gradientului de concentraţie se numesc canale de scurgere.
• Există şi canale voltaj-dependente prevăzute cu porţi proteice care modifică
temporar permeabilitatea membranei pentru un anumit ion. Porţile acestor canale se
deschid numai în anumite condiţii-de exemplu atunci când asupra axolemei
( membrana axonului ) acţionează un excitant cu intensitate egală sau mai mare ca a pragului.
Astfel permeabilitatea membranei pentru sodiu, potasiu sau anioni, poate fi reglată prin
sistemul de porţi al canalelor voltaj-dependente. Acestea contribuie la apariţia potenţialelor
de acţiune la nivelul neuronilor excitaţi.
• Unele canale ionice se deschid datorită acţiunii unor mediatori chimici-de exemplu
acetilcolina deschide canalele de sodiu din membrana postsinaptică neuronală-

Difuziunea facilitată.
Reprezintă o modalitate de transport pasiv cu ajutorul unor proteine cărăuş (carrier)
din membrană. Acestea facilitează trecerea unei substanţe cu moleculă mai mare decât a
ionilor prin membrana plasmatică. Proteinele cărăuş îşi pot schimba brusc conformaţia
spaţială după ce au legat o substanţă care trebuie transportată prin membrană. Astfel aceasta
ajunge la interiorul celulei, apoi proteina revine la poziţia iniţială. Procesul facilitează de
exemplu difuziunea glucozei, a aminoacizilor etc.
Transportul activ
Unele substanţe necesare celulelor se află în concentraţie mai mare în citoplasmă decât în
lichidul interstiţial ( de exemplu ionul de calciu este de 35 de ori mai concentrat în interiorul
celulei). Alte substanţe sunt mai concentrate în mediul extracelular ( de exmplu ionul de sodiu
de 10 ori) iar celula trebuie să menţină concentraţia internă a acestui cation la valori reduse.
Este evident faptul că reintroducerea potasiului şi expulzia sodiului nu se pot face prin
difuziune.
Trebuie să existe o altă sursă de energie care să asigure transportul acestor cationi în sens
opus gradientului de concentraţie
( adică de la o conc. mică la o conc. mare)-eflux de sodiu şi influx de potasiu.
Transportul unei substanţe în sens opus gradientului ei de concentraţie, pe baza unui
consum de energie se numeşte transport activ.
Transportul activ primar
În acest caz energia este furnizată în urma descompunerii ATP-ului. Cel mai studiat
mecanism de transport activ este pompa de sodiu şi potasiu -o ATP-ază care se află în
membrana tuturor celulelor. La neuron are rolul de a menţine gradientele de concentraţie ale
sodiului şi potasiului şi de a genera indirect un potenţial negativ pe faţa internă a membranei.
Atunci când la capătul intern al pompei se leagă 3 ioni de sodiu, la cel extern se fixeză 2 ioni
de potasiu. În acel moment proteina hidrolizază ATP-ul la ADP, fosfat şi energie, care va fi
utilizată pentru reintroducerea potasiului şi expulzia sodiului. Energia necesară refacerii ATP-
ului se obţine prin oxidarea glucozei. Astfel se explică de ce menţinerea potenţialului
membranar de repaus şi conductibilitatea nervoasă, reprezintă procese care necesită mari
cantităţi de glucoză şi oxigen.
Transportul activ secundar.
În acest caz energia necesară transportului unei substanţe împotriva gradientului
este furnizată de o altă substanţă care va pătrunde sau va ieşi din celulă conform gradientului
său de concentraţie.
• Transportul activ de sodiu în afara celulei şi permeabilitatea mai redusă a
membranei pentru acest cation, determină creşterea concentraţiei externe a acestuia.
Sodiul extracelular în exces, având multă energie are tendinţa de a difuza în celulă
folosind şi alte căi decât canalele specifice de scurgere. O proteină carrier din
 membrană va fixa sodiul la un situs de legare şi substanţa care trebuie introdusă
împotriva gradientului ( exemplu glucoza) la alt situs. Energia gradientului de sodiu
asigură transportul prin membrană a ambelor substanţe-cotransport de sodiu şi
glucoză în intestinul subţire , în cursul procesului de absorbţie intestinală-
•
În cazul contra-transportului ( antiport) sodiul tinde să difuzeze în celulă iar alţi ioni ( de
exemplu protonii) tind să părăsească celula în sens contrar gradientului de concentraţie.
Antiportul sodiu-hidrogen are loc în tubii uriniferi şi contribuie la eliminarea protonilor în
urină pentru a menţine pH-ul normal al sângelui, concomitent cu recuperarea unor importante
cantităţi de sodiu din urină.
PRIN FAGOCITOZĂ, UNELE CELULE EMIT PSEUDOPODE ŞI ÎNCORPOREAZĂ
SUBSTANŢE SOLIDE CARE PĂTRUND ÎN CELULĂ PRIN INTERMEDIUL UNOR
VEZICULE DESPRINSE DIN MEMBRANĂ

PRIN PINOCITOZĂ, UNELE CELULE ÎNCORPOREAZĂ SUBSTANŢE LICHIDE

CARE PĂTRUND ÎN CELULĂ PRIN INTERMEDIUL UNOR VEZICULE
DESPRINSE DIN MEMBRANĂ