Vous êtes sur la page 1sur 107

Universitatea Libera Internationala a Republicii Moldova

Psihologia Judiciara
CUPRINS

CUPRINS............................................................................................................................................1

CAPITOLUL I. PSIHOLOGIA JURIDICĂ - ŞTIINŢĂ ŞI PRACTICĂ...................................4

1. La inceputuri - cercetări ale raportului individ-drept in antichitate şi studiile psihologic-


judiciare din secolele XVIII-XIX......................................................................................................4

2. Determinarea cadrului de cercetare şi constituirea psihologiei juridice ca disciplină


autonomă. Psihologia juridică in secolul XX..................................................................................5

3. Psihologia juridică la etapa contemporană................................................................................7

4. Obiectivele, componentele structurale şi definiţia psihologiei juridice....................................9

5. Raportul psihologiei juridice cu alte ştiinţe..............................................................................11

6. Metodologie si metode ale psihologiei juridice..........................................................................12

Probe pentru recapitulare...............................................................................................................14

CAPITOLUL II. RAPORTUL PSIHOLOGIC AL INDIVIDULUI ŞI AL SOCIETĂŢII CU


CADRUL LEGISLATIV.................................................................................................................15

1. Societatea şi cadrul valoric-normativ al ei: raportul dintre norma socială şi norma de


drept...................................................................................................................................................15

2. Socializarea juridică, conştiinţa de drept şi comportamentul...............................................16

3. Dreptul ca institut al reglementării sociale...............................................................................17

Probe pentru recapitulare...............................................................................................................18

CAPITOLUL III. PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII INFRACŢIONALE ŞI A


DEVIERILOR NORMATIV-MORALE ŞI COMPORTAMENTALE.....................................19

1. Conceptul de personalitate in psihologia juridică....................................................................19

2. Tipologii psihologice ale infractorilor.........................................................................................24


3. Modelul orientărilor şi al conduitelor personalităţii infractorului.......................................29

Probe pentru recapitulare:..............................................................................................................30

Capitolul IV. Psihologia actului infracţional comis in grup şi a crimei organizate..................31

1. Cercetări ale grupului in psihologia socială.............................................................................31

2. Grupul criminal: definiţie, caracteristici şi structură.............................................................32

3. Tipuri de grupuri criminale şi psihologia activităţii criminale in grup................................34

4. Cauzele criminalităţii in grup şi organizate.............................................................................35

Probe pentru recapitulare:..............................................................................................................35

Capitolul V. Psihologia delincvenţei juvenile................................................................................36

1. Cercetări teoretice şi practice ale particularităţilor de virstă ale minorilor şi ale


delincvenţei juvenile........................................................................................................................36

2. Factori, implicaţi in determinarea comportamentului delincvent al minorilor.................39

3. Tipuri şi forme ale delincvenţei juvenile...................................................................................41

4.Particularităţile psihologice ale cercetării juridice a infracţiunii comise de minori............42

Probe pentru recapitulare:..............................................................................................................43

Capitolul VI. Psihologia victimei şi a martorului........................................................................44

1. Particularitatile psihologice ale victimei................................................................................44

2. Cercetarea psihologică a victimelor şi tipologia lor.............................................................45

3. Problematica psihologica a marturiei judiciare si a martorului..........................................48

4. Aspectul practic al psihologiei reactivării informaţiei.........................................................50

5. Aspecte psihologice privind protecţia socială şi autoprotecţia impotriva victimizării...52

Probe pentru recapitulare:..............................................................................................................52

CAPITOLUL VII. PSIHOLOGIA URMĂRIRII PENALE........................................................53

1. Conţinutul juridic şi psihologice al noţiunilor de urmărire penală...............................53

2. Planificarea activităţii de reconstituire a evenimentului infracţiunii................................55

3. Psihologia interogării băpnuitului, invinuitului, victimei şi a martorului............................57


4. Aspecte psihologice privind confruntarea, reconstituirea şi recunoaşterea persoanelor şi a
obiectelor...........................................................................................................................................64

5. Psihologia organizării cercetării la faţa locului, a examinării corporale şi a reconstituirii


faptei..................................................................................................................................................70

6. Utilizarea cunoştinţelor psihologice in timpul reproducerii informaţiei la faţa locului şi


a experimentului judiciar................................................................................................................71

7. Dificultăţi psihologice ale efectuării percheziţiei................................................................72

8. Cercetarea infracţiunii comise in grup şi a crimei organizate: utilizare a cunoştinţelor


despre psihologia grupului..............................................................................................................72

Probe pentru recapitulare:..............................................................................................................73

Capitolul VIII. Expertiza psihologic-judiciară (EPJ) şi utilizarea serviciilor psihologice in


activitatea organelor de drept.........................................................................................................74

1. Constituirea şi afirmarea expertizei psihologic-judiciare........................................................74

2. Notiuni generale despre EPJ in procedura penală şi civilă: obiecte şi obiective,


importanţă.......................................................................................................................................75

3. Organizarea expertizei psihologic-judiciare in procesul penal................................................78

4. Expertiza starilor afective complexe in procesul penal............................................................83

Capitolul X. Psihologia privării de libertate şi a resocializării condamnaţilor.......................89

1. Obiectul şi scopurile psihologiei penitenciare.......................................................................89

2. Personalitatea infractorului privat de libertate: tipologie, condiţii psiho-morale,


consecinţe psihologice......................................................................................................................90

3. Aspecte psihosociale ale mediului penitenciar.......................................................................91

4. Metode de resocializare a indivizilor şi de reintegrare socială...........................................92

Probe pentru rrecapitulare:............................................................................................................92

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ......................................................................................................93
Capitolul I. Psihologia juridică - ştiinţă şi practică

„Viitorul psihologiei este corelat cu viitorul lumii


şi cu posibilitatea de a obţine o pace internaţională durabilă
dincolo de barierele politicii sociale”.
R. Ardila, «Viitorul psihologiei şi viitorul omenirii», 1984.
1. La inceputuri - cercetări ale raportului individ-drept in antichitate şi studiile
psihologic-judiciare din secolele XVIII-XIX
Incă Socrate (469-399 a. Ch.) a expus un şir de idei despre natura raţionalistă a comportamentului
uman şi conţinutul echitabil al legii, care au fost preluate mai apoi de către Platon şi Aristotel. Platon (427-
347 a. Ch.) pentru prima dată a descris două categorii psihologice care determină caracterul conduitelor
umane şi dezvoltarea socială – trebuinţele şi aptitudinile. Legea, in conformitate cu opinia lui Platon,
urmează să corespundă trebuinţelor sociale, iar societatea – să fie organizată ţinandu-se cont de aptitudinile
membrilor ei. Perturbările in organizarea statului pot fi provocate atat de cauze economice, cat şi de
spirituale, psihologice. Aristotel (384-322 a. Ch.) a emis ideea despre norma de drept ca formă de evaluare a
adevărului. Au un conţinut psihologic şi ideile lui Democrite (460-370 a. Ch.), care considera legea un
instrument de supunere a celor ce nu posedă capacitatea de ajustare a comportamentului la cerinţele
normelor morale.
In Evul Mediu s-a instituit o tratare etatistă (din fr. "etat" - stat) a dreptului, acesta fiind intruchipat
de legile elaborate de către feudal, monarh. De aici şi modificările in conştiinţa de drept, care ingloba
inţelegerea legilor doar in sensul lor de interdicţie, eliminand conţinutul deliberativ. Şi numai odată cu
dezvoltarea ideologiei burgheze, iar in acest context şi a dreptului, au fost elaborate noi viziuni asupra normei
de drept şi a importanţei acesteia in dezvoltarea socială. Filosofii iluminişti au demonstrat importanţa
psihologică, pe care o exercită nu atat norma cu conţinut de interdicţie, cat cea de permisiune – dreptul. In
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789), adoptată după revoluţia burgheză franceză, şi in
Bula despre Drepturi, adoptată de Congresul SUA in 1791, au fost formulate un şir de principii care au
orientat dreptul pe calea umanizării. Acestea sunt: libertatea şi egalitatea cetăţenilor in faţa legii, protejarea
intereselor private ale persoanei, motivarea deciziilor in justiţie etc. Noile principii pe care s-a fundamentat
dreptul şi procedura penală franceză, formulate iniţial in ordonanţa lui Colber şi completate prin legile din
1791, au promovat egalitatea in drepturi a cetăţenilor in faţa justiţiei, asigurarea exercitării drepturilor
determinate prin lege, legalitatea in acţiunile de procedură, prezumţia nevinovăţiei, libertatea expunerii
opiniei. In conformitate cu noua legislaţie invinuitul a căpătat dreptul la apărare, povara demonstrării
invinuirii asumand-o acuzatorul public.
Umanizarea se răsfrange şi asupra normelor care reglementează relaţiile civile, in prim plan
afirmandu-se ideea libertăţii raporturilor dintre indivizi, a contractelor reciproc avantajoase şi a egalităţii
formelor de proprietate, a dirijării economice printr-un sistem eficient de impozitare.
Ca ştiinţă psihologia juridică apare relativ tarziu, fundamentandu-se pe noua ideologie a dreptului şi
afirmandu-se, pentru inceput, intr-un domeniu ingust – al cercetării crimei şi infractorului. Primele atestări
ale implicării psihologiei in activitatea judiciară ţin de sec. XVIII, de dezvoltarea unei ramuri specializate a
domeniului psihologic-judiciar – psihologia criminală, care mai apoi se extinde ingloband problemele
justiţiei, pentru ca să se contureze o ramură nouă, cu caracter interdisciplinar, psihologia juridică. Chiar
conţinutul primelor cercetări psihologice in domeniul dreptului e legat direct de studiul infractorului şi al
infracţiunii. Psihologia juridică in această primă perioadă de formare poate fi caracterizată in următorul
mod:
- născută la intersecţia a mai multor domenii ştiinţifice ea funcţionează pentru inceput in cadrul lor,
nu formează o ştiinţă aparte, deci nu dispune de cercetători care se preocupau doar de problemele ei
specifice;
- apare sub imperativul necesităţii investigaţiei rolului fenomenelor psihice in drama judiciară,
servind rezolvării unor probleme dificile cu care se confruntă activitatea juridică practică şi care nu pot fi
explicate doar prin utilizarea metodelor judiciare tradiţionale. De aceea iniţial rezolvă un şir de aspecte in
comun cu psihiatria.
Din aceste considerente pe drept cuvant pot fi numite in calitate de prime incercări de examinare
psihologică a fenomenelor infracţiunii, cercetării judiciare, sancţiunii şi rolului ei in combaterea
criminalităţii lucrarea fondatorului şcolii clasice criminologice, Cesare Beccaria («Despre crimă şi
pedepse» - 1764), care dă o explicaţie din perspectivă filosofică a importanţei sancţiunii in conştientizarea
culpei, sau cercetările unui alt reprezentant al acestei şcoli - Jeremy Bentham, care se axează pe explicarea
rolului pedepsei, tratatele medicului italian Cezare Lombroso («Omul criminal» şi «Crima: cauzele ei şi
remedii»), ale juriştilor ruşi M. M. Şcerbatov, I. T. Posoşkov, in care sunt puse in discuţie diverse aspecte
psihologice ale anchetei şi in general ale urmăririi penale, ale reorientării comportamentului indivizilor
privaţi de libertate etc.
Caracterul interdisciplinar al psihologiei juridice in perioada dată se manifestă din plin. In Rusia apar
un şir de monografii, autorii cărora – jurişti, psihiatri – recurg la tratarea fenomenelor din cadrul urmăririi
penale prin prisma manifestărilor psihice: K. Ja. Janovici-Janevskij, «Reflecţii despre justiţia penală din
perspectiva psihologiei şi fiziologiei», A. U. Freze, «Schiţă de psihologie judiciară», L. E. Vladimirov,
«Particularităţile psihice ale criminalilor in conformitate cu cercetările actuale» şi altele.
Deosebit de intens se dezvoltă psihologia judiciară in Germania unde, de rand cu analiza factorilor
care contribuie la devierea de la normativitatea socială, este realizată o sinteză a trăsăturilor de personalitate
ale infractorilor, sunt conturate primele date despre caracterul mărturiilor şi desemnate cauzele erorilor in
conţinutul lor. Incercarea de investigaţie a fenomenului criminalităţii marchează lucrările cercetătorilor
germani, Y. Hoffbauer, «Psihologia şi utilizarea ei in activitatea judiciară» (1808), I. Fridrih, «Ghid
sistematic de psihologie judiciară» (1835).
Schimbările sociale din a doua jumătate a secolului XIX impun justiţiei necesitatea raportării la alte
ştiinţe capabile să-i ofere metode apte de cercetare a infracţiunii şi a persoanelor implicate in aceasta. De
aceea interesul pentru ştiinţa despre manifestările psihice şi sociale - pentru psihologie - sporeşte.

2. Determinarea cadrului de cercetare şi constituirea psihologiei juridice ca disciplină


autonomă. Psihologia juridică in secolul XX

Spre sfarşitul secolului XIX se conturează necesitatea afirmării unei metodologii şi a metodelor
speciale in scopul cercetării comportamentului criminal şi in general a individului implicat in drama
judiciară. Faptul că ştiinţa psihologică devine un domeniu autonom serveşte drept imbold in dezvoltarea
tuturor ramurilor ei, inclusiv şi a psihologiei juridice. Astfel Alfred Binet (1897), cercetand memoria:
intipărirea, stocarea şi reactivarea informaţiei şi rolul sugestiei in reamintirea unui fapt, a pus inceputul
investigaţiilor empirice ale psihologiei mărturiei. Datele căpătate prin experiment au elucidat unele surse ale
erorilor şi au pus sub semnul intrebării mărturiile obţinute in timpul interogatoriului. Binet afirma că
intrebările foarte exacte conţin elemente de sugestie şi pot influenţa calitatea relatărilor.
Nu mult după aceasta psihologul german W. Stern a intreprins cercetări experimentale ale mărturiei,
stabilind gradul de sugestibilitate a diferitor tipuri de intrebări şi sursele psihologice ale răspunsurilor
eronate. El a divizat intrebările in determinative (de exemplu, Care era culoarea hainei?»), complet
disjunctive (Purta sau nu haină?), care nu sunt prea sugestive, incomplet disjunctive (Haina era neagră sau
gri?), deci sugestive, expectativ-pozitive sau expectativ-negative (Purta infractorul o haină neagră?
Infractorul nu purta haină?) - puternic sugestive. W. Stern a elaborat şi o clasificare a erorilor cuprinse in
cadrul mărturiilor. Rezultatele cercetărilor au fost expuse in timpul unei şedinţe a Asociaţiei Psihologice din
Berlin, provocand interes in cercurile juriştilor. W. Stern editează impreună cu H. Gross in 1903-1906 o
revistă - «Rapoarte in domeniul psihologiei mărturiei», care se bucură de popularitate şi provoacă dezbateri
aprinse. In Rusia concepţiile lui Stern şi-au găsit mulţi adepţi (O. B. Goldovskij - Sankt-Peterburg, A. B.
Zavadskij, A. I. Elistratov - Kazan) care au realizat o serie de investigaţii practice similare, cercetand
mărturia judiciară şi confirmind rezultatele căpătate de psihologul german.
O lucrare fundamentală in domeniul psihologiei judiciare aparţine fondatorului criminalisticii, Hans
Gross, «Psihologia judiciară» (1905) - in care autorul a expus ideea despre necesitatea şi importanţa
cercetărilor empirico-psihologice in activitatea judiciară. Analizand rezultatele investigaţiilor din domeniul
psihofiziologiei şi psihologiei introspective, Gross pentru prima dată a definit psihologia judiciară ca ramură
distinctă empirică a celei generale, schiţandu-i obiectul - determinarea fenomenelor psihice implicate in
comportamentul criminal şi importante pentru calificarea juridică a infracţiunii. El a oglindit rezultatele
cercetărilor realizate de W. Wundt, A. Binet, etc., demonstrand importanţa cercetărilor psihologic-judiciare
experimentale pentru criminalistică.
In Rusia psihologia judiciară s-a bucurat de popularitate deosebită la hotarul dintre secolele XIX şi
XX. In 1874 in Kazan a fost editată prima carte din domeniu - «Schiţă de psihologie judiciară», autor al
cărei era renumitul psihiatru A. A. Freze. Remarcabilii avocaţi A. F. Koni şi F. N. Plevako au recurs
frecvent la analiza psihologică a comportamentului persoanelor apărate, demonstrand determinarea
acţiunilor criminale de circumstanţele grave psihotraumatizante şi chiar efectuand analize cu caracter
psihosociologic.
Psihologia juridică se manifestă pentru inceput şi ca un domeniu experimental, influenţată fiind de
cercetările introspective care dominau investigaţia psihologică de la sfirşitul secolului XIX - inceputul
secolului XX. In istoria acestei ştiinţe s-au inscris asemenea cercetări, precum «Experimentul Asociaţiei
juriştilor ruşi» (1904), investigaţia memoriei involuntare şi rolului acesteia in recunoaştere (Ed. Claparede -
1906). Cadrul judiciar - captivant, capabil să ofere un material imens - ii preocupă pe psihiatrii şi psihologii
ruşi V. M. Behterev, S. S. Korsakov, V. P. Serbskij. Ne oferă un material psihologic imens şi lectura
operelor remarcabilului jurist rus, A. F. Koni. Cercetători cu nume de referinţă in psihologia romanească -
Alexandru Roşca, Stefănescu Goangă, Zevedei Barbu - au la fel meritul unor studii din domeniul psihologiei
juridice.
Către sfarşitul sec. XIX se extinde cadrul de reprezentări psihosociologice despre esenţa
comportamentului criminal, de aceste probleme fiind preocupaţi renumiţii psihologi şi sociologi G. Le Bon,
S. Sighele, G. Tarde, E. Durkheim, R. K. Merton, M. Weber, L. Levy-Bruhl etc. Utilizand metode de calcul
statistic, psihosociologii demonstrează rolul factorului social in comportamentul infracţional. Crima este
explicată de către reprezentanţii diferitor teorii sociologice prin conflictul cultural, iar factorii principali care
o generează sunt de aceeaşi natură - culturală: valorile, neacceptate de violatorii legii, cauzele ce
anticipează orice acţiune criminală, răspunsurile date de structurile ambientale, care afectează grupuri largi
de oameni.
La sfarşitul secolului XIX, cu deosebire in Franţa, se dezvoltă conceptual «psihologia maselor»,
reprezentanţi ai căreia sunt consideraţi G. Le Bon, G. Tarde, S. Sighele, pentru ca mai apoi să găsească
continuare in opera lui S. Freud, J. Ortega y Gasset, M. Reinhard, S. Moscovici etc. După cum a menţionat
intr-o lucrare mai recentă S. Moscovici, «incă din start, apariţia mulţimilor a fost percepută drept un
simptom al divergenţei colective de la normal». S. Sighele chiar şi-a intitulat cartea «Mulţimea criminală»,
considerand că indivizii uniţi in mulţime iţi pierd capacitatea de liberă decizie, sunt predispuşi mai mult
spre rău, decat spre bine, inclinaţi spre acţiuni criminale. Psihologia contemporană se intoarce din nou la
«teoria mulţimilor», pentru a explica forţa lor, capacitatea de influenţă, sugestie. Cat priveşte ramura ei
distinctă - psihologia juridică - ea tinde să găsească in fenomenul mulţimii o cale de inţelegere a
infracţiunii, comise de către grupul criminal situaţional, sau a rolului factorilor economici şi sociali.
Adepţii teoriei anomiei sociale şi a oportunităţii diferenţiale (E. Durkheim, R. Merton, etc)
consideră infracţiunea un rezultat al dereglării normativităţii sociale in situaţiile de criză, al tensiunii
produse de incoerenţa scopurilor propuse şi a mijloacelor de realizare, a blocării posibilităţilor de alegere
economică, educaţională, etc. Criminalitatea este un rezultat al schimbărilor sociale, considera E. Durkheim.
Ea poate fi combătută prin sporirea solidarităţii şi unităţii sociale. Insă societatea contemporană, in care
are loc divizarea muncii şi diferenţierea socială, exclude o asemenea situaţie de solidaritate. Iată de ce
norma de drept işi asumă funcţia de consolidare a forţelor social-pozitive, afirmand valorile general umane
şi pedepsindu-i pe cei care le ignorează sau le incalcă.
Teoriile psihologice (analitică, a controlului, a invăţării, a etichetării sociale) din sec. XX n-au
ocolit problemele psihologiei comportamentului infracţional. Punctul de vedere clasic al lui Freud despre
relaţia dintre crimă şi pedeapsă a fost dezvoltat de către neoanaliticii F. Alexander şi H. Staub, raportul
dintre individ şi societate şi aportul celei din urmă la constituirea unei personalităţi infracţionale prin
invăţare - cercetat de psihosociologii E.Sutherland, T.Hirschi, W.Reckles, G.Patterson, G.Trasler, etc.
In teoria psihologică din perioada interbelică apar un şir de opinii asupra caracterului agresivităţii.
In opinia neobehavioriştilor agresivitatea este o reacţie la acţiunea unor stimuli care periclitează integritatea
biopsihosocială a individului uman. Aşa, s-a stabilit prin experiment că lipsirea copilului de posibilitatea de
dezvoltare armonioasă, de hrană, mişcare, interdicţiile in genere, dar şi atitudinea de hiperpermisivitate,
acţiunea unor factori cu caracter excitant (căldură, gălăgie, umiditate) provoacă irascibilitate care poate
determina mai apoi o orientare agresivă a comportamentului. Cercetătorii impărtăşesc opinia expusă de
Dollard in 1939, in conformitate cu care comportamentul agresiv este mai frecvent manifestat de locuitorii
unor oraşe mari, stabiliţi cu traiul in cartiere suprapopulate.
Adepţii teoriei invăţării sociale au menţionat in calitate de cauze ale comportamentului agresiv
imitarea de modele comportamentale, oferite de mass-media prin prezentarea de subiecte cu caracter
frustrant, ducand la dezinhibarea instinctelor de apărare şi la declanşarea de acţiuni violente.
Din perspectiva psihologiei dinamice agresivitatea este o reacţie la situaţiile frustrante (Dollard, J.,
Doob, L., Miller, N. şi al.). Este, de fapt, o continuare a cunoscutei teorii apărute in prima jumătate a
secolului, autorul căreia, H. Selye, a demonstrat acţiunea «agenţilor stresori» asupra comportamentului,
evocand şi apariţia unei agresivităţi difuze, provocate de modificările endocrine, metabolice,
cardiovasculare etc.
Există cel puţin 37 de teorii care oferă o explicare cauzală a agresivităţii, constată cercetătorul
german H. Benesch, incepand cu cele care fac o comparaţie a comportamentului uman cu instinctele de care
se ghidează animalele şi pană la tratările moderne cognitiviste. Sunt stabiliţi indicii de corelaţie intre
comportamentul agresiv şi patologiile psihice, anomaliile genetice, calităţile energetico-dinamice ale
sistemului psihic.

3. Psihologia juridică la etapa contemporană

Perioada contemporană in dezvoltarea psihologiei juridice poate fi datată cu inceputul anilor '60,
cand se renovează interesul faţă de problemele criminalităţii şi ale intreg cadrului juridic, examinate prin
prisma comportamentului concret uman. In Apus apar un şir de lucrări fundamentale: P. Louwage
«Psihologie şi criminalitate» (1956), E. Attawilla, «Psihologie judiciară» (1960), G. Toch «Psihologia
comportamentului de drept şi a celui criminal» (1961), O. Abrahamsen «Psihologia criminală» (1961) etc.
Psihologia juridică a făcut mari progrese. Ea a devenit o disciplină autonomă in pregătirea
specialiştilor in drept, o ramură teoretic-aplicativă care deserveşte justiţia. In structura ei se impletesc trei
orientări distincte: psihologia criminală, psihologia judiciară şi psihologia executării pedepsei. Ultimele
decenii tot mai mult afirmă tendinţa spre investigaţii in domeniul victimologiei.
In SUA psihologia juridică a apărut incă la inceputul secolului, trecand un lung drum de la
Antropologia criminală pană la Psihologia ştiinţifică, pentru a deveni astăzi o disciplină ce deserveşte
teoretic - prin cercetarea infractorilor şi comportamentului infracţional - şi practic - prin instituirea funcţiei
de psiholog in agenţiile judiciare şi penitenciare, sistemul activităţii juridice.
In Franţa, cunoscută prin tradiţia unei psihologii umaniste, psihologia juridică are rolul nu doar de a
ajuta la stabilirea adevărului şi pedepsei, dar şi de a contribui la recuperarea socială a infractorilor.
Psihologia juridică este un obiect de studiu in cadrul facultăţilor de drept şi psihologie, ingloband in
totalitatea problemelor sale mai multe aspecte: cele ale psihologiei dreptului, criminalităţii, urmăririi penale
şi resocializării infractorilor privaţi de libertate. Specialiştii-psihologi sunt incadraţi in poliţie, justiţie,
penitenciare. Domeniul aplicat al psihologiei judiciare inglobă trei sectoare: expertiza judiciară, protecţia
judiciară a tinerilor (PJJ) şi instituţiile penitenciare. Dar am putea menţiona şi alte activităţi pe care le
exercită psihologii francezi: in scopul profilaxiei comportamentului delincvent al minorilor activează centre
de reeducare şi educaţie specială pentru adolescenţii inadaptaţi social (CRES), diverse instituţii de orientare
şi consiliere; in poliţia naţională este prevăzută funcţia de psiholog, care realizează examinarea şi
aprecierea aptitudinilor profesionale ale cadrelor, protecţia muncii. De rand cu dosarul cauzei este intocmit şi
dosarul psihologic al persoanei invinuitului, facilitandu-se, astfel, calificarea infracţiunii stabilirea
programului de recuperare socială a infractorului.
Similar stau lucrurile şi in Italia, unde se pune accent pe măsurile psihoterapeutice şi resocializarea
infractorilor.
In Spania psihologia judiciară abordează toată gama problemelor psihologice ale procedurii penale.
In Germania, Polonia şi Cehia orice proces judiciar prevede cercetarea personalităţii infractorului. In
cat priveşte personalitatea delincventului minor, se consideră inadmisibilă stabilirea vinovăţiei fără de
realizarea unei expertize, care ar stabili gradul de conştientizare şi capacitatea de dirijare a comportamentului
in momentul comiterii infracţiunii. Totodată, se pune accent pe identificarea cauzelor delincvenţei şi
elaborarea de recomandări in scopul profilaxiei comportamentului deviant.
Deşi in instituţiile judiciare psihologii sunt incadraţi incă intr-un număr redus, mulţi din ei işi
aplică cunoştinţele in afara domeniilor pur psihologice - asistenţă socială, reeducarea copiilor inadaptaţi
social, consilierea in agenţiile din domeniul dreptului. Fără a ţine cont de aceştia, se poate spune că in
Germania circa 4% din psihologi sunt incadraţi in sistemul judiciar, in ţările din America Latină - mai mult
de 5%, in SUA - aproape 6%.
Şcoala romanească de psihologie judiciară a avut o soartă similară in a doua jumătate a secolului
XX. Performanţele: studiul disciplinei in cadrul facultăţilor de drept şi şcolilor de miliţie, cercetarea
comportamentului infracţional, in special pe parcursul anchetei, utilizarea biodetectorului pentru depistarea
comportamentului simulat, nu excludeau acuta necesitate de specialişti psihologi in domeniul practic al
justiţiei - una dintre cele mai mari nerealizări.
In concluzie se poate spune că psihologia juridică s-a afirmat pe deplin ca o ştiinţă autonomă,
avand menirea cercetării teoretice şi empirice a problemelor cu care se confruntă sistemul de drept la etapa
contemporană. Deoarece statul de drept solicită o umanizare a sistemului juridic, psihologia juridică devine
un domeniu-cheie, care prin cercetarea personalităţii şi a tuturor factorilor din ambianţă care o influenţează
poate răspunde la cele mai dificile intrebări cu care se confruntă juriştii. Pe parcursul ultimului secol s-a
conturat şi domeniul de cercetare al acestei ştiinţe, pe care il vom reflecta in continuare, atat in linii generale,
cat şi detaliat in fiecare capitol.
4. Obiectivele, componentele structurale şi definiţia psihologiei juridice

In cadrul tradiţional al psihologiei juridice de la noi s-a instituit un cerc de probleme ce ţin
preponderent de domeniul penal. Acestea işi au geneza incă in timpul apariţiei ştiinţei date, strans legată de
criminalistică şi criminologie, deservind cu deosebire cercetarea infracţiunii şi a comportamentului părţilor
incadrate in procesul anchetei (invinuitului, martorului, victimei, agentului judiciar), contribuind, in aşa fel,
la calificarea juridică a crimei şi la organizarea activităţii de recuperare socială in instituţiile speciale.
De fapt, această ştiinţă, pe care am definit-o ca sinteză a două domenii - drept şi psihologie - şi-a
menţinut caracterul preponderent aplicativ, practic, precum şi legătura cu ştiinţele paternale. Insă
contemporaneitatea i-a modificat obiectivele, i-a amplificat cadrul de studiu, confruntand-o cu necesitatea
unei perfecţionări permanente.
Perioada contemporană, care in contextul geopolitic al Europei de Est pune problema edificării unui
stat de drept şi a optimizării activităţii tuturor institutelor juridice, cere un studiu mai larg al problemelor
psihologice ale cadrului judiciar, punand in discuţie socializarea individului şi asimilarea de către acesta a
normelor de drept in vederea formării unor conduite in armonie cu normativitatea socială, determinarea
criminalităţii de către un şir de factori psihologici şi sociali, aspectele psihologice ale activităţii legislative,
de aplicare a normei de drept şi de organizare a condiţiilor necesare in vederea respectării acesteia. Odată cu
lărgirea spectrului de specializări in drept se cer a fi puse problemele psihologiei relaţiilor sociale in care
sunt implicaţi agenţii judiciari, ale dreptului civil, al muncii, internaţional, antreprenorial etc. Unele
chestiuni, examinate şi anterior in psihologia juridică, necesită o aprofundare şi dezvoltare. Acestea sunt
psihologia organizării duelului judiciar, a apărării in instanţa de judecată, a diferitor tipuri de procese, chiar
a reflectării publice a problemelor de drept, inclusiv in mass-media, şi rolului acesteia in educarea
conştiinţei de drept. Toate aspectele reflectate mai sus reies din necesitatea de perfecţionare a ştiinţei
psihologic-juridice, determinată de reformarea intregului sistem de drept.
Psihologia juridică, fiind o ştiinţă şi o practică de activitate, realizează un şir de obiective, care
sunt supuse obiectivului general: sinteza ştiinţifică a cunoştinţelor psihologice şi juridice in scopul
reflectării esenţei categoriilor fundamentale ale dreptului, cercetarea particularităţilor psihice, psihologice şi
sociale care determină comportamentul subiecţilor relaţiei de drept in diverse situaţii, facilitarea procesului
de conştientizare de către agenţii judiciari a comportamentului uman, prin aplicarea volumului de cunoştinţe
speciale psihologice.
In scopul realizării acestui obiectiv-cheie se conturează un şir de obiective teoretice:
- sinteza ştiinţifică a cadrului conceptual juridico-psihologic şi determinarea domeniilor de aplicare
a lui;
- perfecţionarea aparatului teoretico-conceptual (a sistemelor de noţiuni care deservesc nu doar
psihologia judiciară, dar şi dreptul in general), precum şi elaborarea unor termeni noi, in conformitate cu
realizările ştiinţifice curente şi realitatea socială in schimbare, punerea lor in uz;
- elaborarea modelelor teoretico-explicative ale fenomenelor psihice şi psihosociale implicate in
drama judiciară;
- validarea şi adaptarea aparatului conceptual şi a modelelor teoretico-explicative, utilizate in
psihologia generală şi psihosociologie, necesităţilor domeniului activităţii judiciare.
Deoarece psihologia judiciară este, in primul rind, o ştiinţă aplicativă, ea urmează să realizeze şi
anumite obiectivele empirice:
- stabilirea unei metodologii specifice de cercetare a realităţii psihice şi psihosociale, a fenomenelor
specifice, intalnite in activitatea judiciară;
- determinarea prin intermediul unor cercetări teoretico-empirice concrete a legităţilor manifestării
fenomenelor psihice şi realităţii sociale in drama judiciară;
- oferirea organelor de drept a informaţiilor cu referinţă la particularităţile activităţii psihice a
indivizilor implicaţi in drama judiciară;
- ajutor practic organelor judiciare in stabilirea adevărului şi aplicarea corectă a legii, in evitarea
erorilor condiţionate de cauze psihologice;
- elaborarea şi promovarea unor programe de recuperare şi readaptare, reintegrare socială a
infractorilor;
- organizarea unor programe de acţiune socială preventivă;
- asistenţa psihologică in forma expertizelor pe parcursul procesului penal, de terapie psihologică in
perioada detenţiei şi post-detenţie.
Realizarea acestor obiective permite elucidarea răspunsurilor la un şir de intrebări pe care şi le
adresează atat cei ce administrează justiţia, cat şi psihologii ce au tangenţe cu agenţiile judiciare:
- Care sunt factorii psihologici şi psiho-sociali ce determină comportamentul persoanelor implicate
in drama judiciară (infractor, victimă, martor, agent judiciar)?
- De ce este determinat fenomenul recidivismului?
- Cum poate fi cercetată personalitatea infractorului, in ce măsură pot fi utilizate schemele tipologice
generale?
- Ce tehnici şi metode psihologice pot fi eficient utilizate in cadrul procesului penal şi civil?
- Cum poate fi explicată psihologic adaptarea sau neadaptarea infractorilor privaţi de libertate la
condiţiile de trai şi activitate in instituţiile speciale, ce măsuri psihologice pot contribui la recuperarea
socială a lor?
- Ce modalităţi de acţiune ce efect de inhibare a pulsiunilor criminale la nivel social pot fi utilizate in
fiecare cadru social concret?
- Care este rolul expertizei psihologic-judiciare in stabilirea adevărului şi cand poate fi utilizat acest
serviciu?
Necesitatea de a răspunde la toate aceste intrebări a determinat următoarea structură a psihologiei
juridice:
1. Cadrul de studiu, obiectul, obiectivele, sarcinile, metodologia şi metodele utilizate in psihologia
juridică.
2. Psihologia dreptului, care studiază problemele reflectării fenomenelor de drept, funcţionalitatea
normei juridice, procesul formării personalităţii şi adaptării individului uman la cerinţele sociale, orientarea
comportamentului acestuia: normativă, pro- sau antisocială, elucidează măsurile in vederea perfecţionării
educaţiei juridice, formării conştiinţei de drept.
3. Psihologia reglementării activităţii civile, cadrul problemelor ce ţin de aspectele psihologice ale
relaţiilor de proprietate, economice şi interumane, care se află in domeniul de cercetare al dreptului civil şi
ramurilor lui.
4. Psihologia infractorului şi a comportamentului infracţional: psihologia personalităţii criminale, a
criminalităţii in grup şi organizate, a delincvenţei juvenile. Este consacrată problemelor criminalităţii:
formării orientărilor criminale, motivaţiei antisociale, rolului factorilor interni - psihici, şi externi - sociali in
comiterea infracţiunii. Facilitează cunoaşterea personalităţii infractorului, deservind cercetarea penală,
calificarea judiciară, procesul de recuperare socială a celor ce au venit in conflict cu legea, precum şi
profilaxia comportamentului criminal.
5. Psihologia judiciară, a activităţii in domeniul procedurii penale şi civile, care cercetează
aspectele psihologice ale procesului penal şi civil - ale urmăririi penale (inclusiv ale comportamentului
invinuitului, victimei, martorului), expertizei psihologic-judiciare, precum şi ale dezbaterilor judiciare,
ţinand cont şi de momentele de etică psihologică judiciară.
6. Psihologia detenţiei: probleme psihologice ale infractorilor supuşi privării de libertate, metode de
diagnosticare a comportamentului delincvent şi de recuperare socială a infractorilor.
Totalizarea celor remarcate de sus ne permite o definiţie amplă a psihologiei juridice. Psihologia
juridică este o disciplină distinctă teoretic-aplicativă care studiază persoana umană implicată in drama
judiciară şi cadrul psihologic şi sociopsihologic care determină comportamentul ei. Fundamentată pe
ştiinţele psihologice şi juridice inrudite ea stabileşte mecanismele psihice şi sociale ale comportamentului
personalităţii in cauză, determină factorii esenţiali (psihici, psihologici şi sociali) care il influenţează,
utilizand metode adecvate de diagnosticare, apreciere corectă a conduitelor stabileşte şi aplică programe de
corectare a comportamentului criminal, realizand in final sarcina de bază a organelor judiciare - respectarea
legilor intr-un stat de drept.

5. Raportul psihologiei juridice cu alte ştiinţe

Ştiinţele juridice se adresează componentei infracţionale a personalităţii, psihologia juridică,


studiind persoana umană, incearcă să analizeze omul in infractor, rezolvand in aşa fel una din sarcinile
primordiale ale etapei actuale, dictate de schimbarea accentelor in relaţiile sociale - umanizarea normei de
drept, precum şi a intreg sistemului de relaţii juridice.
Din această perspectivă ea realizează legături cu un cerc larg de ştiinţe. Vom analiza aceste
raporturi, divizand ştiinţele inrudite in două grupe mari - ştiinţe psihologice şi juridice.
Aşadar, deoarece atat agentul judiciar, cat şi psihologul implicat in activitatea de cercetare a dramei
judiciare şi personajelor ei se confruntă cu o multitudine de fenomene psihice, explicaţia cărora poate fi
efectuată doar recurgand la anumite modele general psihologice şi psihofiziologice, psihologia juridică
menţine raporturi stranse cu psihologia generală care, la randul ei, se bazează pe un cerc larg de ştiinţe,
dintre care in prim plan se evidenţiază fiziologia. Nu vom neglija nici raportul dintre psihologia juridică şi
psihofiziologie, disciplină care oferă cunoştinţe despre funcţionarea analizatorilor şi a intregului SNC.
Această legătură realizează posibilitatea de tratare a cauzelor subiective ale infracţiunii, iar ţinand cont de
orientarea spre activitatea preventivă - serveşte drept orientare in stabilirea metodelor ştiinţifice de
diagnosticare şi corectare a comportamentelor deviante. Psihologia generală, fiind un domeniu orientat spre
cercetarea teoretico-empirică şi posedand o metodologie specifică şi metode variate, oferă tehnici de
investigaţie pe care psihologia judiciară le aplică in studiul personalităţii implicate in drama judiciară,
cunoştinţe despre fenomenele psihice, precum şi instrumente de investigaţie empirică a acestora, un intreg
arsenal de concepte şi noţiuni, care, fiind adaptate, pot fi utilizate in preocupările specifice ale ştiinţei puse
in discuţie. Psihologia juridică este, la randul ei, un domeniu experimental al psihologiei generale: prin
caracterul său practic poate oferi generalizări pentru inţelegerea psihicului, momente pe care le intalnim
incă la hotarul dintre secolele XIX şi XX, cand cercetătorii s-au orientat spre terenul practic vast oferit de
realitatea juridică.
Altă ramură distinctă a psihologiei - psihologia socială - pare să realizeze un raport atat de strans cu
cadrul psihologic-judiciar, incat unii cercetători sunt predispuşi să considere psihologia juridică o parte
componentă a ei. E şi firesc: individul uman, participant al dramei judiciare, este integrat intr-un mediu
social concret care determină evoluţia lui, asimilarea de modele culturale, valori şi norme, legăturile cu
diverse grupuri şi subgrupuri, iar in final - profilul personalităţii. Dar aceasta nu ne oferă nici un temei
pentru a considera psihologia juridică drept ramură empirică a psihologiei sociale. Desigur, atat prin
aparatul său conceptual, cat şi prin cercetarea individului uman ca fiind determinat concret istoric şi social,
aflat in contextul unor norme social-morale şi social-juridice, psihologia juridică este foarte apropiată de
psihologia socială. In activitatea teoretică de elaborare a modelelor conceptuale a personalităţii psihologia
juridică ţine cont de legităţile sociale, cercetate amplu in psihologia socială, recurge la investigaţiile
contemporane, cu deosebire la cele actuale, dictate de orientarea umanistă a psihologiei. In capitolele ce
urmează vom urmări aceste raporturi, vom recurge de mai multe ori la investigaţiile psiho-sociale pentru a
ne explica unele fenomene din cadrul specific, reglementat de norma de drept. Iar, depăşind domeniul
ştiinţelor psihologice, putem remarca raportul psihologiei juridice cu sociologia şi filosofia - prima oferind
generalizări sociale, a doua - legităţi, fără de care tratarea unor fenomene sociale ar fi imposibilă.
Deoarece cadrul juridic se confruntă cu entităţi sociale de diverse configuraţii, posedand calităţi
deosebite, dictate de apartenenţa la o anumită categorie socială, psihologia juridică recurge la cercetările
din domeniul psihologiei diferenţiate - etative, a sexelor, interculturale, inclusiv etnice, etc. Relaţia dată,
conturată incă in secolul XIX, nu poate fi actualmente neglijată, deoarece anume prin utilizarea unor
generalizări survenite din cercetările acestor particularităţi pot fi explicate fenomenele specifice unui anumit
grup social.
Psihopatologia, acest domeniu apărut la intersecţia psihologiei şi psihiatriei, oferă psihologiei
judiciare cunoştinţe aplicate in vederea calificării anomaliilor psihice din cadrul dramei judiciare. Pană
recent de aceasta se preocupa doar psihiatria judiciară, dar odată cu diferenţierea competenţelor
specialiştilor din domeniile date a apărut necesitatea elucidării unor fenomene cu caracter patologic in
structura infracţiunii, care se manifestă ca mecanism al comportamentului criminal, precum şi a determinării
metodelor de profilaxie a criminalităţii.
In rezolvarea obiectivelor empirice se manifestă raportul psihologiei juridice cu psihodiagnostica,
ştiinţă capabilă să ofere metode şi tehnici de investigaţie practică a fenomenului infracţiunii. Dar nu vom
neglija aspectul educaţional al dreptului, elucidand cateva domenii ştiinţifice - psihocorecţia, inclusiv
domeniile care la noi abia se afirmă - psihoterapeutice, psihologia clinică, psihopedagogia, precum şi o
ştiinţă aparte - pedagogia.
In raportul cu ştiinţele de drept psihologia juridică oferă un instrument de interpretare a
comportamentului personalităţii implicate in drama judiciară. Dreptul orientează psihologia spre conduita
umană, analizată din perspectiva normelor juridice. Dreptul penal - realizează o alianţă cu psihologia in
aprecierea elementelor de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată,
responsabilitate etc. Procedura penală - in cele ale activităţii de cercetare penală, anchetă preliminară şi
dezbateri judiciare: confruntare, percheziţie, prezentare spre recunoaştere, ascultare, interogare etc.
Criminalistica - de cercetare la faţa locului, colectare de probe etc. Criminologia orientează psihologia
juridică spre investigaţia genezei şi evoluţiei criminalităţii.
Psihologia juridică are o importanţă vădită in activitatea de ocrotire a normei de drept. Ea
umanizează norma, orientează persoanele ce administrează dreptul spre o cercetare a omului real, a entităţii
biopsihosociale implicate in drama judiciară, spre inţelegerea acesteia din punct de vedere subiectiv şi
social, spre o realizare umană şi corectă a procesului penal. Totodată, oferă justiţiei date capabile să
orienteze spre descoperirea adevărului. Din punct de vedere etic stabileşte criterii de profesionalism al
specialiştilor in drept, de orientare a conduitelor lor cu persoanele ce vin in contact cu justiţia.

6. Metodologie si metode ale psihologiei juridice

Metodologia oricărui domeniu ştiinţific indică spaţiul domeniului teoretic de referinţă, orientează
cercetătorul spre formularea unor ipoteze ce pot fi testate empiric. Psihologia juridică, care are in calitate de
obiect particularităţile psihice, psihologice şi sociale ce determină comportamentul subiecţilor relaţiei de
drept in diverse situaţii, se dirijează de o metodologie, care-i oferă investigaţiei capacitatea de orientare spre
realitatea psihologică şi socială a cadrului judiciar, cercetarea ei prin intermediul unui sistem de norme,
tehnici şi metode, generalizarea prin adunarea datelor empirice capabile să controleze teoria.
Principiile metodologice ale psihologiei judiciare sunt următoarele:
- studiul personalităţii in dinamică, in acţiune, ţinandu-se cont de sistemul valoric-normativ,
inclusiv de normativitatea juridică, in care aceasta este incadrată;
- menţionarea factorilor care au generat infracţiunea, cercetarea personalităţii participanţilor la
drama judiciară prin reconstituirea actului infracţional cu utilizarea materialelor anchetei penale;
- utilizarea in cercetare a legităţilor funcţionării psihicului uman, ale fenomenelor psihice şi
determinantelor acestora;
- raportarea investigaţiilor la condiţiile sociale care au determinat comportamentul infracţional,
cercetarea valorilor - scopurilor - condiţiilor - mijloacelor - motivelor - rezultatelor.
In cercetarea personalităţii implicate in drama judiciară sunt utilizate diverse metode:
- de cercetare teoretică - studiul legităţilor funcţionării psihicului uman şi a celor care dirijează
comportamentul social al individului in cadrul reglementat prin norma de drept;
- de diagnosticare a particularităţilor individual-psihologice, care au generat infracţiunea (metode ale
expertizei psihologic-judiciare);
- de influenţă psiho-pedagogică - orientate spre investigaţia fenomenului criminalităţii şi stabilirea
cauzelor, spre elaborarea unor măsuri preventive şi de recuperare socială a infractorilor.
Aceste metode sunt preluate din cadrul specific al psihologiei, adaptate la sarcinile cercetării
personalităţii implicate in drama judiciară şi a tuturor factorilor care-i dirijează comportamentul. Utilizarea
lor solicită o posedare a cunoştinţelor despre cercul de fenomene psihice şi sociale şi aplicare a acestora in
funcţie de circumstanţele concrete, supuse investigaţiei.
In dependenţă de sarcinile ce urmează a fi rezolvate in psihologie metodele se impart in:
- metode de colectare a datelor - studiul izvoarelor documentare, metoda biografică, observaţia,
ancheta, testele de personalitate şi interpersonale;
- metode de clasificare teoretică a faptelor care, prin raportarea datelor empirice la anumite canoane
numerice, scheme, etaloane, etc., oferă o tratare a realităţii psihice şi sociale;
- metode de intervenţie psihologică, de corectare, bazate pe influenţă, formare, schimbare - jocurile
de rol, drama psihologică şi socială, tehnicile T-group şi E-group, analiza de caz, diverse practici
psihoterapeutice, etc.
Ne vom referi cu deosebire la primul grup de metode, cele din urmă necesitand un spaţiu amplu de
prezentare şi mai mult timp pentru formarea capacităţilor de utilizare.
Totodată, ţinem să menţionăm că şi aceste metode pot fi utilizate amplu doar de către specialiştii
psihologi (experţi), agenţii judiciari folosind doar unele elemente ale lor pe parcursul cercetării, calificării
cauzei penale şi in cadrul activităţii de recuperare socială.
Studiul izvoarelor documentare este o metodă indirectă, bazată pe cercetarea informaţiei conţinute
in documente in scopul reconstituirii traseului unor anumite fapte, evenimente, epizoade deja «consumate».
In psihologie se practică atat pentru analiza unor fenomene cu caracter macrosocial, cat şi a personalităţii
(metoda biografică). Prima aplicare poate oferi date privind fenomenul unui anumit tip de infracţiune (de
exemplu - al crimei organizate), care vor contribui la identificarea metodelor de combatere a acestuia. Cea de
a doua formă de utilizare poate servi drept mijloc de cunoaştere a personalităţii, analizandu-i calea parcursă
in timp, anumite contexte sociale - condiţii concret-istorice, etapele semnificative ale afirmării şi
manifestării. Analiza se centrează pe corelarea a două tipuri de factori: subiectivi, extraşi din documentele
cu semnificaţie personală (acte ce certifică naşterea, identitatea, starea civilă, studiile, constituirea
profesională, diverse documente cu caracter intim - autobiografia, jurnalele, scrisorile, memoriile, etc.),
obiectivi - căpătaţi prin analiza contextului social-istoric.
Cercetarea prevede o serie de tehnici: alcătuirea dosarului personal ce conţine informaţia minim
necesară pentru orientarea prealabilă a investigaţiei, ancheta biografică - ordonarea cursului amintirilor,
selectarea unor evenimente nereflectate in documente, intocmirea spontană sau ordonată după o anumită
schemă a autobiografiei, interviul biografic, pe parcursul căruia se recurge şi la observarea trăirilor
subiectiv-emoţionale. Se poate recurge la studiul cercului comunicării, identificandu-se durata, intensitatea
raporturilor cu anumiţi subiecţi, semnificativi pentru persoana cercetată, la analiza in detaliu a evenimentelor
considerate de către respondent importante, sau a celor ce i-au produs impresii, trăiri puternice, la relatările
celor ce-l inconjoară etc.
Informaţia căpătată este ordonată in tabele cronologice, care ilustrează datele, conţinutul
evenimentelor şi atitudinea subiectului faţă de acestea, determinandu-se, in aşa fel, semnificaţia lor pentru
evoluţia biografică a persoanei.
Alte forme de prelucrare a informaţiei - cauzometria şi intocmirea cauzodramei - oferă date pentru o
analiză a personalităţii in dinamică şi identificarea cauzelor comportamentului actual.
Chiar şi cea mai simplă utilizare a metodei biografice poate oferi informaţie despre socializarea
individului, aderarea la anumite valori şi norme, raportarea la grupul de apartenenţă (familie, grup şcolar, de
muncă) şi la cadrul socio-cultural general.
Observaţia este o investigaţie sistematică a unui obiect (subiect), realizată in baza unui plan intocmit
din timp şi cu ajutorul unor instrumente adecvate scopului. Este metoda, pe care psihologii o consideră
principală, toate celelalte fiind variaţii sau derivate din aceasta.
Obiectul observării - comportamentul individual sau raporturile sociale - este supus investigaţiei in
scopul identificării obiectivelor propuse. Rezultatele sunt inregistrate in scris, audio-sau video- de către
observatorul pasiv sau activ (cel se implică ca participant direct, provocand evenimentul necesar).
In practica judiciară observaţia este utilizată frecvent - incepand de la cercetarea la faţa locului,
ancheta preliminară, pe parcursul căreia agentul judiciar inregistrează comportamentul persoanelor supuse
cercetării, şi pană la activitatea specializată a experţilor.
Ancheta constă in culegerea de date sau informaţii despre entităţile sociale prin intermediul
chestionării orale sau scrise. Unităţile de analiză, sau entităţile sociale stabilite in vederea chestionării, sunt
selectate prin eşantionare, mai frecvent de tip probabilist, aleator. Procedeele de bază ale anchetei -
chestionarea şi interviul - se realizează cu utilizarea unui şir de enunţuri, formulate de cercetător anticipat.
Propoziţiile din chestionar pot fi interogative sau enunţiative, solicitand răspunsuri inchise, alese dintr-un şir
de variante, propus de cercetător, sau deschise - formulate de către respondenţi.
Materialul căpătat este prelucrat statistic şi analizat. In psihologia juridică această metodă a fost
folosită in scopul investigaţiei atitudinii faţă de normativitatea juridică, a cauzelor infracţiunii, a afirmării
profesionale a agenţilor judiciari.
Experimentul constă in producerea deliberată a unui fenomen şi in analiza manifestărilor generate
in condiţii speciale de manipulare a factorilor generali şi de posibilitate de control. Există mai multe tipuri de
experiment. In funcţie de situaţia de experimentare se poate vorbi despre experimentul natural, in care se
operează cu o situaţie spontană, oferită de circumstanţe, sau artificial - provocat de experimentator. Cel din
urmă frecvent este definit şi experiment de laborator, folosit in practica psiho-judiciară in scopul cercetării
particularităţilor proceselor psihice şi a influenţei lor de anumite circumstanţe din exterior sau cu caracter
intern, psihologic.
Experimentul de laborator este una din metodele folosite de către expertiza psihologic-judiciară, sau
in scopul controlului ipotezelor ştiinţifice. Realizarea necesită instrumente speciale, aparate şi condiţii.
Experimentul de teren (sau natural) se realizează intr-o situaţie reală, in vederea controlării unei
ipoteze, cercetătorul avand o poziţie pasivă, de observator, sau activă, introducand factori experimentali sau
chiar persoane care contribuie la crearea situaţiei dorite. In scopul reconstituirii faptei in procedura penală se
utilizează diverse situaţii experimentale, cu participarea părţilor implicate in proces, in scopul reactualizării
informaţiei. Unele situaţii, mai dificile, necesită convocarea in calitate de consultant a psihologului.
Testele sunt probe psihologice standartizate, care informează asupra calităţilor cognitive, emotiv-
volitive, a capacităţilor şi aptitudinilor, trăsăturilor de personalitate, insuşirilor psihice ale subiectului
uman. In funcţie de obiectivul urmărit ele se impart in următoarele categorii: teste pentru abilităţi senzo-
motorii; teste de atenţie; teste de inteligenţă; teste de memorie; teste de aptitudini; teste de temperament,
caracter; teste de personalitate; teste proiective; teste pentru stabilirea capacităţilor social-afective, etc.
In domeniul practic al psihologiei judiciare sunt mai frecvent folosite testele de personalitate şi
proiective: Rorschach (testul petelor de cerneală), T.A.T. (Testul de apreciere tematică), Szondi,
Rosenzweig, M.M.P.I. (Inventarul multifazic de personalitate), Luscher, etc.
Sunt folosite testele şi in activitatea de selectare a cadrelor pentru agenţiile judiciare. Desigur că cele
mai valide teste sunt caracterizate printr-o utilizare destul de sofisticată, cuprinzand un număr mare de
enunţuri, pe care subiectul testării urmează să le con-sulte şi să-şi exprime atitudinea. La fel de dificilă este
şi procedura prelucrării rezultatelor. In ultimul deceniu au apărut variantele computerizate ale testelor,
acestea inlesnind testarea.
Utilizarea metodelor psihologice permite elucidarea conţinutului adecvat al obiectului cercetat,
stabilirea unui program şi realizarea unor acţiuni psihologice in direcţia necesară.
Probe pentru recapitulare.
1. Care este obiectivul central al psihologiei juridice?
2. Numiţi obiectivele teoretice şi practic-aplicative ale psihologiei juridice.
3. Care sint componentele structurale ale psihologiei juridice?
4. Definiţi psihologia juridică şi dezvăluiţi importanţa ei in activitatea practic-judiciară.
5. Descrieţi raporturile psihologiei juridice cu alte ştiinţe sau domenii: psihologice şi de
drept.
6. Care sint principiile metodologice ale psihologiei juridice?
7. Ce metode utilizează psihologia juridică?
8. Pregătiţi comunicări despre rolul psihologiei in activitatea organelor de drept din diverse
state ale lumii.
Capitolul II. Raportul psihologic al individului şi al societăţii cu cadrul legislativ

«Nici o lege umană nu poate să-şi realizeze


caracterul său firesc de dirijare socială,
dacă vine in contradicţie cu legităţile naturii”.
H.Spencer, «Statică socială», 1886.
1. Societatea şi cadrul valoric-normativ al ei: raportul dintre norma socială şi norma de drept
Orice comunitate, determinată fiind de condiţiile concrete fizico-naturale, istorice, culturale,
relaţionale etc., posedă un set de valori sociale. Valoarea socială este o relaţie prin care comunitatea
exprimă concordanţa dintre lucruri, idei, fenomene, procese sociale şi trebuinţele istoric condiţionate.
Valoarea nu este o noţiune strictă şi nu posedă un conţinut identic, acesta modificandu-se in funcţie de
trebuinţele sociale, condiţionate de mai mulţi factori. Totuşi, există un sistem de valori general umane, pe
care le impărtăşeşte prioritar comunitatea umană. Acestea se raportă la aprecierea adevărului, frumosului,
binelui, constituind un fel de «repere absolute», obiecte ale aspiraţiei fiecărui popor. Viziunea dată a fost
emisă şi impărtăşită de către adepţii şcolii filosofice axiologice.
Dar mai există şi alte valori, generate de calitatea grupului care le-a elaborat şi le impărtăşeşte. Din
aceste considerente valorile semnifică nişte standarde culturale atitudinale, care generează norme şi modele
de comportament.
Spre deosebire de valorile sociale, cele individuale se manifestă ca nişte aprecieri, de care subiectul
dă dovadă in raport cu obiectele şi fenomenele in funcţie de criteriul satisfacerii unei trebuinţe, aşteptări
sau ideal. Dar sistemul de valori individuale depinde de cel al grupului de apartenenţă, sau de referinţă, dat
fiind faptul că individul este o fiinţă socială. Valorile au forma unor standarde care permit evidenţierea,
compararea, aprecierea. Totodată, se prezintă ca o viziune asupra lumii, ca un aspect subiectiv al culturii.
Sistemul de valori culturale rezultă din interacţiunea dinamică dintre individ şi societate, dintre valorile
individului şi cele ale comunităţii. Valorile unei comunităţi nu sunt izolate, ci interdependente, coerente,
unite intr-un ansamblu. Determinate de cultura concretă a comunităţii ele, la randul lor, influenţează modul
de trai, comportamentele, atitudinile, adică tot ce inglobă noţiunea de cultură. Studiind acest fenomen -
cultura in toate aspectele sale - putem stabili valorile comunităţii, modul cum ea se identifică, iar la nivel
individual - cum membrii ei işi recunosc identitatea.
Conţinutul valorilor sociale implică un anumit raport al societăţii in general şi al fiecărui individ in
parte. Acest raport poate fi definit cu noţiunea de comportament. Comportamentul poate fi social pozitiv - in
acord cu valorile sociale, sau social negativ - in dezacord.
Atunci cand individul uman se ghidează in acţiunile sale de valorile sociale, contribuie la
promovarea şi conservarea lor, transformandu-le intr-un etalon al propriilor aspiraţii, el dă dovadă de un
comportament prosocial. Acesta se deosebeşte de conformism prin faptul că nu e dictat de o motivaţie
internă, acceptarea valorilor fiind mecanică, fără aşteptarea unor remunerări.
Comportamentul prosocial include in structura sa altruismul, empatia, stima profundă faţă de altul,
de nevoile, valorile, aşteptările lui, autenticitatea manifestărilor. Este o variantă rar intalnită a
comportamentului.
Comportamentul deviant se manifestă in ignorarea sau sfidarea valorilor sociale. Nu e neapărat o
incălcare a legii, o infracţiune, ci o abatere de la forma de viaţă general acceptată in grupul de apartenenţă,
incompatibilă cu modelele pe care acesta le propune. Este o categorie mai largă care include o varietate mare
de conduite şi acţiuni, incepand cu cele excentrice, provocatoare şi pană la cele imorale, in unele cazuri in
contradicţie cu normativitatea juridică. Varianta cea mai acută a devianţei este comportamentul antisocial -
infracţiunea sancţionată de normativitatea juridică, sau asocial - provocat de o patologie psihică, care
ştirbeşte din capacitatea de conştientizare şi dirijare a acţiunilor.
Noţiunile «comportament prosocial» şi «comportament deviant» sunt relative, deoarece implică
atitudinea faţă de valori, care sunt diverse pentru diferite grupuri şi societăţi. Diagnosticare acestor
«comportamente» depinde de natura normelor sociale.
Norma socială este un standard mediu al opiniilor, atitudinilor indivizilor incluşi intr-un anumit
context social, determinand anumite reguli de conduită, modele comune de percepere, gandire, acţiune in
raport cu valorile, exprimand nişte prescripţii generalizate cu conţinut reglator. Deci normele nu pot fi
produse la nivel de individ separat, ţin neapărat de grup. Individul le acceptă din mai multe considerente,
normele facilitandu-i procesul de luare a deciziilor, rezolvare a problemelor din cotidian, integrare in campul
social şi inlesnire a raportului cu alţi indivizi. La nivel de grup norma se prezintă ca un factor al consensului,
armoniei, colaborării.
Normele de drept - anumite etaloane comportamentale in raport cu valorile sociale, aflate sub
protecţia statului şi a organelor juridice, stabilite prin lege şi prevăzand o sancţionare instituţionalizată in
cazul nerespectării - se prezintă ca o parte componentă a normativităţii general-sociale, secundară faţă de
aceasta in aspectul ei temporal. Ele oglindesc atat interesele majorităţii indivizilor, cat şi calitatea raportului
individ-stat, iar in cadrul acestuia şi a celui realizat intre membrii societăţii şi institutele de drept.
Fiecare societate posedă un sistem valoric-normativ - element constitutiv al comunităţii, care
inglobă un ansamblu de criterii (valorice) şi reguli (norme) ce călăuzesc activitatea grupurilor sociale.
Aceste criterii şi reguli sunt insuşite de indivizi prin socializare, constituind experienţa lor de viaţă, intr-o
oarecare măsură (in funcţie de gradul de toleranţă al grupului social) impuse lor, respectarea fiind asigurată
de recompense şi sancţiuni instituţionalizate (juridice) sau psihosociale (opinie publică).
Reiese că socializarea este un proces prin care individul insuşeşte şi interiorizează valorile şi
normele sociale, formandu-şi modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei
comunităţi sau al unui grup social. Acest proces coincide cu dezvoltarea omului din copilărie şi pană la
varsta adultă. El se realizează sub influenţa unor factori sociali hotăratori cum ar fi: familia, şcoala, diverse
instituţii sociale, grupuri, principalul fiind, totuşi, sistemul normativ-valoric din colectivitatea dată.
Totodată, socializarea este şi un mecanism prin care societatea transmite membrilor săi normele, valorile,
credinţele etc.
2. Socializarea juridică, conştiinţa de drept şi comportamentul
O formă instituţionalizată a controlului social constă in aplicarea normelor de drept. Fiind nişte
reguli elaborate şi confirmate de către organe speciale legislative, ele sunt asigurate de controlul unor
instituţii speciale, de stat. După adoptare ele capătă denumirea de lege şi caracterul obligatoriu pentru toţi
subiecţii sociali, atat colectivi, cat şi individuali.
Asimilarea conduitelor care vin in acord cu normele de drept decurge in procesul socializării juridice
a individului. Socializarea juridică prevede inglobarea valorilor şi normelor apărate prin lege. Pe parcursul
acestui proces are loc formarea conştiinţei de drept a individului uman - a unui sistem de cunoştinţe,
atitudini, reprezentări şi evaluări ale normativităţii juridice care-i reglementează viaţa in cadrul social şi
juridic concret in care el este inclus. Conştiinţa de drept nu prevede posedarea perfectă a conţinutului
integru al spectrului de legi adoptate in stat, asemenea competenţă ţinand de prerogativa lucrătorilor din
domeniul jurisprudenţei, ci conştientizarea şi acceptarea acelor valori care sunt asigurate de norma de drept.
Conştiinţa de drept determină caracterul acţiunilor individului in societate. In funcţie de caracterul
dezvoltării conştiinţei de drept putem distinge cateva niveluri ale acesteia.
La nivelul elementar, iniţial, individul posedă cunoştinţe empirice ale normelor de drept, care-i
permit un acord cu acestea. Omul işi organizează activitatea in scopul satisfacerii trebuinţelor personale in
conformitate cu normativitatea socială şi juridică, se incadrează comportamental in modelele recunoscute de
societate, deseori fără a fi conştient de existenţa unor norme juridice, dirijat fiind doar de intenţia de a face
faţă controlului social, de a nu veni in dezacord cu grupul. Este de fapt un model de conformare, de adaptare
la cerinţele sociale.
La următorul nivel, mai elevat, individul uman se orientează in diverse situaţii, instituţii de drept,
este conştient de statutul şi rolul lui in societate. Posedă cunoştinţe empirice, la nivelul simţului comun, mai
rar teoretice, despre drepturile şi obligaţiile sale, reglementate prin norma de drept.
Cel mai inalt nivel prevede posedarea unor opinii, conştientizarea rolului şi a importanţei dreptului
in societate. Este, de fapt, o conştientizare conceptuală a normei de drept, o respectare a ei reglementată de
convingerea internă in modelele comportamentale ajustate la sistemul de legi.
Conştiinţa juridică are cateva funcţii.
1.Cea de cunoaştere realizează reflectarea normativităţii juridice, mai frecvent la nivel de tradiţii,
reprezentări, experienţă, norme, care duc la formarea unor modele de comportament in situaţiile controlate
de lege.
2.Funcţia de evaluare se prezintă ca o apreciere a sistemului de drept, motivand comportamentul şi selectand
conduitele in vigoarea circumstanţelor.
3.Cea de reglementare duce la un control conştient al acţiunilor şi apreciere a rezultatelor acestora.
Inacceptarea unei norme sociale, adoptarea unui model de comportament care violează prescripţiile
neformale ale societăţii poate fi etichetată in funcţie de toleranţa societăţii date ca un fapt mai mult sau mau
puţin periculos şi duce la o anumită atitudine socială - de la marginalizarea totală a subiectului cu
comportament deviant, pană la modificare normei şi schimbarea ei in funcţie de noile cerinţe ale timpului.
Incălcarea unei norme de drept este considerată intotdeauna ca devianţă, ducand la sancţiuni juridice şi la
calificarea comportamentului cu noţiunea de infracţiune (delincvenţă) Comportamentul infracţional
(delincvent) este un tip de conduită cu un grad sporit de periculozitate socială, afectand cele mai importante
valori şi incălcand normele juridice de care se ghidează cadrul social. In conformitate cu legislaţia penală
infracţiunea este definită in următorul mod:
„Articolul 14. Noţiunea de infracţiune
(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvirşită cu
vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
(2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte
prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei
infracţiuni”.
3. Dreptul ca institut al reglementării sociale
Norma de drept este eficace doar atunci, cand formează un acord cu necesităţile general-umane.
Importanţa psihologică a dreptului constă anume in aceea, că normele juridice reglementează raporturile
umane, satisfăcand una dintre trebuinţele fundamentale ale societăţii in genere şi ale individului uman in
parte - cea de armonie in relaţiile interpersonale şi intergrupale, de anihilare a contradicţiilor, conflictelor,
confruntărilor. Dreptul, din aceste considerente, este un fenomen complicat, care asigură dezvoltarea socială
şi ajustează interesele personale la cele sociale.
Incă in primele coduri de legi scrise necesitatea normei de drept era formulată prin instituirea
echităţii, curmarea nelegiuirii şi răului, apărarea celor slabi de expansiunea celor puternici.
In acest domeniu - al dreptului - personalitatea intră in raporturi cu valorile general umane şi cele de
grup, cu aşteptările şi principiile sociale. Normele juridice ii livrează modele de conduită in diverse
circumstanţe complicate, in condiţiile de conflict social. Sistemul de norme din fiece epocă ilustrează
particularităţile psihologice ale societăţii la momentul dat şi ale comportamentelor indivizilor din acea
perioadă.
Libertatea personalităţii a devenit o realitate doar atunci, cand normativitatea instituţionalizată şi
neinstituţionalizată s-a transformat intr-un sistem de reguli, care ghidează conduitele umane. Dreptul
garantează această libertate, dar nu o libertate deplină, ci pe cea dictată de cursul firesc al dezvoltării
sociale. Din aceste considerente, libertatea individului uman constă in interiorizarea interdicţiilor şi a
drepturilor sociale, cele mai importante din care sunt: dreptul la viaţă, la iniţiativa cu caracter creativ, la
alegerea locului de trai, dezvoltarea psihică şi intelectuală, asigurarea bunăstării (inclusiv şi prin
armonizarea raporturilor cu mediul natural), al securităţii personale, satisfacerea trebuinţelor materiale.
La etapa contemporană de tranziţie la o societate democratică, liberă in adevăratul sens al
cuvantului, importanţa şi rolul dreptului sporeşte, aceasta manifestandu-se in orientarea spre instituirea unui
stat de drept. In aceste condiţii apar sarcini legate de umanizarea normei de drept, de ridicare a acesteia in
statutul de unică regulă şi instrument de dirijare a relaţiilor umane - statut care trebuie să asigure condiţii
egale fiecărui individ, indiferent de poziţia lui socială sau materială, precum şi responsabilitatea personală
de conduitele proprii.

Probe pentru recapitulare.


1. Explicaţi conţinutul noţiunilor «valoare socială», «normă socială», «criterii valoric-normative».
2. Care este legătura dintre normativitatea socială şi cea juridică?
3. Prin ce se deosebeşte norma de drept de cea socială?
4. Ce prevede socializarea juridică şi formarea conştiinţei de drept?
5. Se manifestă, oare, identic conştiinţa de drept in structura cognitivă a fiecărui individ uman?
6. Numiţi şi descrieţi tipurile de comportament.
7. Care sint principiile pshologice ale stabilirii capacităţii de exerciţiu a cetăţeanului in dreptul
civil?
8. Analizaţi raportul psihologic dintre interesul public şi interesul privat.
Capitolul III. Psihologia personalităţii infracţionale şi a devierilor normativ-morale şi
comportamentale

«Paradoxul constă in aceea că factorii ce stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi uşor
identificaţi. Personalitatea, precum şi individul, este un produs integral al proceselor ce stau la baza
raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalităţii. Ea este determinată de
natura relaţiilor ce au format-o: a relaţiilor sociale in care se implică doar omul in scopul unei realizări
obiective.
A. N. Leont'ev, Activitatea. Conştiinţa. Personalitatea, 1975».

1. Conceptul de personalitate in psihologia juridică


Psihologia juridică şi criminologia, la fel precum psihologia generală şi cea socială, operează cu
conceptul de personalitate - un construct pluridisciplinar.
Noţiunea de personalitate inglobă esenţa omului ca subiect şi obiect al procesului social-istoric, un
sistem de atribute biopsihosociale, structuri comportamentale, temperamentale, caracteriale, valori personale
raportate la cele sociale, de care dispune o persoană. Deoarece in Codul penal este utilizată noţiunea
«persoană», ţinem să precizăm că atat in ştiinţa psihologică, cat şi in tratarea oferită in capitolul de faţă
conceptul «personalitate» implică şi caracteristicile persoanei. Ne referim la faptul că oricare persoană,
posedand anumite particularităţi intelectuale, afective, volitive, caracteriale şi temperamentale, deosebindu-
se de semeni şi fiind totodată asemănător cu ei, se prezintă şi ca o personalitate unică, organizată in
conformitate cu capitalul ereditar şi influenţele mediului.
Psihologia juridică implică in aparatul conceptual noţiunea dată, examinand-o intr-un context
special, cel al dramei judiciare. Cercetarea personalităţii personajelor din cadrul dat - a infractorului,
martorului, victimei, precum şi a agenţilor judiciari, deşi ţine cont de modelele conceptuale, elaborate de
psihologie in scopul definirii personalităţii şi stabilirii profilului ei, totuşi, recurge la unele scheme
deosebite, acceptate in domeniul ştiinţelor speciale. Deoarece pe parcurs ne vom opri in detalii la
personalitatea tuturor participanţilor la drama judiciară, in capitolul de faţă ţinem să analizăm pe cat posibil
de amplu doar personalitatea infractorului, caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi
orientare comportamentală - criminală, dirijandu-se de modele comportamentale cu caracter antisocial.
Necesitatea unei cercetări ample a personalităţii infracţionale este condiţionată atat de sarcinile justiţiei: de
descoperire, cercetare, sancţionare a infracţiunilor şi orientare a activităţii spre profilaxia criminalităţii; cat
şi de orientarea contemporană general-umană - spre umanism, armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a
factorilor distorsionanţi, provocatori de conflicte interpersonale şi intergrupale. S-a recurs la noţiunile de
«personalitate infracţională» sau «personalitatea infractorului», spre deosebire de altă accepţiune -
«personalitate criminală» - in scopul ajustării la terminologia folosită in Codul penal, in care se recurge la
termenul de «infracţiune», nu de «crimă», şi urmărind intenţia de lărgire a conţinutului conceptual. Spre
deosebire de noţiunea de «crimă», cea de «infracţiune», desemnand un comportament ce atentează la
prevederile legii, oferă posibilitatea unei diferenţieri a gravităţii faptei. Insă e nevoie şi de o altă
departajare, pentru evitarea confuziei terminologice. Analiza persoanei unui singur infractor nu ne poate oferi
informaţie suficientă, pentru a vorbi despre personalitatea infracţională. Profilul psihologic al persoanei este
irepetabil, posedand doar unele calităţi generale, determinate de apartenenţa la o anumită categorie socială
sau de particularităţile organizării psihice. Anume aceste calităţi sunt puse in discuţie atunci, cand se
recurge la noţiunea de «personalitate infracţională».
Cercetările contemporane ale personalităţii implicate in drama judiciară se referă la un şir de
aspecte. Fireşte că cercetarea juridică a personalităţii infractorului, care o identifică cu infracţiunea şi se
orientează spre cele patru componente ale ei - obiectul infracţiunii, cauzele obiective şi subiective şi
subiectul ei, nu va oferi material suficient pentru inţelegerea deplină, atat a personalităţii infracţionale, cat
şi a persoanei concrete, acţiunile căreia au provocat cauza penală. E nevoie de o tratare dinamică, care ţine
cont de geneza şi afirmarea personalităţii, mai productivă, de care sunt capabile alte ştiinţe - psihologia,
sociologia, criminologia. Analiza personalităţii in cadrul acestor ştiinţe oferă cunoştinţe care permit
elucidarea tuturor aspectelor comportamentului deviant. Dacă facem o departajare a scopurilor, pe care le
rezolvă fiecare ştiinţă, cercetand personalitatea infractorului, putem evidenţia următoarele:
1. Din punct de vedere juridic cercetarea personalităţii infracţionale se realizează in scopul:
- identificării subiectului infracţiunii;
- determinării strategiilor optimale, selectării metodelor şi tacticilor in vederea realizării unei
cercetări reuşite a actului infracţional, stabilirii cauzelor obiective şi subiective ale infracţiunii, in centrul
atenţiei aflandu-se personalitatea celor implicaţi in cercetare: a infractorului, victimei, martorului;
- calificării juridice a actului infracţional, ţinandu-se cont de toate cauzele interne psihologice şi
externe obiective care l-au provocat, de motivaţia subiectului infracţiunii, rolul lui in cazul cand este
cercetată o crimă comisă in grup;
- sporirii ponderii implicării psihologice a urmăririi penale şi a sancţiunii in reorientarea conştiinţei
şi comportamentului persoanei invinuitului;
- determinării formelor optimale de resocializare şi recuperare socială a infractorului, stabilirii unui
program individual, ţinandu-se cont de calităţile personale.
2. Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii infracţionale are ca scop:
- desemnarea profilului psihologic al personalităţii infractorului, in care scop se recurge şi la o
investigaţie a personalităţii victimei, martorului;
- stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalităţii implicate in drama judiciară:
al experienţei sociale şi al comunicării, locul persoanei in ierarhia status-urilor şi rolul determinat de
aceasta, caracterul procesului de socializare şi inglobare a normelor sociale, atitudinea faţă de valorile
sociale, factorii sociali care au contribuit la degradare etc.;
- identificarea factorilor psihici şi a rolului lor in comportament: a caracterului proceselor psihice şi a
deformărilor, uneori patologice, insuşirilor psihice ale persoanei cercetate;
- determinarea factorilor psihologici: a motivaţiei, scopurilor, atitudinilor, trebuinţelor, orientărilor.
Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate complexă şi complicată. In profilul
psihologic al oricărui individ uman, implicat in infracţiune, se impletesc atat calităţi pozitive, cat şi de cele,
care-i caracterizează apartenenţa la un anumit grup social - al infractorilor. Calităţile psihice ale oricărui om
nu pot să-l sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există anumite particularităţi psihice,
precum şi factori sociali, care ii determină profilul psihologic şi orientarea comportamentală. Anume
acestea sunt analizate atunci, cand vorbim de personalitatea infractorului.
V. Vasiliev, cercetand procesul formării personalităţii infracţionale, menţionează rolul
particularităţilor psihofiziologice - al tipului sistemului psihic, temperamentului, caracterului, cat şi al
factorilor sociali, cu deosebire al celor care determină procesul socializării individului. In cercul cauzelor
subiective ale infracţiunii autorul inscrie gandirea şi conştiinţa, dominate de anumite reprezentări,
contradictorii celor general-umane, orientarea socială, rezultată din trebuinţele, interesele şi motivaţia cu
caracter antisocial. E vădită orientarea cercetării personalităţii infractorului spre desemnarea corelaţiei
dintre biologic şi social, acest proces examinandu-se doar in dinamică: «in cadrul procesului de dezvoltare
socială, de formare a personalităţii».
Studiul personalităţii infractorului oferă informaţie tuturor agenţilor judiciari, care realizează
cercetarea penală sau sunt implicaţi in activitatea de resocializare a condamnaţilor. Fireşte că in cadrul
urmăririi penale se ţine cont nu de toate particularităţile invinuitului, ci doar de acele care au o importanţă
principială pentru proces: conţinutul invinuirii şi contextul real al cercetării. Nu pot fi stabilite anumite
cadre formale, care ar delimita competenţele diferitor agenţi judiciari in cercetarea personalităţii
infracţionale. Cu cat mai multe date despre aceasta posedă agenţii judiciari, cu atat mai eficient decurge
cercetarea penală. Şi totuşi, fiecare specialist implicat in această activitate o examinează ca pe o unitate
distinctă, determinandu-şi, totodată, un anumit scop:
- ofiţerul de urmărire penală - care ţine pe parcursul urmăririi penale nu doar să identifice
circumstanţele ce urmează a fi demonstrate prin probe, ci să stabilească mijloacele procesuale optimale, să
stabilească cauzele obiective şi subiective care au determinat comportamentul infracţional, recurge la o
analiză amplă a personalităţii infractorului, cu deosebire a trebuinţelor, atitudinilor, orientărilor, intereselor,
motivaţiei;
- procurorul - realizand in numele statului urmărirea penală, reprezintă invinuirea in instanţă,
exercită şi alte atribuţii prevăzute de CPP, este confruntat cu necesitatea unei caracterizări obiective a
comportamentului infracţional, cercetand personalitatea infractorului nu numai prin prisma delictului, ci şi a
raporturilor cu celelalte părţi ale procesului;
- avocatul - obligat să desemneze imprejurările care ar putea să atenueze răspunderea sau chiar să
ducă la achitarea invinuitului, este preocupat de cercetarea şi demonstrarea unor calităţi pozitive ale
infractorului, precum şi de elucidarea unor circumstanţe nefavorabile de ordin psihic, psihologic sau social,
care au provocat delictul, folosindu-le in procesul apărării;
- judecătorul - analizează şi apreciază complet şi obiectiv toate imprejurările cauzei, elucidand
factorii de diversă natură, cu deosebire cei subiectivi, care au determinat comportamentul infracţional,
asigurand influenţa educativă.
Personalitatea infractorului este cercetată şi de specialiştii din alte domenii, implicand:
- examinarea clinică - reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului;
- examinarea paraclinică - probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic, stabilirea genezei
tulburărilor psihice;
- investigările biogenetice - rolul factorilor ereditari in structura personalităţii infracţionale;
- interpretarea neurofiziopatologică - cauzalitatea manifestărilor agresive antisociale de condiţiile
biopsihologice care le declanşează;
- cercetarea psihologică şi psihosociologică - structura personalităţii infracţionale motivată de
ambianţa socială, conflictele in care a fost implicată şi modul in care acestea au fost soluţionate, orientarea
asupra posibilităţii de recuperare socială;
- cercetarea sociologică - analiza personalităţii infractorului prin prisma proceselor macro- şi
microsociale;
- rezolvarea medico-legală - furnizarea datelor medicale obiective, in baza cărora este reconstituită
starea de imputabilitate.
Abordarea acestor studii permite:
- aprecierea corectă a stărilor psihice a personalităţii infractorului, precizarea diagnosticului şi
excluderea erorilor judiciare, atat provocate de atitudinea subiectivă a agenţilor, cat şi de comportamentul de
simulare al infractorului;
- identificarea cauzelor psihologice care au putut influenţa comportamentul, atat in timpul constituirii
personalităţii, cat şi in momentul comiterii infracţiunii, cele din urmă fiind, de regulă, caracterizate printr-o
forţă sporită;
- cercetarea tulburărilor cu caracter psihopatologic care au determinat infracţiunea, a gravităţii şi
forţei lor;
- determinarea factorilor sociali care au provocat comportamentul infracţional, contribuind la
instituirea unor trebuinţe, aprecieri care vin in dezacord cu valorile şi normele sociale şi normativitatea
juridică;
- aprecierea gradului de periculozitate socială, pe care o prezintă individul cercetat, atat prin
determinarea comportamentului acestuia de abatere de la normativitatea psihică sau socială, cat şi prin
orientarea lui spre delincvenţă.
Toate acestea permit evitarea erorii judiciare, aplicarea corectă a sancţiunii, adecvată caracterului
infracţiunii săvarşite, stabilirea programului de resocializare şi recuperare socială, prevenirea recidivelor,
elaborarea unor acţiuni mai vaste cu caracter social de prevenire a criminalităţii, de educare a conştiinţei de
drept.
In psihologia judiciară există mai multe definiţii ale personalităţii infractorului. Un grup de autori
bucureşteni consideră că ea este o «sinteză a tuturor elementelor care concură cu conformaţia mintală a
unui subiect căruia ii dă o fizionomie proprie, specifică». M. Enikeev o defineşte ca «o totalitate de calităţi
individual-tipologice de importanţă socială cu caracter negativ, care determină comportamentul criminal al
individului». V. Vasil'ev pune accent pe raportul de interdependenţă dintre componenta biologică şi cea
socială in structura personalităţii infracţionale.
Care este rolul acestor două componente şi in ce măsură pot ele să determine un comportament
deviant? Vorbind de cea biologică, punem in evidenţă un şir de calităţi cu care personalitatea vine in
această lume (ereditare sau innăscute) şi care ii determină profilul morfoconstituţional şi psihofiziologic.
Aspectul fizic, calitatea proceselor neurovegetative, fiziologice, iar de aici şi a celor psihice - cognitive,
emotive şi volitive, pot determina condiţia socială a individului. De bună seamă, indivizii dotaţi cu o
infăţişare plăcută şi calităţi psihice ce nu le perturbează existenţa, posedă conştiinţa unui Eu social reuşit,
sunt incadraţi armonios in ambianţă. Deficienţele psihofiziologice (senzoriale, cognitiv-logice, etc.),
locomotorii, anumite perturbări neurovegetative, constituţia fizică deficitară provoacă sentimentul
inferiorităţii şi generează tendinţe de compensare - forme de comportament relativ stabil, căpătand
configuraţia unor trăsături de personalitate, prin care individul uman, in baza unei inferiorităţi reale sau doar
imaginare, ţine să se afirme in mod conştient sau inconştient intr-un anumit domeniu, pentru a repara
deficienţa de care suferă. C. Jung, vorbind despre pericolul complexelor, subliniază forţa lor, capabilă să
perturbeze unitatea conştientului, să pună in dificultate, sau chiar să contracareze voinţa, procesele cognitiv-
logice, să-l lipsească pe individ de libertate. Individul incearcă să evadeze in imaginar (persoanele
nevrotice), pentru a-şi adumbri eşecul in viaţa socială, sau manifestă orientări spre comportamente reale in
acelaşi scop. Sunt cunoscute exemple, cand aceste comportamente capătă un caracter normativ sau chiar
prosocial, individul manifestandu-se in domenii de inalt prestigiu social - activitate de caritate, binefacere,
politică etc. Dar la fel de frecvente sunt şi formele de manifestare intr-un domeniu antisocial, unde sunt
satisfăcute tendinţele exagerate de dominaţie, impulsurile de agresivitate, violenţă.
Tot de această componentă biologică ţin şi unele calităţi ale SNC, patologia sau dezvoltarea
distorsionantă a cărora poate determina comportamente deviante. Anumite deficienţe senzoriale, cognitiv-
logice, volitive sau de dirijare a stărilor afective pot in circumstanţe criminogene juca rolul de factori
provocatori de infracţiune. Temperamentul, caracterul sau aptitudinile personalităţii, sub impactul unei
condiţii sociale nefavorabile pot de asemenea să se manifeste in calitate de condiţie a unui comportament
infracţional. Dar ar fi complet eronat, dacă am ignora rolul factorului social in manifestarea calităţilor
biopsihice. Acţiunea indirectă a celui din urmă este la fel de vădită, precum determinarea profilului social al
individului de calităţile lui interne, biologice.
Societatea poate şi trebuie să exercite acţiuni de profilaxie a comportamentului deviant in cazul
indivizilor caracterizaţi printr-o condiţie biologică nefavorabilă. Iată prin ce se explică interesul
cercetătorilor faţă de această componentă a personalităţii, care poate cauza un comportament deviant, cu
un grad sporit de periculozitate socială.
Incercand o generalizare, G. Avanesov numeşte următoarele cauze biologice ce pot influenţa
distructiv comportamentul personalităţii:
- patologia trebuinţelor primare, care frecvent poate cauza perversiuni sexuale şi infracţiuni sexuale;
- imbolnăviri neuro-psihice, ce duc la neechilibrul SNC, provocand reacţii neadecvate şi diminuand
posibilitatea de dirijare a acţiunilor;
- patologii transmise prin ereditate sau innăscute, mai ales provocate de alcoolismul părinţilor;
- stări temporare, provocate de conflictele cu sinele şi ambianţa, tensionarea psihofiziologică,
acţiunea nefavorabilă a mediului etc.
In scopul elucidării cauzelor biologice ale comportamentului infracţional au fost efectuate cercetări
ale anomaliilor cromozomiale, considerate drept posibilă cauză a comportamentului antisocial. S-a constatat
că apariţia unui extracromozom X sau Y este mult mai frecventă printre (după unii autori, de 60 ori mai
mare)persoanele cu comportament agresiv, antisocial. Extracromozomul X este considerat cauză a
comportamentului agresiv, violent, Y - a anomaliilor in orientarea valorică (predominanţă a trebuinţelor
primare, inclusiv sexuale) şi dirijarea voluntară a comportamentului. Deşi incidenţa anomaliei
cromozomiale in comportamentul antisocial este foarte semnificativă, unii cercetători consideră că nu atat
cauzele ereditare, cat cele de altă natură, cum ar fi insuficienţa intelectuală sau influenţele mediului par să
determine conduitele infracţionale.
Autorii romani, la care ne-am mai referit, analizează şi teoria lui H. J. Eysenck, care pune la baza
comportamentului proprietăţile fiziologice corticale, cu deosebire a celei de inhibiţie a cortexului,
evidenţiind două categorii de subiecţi:
- de tip CIR (cortical inhibition rapidly), la care inhibiţia apare mai repede, stimularea fiind resimţită
mai puţin;
- de tip CIS (cortical inhibition slowly), la care inhibiţia apare mai incet iar stimulul este resimţit
subiectiv mai puternic.
Consecinţele:
1. condiţionarea mai dificilă pentru tipul CIR, deci şi socializarea mai dificilă a lor;
2. sensibilitatea mai joasă in cazul indivizilor CIR, din care rezultă căutarea de excitare senzorială;
face ca persoanele de tip CIR (extrovertite) să accepte diverse surse de stimulare, incălcand legea mai
frecvent decat cei CIS (introvertite).
In opinia lui H. Eysenck factorul biologic, avand o anumită importanţă in determinarea caracterului
conduitelor, se manifestă sub influenţa celui social, contribuind la formarea unui mecanism biosocial
comportamental.
Această alianţă a factorilor se manifestă evident in analizele ştiinţifice ale agresivităţii. Fenomenul
agresivităţii cunoaşte mai multe tratări:
- neurofiziologice, cu deosebire in lucrările renumitului psihiatru H. Selye, care corelează
agresivitatea cu situaţiile de stres, considerand-o un rezultat şi o incercare de adaptare;
- etologice, care mizează in explicarea agresivităţii pe compararea comportamentelor animale şi
umane, dirijate de aceeaşi moştenire genetică;
- psihologice, de tip behaviorist şi neobehaviorist, explicand agresivitatea prin influenţa stimulilor
dezagreabili, provocatori de incomodităţi; ale invăţării sociale, prin care această formă de manifestare
comportamentală este atribuită influenţelor familiei, mass-mediei, care livrează subiecte frustrante; din
perspectiva psihologiei dinamice, care se centrează pe rolul frustrărilor;
- psihosociale, care ţin să explice agresivitatea prin impactul fenomenelor şi factorilor ce ţin de
existenţa grupurilor, a ierarhiei sociale, a autorităţii, tendinţelor de dominaţie;
- psihanalitice - ca o pulsiune sexuală a inconştientului, iar in tratarea neopsihanalitică - a morţii şi
distrugerii.
Aşadar, elucidarea cauzelor biopsihice ale comportamentului antisocial, care prin forţa lor provoacă
dificultăţi de adaptare a individului la ambianţa socială, nu are o importanţă pur teoretică, fiind şi unul din
scopurile psihologiei judiciare practice şi a justiţiei in genere, rezolvand problema profilaxiei criminalităţii,
care necesită o atitudine diferenţiată. Stabilirea acestor factori inlesneşte elaborarea unor programe
psihocorecţionale.
Cea de a doua componentă a personalităţii - psihologică - se referă la motivaţia, orientarea.
trebuinţele şi interesele indivizilor. Configuraţia lor se formează pe parcursul existenţei individului, fiind
determinată atat de capacitatea psihicului de dirijare a comportamentului, cat şi de influenţele din ambianţa
socială. Capacitatea insuficientă de conştientizare şi dirijare a propriilor acţiuni, deficienţele proceselor
cognitiv-logice şi emotiv-volitive duc la acceptarea unor motive, interese, orientări antisociale, la
incapacitatea de a lua o decizie justă in situaţiile cu impact criminogen. Fiecare al cincilea recidivist comite
infracţiuni după eliberarea din penitenciar fără a cugeta asupra consecinţelor. Insă nici această
componentă nu poate fi examinată separat de cea biopsihologică şi socială.
In sfarşit, componenta socială care, după părerea noastră, exercită o influenţă mare asupra
structurii personalităţii in genere, intrunind atat influenţele din ambianţă, cat şi sistemul de statuturi-roluri
atribuite individului, totalitatea de reprezentări sociale, care determină profilul comunităţii şi al fiecărui
membru al ei, modelele culturale cu caracter grupal, acceptarea sau respingerea cărora afirmă o anumită
poziţie a individului in grupul de apartenenţă etc. Dar, din nou, nici condiţia socială nu poate intru totul să
orienteze personalitatea spre acceptarea unui model de comportament in acord sau dezacord cu normativitatea
socială şi juridică. Cotidianul ne oferă un şir de exemple, cand descendenţii din familiile cu comportament
antisocial se orientează spre valorile general umane şi dimpotrivă, copiii din familiile aparent favorabile
acceptă comportamente infracţionale.
Din considerentele relatate mai sus putem defini personalitatea infractorului ca o sinteză a
componentelor personale (biologice, psihice şi sociale), rezultate din constituţia psihofiziologică,
componentele instinctiv-afective, alimentată de construcţia senzorial-perceptivă, modul de a reacţiona şi
interferenţele cu mediul in care s-a format, integrate intr-un sistem neadecvat celui social, de valori, norme cu
caracter deviant de la cele ale societăţii, care determină un comportament antisocial. Toate componentele
personalităţii infractorului se pot dezvolta separat normal, in totalitatea lor alcătuind o conformaţie orientată
antisocial. Scopul principal al cercetării psihologice a infractorului constă in determinarea corectă a
factorilor care au determinat infracţiunea şi ponderea acestora in comportamentul criminal.
2. Tipologii psihologice ale infractorilor
In psihologia juridică sunt utilizate mai multe metode de cercetare a personalităţii infractorului. Una
din acestea, avand caracter de tipologie socială, pune accent pe locul personalităţii in sistemul de norme
sociale şi modele comportamental-culturale, respectiv atitudinea ei faţă de normativitatea socială, apreciind
factorii care au determinat comportamentul. Altă metodă se bazează pe cercetarea sistemului de statusuri şi
roluri sociale, pe care le deţine personalitatea, fundamentandu-se pe faptul că personalitatea este un rezultat
al relaţiilor sociale. Ea indeplineşte un sistem de roluri, care determină un şir de relaţii sociale.
Comportamentul personalităţii este determinat şi de factorii sociali, economici, psihologici şi psihici,
aceştia aflandu-se in legătură stransă cu status-rolurile individului uman. De exemplu, cercetand motivaţia
infractorului care a comis un furt, sunt examinate: directivele comportamentale - sunt ele oare indreptate spre
existenţa din contul altuia, fără a depune un efort personal; caracterul trebuinţelor - corespund posibilităţilor
sau sunt sporite; condiţiile sociale favorizante - indiferenţa socială faţă de incălcarea normativităţii sociale
şi juridice, iar din aceasta - apariţia sentimentului siguranţei in lipsa de pedeapsă; orientarea spre un
comportament deviant.
Ştiinţa psihologice incă din cele mai vechi timpuri a stabilit că indivizii umani pot fi uniţi in
anumite clase (grupuri) in funcţie de posedarea unor trăsături comune de configuraţie biopsihologică sau
socială. Aşa a apărut noţiunea de «tip», care este utilizată in diverse ştiinţe şi pentru diverse categorii de
obiecte, fenomene, in psihologie intrunind subiecţii umani. Tipul este o noţiune, subordonată celei de
«trăsătură». Dintre cele mai cunoscute tipologii psihologice putem numi pe cele temperamentale, aparţinand
lui Hipocrate, Pavlov, Allport, Jung, Eysenck etc. Dar nici o tipologie nu reuşeşte să inglobe toată varietatea
personalităţilor umane, noţiunea de «tip» fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare
al realităţii sociale, servind drept etaloane a căror cunoaştere ne poate oferi o inţelegere şi tratare a
comportamentului individului uman studiat.
Referitor la tipologia personalităţilor infractorilor au fost efectuate, la fel, un şir de incercări, care,
necătand la relativitatea lor, oferă posibilitatea de a inţelege fenomenul infracţiunii mai adecvat şi a-l trata
mai corect, oferind anumite standarde care facilitează cunoaşterea indivizilor implicaţi in infracţiune.
Tipologia personalităţilor infracţionale nu poate fi efectuată separat de tipologiile general-
psihologice, dat fiind faptul că orientarea criminală a comportamentului nu este un datum, un rezultat al
configuraţiilor genetice, care se manifestă in anumite insuficienţe cognitive, afective sau volitive, provenind
mai mult din dezechilibrul dintre particularităţile psihice şi condiţiile din ambianţă, in care are loc
constituirea personalităţii. Cu toate că nu se poate vorbi despre un «psihic criminal» sau o «moştenire
genetică criminală», atat psihicul, cat şi constituţia genetică contribuie la determinarea conduitelor umane,
inclusiv la cele criminale. De o importanţă mare, totuşi, e componenta socială a personalităţii. Modul in
care individul a trecut prin procesul de socializare, a asimilat normele sociale, şi-a instituit un sistem de
valori individuale, care corespund sau nu celor cu caracter social, pare a fi, din aceste considerente, important
in determinarea comportamentului. Individul cu deficienţe de socializare poate să-şi rezolve trebuinţele
primare şi secundare prin acceptarea unui comportament antisocial, criminal.
Aşadar, la baza tipologiei personalităţii infracţionale trebuie să fie puse, in primul rand,
particularităţile psihologice: motivaţia, atitudinile, interesele, scopurile. Totodată e nevoie să ţinem cont şi
de forţa unor «incapacităţi funcţionale», in cazul cărora cauza comportamentului criminal poate fi patologia
psihică şi imposibilitatea de apreciere adecvată şi reglare conştientă a acţiunilor.
In conformitate cu clasificarea infracţiunilor, efectuată in Codul Penal, putem distinge:
1„Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede in calitate de pedeapsă
maximă pedeapsa inchisorii pe un termen de pină la 2 ani inclusiv.
2Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu inchisoare pe un termen de pină la 5 ani inclusiv.
3Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu
inchisoare pe un termen de pină la 15 ani inclusiv.
4Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvirşite cu intenţie pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu inchisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani.
5Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvirşite cu intenţie pentru care legea
penală prevede detenţiune pe viaţă”.
Pzutem, astfel, distinge:
- infractori deosebit de periculoşi, care au comis infracţiunea «cu intenţie» - fiind conştienţi de
caracterul ei «excepţional de grav»;
- infractori periculoşi, care au comis infracţiunea deosebit de gravă «cu intenţie» - fiind conştienţi
de caracterul social-periculos al acţiunii sau inacţiunii, precum şi de urmările ei social-periculoase;
- infractori mai puţin periculoşi, care au comis infracţiunea mai puţin gravă;
- infractori ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, prevăzand posibilitatea survenirii
urmărilor social-periculoase ale acţiunii sau inacţiunii, dar subestimandu-le, considerand in mod uşuratic că
ele vor putea fi evitate sau neglijand posibilitatea survenirii unor asemenea urmări;
- infractori iresponsabili - care nu erau in stare să conştientizeze acţiunile lor sau să le conducă din
cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice temporare, debilităţi mintale sau a unei alte stări
patologice[27].
In psihologia judiciară tipologia infractorilor se efectuează după un şir de criterii.
Enikeev M. I. foloseşte in calitate de criteriu de tipologizare gradul de periculozitate socială, pe care
o exercită individul, care-i determină atitudinea faţă de valorile sociale. Dar autorul ţine să mai menţioneze
un factor al infracţiunii - capacitatea de dirijare psihică a acţiunilor - care poate la fel provoca pericol social.
In conformitate cu aceste criterii el evidenţiază următoarele tipuri:
- asocial - tip caracterizat de o pregătire socială insuficientă, care-l face vulnerabil in situaţiile
nefavorabile, mai frecvent manifestandu-se ca un infractor situaţional. In conformitate cu criteriul enunţat,
autorul consideră că acest tip prezintă un grad jos de periculozitate socială;
- antisocial - tip ce posedă orientări criminale care-l domină, predispus spre alegerea formelor
criminale de satisfacere a trebuinţelor, intereselor, realizare a scopurilor, prezentandu-se ca un criminal
profesional, periculos;
- cu defecte in capacitatea de autoreglare a comportamentului, infractori «intamplători», care in
virtutea unor deficienţe a proceselor volitiv-afective nu pot rezista in situaţia criminogenă.
Recurgand in continuare la o divizare conform calităţii orientărilor valorice, M. Enikeev distinge in
cadrul acestor tipuri infractori violatori de proprietate şi infractori violenţi.
Altă tipologie a personalităţii infracţionale ţine cont de un cerc mai larg de criterii.
I. Prima divizare ţine de gradul de conştientizarea şi dirijare psihică a comportamentului.
Infractorii normali nu sunt afectaţi de vreo patologie psihică, crima fiind conştientizată,
comportamentul, mai frecvent, orientat spre existenţa antisocială. Conştienţi de caracterul antisocial al
comportamentului lor, aceşti infractori se dirijează de motive egoiste, trebuinţe hipertrofe. Sunt orientaţi
spre invinuirea circumstanţelor sau a altor persoane de modul de trai pe care-l duc. Infracţiunea devine
pentru aceste persoane modul de satisfacere a trebuinţelor materiale, avand diverse forme: furturi,
escrocherii, delapidări, şantajare, infracţiuni economice, contrabandă, falsificare de bani sau de produse şi
mărfuri, operaţii valutare ilicite, abuz de serviciu, mituire, falsuri etc.
Infractorii anormali sunt persoane care au dereglări psihice de diversă natură, patologii de limită ce
nu le permit o conştientizare deplină, adecvată a acţiunilor şi comportamentelor (analiza mai detaliată a
comportamentului acestor persoane va fi expusă in continuare, caracterizandu-se comportamentul
infractorilor psihotici).
II. In funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale distingem infractori recidivişti şi
nerecidivişti.
Primii sunt orientaţi spre repetarea acţiunilor criminale, spre asigurarea existenţei prin practicarea
infracţiunii. Nenumăratele studii ale acestora au demonstrat existenţa in structura personalităţii infractorului
recidivist a unei conjugări a deficienţelor individuale şi sociale. Astfel, infractorii recidivişti dau dovadă de
inadaptare socială. egocentrism, imaturitate, ajunsă frecvent pană la infantilism social - dorinţă de a exista
din contul altora, necesităţi sporite in raport cu posibilităţile, orientare excesivă spre anumite feluri de
gratificaţie socială (bani, sex etc.), impulsivitate şi indiferenţă afectivă, agresivitate, scepticism etc., stări
interne de tensionare şi conflict, percepere deformată a realităţii, dificultăţi in autoevaluare şi
autoprezentare.
Recidivistul este indiferent in raport cu sancţiunea juridică, violent. Deşi tipul recidivist predomină
printre bărbaţi, se intalnesc femei cu comportament recidivist, frecvent caracterizate prin anomalii
psihice de limită (psihopatii, accentuări de caracter), alcoolism cronic. Degradarea social-psihică a
infractorilor recidivişti este şi un rezultat al nenumăratelor privări de libertate, incapacităţii de
reintegrare socială In urma unor sondaje efectuate in Romania in 1982 pe un eşantion de 2738
deţinuţi recidivişti s-a stabilit că aceştia posedă şi alte caracteristici comune:
a). după varstă - 54,7 sunt tineri, avand pană la 30 ani;
b). după mediu de comitere a infracţiunilor - 76,1% au comis infracţiunea in mediul urban;
c). situaţia familială - necăsătoriţi, divorţaţi sau in relaţii de concubinaj (63%);
d). după nivelul şcolarizării - peste 90% nu au depăşit nivelul şcolii medii incomplete;
e). după calificarea criminală - 77,9% calificaţi.
In cadrul altui sondaj s-a stabilit că majoritatea infractorilor recidivişti provin din mediul urban
(58,47%), rezultatul examinării psihice a scos in vileag că suferă de psihopatii (47,49%), alcoolism cronic
(17,39%), oligofrenii (6,56%), encefalopatii post traumatisme cranio-cerebrale (2,31%), sănătoşi (23,94%).
Unii autori propun diferenţierea intre recidiviştii reali şi recidiviştii formali. Recidiviştii reali -
indivizi, pentru care infracţiunea este mod de viaţă, prezentand un grad sporit de periculozitate. Recidiviştii
formali au un comportament mai mult sau mai puţin corect in raport cu normele sociale şi juridice, cea de-a
doua infracţiune avand un caracter intamplător.
Infractorii nerecidivişti sunt persoanele care nu repetă comportamentul criminal.
III. In funcţie de gradul de pregătire infracţională sunt distinse alte două tipuri.
Infractorii ocazionali sau situaţionali inglobă persoane care au săvarşit infracţiunea in virtutea unor
circumstanţe deosebite, cu caracter afectiv, material, politic, naţional etc., pentru care crima este un fenomen
contradictoriu modului de comportament, fiind determinată de particularitatea de a nu putea rezista
impactului situaţiei criminogene, de diminuarea posibilităţii de autocontrol şi autodirijare a acţiunilor. Pot fi
evidenţiate şi cateva subtipuri:
a). persoanele cu anumite patologii psihice, care in situaţii extremale anihilează posibilităţile de
autodirijare a comportamentului;
b). persoanele cu o autoevaluare neadecvată a posibilităţilor proprii, mai frecvent sporită;
c). persoanele care comit crime sub impactul unor stări psihice puternice, in rezultatul acţiunilor
incorectă a altora (crime pasionale, politice, rasiale etc.);
d). persoanele dezadaptate social, cu o percepţie şi evaluare eronată a ambianţei.
Infractorii de carieră se caracterizează printr-un comportament infracţional rezultat din modul de
socializare, sunt orientaţi spre modul de viaţă antisocial. Trăsăturile lor esenţiale:
a). crima este mijlocul principal de asigurare materială, din această cauză fiind orientaţi
predominant spre infracţiuni cu caracter material, recurgand la violenţă fizică doar in unele situaţii
extremale;
b). se formează, se pregătesc, işi cultivă deprinderi speciale tehnice şi modalităţi de acţiune;
c). au atitudini favorabile faţă de modul lor de trai şi nefavorabile in raport cu ambianţa socială, mai
ales cu sistemul de drept şi lucrătorii acestuia;
d). debutează in calitate de minori delincvenţi;
e). sunt conştienţi de perspectiva privării de libertate, acolo continuand să-şi perfecţioneze
deprinderile criminale;
f). se dezvoltă psihic de regulă normal.
Infractorii de carieră sunt mai frecvent profesionali, specializaţi intr-un anumit domeniu.
Una dintre cele mai interesante incercări de elaborare a tipologiei infractorilor ii aparţine
criminologului şi psihologului american Lewis Yablonski, care a folosit drept criteriu de clasificare chiar
trăsăturile de personalitate ale individului, care afectează comportamentul lui. O prezentăm cu unele
implicări personale.
1. Infractorii socializaţi, devin criminali in urma impactului mediului social, de la care invaţă valori
şi norme deviante. Directivele antisociale, criminale a acestor indivizi sunt un rezultat al imitării, influenţei,
devenind stereotipii comportamentale. Devin mai frecvent violatori ai proprietăţii, orientandu-se spre o
existenţă din contul altora, fără a depune un efort considerabil. Prezenţa lor in societate vorbeşte şi despre
unele cataclisme negative cu caracter general, care favorizează asemenea comportament. Aşa, in timpul
socialismului, asemenea factori erau neglijenţa faţă de proprietate, aceasta aparţinand, de facto, statului şi
provocand o atitudine de nepăsare a indivizilor faţă de păstrarea ei. Actualmente - lipsa de conştientizare a
modului de realizare a bunăstării, diferenţierea socială, frecvent imbogăţirea avand un caracter ilicit.
2. Infractorii nevrotici. Nevroza este o tulburare mintală minoră, o stare patologică de limită care
apare in cazul unei suprasolicitări nervoase, al şocului emoţional, necazurilor şi insatisfacţiilor repetate cu
caracter familial sau profesional, stărilor tensionante de durată, agravate de anumite condiţii ereditare.
Bolnavul este parţial conştient de maladia sa şi critic faţă de aceasta. Nevroza poate avea mai multe
manifestări: a). astenia psihică - scădere a capacităţii de efort psihic şi fizic, oboseală, tensionare nervoasă,
afectivitate sporită, ipohondrie, stări de alarmă, atenţie diminuată, reactivitate, poate rezulta dintr-o
imbolnăvire somatică, din suprasolicitarea psihică, fizică, intelectuală, uneori desemnand o etapă
preliminară a unei maladii mai grave - schizofrenie, psihoză etc.; b). isteria - caracterizată prin convulsiuni
tumultoase, paralizie, accese nestăpanite de ras sau plans, conştiinţă redusă, reactivitate, apare in rezultatul
unei tensionări nervoase, a unui conflict inconştient, unor emoţii puternice cu caracter negativ pentru
individ, sau ca simptome ale unei imbolnăviri mai grave ale psihicului; c). obsesiile - intrunesc şi calităţile
asteniei, producand stări de nelinişte, anxietate.
Prin caracterul instabil, intolerant, contradictoriu, inadaptat social, personalitatea afectată de nevroze
poate prezenta tendinţe la conduite agresive. Nevrozele nu diminuează posibilitatea de autoconştientizare a
acţiunilor, afectand doar comportamentul. Lewis Yablonski prezintă faptul cum nevrozele pot afecta
comportamentul personalităţii, diferenţiind o categorie specifică de infractori - nevrotici. Aceştia nu percep
lumea in mod distorsionat, sunt conştienţi de răul din comportamentul personal. Dirijaţi de compulsiunile
nevrotice (anxietate, nelinişte, emotivitate, idei obsesive etc.), manifestate in astenie, diminuare a campului
perceptiv, reactivitate, ei pot comite crime de tipul cleptomaniei, piromaniei, furturilor din magazine etc.
Devin criminali in rezultatul distorsiunilor personalităţii şi a percepţiei neadecvate a ambianţei.
3. Infractorii psihotici. Psihopatia este o stare psihică care duce la dezordini globale in structura
psihică şi socială a personalităţii, la o distorsionare a percepţiei ambianţei. Ea e determinată de
particularităţile sistemului psihic - lipsă de flexibilitate, forţă şi echilibru, dereglări in alianţa dintre
procesele care decurg in secţiunile superioare şi inferioare ale cortexului. Psihopatia in cele mai frecvente
cazuri este inscrisă in limitele normalului. Psihopaţii «nu se clasează nici printre psihotici (realmente
alienaţi) şi nici printre nevrotici (conştienţi de tulburările lor). Ei sunt indivizi instabili, impulsivi şi dificili,
al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi social, ei au adesea de a face cu
justiţia», consideră Norbert Sillamy. In psihologia americană noţiunea de «psihopat» se inrudeşte cu cea de
«personalitate infracţională»
Infractorii psihopaţi prezintă o periculozitate socială sporită, motivaţia pentru un comportament
deviant fiind de natură polivalentă: reactivitate patologică la anumiţi stimuli şi răspuns la influenţele
negative ale mediului. Crimele sunt generate de necesitatea de a-şi satisface imediat pulsiunile instinctiv-
afective şi se manifestă in mod bizar, lipsit de sens. Personalităţile psihopatice sunt foarte agresive, violente,
afectate grav şi in plan social. In funcţie de tipurile de psihopatii manifestă periculozitate socială diferită şi
atentează la diverse obiecte, fiind inclinaţi să comită acte de violenţă, inclusiv omoruri.
M. I. Enikeev distinge cateva forme de psihopatii:
- psihopaţii psihastenici - anxioşi, tensionaţi, reactivi, caracterizaţi de deficit energetic şi
incapacitate de inhibare a proceselor psihice, dominaţi de idei obsesive;
- psihopaţi explozivi - iritabili, tensionaţi, violenţi, egocentrici, conflictuali, brutali in comunicare,
frecvent ducand un mod de viaţă asocial, caracterizat prin pasiunea jocurilor de hazard, destrăbălare sau
perversiune sexuală, beţii, vagabondaj);
- psihopaţi isterici - demonstrativi, nesinceri, necritici, infantili;
- psihopaţii paranoidali - orgolioşi, suspicioşi, falşi in manifestări, dominaţi de ideea persecutării.
Infractorii psihotici pot fi caracterizaţi de un coeficient inalt al dezvoltării intelectuale, integrare
eficientă in profesie, motive ale comportamentului deviant fiind inactualizarea personalităţii, conflictul
imaginar, incapacitatea de evaluare valorică a evenimentelor. Pot comite diverse crime, lipsiţi fiind de
compasiune, empatie, recunoaştere a valorii «altuia».
4. Infractorii sociopaţi. Sociopatia se manifestă prin egocentrism, compasiune limitată faţă de alţi
indivizi umani, reieşite din tulburările de caracter. Persoanele afectate de sociopatie pot provoca daune
materiale, morale şi chiar fizice, fără de a resimţi vreo anxietate sau sentimentul vinovăţiei. Sunt mai
frecvent persoane normale din punct de vedere psihic, caracterizate prin absenţa nervozităţii, calme.
Deficienţele de caracter: nesinceritate, lipsa remuşcărilor de conştiinţă, a fricii, judecată săracă şi
iraţională, egocentrism patologic, instabilitate, afectivitate săracă, capacităţi de inţelegere socială limitate,
indiferenţă in relaţiile interpersonale, comportament bizar şi neprevăzut, viaţă sexuală dezordonată, lipsa
dorinţei de a depune un efort volitiv in direcţia integrării sociale.
Psihiatrul Hervey Cleckley, demonstrand că sociopatul se manifestă ca fiind normal, prezintă
următoarele calităţi ale acestui tip: farmec superficial şi o bună inteligenţă; percepţie adecvată a realităţii,
neafectată de iluzii şi iraţionalism; absenţa nervozităţii, calmitate chiar in situaţiile dificile; instabilitate
comportamentală; neadevăr, lipsă de sinceritate; lipsa remuşcărilor şi a ruşinii; comportament inadecvat
fără vreo motivaţie personală; judecată săracă şi lipsă de experienţă socială, chiar de dorinţă de a face
invăţăminte din aceasta; egocentrism; emotivitate diminuată; imposibilitate de a-i inţelege pe alţii;
indiferenţă in relaţiile personale; comportament bizar, frecvent marcat de agresivitate; viaţă sexuală
defectuoasă, lipsită de pasiune; trai fără perspectivă, utilitate, aspiraţie spre un scop.
Cercetătorul roman V. Dragomirescu distinge două categorii - personalitatea psihotică şi
personalitatea demenţială - patologice in esenţă şi prezentand un grad sporit de periculozitate socială.
3. Modelul orientărilor şi al conduitelor personalităţii infractorului
In cadrul analizei juridice a infracţiunii şi infractorului se pune accent pe obiectul, subiectul, latura
obiectivă şi subiectivă. Analiza psihologică prevede reliefarea rolului factorilor interni - individuali, care ţin
de anumite manifestări psihice, precum şi a celor externi, sociali, ce vorbesc despre interferenţele individului
cu ambianţa. Fiecare infracţiune se manifestă in mod diferit, analizei putand fi supuse doar aspectele
generale.
Dacă vom ignora comportamentul infracţional, care are la bază inadaptarea socială provocată de
anumite patologii psihice şi care este cercetat in detaliu de altă disciplină distinctă - psihiatria judiciară -
vom ajunge la concluzia că cercul factorilor interni, psihologici principali ai infracţiunii inglobă sistemul
simplificat de orientări şi principii de viaţă, care determină o atitudine eronată faţă de ambianţă. In funcţie
de aceasta e nevoie de a examina motivaţia personalităţii infractorului. Motivaţia este o parghie importantă
in procesul autoreglării individului, dezvoltării psihice şi umane a acestuia, incluzand in structura sa
trebuinţele, motivele, interesele, convingerile, idealurile, concepţiile despre lume şi viaţă. Indeplineşte mai
multe funcţii: de activare internă şi semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic; de declanşare
a acţiunilor; de autoreglare a conduitelor; modificandu-se pe parcursul activităţii umane. Formele motivaţiei
se clasifică in perechi opuse: pozitivă şi negativă; intrinsecă (directă, reieşită dintr-o sursă internă) şi
extrinsecă (indirectă, sugerată sau chiar impusă din exterior); cognitivă (de cunoaştere) şi afectivă
(rezultată din nevoia de afecţiune ii afinitate).
Se spune că orice mijloace sunt potrivite pentru realizarea scopurilor. Dar indivizii umani folosesc de
regulă mijloacele, care nu vin in contradicţie cu normativitatea şi valorile sociale, iar in cazul cand acestea
nu se potrivesc - renunţă la scop. Aceasta se explică prin conştientizarea scopului şi a posibilităţilor,
evaluarea adecvată a lor. Atunci cand motivaţia e redusă la domeniul inconştientului, ea poate provoca
comportament delincvent. Motivaţia greşită este rezultatul lipsei de voinţă şi de dirijare conştientă a
conduitelor, parvenind din concepţiile valoric-normative ale personalităţii.
Sistemul de valori individuale determină, la fel, orientarea personalităţi. Valorile individuale
criminale au caracter antisocial, denotand o socializare defectuoasă, imaturitate şi inacceptare a sistemului
valoric-normativ social. Are loc o supraevaluare a valorilor individuale şi atitudine de neglijare a celor
sociale. Personalitatea infractorului işi formează şi un sistem compensatoriu, care-i indreptăţeşte acţiunile,
diminuand capacitatea de autoevaluare reală.
Din aceste deformări rezultă şi o ierarhie eronată a trebuinţelor şi intereselor. Infractorul posedă
trebuinţe limitate cu caracter material utilitar, fără vreo raportare la cele sociale, exagerate in raport cu
posibilităţile individuale, frecvent provocand prin satisfacerea lor pericol social foarte mare. Mai mult ca
atat, ele sunt hipertrofe, legate de aspiraţia de realizare abuzivă. Acest sistem de trebuinţe formează interese
la fel de neadecvate celor sociale.
In structura personalităţii infracţionale se impletesc anumite insuşiri psihice, care prin caracterul lor
deviant creează dificultăţi de adaptare. Este vorba de anumite deficienţe emotive sau volitive, care
favorizează un comportament impulsiv, slab dirijat de scop, motivaţie, caracterizat prin lipsa unei alegeri
conştientă a mijloacelor de rezolvare a conflictului intern sau extern. Sau de anumite orientări agresive,
dominate de instinct şi violenţă.
Tot mai frecvent in psihologia contemporană se ridică chestiunea despre comportamentul criminal
determinat de sugestibilitate, influenţă, imitaţie. De fapt incă clasicii psihologiei - Le Bon, Tarde, Freud,
Sigele şi alţii, - cercetand psihologia mulţimii şi a manifestărilor ei criminale, au menţionat forţa acestor
factori. Actualmente, cand criminalitatea in grup şi organizată capătă proporţii ingrijorătoare, aceste
aspecte se impun din nou cercetării.
Dintre factorii sociali pot fi menţionaţi: mediul de formare a individului - de asimilare a valorilor şi
normelor, de socializare; climatul nefavorabil - marcat de conflicte de diversă structură şi cu divers conţinut;
caracterul orientărilor care domină in societate şi care, mai ales in timpurile de perturbări sociale, işi pierd
integritatea, creand o stare de scepticism şi indecizie.

Probe pentru recapitulare:


1. Descrieţi componentele psihologice şi determinantele sociale ale comportamentului
infracţional.
2. Care sint căile de investigaţie ale personalităţii infractorului?
3. Pregătiţi o comunicare cu tema «Tipologii psihologice ale infractorilor şi criterii de
tipologizare».
Capitolul IV. Psihologia actului infracţional comis in grup şi a crimei organizate

“Există două tipuri de crime colective care necesită o delimitare strictă:


crime comise sub influenţa atracţiei instinctuale şi convingerii,
precum jaful, violenţa, mafia, crime provocate de pasiune, exprimate
mai evident in acţiunile mulţimii. In primul caz avem de a face
cu criminali inverteraţi, in cel de al doilea - ocazionali.
S. Sighele, La folla criminale, 1892”.
1. Cercetări ale grupului in psihologia socială
Incă din secolul trecut la psihologia grupului s-au referit cercetătorii comportamentului agresiv şi ai
mulţimii. Mai tirziu acest domeniu va reveni in cimpul de studiu in legătură cu atenţia de care s-a bucurat
problema conflictului social. Alte aspecte ale lui au fost tratate parţial de către psihologii analitici. S.Freud
le-a abordat in studiile duşmăniei şi fricii (lucrările Totem şi tabu, Psihologia colectivă şi analiza eului),
neoanaliticii Adler, Fromm, Horney, Sillivan, preocupaţi fiind de relaţiile interpersonale, au tins, totuşi, să
explice şi unele laturi ale psihologiei grupului. Cercetările comportamentului personalităţii autoritare de
asemenea au explicat citeva fenomene ce ţin de cadrul grupal: pe cele cu referinţă la cauzele apariţiei şi
funcţionării directivelor negative şi ale prejudecăţii. Un grup de cercetători americani au studiat cauzele
agresivităţii şi influenţa pe care o exercită asupra acestui tip de comportament starea relaţiilor intergrupale.
Sfirşitul deceniului şapte - inceputul următorului a fost marcat de o nemulţumire vădită a
psihosociologilor europeni de starea cercetărilor din acest domeniu şi chemarea de a mări volumul studiilor
“contextului social”. Cu toate că cercetările anterioare au fost supuse criticii, ele, totuşi, au devenit o
platformă teoretică a investigaţiilor consecvente a grupului social.
Spre rezolvarea acestor probleme s-au orientat eforturile mai multor cercetători, in special a celor din
Europa. Astfel, intr-o perioadă relativ scurtă, studiile dinamicii grupului[8], a altor procese, investigate de
către Cattel, Staydill, Fiedler, Willis, precum şi de cercetătorul rus V.Ageev au schiţat un inceput al
psihosociologiei grupului.
Cu toate că domeniul dat are tangenţe şi cu alte ştiinţe umanitare, el şi-a ciştigat un loc separat in
cadrul ştiinţific al psihologiei sociale, formulindu-şi cercul de preocupări şi metodele de investigaţie. In
atenţia psihosociologilor s-a plasat nu numai problema determinării existenţei grupului de contextul social
(economic, politic, istoric etc), dar şi cele ale reflectării orientărilor normativ-valorice ale comunităţii de
către membrii ei.
Discuţia ştiinţifică, care mai continuă in psihosociologia contemporană, se referă cu
preponderenţă la cadrul conceptual ce deserveşte teoria grupului social. Să facem o analiză a definiţiilor
grupului social. Unii autori pornesc in aceasta de la procesul de autocategorizare a indivizilor, considerind că
“Un grup există atunci cind două sau mai multe persoane se definesc ele insăşi ca membri ai acestui grup şi
cind existenţa lui este recunoscută de o terţă persoană”. Grupul este definit şi ca “...o totalitate de indivizi
care se acceptă ca membri ai unei categorii sociale, impărtăşesc consecinţele afective ale autodeterminării
sale şi aprecierile colective ale grupului şi apartenenţei sale la el”. Alte opinii se referă la raportul social
dintre membrii grupului, la comportamentul lor de acceptare a valorilor intragrupale, sau la “reţeaua de
indivizi care au modele culturale sau subculturale comune, ce contribuie la stabilirea unor procese de
uniformizare, pe de o parte, de redistribuire a statutelor, poziţiilor şi rolurilor, pe de altă parte”.
In cadrul psihosociologic se operează cu noţiunea de “formaţiune socială”, in care sint distinse
grupuri, colectivităţi şi organizaţii.
Prin grup social “se inţelege o formaţiune socială in interiorul căreia indivizii sint in interacţiune
conform unor reguli fixe.”.
Noţiunea de “colectivitate” este utilizată pentru definirea unor medii ai căror membri impărtăşesc
anumite norme sau principii, dar nu interacţionează.
Organizaţiile sint definite ca artefact, formaţiuni sociale construite in mod deliberat de către indivizi
in scopul instituirii unor mijloace de decizie, de execuţie şi de control in vederea realizării unui obiectiv
comun specific, care determină sensul asocierii acestor persoane.
In psihologia juridică cercetările grupului se orientează spre obiective specifice. Acestea ţin de
investigaţia psihologică a grupului de infractori şi a infracţiunii comise in grup, precum şi a organizaţiei
criminale. Problemele date s-au afirmat tirziu in cadrul de cercetare al psihologiei judiciare, abia in deceniul
trecut. Investigaţiile s-au fundamentat pe elaborările teoretice şi cercetări empirice, efectuate in psihologia
socială, cu referinţă la grup.
2. Grupul criminal: definiţie, caracteristici şi structură
Cercetarea grupului criminal poate fi axată pe parametrii, folosiţi in psihosociologie pentru
caracterizarea grupului social. шinind cont de aceştia, putem defini grupul criminal ca un ansamblu de
indivizi, incluşi intr-o activitate ce vine in dezacord cu normativitatea socială şi juridică, uniţi intr-o
structură ierarhică care prevede divizarea rolulrilor şi a funcţiilor şi asigură respectarea valorilor şi
normelor intragrupale cu caracter antisocial. Caracteristicile acestei formaţiuni, deşi tangenţiale cu cele ale
grupului social, işi au specificul lor dictat de activitatea criminală.
1. Membrii grupului sint conştienţi de apartenenţa lor la o structură criminală,
comportamentul lor este determinat de interesele şi aşteptările grupului;
2. In grup există o impărţire a rolurilor şi, respectiv, sint stabilite funcţiile fiecărui membru,
cu atit mai strict, cu cit mai inalt e nivelul de organizare al grupului, fapt care determină o structură a status-
urilor, o ierarhie controlată printr-o reţea de raporturi intragrupale;
3. In scopul controlului acţionează anumite mecanisme intragrupale, care-i supun pe membrii
grupurilor regulilor şi tradiţiilor impărtăşite de majoritate, iar in caz de nerespectare a acestora sint
prevăzute sancţiuni;
4. Valorile intragrupale predomină celelalte valori, inclusiv pe cele general umane.
Activitatea acestor formaţiuni are un caracter antisocial, criminal. In raporturile interpersonale se
pune preţ nu pe trăsăturile morale ale indivizilor sau pe alianţele afective, ci doar pe calităţile care
contribuie la implicarea cu succes in activitatea criminală. Aceste relaţii sint fundamentate pe concurenţă,
egoism, tendinţa de afirmare, frică, dominare materială şi spirituală, venind in dezacord cu caracterul
raporturilor sociale, pe care membrii grupului criminal le tratează cu cinism, opunindu-se sistemului
valorico-normativ impărtăşit de comunitate.
D. Anzieu şi T. Martin caracterizează in următorul mod grupul criminal:
•intruneşte un număr restrins de membri;
•realizează o activitate comună in vederea atingerii unui scop unic;
•membrii lui impărtăşesc aceleaşi emoţii - negative sau pozitive - in raport cu anumite evenimente,
fenomene, obiecte etc;
•indivizii incluşi in structura şi activitatea criminală sint dependenţi de aceasta şi conştienţi de
dependenţa dată;
•fiecare din ei işi asumă rolul, pe care i l-a atribuit grupul, nedepăşind cadrul strict reglamentat de
acesta;
•impărtăşesc norme comune şi aderă la subcultura lumii criminale.
Structura grupului criminal poate fi examinată din două ipostaze:
1. Structura psihologică. Rezultă din particularităţile relaţiilor dintre membrii grupului şi
raporturilor lor cu alte persoane din exterior la nivel interpersonal, sau cu alte grupuri - la nivel intergrupal.
Aceste relaţii sint determinate de anumite legităţi sociopsihologice, determinind organizarea internă socială
a grupului, totodată supunindu-se şi celor cu caracter mai general, influenţată fiind de mediul extern. Din
această cauză cercetarea crimei săvirşite-n grup trebuie să ţină cont şi de un şir de particuarităţi general
sociale, care au determinat-o, pentru a putea nu doar califica corect delictul, dar şi a elabora măsuri de
reducere a acestui tip de criminalitate.
2. Structura funcţională. шine de divizarea rolurilor şi plasarea fiecărui membru intr-o ierarhie
in funcţie de status-ul intragrupal al lui. Din acest punct de vedere distingem diferite status-uri şi, respectiv,
funcţii ale membrilor grupurilor criminale. Cercetarea structurii funcţionale prevede aplicarea cunoştinţelor
despre grupul social in genere:
•stratificarea membrilor pe verticală - in funcţie de statusurile lor şi in scopul asigurăriii coeziunii
intragrupale, respectării normelor şi regulilor interne, proces care se realizează prin instituirea unui
climat de supunere; pe orizontală - intrunind persoane cu acelaşi statut şi realizind sarcina
coparticipării;
•asigurarea conducerii - organizării, influenţei, dominării celor ce au funcţia de lider in scopul
rezolvării scopurilor şi sarcinilor, armonizării relaţiilor intragrupale;
•comunicarea - asigurarea coeziunii grupului şi a conducerii cu eforturile membrilor lui;
•competiţia sau cooperarea - condiţie care facilitează activitatea in comun.
Funcţia conducerii şi elaborării de strategii de acţiune este un domeniu al unei sau mai multor
persoane (in dependenţă de mărimea, tipul de activitate, organizarea grupului). Persoanele care o indeplinesc
se caracerizează printr-o orientare antisocială fermă, prin conştiinţa de caracterul acţiunilor sale. De cele
mai frecvente ori conducătorul este liderul carismatic al grupului, iar in cazul cind acesta e format in baza
unui grup cu orientări antisociale, dar care a dat dovadă pină la săvirşirea primei infracţiuni de
comportament neutru, este acel care cultivă tendinţele antisociale. In grupurile criminale organizate
conducătorul poate primi acest status şi prin moştenire, transmitere.
Activitatea de “producere” cu caracter antisocial este realizată de membrii grupului, iar in cele
organizate are un caracter specializat, foarte frecvent referindu-se la domenii stricte şi determinind o
funcţionalitate diferenţiată a participanţilor. In funcţie de organizarea grupului pot fi distinse citeva graduri
de coparticipare la “producerea” criminală: coparticipare simplă - in lipsa divizării rolurilor şi a funcţiilor,
intr-un grup criminal spontan, cu o organizare primitivă; coparticipare complexă - realizarea unui rol şi
funcţii concrete intr-o formaţiune cu caracter constant, uneori e rezultatul unei participări accidentale sau de
o singură dată in activitatea criminală; participare stabilă, rezultată din calitatea de membru constant al
grupului criminal.
Frecvent in grupurile criminale este inregistrată funcţia de protejare, de asigurare a securităţii
grupului, de menţinere a conspiraţiei, a disciplinei intragrupale, iar in cazuri de incălcare - de sancţiune a
celor vinovaţi. Aceasta este indeplinită de anturajul mai apropiat “conducerii” şi determină un statut relativ
inalt in grup. Totodată se remarcă şi funcţia de elaborare a normelor intragrupale şi introducere a lor in
cotidianul grupului, care ţine de persoanele cu o orientare antisocială constantă sau cu o oarecare practică a
activităţii criminale.
Funcţia de furnizare a informaţiei care facilitează activitatea criminală a grupului poate fi
indeplinită de persoane din afara formaţiunii criminale.
Cu cit mai organizat e grupul criminal, mai mare e gradul de periculozitate socială pe care acesta il
prezintă, cu atit mai diferenţiate sint rolurile şi funcţiile participanţilor. Structura funcţională a grupului se
află intr-o legătură directă cu scopurile şi motivaţia intreg grupului şi a fiecărui participant al lui, cu
rezultatul activităţii criminale. Nici un participant la acţiunea criminală in grup nu poate fi considerat
nevinovat, cit de neinsemnat n-ar fi rolul lui in aceasta. Dar in cadrul evaluării personalităţii fiecărui
participant e nevoie de o tratare individuală a intereselor, motivaţiei, gradului de informare despre caracterul
acţiunilor, a atitudinii psiholologice etc.

3. Tipuri de grupuri criminale şi psihologia activităţii criminale in grup


Există mai multe clasificări ale grupurilor criminale. In funcţie de caracterul activităţii antisociale a
lor V.Vasil’ev distinge grupuri implicate in:
•furturi, spargeri, extrageri, delapidări - activitate cu caracter de violare a proprietăţii;
•banditism - caracter complex, in care se impleteşte activitatea criminală indreptată impotriva
proprietăţii cu cea care provoacă prejudicii fizice şi morale personalităţii;
•viol in grup;
•acte de huliganism, efectuate uneori sub influenţa stării de ebrietate;
•dezordini publice, uneori cu caracter politic, naţionalist etc.
Alt cercetător, A.Samonov, le divizează conform acestui criteriu in grupuri care practică furturi,
speculă, mita, acţiuni criminale de intermediere, contrabandă, mafie, huliganism, evidenţiind in calitate de
formaţiune aparte grupul criminal din cadrul penitenciar.
Dacă vom utiliza in calitate de criteriu de clasificare caracteristicile cantitativ-calitative ale
grupurilor criminale in cumul cu tipul activităţii pe care acestea o indeplinesc, vom obţine o tipologie mai
optimală din punct de vedere al psihologiei juridice.
Aşa deci, utilizind aceste criterii putem distinge:
1. Grupuri situative. Deţinind un scop criminal şi fiind orientate spre săvirşirea unei
infracţiuni, aceste grupuri sint de fapt slab organizate, este lipsă, sau abia se conturează structura ierarhică a
status-urilor, divizarea rolurilor şi, respectiv, a funcţiilor. Activitatea acestor grupuri decurge in lipsa unui
plan sau după unul intocmit pe loc. Frecvent asemenea grup nu are un lider, sau funcţiile lui le prea liderul
formaţiunii cu caracter neutru. Grupul poate activa o singură dată, epizodic, sau constant, trecind la treapta
următoare de dezvoltare.
2. Grupuri criminale organizate. Posedă o experienţă criminală.
Acţiunile sint plănuite din timp in comun, sau de către conducători, rolurile, şi respectiv funcţiile,
sint impărţite intre membrii grupului. Grupul practică o activitate criminală stabilă intr-un anumit domeniu,
deţine un fond material (bănesc), imparte veniturile provenite din crimă membrilor lui conform aportului.
Are o structură ierarhică relativ stabilă, care in cele mai frecvente cazuri s-a conturat incă pină la momentul
comiterii primei crime, impărtăşeşte norme şi reguli comune, regurge la sancţiuni in caz de nerespectare a
acestora.
3. Organizaţii criminale. Practică o activitate criminală de amploare şi cu un grad sporit de
periculozitate socială, care, nu numai că este de durată, dar posedă şi capacitatea de regenerare şn caz de
eşec. In grup este strict stabilită o ierarhie a status-urilor, impărţite rolurile şi funcţiile. Activitatea
organizaţiei criminale este reglată strict, respectarea normelor şi regulilor este controlată de către lider, sau
organizatori. Motivele, interesele, scopurile comune oferă grupului caracteristicile unei formaţiuni cu
caracter unitar.
V. Vasil’ev la fel distinge trei nivele ale criminalităţii in grup, pe care le vom caracteriza in
continuare:
1. Nivelul inferior. Sunt grupuri cu o structură slab definită, componenţa lor adesea
schimbindu-se. Se specializează in anumite tipuri de activităţi criminale: viol, hoţii, tilhării, operaţii cu
valută, realizarea substanţelor drogante etc. Impărţirea rolurilor şi, respectiv, a funcţiilor, sau se face pe loc,
sau, in cazul unei organizări mai superioare - din timp şi cu recrutarea unor forţe din exterior: cumpărători
şi realizatori ai obiectelor furate, informatori.
2. Nivelul mediu. Grupuri cu o structură determinată, cu conducători permanenţi, uneori chiar
ocupind un post de stat. Activitatea criminală a acestora poate fi de diverse tipuri: sustragerea de bani, crime
economice, spargeri etc. Membrii acestor grupuri trec o pregătire specială, sint “profesionişti” intr-un
anumit domeniu.
3. Nivelul superior. Grupuri organizate avind structura similară a celei a unui sindicat.
Intrunesc profesionali in activitatea criminală. Posedă o ierarhie strictă şi stabilă a status-urilor şi rolurilor,
funcţiile sint determinate, acţiunile planificate. Utilizează mijloace tehnice moderne, posedă spaţiu pentru
intrunirile criminale, nu arareori - pentru activitatea de bază (falsificare, fabricare etc). In grup este instaurată
o disciplină de fier, menţinută prin control permanent şi aplicarea de sancţiuni. Activitatea este
conspirativă, utilizinduse diverse strategii in acest scop in funcţie de politica de combatere a criminalităţii
promovată de stat. Intrunesc in structura sa mai multe grupuri cu activitate multiplă, cu conducere la nivel
primar, dar şi centralizare strictă. Cooptează lucrători ai aparatelor de stat, utilizind in acest scop diverse
metode - de la mituire pină la constringere prin şantaj. Posedă teritoriul său strict determinat, sfera de
influenţă, iar in ultimii ani - menţin legături criminale nu doar cu alte grupuri criminale din spaţiul unui
singur stat, dar şi la nivel internaţional.
Acest ultim nivel este definit in Codul Penal cu noţiunea de organizaţie criminală. Iată cum
ilustrează structura contemporană a criminalităţii organizate autorii cărţii citate mai sus:
Organizaţia criminală este complexă, avind forma unui sindicat, in structura căruia intră grupuri de
informare, de cercetare şi structurile criminale. Fiecare grup criminal este alcătuit la rindul lui din grupuri
subordonate, conduse de lideri, care au la dispoziţie detaşamente ce asigură securitatea, agenţi şi
detaşamente incadrate direct in “producţia” criminală. In fiecare detaşament sint pină la cincizeci de
membri. Liderii organizaţiei criminale realizează contacte directe cu persoanele corupte din organele de
drept, de administrare a statului, cu politicieni, conducerea băncilor, a firmelor şi organizaţiilor comerciale.
4. Cauzele criminalităţii in grup şi organizate
Pot fi menţionate mai multe cauze. Grupindu-le in categorii putem vorbi despre cauzele:
•cu caracter social-economic - in condiţiile unei economii totalitare socialiste: lipsa unei evidenţe
stricte, centralizarea puterii economice, erori administrative in selectarea şi promovarea cadrelor,
dezvoltarea sectorului tenebru in economie etc; in condiţiile actuale: lipsa unui control strict in
conformitate cu legislaţia a activităţii structurilor economice comerciale, private, existenţa unor
goluri legislative, care permit dezvoltarea economiei tenebre, infiltrarea in aceasta a elementului
criminal, diferenţierea vădită materială, neincadrarea in cimpul muncii a unui procent sporit al
populaţiei etc;
•cu caracter politic şi de drept - instabilitatea politică, promovarea de unele grupări a unor idei cu
caracter discriminatoriu, lipsa unui instrument statal de control al respectării legislaţiei in vigoare şi
chiar insuficienţa aparatului legislativ, competenţa profesională joasă a multor specialişti din
domeniul jurisprudenţei, asigurarea insuficientă cu mijloace tehnice (transport, armament) şi cu
tehnici (metode strategice şi tactice, consultanţi calificaţi) a organelor a căror menire e lupta cu
criminalitatea organizată, remunerarea joasă a lucrătorilor din poliţie, anchetă, iar in rezultat -
plecarea celor mai buni specialişti in structurile comerciale, private, corupţia unor funcţionari de stat,
etc;
•cu caracter psihologic - manifestările agresive inăscute sau invăţate, violenţa de diverse forme,
motivaţia greşită, acordul cu valorile şi normele cu caracter antisocial, tendinţa de a-şi asigura o
bunăstare fără un aport cu caracter social pozitiv, dorinţa de afirmare a unui statut inalt prin
intermediul a diferitor mijloace nelegale etc., cu configuraţie psiho-socială - impărtăşirea aceloraşi
interese criminale, necesitatea unirii in scopul realizării unei activităţi criminale complexe,
convingeri, interese şi orientări antisociale comune.
Probe pentru recapitulare:
1. Definiţie şi caracteristici ale grupului criminal.
2. Structura psihologică şi funcţională a grupului criminal.
3. Grupul criminal situativ: particularităţi psihologice şi sociale.
4. Grupul criminal organizat: caracteristici psihologice şi funcţionale.
5. Psihologia organizaţiei criminale.
6. Psihologia “mulţimii criminale”.
7. Cauzele criminalităţii in grup şi organizate.
Capitolul V. Psihologia delincvenţei juvenile

“Adolescenţa nu este prin natura şi factorii ei constituenţi o perioadă de criză,


o verigă ingrată sau o contestaţie, dar, in lipsa unor influenţe educative pozitive,
favorabile (valorizate social), ea ar putea deveni o astfel de perioadă
sau o astfel de virstă.
P. Golu, M. Zlate, E. Verza, Psihologia copilului, 1994”.

1. Cercetări teoretice şi practice ale particularităţilor de virstă ale minorilor şi ale delincvenţei
juvenile
Termenul “delincvenţă juvenilă”, intrat in uz in ultimile decenii, provine de la cel francez -
“delinquance juvenile”, desemnind devierile de la norma socială şi penală, săvirşite de minorii pină la 18
ani şi sancţionate juridic. De fapt in franceză noţiunea “delincvenţă” se referă la “ansamblul de infracţiuni
comise intr-un anumit timp şi spaţiu”, fiind utilizat de rind cu cel de “criminalitate”. In psihologia din spaţiul
romanesc el a fost preluat de rind cu cea de a doua parte, “juvenilă”, folosit intr-un sens restrins. Pare-se că
această decizie are menirea de a face o diferenţere distinctă intre infracţiunea comisă de adulţi şi minori.
Oricum, este o intenţie nobilă şi cu menirea de umanizare a tratării juridice a vinovăţiei minorilor.
In conformitate cu legislaţia penală in vigoare pentru Republica Moldova in cadrul categoriei largi
de minori pot fi diferenţiate citeva subcategorii:
•pină la virsta de 14 ani - minori care nu poartă responsabilitatate penală, chiar dacă comit
infracţiuni;
•intre 14 şi 16 ani - responsabilitatea juridică este limitată, prevăsută doar pentru o categorie
anumită de infracţiuni - omor, vătămare intenţionată a integrităţii corporale, viol, jaf, sustrageri in
proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului, de arme, muniţii sau substanţe explozive, de
substanţe narcotice, acte ce pot duce la deraierea unui tren, acte grave de huliganism, numai dacă se
stabileşte discernămintul de către expertiza judiciară medico-legală, psihiatrică şi psihologică;
•intre 16 şi 18 ani - răspund in faţa legii, avind discernămint, dar in cazul unor infracţiuni care nu
prezintă pericol social insemnat pedeapsa penală poate să nu fie aplicată.
Delincvenţa juvenilă nu este un fenomen nou. Insă infracţiunile comise de minori pină la sfirşitul
secolului XIX nu erau sancţionate diferenţiat, sau nu erau intotdeauna considerate ilegale. Mai mult ca atit,
instanţele speciale pentru minori au apărut doar in secolul XX.
In conformitate cu opiniile mai multor autori, delincvenţa juvenilă este alimentată de un şir de
factori: interni, individuali şi externi, sociali. La prima categorie se referă particularităţile şi structura neuro-
psihică, determinate de virsta adolescenţei - acea perioadă pe care unii dintre cercetători, dorind să-i
aprecieze dificultatea şi caracterul de criză, o numesc “virstă a omarului” - acţiunile afective puternice de
moment, cum ar fi frustrarea sau stresul; actualizarea accentuărilor de caracter; particularităţile psiho-
comunicative, mai ales acele, care s-au format sub impactul grupului de referinţă. In cea de a doua: factorii
socio-culturali, economici, socio-afectivi, educaţionali.
Criza adolescenţei contribuie la “restructurarea, reorientarea favorizantă” şi “adoptarea de itinerar”,
ea intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare - procese conturate in dezvoltarea
anterioară a personalităţii. Adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social; fiind conştienţi
de lacunele pe care le au in cunoaşterea acestuia ei se angajează cu o curiozitate excesivă in perceperea şi
evaluarea ambianţei. Spre deosebire de puberi, adolescenţii nu se mulţumesc cu o privire de ansamblu, cu
percepţia aparenţelor vădite. Nevoia imperioasă de a reflecta, a medita, a inţelege, suscită nu numai
contactul cu patrimoniul grupului de referinţă - cu reprezentările sociale -, dar şi autonomia cunoaşterii, iar
de aici şi a aprecierilor. Cercetătorii afirmă, că adolescenţii, incercind să se smulgă din mediul familial, să
se elibereze de influenţa celor maturi, tind spre independenţa gindirii, doresc să modifice sistemul de
reprezentări comune, să anihileze acţiunea imaginilor parentale. De aici rezultă o modificare a
reprezentărilor acumulate in perioada precedentă, iar in cazul cind forţa acestora este destul de mare, o
evitare a utilizării lor. Totuşi, adolescenţii nu se pot rupe definitiv de la comunitatea membri ai cărei sunt,
transpunindu-şi necesităţile, tendinţele şi, totodată, aprecierile, opiniile, in termeni oferiţi de aceasta.
Dinamismull, curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulţi ii face pe
adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme, pe care ei le consideră atribute ale independenţei şi
maturităţii. Acestea se transformă in stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei virste, dar pot
căpăta şi caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale, atunci cind nu sint asugurate condiţiile
optimal necesare educaţionale, pe care trebuie să le ofere micromediul social - familia, grupul şcolar, sau
comunitatea in general. Analizind opiniile cercetătorului rus M.I.Enikeev ţin să evidenţiez următoarele
tendiinţe comportamentale ale adolescenţilor:
•reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau invers, de
interdicţiile abuzive, care poate provoca o stare de instrăinare, tendinţa de a părăsi casa,
vagabondaj, iar uneori chiar un comportament antisocial;
•reacţia de imitare a unei persoane concrete, sau a unui erou dintr-o anumită operă, chiar a unei
imagini personale sau implantate de grupul de referinţă, lucru care duce la influenţa unor minori sau
adulţi cu comportament antisocial asupra grupurilor de minori;
•reacţia de negare a modelului propus de adulţi;
•reacţia de compensare a insuccesului intr-un anumit domeniu;
•reacţia de hipercompensare, de afirmare intr-un domeniu extrem de dificil;
•reacţia de emancipare, de eliberare de standardele, impuse de adulţi, intr-o formă radicală
manifestindu-se in negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;
•reacţia de aderare la grup, cu deosebire la cel al semenilor;
•reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice a
adolescenţilor.
Există mai multe teorii psihologice, care incearcă să determină importanţa acestor factori. Spre
exemplu, un şir de autori pun accent pe factorul familial, susţinind că familiile dezorganizate, marcate prin
decesul unui părinte, divorţ sau abandon, corupte, alcoolizate sint neapărat criminogene, ducind la conduită
delincventă a minorului. Această concluzie este ilustrată şi de rezultate statistice - circa 80% din
delincvenţi provin din familii dezorganizate sau incomplete. Nu se poate, insă, ajunge la aşa concluzie,
deoarece frecvent in asemenea familii sint minori cu conduite social-adecvate. Altă teorie insistă asupra
condiţiilor economice, materiale, atit din cadrul microgrupului familial, cit şi cu caracter general social. Cu
toate că acestea işi lasă amprenta asupra profilului psiho-comportamental al minorilor, la fel nu putem
decide cu fermitate asupra caracterului general distructiv al asigurării materiale a adolescenţilor. Realitatea
demonstrează că delincvenţiii pot proveni şi din familii bine asigurate, sau din cele care reuşesc să le ofere
condiţii materiale decente. E greşită şi teoria, care susţine că delincvenţa juvenilă este un rezultat al
acţiunii mass-media, mai alea a filmelor şi programelor televizate cu caracter detectiv. Se pune accent, astfel,
pe tendinţa minorilor de a imita un comportament considerat matur, curajos, pe asimilarea de către aceştia a
unor modele marcate prin violenţă. Totuşi, majoritatea minorilor consumă aceste produse, dar comit fapte
antisociale doar unii dintre ei. De aceea considerăm ca fiind greşită părerea despre predominanţa unor
anumiţi factori, aderind la opinia că se prezintă optimală examinarea tuturor influenţelor perturbatorii şi
analizarea lor amplă, ţinindu-se cont de particularităţile individual-psihologice ale fiecărui minor.
Adultul, frecvent uitind de problemele cu care s-a confruntat la virsta dificilă de 14-16 ani,
asumindu-şi rolul social de părinte, educator, lucrător in organele de drept cu menirea de a realiza profilaxia
delincvenţei juvenile, lasă fără de atenţie diferenţele dintre reprezentanţii populaţiei mature şi cei ce abia
bat in pragul unei vieţi independente, marcate de responsabilitate personală, de conştiinţa propriilor acţiuni
şi de capacitatea de a le organiza, prevedea rezultatele, dirija. In aparenţă adolescentul se prezintă a fi un
individ pe deplin format - frecvent avind o statură mai inaltă decit a părinţilor, capacităţi intelectuale
dezvoltate, anumite abilităţi socio-comunicative. De fapt, intre adolescent şi adult există mai multe
deosebiri, cele mai importante fiind următoarele:
1. Deşi la această virstă sporeşte dezvoltarea intelectuală, adolescentul nu este incă suficient de
raţional şi capabil să-şi conştientizeze şi să-şi controleze acţiunile, precum adultul, posedind capacităţi
reduse de evaluare adecvată a propriilor comportamente şi acţiuni.
2. Adolescenţii nu sint pe deplin maturizaţi moral, emoţional, volitiv, nu deţin experienţa necesară
de viaţă şi sentimentul responsabilităţii de acţiunile proprii.
3. Sint atraşi de grup, iar grupurile de adolescenţi sint unite, coezive, exercitind o puternică
influenţă asupra membrilor, promovind valorile şi normele proprii.
4. Sint mai reflexivi, impulsivi, dominaţi de sentimentul necesităţii afirmării in grupul de referinţă,
negind valorile adulţilor.
Fiziologic adolescenţii nu sint pe deplin formaţi, schimbările radicale, mai ales maturizarea sexuală,
determină un interes sporit faţă de aceste probleme.
In condiţii optimale de dezvoltare aceste particularităţi nu se răsfring negativ asupra
comportamentului adolescenţilor, dar sub influenţa unui şir de factori negativi, ele pot servi drept catalizator,
orientindu-l pe adolescent spre delincvenţă.
Cei care s-au preocupat de cercetarea delincvenţei juvenile au ajuns la evidenţierea unui “profil
psihologic” al minorului cu comportament deviant: inclinaţie spre agresivitate, de rind cu ostilitatea faţă de
normele impărtăşite de societate; insabilitatea afectivă; inadaptarea socială; sentimentul de incertitudine;
duplicitate a comportamentului de rind cu discordanţa dintre acţiuni; dezechilibru.
Soţii Sheldon şi Eleanor Gluck, studiind două loturi de minori (delincvenţi şi nedelincvenţi) au
evidenţiat următoarele deosebiri:
•delincvenţii sint din punct de vedere temperamental mai energici, impulsivi, extravertiţi, agresivi,
distructivi, adesea chiar sadici;
•au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);
•tind spre exprimări directe, nu impărtăşesc valorile şi normele sociale;
•provin mai mult din familii instabile, neafective, lipsite de ţinută morală etc.
Pot fi numite un şir de cauze, legate de conştiinţa minorilor, care duc la delincvenţă:
•autoevaluare neadecvată: subevaluare, ce duce la diminuarea sentimentului de sine, a necesităţii de
perfecţionare, autoafirmare, dorinţă de a fi dominat, participare supusă la acţiunile colectie; sau
invers - autoevaluare sporită, sentiment de supetrioritate, tendinţă de a domina, de a supune propriei
voinţe grupul;
•diminuarea principiului umanismului in structura personalităţii; indiferenţă faţă de oameni,
interesele şi trebuinţele lor, atenţie sporită faţă de propria persoană, lucruri care pot duce la
comportament agresiv, violent, chiar sadic;
•instituirea unor principii neadecvate in raport cu bunăstarea materială, motivaţie care duce la
atentarea la proprietatea străină; atitudinea sceptică faţă de invăţătură, muncă, căpătarea unei
profesii;
•lipsa imunităţii in raport cu influenţele negative, incapacitatea sau lipsa de dorinţă in confruntarea
acestor influenţe, socializarea incompletă.
Delincvenţii juvenili, la fel precum infractorii adulţi, pot fi clasificaţi in funcţie de o serie de criterii
(N. Mitrofan):
1. prezenţa sau absenţa intenţiei: acte delincvente spontan-intenţionate; acte premeditate; acte
neintenţionate;
2. in funcţie de numărul de infracţiuni comise: recidivişti şi nerecidivişti;
3. in funcţie de gradul de normativitatea psihică; normali şi anormali;
4. in funcţie de gradul de responsabilitate: responsabili deplin; parţial responsabili - intoxicaţie,
dezorganizare psihică etc; iresponsabili;
5. in funcţie de motivaţie: orientaţi spre atingerea unor scopuri cu conţinut antisocial.
Problema diminuării influenţei factorilor negativi asupra comportamentului minorilor este complexă
şi dificilă, cere implicarea specialiştilor din domeniul dreptului, a pedagogilor şi psihologilor. La momentul
actual in acest domeniu se intreprind acţiuni evident insuficiente. Nu cunosc exemple, cind in activitatea de
profilaxie a delincvenţei juvenile, pe care o duc inspectoratele şi comisiile pentru minori, ar fi implicaţi
specialişti-psihologi, care ar stabili corect cauzele comportamentului deviant, ar determina şi ar intreprinde
activităţi complexe de corectare: prin sugestie, modificare a intereselor şi motivaţiei, educare a capacităţii
de apreciere a trebuinţelor etc. Acest domeniu rămine in afara cercetării teoretice, atit psihologice, cit şi
pedagogice. Are loc elaborarea codurilor penal şi de procedură penală, care ar putea să prevadă acţiuni
competente şi eficiente in domeniul profilaxiei şi corectării comportamentului delincvent al minorilor. Dar
şi in această activitate nu sint implicaţi specialiştii pedagogi şi psihologi.
Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă ea ne va scăpa astăzi din atenţie,
miine vom căpăta o generaţie tinără de infractori - oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria
vină, ci din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor, care sint chemaţi să le faciliteze
integrarea in ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.
2. Factori, implicaţi in determinarea comportamentului delincvent al minorilor
După cum s-a menţionat mai sus, factorii, care determină delincvenţa juvenilă, pot fi impărţiţi in
interni, individuali şi externi, sociali.
1. Factorii neuro-psihici. Adolescenţa şi tinereţea timpurie este o virstă de trecere, atit din punct de
vedere biologic, cit şi social. De aceea această perioadă este marcată de conflicte interne şi externe,
disproporţionalitate in dezvoltare. Dintre cele mai dificile probleme pot fi diferenţiate procesul maturizării
intensive, mai ales in plan sexual care se răsfringe asupra infăţişării exterioare şi stării fiziologice. In unele
cazuri aceasta duce la disproporţionalitate somatică, care provoacă neplăceri adolescenţilor, dificultăţi in
comunicarea cu mediul semenilor. In altele, şi mai complicate, la stări bolnăvicioase: tulburării ale ritmului
cardiac, tensiunii arteriale, dureri de cap etc. Dar cea mai dificilă stare rezultă din accelerarea dezvoltării
sexuale, care provoacă afectivitate neadecvată, reactivitatea, dezechilibru emoţional, alte manifestări, care
duc la conflict latent sau manifestat cu ambianţa.
Nicolae Mitrofan relatează in calitate de factori neuro-psihici şi disfuncţiile cerebrale, deficienţele
intelectuale. Bazindu-se pe un şir de cercetări ale traseelor bioelectrice, efectuate in Japonia, Franţa,
Romania, autorul propune in calitate de recomandări dispenserizarea subiecţilor, aplicarea unui tratament
adecvat, efectuarea altor examinări; endocrinologice, medicale, sociale. La fel distinge in calitate de factor
important dezvoltarea psiho-intelectuală, cu toate că faptele antisociale sint comise in mai mare măsură de
minorii cu un nivel normal sau chiar superior al QI.
O importanţă mai mare o are dezvoltarea afectivă, insuficienţa căreia poate provoca instabilitate
emoţională, evaluări neadecvate ale sinelui şi mediului ambiant, imaturitate sentimentală, precum şi
tulburările caracteriale, rezultat al cărora este controlul insuficient al comportamentului, opoziţia şi negarea
normativităţii sociale, egocentrismul, agresivitatea, deformări ale trebuinţelor, dorinţa unor graţieri fără
depunerea de efort adecvat.
2. In psihologia juridică rolului familiei in formarea socială a minorului i se acordă un loc
important. Pare-se, dintre factorii sociali, care pot perturba dezvoltarea armonioasă a adolescentului, acesta
este cel mai puternic. Iată de ce am recurs la analiza rolului familiei in socializarea adolescentului. Procesul
socializării - al incorporării valorilor şi normelor sociale, transformării lor in modele de comportament -
incepe odată cu apariţia copilului. Fireşte că majoritatea părinţilor işi iubesc copiii, dar nu toate familiile
sint in stare să contribuie la formarea unei personalităţi pozitive. Cele mai tipice erori in strategiile
educaţionale, practicate in familie, sint următoarele:
•lipsa de atenţie şi control asupra dezvoltării copilului;
•controlul abuziv, hipertutelarea, lipsirea copilului de iniţiativă şi libertate a decizilor;
•promovarea unor acţiuni contradictorii, intr-o formă mai manifestată
•opozante, de către părinţi;
•exemplul negativ al părinţilor.
Cauzele acestor erori: nivelul jos de padagogizare a părinţilor, lipsa lor de experienţă, criza socială,
care a dus la dezechilibrul spiritual al familiei, anihilarea valorilor vechi şi neacceptarea altor noi, relaţiile
defavorabile dintre părinţi etc. Pot fi distinse citeva tipuri de familii, climatul educaţional al cărora este
evident nefavorabil.
In funcţie de caracterul relaţiilor intraconjugale şi intrafamiliale:
•familiile conflictuale, in care conflictele intraconjugale şi intrafamiliale capătă valenţe
dezorganizatorii. In asemenea familii raporturile dintre părinţi şi copii sint caracterizate sau de
hipertutelare, inăbuşire a iniţiativei, severitate, uneori chiar violenţă şi agresivitate, acţiuni
contradictorii ale părinţilor, nervozitate, sau de lipsă de atenţie faţă de problemele şi aşteptările
adolescenţilor. Copiii din asemenea familii sint apatici sau hiperactivi, ajungind pină la manifestări
agresive, sugestibili, nesinceri, atraşi de stradă şi grupul de semeni, nervoşi, instabili din punct de
vedere emoţional şi comportamental. Ei fug frecvent de acasă, pot lesne adera la grupuri cu o
orientare antisocială, sint imaturi social. Cazurile date se complică, atunci cind dezechilibrul familiar
mai este afectat de alcoolismul unui sau al ambilor părinţi;
•familii hiperpermisive, caracterizate prin protejare excesivă, menajare exagerată, alintare,
indeplinire a tuturor dorinţelor şi capriciilor copilului, lipsirea lui de obligaţii, chiar minore, climat,
care duce la dezvoltarea unei personalităţi egocentrice, neechilibrate, incapabile de a-şi evalua
adecvat posibilităţile, inclinată spre satisfacerea tuturor dorinţelor fără de un efort personal.
In funcţie de moralitatea familiei:
•familiile dezorganizate, caracterizate prin conduite deviante, sau destrămate, incomplete. Este
familia care-şi pierde integritatea, sau in care părinţii trăiesc impreună, realizind o intercomunicare
minimală. In asemenea familii e lipsă autoritatea părinţilor, care duce la tulburări afective şi
comportamentale ale copiilor, brutalitate, agresivitate, instrăinare, insuficianţă afectivă etc;
•familii amorale, in care sint afectate nu doar relaţiile, ci intreg modul de viaţă, sint negate şi
incălcate normele sociale şi chiar de drept, părinţii sau neimplicindu-se total in viaţa copilului, sau
tratindu-l cu brutalitate, amoral, maltratindu-l, impunindu-l să cerşească, să fure, in unele cazuri
agresindu-l sexual, chiar recurgind la incest. Copiii din asemenea familii devin sceptici, agresivi,
manifestă alte forme de comportament neadecvat.
In funcţie de capacităţile pedagogice ale părinţilor - familia cu un nivel jos al cunoştinţelor
pedagogice şi posibilităţilor de influenţă educaţională a copiilor, in care in cele mai multe cazuri se
ascunde un conflict latent, in aparenţă familia prezentindu-se ca favorabilă.
In cazul cind minorul nu găseşte afecţiune şi inţelegere in familie, el incearcă să caute alt grup de
referinţă. Fireşte că majoritatea adolescenţilor sint atraşi de grupul semenilor, preferă să se afirme in cercul
prietenilor, impărtăşesc nevoia de comunicare cu aceştia. Atunci cind familia exercită o influenţă pozitivă
asupra minorului, ii cunoaşte interesele şi aspiraţiile, ii ajută să se orienteze in cadrul dificil al relaţiilor
sociale, adolescentul este mai puţin ameninţat de pericolul aderării la un grup cu caracter antisocial. Cind
influenţa, iar odată cu aceasta şi autoritatea părinţilor, lipseşte, minorul poate lesne să piardă orientarea,
devenind membru al unui grup de semeni care practică activităţi antisociale, iar uneori - condus de persoane
adulte cu trecut criminal, care-i orientează spre acţiuni infracţionale.
Datele practice confirmă reflecţiile cercetătorilor asupra structurii motivaţionale a
comportamentului delincvent al minorilor. V.L.Vasil’ev, analizind aceste motive le categorizează in
următorul mod:
•motive generate de particularităţile de personalitate ale minorului, atitudinea agresivă faţă de
ambianţa sociale, autoidentificarea negativă, lipsa controlului social, mai frecvent caracteristice
indivizilor, care duc un mod de viaţă parazitar, recurg la vagabondaj;
•motive cu caracter de compensare sau chiar hipercompensare, care apar in rezultatul complexului
inferiorităţii, nerealizării minorului, ducind la acţiuni provocatoare, de afirmare in mod antisocial,
agresivitate, violenţă;
•motive provocate de traumele psihice suportate in copilărie: de insultă, tratare crudă, care-şi lasă
amprenta asupra structurii afective a minorului, provocind forme adecvate de comportament;
•motive patologice, care nu exclud responsabilitatea de acţiunile delincvente.
Sint categorii de motive care generează orientări antisociale, trebuinţe neadecvate.
Intr-un mod original tratează influenţa familiei asupra comportamentului minorului cercetătorul C.
Păunescu, divizind-o in două componente: maternitatea şi paternitatea. Maternitatea disfuncţională afectiv-
socială, consideră C. Păunescu, este cauza inadaptării sociale şi a dezechilibrului neuropsihic al copilului.
In cadrul ei el distinge:
•maternitatea ca o consecinţă a unui debut sexual intimplător şi timpuriu, capabilă să producă la
copil imaturitate afectivă şi frustrare, creind condiţii de dezvoltare a personalităţii de o gravitate
maximă, constituind “nucleul de bază al dezorientării morale şi decizionale”;
•maternitatea ca o consecinţă a unui viol, marcată de opoziţa mamei faţă de copil incă in timpul
sarcinii, de tendinţa ei incconştientă sau manifestă de abandonare, care se realizează mai apoi in
neglijare, agresiune şi alte manifestări conflictuale ce duc la constituirea unei personalităţi care
devalorizează modelul matern şi se autodevalorizează, la rindul ei;
•maternitatea nedorită, ducind la perceperea copilului ca pe o povară, modelind o personalitate
imatură afectiv, cu un prag jos de toleranţă.
Paternitatea se afirmă in viaţa copilului ca imagine a protecţei familiei, implicările tatălui
influenţind starea afectiv-morală. Aceste intervenţii pot lua forme nedorite: abandon, nonintervenţie,
intervenţie de tip autoritar, de hiperautoritate, generind personalităţi cu inclinări spre devianţă.
3. Deşi am recurs la o analiză sumară a rolului grupului de semeni in orientarea
comportamentului minorilor, ţinem să subliniem importanţa acestui factor. Minorii sint intr-un anumit fel
“captivi” ai relaţiilor grupale. Anume grupul este mediul, in care ei se pot afirma, se pot identifica, de la care
iau modelele şi valorile plauzibile. Totodată, grupurile de minori pot deveni un mediu de promovare a unor
valori antisociale, atit in virtutea incompetenţei membrilor lor, cit şi din cauza pătrunderii, infiltrării in
acestea a unor persoane cu intenţii sau chiar trecul criminal.
4. Alt factor important este şcoala. La momentul actual, prin intreaga atmosferă, caracterul
programelor şi metodelor şcolare, starea de criză, care a afectat considerabil calitatea instruirii şi a
educaţiei, şcoala nu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi active, creative. Unii autori indică şi la alte
carenţe negative ale şcolii: feminizarea colectivelor pedagogice, procentomania, diminuarea rolului
cunoştinţelor şi chiar apariţia unei imagini neadecvate a omului care cunoaşte, lipsa de diferenţiere a
cerinţelor şi metodelor, slăbirea relaţiilor dintre şcoală şi familie. Aceste momente negative sint agravate şi
de starea de criză, prin care trece societatea actuală: de diferenţiere materială şi socială, sărăcie, abandon
faţă de problemele copilăriei, şomaj etc.
3. Tipuri şi forme ale delincvenţei juvenile.
Structura delincvenţei juvenile are particularităţile sale. Actualmente, sub influenţa stării de criză
socială, diferenţierii materiale vădite, a contradicţiilor dintre cerinţele sporite şi posibilitatea de satisfacere a
lor delincvenţa juvenilă se caracterizează prin creşterea ponderii crimelor cu caracter material şi, totodată,
prin acte de violenţă, mai frecvent comise in grup. Grupurile de minori comit jafuri, furturi, acte de
huliganism. Maturizarea sexuală de rind cu insuficienţa de cunoştinţe sociale, lipsa unei conştiinţe de drept
şi chiar incompetenţa in problemele raportului dintre sexe duce la comiterea actelor de viol.
Cercetările actelor de viol au demonstrat, că mai frecvent manifestă un comportament neadecvat
minorii din familiile amorale sau conflictuale, comiterea infracţiunii este generată atit de incompetenţa şi
lipsa de experienţă a violatorului şi victimei, cit şi de imposibilitatea lor de a-şi aprecia adecvat
comportamentului şi a realiza conştient o dirijare a acţiunilor.
In funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea socială şi juridică
putem distinge mai multe categorii de minori, cu comportament deviant.
Minorii cu comportament asocial, afectaţi de diverse vicii (alcoolosm, narcomanie, toxicomanie),
frecvent neşcolarizaţi sau nangajaţi in cimpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori şi de dorinţa de
autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu tendinţe de a fi dominaţi, sau a domina. Cercetarea stării
psihice a acestor minori a stabilit afectarea lor de stări de frontieră - accentuări de caracter (mai frecvent
hipertimie), nevroze, frustrare, infantilism, desvoltare psihică intirziată.
Minorii cu comportament delincvent, caracterizaţi prin comportament influenţat de diverse devieri
de la normalitatea psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal, conformism sau agresivitate,
tendinţe spre violenţă, chiar sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin socializare
afectuoasă sau chiar inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-normativ al societăţii,
psihopatii, nevroze, oligofrenii. Mai frecvent aceste stări de frontieră sint un produs al ambianţei, in care s-a
format personalitatea minorului, cu precădere al climatului familial nefavorabil.
In cele mai frecvente cazuri minorii comit infracţiuni in grup. Grupurile de adolescenţi şi minori pot
fi şi social-neutre, dar in condiţiile influenţei unor factori negativi pot căpăta un caracter antisocial. Cele
mai frecvente infracţiuni, comise in grup: jaf, banditism, huliganism, viol etc.
Grupurile delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:
•grupul situativ - implicat intr-o acţiune delincventă in virtutea unor circumstanţe criminogene,
căror adolescenţii nu li se pot opune;
•grupul agresiv - cu o ierarhie cit de cit stabilită a statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre
comiterea infracţiunilor.
In lucrarea cu caracter monografic, citată mai sus, este oferită o scurtă trecere in revistă a grupurilor
de minori delincvenţi, autorul numindu-le bande. Purtind nume diverse - “beatnicks”, “hippies” in SUA,
“teddy boys”, “mods”, “rockers” in Anglia, “vitelloni” in Italia, “nozum”, “provos” in Olanda, “blusons
noirs”, “yeyes” in Franţa, “halbstarke” la Hamburg, “andercuper” la Copenhaga, “tayo-zocu” in Japonia,
“liubera”, “majory” in Rusia - sint o formă de manifestare a agresivităţii colective indreptată impotriva
lumii restricţiilor şi convenţiilor impuse de către cadrul social, pe care ei il văd prin prisma lumii celor
adulţi.
4.Particularităţile psihologice ale cercetării juridice a infracţiunii comise de minori
Cercetarea juridică a infracţiunilor comise de minori trebuie să pornească de la stabilirea
trăsăturilor de personalitate:
•a factorilor genetico-biologici: acţiuniea negativă a alcoolismului părinţilor, predispoziţia către
unele patologii psihice, generată de afectarea sănătăţii psihice a unuia din părinţi etc;
•a ambianţei sociale, in care s-a format minorul: starea familiei, statutul social-economic al
părinţilor, particularităţile educaţiei in familie, relaţiile cu şcoala, cu anumiţi pedagogi (posibilele
conflicte), raporturile minorului cu colectivul clasei, orientările lui valoric-normative, statutul in
grupul de referinţă etc;
•a calităţilor psiho-morale: a temperamentului, caracterului, orientărilor, autoaprecierii; manifestării
particularităţilor proceselor psihice cognitiv-logice etc;
•a nivelului dezvoltării conştiinţei de drept.
Studiul detaliat al familiei prevede:
•stabilirea componenţei familiei, a virstei, nivelului de şcolarizare, pregătirii profesionale, incadrării
in activitatea de muncă, comportamentului in cadrul familial al membrilor ei;
•raporturile dintre membrii familiei, aportul educaţional al părinţilor;
•atitudinea părinţilor faţă de incălcările normativităţii de către minor.
Dacă minorul este elev, e nevoie de a clarifica:
•cum frecventează lecţiile;
•care e insuşita lui;
•care e atitudinea faţă de anumite activităţi extradidactice;
•ce caracter au raporturile cu pedagogii şi colegii de clasă, şcoală.
Frecvent in cazul minorilor delincvenţi e necesară dispunerea de o expertiză psihologic-judiciare,
care poate stabili gradul de responsabilitate a minorului de acţiunile sale: conştienţizarea lor şi posibilitatea
de dirijare a comportamentului.
Cercetarea particularităţilor anchetării minorilor delincvenţi a stabilit un şir de metode, care ar putea
facilita obţinerea rezultatului dorit:
•stabilirea calităţilor pozitive in scopul realizării unui contact psihologic;
•determinarea momentelor, care ar contribui la conştientizarea adecvată de către minor a
caracterului acţiunilor lui;
•consultarea minorului in problemele de drept, orientarea lui spre stabilirea unui comportament, care
ar duce la atenuarea vinei;
•cercetarea cadrului social, in care este incadrat minorul, cu deosebire a grupului de semeni (şcolar,
neformal), a cercului de interese pe care le impărtăşeşte, stabilirea persoanelor cu care vine in
contact şi a caracterului influenţelor acestora: anihilarea celor cu caracter social-negativ şi atragerea
in calitate de aliaţi a celor care exercită o influenţă pozitivă;
•intocmirea şi aplicarea unor programe de reorientare socială a minorului, administrarea cărora va
ţine cont de capacităţile lui de a depăşi orientările negative, de interesul pentru un alt mod de viaţă.
Ancheta minorului trebuie să ţină cont de orientarea generală, in cazul cind infracţiunea a fost
comisă sub impactul unor circumstanţe nefavorabile şi adolescentul este conştient de caracterul negativ al
propriilor acţiuni, anchetatorul este obligat să-i dezvolte această atirnare, să-l ajute in efortul de a depăşi
momentul dificil. Adolescenţii sint destul de receptivi in plan emoţional, uşor depistează nesinceritatea
adulţilor şi pun preţ pe atitudinile corecte. Iată de ce anchetatorul poate miza pe un comportament sincer,
obiectiv, poate realiza un contact psihologic prin utilizarea unor intrebări corect formulate, dar eforturile lui
vor eşua in cazul cind va da dovadă de falsitate, compasiune exagerată sau va recurge la metode autoritare.
Minorul delincvent trebuie să inţeleagă corect dificultatea situaţiei in care s-a pomenit, precum şi faptul că
prin propriile acţiuni işi proiectează destinul. Este inadminisibilă aplicarea forţei din partea anchetatorului -
frecvent minorii delincvenţi s-au ciocnit de asemenea situaţii in familie, in grupul neformal, de aceea nu se
vor speria, ci doar vor alege un răspuns adecvat: opunere de rezistenţă activă - nesupunere, minciună,
bravadă, sau pasivă - indiferenţă, inchidere. Totodată, trebuie să fie alese atent tacticile cercetării
preliminare: ce se potriveşte in cazul unui infractor matur poate să dăuneze cercetării atunci cind
infracţiunea a fost comisă de un minor.

Probe pentru recapitulare:


1. In ce constă caracterul contradictoriu al dezovltării psihice in adolescenţă?
2. Numiţi şi caracterizaţi factorii externi (sociali) care duc la delincenţă juvenilă.
3. Elaboraţi proiectul unor recomandări ofiţerului de urmărire penală in vederea realizării
interogatoriului delincventului minor.
Capitolul VI. Psihologia victimei şi a martorului

«Cercetarea psihologică a victimei şi a comportamentului ei


in cadrul anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare
se impune prin actualitate, contribuind la rezolvarea unui şir
de probleme: la calificarea corectă a infracţiunii, investigaţia amplă
a cauzelor şi circumstanţelor, realizarea unei anchete penale calificate,
elucidarea dovezilor.
V. L. Vasil'ev, Juridiceskaja psichologija, 1997».

«Fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect pe care


nu trebuie să-l neglijăm: subiectiv şi obiectiv - capacitatea psihologică
a individului de a depune mărturie şi proprietatea obiectului sau
a evenimentului de a forma obiectul mărturiei.
Enrico Altavilla, Psicologia guidiziaria, 1955».
1. Particularitatile psihologice ale victimei
Psihologia victimei constituie un compartiment special al psihologiei juridice. El include studiul
personalităţii acesteia, al factorilor determinanţi ai victimizării, elaborarea recomandărilor cu referinţă la
realizarea anchetei, la stabilirea unor programe de protecţie şi autoprotecţie.
Cercetarea psihologică a victimei este o preocupare relativ nouă, care s-a afirmat odată cu
victimologia - ramura criminologiei care studiază caracteristicile «persoanei sau grupului care a suferit un
prejudiciu sau i s-a adus o vătămare a intereselor ori a integrităţii corporale». Victima s-a afirmat in calitate
de obiect de studiu al criminologiei doar la mijlocul secolului XX, considerndu-se că drept imbold al
cercetării ei a servit lucrarea lui Hans von Hentig, «Analiza interacţiunii dintre infractor şi victimă» (1941).
Cercetătorul german a menţionat că victima trebuie să fie examinată in calitate de subiect activ al
infracţiunii, prezentind anumite circumstanţe ale comiterii infracţiunii. In 1947 alt cercetător-criminolog, B.
Mendelsohn, prezintă la un simpozion in Bucureşti raportul «Orizonturi biopsihosociale noi: victimologia»,
in care menţionează necesitatea afirmării unei şriinţe noi despre victima infracţiunii.
Cercetarea criminologică are caracter mai mult sociologic, stabilind circumstanţele in care s-a produs
infracţiunea şi calităţile victimei, care intr-o anumită măsură au oferit condiţii pentru declanşarea unor
acţiuni criminale şi aducind «multiple informaţii in sprijinul evaluării şi explicaţiei motivelor săvirşirii
anumitor categorii de infracţiuni care se produc cu anumită frecvenţă». Investigaţia psihologică işi pune
scopuri oarecum tangenţiale cu cele ale criminologiei, determinate de interesul pentru personalitatea victimei,
calităţile ei.
Recurgind atit la definiţiile oferite de legislaţia din ţara noastră, cit şi la cele propuse de către
victimologie, putem trata noţiunea de «victimă» in sensul de orice persoană umană care suferă direct sau
indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Victima, astfel,
este persoana lezată fără vreo asumare conştientă a calităţii sale şi a riscului. Totuşi, in ultimii ani se
afirmă dierse concepţii, referitor la comportamentul victimei şi rolul ei in structura infracţiunii. Unul din
aspectele importante ale studiului victimei se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să impartă, intr-o
anumită măsură, responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natură antisocială impotriva lor. Unii
autori chiar au şi introdus noţiunea de «victimă activantă», prin care s-a ajuns la concluzia că, direct sau
indirect, victima poartă o parte de vină in desfăşurarea acţiunilor infracţionale (Hans von Hentig - 1948,
B.Mendelsohn - 1956). Studiul victimologic al violului a stabilit că in majoritatea cazurilor victima şi
infractorul se află in relaţii prealabile, prima crezind «bunelor intenţii», primind cu uşurinţă invitaţii,
asumindu-şi involuntar rolul pe care il doreşte agresorul. Din aceste considerente relaţia infractor-victimă
poate fi reprezentată in următorul mod:
Totalitatea calităţilor victimei, care oferă anumite condiţii pentru comiterea infracţiunii, contribuie
la victimizare doar in cazul unui raport al acesteia cu infractorul - cauza delictului, precum şi in cadrul
acţiunii unor factori subiectivi şi obiectivi. Cu cit comportamentul victimei este mai «provocator», cu atit
mai mare e «vina» ei de infracţiune şi cu atit acţiunile infractorului sint mai fortuite. Această corelaţie se
manifestă mai evident in infracţiunile care periclitează integritatea fizică şi psihică a personalităţii: in
structura lor se intrevede rolul puternic al afectivităţii infractorului, al stărilor lui, uneori atingind un nivel de
o tensionare supremă şi luind forma de afect fiziologic.
Dar problema relaţiei infractor-victimă nu este chiar atit de simplă, după cum se prezintă. Cum pot
fi tratate acţiunile infractorului indreptate asupra integrităţii fizice şi psihice a victimei, cind valoarea spre
care aspiră nu posedă o intruchipare materială? Această intrebare şi-a adresat-o cercetătorul bucureştean C.
Păunescu, la care ne-am mai referit in capitolele anterioare. El a expus opinia că infractorul in asemenea caz
proiectează o anumită valoare negativă sau pozitivă asupra victimei, acest mecanism fiins constituit din
citeva sectoare de cunoaştere de către agresor:
- stabilirea valorii afective pozitive sau negative pe care o prezintă persoana spre care se
direcţionează intenţia agresorului;
- cunoaşterea caracteristicilor de personalitate ale victimei;
- stabilirea motivelor actului agresiv;
- anticiparea consecinţelor agresiunii;
- proiectarea unui sistem de contraapărare.
Există chiar un şir de indicatori ai potenţialelor victime:
- exteriori: aspect fizic, virstă, forţă, comportament, limbaj, vestimentaţie etc;
- psihologici: nivel al dezvoltării intelectuale, afectivitate, voinţă, sugestibilitate, influenţare etc;
- psihosociali: orientări morale, relaţii sociale, statut şi rol social.
In aşa fel, studiul victimei ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii, condiţiilor
subiective şi obiective care au generat-o, calificarea infracţiunii şi a infractorului, colectarea de argumente şi
chiar depistarea infractorului. Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de stabilire a unor
indicii ai vulnerabilităţii şi de elaborare a măsurilor de protecţie şi autoprotecţie.
Condiţiile infracţiunii se prezintă ca imprejurări obiective prielnice comiterii unei infracţiuni:
anumite stări individuale psihice sau condiţii psihologice şi sociale, factori naturali sau fizici. In calitate de
factori subiectivi se manifestă calităţile personalităţii victimei: manifestările emotiv-volitive, caracteriale,
temperamentale sau alte caracteristici care au determinat comportamentul in momentul săvirşirii infracţiunii,
sau chiar pină la aceasta. Prin investigaţia lor poate fi stabilită configuraţia imprejurărilor psihice care au
dus la infracţiune. Comportamentul victimei poate fi determinat de temperament (sangvinicul şi flegmaticul
vor căuta soluţii, colericul - se va apăra, melancolicul - va capitula), de starea fizică (cele mai vulnerabile
categorii sint femeile, bătrinii, copii), calităţile afective (persoanele neechilibrate cu diverse patologii
afective sint mai frecvent victimizate), trăsăturile caracteriale (indivizii cu o experienţă socială redusă şi
apreciere neadecvată pot fi uşor amăgiţi), intelectuale (persoanele cu o valoare scăzută QI devin leger
victime) etc. Comportamentul social neadecvat majorează riscul victimizării, poate deveni cauza principală
a infracţiunii (cazul persoanelor in stare de ebrietate sau femeilor cu un comportament incitant).
2. Cercetarea psihologică a victimelor şi tipologia lor
Cercetarea victimei presupune:
a). studiul personalităţii victimei;
b). cercetarea comportamentului ei de pină la infracţiune;
c). cercetarea comportamentului ei in momentul săvirşirii infracţiunii;
d). cercetarea comportamentului ei in cadrul anchetei.
Metodologia cercetării include:
- un domeniu «static» - identificarea virstei, apartenenţei sociale, etnice, profesionale;
- un domeniu «dinamic» - comportamentul care a anticipat infracţiunea, caracterul relaţiilor cu
infractorul, acţiunile in momentul săvirşirii crimei;
- un domeniu documentar - analiza materialelor statistice, executarea expertiselor, inclusiv a celei
psihologic-judiciare in caz de necesitate şi analiza rezultatelor acestora, cercetarea de teren etc.
Tipologia victimelor prezintă importanţă prin faptul că inlesneşte cercetarea victimei, oferind nişte
repere iniţiale. Există mai multe tipologii. In funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socială
A.Karmen distinge: copii dispăruţi; copii maltrataţi fizic sau sexual; persoane in virstă; femei maltratate;
victime ale atacului sexual; victime in rezultatul unor accidente rutiere.
In funcţie de gradul de responsabilitate al victimelor in comiterea infracţiunii Mendelsohn[9] imparte
victimele in: persoane complet inocente; avind o vinovăţie minoră; la fei de vinovate precum infractorul;
mai vinovate decit infractorul; cu responsabilitate totală; simulante.
Tot de acest criteriu se foloseşte şi Fattah distingind un comportament de nonparticipare, latent
(predispus), provocator, participant şi fals al victimei. Hans von Hentig, utilizind drept criterii factorii
biologici, psihologici şi sociali (deci reieşind din cele trei componente ale personalităţii, distinge mai multe
categorii de victime.
Victimele nevirstnice care, prin calităţile lor: neevoluare fizică, lipsă de experienţă socială şi
naivitate in raporturile cu ambianţa, capacitate redusă de a inţelege sensul şi consecinţele unor
comportamente, sint supuse riscului din partea jefuitorilor, violatorilor, maltratării şi abuzului sexual, răpirii,
utilizării drept complici la infracţiuni. Cercetarea psihologică a victimelor minore ale violului a demonstrat
un nivel neadecvat al autoevaluării.
De multe ori victimizarea copiilor are un caracter latent, realizindu-se chiar in familie, de către
părinţi sau rudele apropiate. Ne referim la maltratarea copiilor de către părinţi. In psihologie există mai
multe tratări ale fenomenului agresiunii fizice asupra copiilor in familie. S-a incercat chiar evidenţierea
structurilor de personalitate specifice celor care maltratează copiii. Sint remarcate următoarele caracteristici:
demografice - mariaj instabil, separare, divorţ, care duc la faptul că naşterea copilului nu este dorită; istorie
a părinţilor - in copilărie ei au fost trataţi cu indiferenţă sau cruzime; atitudini parentale eronate - lipsă de
empatie şi inţelegere, cerinţe inadecvate care depăşesc posibilităţile şi abilităţile fizice şi intelectuale ale
copiilor; tulburări psihopatologice şi psihiatrice ale părinţilor. Autorii citaţi concluzionează: «copiii
crescuţi in climatul emoţional al ostilităţii parentale apar ca fiind puternic frustraţi, ei invăţind să exprime
emoţiile de supărare şi ură in afara acestui mediu».
Un şir de autori se referă la molestarea sexuală a copiilor. Această perversiune sexuală, numită
pedofilie, constă in tendinţa de a practica acte sexuale cu copii de acelaşi sex sau de sex opus. De regulă este
practicată de bărbaţi, in cele mai dese cazuri psihopaţi imaturi afectiv, inhibaţi sexual, anxioşi, aproape
incapabili de a intreţine relaţii sexuale cu persoane de aceeaşi virstă, posedaţi de sentimentul inferiorităţii.
Femeile prin tradiţie prezintă trăsături de personalitate specifice: fineţe, emotivitate, incredere,
lipsă de agresivitate, mai fiind şi slabă din punct de vedre morfoconstituţional, fapt care le oferă calitatea de
victime in cazul infracţiunilor de ordin sexual sau material.
Cercetătorii au remarcat frecvenţa inaltă a violului, ca formă de victimizare a femeii. Totodată s-a
estimat că circa 50% din violuri nu sint denunţate. In unele cazuri violul este insoţit de acte de cruzime sau
chiar nimicire fizică a victimei. Studiile statistice au arătat că violul denunţat mai frercvent este comis de un
necunoscut (55%), persoanele violata avind mai des intre 16 şi 34 de ani (77%), fiind nemăritate sau
divorţate (78%). O altă formă frecventă de victimizare a femeii - maltratarea şi chiar uciderea de către soţ.
Cauzele pot fi diferite, dar toate au un numitor comun: normele sociale, acceptate in unele grupuri, care
acceptă tratarea inumană a femeii in familie. Cu toate că secolul XX a adus schimbări considerabile in
statutul femeii, egalind-o in drepturi cu bărbatul, această formă de victimizarea mai este intilnită in unele
medii sociale.
Virstnicii - pot deveni victime maltratate, agresate sexual, sau ale infracţiunilor materiale. In ultimii
ani s-au intensificat cazurile cind ei devin victime ale escrocilor, fiind deposedaţi de spaţiul locativ, ale
jefuitorilor, persoanelor cu inclinaţii sexuale perverse.
Hans von Hentig evidenţiază şi alte categorii de persoane, supuse riscului victimizării:
- consumatorii de alcool sau de droguri - pericol din partea hoţilor, dar şi a autovictimizării prin
consumul de băuturi falsificate sau de substanţe care le inlocuesc alcoolul;
- imigranţii, minorităţile etnice - victime ale discriminării naţionale, rasiale, ale excrocilor;
- indivizii cu o inteligenţă redusă - pradă uşoară pentru excroci, hoţi, violatori;
- indivizii temporar deprimaţi, tot aici putem adăuga şi indivizii singuratici, sau cu «inima zdrobită»
- cu un nivel scărut al reactivităţii fizice şi psihice, pradă a hoţilor, excrocilor;
- indivizii achizitivi, care caută in orice imprejurare să-şi mărească profitul - expuşi excroceriilor,
sustragerii de bunuri materiale, şantajului etc;
- indivizii destrăbălaţi şi desfrinaţi - expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar şi crimelor de
ordin material;
- indivizii «blocaţi» de datorii băneşti;
- indivizii «nesupuşi».
Este dificil de stabilit nişte diferenţe clare pe linia responsabilităţii celor doi membri ai cuplului
penal - infractor şi victimă. Din punct de vedere strict judiciar precizarea statutului se face atit in baza
stabilirii iniţiativei in comiterea crimei, cit şi in cercetarea efectelor acesteia. In calitate de victimă apare
persoana care a suferit un prejudiciu. Deşi există cazuri cind intre infractor şi victimă nu a existat vreo
legătură anterioară, din punct de vedere strict psihologic se poate considera că nici o victimă nu poate fi
absolut eliberată de responsabilitatea de actul infracţional, aceasta reieşind chiar din ignorarea posibilităţilor
pericolului, «publicitatea» unor bunuri etc. In cazul minorilor vina psihologică o poartă părinţii, tutorele,
cadrele didactice, care n-au contribuit la sporirea protecţiei copiilor de victimizare.
Atunci cind intre victimă şi infractor există raporturi care au anticipat infracţiunea, cercetarea
porneşte de la cunoaşterea victimei, pentru a reconstitui actul criminal şi a identifica pe cel care l-a comis.
Apare problema măsurii in care prima este dispusă voluntar sau involuntar să-l demaşte pe infractor.
Astfel cercetarea porneşte de la stabilirea unei varietăţi de date:
- cu referinţă la natura juridică a cazului, calificarea acestuia - omor, suicid, moarte accidentală, furt,
excrocerie etc;
- care precizează circumstanţele esenţiale ale evenimentului - loc, timp, mod de comitere; imprejurările
semnificative - tentative de alarmare sau de apărare;
- care definesc personalitatea victimei - concepţia şi modul de viaţă, nivelul de cultură şi educaţie,
atitudinile, calităţile morale, temperamentale, caracteriale, credinţele, obiceiurile, valorile, starea psihică,
anumite vicii etc;
- cercul de relaţii, mediul de locuire sau localurile publice frecventate;
- natura relaţiilor interpersonale cu infractorul, identificarea unor stări speciale - de tensionare, conflict, in
genere a sociabilitătii victimei;
- mişcarea in spaţiu şi timp a acesteia;
- bunurile sau documentele dispărute;
- antecedentele morale, medicale, penale ale victimei.
Este deosebită organizarea interogatoriului victimei. Anchetatorul penal trebuie să se pregătească in
mod deosebit de intilnirea cu aceasta, formulindu-şi intrebările pe care le va adresa, ţinind cont de
particularităţile dominante de personalitate, de stările afective provocate de victimizare, de atitudinea in
raport cu invinuitul şi organul de cercetare penală. Se recomandă folosirea ascultării repetate - reaudierii cu
privire la aceleaşi fapte, imprejurări, la diverse intervale de timp, care ar putea provoca fenomenul
reminescenţei; deplasării la faţa locului, unde pot apărea anumite asocieri care ar facilita procesul amintirii.
3. Problematica psihologica a marturiei judiciare si a martorului
Mărturia judiciară are un rol important in psihologia urmăririi penale şi formării intimei decizii a
judecătorului in cadrul procesului. In conformitate cu Codul de Procedură Penală depoziţiile martorului sint
considerate probe: date in baza cărora se stabileşte in modul prevăzut de lege dacă s-a comis sau nu
infracţiunea, vinovăţia persoanei bănuite, invinuite, inculpate, alte imprejurări ce prezintă importanţă
pentru soluţionarea justă a cauzei. Iată de ce in cadrul psihologiei judiciare acestui aspect i se acordă
importanţă.
In calitate de martor poate fi citată oricare persoană, care posedă cunoştinţe despre imprejurările cu
pondere pentru anchetă şi judecată, moment reglementat prin legislaţie.
Printre problemele de care se preocupă psihologia judiciară in cadrul acestei probleme se impune cea
a formării mărturiei, a veridicităţii ei, a caracterului erorilor, precum şi a posibilităţii delimitării mărturiei
eronate de cea de rea credinţă, desemnindu-se anumite metode de verificare. Totodată, in psihologia
judiciară sint examinate aspectele reactivării informaţiei, pe care o posedă martorul, metodelor psihologice,
utilizate in scopul căpătării unei mărturii cit mai complete şi mai veridice.
Aşadar, după cum a menţionat E. Altavilla, fenomenul psihologic al martorului şi mărturiei este
examinat din două aspecte:
- subiectiv - capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, determinată de
particularităţile intelectuale, volitive, afective, caracteriale, morale, sociale etc;
- obiectiv - proprietăţile evenimentului infracţiunii de a forma obiectul mărturiei.
Din aceste considerente sint cercetate atit fenomenele psihice care insoţesc formarea unei mărturii,
cit şi cauzele obiective care o determină, fapt care determină complexitatea cercetării martorului şi a
caracterului mărturiei. Pe de o parte este necesar să stabilim fidelitatea informaţiei şi momentele de
«eronare» sau «nesinceritate» reieşite din calităţile personale ale individului uman. Sunt frecvente cazurile
cind şi o mărturie de bună credinţă poate fi falsă din unele considerente de natură fiziologică sau
psihologică de ordin personal. In asemenea circumstanţe se stabileşte «unghiul de deviere» prin cercetarea
personalităţii martorului: capacităţilor senzorial-perceptive, logice - ale gindirii, memoriei şi imaginaţiei,
afective, volitive, particularităţile temperamentului, caracterului, aptitudinilor, atenţiei, caracterul activităţii
in care este antrenat martorul, sugestibilitatea, particularităţile lui morale, sociale, relaţionale, etc. Pe de alta,
are loc stabilirea influenţelor din ambianţă, care au determinat reflectarea evenimentului: examinarea
procesului de formare a mărturiei de la momentul iniţial - infracţiunea propriu zisă - şi pină la cel final -
opera subiectivă, insuşi conţinutul mărturiei. Se cere, deci, o corelare a capacităţilor individuale cu forţa
circumstanţelor.
Iată cum se prezintă factorii, care determină caracterul mărturiei. Depoziţiile martorului şi ale
părţii vătămate constau din relatarea imprejurărilor referitor la evenimentul infracţiunii şi sănt calificate
drept probe. Reieşind din obligaţia ofiţerlui de urmărire penală, a procurorului şi instanţei de judecată de a
aprecia probele, conducindu-se de prevederile legii, dar şi de cunoştinţele care le-ar putea facilita procesul
de stabilire a caracterului lor, analiza psihologică a depoziţiilor martorului şi victimei se prezintă ca un mod
de evaluare a informaţiei şi de calificare a ei: veridică, falsă sau eronată.
Informaţia oferită de victimă este in multe cazuri unicul izvor al argumentelor de care va dispune
iniţial anchetatorul. Această informaţie are un şir de calităţi comine cu depoziţiile martorului, deosebindu-
se prin calitatea subiectului care o oferă, calificarea procesuală şi prin conţinut. Subiectul este persoana,
căreia i-a fost pricinuit un prejudiciu şi unul din participanţii la proces. Victima urmăreşte scopul reparării
daunei pricinuite, satisfacerii drepturilor garantate prin lege. De aceea ea este o parte interesată in rezultatele
cercetării, spre deosebire de martor, care poate sau nu avea vreun interes personal. Victima, insă, fiind o
parte a procesului, poate utiliza informaţia posedată nu doar in scopul determinării infractorului, dar uneori
şi in cel al ascunderii unor amănunte, sau a apărării personale. Din aceste considerente reiese atitudine
victimei in raport cu cercetarea: de la interesarea in stabilirea adevărului şi depistarea infractorului, pină la
indiferenţă sau chiar o poziţie negativă faţă de anchetă, manifestată in ascunderea informaţiei. Iată de ce
psihologia judiciară consideră necesar studiul personalităţii victimei şi al caracterului informaţiei depuse de
aceasta.
Martorul se bucură de anumite drepturi, urmind, totodată, să-şi realizeze obligaţiile, confirmate prin
lege. Dificultăţile realizării ascultării martorului reies din particularităţile lui individual psihologice şi
sociale, precum şi din acţiunea unor factori cu caracter social global.
Chiar la prima intilnire martorul şi victima sint informaţi despre drepturile şi obligaţiile personale in
cadrul urmăririi penale. Ofiţerul de urmărire penală este obligat să le asigure condiţiile necesare unei
informări cit mai complete şi posibilitatea de a-şi expune atit observaţiile, cit şi viziunile proprii:
- cu referinţă la circumstanţele in care a decurs infracţiunea (timp, loc etc);
- la persoanele implicate in infracţiune şi rolul fiecăruia;
- la caracterul şi dimensiunile pagubei pricinuite;
- la relaţiile personale cu infractorul, partea vătămată şi, eventual, cu martorii.
Luind in consideraţie situaţia psihologică deosebită a victimei e nevoie de a colecta toată informaţia
depusă de aceasta, iar mai apoi de a o diviza in material factologic, concluzii şi consideraţii proprii, fără
referinţă la eveniment, momente relatate fals sau eronat.
Analiza psihologică a informaţiei prevede două aspecte:
I. Cecetarea calităţilor psihice ale victimei şi martorului: a temperamentului, afectivităţii,
voinţei, capacităţilor senzorial-perceptive, mnezice, raţionale, care işi pun amprenta asupra conţinutului
depoziţiilor. Vom analiza patru etape specifice procesului de formare a informaţiei relatate de martor şi
victimă.
Prima etapă - recepţia senzorial-perceptivă a evenimentului, obţinerea informaţiilor prin realizarea
unor procese psihice: senzaţii şi percepţii. Calitatea receptării este determinată de mai mulţi factori: starea
organelor de simţ, virsta persoanei (copiii şi bătrinii au capacitatea de a recepta prin prisma unor imagini
greşite), diverse deficienţe. Calitatea percepţiei va fi determinată de:
- activitatea sistemului nervos central - nişte deficienţe psihice (de exemplu inteligenţa scăzută,
anumite patologii ale organelor de simţ) pot diminua din integritatea percepţiei;
- perfecţiunea organelor de simţ - o acuitate scăzută a acestora va determina crearea unei informaţii
lacunare; fenomenele cunoscute vor fi percepute mai complet, cele noi - distorsionat, cu omiteri sau adăugiri
de detalii;
- iluzii - care vor duce la deformări subiective ale distanţelor, timpului, dimensiunilor;
- timp - o percepţie de durată a obiectului, fenomenului va da o imagine mai adecvată, una care a
dispus de mai puţin timp - eronată, incompletă;
- atenţia - persoanele cu o atenţie dezvoltată vor percepe mai complet, cu mai multe detalii;
- apercepţia - calităţile profesionale vor facilita percepţia;
- diverse distorsiuni - apercepţia afectivă, efectul halo, reprezentările, stereotipiile greşite etc.
Etapa a doua. Are loc sintetizarea, prelucrarea şi decodarea informaţiei receptate la nivel cortical. Ele
capătă un inveliş verbal, se structurează după sens, din care rezultă un conţinut inteligibil, adecvat
stimulului. La acest nivel se evidenţiază rolul experienţei, invăţării, inteligenţei. Distorsiunile involuntare
care apar la această etapă, ţin de reflectarea timpului, spaţiului, vitezei (timpul se scurge incet in starea de
aşteptare, viteza pare mai mare cind ne străduim să evităm obiectul, spaţiul mai restrins - cind pericolul e
evident). Pentru a testa veridicitatea in acest caz este nevoie de control al posibilităţilor de inţelegere a
mesajelor.
Etapa a treia - stocarea informaţiei, memorarea şi păstrarea in memorie a sensului evenimentelor.
Faptele memorate anterior se modifică pe măsura acumulării unor date noi, reamintirii unor momente
(fenomenul reminescenţei). Reproducerea ulterioară poate fi uneori cu mult mai precisă decit cea dintii. Dar
capacităţile mnezice pot fi influenţate de particularităţile individului: de forma şi calitatea memoriei, de
influenţabilitatea şi gradul de sugestibilitate a lui etc.
Etapa a patra - reactivarea informaţiei. Se referă la recunoaşterea obiectelor, persoanelor sau a
situaţiilor receptate, sau la reproducerea verbală a lor. Presupune existenţa unor reprezentări, imagini, care,
reactivate fiind, vor putea fi comparate cu obiectul, persoana etc. care a servit ca sursă, sau vor fi furnizate in
formă verbală. Cu cit mai multe imagini posedă persoana, cu atit mai fidelă va fi reactivarea. Lipsa lor va
provoca nesiguranţă, ezitări, incertitudine, incercări de a completa logic lacunele. Pentru a reactiva
informaţia se recurge la asocieri, asemănări, repere (cercetarea la locul unde a decurs evenimentul
infracţiunii). In cazul unor trăiri afective puternice reactivarea este afectată de uitare, care chiar poate lua
forma unei amnezii. Uitarea poate surveni şi din intervalul de timp lung care s-a scurs de la eveniment. Altă
distorsiune - sugestibiliatea - care este mai manifestată la femei, copii. Sugestibilitatea poate reieşi şi din QI
redus, conformismul persoanei, aprecierea inaltă a status-ului altuia in raport cu subaprecierea personală.
Reactivarea decurge dificil şi in cazul persoanelor cu capacităţi de verbalizare scăzute. O reactivare
eronată poate avea la bază şi atitudinile persoanei care depune informaţie. Alţi factori determinanţi -
fenomenul repetiţiei (imbogăţirea cu detalii a informaţiei prin formarea de asociaţii noi, legături in timp
etc), a schimbării de rol (care va duce la mărirea zelului, sporirea conformismului).
Informaţia poate fi apreciată cu trei calificative - informaţie certă, mai puţin certă, total incertă.
II. Aspectul social-psihologic prevede cercetarea relaţiei victimei cu inculpatul, sau a martorului
cu părţile din proces, particularităţile situaţiei conflictuale. Metodele folosite in acest scop sint observaţia,
interviul (convobirea), generalizarea unor mărturii independente, analiza documentelor, expertiza psihologic-
judiciară.
Astfel cunoaşterea particularităţilor victimei şi martorului inlesneşte selectarea unor tactici, metode
potrivite in vederea obţinerii unei informaţii veridice şi complete.
4. Aspectul practic al psihologiei reactivării informaţiei
Reactivarea informaţiei poate fi aplicată practic in citeva domenii: ascultarea victimei sau
martorului, la care ne vom referi in compartimentul următor, recunoaşterea persoanelor sau a unor obiecte,
acţiune care in procedura penală este definită cu acelaşi termen, reconstituirea faptei la faţa locului.
1. Recunoaşterea persoanelor - reactivarea imaginilor vizuale, iar uneori, cind in virtutea unor
circumstanţe n-a fost realizată percepţia vizuală a evenimentului, a celor auditive, olfactive etc. aten- ţiei
pot fi supuse infăţişarea, mersul, vocea, vorbirea - limbajul, dar şi alte aspecte ale persoanei (victimei,
infractorului sau a altui martor) care urmează a fi identificată. Recunoaşterea se bazează pe reţinerea in
memorie a unor semnalmente: a staturii şi a constituţiei persoanei, a culorii părului şi ochilor, tenului feţei
etc. O forţă deosebită o au particularităţile distinctive: mersul caracteristic, anumite semne - cicatricile,
alunelele, lipsa unui membru ş.a. Este identificată şi imbrăcămintea, obiecte aflate asupra persoanei la mo-
mentul dat.
In momentul percepţiei exteriorului unei persoane atenţia se concentrează asupra capului, in special
a feţei şi componentele ei. Talia este deseori percepută eronat (in contrast cu propria statură, sau a unor
repere din ambianţă, ca rezultat al iluziilor), răminind, totuşi, o sursă de informaţie cu pondere.
Recunoaşterea după voce şi vorbire este utilizată atunci, cind acestea au fost mai bine percepute in
momentul infracţiunii sau in lipsa percepţiei vizuale. Mersul - cind persoana a fost percepută in retragere sau
inaintare, mirosul - cind a fost receptat un miros specific unei anumite categorii sociale, profesionale, sau in
alte cazuri excepţionale.
Informaţia despre o persoană poate fi căpătată verbal (in timpul ascultării), sau utilizind procedeul
recunoaşterii ei dintr-un grup de indivizi. Dar chiar in cel de al doilea caz procedura recunoaşterii incepe cu
o relatare verbală cu referinţă la imprejurările in care a fost văzută persoana dată şi la particularităţile care
s-au impus percepţiei şi care ar putea fi recunoscute. Uneori este utilizată recunoaşterea după fotografii, dar
cu folosirea unor repere de o calitate foarte bună şi organizindu-se toate acţiunile precum in cazul descris
mai susu. Prezintă dificultăţi recunoaşterea cadavrelor, deoarece schimbările care intervin duc la erori in
stabilirea taliei, constituţiei, particularităţilor expresive. Recunoaşterea cadavrelor implică şi unele aspecte
morale.
2. Recunoaşterea locului. Reactivarea informaţiei cere identificarea condiţiilor in care a decurs
infracţiunea. In acest scop sint utilizate depunerea de depoziţii la faţa locului, experimente de teren,
descrierea lor verbală etc. Toate in cadrul acţiunii desemnate cu noţiunea de reconstituire a faptei la la faţa
locului.
3. Recunoaşterea acţiunilor se prezintă ca o metodă eficientă de reactivare a informaţiei. Este
realizată in cadrul experimentului judiciar.
6. Aspectul psihologic al verificării veridicităţii depoziţiilor
In cazul surprinderii unei erori, denaturări, este utilă verificarea depoziţiilor, pentru stabilirea
caracterului lor (de bună sau rea credinţă) şi utilitatea (erori voluntare sau involuntare, capacitatea
informaţiei de a constitui o probă). In psihologia judiciară sint propuse mai multe criterii de verificare, care
in activitatea practică sint utilizate combinat[20].
1. Sursa mărturiei. Utilizind in calitate de criteriu de verificare a depoziţiilor acest criteriu,
trebuie să distingem:
- depoziţii imediate, nemijlocite - victima sau martorul a fost prezent la eveniment percepindu-l in
direct;
- mijlocite - se furnizează informaţii acumulate dintr-o sursă derivată, de la persoane - părţi ale
procesului, martori nemijlociţi; prezintă importanţă, trebuie să fie ascultate[21], dar veridicitatea lor este
apreciată după o comparare in scopul verificării cu sursa primară;
- reieşite din zvonul public - cu referinţă la nişte fapte auzite, primite de la o sursă neidentificată, de
aceea conţinind unele detalii indefinite, imprecise, prezentindu-se ca fiind nesigure, alterate, denaturate.
Aceste date nu pot servi drept probe[22].
Cea mai fidelă este prima sursă, erorile in aşa caz fiind determinate de credinţa rea sau de
particularităţile individuale ale martorului sau victimei.
2. Criteriul poziţiei martorului in raport cu părţile din proces.
Raportul cu persoanele implicate in proces sau implicarea in cauza cercetată poate determina
caracterul mărturiei. Orice afecţiune poate influenţa, uneori chiar involuntar, fidelitatea informaţiei, dat fiind
fonul emoţional pe care se desfăşoară percepţia şi memorarea. Nu poate fi neglijată cercetarea intereselor
materiale sau morale ale martorului in raport cu cauza. Alt criteriu al erorilor martorului - frica, teama
provocată de o parte a procesului, sau nesiguranţa in protecţia pe care trebuie să o asigure organele
judiciare.
3. Criteriul condiţiei sociomorale şi psihotemperamentale. a). Calităţile caracterial-morale
care ii implică martorului sau victimei o anumită structură comportamentală, anumite dominante, determină
poziţia lor şi conţinutul depoziţiilor. Elemente ale aprecierii credibilităţii sint atitudinile persoanei faţă de
valorile general-umane, convingerile, idealurile, aspiraţiile, modul in care a decurs socializarea etc.
Din aceste considerente pot fi distinse:
- depoziţii obiective - care prezintă o informaţie marcată de sinceritate, precizie, obiectivitate,
bazată pe un spirit inalt de observare, pe o inregistrare corectă, memorare şi reproducere fidelă;
- depoziţii influenţate - martorul sau partea vătămată tinde să prezinte o informaţie fidelă dar
influenţa circumstanţelor de ordin personal (emotivitate sporită, erori ale percepţiei, deficienţe in memorare
etc), sau de ordin obiectiv (timp lung de la momentul perceperii infracţiunii, dificultăţi naturale ale
percepţiei etc), poate duce la comiterea diferitor erori;
- depoziţii subiectve - făcute de subiecţi, preocupaţi de semnificaţiile şi sensul scenelor pe care le-
au perceput şi cărora le-au dat o interpretare predominată de judecăţi de valoare personală, influenţaţi de
emoţii, din care cauză sint apreciate ca infidele.
b). Alt factor - temperamentul. In conformitate cu calităţile SNC tipul coleric va fi senzitiv, eruptiv,
incăpăţinat; cel sangvinic - discriptiv, superficial, inventiv; flegmaticul - apatic, organizat, profund,
discriptiv; melancolicul - timid, senzitiv, anxios, superfi-cial.
c). In raport cu aptitudinile putem distinge:
- depoziţii ale tipului cognitiv de personalitate, caracterizat de următoarele calităţi: logic, discriptiv,
observator, erudit, imaginativ, uneori anxios, retras;
- ale celui comunicativ: emotiv, interpretativ, armonios, superficial, ambiţios;
- ale tipului practic (sau mixt): observator, tinzind spre logică, interpretativ, armonios, influenţabil,
nerăbdător, dominant, lipsit de spiritul autocriticismului.
4. Criteriul interesului faţă de problematica probaţiunii. Persoanele intimplătoare, preocupate
de alte probleme, vor fixa superficial evenimentul. Cele interesate - nu vor scăpa nimic din cele ce se
intimplă. Sunt utile datele căpătate de la persoanele care au renunţat la calitatea de victimă in favoarea celei
de martor.
5. Criteriul bunei credinţe. Incercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale cu una
imaginară sau falsă este insoţită de modificări ale comportamentului, manifestate in gestică, mimică,
particularităţi dictate de schimbările fiziologice. Atitudinea liberă, privirea deschisă, relatarea fermă a
faptelor, răspunsurile increzute la intrebări ş.a., insoţite de gesturi, mimică şi exterior adecvat, in cele mai
frecvente cazuri vorbesc despre o informaţie fidelă.
Utilizarea cumulară a tuturor criteriilor descrise mai sus are ca finalitate stabilirea fidelităţii
informaţiei.
5. Aspecte psihologice privind protecţia socială şi autoprotecţia impotriva victimizării
Pericolul victimizării poate fi evitat prin majorarea spiritului de vigilenţă a populaţiei, cultivarea
unor deprinderi prin care ar fi minimalizată forţa diferitor imprejurări care favorizează infracţiunile,
organizarea «spaţiului fizic» şi a «spaţiului psihosocial». In vederea depăşirii pericolului victimizării pot fi
luate măsuri, clasificate in două grupuri: de autoprotecţie, pe care individul le intreprinde singur, punind in
aplicare vigilenţa proprie; de protecţie socială - ce ţin de organele de ocrotire a dreptului, responsabile de
prevenirea, curmarea infracţiunilor, sancţionarea şi izolarea infractorilor.
Măsurile de autoprotecţie, relatate in continuare foarte succint, prevăd un şir de acţiuni.
Educaţia moral-juridică, cunoaşterea sistemului de drept, a legilor şi respectarea lor asigură o mai
mare securitate, oferind posibilitatea de recurgere la apărarea de către organele respective, de reacţie
adecvată, corectă in cazul victimizării. La aceasta se adaogă şi cunoaşterea şi respectarea normelor de
convieţuire socială, care permit o incadrare eficientă in ambianţă. Traian Tandin numeşte printre măsurile
de protecţie de victimizare cunoaşterea şi relaţiile bune cu vecinii, raporturile permanente cu inspectorii de
poliţie din sector. Tot el menţionează printre măsurile de autoprotecţie organizarea unui sistem de protecţie
a locuinţei, folosirea in acest scop a sistemelor de alarmare, intărirea şi dotarea corespunzătoare a porţilor,
uşilor (cu mai multe lacăte, vizoare, sonerii) şi a ferestrelor.
Nu mai puţin importantă se prezintă determinarea conduitei optimale in cazuri concret determinate,
pentru evitarea ajungerii in postura de victimă: de evitare - de limitare a expunerii pericolului, minimalizare a
posibilităţii victimizării prin ocolirea locurilor pustii, intunecoase, neacceptarea implicării in conflicte, etc;
de depăşire - alegerea de soluţii potrivite situaţiei. Pentru aceasta e nevoie de stabilirea din timp a
posibilităţilor individuale de victimizare şi elaborare a unor tehnici de autoprotecţie.
Măsurile de protecţie socială prevăd diverse acţiuni de pază, de prevenire a actiunilor criminale, de
descoperire a infractorilor şi de deţinere a lor in instituţii speciale.
In unele state se afirmă tot mai mult practica acordării de ajutor psihologic şi social-psihologic in
vederea reabilitării psihice a victimelor. In SUA şi Canada sint organizate centre speciale, in unele cazuri
chiar specializate in diverse tipuri de victimizare. In Republica Moldova sunt organizate centre de reabilitar
pentru citeva categorii de victim: ale violenţei in familie, traficului de fiinţe umane, minore. ot mai frecvent
se discută problema acordării de ajutor psihoterapeutic unor categorii de victime, acţiune realizată intr-un
şir de ţări. In cadrul cursurilor de reciclare agenţii judiciari sint familiarizaţi cu metodele de comunicare cu
victima.
Probe pentru recapitulare:
1. Numiţi particularitatile psihologice ale victimei.
2. In ce constă importanţa studiului psihologic al victimei?
3. Ce prevede metodologia psihologică de cercetare a victimei?
4. Care sint principiile esenţiale de tipologizare a victimelor?
5. Numiţi factorii biologici, psihologici şi sociali ai victimizării minorilor.
6. Numiţi factorii biologici, psihologici şi sociali ai victimizării femeilor.
7. Descrieţi factorii biologici, psihologici şi sociali ai victimizării virstnicilor.
8. Care sint condiţiile biologice, psihologice şi sociale ale victimizării persoanelor cu un
comportament social neadecvat?
9. In ce condiţii şi cum decurge recepţia evenimentului infracţiunii de către victimă şi martor?
10. Cum are loc memorarea evenimentului infracţiunii de către victimă şi martor?
11. Care sint condiţiile reactivării informaţiei despre evenimentul infracţiunii de către victimă
şi martor?
12. Numiţi aspectele psihologice privind protecţia şi autoprotecţia impotriva victimizării.
Capitolul VII. Psihologia urmăririi penale

“Profesiunea anchetatorului este o profesiune stresantă,


de risc, de curaj şi de spirit de sacrificiu.
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,
Psihologie judiciară, 1992”.

1. Conţinutul juridic şi psihologice al noţiunilor de urmărire penală


In Codul de procedură penală noţiunea de proces penal desemnează “activitatea organelor de
urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor in proces şi a altor persoane (…). (2)
Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea
persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere in activitatea lor legată de
cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvirşite, astfel ca orice persoană care a săvirşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi
condamnată. (3) Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti in cursul procesului sint obligate
să activeze in aşa mod incit nici o persoană să nu fie neintemeiat bănuită, invinuită sau condamnată şi ca
nici o persoană să nu fie supusă in mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constringere”.
Capitolul respectiv este consacrat momentelor psihologice ale urmăririi penale. Activităţile realizate
pe parcursul urmăririi penale urmăresc scopul descoperirii rapide şi complete a infracţiunilor, identificării
vinovăţiei şi asigurării aplicării juste a legii: “urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare
cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul
să se transmită cauza penală in judecată in condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia”. (art.
252) Din aceste considerente Codul prevede un şir de probe care urmează să fie adunate intr-un proces de
urmărire penală pentru a demonstra: faptul infracţiunii (cind, unde, cum şi in ce circumstanţe a fost
comisă); vinovăţia celui invinuit; gravitatea şi caracterului răspunderii invinuitului; caracterul şi mărimea
prejudiciului, cauzat prin infracţiune. Aceste activităţi sint realizate de anumite instanţe: “Urmărirea penală
se efectuează de către procuror şi de către organele constituite conform legii in cadrul:
1) Ministerului Afacerilor Interne; 2) Serviciului Vamal; 3) Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei. (2) Organele de urmărire penală sint reprezentate de ofiţeri de urmărire penală
anume desemnaţi in cadrul instituţiilor menţionate in alin. (1) şi subordonaţi organizaţional conducătorului
instituţiei respective. (3) Ofiţerii de urmărire penală sint independenţi, se supun legii şi indicaţiilor scrise
ale conducătorului organului de urmărire penală şi ale procurorului. (4) Statutul ofiţerului de urmărire
penală este stabilit prin lege”.
Din perspectiva psihologică activitatea de urmărire penală se prezintă ca o totalitate de relaţii
interpersonale pe care le intreţin subiecţii ce reprezintă organele nominalizate mai sus cu invinuitul sau
bănuitul, partea vătămată, martorul.
Organele de urmărire penală realizează activitatea de investigaţie operativă in scopul identificării
tuturor datelor care pot fi folosite in calitate de probe. In competenţa lor intră un şir de acţiuni: cercetarea la
faţa locului, percheziţia, reţinerea şi interogarea persoanelor bănuite, ascultarea părţii vătămate şi a
martorilor, ordonarea expertizelor şi altele. Calitatea efectuării investigaţiei operative determină in mare
parte eficacitatea procesului penal. Lucrătorii organelor de urmărire penală au nevoie de cunoştinţe
psihologice, care ar facilita investigaţia operativă: cu referinţă la procesele psihice senzorial-perceptive, la
organizarea logică a materialului, la memorie, imaginaţie, atenţie, precum şi la insuşirile psihice ale
personalităţii.
Vom analiza mai detaliat activitatea ofiţerului de urmărire penală, acesta fiind exponentul legii care
se confruntă in virtutea obligaţiilor profesionale, cu necesitatea optimizării raporturilor interpersonale,
răminind o parte neschimbată a lor in timp ce partenerii lui se schimbă, urmind să facă faţă sarcinilor
dificile ale descoperirii infracţiunii şi infractorului, argumentării prin probe şi stabilirii preliminare a
răspunderii penale. In toate aceste aspecte ale activităţii sale ofiţerul de urmărire penală se confruntă cu
necesitatea de a poseda anumite cunoştinţe psihologice, repere şi modele ale personalităţii, deoarece
cercetarea prevede implicarea unor indivizi umani caracterizaţi prin profile psihologice irepetabile, deţinind
motive, scopuri, interese, atitudini şi orientări diferite, capital psiho-social, achiziţionat in mod individual.
Totodată, activitatea ofiţerului de urmărire penală este un domeniu care inglobă elemente
subiective, deci şi dinamice, esenţa cărora poate fi dezvăluită doar prin cunoaşterea substanţei psihologice.
Ne referim la personalitatea infractorului care, spre deosebire de evenimentul infracţiunii - ce a decurs in
trecut şi rămine neschimbat, modificinduse doar volumul informaţiei de care dispune cercetarea penală,-
este in continuă schimbare, analiza ei duce la rezolvarea unui şir de probleme cu caracter procesual, dintre
care se impune una cu conţinut psihologic - realizarea contactului comunicativ, stabilirea unui scop comun
care facilitează instituirea unei atmosfere de colaborare, deci şi cercetarea in general. Stidierea in dinamică a
personalităţii infractorului, realizată in conformitate cu Codul de procedură penală care subliniază
necesitatea identificării cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la comiterea infracţiunii, urmează să se
axeze pe:
•identificarea comportamentului de pină la comiterea infracţiunii, stabilirea cauzelor şi motivelor
care au contribuit la comiterea delictului;
•cercetarea conduitelor in timpul comiterii infracţiunii, identificarea tuturor factorilor obiectivi şi
subiectivi care le-au determinat;
•analiza psihologică a personalităţii infractorului in timpul urmăririi penale şi anchetei preliminare,
a atitudinilor, orientărilor, intereselor, aptitudinilor.
In literatura psihologic-judiciară informaţia pe care trebuie s-o colecteze ofiţerul de urmărire penală
pe parcursul urmăririi penale este divizată in:
•informaţie cu caracter material, identificată cu ajutorul metodelor criminalistice;
•cu caracter ideal – căpătată in cadrul interogatoriilor, ţinindu-se cont de legităţile psihologice ale
percepţiei, păstrării şi reactivării imaginilor care reflectă evenimentul infracţiunii precum şi de
particularităţile individual-psihologice ale persoanelor implicate in cercetare.
Această informaţie, purtind pecetea subiectivismului, influenţată atit de calităţile individuale ale
celui care o prezintă, cit şi de cele ale anchetatorului, concentrează atenţia cercetătorilor. Este suficient să
ne amintim despre interesul faţă de problematica interogatoriului, manifestat de cercetătorii criminalişti şi
psihologi la răspintia dintre secolele XIX şi XX: H.Gross, W.Wundt, A.Binet, W. Stern. De fapt, chiar
psihologia judiciară s-a format in rezultatul cercetărilor aspectelor interogatoriului.
Dar nu numai această problematică dificilă a organizării interogatoriului determină implicarea
cunoştinţelor psihologice in munca ofiţerului de urmărire penală. Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul se
confruntă cu problema stabilirii responsabilităţii invinuitului.
Orientarea spre instituirea ordinii de drept in conformitate cu statutul de stat democratic implică in
calitate de principiu fundamental umanizarea normei juridice, fapt care cere o atitudine deosebită in
cercetarea şi calificarea infracţiunilor, in activitatea de apărare a drepturilor şi libertăţilor omului, a
integrităţii lui fizice şi psihice. Umanizarea normei de drept implică necesitatea cercetării ample a tuturor
cauzelor infracţiunii: cu caracter obiectiv şi subiectiv, stabilirii rolului factorilor de diversă configuraţie in
acţiunile subiectului infracţiunii, cere o atitudine deosebit de atentă faţă de acceptarea unor criterii care ar
stabili responsabilitatea/iresponsabilitatea de comportamentul prejudiciabil. In tratarea strict psihologică
responsabilitatea este capacitatea de a realiza acţiuni şi conduite cu conţinut conştientizat şi in conformitate
cu scopurile propuse, de a exercita un control volitiv al comportamentului. Iresponsabilitatea implică lipsa de
conştiinţă a caracterului acţiunilor şi imposibilitatea de dirijare a comportamentului.
Starea de iresponsabilitate caracterizează subiecţii afectaţi de anumite tulburări cu caracter patologic
sau nepatologic. Pot fi divizate citeva categorii de indivizi, care pot manifesta acţiuni prejudiciabile
caracterizate prin iresponsabilitate.
In primul rind, acestea sint persoanele care suferă de debilitate mintală, stare care implică anumite
deficienţe psiho-fiziologice: subnormalitate intelectuală, incompetenţă socială, imaturitate şi instabilitate
afectiv-volitivă, incapacitate de a atinge maturitatea social validată. In teoria psihologică sint făcute anumite
categorizări ale debilităţii mintale: deficienţă mintală gravă, medie şi uşoară. Prima categorie se referă la
gradul cel mai avansat de oligofrenie, caracterizat prin incapacitate de instruire elementară, chiar
imposibilitate de asigurarea de sine stătător a supravieţuirii. Oligofreniile medii sint caracterizate prin
incapacitatea individului de a se dezvolta mai sus de virsta mintală de 10-11 ani, de a-şi regla
comportamentele, de a-şi asigura autoservirea. Persoanele afectate de asemenea patologii sint incapabile de a
abstractiza, de a rezolva cele mai simple probleme logice, işi formează numai deprinderi simple
corespunzătoare situaţiilor concrete. Aceste două stări sint caracterizate prin iresponsabilitate. Cea de a treia
categorie intruneşte persoane cu un intelect de limită sau puţin mai jos decit normativitatea, responsabile de
comportamentul lor. Cauzele deficienţei intelectuale a acestei categorii pot fi de ordin psihic sau social. In cel
de-al doilea exemplu insuficienţa intelectuală poate fi depăşită.
Deoarece responsabilitatea implică intotdeauna luciditate şi capacităţi de autocontrol şi autodirijare,
ea este o calitate doar a persoanelor mature. Odată cu atingerea virstei de 14 ani minorul incepe să aibă o
responsabilitate limitată, primirea actului de identitate (la 16 ani) implică un statut social şi mai avansat, dar
şi angajarea in acest statut, iar atingerea majoratului (18 ani) presupune o responsabilitate totală.
Responsabilitatea penală a minorilor delincvenţi trebuie să fie stabilită prin examenul psihologic-judiciar.
Anumite stări temporale, definite in psihologie cu noţiunile de «afect fiziologic», «şoc psihic», pe
fundalul acţiunii unor factori care pun in pericol valori cu caracter suprem pentru individ, pot duce la un
comportament iresponsabil, stabilirea gradului de iresponsabilitate psiholgoică, in conformitate cu care este
calificată infracţiunea, ţinind de competenţa expertului-psiholog.
Existenţa unei stări de imputabilitate caracterizează persoanele afectate de patologii psihice, starea
de iresponsabilitate a lor fiind stabilită prin examenul psihiatric-judiciar.

2. Planificarea activităţii de reconstituire a evenimentului infracţiunii


In literatura psihologic-judiciară s-a scris mult despre optimizarea condiţiei psihologice a ofiţerului
de urmărire penală. Una din etapele necesare in cadrul urmăririi penale, avind un rol psihologic vădit - de
afirmare a imaginii de profesionist, om competent in domeniu şi in cazul concret, care face faţă tuturor
exigenţelor legale şi morale, caracterizat de capacităţi intelectuale şi afectiv-volitive de cea mai inaltă
calitate, bună-credinţă şi intenţii, dominate doar de cerinţa legii, imagine care oferă şanse unei cercetării
eficiente - este cea a planificării activităţii.
Cercetarea penală are drept obiect comportamentul criminal. Incă in antichitate, in dreptul roman, a
fost formulat modelul acestor activităţi, care include găsirea răspunsurilor la următoarele intrebări: cine -
cu ajutorul cui - de ce - in ce mod - ce - unde - cind. Pornind de la aceste repere se formulează modelul
acţiunilor şi planul anchetei preliminare.
Vom urmări momentele principale ale planificării urmăririi penale, explicind condiţionarea şi rolul
lor psihologic.
Odată cu constatarea infracţiunii şi dispunerea prin ordonanţă despre inceputul acăiunilor de
urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală urmează să stabilească structura generală a activităţii de
cercetare, in scopul colectării probelor cu caracter material şi ideal-subiectiv, cele din urmă rezultind din
interogarea invinuitului, ascultarea părţii vătămate şi a martorilor. Pentru o planificare mai eficientă a
acestei activităţi de reconstituire ofiţerul de urmărire penală, bazindu-se pe nmaterialele ce constată
infracţiunea şi colectate in pealabil, formulează un şir de ipoteze (numite in practica penală versiuni) –
modele posibile ale evenimentului infracţiunii. Ipotezele date sint un rezultat al activităţii de cercetare
practică şi de reconstituire creativă, imaginară. Iată de ce la etapa dată un rol important joacă capacitatea
ofiţerului de urmărire penală de a analiza şi sintetiza informaţia de care dispune, de a recurge la imaginaţie,
formulind in baza comparaţiei informaţiei curente cu cea similară, conţinută in memorie, mai multe modele
posibile, care urmează să fie afirmate sau inlăturate prin colectarea de probe suplimentare. Activitatea
imaginativă a ofiţerului de urmărire penală se caracterizează prin obiectivitate, capacitate de a utiliza toate
probele de care dispune cercetarea la moment, de modelare a evenimentului ce a avut loc in trecut.
Cercetătorul rus M.I. Enikeev a propus modelarea comportamentului infractorului in calitate de
ipoteză a urmăririi penale.
Iniţial, deoarece ofiţerul de urmărire penală nu dispune de date suficiente despre personalitatea
infractorului şi despre aspectele infracţiunii, se propune stabilirea in baza informaţiei căpătate in rezultatul
urmăririi penale a trăsăturilor esenţiale: tipul infracţiunii, caracteristicile generale ale acţiunilor, care pot
oferi informaţie despre experienţa şi motivele infractorului.
Cercetarea infracţiunii prevede compararea modelului infracţiunii şi al comportamentului
infractorului cu altele, stabilindu-se cazurile similare: lucru care poate inlesni formularea ipotezelor.
Iată cum se prezintă activitatea ofiţerului de urmărire penală la această primă etapă:
In formularea ipotezelor şi modelelor se ţine cont de informaţia statistică cu caracter criminologic.
Aşa, se cunoaşte că in 80% din omuciderile sau rănirile grave infractorul şi victima sint rude sau cunoştinţe
apropiate[13]; in aproape 89% din cazurile de omor a persoanelor masculine de pină la 17 ani ucigaşii au de
la 10 pină la 18 ani[14]; circa 75% fiind prieteni sau colegi ai lor.
Cercetarea datelor şi compararea lor cu informaţia posedată poate contribui la alcătuirea unor
ipoteze care servesc drept repere in planificarea acţiunilor ulterioare ale anchetatorului şi care constituie o
viziune a lui asupra infracţiunii.
Nu sint rare cazurile cind ipotezele formulate nu se adeveresc, probele noi oferind informaţie
supilimentară care necesită noi versiuni, de regulă, mai adecvate decit cele anterioare. Iată de ce se pune
accent pe inlăturarea conservatismului, rigidităţii din activitatea cognitiv logică a anchetatorului penal, pe
dezvoltarea unei gindiri critice, ample, multilaterale.
In activitatea de reconstituire ofiţerul de urmărire penală recurge la un şir de reprezentări,
acumulate in decursul practicii de cercetare. Aceasta insă nu inseamnă că el trebuie să insiste in afirmarea
stereotipiilor personale cu caracter perceptiv sau logic. Orice probă aduce o informaţie nouă, care
caracterizează atit personalitatea infractorului, cit şi evenimentul infracţiunii, ignorarea unor detalii, aspecte
particulare poate ştirbi din integritatea informaţiei. Acceptarea unor ipoteze inlesneşte planificarea acţiunilor
ulterioare.
Cea de a doua acţiune prevede determinarea tuturor activităţilor in vederea colectării de probe, a
persoanelor care urmează să participe la acestea. Ofiţerul de urmărire penală are nevoie de cunoştinţe
vaste, nu numai din domeniul determinat de apartenenţa sa profesională, in care se dirijează ca de program
de Codul de procedură penală, ci şi din multe altele, legate de identificarea unor semnalmente specifice ale
infracţiunii. Aceste cunoştinţe, insă, nu pot satisface pe deplin procedura cercetării, din care cauză apare
necesitatea dispunerii de serviciile sau consultaţiile unor specialişti, in Codul de Procedură Penală
desemnaţia ca specialişti, consultaţi sau experţi in problemele respective. Totodată, chiar de la bun inceput
ofiţerul de urmărire penală stabileşte cercul persoanelor care pot oferi depoziţii in calitate de martor, in
funcţie de necesitate şi pe cei care pot reprezenta partea bănuită sau invinuitul. In această activitate se
manifestă pe deplin capacitatea ofiţerului de urmărire penală de a cerceta personalitatea celor cu care
urmează să vină in contact, de a-şi planifica acţiunile comunicative, tacticile de influenţă psihologică in
vederea optimizării relaţiilor, dirijindu-se strict de prevederile legii. Pe parcursul cercetării lista activităţilor
date se poate modifica, completindu-se cu unele noi, solicitate de sarcinile curente şi de perspectivă.
Codul de procedură penală stabileşte realizarea procedurii interogării invinuitului indată după
punerea in vedere a invinuirii[15], dar această activitate trebuie să fie precedată de o cercetare amplă a
personalităţii infractorului, in care scop ofiţerul de urmărire penală studiază materialele urmăririi penale,
toate datele biografice de care dispune (date de anchetă, particularităţi ale comportamentului, cercul de
relaţii sociale ale invinuitului, informaţia despre statutul social, profesional, antecedentele comportamentale
sau penale etc). Se recomandă utilizarea informaţiei căpătate de la inspectorul de sector, pedagogi (in cazul
minorilor), poate fi consultat un psiholog. După aceasta sint stabilite sarcinile interogatoriului, pronosticate
anumite rezultate ale lui şi acţiunile de inlăturare a celor distructive, modelele de comportament la care,
posibil, va recurge persoana supusă anchetei. Sint formulate intrebările, se alege maniera de comportament,
metodele de atenuare a tensionării in relaţii, de realizare a unui contact psihologic, tacticile psihologice in
vederea colectării unei informaţii adecvate realităţii.
Intrebările trebuie să fie concise, clare, totodată cerind răspunsuri concrete. Trebuie să se ţină cont
de faptul că intrebările conţin o anumită informaţie pentru cel interogat: referitor la competenţa generală şi
la cunoaşterea particularităţilor infracţiunii de către ofiţerul de urmărire penală. Iată de ce intrebările
adresate la primul interogatoriu trebuie să se refere la momente bine cunoscute, ilustrate cu diferite dovezi. In
unele cazuri interogatoriul invinuitului trebuie să fie precedat de intilnirile cu alte persoane:
- in cazul omuciderilor - cu martorii, care vor oferi informaţie despre circumstanţele in care a fost
comisă infracţiunea, caracterul relaţiilor dintre invinuit şi victimă, acţiunile lor, armele folosite etc;
- in cel al furturilor, jafurilor, tilhăriilor - cu partea vătămată, care poate relata cum a fost comisă
infracţiunea, ce obiecte au fost sustrase, cine poseda informaţie despre acestea etc.
Are importanţă atmosfera in care decurge interogatoriul: incăperea, organizarea inregistrării celor
relatate, excluderea participării unor terţe persoane.

3. Psihologia interogării băpnuitului, invinuitului, victimei şi a martorului


Interogarea este una din activităţile principale pe care o realizează ofiţerul de urmărire penală.
Totodată, anume această activitate se prezintă ca un raport interpersonal direct, care necesită din plin
aplicarea cunoştinţelor psihologice. In primul rind, acestea se referă la psihologia formării reprezentărilor,
care urmează să fie actualizate in cursul interogării. Unele aspecte ale formării mărturiei au fost analizate in
capitolele dedicate psihologiei victimei şi martorului. In capitolul de faţă ţinem să elucidăm citeva
momente din psihologia pregătirii ofiţerului de urmărire penală pentru realizarea interogării şi a organizării
acestei activităţi importante.
Pregătirea ofiţerului de urmărire penală pentru realizarea interogării include:
- analiza informaţiei cu privire la personalitatea celui interogat;
- formularea intrebărilor, care urmează să fie adresate;
- alegerea metodelor care pot fi utilizate pe parcursul interogării;
- consultarea specialiştilor din diverse domenii (a pedagogului sau psihologului in cazul interogării
unui minor, a medicului - in dosarele care conţin o infracţiune cu provocare de leziuni sau chiar omucidere, a
psihologului sau psihiatrului - atunci, cind persoana supusă interogării este afectată de anumite tulburări
mintale de limită sau patologii psihice etc).
Cercetarea personalităţii celui interogat se realizează in scopul determinării metodelor psihologice
care ar contribui la realizarea atmosferei de incredere şi colaborare. In cazul unei persoane agresive, reactive,
conflictuale, orientate negativ in raport cu urmărira penală şi ofiţerul de urmărire penală sint determinate
metodele optimale de diminuare a atmosferei de tensiune in relaţiile interpersonale, de reorientare
comportamentală.
Intrebările pe care le adresează ofiţerul de urmărire penală celui anchetat trebuie să fie subordonate
scopului interogării, clarificind următoarele momente:
- motivaţia comportamentului infracţional;
- cauzele principale ale infracţiunii, modul in care a fost comisă;
- circumstanţele care au determinat-o (subiective sau obiective, reieşite din orientarea, interesele,
motivaţia infractorului sau determinate de comportamentul părţii vătămate etc);
- modul in care a fost săvirşită infracţiunea, mijloacele folosite in acest scop, conduitele părţilor,
anumite detalii semnificative cu referinţă la insuşirile lor psihice;
- atitudinea celui interogat faţă de urmărirea penală, ofiţerul de urmărire penală, in general
conştiinţa lui socială şi de drept.
Pe lingă intrebările de bază trebuie să fie intocmite un şir de intrebări suplimentare, care ar facilita
procesul depistării informaţiei false şi a erorilor, al căpătării unor dovezi noi.
Procedura interogării inglobă citeva etape succesive. La prima se realizează o cercetare prin
observare a personalităţii celui interogat: a stării afective, a voinţei, capacităţilor comunicative, inteligenţei,
orientărilor. Dacă ofiţerul de urmărire penală reuşeşte să realizeze chiar de la prima etapă un contact
psihologic cu persoana anchetată, el poate conta şi pe instaurarea unei atmosfere favorabile comunicării. Pe
parcursul interogării ofiţerul de urmărire penală trebuie să se manifeste ca o persoană atentă, calmă,
interesată doar in stabilirea adevărului, binevoitoare, inteligentă, menţinind poziţia de lider, dar fără a
demonstra trufie sau indulgenţă, nepăsare sau conduite prezumtive.
Are o mare importanţă etapa relatării libere. Pentru a facilita procesul reconstiituirii imaginilor,
ofiţerul de urmărire penală poate recurge la anumite procedee mnezice: schiţarea unui plan al reactivării
reprezentărilor conţinute in memorie, care ar permite căpătarea informaţiei detaliate, recurgerea la asociaţii,
comparaţii, formularea unor probleme logice. Pe parcursul relatării libere ofiţerul de urmărire penală revede
planul intrebărilor, pe care şi l-a formulat anterior, inregistrează anumite contradicţii in informaţie,
prevăzind metode de controlare a veridicităţii ei, analizează comportamentul persoanei anchetate, descifrind
limbajul nonverbal al gesturilor, mimicii, schimbărilor in aspectul exterior etc.
Interogatoriul de-facto este etapa, cind ofiţerul de urmărire penală adresează intrebări persoanei
anchetate. Despre calitatea intrebărilor s-a mai scris in citeva capitole ale prezentului manual. Nu se permite
adresarea intrebărilor cu efect sugestiv, care ar putea influenţa conţinutul răspunsurilor. Intrebările trebuie
să fie clare, concise, cerind un răspuns cert.
Ultima etapă constă in alcătuirea şi semnarea procesului-verbal. Un moment important al acestei
etape este citirea procesului-verbal de către persoana interogată. Dacă cel interogat nu posedă bine tehnica
citirii, procesul-verbal trebuie să fie adus la cunoştinţă de către anchetator. Toate momentele contradictorii
trebuie să fie clarificate pină la semnarea documentului.

2.1. Ascultarea invinuitului


Rolul avut in săvarşirea infracţiunii şi poziţia procesuală distinctă in care apare in proces, conferă
invinuitului o fizionomie psihologică proprie care explică existenţa unor particularităţi sub raportul
condiţiilor de percepţie, de memorare şi reproducere a faptelor. Numai cunoscand aceste particularităţi,
organele judiciare vor putea diferenţia procedeele tactice de ascultare aplicabile intr-o situaţie sau alta. Se
consideră că invinuitul reprezintă sursa celor mai ample şi mai fidele informaţii cu privire la activitatea
infracţională, cat şi cu privire la cele ce au precedat sau succedat acestui moment. Aceasta deoarece, faţă de
cei care au participat la săvarşirea infracţiunii in alte calităţi, invinuitul, in majoritatea situaţiilor, se găseşte
in condiţii optime de percepţie şi de memorare.
In linii mari, mecanismele psihologice ale făptuitorului se raportează la 3 etape:
a) etapa conturării laturii subiective a infracţiunii;
b) etapa desfăşurării activităţii infracţionale;
c) etapa postinfracţională.
a) In prima etapă, se conturează mecanisme psihologie specifice conceperii activităţii infracţionale
şi rezoluţiei infracţionale. Această etapă este proprie infracţiunilor săvarşite cu intenţie.
Remarca potrivit căreia invinuitul se află in cele mai optime condiţii de percepţie şi de memorare şi
de aceea declaraţiile sale pot furniza cele mai bogate şi exacte informaţii priveşte infracţiunile săvarşite cu
intenţie. Cand hotărarea de a săvarşi infracţiunea s-a născut spontan sub imperiul unei porniri de moment,
adică atunci cand făptuitorul nu a meditat asupra modului de săvarşire a infracţiunii, această particularitate
a laturii subiective se reflectă in declaraţiile invinuitului sau inculpatului, acestea putand fi lacunare şi
inexacte in privinţa imprejurărilor ce au precedat săvarşirea faptei şi fidele in privinţa acelor imprejurări
legate direct de săvarşirea faptei.
Cand poziţia psihică a făptuitorului se caracterizează prin intenţie premeditată, atenţia lui este in
egală activităţilor ce precedă inceputul de executare, cat şi asupra activităţii de măsură concentrată atat
asupra executare propriu-zisă. Ca urmare, intinderea şi fidelitatea percepţiei şi memorării faptelor se
răsfrang deopotrivă asupra intregului proces de formare a declaraţiilor invinuitului sau inculpatului.
Intr-adevăr, in componenţa sa psihică, premeditarea presupune existenţa, intre momentul luării
hotărarii infracţionale şi realizarea ei, a unui interval de timp in care, făptuitorul, in condiţii de calm,
chibzuieşte asupra celor mai proprii condiţii de loc şi de timp.
Această formă de vinovatei se reflectă in declaraţiile invinuitului sau inculpatului in precizia şi
abundenţa detaliilor referitoare la imprejurările anterioare, concomitente şi chiar ulterioare momentului
săvarşirii infracţiunii, cu excepţia acelor situaţii care in timpul comiterii infracţiunii făptuitorul s-a aflat
sub stăpanirea unei emoţii care, de regulă, are efect distructiv asupra percepţiei şi memorării.
Cand hotărarea de a comite infracţiunea a fost luată insă, sub imperiul unei puternice tulburări
sufleteşti provocată, de exemplu, de atitudinea injustă a victimei, ori de sentimente de o deosebită
intensitate, patimă, pasiuni etc. declaraţiile sincere ale invinuitului sau inculpatului se caracterizează prin
descrierea exactă, prin precizia amintirii a tot ceea ce a precedat inceputul executării, declaraţii care insă pe
măsură ce se apropie de momentul executării activităţii materiale devin tot mai lacunare, mai sărace in
detalii şi imprecise.
b) In etapa desfăşurării activităţii infracţionale au loc procese psihice care dezorganizează
recepţia senzorială.
Starea de tulburare sub stăpanirea căreia se află făptuitorul in timpul săvarşirii infracţiunii este
provocată de preocuparea, de concentrarea tuturor eforturilor in vederea reuşitei activităţii intreprinse, de
dorinţa obsesivă de a părăsi cat mai repede locul faptei, de a produce cat mai puţine modificări, conştient
fiind, că orice imperfecţiune l-ar putea trăda.
Această condiţie psihică generează stări de nelinişte, de surescitare, o mai redusă capacitate de
control asupra conduitei, care explică erorile, inadvertenţele, cum ar fi: uitarea la locul faptei a unor obiecte,
producerea unor urme care l-ar putea demasca ş.am.d.
c) In etapa a III-a, după săvarşirea infracţiunii, dominanţa psihologică a celui ce a săvarşit
infracţiunea o constituie tendinţa de a inlătura consecinţele la care este expus, tendinţa de a se apăra.
Procesele psihice caracteristice acestui moment generează nelinişte, nesiguranţă şi un
comportament nefiresc. Ca urmare, făptuitorul intreprinde o serie de acţiuni cum ar fi, plecarea precipitată
de la locul faptei, distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă, dispariţia de la domiciliu,
incercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată„intr-un alt loc unde incearcă să se facă
remarcaţi“ etc.
Unii infractori mai versaţi incearcă să-şi ascundă fapta prin simularea altor infracţiuni. De exemplu,
in cazul omorului se simulează o sinucidere sau accident. Stările de nelinişte, de tulburare, de surescitare,
sub stăpanirea cărora se află făptuitorul după săvarşirea infracţiunii inregistrează o intensificare in
momentul in care identitatea lui este cunoscută, adică in momentul in care apare in faţa organului judiciar in
calitate de invinuit sau inculpat.
Prezentarea in faţa organului judiciar este precedată de o perioadă de reflecţii, de prepararea pană la
detalii a declaraţiilor pe care le va da. El va medita asupra poziţiei pe care o va adopta in raport cu atitudinea
organului judiciar, cu intrebările ce i se vor pune.
Precizarea poziţiei pe care o va adopta şi elaborarea liniei de apărare nu sunt in măsură să
sfarşească neliniştea şi tulburarea invinuitului sau inculpatului.
El rămane permanent stăpanit de teama că nu a intuit toate aspectele, că nu a prevăzut toate
intrebările şi mai ales de teamă că nu ştie ce imprejurări sunt cunoscute organului judiciar.
Starea puternic emoţională sub care se găseşte invinuitul sau inculpatul se repercutează, de regulă,
asupra capacităţii de evocare a ceea ce explică posibilitatea ivirii erorilor, inexactităţilor, atat in declaraţiile
invinuiţilor sau inculpaţilor de rea-credinţă, cat şi in cele ale celor de bună-credinţă.
Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă cateva caracteristici care trebuie cunoscute,
deoarece numai cunoscandu-le, ofiţerul de urmărire penală poate stabilii discrepanţa dintre intenţiile
ascunse şi cele declarate, dintre acţiunile şi vorbele invinuitului.
O primă grupă importantă de probleme psihologice tipice momentului ascultării sunt emoţiile celui
invitat in faţa organelor judiciare. Depistarea prezenţei emoţiilor poate dezvălui dezacordul dintre cele
afirmate şi cele petrecute in realitate, dintre adevăr şi minciună. Este ştiut faptul că tensiunea psihică a
invinuitului sau inculpatului este, de regulă, mult mai mare decat a celorlalte persoane aflate in proces in
calitate de martor, parte responsabilă civilimente, parte vătămată etc. Dar din capul locului trebuie să
accentuăm că in urma obşnuinţei mai indeosebi la recidivişti, sau ca urmare a apartenenţei la un anumit tip
temperamental, prezenţa emoţiilor poate fi stabilită, dar niciodată in mod total. Emoţiile se caracterizează
prin aceea că sunt insoţite in mod obligatoriu de unele manifestări viscerale şi somatice.
Astfel, bătăile inimii se accelerează, presiunea sanguină se măreşte, apar fenomene vaso-dilatatorii
sau vaso-constrictorii, respiraţia devine mai rapidă şi mai sacadată, se dereglează emisiunea de sunete –
tremurul vocii –, salivaţia se diminuează, muşchii scheletici se contractă sau se relaxează subit. Fiind
fenomene dirijate de instanţele subcorticale, ele se dezlănţuie in mod automat şi nu pot fi stăpanite de
voinţă decat in măsură foarte mică. Surescitarea aceasta subcorticală, provoacă, pe cale de conseconţă, şi
o dereglare in funcţiile de ideaţie şi in cele memoriale.
Fenomenul este foarte des intalnit şi in viaţa de toate zilele in situaţia de examen, de exemplu, uităm
adesea lucruri esenţiale şi verbalizăm intr-un mod neobişnuit.
Printre multe forme de dereglarea enumerate mai sus trebuie amintită şi dereglarea timpului de
latenţă sau a timpului de reacţie.
Pentru problema in discuţie, are importanţă faptul că in stările emoţionale, mai ales timpul de
latenţă se măreşte. Tiberiu Bogdan, in lucrarea„Probleme de psihologie judiciară“ arată că lucrurile se
petrec, in cazul aplicării acestei tehnici la invinuiţi, astfel: se dau subiecţilor circa 100 de cuvinte – stimuli
verbali –,dintre care multe sunt„neutre“, altele „afectogene“ şi li se cere ca la fiecare stimul să răspundă cu
primul cuvant care le vine in minte.
Se observă că la cuvintele„neutre“ reacţia este promptă şi logică, iar la cuvintele„afectogene“
timpul de reacţie se lungeşte.
Cuvintele afectogene sunt constituite din stimuli care au o legătură directă sau indirectă cu
infracţiunea. De exemplu, s-a observat că la cuvinte precum cinste, libertate, cartuş – reacţia intarzie şi că
adesea asociaţia este nelogică – de exemplu pădure, gheaţă –, şi că subiectul adesea repetă stimulul
afectogen pentru a caştiga timp.
In esenţă, pe un fond general de tensiune psihică specifică anchetei pot apărea la cel audiat
manifestări cu grad crescut de intensitate, ceea ce reprezintă un indiciu de simulare sau de disimulare a
adevărului. Atunci cand sunt comunicate prin limbaj, simularea sau disimularea adevărului imbracă forma
minciunii.
Un ofiţer de urmărir penală cu o bogată experienţă practică, bun cunoscător al psihologiei
invinuitului, poate sesiza cu destulă exactitate momentele de dificultate, de creştere a tensiunii psihice la
persoanele nesincere. Incercările de simulare sau disimulare conturează o a doua grupă de probleme
psihologice alături de emoţii, tipice momentului ascultării. Omul este capabil să-şi ascundă(disimuleze)
acţiunile sale, el poate contraface (simula) realitatea.
Dintre modurile de simulare ori disimularea transpuse şi sub formă verbală – de minciună –
invinuiţii sau inculpaţii apelează de cele mai multe ori la următoarele:
- refuzul de a vorbi sau de a recunoaşte faptele care li se impută;
- invocarea imposibilităţii de a-şi aduce aminte;
- prezentarea de alibiuri;
- recunoaşterea unor fapte minore, in scopul disimulării celor importante;
- simularea nebuniei;
- incercări de automutilare etc.
Deseori, in faţa organelor de procuratură, dar mai ales a instanţelor, inculpaţii işi retrag declaraţiile
făcute anterior, pe motivul obţinerii acestora prin presiuni, prin intimidare.
De aceea detectarea comportamentului simulat, al camuflajului este de cea mai mare importanţă
pentru organul judiciar.
Pe parcursul interogării invinuitului se manifestă din plin capacitatea ofiţerului de urmărire penală
de a utiliza cunoştinţele din domeniul psihologiei. De fapt, această activitate poate fi definită ca un dialog,
realizarea constructivă a căruia poate să contribuie la soluţionarea corectă a cauzei penale. Particularităţile
psihologice ale acestui dialog:
- frecvent conţine in sine germenele conflictului, care nu s-a epuizat odată cu evenimentul
infracţiunii şi care rezultă din scopurile diferite ale ofiţerului de urmărire penală şi ale invinuitului;
- se realizează in conformitate cu Codul de procedură penală, este strict reglamentat, atribuindu-i
ofiţerului de urmărire penală penal funcţia de dirijor, dar oferindu-i şi invinuitului anumite drepturi care nu
pot fi neglijate;
- invinuitul impărtăşeşte starea emoţională de constringere, fapt care condiţionează o tensionare
internă şi poate duce la acutizarea conflictului şi la dificultăţi in realizarea unui contact psihologic;
- rezultatele interogării sint fixate in procesul-verbal, ambele părţi purtind responsabilitate de
calitatea acestuia.
Anumite particularităţi psihologice ale invinuitului pot influenţa caracterul interogatooriului:
- atitudinea faţă de cercetarea penală şi de ofiţerul de urmărire penală: avind caracter pozitiv pot
contribui la crearea unei atmosfere de colaborare reciproc avantajoasă; negativ - pot acutiza conflictul şi
provoca dificultăţi pe parcursul interogatoriului;
- evaluarea informaţiei pe care urmează să o ofere, conştiinţa de faptul că aceasta va influenţa
soarta lui de mai departe;
- conţinutul intereselor - de a contribui la facilitarea urmăririi penale, in aşa fel denotind dorinţa de
colaborare sau de a se impotrivi, a ascunde informaţia pe care o posedă;
- incordarea psihică provocată de intenţia de a afla volumul informaţiei de care dispune ofiţerul de
urmărire penală, orientările lui, de a-şi stabili un mod de comportament favorabil situaţiei in care s-a
pomenit.
Ofiţerul de urmărire penală este preocupat de următoarele probleme:
- cercetarea conduitelor invinuitului in scopul aprecierii atitudinii lui faţă de cercetare şi in genere -
de infracţiunea comisă;
- incercarea de a-l orienta pe invinuit spre o atitudine de colaborare;
- folosirea unor metode psihologice, care i-ar facilita celui anchetat procesul reconstituirii
informaţiei.
Interogatoriul debutează cu stabilirea identităţii invinuitului, aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de
punere sub invinuire, explicarea conţinutului ei şi a drepturilor persoanei interogate. Mai apoi ofiţerul de
urmărire penală intreabă dacă invinuitul recunoaşte invinuirea ce i se aduce, ascultă declaraţiile lui asupra
conţinutului invinuirii, dacă este necesar, adresează intrebări.
Aceste prime acţiuni procesuale pot determina, prin realizare corectă, inceputul unui contact
psihologic al ofiţerului de urmărire penală cu persoana anchetată, contact care se poate transforma in
colaborare reciproc avantajoasă. Trebuie să se ţină cont şi de anumite particularităţi ale stării psihologice a
invinuitului. Procedura de punere sub invinuire, cu atit mai mult de arestare preventivă, duce la
dezorganizări in structura afectivă şi volitivă a celui anchetat, el este tensionat, reactiv, se confruntă cu
starea de nelinişte, alarmă, frică. Totodată trebuie să se ţină cont şi de confuzia logică, care afectează
personalitatea celui supus anchetei.
Ţinind cont de aceste particularităţi, ofiţerul de urmărire penală poate contribui la organizarea
eficientă a interogării. In cazul infractorilor situaţionali el trebuie să realizeze acţiuni de informare asupra
caracterului invinuirii şi modelele de comportament, care i-ar facilita invinuitului soarta de mai departe:
recunoaşterea sinceră a vinei, contribuirea printr-un comportament adecvat la cercetare. Atunci cind se
realizează interogatoriul unor criminali de carieră, profesionali, trebuie să chibzuiască bine asupra
caracterul intrebărilor, să opereze cu informaţie adunată pe parcursul urmăririi penale, creind imaginea unui
specialist competent, sincer, care dispune de probe suficiente pentru a demonstra vinovăţia. De fapt,
asemenea categorii de infractori decid pozitiv asupra colaborării doar atunci, cind conştientizeză lipsa unei
alte soluţii, caută varianta mai plauzibilă, recunoscind doar atit, cit, după părerea lor, cunoaşte anchetatorul.
Se recomandă de a anticipa interogatoriul cu ascultarea relatării libere a persoanei anchetate. Pe
parcursul ascultării ofiţerul de urmărire penală analizează informaţia, depistează momentele de ezitare,
contradicţiile, urmăreşte comportamentul afectiv al anchetatului, selectează momentele tactice potrivite.
Intrebările trebuie să se orienteze asupra conţinutului expus confuz, incomplet, contradictoriu. Dacă acestea
sint formulate corect, pot duce la amplificarea confuziei afectiv-volitive şi la afirmarea primară a deciziei de
recunoaştere. Conţinutul celor relatate este inregistrat (stenografiat, inscris audio), fixat in procesul-verbal,
prezentat spre citire şi semnare de către invinuit.
Ofiţerului de urmărire penală poate utiliza şi alte metode de realizare a contactului psihologic:
- cunoştinţele despre personalitatea invinuitului, interesele, problemele, motivaţia lui, anumite
evenimente biografice, utilizarea cărora intr-o atmosferă de sinceritate poate provoca un sentiment de
incredere, cu incărcătură afectivă pozitivă;
- capacitatea de a-l trata empatic pe invinuit, de a-i inţelege starea psihologică;
- recurgerea la o manieră de comportament care ar vorbi despre calităţile umane, dar şi de
profesionalism, atitudine neprezumptivă, obiectivă.
Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire penală poate utiliza anumite metode de influenţă
psihologică, care nu vin in dezacord cu cerinţele legii procesual penale.
Metoda convingerii. Are forma unei influenţe verbale, care ţine cont de sentimentele, trăirile
invinuitului, ajutindu-i să-şi aprecieze corect comportamentul, să-şi inţeleagă vina. Pentru a o utiliza corect
este nevoie de o cunoaştere amplă a trăsăturilor de personalitate ale persoanei anchetate, de realizarea unei
atmosfere de inţelegere şi de folosirea unei situaţii favorabile. In cazul unui infractor recidivist, aceasta se
poate prezenta in forma unei confuzii, rezultate din depistarea de către anchetator a erorilor, contradicţiilor in
informaţia relatată, folosirea unor fapte bine cunoscute, care pot distruge modelele eronate, stabilite de către
anchetat, atunci cind anchetei e supus un infractor ocazional - in momentul cind s-a realizat pe deplin
contactul psihologic. Formularea propunerii de recunoaştere a vinei trebuie să conţină argumente bine
chibzuite, capabile să provoace trăirile afective aşteptate de către ofiţerul de urmărire penală. Iată cum se
prezintă modelul utilizăriii metodei convingerii:
- determinarea unui scop al interogatoriului, care poate fi realizat prin colaborarea cu invinuitul (in
cazul cind aceste este dispus să contribuie la realizarea urmăririi penale);
- ascultarea relatării libere a invinuitului, analiza viziunilor lui asupra infracţiunii, atitudinilor faţă
de urmărirea penală, anchetă, ofiţerul de urmărire penală;
- cercetarea cadrului de reprezentări, pe care invinuitul le posedă referitor la competivitatea
ofiţerului de urmărire penală, orientarea propriului comportament pe parcursul procesului;
- prezentarea de argumente, care prin forţa lor de convingere pot influenţa asupra reprezentărilor
vechi, forma altele noi şi trezi trăiri şi sentimente de altă natură;
- influenţa in scopul reviziurii opiniilor, atitudinilor, folosind contradicţia dintre motivaţia,
orientările vechi spre un comportament criminal şi sentimentul nou de culpabilitate, regret.
Metoda convingerii are efectul scontat atunci, cind invinuitul il tratează pe ofiţerul de urmărire
penală ca pe o persoană obiectivă, competentă, sinceră, care intenţionează să realizeze o cercetare in
conformitate cu cerinţele legii, identificind toate circumstanţele: agravante şi atenuante. Frecvent ofiţerul de
urmărire penală, după propunerea dată invinuitului de a-şi recunoaşte vina, trebuie să-i ofere timp pentru
luare a deciziei. Sint inutile, iar uneori chiar dăunătoare, frazele de felul: «Relataţi adevărul ca să vă
eliberaţi de povara pe care o purtaţi», «Amintiţi-vă că sinteţi om», etc. Convingerea trebuie să se
fundamenteze pe fapte, date posedate de către ofiţerul de urmărire penală, pe imaginea lui de om care
intenţionează să-i acorde invinuitului ajutor. Se ţine cont şi de particularităţile de virstă, sex, socio-
profesionale, de interesele, trebuinţele principale ale invinuitului.
Metoda influenţei indirecte se fundamentează pe prezentarea unor dovezi, probe verbale sau
materiale convingătoare, cu capacitatea de a modifica cardinal situaţia din timpul interogării, trezind
sentimentul de eşec al persoanei anchetate şi provocind dorinţa de a relata faptele ascunse. Informaţia
prezentată de ofiţerul de urmărire penală trebuie să fie cit mai veridică. Modelul metodei date prevede:
- elaborarea tacticii de influenţă, reieşind din caracterul informaţiei ascunse şi al argumentelor pe
care le posedă ofiţerul de urmărire penală;
- alegerea momentului potrivit - a situaţiei de confuzie, indecizie, şovăială a invinuitului;
- prezentarea dovezilor, probelor se face indirect, ofiţerul de urmărire penală nu trebuie să afirme
sau să nege ceva, ci doar să adreseze intrebări care cer un răspuns fără de echivoc;
- informaţia prezentată de ofiţerul de urmărire penală trebuie să fie cit mai convingătoare.
Metoda stimulării morale, potrivită in cazul infractorilor ocazionali, se fundamentează pe
cunoaşterea personalităţii invinuitului de către ofiţerul de urmărire penală, a intereselor lui, a unor merite,
operind cu trebuinţele, cu oferirea unei alte perspective. Constă in explicarea tuturor aspectelor cercetării şi
anchetei, a rolului pozitiv al recunoaşterii sincere a vinei şi comportamentului de colaborare cu ancheta.
In literatura psihologic-judiciară sint descrise şi un şir de procedee tactice de ascultare a
invinuitului[19]. Sint tactici cunoscute şi utilizate pe larg in practica cercetării penale.
Folosirea lor este diferită in situaţiile de colaborare a invnuitului cu organelle de urmărire penală şi
de conflict dintre părţi. In cadrul realizării interogatoriului unei persoane care urmăreşte aceleaşi scopuri
precum ofiţerul de urmărire penală, dar din anumite considerente de ordin psihic nu poate oferi informaţia
necesară, pot fi utilizate tacticile:
- tactica amintirii prin contingenţă: utilizarea asociaţiilor verbale, crearea unor asociaţii prin
evocarea imaginilor sau chiar folosirea unor obiecte, situaţii cu capacitatea de a reactiva informaţia
conţinută in memorie;
- amintirea prin asemănare sau prin contrast: constă in provocarea de stări afective similare sau
diferite decit cea din timpul cercetat, capabire de a reactiva informaţia;
- ascultarea repetată constă in cerinţa de a repeta relatarea despre anumite fapte, imprejurări,
amănunte la intervale diferite de timp. Contradicţiile, erorile, care inevitabil pot apărea, demonstrează
netemeinicia informaţiei false;
- ascultarea sistematică se foloseşte in cazul infractorului ocazional, sincer, care doreşte să
colaboreze cu ancheta, dar are anumite dificultăţi in reproducerea evenimentului, precum şi in al celui
nesincer, obligindu-l să explice toate amănuntele. Acest procedeu prevede clarificarea sistematică a tuturor
aspectelor, in care scop i se adresează intrebări.
Alte tactici pot fi folosite in situaţiile de conflict latent, iarr uneori chiar manifestat.
Folosirea intrebărilor de detaliu in scopul obţinerii unor amănunte referitoare la diferite imprejurări
ale infracţiunii şi demonstrării netemeiniciei ascunderii informaţiei, formării imboldului de a renunţa la
negarea vinei. Este o tactică potrivită in cazul infractorilor de carieră, recidivişti, care işi pregătesc din timp
şi atent declaraţiile, dar pot comite anumite erori şi inconsecvvenţe logice. Anume aceste contradicţii in
relatare pot fi folosite de către ofiţerul de urmărire penală, pentru a determina recunoaşterea şi colaborarea
cu invinuitul.
Ascultarea incrucişată constă in crearea unei situaţii de ofensivă a invinuitului, de «apărare» de doi
sau mai mulţi ofiţeri de urmărire penală, care-i adresează intrebări alternativ, intr-un ritm alert, lipsindu-l
de posibilitatea de a-şi pregăti răspunsurile mincinoase. Dezavantajul acestui procedeu: poate deruta
persoanele cu anumite probleme ale afectivităţii şi voinţei, sugestibile, conformiste. Iată de ce e nevoie ca
ofiţerii de urmărire penală să posede perfect aspectele cauzei şi tehnica de comunicare.
Tactica complexului de vinovăţie (asemănătoare metodei stimulării morale) se foloseşte in cazul
persoanelor sensibile, trezindu-se sentimentul culpabilităţii.
Folosirea probelor de vinovăţie - in cazul persoanelor nesincere, cu antecedente penale, a
infractorilor de carieră, provocind nesiguranţă şi trezind imboldul de recunoaştere a vinei şi de oferire a
unei informaţii adevărate.
Procedeul justificării timpului critic constă in relatarea minuţioasă a tuturor evenimentelor de pină
la, din timpul şi de după infracţiune. Informaţia este verificată, oferindu-i ofiţerului de urmărire penală
posibilitatea de a depista momentele de nesinceritate. In cazul unei ascultări repetate se vor cere explicaţii
asupra inexactităţilor, determinindu-l spre recunoaşterea faptului.
Ascultarea unui invinuit despre activitatea altor participanţi la infracţiune se foloseşte in cadrul
cercetării crimei comise in grup. Procedeul permite depistarea verigii slabe in structura grupului.
2.2. Ascultarea părţii vătămate
Interogarea părţii vătămate are ca scop stabilirea circumstanţelor:
- referitor la perioada de pină la infracţiune, caracterul raporturilor dintre victimă şi invinuit,
particularităţile conflictului, in cazul cind acesta a precedat infracţiunea;
- cu privire la evenimentul infracţiunii (timpul, locul, succesiunea acţiunilor persoanelor prezente,
atit ale invinuitului, cit şi ale părţii vătămate, martorilor), la infăţişarea invinuitului şi a martorilor, armele
sau alte mijloace folosite in comiterea delictului;
- care caracterizează consecinţele infracţiunii.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie să ţină cont de starea victimei, tensiunea psihico-afectiă
provocată de acţiunile infractoriale, confuzia cognitivă şi volitivă, anumite legităţi ale memoriei:
intipăririi, păstrării şi reactivării informaţiei. De regulă, in primele ore de după infracţiune victima se află
intr-o stare de şoc afectiv, conştiinţa ei trece prin momente de confuzie, procesele logice sint afectate de
inerţie. Iată de ce se recomandă repatarea interogării după o anumită perioadă, care nu trebuie să
depăşescă intervalul de 48 de ore, secvenţă de timp in care va avea loc o organizare afectiv-volitivă,
cognitiv-logică şi nu se vor şterge din memorie cele mai importante detalii. Interogarea a doua provoacă
fenomenul reminescenţei - reconstituirea mai deplină şi mai adecvată a evenimentului.
Realizarea contactului psihologic cu victima este o sarcină nu mai puţin dificilă pentru ofiţerul de
urmărire penală. Comportamentul firesc, empatic, tratarea corectă, atentă, asigurarea securităţii părţii
vătămate pot facilita procedura interogării.
2.3. Ascultarea martorlor
Mărturiile se prezintă ca probe deosebit de importante in procesul penal. Ofiţerul de urmărire
penală poate stabili cu ajutorul martorilor mai multe detalii cu pondere pentru proces: cine, unde şi cind a
săvirşit infracţiunea, care a fost motivaţia acţiunilor infracţionale şi rolul victimei in structura acţiunii
delincvente, ce circumstanţe obiective şi subiective au provocat delictul etc. Deoarece intr-un capitol separat
au fost analizate principalel aspecte psihologice ale martorului şi mărturiei judiciare, ne vom opri mai
detaliat la caracterizarea acţiunilor ofiţerului de urmărire penală.
Prima condiţie a căpătării unei mărturii veridice şi complete constă in formularea corectă a
intrebărilor. шinindu-se cont de sugestibilitatea persoanelor chemate in instanţa de anchetă, determinată de
caracterul neobişnuit al situaţiei, rolului, cerinţelor pentru martor, precum şi de conformismul rezultat din
statutul juridic al lui, trebuie să fie formulate intrebări care n-ar conţine in structura lor o posibilă variantă a
răspunsului, concrete, cu referinţă la anumite detalii şi momente ale infracţiunii. Reconstruirea
evenimentului infracţiunii trebuie să decurgă sub formă de dialog constructiv, in care o intrebare trebuie să
ceară confirmarea răspunsului precedent, completarea cu noi detalii a informaţiei.
Cea de a doua - in stabilirea atitudinii martorului faţă de părţile implicate in proces, de instanţa de
anchetă şi anchetator, precum şi de sistemul de drept in general. Se cunoaşte bine că infractorii profesionali,
recidivişti refuză să depună mărturii, colaborarea cu organele de drept fiind condamnată in lumea
criminală, deci ei se vor eschiva de la intrebări, vor dezorienta cercetarea. La fel se prezintă şi persoanele
anxioase, cuprinse de frica unei posibile răzbunări sau, cel puţin, a uor neplăceri.
Trebuie să se ţină cont de starea in care se afla martorul in timpul infracţiunii, de interesul pe care l-
a manifestat faţă de eveniment. Mărturia va fi eronată, dacă in timpul infracţiunii martorul se afla in stare
de beţie, era captivat de alte momente mai importante, a fost cuprins de spaimă, groază, sau minie.
Se prezintă ca ceva deosebit interogarea victimelor şi martorilor minori. Pe parcursul procedurii
interogării trebuie să se ţină cont de particularităţile de virstă, care influenţează procesele cognitive,
afectivitatea şi voinţa minorilor.
Cu toate că in anumite circumstanţe sint interogaţi copiii de virstă preşcolară, mărturiile lor sint
foarte incomplete, afectate de capacităţile limitate ale gindirii, recurgerea frecventă la imaginaţie,
sugestibilitate, dependenţă de opiniile celor maturi. Interogarea copiilor de această virstă trebuie să dureze
nu mai mult de 15-20 de minute - timp in care poate fi menţinută atenţia preşcolarului. In strucutra
interogării işi pot găsi loc anumite elemente de joc - determinarea culorilor după anumite tabele, numirea
obiectelor, numărarea lor. Intrebările trebuie să fie formulate cit mai simplu, răspunsurile - ascultate atent,
comentate cu fraze de aprobare şi de laudă.
Copiii de virstă şcolară mică (6/7-10/11 ani) posedă anumite aptitudini de analiză logică,
experienţă cognitivă şi social-relaţională, dar mai sint captivaţi de detaliile neimportante, dar pe care le
consideră mai interesante, inlocuiesc golurile din memorie cu reprezentări imaginare. Iniţial se recomandă
realizarea unei discuţii cu caracter neutru, pentru a-i oferi copilului posibilitatea de a face cunoştinţă cu
locul şi persoanele noi. Mai apoi i se oferă posibilitatea de a povesti tot ce cunoaşte. Pe parcurs se trece
treptat la dialog, fără a-l intrerupe pe minor cind descrie un moment, chiar dacă vorbeşte de detalii
nesemnificative.
Adolescenţii posedă capacităţi cognitive dezvoltate, profil social şi moral aproape definitivat,
sentimentul responsabilităţii, experienţă, aptitudini de analiză logică. Totodată ei mai dau dovadă de
conformism, dependenţă de grup, dorinţă de afirmare, care pot influenţa caracterul mărturiei, ducind la
erori involuntare.
Pedagogul sau psihologul, prezent la interogare in calitate de consultant, contribuie la realizarea
contactului psihologic, ii ajută ofiţerului de urmărire penală să formuleze intrebările, ii facilitează
minorului procesul de reconstituire a informaţiei.
4. Aspecte psihologice privind confruntarea, reconstituirea şi recunoaşterea persoanelor şi a obiectelor
Confruntarea
Confruntarea este o soluţie la care se poate recurge cand intre declaraţiile diferitelor persoane există
contradicţii, cerandu-se clarificarea şi completarea anumitor probe sau depoziţii. O dată cu identificarea
elementelor contradictorii vor fi studiate amănunţit persoanele de la care provin relatările divergente,
profilul lor psihologic, putandu-se stabili pe această cale şi motivele probabile ale distorsiunii.
Prin compararea declaraţiilor contradictorii cu alte declaraţii asupra aceloraşi elemente de la dosarul
cauzei, se va putea aprecia care dintre persoanele care declară diferit se apropie mai mult de adevăr, aşa cum
rezultă el din restul probatoriului. Se vor lua in considerare starea fizică şi emoţională la momentul faptei,
atitudinea sau relaţia cu infractorul (relaţii de rudenie, prietenie, conflicte anterioare, milă pentru autor).
Trebuie să se ţină seama de oportunitatea confruntării sub aspect moral, in funcţie de o serie de
motive: cultura generală, varsta, trăsături morale, reacţii pe fond temperamental, poziţie socială; unele
persoane pot să se simtă depăşite de actul şi atmosfera confruntării. Va exista riscul ca aceste persoane să
participe intr-o stare de inhibiţie, fiind doar participanţi indirecţi, care nu-şi pot susţine punctul de vedere,
lăsandu-se conduşi de cealaltă parte cu care se face confruntarea. Există, de asemenea, posibilitatea ca, la
confruntarea cu autorul infracţiunii, victimei sau martorului să-i fie reinviate sentimentele, starea emoţională
pe care comiterea faptei le-a generat-o şi astfel aceştia nu vor rezista procesului confruntării. Cand aceste
situaţii nu pot fi inlăturate, este recomandabil să se renunţe la confruntare, aceasta fiind compromisă sub
aspectul eficienţei tactice.
Divergenţele de apreciere ale anumitor aspecte pot apărea şi in mod sincer la persoane diferite, pe
temeiul perceperii greşite sau al recepţionării parţiale. In efectuarea confruntării poate fi adoptată o tactică
„surpriză“ sau o modalitate clasică. Confruntarea va avea loc in prezenţa ambelor părţi confruntate,
supraveghindu-se reacţiile acestora. Fiecare intrebare şi răspuns vor fi consemnate, dar nu se recomandă a
se citi declaraţiile anterioare care au determinat confruntarea.
Ele vor fi reproduse in esenţă.
Părţilor confruntate li se vor pune aceleaşi intrebări, acestea trebuind să fie clare, concise, de natură
a nu sugera că anchetatorul ar impărtăşi susţinerile uneia şi ar suspecta cealaltă parte de nesinceritate.
Intrebările vor fi puse alternativ fiecărei părţi, răspunsul uneia fiind urmat de adresarea aceleiaşi intrebări
celeilalte părţi şi după semnarea a ceea ce s-a consemnat cu privire la aceste răspunsuri va fi adresată
următoarea intrebare, continuand pană la epuizarea problemelor ce au determinat confruntarea.
In final se poate permite celor confruntaţi să-şi adreseze intrebări reciproce prin intermediul
anchetatorului care va decide in ce măsură acestea au legătură cu problema care a determinat confruntarea.
Organizarea confruntării presupune următoarele aspecte:
♦ Alegerea locului şi momentului tactic cele mai potrivite pentru desfăşurare, a ordinii in care
persoanele vor fi chemate la confruntare. Citarea se va face conform regulilor procesuale, fiind recomandabil
să se efectueze chiar in dimineaţa zilei in care va avea loc confruntarea.
♦ Evitarea unor inţelegeri posibile intre cei confruntaţi in cazul in care există mai mulţi martori sau
invinuiţi in stare de libertate, confruntările urmand să aibă loc in aceeaşi zi, una după alta.
♦ Stabilirea succesiunii intrebărilor sau a problemelor care a urmează a fi clarificate prin confruntare.
Intreaga confruntare va avea la bază un plan orientativ care va putea fi modificat in funcţie de
aspectele noi ivite sau de poziţia celor confruntaţi. De asemenea vor fi stabilite persoanele care vor asista la
supravegherea celor confruntaţi, persoane avizate asupra problemelor care fac obiectul confruntării, astfel
incat să fie pregătite să surprindă cu exactitate reacţiile celor confruntaţi in momentul punerii in discuţie a
problemelor.
Numărul persoanelor care efectuează confruntarea trebuie să fie cel puţin egal cu cel al persoanelor
confruntate şi este de la sine inţeles că ele aparţin unităţii judiciare in care are loc confruntarea.
In efectuarea confruntării, martorii, invinuiţii sau părţile vătămate supuse acestui procedeu sunt
marcaţi atat de o tensiune psihică, cat şi de elemente suplimentare de emoţie specifice acesteia. Tensiunea
psihică poate fi cauzată de:
•teama faţa de reacţiile celui cu care este confruntat;
•sentimente de mila sau prietenie faţă de acesta;
•complexul de vinovăţie sau preocuparea de a nu fi invinuit pe nedrept;
•teama de a nu se descoperi adevărul in cazul celor nesinceri.
Toate aceste elemente il fac pe anchetator să asigure o atmosferă de calm şi sobrietate, incă de la
inceputul confruntării. Atitudinea sa trebuie să se caracterizeze printr-o deplină obiectivitate, astfel incat nici
unul dintre cei confruntaţi să nu aibă sentimentul că este defavorizat. Numai astfel se poate vorbi de
existenţa unui contact psihologic cu cei confruntaţi. De asemenea, se va observa cu atenţie comportarea celor
confruntaţi, unul faţă de celălalt, nepermiţandu-li-se nici o incercare de intimidare, de influenţare sau de
dominare prin poziţia socială, prin pregătirea superioară a vreunuia dintre ei, prin relaţiile avute, prin tăria
de caracter.
Inainte de inceperea confruntării propriu-zise, persoanelor li se pune in vedere că nu au voie să-şi
facă semne, să vorbească intre ele, atat intrebările cat şi răspunsurile adresandu-se numai prin intermediul
organului judiciar care conduce confruntarea.
Primele intrebări au un caracter introductiv, referindu-se la faptul dacă persoanele se cunosc, care
sunt raporturile dintre ele. In continuare vor fi adresate intrebări necesare pentru clarificarea contradicţiilor.
Prima intrebare se va adresa persoanei considerate sincere. Vor fi evitate elementele de sugestie din
conţinutul intrebărilor, inclusiv din atitudinea organului judiciar.
După ce ascultă răspunsurile la intrebările destinate clarificării afirmaţiilor contradictorii, organul
judiciar poate permite persoanelor confruntate să-şi adreseze intrebări.
In incheiere, persoanele confruntate sunt intrebate dacă mai au ceva de declarat.
Rezultatele confruntării pot fi fixate prin doua modalităţi: proces-verbal şi mijloace tehnice de
inregistrare.
a. Procesul-verbal
Structura procesului-verbal este asemănătoare declaraţiei date cu prilejul ascultării şi in
conformitate cu prevederile art. 91 Cod procedură penală. Astfel, in partea introductivă vor fi precizate data
şi locul confruntării, organul judiciar care a efectuat-o, precum şi persoanele care au fost confruntate, in
legătură cu care vor fi menţionate datele de identificare şi calitatea procesuală. Apoi, vor fi menţionate in
ordine intrebările şi răspunsurile date de fiecare dintre cei confruntaţi, inclusiv dacă au mai avut ceva de
declarat in afara intrebărilor. Procesul-verbal este citit celor confruntaţi sau dat lor spre a fi citit, după care
se semnează pe fiecare pagină şi la sfarşit de către organul judiciar şi de către persoanele confruntate.
Dacă una dintre persoane va refuza să semneze, acest lucru va fi menţionat in procesul-verbal.
b. Mijloace tehnice de inregistrare (banda magnetică)
Această modalitate de fixare a rezultatelor confruntării prezintă deosebite avantaje, oferind
posibilitatea nu numai a fixării integrale şi obiective a intrebărilor şi răspunsurilor, ci şi a
comportamentului celor confruntaţi. Inregistrările pe bandă videomagnetică au devenit o practică des
intalnită mai ales in cazurile foarte dificile, deoarece oferă avantajul unei studieri atente a reacţiilor
emoţionale, al sesizării unor cat de mici indicii cu privire la posibilele fisuri in „sistemul de apărare“ al celui
care incearcă să disimuleze adevărul.
In afară de faptul că prin intermediul confruntării sunt inlăturate contradicţiile din declaraţii,
aceasta mai prezintă şi alte avantaje:
•participanţii la confruntare pot să-şi amintească amănunte pe care le-au uitat;
•participanţii la confruntare pot să-şi amintească fapte noi;
•deşi cu prilejul confruntării, fiecare din cei audiaţi işi menţine declaraţiile anterioare, din
comportarea lor se poate inţelege căruia dintre ei i se poate acorda mai multă incredere, iar acest
lucru poate sugera căile ulterioare de verificare a declaraţiilor acestor participanţi;
•comportarea persoanelor in timpul confruntării poate să contribuie la descoperirea unor trăsături de
caracter ale acestora, care trebuie avute in vedere cu prilejul alegerii tacticii de audiere in viitor;
– uneori in timpul confruntării persoana care a făcut declaraţii neadevărate este nevoită să-şi
schimbe declaraţiile, să conceapă noi declaraţii şi astfel ea se incurcă in propriile declaraţii, ceea ce permite
să fie demascată.
Reconstituirea
Reconstituirea poate fi definită ca o activitate tactică prin care sunt reproduse integral sau parţial
imprejurări ale cauzei, fapte sau secvenţe ale acestora, care s-au produs inainte, in timpul sau după comiterea
infracţiunii, verificandu-se pe această cale probatoriul existent, in condiţiile concrete şi cu mijloacele ce
rezultă din conţinutul său, putand fi obţinute şi probe noi. „Pentru verificarea probelor existente in dosarul
cauzei, organul judiciar organizează reconstituirea, dacă asupra conţinutului lor are dubii sau ele se află in
evidenţă contradicţie cu alte probe referitoare la acelaşi obiect şi totodată dacă se pretează la un asemenea
mod de verificare.“ La locul faptei vor fi reproduse anumite activităţi, constatandu-se posibilitatea perceperii
lor in modul reţinut in declaraţii.
Prin reconstituire vor fi verificate capacitatea unui martor de a percepe anumite zgomote de la
distanţă, dacă inculpatul a putut indeplini anumite activităţi singur etc.
Decizia de a proceda la reconstituire va fi precedată de o analiză a avantajelor şi utilităţii acestei
activităţi, asigurarea tehnico-materială necesară, eventualele probleme de ordin social şi personal pe care le-
ar crea, precum şi progresul pe care-l poate aduce cauzei.
Reconstituirea insă poate fi foarte costisitoare, fără a oferi prea multe şi semnificative date noi,
poate afecta negativ opinia publică, poate prezenta pericol pentru viaţa şi sănătatea celor implicaţi sau poate
leza demnitatea altora. Dacă această analiză prealabilă conduce la concluzia necesităţii reconstituirii, se va
trece la stabilirea echipei ce va participa, a persoanelor care urmează a fi prezente (inculpatul şi apărătorul
său, parte vătămată, martori, experţi). Va fi stabilită dotarea tehnică necesară efectuării reconstituirii
propriu-zise, dar şi tehnica destinată fixării rezultatelor reconstituirii, mijloacele de deplasare la locul
respectiv. Vor fi verificate condiţiile de timp şi iluminat in care a avut loc evenimentul ce urmează a fi
reconstituit (noapte, ceaţă, zi). Anumite activităţi pot fi reconstituite fără a fi necesară deplasarea de la
sediul organului judiciar (deschiderea unui seif, a unei maşini, lovirea unei persoane).
Activităţile de genul verificării vizibilităţii sau audibilităţii vor trebui indeplinite in mod necesar la
locul faptei sau in condiţii cat mai apropiate de situaţia şi momentul comiterii faptei. Dacă diferenţele de
condiţii de timp nu prezintă prea mare importanţă pentru reconstituire, se pot alege şi alte condiţii decat
cele din momentul comiterii faptei. Dacă se verifică afirmaţii negative (negarea comiterii sau perceperii
anumitor acţiuni), verificarea va putea fi făcută cu ajutorul altor persoane cu insuşiri fizice asemănătoare
(varsta, sex, inălţime). Atunci cand se verifică posibilitatea observării anumitor elemente, evenimente de la
o anumită distanţă, va fi prezentă persoana care susţine observarea, inlocuirea ei nefiind posibilă.
Cand se verifică posibilitatea auzirii unor anumite zgomote, cuvinte in anumite condiţii, se vor
reproduce condiţiile iniţiale (funcţionarea unor utilaje, distanţe, zgomote de fond, linişte).
Reconstituirea se face sub conducerea anchetatorului, asigurand şi prezenţa celor ale căror declaraţii
se verifică. După ajungerea la locul reconstituirii, se verifică starea sa generală, asigurarea pazei, limitarea
accesului străinilor, prezenţa martorilor asistenţi. Dacă urmează a se reconstitui imprejurări complexe sau
vor există mai multe variante ale faptei ce urmează a fi reconstituite, se recomandă, mai ales anchetatorilor
cu mai puţină experienţă, intocmirea unui plan al activităţii. Pentru fiecare secvenţa in parte se vor asigura
condiţiile de reluare artificială, procedandu-se la atatea reluări cate se apreciază a fi necesare.
Persoanele vor fi aşezate conform relatărilor. Atunci cand există mai multe variante prezumtive
privind poziţiile şi distanţele, se vor reconstitui toate aceste variante separat.
Rezultatele reconstituirii se vor consemna intr-un proces-verbal, fiind fixate şi prin fotografiere. Se
recomandă reţinerea cat mai amănunţită a desfăşurării. Vor fi descrise metodele aplicate, mijloacele
tehnice utilizate, modul desfăşurării, persoanele participante, acţiuni executate şi de către cine, dacă s-a
repetat secvenţa şi de cate ori. De asemenea vor fi consemnate eventuale discuţii cu privire la fiecare
reproducere in parte, observaţii ale participanţilor, modul de fixare a reconstituirii (foto, video).
Planşele fotografice se anexează la procesul-verbal in dosarul cauzei. Se vor menţiona data şi ora
incheierii reconstituirii. Actul va fi semnat pe fiecare pagină de către toţi participanţii.
Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate cu caracter practic destinat identificării unor
persoane, cadavre sau obiecte, prin intermediul anumitor persoane (de exemplu, martorii), care le-au perceput
in imprejurări 124 determinate de săvarşirea unei infracţiuni sau a unui alt fapt juridic. Este vorba despre un
proces memorial de identificare a unor indivizi sau lucruri percepute, cunoscute anterior. Această ultimă
precizare permite inlăturarea oricăror confuzii dintre procesul psihic de recunoaştere, ca formă a reactivării
şi noţiunea de recunoaştere in accepţiunea juridică respectiv de mărturisire. Activitatea de prezentare
pentru recunoaştere are o importanţă egală cu importantă activităţii de ascultare propriu-zisă o oricărui
subiect procesual care are cunoştinţa despre vreo faptă sau imprejurare de natură să servească la
soluţionarea cauzei, inclusiv la identificarea autorului sau victimei unei infracţiuni.
In cadrul recunoaşterii, procesul memorial de identificare se bazează pe compararea trăsăturilor
caracteristice ale unei persoane sau obiect prezentat spre recunoaştere, cu trăsăturile caracteristice percepute
intr-un moment anterior, comparare din care se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea,
asemănarea sau deosebirea acestora.
Această formă de reactivare memorială poate fi mai mult sau mai puţin precisă, intrucat este
rezultatul unor mecanisme psihologice, a unor procese de observare, memorare sau redare, asemănătoare in
foarte multe privinţe cu procesul de formare a mărturiei.
Una din regulile tactice de bază ale recunoaşterii prevede că persoana va fi invitată să facă mai
intai o descriere mai limitată a persoanei sau obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să
procedeze la prezentarea pentru recunoaştere. Deci recunoaşterea este o reactivare a memoriei atat sub forma
reproducerii, cat şi sub forma recunoaşterii.
Valoarea recunoaşterii depinde in primul rand de calitatea percepţiei, de condiţiile in care ea a avut
loc. Printre factorii de natură obiectivă ce influenţează procesul perceptiv se număra condiţiile de
vizibilitate şi audibilitate, durata percepţiei, distanţa şi unghiul sub care se face aceasta. Un alt factor
obiectiv care poate face dificilă recunoaşterea il constituie prezenţa unor elemente de asemănare (de
exemplu, persoanele ce prezintă trăsături comune sau sunt imbrăcate in uniformă).
Calitatea percepţiei este puternic influenţată şi de factori subiectivi, cum ar fi de exemplu calitatea
organelor de simt, varsta şi inteligenţa, nivelul de instruire, stările de oboseală, atenţia, stările de tensiune
emoţională specifice percepţiei unor fapte cu un pronunţat caracter afectogen.
Raportată la intervalul de timp dintre momentul percepţiei şi cel al recunoaşterii, trebuie să fie luaţi
in calcul şi factorii care influenţează procesul de memorare (de exemplu, rapiditatea şi perioada de stocare a
informaţiilor 125 percepute, tipul de memorie, intervalul de timp dintre momentul observării şi cel al
redării).
In ceea ce priveşte calitatea redării trebuie avute in vedere caracteristicile personalităţii celui care
este chemat să facă recunoaşterea.
In procesul recunoaşterii se intalnesc şi cauze de natură psihică, deci subiectivă, care pot duce la
erori in recunoaştere, atrăgandu-se atenţia asupra unor false identificări, determinate de imposibilitatea
localizării in timp şi spaţiu a unor persoane sau obiecte, dar care prezintă unele trăsături asemănătoare,
apărand ca familiare persoanei chemate să facă recunoaşterea. Acest fenomen, denumit „deja vu“, este
determinat de senzaţia, de sentimentul incercat de o persoană de a mai fi văzut vreodată individul sau
obiectul prezentat spre recunoaştere.
Prezentarea pentru recunoaştere presupune o pregătire atentă şi minuţioasă, care să asigure reuşita
acestui procedeu tactic de identificare. Se incepe cu studierea materialului cauzei, adică stabilirea cu
exactitate a obiectului prezentării pentru recunoaştere, respectiv a persoanelor, cadavrelor sau obiectelor care
trebuie identificate.
Pin studierea materialelor cauzei vor fi stabiliţi subiecţii procesuali care vor fi chemaţi să facă
recunoaşterea, aceştia fiind persoane care au perceput direct subiectul prezentării pentru recunoaştere. Un
rol important il au condiţiile in care a avut loc percepţia.
Urmează apoi ascultarea prealabilă a persoanei care face recunoaşterea, această ascultare avand
următoarele obiective:
� cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixare şi redare ale persoanei respective, a
trăsăturilor sale psihice;
� determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor subiectivi care ar
fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;
� stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care persoana le-a
perceput şi memorat, astfel incat recunoaşterea să fie realmente posibilă şi utilă.
Efectuarea urgentă a prezentării pentru recunoaştere are un rol decisiv, deoarece astfel se poate evita
posibila ştergere din memorie a semnalmentelor şi exercitarea de influente din partea persoanelor care nu au
interesul să fie identificate.
Organizarea prezentării pentru recunoaştere se face in funcţie de condiţiile in care a avut loc
percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii. Este necesar ca această organizare să se facă in condiţii cat
mai apropiate cu cele existente in momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către
martor.
Astfel, organizarea recunoaşterii prezintă următoarele caracteristici:
a. Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie imbrăcată in aceleaşi haine
in care a fost observată de către martor sau in haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă faptul că ar fi
purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie imbrăcate de cel supus recunoaşterii. Dacă in
momentul săvarşirii infracţiunii autorul a fost deghizat, vor fi folosite aceleaşi elemente de deghizare.
Alegerea persoanelor care vor alcătui grupul in care va fi introdusă persoana de recunoscut se va
efectua cu respectarea unor criterii de asemănare privind varsta, talia, semnalmente exterioare,
imbrăcăminte, evitandu-se orice elemente de contrast.
In cazul in care se va face recunoaşterea după mers sau voce, pentru alcătuirea grupului se vor alege
persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.
O cerinţă importantă privind formarea grupului in care va fi introdus individul de recunoscut este că
nici una dintre persoanele selectate să nu fie cunoscute de către martor.
Dacă recunoaşterea se va face după fotografie, se va căuta o fotografie care să redea cat mai exact
imaginea persoanei de identificat. Această fotografie se va introduce intr-un grup de alte 3-4 fotografii
executate in condiţii tehnice cat mai apropiate ale unor persoane prezentand semnalmente cat mai apropiate.
b. Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere impune o pregătire specială, avandu-se in vedere
dificultăţile fireşti de identificare. Principala dificultate o constituie modificările naturale consecutive
morţii (rigiditate, lividitate, deshidratare), dar şi prezentarea cadavrului in poziţie orizontală, dezbrăcat,
astfel incat intregul său aspect diferă de cel al persoanei in viaţă, percepută de martor in mişcare şi intr-o
poziţie firească.
c. Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere necesita selecţionarea unor grup de obiecte
asemănătoare cu obiectul de identificat, dar nu identice.
d. Locul in care se organizează recunoaşterea este, de regulă, sediul serviciului medico-legal,
al poliţiei sau parchetului, dacă recunoaşterea se face după fotografie. Sunt şi cazuri in care se va face
recunoaşterea in locul in care martorul a perceput persoana sau obiectul sau in locuri asemănătoare,
păstrandu-se anumite limite.
e. Condiţiile de iluminare in care martorul a perceput persoana sau obiectele trebuie avute in
vedere la pregătirea recunoaşterii.
După ce pregătirile prezentării pentru recunoaştere au luat sfarşit, se va trece la efectuarea propriu-
zisă a acestui act in funcţie de natura obiectului recunoaşterii.
Pentru recunoaşterea persoanelor după semnalmente statice, in incăperea in care este prevăzut
să se desfăşoare recunoaşterea vor fi invitate mai intai cele trei sau patru persoane alese pentru alcătuirea
grupului in care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută.
Persoanele invitate vor primi indicaţii despre actul la care iau parte şi li se pune in vedere că nu au
voie să vorbească sau să-şi facă semne. Apoi i se va cere persoanei de identificat să ocupe un loc in cadrul
grupului, aşa cum crede ea, pentru a preveni orice suspiciune privitoare la obiectivitatea recunoaşterii. Este
invitată după aceea persoana stabilită pentru efectuarea recunoaşterii şi care, pană in acel moment,
aşteptase intr-o incăpere alăturată, astfel incat să nu aibă posibilitatea să vadă dinainte pe cei ce formează
grupul. Organul judiciar va cere martorului să examineze persoanele din grup şi să declare dacă recunoaşte
pe vreuna dintre ele.
Pe parcursul recunoaşterii este interzis să se pronunţe numele vreunei persoane sau să se facă
anumite gesturi care pot fi interpretate ca elemente de sugestie.
In situaţia in care martorul recunoaşte persoana prezentată va trebui să se refere la elemente
caracteristice de care s-a servit pentru recunoaştere, toate aceste aspecte fiind menţionate in procesul-verbal.
Dacă martorul nu recunoaşte persoana prezentată, se vor avea in vedere două situaţii:
a. martorul a identificat persoana, dar a evitat să o declare in momentul recunoaşterii,
informand ulterior despre aceasta organul judiciar;
b. martorul nu a recunoscut persoana, fie că nu a avut suficiente elemente de identificare pe
care să se bazeze, fie pentru că in grup a fost introdusă o altă persoană decat cea căutată.
La efectuarea prezentării pentru recunoaşterea persoanelor mai este necesar să fie avute in vedere
următoarele reguli:
a. persoana care urmează să fie recunoscută de mai mulţi martori va fi prezentată separat
fiecăruia dintre aceştia, in aceleaşi condiţii şi in acelaşi grup de persoane dar in care işi va schimba locul
după fiecare prezentare;
b. dacă sunt mai multe persoane care urmează să fie recunoscute de un singur martor, acestea
vor fi prezentate pe rand, in grupuri avand de fiecare dată altă alcătuire.
Recunoaşterea persoanelor după fotografie se face prin aşezarea fotografiei celui vizat pentru
identificare intr-un grup de 4 fotografii executate in aceleaşi condiţii tehnice şi reprezentand indivizi cu
caracteristici de identificare asemănătoare. Pe spatele fiecărei fotografii vor fi menţionate datele de
identificare 128 ale persoanelor din imagine. Intreaga operaţie se va desfăşura in prezenţa martorilor
asistenţi.
In continuare martorul va fi introdus in incăpere şi invitat să procedeze la recunoaşterea persoanei
după fotografie, in dreptul fiecărei fotografii fiind un număr ca şi la recunoaşterea din grup.
Recunoaşterea persoanei după voce sau vorbire presupune separarea
martorului de persoanele din grupul alcătuit in acest scop. Pentru asigurarea obiectivităţii
recunoaşterii se vor crea condiţii de audibilitate cat mai apropiate de cele in care martorul a perceput vocea
şi vorbirea persoanei de identificat. Totodată se va indica persoanelor să pronunţe cu aceeaşi intensitate
cuvintele sau expresiile auzite iniţial de către martor.
In efectuarea recunoaşterii după voce, organul judiciar trebuie să fie pregătit să prevină posibilele
incercări de disimulare ale persoanei suspecte prin modificarea vocii şi vorbirii, ştiind că este ascultat
tocmai in acest scop.
Recunoaşterea persoanelor după mers va fi efectuată in condiţiile
indicate de martori. Astfel, va fi avută in vedere distanţa de la care martorul a perceput mişcarea,
lungimea aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum şi direcţia in care se deplasa (se
apropia sau se indepărta de martor).
In ceea ce priveşte recunoaşterea obiectelor trebuie avute in vedere mai multe aspecte. Astfel, pe
de-o parte, sunt obiectele presupuse a fi folosite de către autor in săvarşirea faptei (arme albe sau de foc,
instrumente de spargere), obiecte de imbrăcăminte purtate in acel moment (pălării, căciuli, paltoane, fulare,
mănuşi), mijloace de transport cu care a venit sau plecat de la locul faptei, care trebuie recunoscute de
victimă sau de martorul ocular. Şi la recunoaşterea obiectelor este necesară prezenţa martorilor asistenţi.
Obiectele de identificat trebuie introduse printre obiecte asemănătoare, cu menţiunea că intre ele nu trebuie
să existe o asemănare perfectă, specifică bunurilor fabricate in serie.
Persoana care efectuează recunoaşterea poate fi lăsată sa examineze detaliile obiectelor, prin aceasta
avand posibilitatea să dea şi mai multe explicaţii privitoare la elementele caracteristice.
Recunoaşterea obiectelor este cu atat mai sigură cu cat are la bază caracteristici sau detalii de
identificare, nu elemente cu caracter general.
Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt fixate in procesul-verbal, menţionandu-se motivele
care au impus efectuarea recunoaşterii şi persoanele, cadavrele sau obiectele care au fost prezentate in scopul
identificării. Sunt indicate totodată persoanele care au alcătuit grupul de prezentat şi datele lor de
identificare.
Obiecţiile eventuale ale persoanei recunoscute, ale celui chemat să facă recunoaşterea, precum şi
cele ale martorilor asistenţi sunt prezentate cu exactitate in procesul-verbal. Se vor face, de asemenea,
menţiuni despre fotografiile executate sau despre alt gen de inregistrare (filmare, inregistrare video-
magnetică).
Fixarea prin fotografiere este absolut necesară in cazul recunoaşterii de persoane, obiecte sau
animale. In fotografii va fi redată atat imaginea intregului grup de prezentare, cat şi a persoanei sau
obiectului recunoscut, pe care martorul il indică arătand cu mana.
Inregistrarea pe banda videomagnetică constituie o modalitate superioară de fixare a rezultatelor
prezentării pentru recunoaştere, intrucat imaginile, putand fi insoţite de inregistrarea concomitentă a
declaraţiilor, permit inregistrarea completă a intregului „film“ al identificării martorului şi celui recunoscut.

5. Psihologia organizării cercetării la faţa locului, a examinării corporale şi a


reconstituirii faptei
Cercetarea la faţa locului are ca scop identificarea urmelor infracţiunii, a dovezilor materiale care au
capacitatea de a oferi lămuriri in cit priveşte imprejurările evenimentului. Această activitate se realizează,
in virtutea posibilităţilor, imediat după intentarea procesului penal sau chiar inainte, atunci cind e nevoie de
a o efectua fără aminare. O cercetare rezultativă determină caracterul adecvat al ipotezelor (versiunilor),
deci şi eficienţa anchetei preliminare. Pe de altă parte, lipsa de profesionalism, incompetenţa anchetatorului
penal poate duce la erori grave, neidentificarea tuturor circumstanţelor, momente care fac dificilă activitatea
de mai departe, chiar pot s-o orienteze pe o pistă greşită.
Cercetarea la faţa locului este o acţiune procesuală, realizată independent sau in cadrul altor acţiuni:
a percheziţiei, examinării corporale, a cadavrului sau a corpurilor delicte etc. Realizarea cercetării la faţa
locului are loc in condiţii psihologice dificile:
- ofiţerul de urmărire penală este insuficient informat despre caracterul infracţiunii, frecvent chiar
despre infractor;
- problemele cu care se confruntă au un caracter complex, necesitind cunoştinţe specializate din
diverse domenii, deci şi implicarea mai multor specialişti care, nu intotdeauna sint prezenţi;
- informaţa este adunată mai mult in baza activităţii perceptive, necesitind o incordare a atenţiei,
spirit de observaţie, capacităţi de analiză logică şi sinteză a tuturor particularităţilor;
- deoarece nu toate aspectele pot fi tratate adecvat in timpul realizării cercetării la faţa locului, este
nevoie de a efectua măsurări, fotografieri, a fixa totul in scheme, planuri, a recurge la activităţi
criminalistice, pentru a colecta material suficient care urmează să fie analizat mai amănunţit in continuare;
- toate rezultatele trebuie să fie inregistrate cit mai amănunţit intr-un proces-verbal, probele
materiale - impachetate, sigilate, anexate la documentul de bază;
- pe parcursul cercetării la faţa locului ofiţerul de urmărire penală işi formulează primele ipoteze de
lucru.
Deşi in timpul activităţii de cercetare la faţa locului se recomandă dispunerea de experţi din diverse
domenii (mai frecvent de serviciile expertului-criminalist, medicului legal), ofiţerul de urmărire penală
trebuie să fie gata să examineze informaţia cu caracter specializat de sine stătător. Foarte frecvent el are
nevoie de cunoştinţe din alte domenii. Aşa, prin identificarea lucrurilor furate din apartament poate fi
stabilită virsta, sexul, interesele infractorului. Cercetarea modului de pătrundere a infractorului in incăpere
poate oferi date despre sexul, constituţia corporală, caracterul relaţiilor cu victima. Urmele de pe pahare,
minere, suprafeţe poleite constituie date foarte preţioase. Uneori anumite detalii neinsemnate (tichete, agrafe,
mucuri de ţigară etc) pot prezenta in continuare verigi care vor intregi informaţia despre infracţiune şi
infractor. Cercetarea la faţa locului oferă informaţie cu privire la:
- motivul infracţiunii;
- unele particularităţi ale infractorului;
- starea afectivă a lui;
- caracterul infracţiunii.
Nu pot fi lăsate fără de atenţie aspectele psihologice ale lucrului de echipă, care se realizează in
timpul cercetării la faţa locului. Ofiţerul de urmărire penală işi asumă rolul de conducător al acţiunilor
participanţilor, realizind anumite observaţii, fixind rezultatele in procesul-verbal, controlind respectarea
prevederilor Codului. Lucrătorul organelor de urmărire penală, la indicaţia ofiţerul de urmărire penală,
realizează un complex de acţiuni operative. Experţii cercetează aspectele, legate de domeniul competenţei
lor. Totodată, ofiţerul de urmărire penală trebuie să ţină sub control acţiunile fiecăruia, să nu omită nici
un detaliu, să menţină o atmosferă de colaborare creativă, eliminind dublarea acţiunilor şi momentele de
dezorganizare.
In multe cazuri in timpul cercetării la faţa locului se efectuează examinarea cadavrului. Pentru
realizarea acestei acţiuni se atrag specialişti din domeniul medicinii legale, uneori şi alţii. Este obligatorie
prezenţa martorilor asistenţi[16]. Examinarea cadavrului oferă informaţie:
- caracterul morţii (omor, suicid, simulare a suicidului etc);
- circumstanţele care au precedat omorul (viol, maltratare etc);
- urme care vorbesc despre infractor (amprente, urme biologice, materiale);
- apartenenţa socială, profesională a victimei;
- circumstanţe despre relaţiile anterioare intre infractor şi victimă.
In caz dacă nu e nevoie de expertiza medico-legală, ofiţerul de urmărire penală poate efectua
expertiza corporală a invinuitului, bănuitului, victimei, martorului, pentru a depista anumite urme ale
infracţiunii sau semne particulare. Această expertiză se face in prezenţa martorilor asistenţi. Expertiza
corporală este o procedură delicată, de aceea trebuie să fie realizată atent, fără a leza demnitatea celui
cercetat. Codul de procedură penală prevede un şir de acţiuni in acest sens.
Reconstruirea evenimentului infracţiunii prevede elucidarea unui şir de momente de importanţă
criminologică primordială incă in cadrul cercetării la faţa locului. In cazurile de furt acestea se prezintă in
următorul mod:
- modul de comitere;
- cum a pătruns şi cum s-a retras infractorul;
- care a fost succesiunea acţiunilor infractorului;
- cunoştinţele infractorului referitor la amplasarea camerelor, a lucrurilor de preţ (in conformitate cu
modul in care s-a deplasat, bunurile pe care le-a sustras);
- unde se aflau in timpul furtului stăpinii;
- mijloacele utilizate de către infractor;
- stabilirea tuturor lucrurilor furate, pentru ca mai apoi să fie modelate posibilele moduri de realizare
a lor;
- identificarea persoanelor care au vizitat apartamentul in timpul imediat anterior comiterii furtului;
- numărul infractorilor, urmele lăsate de ei;
- calificarea criminală.
Cercetarea jafurilor şi a tilhăriilor incepe de la clarificarea următoarelor probleme:
- ciţi infractpri au participat;
- care au fost circumstanţele de loc şi timp ale infracţiunii;
- succesiunea acţiunilor infracţionale;
- descrierea infăţişării participanţilor, a acţiunilor lor, a unor detalii deosebite;
- ce obiecte au fost sustrase, informarea de posedarea lor;
- ce urme au rămas la locul infracţiunii;
- posibilii martori ai infracţiunii.
In acelaşi mod sint stabilite momentele, care urmează să fie identificate in cadrul cercetării la faţa
locului şi pentru alte tipuri de infracţiuni.

6. Utilizarea cunoştinţelor psihologice in timpul reproducerii informaţiei la faţa locului şi a


experimentului judiciar
Cercetarea la faţa locului este o procedură realizată in scopul adunării de dovezi materiale şi de altă
natură in scopul clarificării imprejurărilor in care a fost comisă infracţiunea sau altele, importante pentru
procesul penal, reglementată prin Codul de procedură penală. In acţiunea dată pot fi implicaţi invinuitul,
bănuitul, partea vătămată, martorii, realizindu-se o activitatea procedurală suplimentară - cea de
reproducere a informaţiei la faţa locului. In afară de aceasta, reproducerea informaţiei la faţa locului se
realizează intr-un şir de cazuri, care necesită verificarea datelor relatate in timpul interogatoriului sau
controlul unor contradicţii, apărute in conţinutul informaţiei depuse de invinuit, bănuit, victimă sau martor.
Psihologul rus V. Vasil'ev stabileşte următoarele circumstanţe, in care este nevoie de efectuarea procedurii
reproducerii informaţiei la faţa locului:
- necesitatea stabilirii locului unde a decurs evenimentul infracţiunii;
- determinarea corectă a deplasării subiectului;
- stabilirea amplasării obiectelor care prezintă anumite dovezi pentru procesul penal;
- identificarea unor persoane, implicate in infracţiune;
- determinarea şi precizarea anumitor circumstanţe care pot oferi date pentru anchetă;
- precizarea anumitor acţiuni in structura infracţiunii.
Reproducerea informaţiei la faţa locului intruneşte in structura sa mai multe elemente: ale
examinării, interogatoriului, scopul principal constind in reconstituirea faptelor cu pondere pentru urmărira
penală.
Importanţa psihologică a reproducerii informaţiei la faţa locului constă in oferirea unor posibilităţi
suplimentare de reactivare a informaţiei prin:
- apariţia unor asociaţii generate de recunoaşterea locului, unor lucruri;
- reactualizarea unor sentimente, stări afective, prin care subiectul a trecut in timpul comiterii
infracţiunii.
Are loc o redare mai adecvată a informaţiei cu referinţă la distanţe, număr şi amplasare a
participanţilor la infracţiune, succesiune a acţiunilor lor etc.
Succesul acestei acţiuni procedurale depinde, in mare măsură, de capacităţile comunicative şi
organizatorice ale anchetatorului, de cunoştinţele lui din domeniul psihologiei proceselor de cunoaştere
senzorial-perceptivă, a memoriei, a relaţiilor interpersonale.
Reproducerea informaţiei la faţa locului se realizează in conformitate cu acordul subiectului: al
ininuitului, bănuitului, părţii vătămate sau martorului. Iată de ce iniţial este nevoie de realizarea unui
contact psihologic pe parcursul interogării, formării convingerii de necesitatea efectuării procedurii date.
Bănuitul sau invinuitul trebuie să conştintizeze faptul, că reproducerea informaţiei la faţa locului poate
scoate in evidenţă anumite circumstanţe, care vor facilita procesul urmăririi penale şi al calificării corecte a
infracţiunii. Deoarece la procedura dată participă mai multe persoane (specialişti, experţi, martori-asistenţi),
ofiţerul de urmărire penală trebuie să-i explice persoanei care urmează să reproducă informaţia in ce
constă acţiunea dată şi care este rolul fiecărui participant la aceasta.
In scopul reconstituirii faptei ofiţerul de urmărire penală poate recurge la realizarea unui experiment
judiciar. Această procedură cere respectarea unui şir de criterii: reconstituirea circumstanţelor de loc, timp,
crearea unei atmosfere similare celei care este cercetată; folosirea obiectelor care au fost prezente in
momentul infracţiuni.
7. Dificultăţi psihologice ale efectuării percheziţiei
Codul de procedură penală prevede realizarea percheziţiei in cazurile cind există motive sufuciente
pentru a presupune că intr-un anumit loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumentele care au servit la
comiterea infracţiunii, obiectele care au fost sustrase sau care pot prezenta interes pentru cercetarea penală,
persoanele căutate. Percheziţia este o acţiune de constringere, de conflict intre scopurile celor două părţi:
ofiţerulul de urmărire penală sau altă persoană care o realizează in conformitate cu prevederea legii şi
persoana percheziţionată. Totodată, percheziţia nu este precedată de un dialog, fapt care exclude contactul
psihologic dintre părţi.
Toate aceste circumstanţe crează dificultăţi, pe care ofiţerul de urmărire penală le poate anihila
printr-o planificare certă a acţiunilor şi comportament corect cu persoanele aflate la locul percheziţiei.
In timpul percheziţiei persoanele supuse acestei acţiuni se află intr-o stare de tensionare psihică,
care se manifestă in comportament. Analiza conduitelor lor poate oferi informaţie suplimentară cu referinţă
la obiectele căutate. Incordarea, schimbarea vocii, a intonaţiei, anumite gesturi care vorbesc de nervozitate
pot indica locul unde sint ascunse obiectele căutate. Trebuie să fie analizate şi schimbările obiectelor in
incăpere, urmele de reparaţie curentă etc.
8. Cercetarea infracţiunii comise in grup şi a crimei organizate: utilizare a cunoştinţelor despre
psihologia grupului
Cercetarea criminalităţii organizate trebuie să decurgă in conformitate cu particularităţile
contemporane ale acestui domeniu al lumii criminale. După cum s-a menţionat intr-un capitol separat,
organizaţiile criminale au o structură complexă, o organizare ierarhică, din care cauză lupta cu ele este
dificilă. Organele de drept de regulă pot depista mai uşor structurile ierarhic inferioare, implicate intr-o
anumită activitate criminală.
Este destul de dificilă depistarea chiar a unui grup criminal, deoarece, de regulă, conducerea
criminală menţine legături cu funcţioonarii de stat corupţi, care-i informează despre orice pericol. Dar tot
aceste relaţii, care le formează membrilor structurii criminale sentimentul securităţii şi al «protejării», pot
juca un anumit rol in cercetarea unor crime.
Activitatea de depistare a crimei organizate trebuie să pornească de la nivelurile ei inferioare.
Reţinerea unui membru sau a unui grup de membri, cercetarea calificată a infracţiunilor provoacă o stare de
derută, ii orientează pe infractori la acţiuni de colaborare in scopul diminuării propriei vini.
Cercetarea grupului criminal trebuie să decurgă paralel cu cercetarea circumstanţelor care au
contribuit la apariţia şi activitatea cu succes a lui, a domeniilor, in care s-a implicat acesta, inclusiv a celor cu
caracter de economie tenebră.
Analiza social-psihologică a grupului criminal realizează următoarele scopuri:
- determinarea liderului;
- stabilirea activităţilor practicate de grup şi a cercului de persoane din afara lui, implicate in aceste
actiităţi;
- investigaţia caracterului raporturilor intragrupale şi descoperirea unor elemente de conflict,
concurenţă, fapt care poate contribui la instituirea unor raporturi de colaborare cu veriga «slabă», deci şi de
urmărire penală mai reuşită;
- analiza structurii grupului şi a funcţiilor fiecărui membru.
Grupurile criminale organizate sint consolidate de interesul comun şi de sentimentul fricii de
pedeapsă in cazul colaborării cu organele de drept. Iată de ce rezultatele cercetării trebuie să fie cunoscute
doar unui cerc restrins de persoane implicate in anchetă, deoarece in orice moment persoana care a acceptat
colaborarea poate refuza din sentimentul de frică, ori işi poate schimba decizia fiind presată de alţi membri
ai grupului sau chiar de unele elemente corupte.
Şi mai dificilă se prezintă cercetarea organizaţiei criminale.
Organizaţia criminală, practic, nu poate fi descoperită. Liderii ei frecvent nu pot fi invinuiţi de
infracţiune. Colaborarea cu «gulerele albe» le asigură o protejare bună, conspiraţie. In practica organelor de
drept, care exercită acţiuni de combatere a crimei organizate, se inregistrează succese in lichidarea unor
subdiviziuni ale organizaţiilor criminale, in preintimpinarea unor infracţiuni, mai frecvent a acţiunilor de
contrabandă cu ţigări, băuturi alcoolice, stupefiante, arme, substanţe radioactive, de trafic sau chiar vinzare
de oameni, furturi de autorueisme, raket etc.
Urmărirea penală a organizaţiei criminale poate dura ani in şir, adunindu-se materiale despre
activitatea ei, in particular a liderului, care pot deveni dovezi doar in cazul cind se remarcă prin calitate şi
cantitate, cind oferă o informaţie completă despre structura, activitatea, legăturile cu funcţionarii corupţi
etc.

Probe pentru recapitulare:


1. Definiţia anchetei judiciare şi aspectele ei psihologice.
2. Psihologia planificării anchetei judiciare.
3. Pregătirea psihologică a anchetatorului pentru ancheta preliminară.
4. Psihologia contactului iniţial anchetator-anchetat.
5. Particularităţi psihologice ale comportamentului persoanei anchetate.
6. Circumstanţe care facilitează contactul psihologic al anchetatorului cu anchetatul.
7. Metode şi tactici psihologice, utilizate pe parcursul interogării.
8. In ce constă psihologia organizării cercetării la faţa locului, a examinării corporale şi a
reconstituirii faptei?
9. Ce metode psihologice pot fi utilizate in cadrul confruntării şi prezentării spre recunoaştere?
10. Care este rolul memoriei şi ce metode de reactivare a informaţiei sint utilizate in procesul
reproducerii informaţiei la faţa locului şi a experimentului judiciar?
11. Care sint dificultăţile psihologice in realizarea percheziţiei?
12. Numiţi principalele momente psihologice in cercetarea infracţiunii comise in grup şi a
crimei organizate.
Capitolul VIII. Expertiza psihologic-judiciară (EPJ) şi utilizarea serviciilor psihologice in activitatea
organelor de drept
“Efectuarea expertizei psihologic-judiciare este o verigă
care asigură stabilirea circumstanţelor de importanţă juridică
cu conţinut obiectiv, in baza cărora poate fi realizată
o calificare corectă a evenimentului juridic,
deci şi respectarea dreptului subiectului.
T.V. Sachnova, Osnovy sudebno-psichologiceskoj
expertizy po grazdanskim delam, 1997”.
1. Constituirea şi afirmarea expertizei psihologic-judiciare
Expertiza psihologic-judiciară actualmente are statut de domeniu aplicat autonom al psihologiei in
general şi al psihologiei judiciare in particular. In dezvoltarea acestui institut juridic pot fi remarcate citeva
perioade.
Prima jumătate a secolului XIX. Deşi psihologia incă nu avea statut de domeniu ştiinţific, tendinţa
de aplicare practică a cunoştinţelor despre sistemul psihic uman incepuse să se afirme. C. Lavater (1751-
1801) elaborează teoria despre fizionomie (fiziognomica), incercind să explice dependenţa dintre calităţile
exteriorului şi cele interne. Tot in aceeaşi perioadă apare şi un curent psihologic de stabilire a caracterului şi
trăsăturilor de personalitate pe baza reliefului exterior al craniului - frenologia. Iniţial această teorie a fost
promovată de Fr. J. Gall (1758-1828), care a elaborat o hartă a creierului, indicind zonele şi funcţiile lor.
După părerea lui Gall, deoarece dezoltarea scoarţei cerebrale şi a creierului influenţează forma craniului,
cercetarea celui din urmă ar putea să ofere date despre aptitudinile individului uman. La această teorie a
aderat mai tirziu şi C. Lombroso, care a emis ideea despre decodificarea calităţilor psihice dezoltate sau
atrofiate după forma craniului. Teoria frenologică s-a bucurat de popularitate in prima jumătate a secolului
XIX. Tot de această perioadă ţin incercările de diagnosticare a comportamentului infractorului prin
aplicarea metodei observaţiei. Prin inregistrarea şi decidificarea mimicii, gesturilor, altor conduite expresive,
manifestate de către inculpat in timpul dezbaterilor judecătoreşti, psihologii cercetau schimbările pe care le
produc acţiunile din timpul judecăţii in comportamentul subiectului şi explicau semnificaţia lor. Aşadar,
primele investigaţii practice au avut drept scop şi studiul personalităţii infractoriale, reliefind un inceput al
expertizei psihologic-judiciare.
In cea de a doua jumătate a secolului XIX - inceputul secolului XX are loc dezvoltarea şi afirmarea
psihologiei in calitate de ştiinţă autonomă. Sint realizate un şir de cercetări empirice care pot fi considerate
pe drept cuvint expertize psihologice ale fenomenului criminalităţii, ale mărturiei, victimei. Ele sint legate
de numele lui A. Binet, W. Stern, C. Marbe. Cel din urmă se referă şi la utilizarea expertizei psihologic
judiciare in procesul civil. In Rusia V. M. Bechterev crează in 1902 la Sankt Peterburg Institutul de
Psihoneurologie, unde pentru prima dată se ţine un curs de expertiză psihologic-judiciară, este studiată
experienţa cercetătorilor din alte ţări in acest domeniu. Pe parcursul secolului XX expertiza psihologic-
judiciară s-a afirmat in ţările lumii.
In Uniunea Sovietică expertiza psihologic-judiciară a avut o soartă tragică. Din cauze obiective:
sporire neintemeiată a competenţelor expertului-psiholog, pină la momentul că acesta işi asuma dreptul de a
decide asupra invinuirii sau a caracterului depoziţiilor; dar şi subiective - negarea unui şir de discipline
ştiinţifice şi etichetarea lor cu calificativul “burgheze”, expertiza psihologic-judiciari este interzisă. Acest
institut este revigorat doar in 1968.
Astăzi expertiza psihologic-judiciară are un statut inalt in procesul penal şi civil in majoritatea
ţărilor din lume. Ea şi-a format cadrul său conceptual, metodologic, a adaptat metodele psihologice
cerinţelor cercetării juridice. Concluziile expertului-psiholog sint recunoscute in calitate de probe. In diverse
state din lume, Austria, Cehia, Germania, Polonia, Slovacia, Suedia, Ungaria, expertiza psihologic-judiciară
se realizează nu numai in procesul penal, ci şi in cel civil. Expertiza este aplicată in judecarea litigiilor cu
diverse subiecte: declararea capacităţii de exerciţiu limitate sau a incapacităţii totale, adoptarea infierii,
litigiile provocate de transmiterea dreptului de proprietate sau mai larg, de certificarea greşită a unor
documente de transmitere şi altele.
In Republica Moldova expertiza psihologic-judiciară nu se bucură incă de popularitate. Cauzele sint
diverse, constind atit in lipsa unor laboratoare specializate şi birouri, unde ar putea fi solicitaţi experţii-
psihologi, cit şi in cunoştinţele psihologice limitate ale specialiştilor din organele de anchetă şi a
judecătorilor. Sperăm că aceste dificultăţi de moment vor fi depăşite, pentru ca utilizarea expertizei
psihologic-judiciare să devină o necesitate şi o cerinţă a efectuării justiţiei.

2. Notiuni generale despre EPJ in procedura penală şi civilă: obiecte şi obiective, importanţă

Noţiunea de expertiză psihologic-judiciară nu este prevăzută in legislaţia procesual-penală şi


procesual-civilă. Ea este o parte componentă a unei noţiuni mai largi, cea de expertiză judiciară. In
literatură această noţiune cunoaşte mai multe accepţiuni:
•de cercetare specială;
•de acţiune procesuală.
Realizarea expertizei judiciare este reglamentată de legislaţia cu privire la procedura penală.
“Articolul 142. Temeiurile pentru dispunerea şi efectuarea expertizei
1)Expertiza se dispune in cazurile in care pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă
probatorie pentru cauza penală sint necesare cunoştinţe speciale in domeniul ştiinţei,
tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea cunoştinţe speciale de către
persoana care efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude
necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la cererea părţilor, de
către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din
oficiu de către organul de urmărire penală.
2)Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sint in drept să inainteze cerere despre efectuarea
expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, in opinia lor, vor putea fi utilizate in
apărarea intereselor lor. Raportul expertului care a efectuat expertiza la cererea părţilor
se prezintă organului de urmărire penală, se anexează la materialele cauzei penale şi
urmează a fi apreciată o dată cu alte probe.
3)In calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţe necesare pentru a
prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute in legătură cu cauza penală şi
pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală. Fiecare dintre părţi are dreptul să
recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei”.
“Articolul 144. Procedura dispunerii expertizei
1)Considerind că este necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin ordonanţă,
iar instanţa de judecată, prin incheiere, dispune efectuarea expertizei. In ordonanţă sau in
incheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se dispune
expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea
cind şi in ce imprejurări au fost descoperite şi ridicate; intrebările formulate expertului;
denumirea instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căreia i se pune in
sarcină efectuarea expertizei.
2)Ordonanţa sau incheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau persoana
abilitată să efectueze expertize.
3)La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite lista
intrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sint prezentate, la cererea
lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se intocmeşte un proces-
verbal”.
Expertiza psihologică judiciară contribuie la diminuarea riscului unei erori judiciare in
calificarea acţiunilor subiectului, a comportamentului impus de o situaţie afectiv tensionată, de
neconştientizarea motivului şi caracterului acţiunilor săvarşite. Sarcina principală a expertizei
psihologice judiciare este de a ajuta organele de judecată şi de urmărire penală in cercetarea
problemelor specifice cu conţinut psihologic importante pentru rezolvarea cazurilor penale şi civile; de
a obţine informaţii obiective, aprecieri nepărtinitoare şi principiale, importante pentru analiza situaţiei.
Competenţele expertizei psihologice judiciare sunt următoarele:
•Stabilirea particularităţilor psihologice individuale ale persoanelor participante la procesul penal
(inculpat, victimă, martor) care ar fi putut să influenţeze esenţial comportamentul lor intr-o situaţie
extremală sau psihotraumatizantă:
•nivelul dezvoltării intelectuale;
•prezenţa anumitor stări psihofiziologice (anxietate, sugestibilitate inaltă, impulsivitate etc.) care pot
influenţa considerabil comportamentul şi mărturiile depuse.
•Diagnosticul stărilor de tensiune psihică nepatologică (anxietate, fobie, stres, afect etc.), care au cauzat
comiterea crimei, comportamentul inadecvat manifestat in situaţii extreme etc.
•Evaluarea sferei motivaţionale a personalităţii, a tendinţelor care au stimulat săvarşirea faptelor
criminale.
•Evaluarea capacităţii subiectului de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi de a le controla (in
special, in cazul minorilor inculpaţi şi al persoanelor cu semne de retard mental);
•Stabilirea capacităţii victimelor, martorilor de a percepe corect circumstanţele importante pentru dosar
şi de a depune mărturii corecte (pe dosare penale şi civile).
Obiectivitatea cercetărilor efectuate şi a concluziilor formulate de către psiholog este asigurată de
aplicarea metodologiei ştiinţifice adecvate, a metodelor şi tehnicilor de lucru elaborate şi standardizate
conform unor cerinţe exacte şi bine definite.
Obiectul oricărei expertize judiciare prevede circumstanţele şi conduitele cu pondere pentru anchetă
şi judecată, care pot fi reconstituite in baza utilizării unor cunoştinţe şi metode specifice. Din aceste
considerente Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă prevăd utilizarea in calitate de expert
a oricărei persoane, care posedă cunoştinţe suficiente pentru a prezenta concluzii in chestiunile dintr-un
domeniu special, ce apar in legătură cu cauza penală sau pricina civilă.
Obiectul EPJ inglobă cadrul de factori care au influenţat sistemul psihic al persoanei caracterizate
prin normativitate psihică, au condiţionat reflexe şi conduite neadecvate in momentul cu pondere pentru
anchetă şi judecată, stabiliţi in conformitate cu virsta, calităţile emotive, trăsăturile de personalitate.
Indicatori ai unui asemenea comportament pot fi:
•comportamentul caracterizat prin reacţii neadecvate la influenţele mediului, marcat de dezechilibru
emoţional - de agresivitate şi violenţă, fixaj al conduitelor, motricitate dezordonată, inclusiv cu
caracter verbal, ingustare a cogniţiei (percepţiei, atenţiei), deteriorare a conştientizării logice a
realităţii;
•semnalmentele unei insuficienţe intelectuale, exprimate in discrepanţa dintre motivve, orientări,
mijloace de realizare şi scopuri, condiţii obiective;
•hipertrofia trebuinţelor primare (sexuale, de plăcere);
•primitivismul in acţiuni, gindire, exprimare comportamental-expresivă, inclusiv verbală, atitudinea
indiferentă faţă de rezultatele anchetei preliminare şi ale dezbaterilor judiciare sau, in unele cazuri,
conduite de bravadă, tendinţe demonstrative, lipsă de sinceritate;
•incoerenţa in conţinutul mărturiilor, dorinţa manifestată de demonstrare a competenţei sau
sugestibilitatea şi dependenţa de opiniile expuse de alte persoane;
•comportamentele care denotă orientări sexuale perverse;
•lipsa de logică in comportament, conduite demonstrative, faptul sustragerii unor lucruri lipsite de
preţ şi indiferenţa faţă de altele - mai valoroase şi mai accesibile;
•calităţile somatice neobiţnuite - asimetria craniului sau a unor părţi ale corpului, infantilismul in
exterior şi in manifestări, dereglările mnezice, expresive şi motorii.
Impreună cu expertul-psihiatru poate fi diagnosticată şi starea psihică a persoanei afectate de o
anumită patologie psihică. Este cazul unei expertize complexe.
Obiectul este intocmit de ofiţerul de urmărire penală, procuror sau instanţa de judecată şi reflectat
documentar in ordonanţa de dispunere de expertiză. Totodată, obiectul EPJ este echivalent surselor de
căpătare a probelor in procesul penal sau a dovezilor in procesul civil. De aceea putem distinge in calitate de
obiect:
•subiectul uman cercetat (bănuitul, inculpatul sau invinuitul, victima, martorul, reclamantul, piritul);
•informaţia despre starea sănătăţii psihice a acestui subiect şi, in general, despre sistemul psihic şi
comportamentul lui, reieşită din diverse surse procedurale: mărturii, concluzii ale altor specialişti
(medic, psihiatru etc), istorii ale patologiilor de diverse configuraţii, caracteristici de la locul de trai
şi muncă, descrieri ale unor proceduri penale, rezultate ale realizării unor cercetări cu utilizarea
metodelor specifice;
•materiale din arhiva personală a persoanei cercetate: scrisori, note, jurnale intime, desene etc.

Aceste surse sunt cercetate in conformitate cu alte circumstanţe: de mediu, persoane cu care a venit
subiectul investigaţiei in contact, situaţii. Investigaţia lor realizează un obiectiv distinct - identificarea
circumstanţelor dezvoltării psihice, a situaţiilor care au determinat comportamentul, a condiţiilor şi
factorilor ce au stat la baza conduitelor neadecvate.
Alte două grupe de circumstanţe determină incă un şir de obiectivele, spre care se orientează EPJ:
•starea psihică deosebită a subiectului cercetat promovează in calitate de obiectiv calificarea ei,
stabilirea gravităţii afectării cu caracter patologic sau nepatologic, a factorilor care au provocat-o;
•influenţa perturbărilor psihice asupra comportamentului invinuitului, victimei, martorului,
reclamantului, piritului, manifestat in momentul infracţiunii, in procesul cercetării penale, al
dezbaterilor judiciare solicită aprecierea forţei şi a calităţilor fenomenelor psihice cu carater
distorsionant.

Aceste obiective determină obiectivul (scopul) principal al EPJ - aprecierea prin aplicarea unor
cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice a stării de responsabilitate a persoanei cercetate, sau, in altă
formulare, a capacităţii ei de a conştientiza actele sale, de a prevedea consecinţele lor şi de a le dirija in
momentul comiterii infracţiunii, in cadrul cercetării penale şi anchetei preliminare sau a şedinţei de
judecată, fapt care-i oferă EPJ caracterul de metodă juridică folosită pentru stabilirea adevărului in procesul
penal sau civil.
Din considerentele expuse mai sus reiese următoarea concluzie: expertiza psihologic-judiciară are un
caracter complex, realizarea ei fiind dificilă şi necesitind cunoştinţe ample despre evenimentul şi subiectul
cercetării.
In calitate de obligaţie a organului de urmărire penală se prezintă depistarea cauzelor şi condiţiilor
care au contribuit la comiterea infracţiunii. Se prezintă ca deosebit de dificilă identificarea cauzelor şi
condiţiilor psihologice, in primul rind, deoarece frecvent acestea nu sint conştientizate pe deplin nici de
personajele dramei judiciare (invinuit, martor şi victimă), fapt care duce la relatarea unor motive cu caracter
social-plauzibil, iar in al doilea, competenţa in domeniul psihologiei a agenţilor judiciari este insuficientă
pentru a clarifica asemenea chestiuni complicate. Importanţa EPJ in rezolvarea acestei dileme este evidentă.
Psihologul poate realiza un portret deplin al personalităţii invinuitului, depistind motivaţia
comportamentului infracţional şi al martorului, in raport cu cel din urmă stabilind caracterul erorilor
mărturiei, al părţii vătămate, determinind rolul ei in structura infracţiunii. Asemenea portrete psihologice
in unele ţări, precum Franţa, Germania, SUA, au devenit o parte componentă a dosarului penal.
Expertiza contribuie la diminuarea posibilităţii unei erori judiciare in calificarea acţiunilor
delincvente ale minorilor, a comportamentului impus de situaţiile afectiv-tensionante sau manifestat fără
conştientizarea deplină a motivului. Cercetarea calităţilor individual-psihologice care se impletesc in
componenţa infracţiunii - determinate de virstă, sex, influenţele sociale, particularităţile proceselor psihice,
etc. - fără o implicare a expertului-psiholog nu pot oferi materialul, necesar unei cercetări productive.
Concluziile EPJ pot crea premize favorabile pentru formarea convingerii intime a judecătorului, care
prin sentinţă urmăreşte atit pedepsirea legală şi intemeiată a infractorului, cit şi determinarea caracterului
educativ al măsurilor de pedeapsă, iar in judecarea pricinilor civile - darea unei hotăriri legale şi intemeiate.
Cu toate acestea, sint neintemeiate incercările de a lărgi cadrul competenţei şi posibilităţilor EPJ,
determinate de capacităţile ştiinţei psihologice contemporane. EPJ, realizind cercetarea personalităţii, se
conduce de metodologia ştiinţifică şi cele mai valide metode, adecvate obiectivului cercetării. Concluziile
expertului nu sint, insă, obligatorii pentru anchetator, procuror şi instanţa de judecată, ele putind fi respinse
in cazul unor motive de neincredere in competenţa şi obiectivitatea celui care a realizat cercetarea.
Tipurile de expertiză psihologică judiciară
1. Expertiza personală şi de comisie. Cea dintai este realizată de către un specialist in
domeniu, iar cea de-a doua - de ciţiva specialişti dintr-un anumit domeniu.
2. Expertiza de bază şi suplimentară. Expertiza de bază este cea ordonată pentru explicarea
intrebărilor inaintate in faţa specialistului. Expetiza suplimentară este ordonată in cazul cand
concluziile expertizei de bază sunt incomplete, neclare sau in cazul cand apar dubii vis-a-vis de justeţea
concluziilor formulate.
3. Expertiza primară şi repetată. Expertiza primară este cea realizată prima, in contextul
dosarului, şi subiectului respectiv. Expertiza repetată se promovează de cateva ori in cazul atitudinii
rezervate faţă de concluziile formulate anterior. Deosebirile principale intre expertiza suplimentară şi
cea repetată:
•expertiza suplimentară rezolvă problemele rămase in suspensie la experiza anterioară şi
poate fi efectuată fie de acelaşi expert, fie de altul;
•expertiza repetată explică incă o dată aspectele deja cercetate şi poate fi efectuată fie de
către un alt expert sau de un grup de experţi.
4. Expertiza monospecializată şi complexă. Cea dintai este realizată de un anumit tip
de specialişti, iar expertiza complexă este efectuată de un grup din diferiţi specialişti (de exemplu, un
medic şi un psiholog).
Expertiza psihologiă judiciară se efectuează in baza ordonanţei intocmite de anchetatorul penal,
procurorul sau instanţa de judecată, care decid şi asupra componenţei ei.

Ordonanţa pentru efectuarea expertizei psihologice judiciare


(model structural)
•Numele persoanei care ordonează efectuarea expertizei psihologice judiciare şi specificarea dosarului
respectiv.
•Descrierea scurtă a fabulei cu argumentarea necesităţii de informaţii şi explicaţii de ordin psihologic.
•Dispoziţia de ordonare care include:
1. Indicarea persoanei in privinţa căreia este ordonată expertiza.
2. Enumerarea intrebărilor adresate psihologului.
3. Indicaţia de a pune la dispoziţia psihologului materialele dosarului penal şi de a facilita
organizarea intalnirii cu subiectul supus expertizei.
Semnătura Data

Cerinţele faţă de intrebările adresate psihologului expert:


•E necesar ca intrebările să nu depăşească limitele competenţei profesionale a expertului;
•intrebările nu trebuie să conţină aspecte de drept (referitoare la componenţa crimei, vinovăţia
subiectului, aceste probleme fiind de resortul instanţei de judecată);
•formulările trebuie să fie explicite, concrete, laconice şi să se succeadă in consecutivitate
logică.
Drepturile şi obligaţiile expertului sunt reglementate de Codul de Procedură Penală al Republicii
Moldova.

3. Organizarea expertizei psihologic-judiciare in procesul penal

Ordonarea expertizei ţine de anumite condiţii:


a). necesitatea unor cunoştinţe speciale din domeniul psihologiei in vederea adunării probelor pentru
desfăşurarea rezultativă a cercetării penale;
b). excluderea problemelor care intră in competenţa doar a organelor judiciare şi a celor ce nu ţin de
domeniul special al psihologiei;
c). posibilitatea reală de realizare a unei cercetări specializate a aspectelor psihologice - de utilizare a
cunoştinţelor unui expert competent in cercul de probleme (specialist in domeniu, cu studii superioare),
rezolvarea cărora poate oferi probe convingătoare, caracterizat prin posedarea de cunoştinţe teoretice şi
experienţa personală, de folosire in caz de necesitate a tehnicilor şi instrumentelor speciale de diagnosticare.
Reieşind din competenţa psihologului-expert şi ţinind cont de obiectivele şi obiectele cercetării
psihologic-judiciare in cadrul procesului penal putem desemna următoarele probleme care se impun
activităţii date:
1. Calificarea stării psihice a bănuitului, invinuitului inculpatului, victimei sau martorului,
determinarea particularităţilor specifice, tipului şi gravităţii anumitor stări psihice nepatologice cu caracter
pertirbatoriu, a manifestărilor lor in structura comportamentului individului cercetat, stabilirea corelaţiei
dintre normal şi anormal, a posibilităţilor de compensare, adaptare, reflectare in momentele critice.
2. Determinarea calităţilor psihice constante: a proceselor, insuşirilor dinamice, tipului şi
particularităţilor reacţiilor afective pe parcursul evenimentului infracţiunii, a caracterului anomaliilor şi
accentuărilor, a naturii şi gradului dezvoltării psihice şi a reţinerilor in dezvoltarea psihică.
3. Definirea influenţelor trăsăturilor de personalitate şi stărilor psihice individuale asupra reflectării
ambianţei, a reacţiilor in raport cu aceasta şi capacităţii de dirijare a conduitelor in situaţii specifice.
4. Diagnosticarea capacităţii/incapacităţii minorilor infractori cu anumite reţineri in dezvoltarea
psihică (mintală) de reflectare şi apreciere a acţiunilor proprii şi de dirijare a comportamentului;
5. Determinarea capacităţilor senzorial-perceptive şi cognitiv-logice ale victimei şi martorului in
scopul aprecierii corectitudinii mărturiei şi caracterului erorilor.
6. Aprecierea capacităţii minorilor sau ale altor victime ale violului sexual, de evaluare corectă a
caracterului şi semnificaţiei acţiunilor violatorului, de reacţie adecvată de apărare, opunere de rezistenţă.
7. Cercetarea cazurilor de suicid: a perioadei care a precedat decizia, a stărilor psihice care au
condiţionat-o, cauzelor psihologice ale comportamentului suicidal.
Efectuarea expertizei este precedată de ordonanţa instanţei judiciare, care decide şi asupra
componenţei ei. Constatind necesitatea efectuării unei expertize, anchetatorul penal intocmeşte o ordonanţă
in acest sens in care arată: motivele pentru care dispune expertiza, denumirea instituţiei care urmează s-o
efectueze sau numele şi prenumele expertului, intrebările asupra cărora trebuie prezentate concluzii, lista de
documente şi obiecte ce urmează să fie puse la dispoziţia expertului.
Drepturile şi obligaţiile expertului sint reglamentate de Codul de Procedură Penală.
Expertul este obligat să se infăţişeze la chemarea persoanei care realizează cercetarea penală, a
anchetatorului penal, procurorului sau instanţei de judecată, pentru a prezenta concluzii obiective cu privire
la intrebările ce i se pun. Dacă intrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor de specialitate ale expertului,
sau dacă materialele puse la dispoziţie nu sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor, expertul comunică
in scris organului care a dispus expertiza că nu poate prezenta concluzii.
Expertul are dreptul:
1). să cerceteze materialele din dosar in legătură cu obiectul expertizei;
2). să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare, necesare pentru prezentarea
concluziilor;
3). să participe, cu aprobarea persoanei care realizează cercetarea penală, a anchetatorului penal sau
procurorului, la interogatorii sau audieri şi la alte acte de urmărire penală;
4). in timpul cercetării penale, anchetei preliminare şi in şedinţa de judecată să pună celui interogat
intrebări in legătură cu obiectul expertizei, dar numai cu aprobarea persoanei respective, responsabile de
realizarea acţiunilor de procedură penală.
Informaţia despre obiectul cercetării poate fi căpătată de către expert in cadrul cercetării efectuate
in incinta departamentului specializat (laboratorului psihologic), sau in localul agenţiei judiciare care a dispus
de expertiză (de anchetă, judecată). Sint utilizate in acest scop două surse: materialele adunate de către
anchetă şi cercetarea directă a subiectului uman.
Realizarea expertizei prevede citeva etape. La prima etapa expertul studiază cauza ordonării
expertizei, problemele pe care le-au formulat agenţii judiciari, determină obiectivele şi obiectele ce urmează
a fi supuse investigaţiei, intocmeşte planul general al cercetării, prevăzind consecutivitatea acţiunilor,
decide asupra conţinutului metodologic şi metodelor care pot fi utilizate, iar in cazul cind a fost ordonată o
expertiză complexă grupul de experţi aprobă un program comun al acţiunilor.
La cea de a doua este realizată cercetarea empirică in scopul rezolvării problemelor ilustrate in
ordonanţă. Cercetarea include in sine două tipuri de acţiuni:
- iniţial expertul decide asupra stării individuale a subiectului cercetat, aceasta fiind stabilită in baza
observaţiei, realizează aprecierea preliminară a responsabilităţii/iresponsabilităţii acestuia, a
comportamentului lui: adevărat sau simulat;
- in cadrul cercetării empirice specializate se utilizează diverse metode, tehnici şi instrumente in
scopul investigaţiei profunde a subiectului uman.
Etapa finală include două tipuri de activităţi:
- analiza, sinteza şi decodificarea informaţiei căpătate prin cercetarea subiectului;
- formularea concluziilor despre caracterul proceselor, insuşirilor, stărilor cercetate in funcţie de
conţinutul problemelor inaintate expertului.
Concluziile experţilor sint intocmite in scris şi prezentate in formă de document. Atunci cind se
realizează o expertiză complexă toate părţile participă la intocmirea lor. Cerintele faţă de documentul final
sint următoarele:
- intocmirea lui in scris;
- consecutivitatea logică a compartimentelor: a). in partea introductivă se specifică datele despre
tipul expertizei, locul şi timpul efectuării, componenţa comisiei de experţi sau date despre expertul care a
cercetat cauza, decizia organului juridic in baza căruia ea a fost efectuată, subiectul, obiectivele, problemele
investigaţiei; b). in partea de bază - divizată in sinteza unor date particulare şi concluziile generale - sint
descrise calităţile obiectului cercetat şi toată informaţia adunată pe parcursul expertizei, metodele utilizate
in investigaţie, rezultatele căpătate in urma aplicării lor şi concluziile reieşite din interpretare, iar in final,
prin rezumarea tuturor datelor, concluziile generale ale expertizei; c). partea finală prevede concluziile
decesive, formulate in funcţie de conţinutul ordonanţei instanţei judiciare. Dacă expertul constată
imprejurări care prezintă interes pentru cauză, dar care n-au fost indicate in ordonanţă, el are dreptul să le
menţioneze in concluzii.
Ofiţerul de urmărire penală. procurorurl, judecătorul are dreptul să-l asculte pe expert, pentru a-şi
explica conţinutul concluziilor. Concluziile sint comunicate persoanei supuse expertizei care, la rindul ei, are
dreptul să ofere explicaţii, să expună obiecţii, să adreseze expertului intrebări sau să ceară ordonarea unei
expertize suplimentare.
Expertul-psiholog prezintă concluziile formulate organului care a emis ordonanţa. Reprezentanţii
organelor de drept, la randul lor, apreciază calitatea, caracterul ştiinţific al concluziilor, plenitudinea lor şi
gradul de argumentare a răspunsurilor pentru a decide dacă aceste concluzii pot fi folosite in practica
judiciară.
Concluziile specialistului psiholog
(model structural)
•Se indică in baza cărui document a fost făcută expertiza, de care instanţă a fost eliberat, de către cine, in
privinţa cărui dosar şi cărei persoane?
•Cine a efectuat expertiza: numele, titlul/funcţia, locul de muncă.
•Specialistul-psiholog confirmă că a fost avertizat despre răspunderea penală (conform art. 312 Cod
Penal al R. Moldova).
Semnătura psihologului ______________________
•Psihologul specifică in privinţa cui a fost făcută expertiza, condiţiile de realizare a acesteia (locul,
timpul, limba de lucru, persoanele care au asistat in timpul cercetării).
•Sunt enumerate intrebările la care trebuie să dea răspuns psihologul.
•Se indică acţiunile intreprinse in vederea acumulării informaţiilor pentru a răspunde la intrebările
adresate psihologului.
•Răspunsul şi concluziile pentru fiecare intrebare aparte, cu explicaţiile şi argumentele necesare.

•Semnătura Data

Expertiza psihologică judiciară poate fi ordonată, practic, pe toate dosarele penale şi in cazul multor dosare
civile. Temeiuri pentru ordonarea obligatorie a expertizei psihologice judiciare:
1. Retard in cazul minorului delincvent. In asemenea caz, se recomandă ca expertiza psihologică
judiciară să fie dispusă doar după efectuarea expertizei psihiatrice judiciare, iar competenţele
expertizei psihologice judiciare ţin de:
•Stabilirea abaterilor de la nivelul dezvoltării psihice normale şi descrierea manifestărilor lor;
•Gradul de influenţa a devierilor in dezvoltarea psihică a subiectului asupra capacităţii lui de a
conştientiza acţiniunile săvarşite;
•Capacitatea subiectului de a-şi dirija propriile acţiuni.
2. Determinarea capacităţii subiectului de a percepe corect circumstanţele importante pentru
cazul cercetat şi de a depune mărturii corecte despre ele.
3. Stabilirea sau negarea stării de incapacitate a victimei in cazul analizei crimelor sexuale.
4. Prezenţa semnelor supraexcitaţiei emoţionale apărute prin surprindere.

Se recomandă efectuarea expertizei psihologice judiciare pe următoarele tipuri de dosare:


•Toate dosarele cu participarea minorilor, indiferent de locul şi rolul lor in cadrul procesului penal: infractor,
victimă, martor.
In cazul minorului pot apărea intrebări referitoare la:
•capacitatea lui de a percepe şi reproduce adecvat evenimentele;
•de a conştientiza cele intamplate;
•predispoziţia de a exagera cele percepute;
•sugestibilitate mărită, care condiţionează posibilitatea de a influenţa din exterior mărturiile minorului;
•agresivitate şi demonstrativitate in comportament;
•prezenţa unor particularităţi psihologice individuale care ar putea să influnţeze esenţial
comportamentul minorului. In practica expertizei psihologice judiciare, prin „influenţă esenţială”
se subinţelege limitarea substanţială a capacităţilor subiectului de a conştientiza şi de a- şi controla
propriile acţiuni.
•Crimele comise in stare de afect sau in altă stare de tensiune psihică. Concluziile expertizei
psihologice judiciare indică posibilitatea prezenţei afectului sau a altei stări de tensiune psihică
(stres, frustrare etc.).
•Dosarele de viol. In cazul dosarelor de viol expertiza poate fi dispusă atat in privinţa victimei, cat şi in
privinţa inculpatului.
•In privinţa victimei, poate fi analizată capacitatea ei de a percepe şi reproduce adecvat evenimentele,
de a conştientiza acţiunile săvarşite cu ea şi de a opune rezistenţă activă.
•In privinţa violatorului, se analizează capacitatea lui de a percepe şi de a aprecia adecvat acţiunile
proprii, prezenţa particularităţilor psihologice individuale care ar fi putut să influenţeze esenţial
comportamentul lui in situaţia analizată. Concluziile psihologului pe dosarele de viol sunt foarte
importante, dat fiind faptul că in practica judiciară persistă tendinţa de a califica comportamentul
victimei, lipsit de reacţii active de autoapărare, drept comportament de acceptare a relaţiei sexuale.
In realitate, incapacitatea victimei de a opune o rezistenţă activă violatorului poate fi condiţionată
de mai mulţi factori:
a) neinţelegerea de către victimă a conţinutului real al situaţiei (se analizează in cazul victimei minore
sau cu retard mental);
b) apariţia fobiei puternic manifestate, care blochează reacţiile de apărare, capacitatea de a opune
rezistenţă in situaţiile de abuz fizic şi psihologic.
Pasivitatea victimei violului poate fi explicată prin particularităţile psihologice individuale,
explicabile in situaţia respectivă: astenie, introversiune, timiditate, neincredere in sine, predispunere
către poziţia victimiară, lipsa voinţei de a căuta posibilităţi de ieşire din situaţie, bizuirea pe ajutorul
altor persoane etc. Totodată, pasivitatea victimei poate fi cauzată de asocierea abuzului fizic şi a celui
psihologic şi de paticularităţile situaţiei (lipsa ajutorului din exterior, prezenţa mai multor violatori etc.).
Prin urmare, lipsa rezistenţei active din partea victimei nu ne permite să calificăm rapoturile sexuale
altfel decat abuzive (viol).
Deosebit de complicate pentru cercetarea cazurilor de viol sunt situaţiile, in care victima
recurge la suicid cauzat de stresul posttraumatic, apărut drept consecinţă a violului, iar inculpatul, afland
despre aceasta, neagă faptul violului, interpretandu-l drept relaţie sexuală benevolă. In cazul dat, extrem
de importante sunt cercetările psihologului in scopul constatării legăturii cauzale intre actul de viol şi starea
de tensiune psihică ulterioară, care a condiţionat suicidul. In situaţiile date, suicidul victimei cauzat de
stresul posttraumatic, in paralel cu alte probe judiciare, confirmă indirect faptul violului. Cercetări
analogice pot fi recomandate pentru toate cazurile de suicid.
In psihologia judiciară incă nu este studiată la un nivel satisfăcător problema legată de
comportamentul violatorului, determinat de stereotipurile formate in mentalitatea acestuia vizand
femeile, in general şi pesonalitatea victimei, in particular, culpabilizarea neintemeiată a victimei de
către violator, precum şi perceperea negativă de către acesta a relaţiilor dintre sexe. Factorii respectivi pot fi
consideraţi pentru săvarşirea crimei, insă, evident, ei nu justifică acţiunile violatorului.
Aceste cercetări oferă informaţii valoroase, care pot să faciliteze procesul de analiză şi
calificare a comportamentului personajelor dramei judiciare.
In practica judiciară se intilnesc frecvent cazuri cand se confruntă competenţele expertizei
medico-psihiatrice şi ale expertizei psihologice judiciare, confuziile fiind cauzate de calificarea stării de afect
pe dosarele penale. Dar fiind faptul că afectul este o stare emoţională foarte puternică, manifestată in
situaţii limită de către o persoană aflată in normă psihică, formularea acestei concluzii intră in atribuţiile
expertizei efectuate de către psiholog. In cazul cand apar confuzii referitoare la starea de normă
(sănătate) psihică (responsabilitate-iresponsabilitate), este indicat de a realiza mai intai expertiza medico-
psihiatrică şi, dacă se constată că respondentul nu are patologii psihice, se efectuează expertiza
psihologică judiciară care stabileşte, la randul ei, un eventual afect. Cazuri deosebite constituie analiza
comportmentelor persoanelor (inculpat sau victimă) cu deficienţe senzoriale:
•Surzi sau hipoacuzici
•Orbi sau cu vederea slabă
Aceste defecte senzoriale influenţează esenţial capacităţile de percepţie ale subiectului şi condiţionează
comportamentul lui. Pentru moment, practica judiciară, la moment, nu valorifică la nivelul adecvat
posibilităţile expetizei psihologice judiciare pe cazurile legate de estimarea gravităţii prejudiciului
moral, apărut in urma situaţiilor in care este lezată demnitatea umană sau care provoacă victimei trăiri
emoţionale puternice la subiect. Concluziile expertizei psihologice judiciare sunt utilizate in procesul
judiciar in următoarele situaţii:
•In cazul studierii mecanismelor crimei săvarşite: dinamica, motivele, cauzele crimei.
•Pentru demonstrarea şi calificarea acţiunilor, concluziile expertizei avand statut de probă, in special
vizand componenta subiectivă a crimei (vina, motivaţia), precum şi pentru argumentarea necesităţii de
a efectua alte expertize specializate.
•La verificarea cazurilor de pricinuire involuntară a daunei de către o persoană care nu a putut să evite
urmările negative ale acţiunilor proprii.
•Pentru a stabili circumstanţele care atenuează pedeapsa (afectul, retardul mental, dar care nu exclud
capacitatea de exerciţiu).
•In scopul aplicării măsurilor judiciare echitabile vis-a-vis de inculpat, ţinand cont de particularităţile
lui individuale şi de impactul situaţiei asupra comportamentului respectivului subiect.
Datele expertizei psihologice judiciare pot fi utile, de asemenea, şi in scopuri tactice:
•Pentru stabilirea contactului psihologic in timpul anchetei şi altor acţiuni de anchetă;
•Pentru a identifica comportamentul simulat;
•Pentru a depista cauzele denaturării neintenţionate a informaţiilor de către martor.
Informaţiile de natură psihologică sunt utile şi pentru organizarea activităţilor psihoprofilactice
şi educaţionale cu diverse categorii de persoane.
Modele de intrebări adresate expertizei psihologice judiciare pe diferite tipuri de dosare:
I. Intrebări care ajută la constatarea prezenţei sau lipsei afectului sau altor stări de tensiune psihică la
inculpat, care au putut să influenţeze esenţial conştiinţa şi comportamentul lui in momentul comiterii
crimei:
•Ţinand cont de particularitaţile psihologice individuale ale personalităţii, precum şi de specificul
situaţiei analizate, s-a aflat oare subiectul in momentul săvarşiri acţiunilor incriminate in stare de
afect? Care au fost cauzele apariţiei afectului?
•Ţinand cont de particularitaţile psihologice individuale ale personalităţii, precum şi de
particularităţile situaţiei analizate, s-a aflat oare respondentul in momentul săvarşiri acţiunilor
incriminate intr-o stare emoţională (tensiune psihică, frustrare, confuzie) care ar fi putut să
influenţeze esenţial conştiinţa şi starea lui psihică? In caz că da – in ce mod a putut să se
intample acest lucru?
•S-a aflat oare inculpatul in stare de tensiune neuropsihică maximă in perioada premergătoare
acţiunilor săvarşite?
•Există o legătură cauzală intre starea psihică a subiectului, premergătoare acţiunilor, şi starea lui
psihică in momentul comiterii acţiunilor analizate?
•In cazul in care in momentul săvarşirii acţiunilor subiectul s-a aflat in stare de tensiune neuropsihică şi
emoţională maximă, in ce măsură această stare a influienţat capacitatea lui de a conştientiza
importanţa propriilor acţiuni şi capacitatea de a le controla?
•Ţinand cont de starea psihică a subiectului, de particularităţile lui psihologice, şi de circumstanţele
cazului, a putut el să coreleze corect acţiunile proprii de autoapărare cu cerinţele obiective ale
situaţiei in care s-a aflat?
•Care particularităţi psihologice individuale ale subiectului au putut să influenţeze esenţial
comportamentul acestuia in situaţia analizată?
II. Intrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice ale subiecţilor (inculpat, martor, victimă), aflaţi
in stare de sănătate psihică, de a percepe corect circumstanţele importante pentru dosar şi de a depune
mărturii adecvate.
•Ţinand cont de particularităţile individuale şi de varstă, precum şi de condiţiile concrete in care s-a
produs acţiunea, a putut oare subiectul să perceapă corect circumstanţele importante pentru dosar?
(de indicat care)
•Ţinand cont de starea psihică in care s-a aflat subiectul in momentul percepţiei, a putut el să
inţeleagă corect circumstanţele importante pentru dosar (de indicat care)
III.Intrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice ale victimelor, aflate in stare de sănătate psihică,
de a inţelege corect caracterul şi importanţa acţiunilor săvarşite cu ele şi de a opune rezistenţă in
situaţiile de viol:
•Posedă oare respondenta (-ul) unele particularităţi psihologice individuale care ar fi putut să
influenţeze esenţial comportamentul in situaţia analizată?
•Luand in calcul particularităţile psihologice, starea psihică
şi conţinutul situaţiei analizate, a putut respondenta (-ul) să comportamentul in situaţia analizată?
•Luand in calcul particularităţile psihologice, starea psihică şi conţinutul situaţiei analizate, a putut
respondenta (-ul) să inţeleagă corect caracterul şi conţinutul acţiunilor săvarşite cu ea (el)?
•Ţinand cont de particularităţile psihologice individuale, starea psihică şi conţinutul situaţiei analizate, a
putut respondenta (-ul) să opună rezistenţă?
IV. Intrebări care ajută la stabilirea capacităţilor psihice şi a particularităţilor psihologice ale
minorului (inculpat, martor, victimă):
•Ţinand cont de particularităţile dezvoltării psihice a respondentului, a putut el să conştientizeze
acţiunile proprii şi să le controleze?
•Luand in calcul particularităţile individuale şi de varstă, precum şi de condiţiile concrete in care s-a
produs acţiunea, a putut respondentul să perceapă corect circumstanţele importante pentru dosar, să
le memorizeze şi să le reproducă adecvat?
•In cazul crimelor comise in grup: Ţinand cont de particularităţile de varstă şi individuale ale
respondentului, ce influenţă a putut să aibă membrii grupului asupra lui; s-a aflat el in stare de
dependenţă psihologică de acest grup?
•Manifestă respondentul semne de sugestibilitate mărită?
•Manifestă respondentul predispoziţia de a exagera evenimentele produse şi de a fantaza?
V. Intrebări care ajută la stabilirea capacităţilor minorului inculpat cu retard in dezvoltare psihică
de a conştientiza importanţa acţiunilor proprii şi deteminarea capacităţii lui de a dirija acţiunile
proprii:
•Manifestă minorul semne de retard in dezvoltare psihică, necondiţionate de boală psihică? In cazul
prezenţei respectivelor semne, prin ce anume se manifestă ele şi cum au influenţat acestea
comportamentul respondentului in situaţia analizată?
•Ţinand cont de nivelul dezvoltării psihice, a fost in stare minorul să conştientizeze impotanţa
acţiunilor proprii?
•Luand in calcul nivelul dezvoltării psihice, a putut minorul să
dirijeze acţiunile proprii?
VI. Intrebări care ajută la stabilirea stărilor
psihice, particularităţilor psihologice individuale care pot să condiţioneze accidentele rutiere sau
tehnice:
•S-a aflat oare respondentul in momentul săvarşirii acţiunilor analizate intr-o stare psihică, ce ar fi putut
influienţa esenţial capacitatea lui de a-şi realiza funcţiile?
•Ţinand cont de particularităţile psihologice individuale, starea psihică şi circumstanţele situaţiei
analizate, a putut respondentul să aprecieze adecvat situaţia, să ia decizii corecte şi să le realizeze?
VII. Intrebări care ajută la stabilirea prezenţei stărilor psihice predispozante la suicid:
•Ţinand cont de particularităţile psihologice individuale şi de caracterul situaţiei, s-a aflat
respondentul in perioada premergătoare decesului intr-o stare psihică ce a predispus la suicid?
Care au fost cauzele acestei stări?
4. Expertiza starilor afective complexe in procesul penal
Procesele afective - fenomene psihice complexe, manifestate in modificări fiziologice mai mult sau
mai puţin extinse, ducind la provocarea unei conduite marcate de expresii emoţionale şi de trăire subiectivă
- se prezintă ca un răspuns la nişte situaţii bine definite, caracterizat printr-o combinaţie unică de reacţii
nervoase şi fiziologice, implicind in structura sa un şir de insuşiri şi procese psihice individuale. Aceste
procese se caracterizează prin:
- subiectivitate - aparţin unui subiect concret, intrunind caracteristicile lui individuale şi relevind
gradul de armonie/contrariere intre trebuinţele personale şi evenimentele din ambianţă;
- evaluativitate - implică o relaţie, o raportare implicită la valorile personale şi sociale, apreciind
favorabil sau nefavorabil evenimentele şi situaţiile concrete;
- motivaţie - se prezintă in forma unor motive sau insoţitor al motivaţiei acţiunilor, stabilind o
anumită tensiune in raport cu trebuinţele individuale, contribuie la reflectarea, inregistrarea faptelor, dar şi
orientarea, reglarea conduitelor;
- polaritate - au forma unor contraste in dinamica afectivă, dictate de gradul tensiunii emoţionale, de
tendinţa individului spre compensare a unor nevoi şi trebuinţe.
Cercetarea proceselor afective a stabilit esenta substratului lor neurofiziologic - activitatea sistemului
limbic, inclusiv a hipotala-musului in conexiune cu scoarţa cerebrală; rolul emisferelor cerebra-le: a celei
drepte, cu contribuţie ridicată in producerea stărilor afective negative, in particular depresive, şi stingi -
implicată mai mult in producerea emoţiilor pozitive; dar şi a importanţei invăţării sociale şi influenţei
asupra individului a ambianţei. Expresiile emoţionale se realizează, din aceste considerente, prin complexe
de reacţii inăscute, dar şi prin răspunsuri invăţate - condiţionate şi voluntare.
Adaptindu-se la mediu, omul infruntă piedici, suportă conflicte. Acestea duc la o invătare afectivă,
care, in funcţie de calităţile individuale ale SNC, capătă diverse dimensiuni psihologice.
Fiind o categorie distinctă a fenomenelor psihice, domeniul proceselor afective se prezintă ca o
oglindă a trăirilor individului uman, a răspunsurilor lui la stimulii din interior şi exterior. In condiţiile cind
aceştia atentează la integritatea psihico-socială a omului, are loc o dereglare mai mult sau mai puţin
pronunţată a celorlaltor categorii de manifestări psihice - a proceselor de reflectare cognitivă (a senzaţiilor,
percepţiilor şi reprezentărilor), a celor de cunoaştere logică (a gindirii, memoriei, imaginaţiei), a voinţei şi
conştiinţei. Este cazul unor trăiri, caracterizate prin intensitate emoţională inaltă, definite in psihologie prin
noţiunile de «frustrare», «stres» şi «afect». Anume aceste stări complexe pot deveni cauze a unor conduite
neadecvate, caracterizate prin capacitate diminuată a indivizilor umani «de a-şi da seama de actele lor sau de
a le dirija», in scopul calificării juridice a cărora este nevoie de concluziile EPJ. Vom analiza
particularităţile esenţiale ale acestor stări şi ale manifestării lor.
Frustrarea este o stare psihică, provocată de un conflict intern sau extern dintre motivaţia,
scopurile, aspiraţiile individului şi anumiţi factori obiectivi care impiedică realizarea lor. In funcţie de
caracterul forţelor care provoacă acest conflict, cercetătorii disting mai multe tipuri de situaţii conflictuale:
1).Conflictul atracţie-atracţie - in care se intilnesc situaţii de intensitate pozitivă aproape egală, şi
care pot fi rezolvate rapid, sau, atunci cind in joc intră valenţele unor propuneri cu pondere, pot genera
comportamente neadaptive.
2).Conflictul evitare-evitare - in care individul este nevoit să aleagă dintre două variante la fel de
indezirabile. Se alege «răul cel mai mic», sau se recurge la evaziunea fisică, imaginară, ori la o conduită
agresivă.
3).Conflictul atracţie-evitare - cind acelaşi scop posedă valenţe pozitive şi negative, contribuind la
crearea unei atitudini ambivalente. Este rezolvat printr-o luptă a motivelor, suscitind un efort volitiv. Atunci
cind se recurge la alegerea unei situaţii nedorite, imposibilitatea suportării ei poate genera comportamente
deviante: consum de alcool, nevroze, evaziune psihică.
Deşi in cotidian omul se ciocneşte de o multitudine de situaţii provocatoare de frustrare, starea dată
are două caracteristici obligatorii: manifestarea in calitate de obiect al frustrării a unei trebuinţe de
importanţă sporită pentru individ şi apariţia unei piedici in realizarea ei.
In aşa fel, frustrarea poate fi definită ca o reacţie afectivă la o situaţie rezultată din blocarea
realizării (P) unei trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri.
Reacţiile comportamentale imediate la frustrare, manifestindu-se in forma unor consecinţe, pot fi
următoarele:
- neastimpărul şi tensiunea - hiperactivitate motorie, verbal-motorie, afectivă;
- agresivitatea - reacţie indreptată asupra sursei frustrării sau a unui obiect neimplicat in provocarea
stării tensionante, iar uneori deplasată asupra altor persoane - este o modalitate de conduită mai răspindită
printre extravertiţi;
- apatia - reacţie mai răspindită printre introvertiţi, avind uneori valenţe adaptive, dar alteori
manifestindu-se ca factor provocator de neincredere in forţele proprii, autoinvinuire de situaţia creată,
diminuare a capacităţilor de evaluare de sine şi de apreciere adecvată a circumstanţelor, ducind la depresii,
imbolnăviri neurogene, suicid;
- evaziunea in imaginar - incetarea căutării unor soluţii reale, recurgerea la imaginar, evaziunea din
cotidian, pierderea capacităţii de percepţie şi apreciere adecvată, patologii psihotice;
- stereotipia - tendinţa de repetare a unor comportamente, refugiul in automatism, care poate reduce
anxietatea, diluiază presiunea, dar poate şi genera nevroze, fixităţi funcţionale;
- regresia - atit comportamentală cit şi afectivă. Cea din urmă se bazează pe regenerarea de
sentimente plăcute, contribuie la evadarea din prezent spre trecut.
Starea prelungită de frustrare in multe cazuri duce la deformarea conceptului de «sine» - la o
autoevaluare eronată (supraevaluare la extravertiţi şi subevaluare la introvertiţi), de «alţii» - apreciere
greşită, subiectivistă a comportamentelor şi atitudinilor lor.
In general se poate spune că reacţiile la frustrare au şi unele valenţe pozitive - contribuind la
sporirea adaptabilităţii subiectului. Totuşi in cele mai frecvente cazuri ele sint semnificaţia unei tulburări a
echilibrului psihic, dezorganizind conştiinţa şi anihilind posibilităţile controlului volitiv al
comportamentului. Iată de ce un şir de autori consideră frustrarea şi consecinţele ei factori psihici, care pot
provoca dezorganizări considerabile, ducind la incapacitatea de conştientizare deplină şi dirijare a
comportamentelor, situaţii in care individul uman poate comite infracţiuni de o gravitate deosebită ce pot fi
calificate de către organele juridice prin utilizarea concluziilor specializate ale experţilor in categoria de
circumstanţe atenuante.
Cercetarea particularităţilor individual-psihologice ale perosnelor ce au comis o infracţiune in stare
de frustrare necesită identificarea anumitor calităţi ale sistemului psihic şi ale comportamentului social,
precum şi forţa impactului dezorganizatoriu, provocat de factori interni sau externi. Dintre calităţile
individual-psihologice ce favorizează frustrarea pot fi menţionate următoarele:
- dezechilibrul proceselor excitaţiei şi inhibiţiei scoarţei cerebrale, manifestat in emotivitate sporită,
excitabilitate, apreciere neadecvată a propriilor trăiri şi a circumstanţelor ce le provoacă, capacităţi
insuficiente de dirijare a conduitelor;
- capacităţile intelectuale medii sau joase, care favorizează imposibilitatea tratării raţionale a
conflictului intern sau extern, evaluarea neadecvat inaltă a propriilor trebuinţe, nevoi, aşteptări, concentrarea
atenţiei asupra piedicii in realizarea lor şi a circumstanţelor de moment;
- anumite deficienţe caracteriale - autoevaluare neadecvată, capacităţi afectiv-comunicative
deficitare, egocentrism, rigiditate a proceselor cognitive, capacităţi insuficiente de reglare volitivă a
comportamentului.
Starea de frustrare poate fi agravată de anumite condiţii temporare - imbolnăviri somatice, astenie
psihică, graviditate, situaţii de nerealizare socială (şomaj, sărăcie, conflicte cu ambianţa socială, etc).
Pentru identificarea acestei stări şi stabilirea forţei perturbatorii a ei se prezintă eficientă ordonarea
expertizelor complexe - psihologic-psihiatrică, psihologic-medicală.
Se recomandă folosirea in cadrul invvestigaţiei a mai multor metode psihologice: teste de
personalitate, pentru măsurarea temperamentului, caracterului, de inteligenţă, de identificare a sociabilităţii,
proiective etc. De exemplu, utilizarea testului Rorschach permite aprecierea proporţiei dintre manifestările
introvertite şi extravertite in comportamentul subiectului cercetat: a tipului de organizare a percepţiei, tipului
de rezonanţe intime, intereselor, tendinţelor nevrotice, tensiunilor conflictuale, aspectelor inteligenţei etc.
Testul de apercepţie tematică (T.A.T.), care solicită tratarea de către subiect a unor situaţii ilustrate in 30 de
planşe, permite identificarea unor tendinţe cu manifestare latentă - de agresivitate,
independenţă/dependenţă, dominaţie/supunere etc. Utilizarea testului Rosenzweig, ce cuprinde 24 de
planşe ce reprezintă două persoane aflate in situaţii de frustrare, face posibilă determinarea indicelui de
conformitate la grup.
Pentru a evita frustrările este nevoie de a pune in joc anumite mecanisme de apărare:
- raţionalizarea - oferirea de justificări plauzibile condiţiei create, presupunerea unor variante de
realizare, intr-un termen mai de durată şi cu efort mai mare a scopului spre care este orientat subiectul;
- reevaluarea - atribuirea de noi valenţe scopului care nu poate fi realizat, inlocuirea lui cu altul - la
fel, sau aproape la fel de pozitiv;
- aprecierea corectă a şanselor - evaluarea critică a posibilităţilor personale şi consideraţia
factorilor din ambianţă care au blocat realizarea.
Stresul este o reacţie nespecifică a organismului la solicitările externe, reieşită dintr-o incapacitate
de adaptare. Cercetat iniţial de H.Selye, acest fenomen a fost explicat prin modificările organizmului apărute
in cazul unor situaţii noi, care cer o perioadă de adaptare de durată: schimbări a parametrilor sistemului
nervos, hormonal şi a nivelului neurotransmiţătorilor. Această adaptare poate crea o discordanţă dintre
solicitări şi autoevaluarea de sine - fenomen definit cu noţiunea de stres.
Factorii stresanţi pot avea diverse configuraţii:
- zgomotul - modifică nivelul de adrenalină, provoacă o transpiraţie abundentă, hipertensiune,
tulburări psihosomatice, care pot contribui la scăderea atenţiei, posibilităţii de concentrare, creşterea
timpului de reacţie, a agresivităţii, oboselii, crearea impresiei de neajutorare;
- inghesuiala - determină creşterea agresivităţii, scăderea sensibilităţii sociale;
- evenimentele de viaţă - moartea unei fiinţe apropiate, divorţul, o stare nouă - căsătoria, naşterea
primului copil etc, reclamă stări noi in modul de viaţă a individului;
- stresul ocupaţional, profesional, generat de trecerea la activităţi noi cu responsabilitate mult mai
superioară decit in cazurile precedente, care duc la o suprasolicitare a subiectului, periciclează integritatea
psihofizică.
Răspunsurile la situaţiile stresante mobilizează intreaga fiinţă umană pusă in faţa unor cerinţe
majore de adaptare. Organismul uman trece prin citeva etape ale adaptării:
1). reacţia de alarmă (R.A) - faza de şoc(F.х) cu depresiunea sistemului nervos, hipotensiune,
hipotermie etc; faza de contraşoc (F.Cх) caracterizată prin apariţia unor fenomene de apărare. Organismul
işi modifică caracteristicile, dar nu se poate opune suficient stresului, din care cauză un factor stresant
puternic poate provoca chiar moartea;
2). stadiul de rezistenţă (S.R) - reacţii provocate de o expunere prelungită la situaţia stresantă. Dacă
acţiuniea factorului stresant poate oferi posibilităţi de adaptare, individul elaborează anumite mijloace,
capacitatea de rezistenţă creşte peste nivelul disponibil lui;
3).stadiul de epuizare (S.E) - dacă nu intervine adaptarea, atunci oboseala, lipsa de speranţe, inhibiţia
cresc, se reduce activitatea, rezistenţa, acţiunea mecanismelor de apărare, intervine prăbuşirea, istovirea.
Acţiunea constantă sau puternică a unui factor stresant duce la tulburarea echilibrului psihic,
intervenind schimbări:
- procesele senzorial-perceptive şi atenţia sint caracterizate prin hipervigilenţă, tulburări perceptive,
incapacitate de comutare a atenţiei asupra altor obiecte, decit cele implicate in provocarea de stress;
- procesele afective - prin pulseuri emotive acute, grave, accese de panică;
- prelucrarea cognitiv-logică a informaţiei - generalizări pripite şi eronate, confuzie şi dezorganizare
a gindirii şi memoriei;
- conştiinţa este afectată de iluzii, pseudohalucinaţii, coşmaruri, obsesii;
- comportamentul - de căutări stereotipe a persoanelor, situaţiilor pierdute, de repetiţii
comportamentale;
- starea somatică in rezultatul rezistenţei sau epuizării se inrăutăţeşte, manifestindu-se diferite
imbolnăviri ale organelor interne - gastro-intestinare, sistemului coronar etc. - care trec in stare cronică.
Atunci cind in joc intră mecanismele personale de apărare, sau se recurge la solicitarea ajutorului
celor apropiaţi ori a psihoterapeutului se obţine rezolvarea conflictului, normalizarea raportului cu ambianţa.
Există un stres pozitiv (eustres) - producător de mari bucurii, emoţii pozitive, şi negativ (distres) - de
tulburări, blocări. Stresul devine distres atunci cind:
- este prelungit sau frecvent;
- duce la diminuarea performanţelor;
- duce la tulburări psiho-somatice, boli neurogene.
Totodată, in funcţie de factorii stresanţi cercetătorii disting două tipuri de stres - fiziologic, survenit
in rezultatul acţiunii unor stimuli neplăcuţi asupra receptorilor (a frigului, subalimentaţiei, arşiţei,
zgomotului, etc), şi psihologic, cauzat de acţiunea unor stimuli cu caracter psihologic şi social, care tulbură
integritatea generală a omului. In condiţiile stresului fiziologic indivizii umani reacţionează asemănător
(caută posibilităţi de inlăturare a stimulului neplăcut, provocator de foame, supraincălzire etc), Stresul
psihologic favorizează o diversitate de răspunsuri cu caracter individual şi imprevizibile.
H.Selye analizează această situaţie, explicind de ce acelaşi factor stresant poate provoca reacţii
diferite ale indivizilor umani şi chiar ale aceluiaşi om, in funcţie de starea lui de moment. Răspunsurile la
stres pot căpăta forma de orientare spre adaptare şi suportare a factorului stresant - sintoxică, dar şi de
contrapunere activă, căutare de soluţii şi căi de inlăturare a stimulului negativ - catatoxică. Primul tip de
comportament afectează starea exponentulului stării stresante, al doilea il orientează spre factorul stresant.
In practica judiciară poate fi utilizată EPJ in scopul stabilirii comportamentelor neadecvate, apărute
sub impactul stresului. Inlăturarea factorilor stresanţi pe parcursul cercetării penale poate optimiza relaţia
anchetatorului cu persoana anchetată.
Dintre cele mai potrivite metode psihologice, utilizate in diagnosticarea stresului, putem nominaliza
testul Lusher, testele de personalitate, MMPI, testele proiective.
Mecanismele de apărare de stres, la fel de diferite precum in cazul frustrării, pot fi următoarele:
- raţionalizarea - căutarea de soluţii plauzibile, justificări logice ale comportamentului personal, a
unei lumini favorabile pentru proiectarea acţiunilor;
- proiecţia - atribuirea unei situaţii, persoane a propriilor trăsături negative, greşeli proprii;
- intelectualizarea - concentrarea percepţiei asupra reacţiei intelectuale, explicarea stării personale,
disocierea de starea emotivă;
- represia - inlăturarea din conştiinţă a impulsurilor, ideilor inacceptabile;
- reacţia inversă - dezvoltarea subconştientă a unei reacţii opuse primului impuls;
- sporirea consideraţiei de sine - reevaluarea şi căutarea de soluţii;
- activităţi care diminuează stresul - la aer liber, sportive, de muncă, interesante, care contribuie la
modificări fiziologice in organism, la concentrarea atenţiei asupra unor factori plăcuţi;
- substituţia - inlocuirea unor scopuri fără şanse de succes cu altele, atractive şi pline de sicces.
Starea de afect se manifestă in condiţiile apariţiei pe neaşteptate a unui pericol pentru o valoare
supremă a individului, menţinerii acestuia şi conştiinţei de neputinţă de a-l inlătura. Cu cit valoarea
obiectului la care se atentează este mai mare, cu atit mai puternic se manifestă starea de afect in
comportamentului individului.
Acţiunile subiectului in a inlătura situaţia afectogenă sint blocate de activitatea centrelor cognitiv-
logice, situate pe partea superioară a scoarţei cerebrale. Are loc o acumulare a energiei psihohervoase, o
instituire a unor emoţii negative, care duc la schimbări in structura fiziologică, nervoasă, comportamentală
a individului. Atenţia este diminuată de acţiunea pericolului, concentrată asupra lui, percepţia - deformată
şi selectivă, gindirea - orientată spre căutarea de soluţii, vointa - diminuată. Comportamentul este dominat
de emotivitate, stereotip.
Starea de afect este insoţită de scimbări organice - oboseală, nelinişte, dorinţă sexuală, anxietate,
imbolnăviri neurogene etc.
Sresul, frustrarea, starea afectivă pot căpăta o dezvoltare impulsivă, necontrolată, manifestată in
forma unei explozii afective, indreptate in direcţia inlăturării factorului care au contribuit la tensionarea
nervoasă, sau a celui care poartă in sine această tensiune - asupra sinelui. Aceste izbucniri emoţionale sint
definite cu termenul de afect fiziologic şi caracterizate prin apariţia bruscă şi de scurtă durată a unor
compulsiuni nervoase, comportamentale puternice, unipolare, cu consum mare de energie. Caracteristicile
exploziei afective:
- agresivitate oarbă şi furie pină la abandonul de sine;
- stare de groază, anxietate, disperare;
- ingustare a cimpului de conştiinţă; percepţie şi conştientizare eronate, fixate asupra cauzei care a
provocat tensiunea nervoasă, diminuarea sau chiar lipsa unor senzaţii;
- regresiune spre conduite inferioare, apropiate de instinct, reorganizate cultural;
- comportament neadecvat - accese nestăpinite de ris sau plins, fapte necugetate, in contrast cu modul
obişnuit de comportament;
- dezorganizări motorii: vorbire afectată, mişcări iuţi, nestăpinite, necontrolate, expresii şi gestică
vie, forţă mărită;
- modificări organice vii, dezorganizatorii.
Sub imperiul afectului fiziologic omul poate săvirşi fapte necugetate, crime cu caracter grav.
După explozia afectivă apare o stare de istovire, provocată de un consum mare de energie - astenie
psihică şi fizică, trăiri grele, oboseală, milă, compasiune faţă de victimă. In cele mai frecvente cazuri
persoana care a suportat o asemenea stare singură comunică despre crima săvirşită organelor respective,
rămine in aşteptare, uneori, insă, poate evada, dar nu depune efort in a se ascunde, a lichida urmele crimei,
rătăceşte fără a-şi da seama de aspectul său exterior şi de acţiunile sale. Deseori afectul provoacă o stare
de amnezie - uitare a acţiunilor comise in momentul exploziei afective.
In cadrul expertizei psihologic-judiciare afectul fiziologic este cercetat pentru a identifica
posibilităţile de conştientizare şi de dirijare a acţiunilor de către subiect in timpul comiterii infracţiunii.
Afectului fiziologic este o condiţie facilitatorie, comportamentul invinuitului fiind determinat de trăiri
puternice, iar uneori - ca generind iresponsabilitate totală de conduitele personale. In această activitate apar
citeva probleme: stabilirea caracterului afectului - fiziologic sau patologic, diferenţierea lui de unele
manifestări patologice ale psihicului, de manifestări emotive de alte configuraţii, care nu contribuie la
dereglări de conduită de asemenea dimensiuni, precum afectul. Aceste probleme pot fi rezolvate prin
investigaţia şi apreciarea situaţiei care a generat afectul, a calităţilor psihoindividuale ale subiectului, a
manifestărilor psihofiziologice in momentul cercetat, a comportamentului postafectiv.
Unul din aceste momente - circumstanţele şi rolul lor in provocarea stării de afect. Forţa emoţiilor
poate fi calculată după următoarea formulă: E = V(In-Ip), unde E este forţa emoţiilor, V - valoarea,
trebiunţa, necesitatea care a determinat-o, In - informaţia pe care trebuie s-o posede subiectul pentru a-şi
rezolva conflictul, Ip - informaţia pe care el o posedă. Cu cit mai mare este ponderea obiectului care a
provocat conflictul (V), şi mai mică cunoaşterea unor soluţii de rezolvare a lui (Ip), cu atit mai grave sint
circumstanţele care au generat afectul.
Ponderea valorii (V) este stabilită in conformitate cu locul ei in ierarhia necesităţilor, trebuinţelor,
motivelor individului. Valori cu pondere sporită sint sănătatea şi bunăstarea personală şi a celor mai
apropiaţi oameni (a copiilor, soţului, soţiei, părinţilor etc), onoarea, respectul, autoritatea, evaluarea socială
etc. Comportamentul agresiv, negativ al unei persoane sau circumstanţele nefavorabile in raport cu aceste
valori pot condiţiona o stare emotivă tensionată.
Forţa acesteia poate fi determinată şi de calităţile individului. Mai expuşi emoţiilor sint indivizii cu
anumite accentuări de caracter (tipul hipertimic, epileptoidal, schizotimic), cu rigiditate a proceselor
cognitive, cu capacitatea de neechilibru al SNC (colericii, melancolicii) etc.
S-a constatat experimental că persoanele care au săvirşit infracţiuni in stare de afect sint, mai
frecvent, orientate prosocial, avind un comportament pozitiv, au trecut favorabil prin procesul de socializare,
inglobind modelele şi normele sociale, străduindu-se să le respecte, manifestind uneori cerinţe chiar mult
ridicate faţă de sine şi alţii in raport cu organizarea conduitelor. Foarte frecvent aceste persoane suferă de
unele psihoze, slab manifestate.
Alţi factori determinanţi ai afectului:
- virsta: infracţiuni in stare de afect săvirşesc mai mult persoanele tinere - pină la 40 ani (85,3%)
dintre care predomină cei care au de la 20 la 29 ani (70,6%);
- apartenenţa sexuală: femei - 25,5%, bărbaţi - 74,5;
- stări individuale temporale: imbolnăviri somatice, suprasolicitare psihică sau fizică, insomnie,
astenie psihică, graviditate etc.
Cercetarea nivelului de şcolarizare a celor care au săvirşit o crimă fiind dominaţi de afectul
fiziologic a stabilit că majoritatea (cca 90%) au studii medii complete, de specialitate, sau chiar superioare.
Problema «afectului patologic» este mai dificilă, suportind şi diverse viziuni ale cercetătorilor. S-a
stabilit experimental că persoanele cu leziuni organice ale cutiei craniale şi creierului, care au suportat
diverse traume sau infecţii intracraniane, sint predispuşi spre cumularea de emoţii şi spre explozii afective.
Spre deosebire de afectul fiziologic - care poate acţiona distructiv asupra conduitelor unui individ caracterizat
prin sănătate psihică, cel patologic ţine de domeniul unor persoane cu anumite dereglări psihice, pot
provoca dezechilibrări cognitive, afective, volitive, iar in rezultat - conduite agresive. Expertiza afectului
patologic trebuie să fie realizată de un specialist-psihiatru.
Dacă subiectul cercetat se caracterizează prin anumite deficienţe ale dezvoltării intelectuale, calităţi
psihopatice, antecedente medicale cu caracter nevrologic şi alte dereglări ce nu au provocat o imbolnăvire
psihică, este nevoie de convocarea unei expertize complexe - psihologic-psihiatrică. In asemenea cazuri
experţii activează in conformitate cu competenţa personală, concluziile fiind intocmite in baza datelor
căpătate de ambii.
Un loc special a fost rezervat cercetării afectului in stare de alcoolizare sau sub influenţa
stupefiantelor. El este atribuit şi unei categorii specifice. Desigur alcoolizarea, drogarea contribuie la
deformări ale activităţii psihice - restructurarea conştiinţei, simplificarea percepţiilor şi reprezentărilor,
diminuarea posibilităţilor de autocontrol al conduitelor, sporirea agresivităţii, subiectivismului, rigidităţii
cognitive etc. Dar aprecierea stării cu calificativul de «iresponsabilitate» in asemenea condiţii este
imadmisibilă, deoarece ea a fost provocată conştient de către individ.
Dar unii autori consideră că e nevoie de realizarea unei expertize şi in aceste cazuri, cu deosebire
atunci, cind invinuitul a consumat o cantitate neinsemnată de alcool.
Autorul rus V.Vasil'ev[34] relatează şi unele particularităţi ale activităţii persoanelor ce realizează
ancheta in scopul facilitării cercetării afectului fiziologic.
Deoarece calificarea stării emoţionale depinde considerabil nu numai de experienţa psihologului-
expert, ci şi de volumul de informaţie referitor la personalitatea şi comportamentul subiectului infracţiunii
din dosarul penal, cercetătorul recomandă colectarea acesteia in cadrul anchetării victimei, martorilor,
invinuitului.
Victima, martorii urmează să indice date despre aspectul exterior al invinuitului (culoarea feţei,
privirea, calităţile locomotorii şi verbomotorii), comportamentul lui pină, in timpul şi după infracţiune,
particularităţile relaţiilor infractor-victimă.
Invinuitul urmează să comunice informaţie despre starea sa somatică (imbolnăviri, astenie,
insomnie, etc), caracterul relaţiilor cu victima, sursa şi particularităţiel conflictului.
La dosar se anexează documente, care-l caracterizează pe invinuit (referinţe ale membrilor familiei,
vecinilor, de la locul de muncă).
In competenţa expertului-psiholog intră următoarele probleme, legate de cercetarea afectului:
- aprecierea circumstanţelor ce au provocat infracţiunea, a caracterului relaţiilor interpersonale dintre
invinuit şi victimă in perioada de pină la comiterea infracţiunii, dinamica acestor raporturi, cauzei
conflictului, dezvoltării lui;
- cercetarea personalităţii infractorului - a particularităţilor individual-psihologice, social-
comunicative, a manifestării lor in momentele cu pondere pentru anchetă;
- analiza fenomenologiei infracţiunii;
- stabilirea trăsăturilor de personalitate, care au putut contribui la acumularea de energie
psihonervoasă şi la explozia afectivă;
- stabilirea tipului afectului, diferenţierea lui de alte stări emotive sau de reacţii afective;
- diagnosticarea prealabilă a unor patologii, devieri şi recurgerea la serviciul specializat al
psihiatrului, neuropatologului etc.
Aceste probleme trebuie să fie reflectate şi in ordonanţa de dispunere de EPJ.
Metodele de cercetare, folosite in scopul determinării afectului fiziologic: observaţia, testele pentru
abilităţi senzo-motorii, de atenţie, de memorie, de aptitudini, inteligenţă, de determinare a insuşirilor
psihice, de personalitate etc. O grupă distinctă o alcătuiesc testele proiective - Rorschach, TAT, Szondi,
Rozenzweig etc; inventarele de personalitate - MMPI ş.a.
Capitolul X. Psihologia privării de libertate şi a resocializării condamnaţilor
“Univers fascinant şi revoltător in egală măsură,
penitenciarul este o lume in permanentă implozie psihologică:
coordonatele de existenţă sint crima, eşecul,
patologicul, stresul, disperarea, neputinţa...
Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, 1996”.
1. Obiectul şi scopurile psihologiei penitenciare
Comunitatea umană impărtăşeşte anumite atitudini in raport cu comportamentul deviant. Normele
penale se referă la acele comportamente, care provoacă un pericol deosebit valorilor sociale. In cadrul
pedepselor penale se inscrie şi privarea de libertate - una dintre cele mai dure sancţiuni. De această
sancţiune este preocupat domeniul distinct al psihologiei judiciare - psihologia penitenciară.
Psihologia penitenciară are in cimpul atenţiei citeva probleme importante:
•cercetarea personalităţii deţinutului, tipologia psihologică in scopul inţelegerii mai depline a
manifestărilor comportamentale in condiţiile detenţiei;
•determinarea factorilor psihologici şi sociali care influenţează conduitele in condiţiile privării de
libertate;
•stabilirea unor programe individuale de resocializare a deţinuţilor.
Psihologia penitenciară se află in raporturi directe cu dreptul penitenciar şi rezolvă sarcina
primordială a privării de libertate: inlăturarea stereotipiilor infractorile din comportamentul persoanelor
supuse detenţiei, formarea unor orientări noi.
Rezolvarea acestor probleme răspunde imperativelor umanizării normei de drept. Executarea
sentinţei nu se limitează doar la privarea persoanei de libertate şi limitarea spaţiului existenţei ei cu cel al
penitenciarului. Mai mult ca atăt, in dreptul contemporan este negată teza, conform căreia aplicarea
sentinţei are menirea de a-l supune pe condamnat să-şi ispăşească vina şi de a-l răzbuna pe pătimit, teză
populară in trecut, care s-a mai menţinut in reprezentările populaţiei. Privarea de libertate trebuie să
rezolve cu totul alte obiective, prin care s-ar afirma norma de drept, s-ar realiza o scădere a ratei
criminalităţii prin reorientarea condamnaţilor spre alte modele sociale. In acest scop sint aplicate
cunoştinţele din diverse domenii ştiinţifice, psihologia oferind acele modele, care au capacitatea de
influenţă social-pozitivă asupra comportamentului condamnaţilor.
Modelul resocializării se fundamentează pe cunoştinţele psihologie cu referinţă la socializarea
personalităţii prin modelare, invăţare şi control social. Analizind personalitatea infractorului, ne-am referit
la profilul psihologic al ei. Infracţiunea este rezultatul firesc al socializării incomplete sau defectuoase a
personalităţii, o formă de conduită, marcată prin infantilism şi incompetenţă socială.
Dacă socializarea este, pe de o parte, procesul prin care individul insuşeşte şi interiorizează
normele şi valorile sociale, modelele de comportament, atitudinile şi evaluările, devenind membru al unei
comunităţi sau al unui grup social, prezentindu-se in ipostaza dată drept o “ofertă”, iar pe de alta, exircitind
cea de a doua funcţie - de “constringere” - ajustează comportamentele individuale la cerinţele comunităţii,
contribuie la realizarea “uniformizării” şi “controlului”, resocializarea are sarcini mai dificile şi se
confruntă cu probleme majore. Procesul socializării constă in modelarea unui “material brut”, avind in
calitate de obiect personalitatea copilului. Resocializarea se referă la o personalitate deja formată, al cărui
profil a căpătat contururi antisociale sub influenţa factorilor neuropsihici, psihologici, dar intotdeauna
determinaţi de anumite condiţii sociale. Iată de ce privarea de libertate trebuie se rezolve aceast ă sarcină
prin afirmarea unor valori umaniste. Penitenciarul, in care se manifestă tendinţele de injosire, de diminuare a
valorii personalităţii, nu poate contribui decit la dezvoltarea unor atitudini negative in raport cu societatea şi
normele ei, generind orientări spre recidivism. In asemenea condiţii se poate vorbi despre o “luptă impotriva
criminalului”, nicidecum despre o activitate de combatere a criminalit ăţii. Constituirea statului de drept
prevede schimbarea atitudinii faţă de condamnaţi şi de modul in care ei sint trataţi in perioada privării de
libertate.
Ileile iluminismului, promovate in epoca modernă de către Cesare Beccaria, au găsit susţinere doar
in secolul XX. In conformitate cu obiectivele contemporane, sistemul penitenciar trebuie să se orienteze spre
rezolvarea următoarelor probleme:
1. organizarea spaţiului penitenciar, crearea unor condiţii de trai, muncă şi odihnă in
conformitate cu standardele societăţii industriale contemporane;
2. realizarea activităţilor cu caracter educativ, ţinindu-se cont de voinţa condamnaţilor,
orientarea spre promovarea metodelor de resocializare;
3. implicarea instanţelor terţe in controlul şi tutelarea penitenciarelor (autorul aduce drept
exemplu activitatea avocaţilor-parlamentari in unele state din SUA, Canada).

2. Personalitatea infractorului privat de libertate: tipologie, condiţii psiho-morale,


consecinţe psihologice

In literatură există mai multe tipologii ale personalităţii infractorilor supuşi privării de libertate. In
conformitate cu clasificarea realizată de Secretariatul celui de-al VI-lea Congres al Naţiunilor Unite, la care
s-a pus in discuţie problema prevenirii crimelor şi a tratamentului delincvenţilor au fost diferenţiate cinci
categorii.
Infractorii inverteraţi, cu toate că prezintă anumite aspecte ale comportamentului, determinate de
contextele sociale, politice, culturale, posedă anumite caracteristici comune:
- agresivitate persisitentă şi indiferenţă absolută in priinţa consecinţelor;
- infracţiune deosebit de gravă, constind in provocarea sau in ameninţarea de a provoca o leziune
corporală gravă;
- frecvent o componentă psihiatrică sau psihologic anormală.
Infractorii «primejdioşi» se disting prin anumite stări afective şi psihologice, caracterizaţi de:
- gravitate a infracţiunii, recidivism;
- o anumită stare psihică, care-i oferă impulsivitate, lipsa sentimentului de culpabilitate, de ruşine,
de anxietate sau de simpatie, a scopului şi idealului, brutalitate, mai cu seamă sub influenţa alcoolului sau a
unor stupefiante cu efect depresiv asupra sistemului nervos.
Delincvenţii «dificili» se confruntă cu dificultăţi in adaptarea la rigorile şi privaţiunile detenţiei,
punind mai frecvent probleme administrative decit de securitate.
Deţinuţii pe termen lung se confruntă cu penibilitatea situaţiei lor, prezentind pericol pentru propria
lor integritate.
Inadaptaţii social sint persoanele care nu se pot conforma exigenţelor pedepsei. In cadrul acestei
categorii se includ delincvenţii afectaţi de o deficienţă mintală, care suferă de psihopatii, alcoolism cronic
sau narcomanie. Penitenciarul nu poate corecta aceste deficienţe, ei fiind doar izolaţi pentru un anumit
termen.
Clasificarea condamnaţilor urmăreşte scopul diferenţierii metodelor, aplicate in procesul
resocializării. De exemplu, in coloniile pentru minori din SUA este utilizată clasificaţia propusă de Herbert
C. Quay şi Lowell B. Parsons, in conformitate cu care sint desemnate patru tipuri de comportamente
delincvente: infantil-inaccesibil, nevrotic-conflictual, nesocializat-agresiv şi socializat in medii criminale.
Această clasificare conţine atit caracterizarea delincvenţilor, cit şi a persoanelor, care pot exercita acţiunii
educative in raport cu primii.
Adolescenţii infantili dau dovadă de un comportament pasiv, introvertit, sint necomunicativi,
imaturi, nu se implică in relaţiile din cadrul penitenciarului, in raporturile cu adulţii manifestă dependenţă
afectivă. Educatorul care urmează să conducă asemenea grupuri trebuie să manifeste calităţi empatice,
calmitate şi răbdare, programele de resocializare prevăzind crearea imaginii despre un mediu social
favorabil, binevoitor, care-i va ajuta adolescentului să se adapteze şi să accepte noi modele
comportamentale.
Adolescenţii nevrotici sint anxioşi, deprimaţi, impărtăşesc sentimentul culpabilităţii şi al
inferiorităţii, dau dovadă de comunicativitate, povestind despre sine şi infracţiunea pe care au comis-o,
consideră că nu vor mai repeta conduitele delincvente, cu toate că practica demonstrează contrariul.
Educatorul in asemenea grupuri urmează să ofere inţelegere şi susţinere, ajutindu-le minorilor să-şi
depăşească starea de conflict intern, frustrare, să-şi conştientizeze posibilităţile.
Minorii cu deficienţe de socializare şi tendinţe agresive in comportament dau dovadă de
impulsivitate, reactivitate, nereţinere, nesupunere, incearcă să domine, in care scop pot fi iniţiatori ai actelor
antisociale chiar in mediul penitenciar. Pentru a exercita influenţă asupra acestei categorii, educatorul trebuie
să posede tărie de caracter, voinţă, răbdare, oferindu-le minorilor condiţii de utilizare a potenţialului
energetic intr-un mod pozitiv, impalntindu-le noi viziuni asupra raporturilor sociale şi locului lor in acestea.
Delincvenţii socializaţi intr-un mediul criminal posedă orientări antisociale ferme, impărtăşesc
valorile subculturii criminale, de regulă au un comportament echilibrat, nu prezintă dificultăţi de adaptare la
noile condiţii. In raport cu această categorie este nevoie de manifestarea profesionalismului, convingerilor şi
directivelor social-pozitive, corectitudinii, tactului. Imaginea educatorului trebuie să se impună prin calităţi
pozitive. Efectul resocializării consţă in afirmarea unor valori social-pozitive, care le-ar oferi adolescenţilor
din categoria dată posibilitatea de manifestare intr-un mod nou, in conformitate cu normativitatea socială şi
juridică.
Personalitatea deţinutului prezintă un univers uman specific, marcat de contradicţii şi frustrare.
Soarta ii aduce pe aceşti oameni in penitenciar după comiterea unei incălcări grave a normelor
colectivităţii, mulţi din ei prezentindu-se ca persoane neadaptate social, incapabile să se integreze in
comunitate umană, să-i asimileze valorile, să-şi subordoneze instinctele şi trebuinţele normativităţii
general acceptate. Trecutul lor este marcat de o moralitate defectuoasă, prezentul - de pierderea
alternativelor, a libertăţii deciziilor, perspectiva este indepărtată şi neclară. De fapt fiecare deţinut o
aşteaptă, calculind zi cu zi, aşteptind momentul eliberării.
Motivaţia deţinuţilor prezintă o gamă de trebuinţe, aspiraţii, motive, orientări şi idealuri. Asupra
caracterului ei işi pun amprenta condiţiile detenţiei, necesitatea de adaptare la acestea, reliefarea unor
motive cu caracter mai mult imaginar, a unor idealuri proiectate in perspectivă. Nu intotdeauna idealurile
formate in penitenciar işi vor găsi realizare după detenţie, dar ele sint un mijloc sigur de asigurare a
existenţei, de depăşire a stărilor dificile create de circumstanţele privării de libertate.
O altă componentă a personalităţii - afectivitatea - este o oglindă a stărilor de frustrare, a
frămintărilor interne prin care trece deţinutul. Coloratura ei depinde şi de conţinutul sentimentului cu care
deţinutul a venit să-şi ispăşescă pedeapsa: conştiinţa de corectitudinea sentinţei sau de dezaprobarea ei.
In penitenciar se manifestă in mod vădit caracterul personalităţii: conformismul sau nesupunerea,
reactiitatea sau nepăsarea, toleranţa, indiferenţa, sociabilitatea sau inchiderea.
Cercetătorii romani amintiţi mai sus reflectă incidenţele dintre aceste trăsături de personalitate şi
tipurile de comportament manifestate de către deţinuţi, remarcind:
- comportamentul agresiv, caracterizat prin rezistenţă deschisă la regimul vieţii din penitenciar,
agresiitate, deprimare;
- comportamentul defensiv - interiorizare, izolare, fugă in imaginar;
- comportamentul de consimţire - conformare pasivă la regulile şi normele din penitenciar,
acceptarea lor formală;
- conduita de integrare - relaţionarea activă cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie.
In raport cu aceste categorii pot fi aplicate programe cu conţinut diferit, accentuindu-se momentele
de beneficiu social, care pot rezulta din reorientarea comportamentală.
3. Aspecte psihosociale ale mediului penitenciar

In scopul caracterizării psihosociale a mediului penitenciar pot fi determinate cele mai importante
laturi ale problemei:
- cu referinţă la particularităţile distincte ale spaţiului social penitenciar;
- la criteriile valoric-normative, acceptate in comunitatea deţinuţilor;
- la organizarea unităţilor sociale - a grupurilor de deţinuţi.
Spaţiul penitenciar nu poate fi analizat in conformitate cu legităţile sociale generale. El posedă un
şir de trăsături determinate de anumite calităţi extrinsece: este un spaţiu penal, deci existenţa lui este
determinată nu de trebuinţele, interesele, motivele sociale, ci de prescripţiile legii penale; este inchis,
colaborarea cu alte medii sociale fiind redusă; este bipolar, incluzind două grupuri sociale de bază - cel al
deţinuţilor şi cel al lucrătorilor din penitenciar.
Gheorghe Florian indică şi alte două trăsături ale acestui spaţiu:
calitatea de zonă a interacţiunilor asimetrice, deci şi de spaţiu al autorităţii, precum şi cea de cimp
de forţe, in care se ciocnesc interese şi aspiraţii diferite.
In penitenciar acţionează anumite norme sociale, care ţin de valorile specifice ale spaţiului inchis.
La fel precum cele sociale, aceste norme pot fi divizate in:
- norme relaţionale, de comunicare - cu referinţă la organizarea raporturilor cu deţinuţii şi
personalul;
- organizaţionale - de organizare a traiului, formare a unităţilor sociale: a grupurilor de deţinuţi, de
instituire a conducerii;
- evaluative - de apreciere a situaţiilor, circumstanţelor, persoanelor.
Normele din penitenciar alcătuiesc substanţa unei culturi specifice, acceptarea căreia se face sub
mai multe forme: conformare, integrare sau respingere. Grupul din penitenciar se formeaz ă in conformitate
cu legităţile psihosociale generale, acceptind anumiţi lideri, divizări de roluri şi instituiri ale statutelor,
impărtăşirea de tradiţii şi obiceiuri, posedarea unui limbaj specific. Raporturile interpersonale prezintă
toată gama de afecţiuni: atragere-respingere, acceptare-refuz, simpatie-antipatie, integrare-izolare,
neutralitate, ignorare etc. Astfel se instituie relaţii de concurenţă sau de colaborare, prietenie sau duşmănie,
dominare sau dependenţă.

4. Metode de resocializare a indivizilor şi de reintegrare socială

Principalele direcţii in cadrul activităţii de resocializare in penitenciar sint:


- organizarea unei ocupaţii profesionale, urmărindu-se formarea unui om apt de a exercita o
activitate de muncă după eliberare;
- incadrarea in viaţa socială;
- regenerarea valorilor unei vieţi particulare şi familiale;
- organizarea timpului liber, diversificarea ocupaţiilor culturale.
Se acordă o atenţie deosebită accesului la mijloacele mass-media, limitarea conştiinţei de izolare de
la problemele sociale.
Organizarea pregătirii profesionale şi a activităţilor de muncă urmăreşte scopul integrării intr-un
mod nou de viaţă. Munca in penitenciar nu este un mod de pedeapsă sau de asigurare a existenţei, ci o
metodă de resocializare. Insuşirea unei profesii, care după eliberarea din detenţie i-ar oferi individului
posibilitatea angajării, contrivuie la reevaluarea de sine.
Pentru a-i invăţa pe deţinuţi să-şi planifice timpul liber, se recomandă planificare şi realizarea
unor programe culturale, care ar contribui la implicarea deţinuţilor, trezirea interesului pentru anumite
acţiuni, ameliorarea relaţiilor sociale din mediul penitenciarului şi pregătirea pentru revalorificarea
raporturilor cu semenii după eliberare.
In literatura cu conţinut psihologic şi criminologic se recomandă un şir de metode psihoterapeutice.
Analiza in grup a problemelor individului oferă posibilitatea comparării diferitor variante şi alegerii
modelului optimal eficiant. Folosirea metodelor transacţionale, elaborate de E. Bern, permite adaptarea
comportamentului la cerinţele controlului social. Consultaţiile psihologice individuale contribuie la
elucidarea problemei individuale şi găsirea soluţiilor, modelelor de rezolvare a ei. In activitatea cu
delincvenţii minori se recomandă utilizarea elementelor de joc.
Sistemul penitenciar tradiţional tot mai mult este inlocuit de unul nou. In ţara noastră acest proces
stagnează, dar noile orientări ale dreptului impun necesitatea schimbărilor.

Probe pentru rrecapitulare:

1. Numiţi şi caracterizaţi tipurile de infractori supuşi privării de libertate.


2. Care sint consecinţele psihologice ale privării de libertate, cum se prezintă ele in
comportamente şi mentalităţi?
3. Analizaţi aspectele psihosociale ale mediului penitenciar.
4. Cum are loc stabilirea programelor de integrare socială?
Bibliografie selectivă

3. Banciu, D. Control şi sancţiuni sociale (Concepte, teorii şi orientări juris-sociologice).


Bucureşti: Editura Victor, 1999. 370 p.
4. Barus-Michel‚ J.‚ Giust-Desprairies‚ F.‚ Ridel‚ L. Crize. Abordare psihosocială clinică.
Iaşi: Polirom. 1998.
5. Benesch, H. Atlas de la psychologie. Paris: La Pochotheque, 1996. 470 p.
6. Binet, A. La description d'un objet. In: Annee Psycol., 1905, vol. IV, p.296-332
7. Binet, A. La science du termoignage. In: Annee Psycol., 1909, vol. IX, p.120-137
8. Binet, A. La sugestibilite. Paris: Schleicher, 1906. 218 p.
9. Bogdan, T. Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Edf. Ştiinţifică, 1973. 220 p.
10. Dragomirescu, V.T. Psihosociologia comportamentului deviant. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. 408 p.
11. Dragomiroiu‚ V. Psihologia comportamentului deviant. Bucureşti, 1976.
12. Mitrofan, N.‚ Zdrenghea, V.‚ Butoi‚ T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Şansa, 1992. 570 p.
13. Prună, T. Psihologie judiciară. Iaşi: Chemarea, 1994. 320 p.
14. Psihologie socială. Aspecte contemporane. Coord. A. Neculau. Iaşi: Polirom. 548 p.
15. Rădulescu, S.M. Anomie, devianţă şi patologie social. Bucureşti: Editura Hyperion, 1991.
368 p.
16. Rădulescu, S.M., Banciu, D. Introducere in sociologia delincvenţei juvenile (Adolecenţa
intre normalitate şi devianţă). Bucureşti: Editura Medicală, 1990. 428 p.
17. Rădulescu‚ S.M. Devinaţă, criminalitate şi patologie socială. Bucureşti, 1999.
18. Rusnac‚ S. Comportamentul agresiv. Cauze şi manifestări//Symposia professorum, Seria
Drept, Chişinău, 1999.
19. Rusnac‚ S. Factorii sociali in comportamentul delincvent al minorilor//Anale ştiinţifice.
Drept. ULIM, Chişinău, 1999.
20. Rusnac‚ S. Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor//Conferinţa
Ştiinţifico-didactică anuală, Chişinău, 1998.
21. Rusnac‚ S. Ghid de psihologie. Pentru agenţii judiciari. Chişinău: Basarabica, 1997.
22. Rusnac‚ S. Psihologia dreptului. Chişinău: Arc, 2000. 270 p.
23. Антонян‚ Ю.М., Бородин‚ С.В. Преступность и психические аномалии. М.: Спарк,
1998. 216 с.
24. Балабанова‚ Л. Судебная патопсихология. Харьков: Сталкер, 1998. 432 с.
25. Васильев‚ В.Л. Юридическая психология. 5-е изд., перераб. и доп. СПб.: Питер, 2005.
655 с.
26. Еникеев‚ М.И. Основы общей и юридической психологии. СПб: Питер. 1996. 632 с.
27. Пирожков‚ В.Ф. Криминальная психология. М.: Ось, 2007. 198 с.
28. Чуфаровский‚ Ю.В. Юридическая психология. М.: Право и Закон, 1997. 320 с.
29. Шиханцов, Г. Г. Юридическая психология. Учебник для вузов. М.: Издательство
"Зерцало", 1998. 341 с.
Anexa 1

SUBIECTE
pentru examen la Psihologie judiciară

1.Scurt istoric al psihologiei judiciare


2.Obiectul şi obiectivele psihologiei judiciare
3.Raporturile interdisciplinare ale psihologiei judiciare
4.Normativitate şi norme sociale: definiţie, tipuri, funcţii
5.Raportul cadrului normativ social cu normativitatea juridică
6.Socializarea juridică şi formarea conştiinţei de drept
7.Formele şi funcţiile conştiinţei de drept
8.Abordarea conceptului de personalitate in psihologia judiciară
9.Factorii psihologici ai infracţiunii şi comportamentului infracţional
10.Tipologii psihologice ale infractorilor
11.Comportamentul deviant şi delincvent al minorilor: factori determinanţi, particularităţi, forme
12.Tipologia acţiunilor delincvente, comise de minori
13.Particularităţi specifice ale urmăririi penale in cazurile cu minori
14.Particularităţi psihologice ale victimei
15.Factori ai victimizării
16.Tipologia victimelor
17.Activitatea juridică in vederea profilaxiei victimizării
18.Aspecte subiective şi obiective ale analizei mărturiei judiciare
19.Aspecte psihologice ale urmăririi penale
20.Psihologia ascultării şi interogatoriului bănuitului şi invinuitului
21.Metode şi tactici psihologice utilizate in următirea penală
22.Aspecte psihologice ale activităţilor procesual-penale, intreprinse in cadrul urmăririi penale
23.EPJ (expertiza psihologic-judiciară): noţiuni, condiţii de convocare şi efectuare, etape, cerinţe faţă
de intocmirea documentară
24.EPJ in procesul penal: oportunitatea efectuării, tipuri, obiecte şi obiective
25.EPJ a afectului psihologic
26.EPJ a minorilor infractori
27.EPJ a minorilor victime
28.EPJ a victimelor violului
29.EPJ in procesul civil: oportunitatea efectuării, tipuri, obiecte şi obiective
30.Sancţiunea judiciară şi efectele ei psihologice